Gen.(r.) Ioan BĂLĂEI virtuala/editura mai/ioan balaiei/balaei.pdf · erau instalate baraje şi...

Gen.(r.) Ioan BĂLĂEI

A N O T I M P U R I R Ă V Ă Ş I T E

Gen.(r) Ioan BĂLĂEI

A N O T I M P U R I R Ă V Ă Ş I T E

Bucureşti 2006

Redactor: _____________ Machetare: ________________ Reproducerea totală sau parţială a acestei cărţi este interzisă fără acordul scris al Editurii Detectiv. ISBN __________________

Anotimpuri răvăşite

Călătorie riscantă

În după-amiaza zilei de 23 decembrie 1989, am primit ordinul telefonic să ne întoarcem la Bucureşti pentru a ne prezenta la serviciu în Comandamentul Trupelor de Grăniceri. Eram la Brigada de Grăniceri Iaşi, veniţi în urmă cu aproximativ zece zile, într-o misiune de evaluare a marii unităţi. Împreună cu colegul meu, colonelul Emil Talpă, făceam parte dintr-o comisie de ofiţeri din centrala Ministerului de Interne, acţiunea efectuându-se în toate trupele de grăniceri în perspectiva trecerii acestora din subordinea Ministerului Apărării Naţionale în structurile Ministerului de Interne, decizie luată de Nicolae Ceauşescu. Noi doi eram reprezentanţii Comandamentului Trupelor de Grăniceri în această comisie.

Nu cu mult înaintea primirii ordinului, în aceeaşi zi, în jurul orei 13.00, pe principalele poduri de peste Prut s-au întâlnit delegaţiile împuterniciţilor de frontieră din România şi URSS cu responsabilităţi în sectorul respectiv. Se derulase, în opinia mea şi nu numai, cel mai important eveniment petrecut la frontiera de est a ţării, în zilele revoluţiei române.

În ce condiţii au avut loc aceste întâlniri şi ce se întâmplase de fapt? Acum, discutând la rece cum se spune, ar părea că s-a exagerat importanţa întâlnirilor menţionate. Să ne reamintim însă că în zilele fierbinţi ale evenimentelor de la Timişoara şi Bucureşti, a manifestaţiilor din celelalte oraşe mari ale ţării, culminând cu fuga dictatorului, s-a declanşat marea ameninţare a teroriştilor, după unii o diversiune, şi a apărut pericolul intervenţiei unor forţe din exterior, toate acestea fiind intens susţinute la radio şi televiziune. Şi la Iaşi a funcţionat svonistica privind otrăvirea apei potabile, atacul unor obiective

5

Ioan BĂLĂEI

de către terorişti, apropierea unui desant aerian necunoscut etc., veşti ajunse şi/sau tocmai la unităţile militare, ai căror comandanţi nu s-au panicat astfel încât, din fericire, nu s-a folosit în nici o imprejurare focul armamentului, cu excepţia unor focuri de avertisment trase de gărzile izolate din afara oraşului. Începea să prindă contur diversiunea teroriştilor. Mi s-a întâmplat ca la un telefon “special” să fiu anunţat că un desant aerian cu 42 helicoptere va fi debarcat pe stadionul oraşului şi trebuie nimicit. Am încercat să aflu sursa informaţiei dar legătura s-a întrerupt.

La frontieră, cum este şi firesc, în cadrul măsurilor de pază întărită şi de apărare pe direcţii s-a intensificat şi cercetarea grănicerească în teren precum şi cercetarea radio a armatei. Ca urmare, au fost obţinute numeroase informaţii la toate frontierele ţării, inclusiv la Prut, unde s-au descoperit la vecini, deplasări de efective şi tehnică militară îndeosebi în zona trecerilor permanente, respectiv a podurilor şi nu numai.

Pentru grăniceri, pericolul unei posibile invazii, întreţinut şi de unele mesaje transmise la posturile de radio în care nu era exclus sprijinul din exterior, solicitat la nevoie, reprezenta o realitate în condiţiile vidului de putere existent la un moment dat. Apoi să nu uităm că pentru noi românii ameninţările vecinilor de la răsărit ne-au marcat întreaga istorie.

Şi iată că oarecum surprinzător, pe 23 decembrie, la Brigada de Grăniceri Iaşi, prin legătura telefonică de cooperare în paza frontierei, Partea sovietică a solicitat ca împuterniciţii de frontieră români şi sovietici însoţiţi de delegaţiile proprii, să se întâlnească pe principalele poduri de peste Prut, fără să propună, conform uzanţelor, problematica discuţiilor.

Şeful de stat major aflat la comanda brigăzii, colonelul Gheorghe Apostol, un ofiţer competent şi hotărât, împreună cu care ne-am consultat permanent, a raportat imediat colonelului Geantă Petre, Şeful de Stat Major al Trupelor de Grăniceri despre solicitarea sovieticilor. Am aşteptat răspunsul cu ochii pe ceas, timp în care împuterniciţii de frontieră români, în fapt

6


comandanţii batalioanelor de grăniceri de frontieră, au constituit delgaţiile şi pregătit ofiţerii din compunerea acestora.

După aproximativ 15-20 mainute, col. Geantă ne-a comunicat, asumându-şi întreaga răspundere, aprobarea participării împuterniciţilor noştri de frontieră la întâlnirea menţionată, cu precizarea ca, încă din răspunsul telefonic, să fie înştiinţaţi sovieticii că partea română nu solicită nici un fel de sprijin extern, conducerea ţării având sub control întreaga situaţie.

Cu acest mesaj transmis anticipat s-au prezentat la întâlnirile de pe poduri, împuterniciţii noştri de frontieră care erau comandanţii unităţilor de grăniceri, ofiţerii superiori Togan de la Botoşani, Butnariu de la Iaşi, Sârghie de la Huşi şi Ichim de la Galaţi, însoţiţi de câţiva ofieri de stat major, comandanţi de subunităţi şi translatori. Pe direcţia podurilor au fost realizate dispozitive de apărare, cu misiunea de a respinge orice încercare de pătrundere în forţă pe teritoriul naţional.

Noi toţi am urmărit cu sufletul la gură, cum se spune, derularea întâlnirilor, la care ofiţerii noştri de grăniceri s-au comportat ireproşabil, au suportat cu calm presiunea existentă datorită prezenţei ofiţerilor sovietici de arme şi specialităţi diferite, au răspuns cu promptitudine întrebărilor, exprimând încă o dată refuzul ferm la orice ofertă de sprijin şi ajutor militar din exterior.

Întâlnirile s-au terminat cu bine, ele fiind supravegheate permanent, ofiţerii au raportat problemele discutate şi modul de desfăşurare, încât am răsuflat uşuraţi. Delegaţiile împuterniciţilor au convenit să continue conlucrarea la frontieră şi să se informeze reciproc asupra schimbărilor care apar în situaţia operativă. Despre toate acestea s-a raportat imediat la Bucureşti. Se consumase, iată, un nou moment al acţiunii grănicerilor pentru asigurarea relaţiilor de normalitate şi stabilitate la frontierele României chiar într-o situaţie internă excepţională.

7

Ioan BĂLĂEI

Au existat, pe bună dreptate, numeroase comentarii în care se spunea că sovieticii puteau să ne invadeze fără să mai solicite întâlniri şi să ne atace pe poduri, precum şi că dispozitivul grăniceresc nu le făcea faţă. Din punct de vedere militar, aceasta era situaţia. Totuşi, istoria ne-a demonstrat că adesea agresiunile se justificau mai uşor dacă, aşa cum erau condiţiile în România, exista o solicitare de ajutor militar, din interior. Nu poate fi exclusă şi varianta realizării unui cap de pod pe teritoriul nostru de unde, ulterior, să fie invadate obiectivele strategice cu diferite pretexte.

Pentru grăniceri, atunci şi acolo, pe Prut, era extrem de important să nu se permită încălcarea suveranităţii, a teritoriului naţional, să demonstrăm cu orice sacrificiu că nu permitem pătrunderea ilegală şi în forţă peste frontieră, că statul român îşi exercită autoritatea asupra teritoriului. Apoi, acţiunile noastre de apărare pe frontieră trebuiau să semnaleze declanşarea agresiunii şi să asigure cât mai mult timp unităţilor armatei din zonă să intervină pe aliniamente în adâncime. Pentru unii, astăzi, lucrurile par uşor exagerate. În acel decembrie 1989 însă, cu situaţii confuze şi evoluţii imprevizibile când de la Consiliile locale constituite la Iaşi şi Galaţi s-au primit, la unităţile de grăniceri, note telefonice prin care se cerea ca trupele sovietice să fie lăsate să intre în ţară pentru a ajuta revoluţia. I impactul unei asemenea decizii avea o extraordinară rezonanţă, comandanţii unităţilor de grăniceri însă nu şi-au încălcat misiunile şi datoria sacră.

Este bine să se ştie că în momentul când în unităţile de grăniceri s-a auzit că sovieticii ne-au chemat la poduri iar unele zvonuri spuneau că sunt chemaţi şi aşteptaţi de nu-ştiu-cine, au fost ofiţeri şi subofiţeri de grăniceri care erau hotărâţi, dacă vom fi invadaţi, să-şi scoată gradele, să plece cu armamentul şi muniţia în munţi pentru a lupta ca partizani.

Astăzi, când valorile naţionale şi sentimentele patriotice sunt privite de unii cu detaşare sau chiar cu indiferenţă, când manifestările patriotice sunt ţinta ironiilor şi chiar a “băşcăliei” tradiţionale româneşti, când şcoala nu

8


consideră necesar să promoveze eroismul şi sacrificiul pentru patrie, consider că sunt dator să aminesc faptele unor anonimi cărora le datorăm cel puţin respect.

Dar să revenim în după-amiaza zilei amintite, respectiv după întâlnirea împuterniciţilor de frontieră români şi sovietici când am primit ordinul să ne întoarcem la Bucureşti.

Împreună cu colonelul Emil Talpă eram hotărâţi să plecăm cu un tren de noapte şi astfel, aşa cum ni s-a cerut, să ajungem în Bucureşti pe timp de zi întrucât noaptea se trăgea, erau instalate baraje şi filtre cu civili care aveau asupra lor armament şi muniţie. Ne-am decis, de asemenea, să mergem înbrăcaţi ofiţeri, cu banderole tricolore pe mână, însă fără să luăm armament şi muniţie. Ne-am gândit că poate într-o anumită situaţie am putea fi luaţi drept “terorişti”.

Comisia cu care venisem s-a dezmembrat, trecerea grănicerilor la Ministerul de Interne nu s-a mai realizat atunci, ea înfăptuindu-se totuşi câţiva ani mai târziu. Ofiţerii Ministerului de Interne din comisie au plecat separat la Bucureşti iar unii au mai rămas o perioadă la Iaşi.

După ultima verificare a unor ordine primite de la C.T.Gr. şi pregătirea pentru drum ne-am deplasat la gară cu o maşină militară, circulaţia în Iaşi desfăşurându-se normal. Am părăsit oraşul în data de 23 decembrie ora 22.00. În vagonul de dormit unde aveam locurile, eram singurii călători şi, după cum ne-a spus conductorul, în tot trenul nu erau mai mult de 10-15 persoane. Imediat după plecare, conductorul a blocat şi chiar legat majoritatea uşilor, astfel încât nu se putea urca în vagon.

Ne-am instalat într-o cuşetă sărăcăcioasă dar suficient de caldă, încercând să prindem la un radio cu tranzistori, ştirile de la Bucureşti. Am reuşit, cu greutate şi întreruperi foarte mari. În schimb, se puteau auzi alte posturi puternice din URSS, Bulgaria şi chiar Iugoslavia. Am ascutat şi colinde, cu lacrimi în ochi. Nu le mai auzisem de foarte multă vreme la radio iar în data de 24 decembrie, Ajunul Crăciunului în care intram peste puţin timp, era ziua mea de naştere. Mi-am amintit de mama

9

Ioan BĂLĂEI

care murise săraca, fără să mai poată asculta şi ea o colindă la radio în marea sărbătoare creştină, când mă născuse în anii de început ai celui de al doilea război mondial. De multe ori, în seara de Ajunul Crăciunului, îmi spunea: “Dumnezeu mi te-a adus în dar în seara de Ajun când fereastra dormitorului în care veneai pe lume, copii colindau “O ce veste minunată”. De ziua ta, toţi oamenii oricât de săraci ar fi, pun, totuşi, ceva pe masă, de sărbătoare”.

Primele două ore ale călătoriei s-au derulat fără probleme deosebite. Se răcise puţin, întrucât în cuşetă era curent de la geam, motiv pentru care l-am acoperit cu pături. Discutam cu Emil tot ce se întâmplase şi auzisem până atunci!

Exista o întrebare ce revenea obsesiv în discuţiile noastre şi pe care am întors-o pe toate feţele. Ni se spusese că în Bucureşti se trage, inclusiv în zona comandamentului, la radio şi televiziune se anunţau acţiuni ale tetoriştilor şi securiştilor soldate cu morţi şi răniţi din partea pupulaţiei şi militarilor. Aurelia, soţia, îmi spunea de la Bucureşti, că pe bulevardul unde locuiam, Compozitorilor, treceau maşini Dacia prin geamurile lor deschise trângându-se focuri automate în direcţia blocurilor. În această situaţie dormea cu fetiţa Daniela, pe hol Călin, băiatul îmi spunea la telefon că în zona din spatele Ministerului Apărării, spre cimitirul Ghencea se trăgea de parcă erau focuri de artificii. Şi totuşi, unde erau teroriştii prinşi sau împuşcaţi?

La un moment dat, conductorul de tren a bătut la uşa cuşetei şi ne-a rugat să verificăm un individ urcat în vagon la ultima staţie. Brusc, ne-am trezit cu atribuţii ce nu le puteam refuza. Era un pensionar militar, revoltat că l-am verificat deşi i-am explicat situaţia şi m-am văzut potopit cu tot felul de acuzaţii, că suntem terorişti comunişti, că noi continuăm să facem abuzuri încălcând drepturile omului etc.

Cu acest prilej ceferisul ne-a informat că ceilalţi călători din tren, auzind că suntem doi ofiţeri într-un vagon, s-au mutat cu toţii alături de noi.

10


Pe la două noaptea, trenul s-a oprit într-o staţie. Ajunsesem la Adjud. Aici răbdarea ne-a fost pusă la grea încercare întrucât nu ne-am mai clintit din loc. Orele petrecute acolo ni s-au părut o veşnicie. Noroc că am reuşit să mai dormim în câteva reprize după zilele şi nopţile nedormite la Iaşi.

Dimineata, conductorul ne-a adus veşti cât se poate de proaste. Linia spre Bucureşti era blocată şi circulaţia întreruptă. Între timp, în staţie au mai sosit şi alte câteva trenuri de marfă dar şi unul de călători, toate rămase pe loc. N-am îndrăznit să coborâm pentru a ne duce în staţie deoarece era destul de departe şi îi stabilisem acestă misiune ceferistului. Aşteptarea a continuat până către ora 14.00, deci 24 de ore staţionare când conductorul revenit din staţie ne-a adus vestea surpriză că trenul se întoarce la Iaşi deoarece în gara Buzău, “teroriştii” au distrus instalaţiile de conducere şi siguranţa circulaţiei şi au omorât tot personalul de serviciu. Informaţia era incredibilă iar întoarcerea nu era o soluţie pentru noi.

- Ce zici, Emil, i-am spus colegului, ne înapoiem la Iaşi şi găsim o altă variantă de plecare sau poate se reia circulaţia pe calea ferată?

- Cred că nu mai are rost să ne întoarcem. Trebuie să mergem mai departe. Coborâm, ieşim la şosea şi găsim o ocazie. Cine ştie dacă trenul asta ajunge şi inapoi la Iaşi.

Între timp, la radio, se anunţau fel de fel de acţiuni teroriste, un crainic explicând că autorii sunt uneori îmbrăcaţi în costume militare, că au pe ei mai multe uniforme ale armatei şi posedă legitimaţii false, că au la ei steaguri sau banderole tricolore.

- Ai auzit, îi spun colegului, vrei să plecăm pe jos să ne ia unii drept terorişti şi să dăm peste cine ştie ce “dandana”, că tot nu prinde nimeni securiştii. Emile, mai bine ne întoarcem la Iaşi şi plecăm la Bucureşti cu o maşină, prin zona de frontieră, în lungul Prutului până la Galaţi şi de acolo – este mai simplu de ajuns.

11

Ioan BĂLĂEI

- Trebuie să găsim o soluţie. Nu are rost să ne întoarcem la Iaşi. Mergem şi vorbim cu şeful staţiei.

În timp ce discutam, ne-am auzit strigaţi. Am ieşit la uşa vagonului unde conductorul, puţin agitat, ne-a spus că în gară a venit o garnitură cu muncitori români întorşi din URSS de la Krivoirog. Aceştia voiau să ajungă cu orice preţ acasă la familii şi au ameninţat să dacă nu li se dă drumul la Bucureşti pe altă rută, vor incendia trenul şi gara. Ne-a sfătuit să încercăm plecarea mai departe cu această garnitură aflată ceva mai în urmă, pe o linie alăturată.

N-am stat pe gânduri, am adunat bagajele şi în mare grabă am coborât din tren pe partea opusă staţiei. Garnitura se afla cu locomotiva aproximativ la 100 de metri de noi, distanţă pe care am parcurs-o în fugă. Ajunşi în dreptul mecanicului, l-am rugat să ne ia în cabină întrucât trebuie să ajungem neapărat la Bucureşti. Menţionez din nou că eram îmbrăcaţi ofiţeri şi aveam banderole tricolore pe mână. Mecanicul ne-a spus să încercăm la primul vagon şi dacă nu vom fi primiţi, ne va lua în locomotivă, deşi nu are voie.

Am urcat pe scările vagonului, dar în uşă erau mai mulţi muncitori care ne-au oprit.

- Măi, ăştia pot fi terorişti, spuse unul. - Nu suntem terorişti, răspund eu, suntem ofiţeri ai

armatei şi trebuie să ajungem la Bucureşti iar trenul nostru nu merge mai departe. Vă rugăm să ne luaţi cu voi.

- Vrem să vedem legitimaţiile voastre. - N-ai auzit la radio, zise altul, că securiştii au

legitimaţii false şi tot felul de uniforme! Le arăt cu privirea mâinile ocupate şi încerc să mai fac

un pas. - Cu bagajele în mâini nu pot scoate legitimaţia.

Lăsaţi-ne să urcăm măcar pe hol, aici, în capătul vagonului şi vă arăt legitimaţia. Ce dracu, sunteţi aşa de mulţi şi ne ţineţi pe scară de parcă v-am putea face ceva!

12


Îl împing pe cel din faţa mea şi reuşesc să pun piciorul sus. Talpă mă presează şi mai înaintăm câţiva paşi. Las geamantanul jos şi caut legitimaţia militară în buzunarul interior al vestonului. Ca un făcut, nu găseam legitimaţia.

- Aveţi armanent?, intrebă cineva. - Nu avem armament, răspunde Emil în timp ce eu

caut febril legitimaţia pe care până la urmă o găsesc într-un buzunar al pantalonului.

Între timp Emil a ajuns şi el lângă mine şi îşi arată şi el legitimaţia M.Ap.N.

- Mda, mai vedem noi, mormăie în barbă un tip înalt şi vânjos.

În spatele meu aud pe cineva spunând: - Dacă nu găseaţi legitimaţia, aici vă făceam, uite cu

cuţitul ăsta! Individul ridică o mână şi-mi băgă sub nas un cuţit de vânătoare asemănător cu o baionetă.

- Să vedem ce aveţi în bagaje, se auzi o altă voce . M-am aplecat spre bagaj. - Lasă-l aici pe culoar, că nu-l ia nimeni. Veniţi încoace

în cuşetă, ordonă tipul înalt. Am intrat şi ne-am aşezat în prima cuşetă. Exista

spaţiu suficient, cu câte două paturi suprapuse pe fiecare parte. Pe o măsuţă la geam se găsea o veioză cu abajur care dădea un aer intim încăperii. Era cald şi un miros de fum de ţigară.

Cuşeta se umpluse de curioşi, la fel şi coridorul, oamenii vrând să ne vadă şi să ne audă. În uşa cuşetei reuşise să se strecoare şi însoţitoarea de vagon, o rusoaică zdravănă şi îmbujorată.

- Olga, adu-ne, te rog, câte o cană de ceai, spuse cineva.

Femeia s-a uitat la noi cu indiferenţă, după care a plecat bombănind.

13

Ioan BĂLĂEI

- Hai, s-auzim povestea voastră, spuse tipul care părea a fi un fel de şef între muncitori. Ne interesează ce ştiţi despre revoluţia de la Bucureşti şi de pe unde veniţi.

La un moment dat, de pe hol s-a auzit: “Plecăm, ne dau drumul prin Brăila şi Făurei. I-am ameninţat că le dăm foc”.. S-au bucurat şi au început să cânte, pe grupuri. Pentru câteva minute se părea că lumea ne-a uitat. Trenul s-a pus în mişcare. S-au auzit urale.

- Hai, spuneţi cum a fost revoluţia în Bucureşti, ne-a luat în primire “şeful” al cărui nume era Pavel.

Am început să povestim pe rând, când eu, când colonelul Talpă, ce-am văzut la televizor şi întâmplări din Iaşi, subliniind că unităţile de grăniceri au fost pe frontieră şi că în Iaşi nu s-a tras nici un foc de armă, mulţimea manifestând fără să fie împiedicată cu ceva sau de cineva, armata asigurând paza obiectivelor şi activităţile în serviciile necesare vieţii oamenilor, toată lumea scandând “Armata e cu noi”, expresie devenită formulă de salut şi recunoaştere.

Gata! Interveni la un moment dat liderul vagonului. Aţi trecut şi proba asta, cred că nu sunteţi terorişti fiindcă dacă eraţi, nu stăteaţi să vă uitaţi la televizor!

Însoţitoarea ne-a adus cănile de ceai, acestea fiind adevărate opere de artă. Paharele din sticlă groasă erau aşezate în suporţi de metal galben patinat, având motive florale cu mânere arcuite şi răsucite, dându-le o formă de pocale medievale.

În timp ce sorbeam cu plăcere ceaiul tare rusesc, ne-a fost adusă mâncare constând în mezeluri, brânză sărată, conserve de carne şi o pâine albă pătrată, toate foarte bune, poate şi datorită faptului că, după atâtea emoţii, ne luase foamea.

Încet, încet, atmosfera s-a relaxat, muncitorii şi-au reluat locurile în cuşete văzându-şi de treburile lor. Câţiva au rămas cu noi şi ne-au povestit câte ceva despre istoria întoarcerii lor acasă. Pe scurt, aflând de revolta din România,

14


mai mult de la posturile străine, au cerut conducerii din Krivorog să li se comunice situaţia concretă din ţară, explicaţiile oferite fiind extrem de puţine. Atunci au hotărât să se întoarcă în România exercitând presiuni şi replicând că nu se mai întorc la lucru până nu li se acceptă dialogul cu conducerea întreprinderii.

După negoceri dure în care au fost sprijiniţi de muncitorii ruşi, li s-a aprobat plecarea acasă cu un tren special introdus în graficul de parcurs în locul unui tren de călători internaţional. Toate informaţiile despre revoluţie au fost culese de la radio, mai ales de pe drum, televiziunea sovietică rezumându-se la ştiri sumare. De la posturile străine au aflat de crimele “teroriştilor” şi erau îngrijoraţi de viaţa familiilor. În tren erau aproape 800 de oameni, înghesuiţi în cuşete câte doi într-un pat.

Din când în când, însoţitoarea rusoaică lua paharele şi le umplea din nou cu ceai fierbinte. Am încercat de câteva ori să ne uităm pe geam pentru a recunoaşte unde ne găseam, dar câmpul alb de zăpadă şi faptul că în unele staţii trenul era garat pe ultimele linii, între alte garnituri de marfă, ne îngreunau mult orientarea. Totuşi, am recunoscut la un moment dat traseul la trecerea peste Siret la Bărboşi – Galaţi.

Începusem să ne obişnuim cu atmosfera dar continuam să stăm liniştiţi în cuşeta de la capătul vagonului în care intrasem la început. Undeva pe parcurs, la o oprire într-o staţie m-am trezit cu conductorul român de tren care însoţea garnitura de la intrarea în ţară la Ungheni şi care mi s-a adresat spunând că este jos la scara vagonului un individ care se roagă să fie luat la Bucureşti fiindcă are acolo mama împuşcată şi trebuie să o caute la morgă şi s-o aducă acasă. Ceferistul era însoţit de liderul vagonului care ne-a cerut să-l verificăm pe individ şi să hotărâm noi, ofiţerii, dacă îl primim în tren sau nu.

M-am dus la capătul vagonului unde aştepta un tip înalt, cu o geacă sport şi capul descoperit. Ajutat de doi muncitori, l-am percheziţionat şi i-am cerut să scoată toate

15

Ioan BĂLĂEI

lucrurile din sacoşa ţinută pe umăr. Apoi am verificat buletinul şi celelalte documente. Avea o legitimaţie de întreprindere pe care scria funcţia de jurisconsult şi o sumă de bani nu prea mare. În timp ce răsfoiam alte hârtii aflate asupra lui, mă gândeam şi eu că era posibil ca specialitatea lui de jurist să ascundă, de fapt, un securist. Omul ne-a spus o poveste dramatică, adesea având ochii în lacrimi. Astfel, mama lui a fost internată într-un spital bucureştean, de ea ocupându-se fratele care locuia în Bucureşti. Întrucât în zona spitalului se trăgea şi ea trebuia operată, s-a hotărât mutarea la un alt spital. Pe drum, s-a tras asupra autosanitarei şi femeia a fost împuşcată mortal. Fratele l-a chemat ca să-şi caute mama la morga spitalelor pentru a o duce acasă în Moldova. Părea să spună adevărul. Am decis să fie primit în vagon, ceea ce s-a şi întâmplat. Cetăţeanul al cărui nume din păcate, nu l-am reţinut, a vrută să ne sărute mâna, mulţumindu-ne cu ochii în lacrimi. Omul a fost şi el introdus într-o cuşetă unde l-au luat în primire muncitorii. De atunci nu l-am mai văzut pe acest om şi nici nu l-aş recunoaşte.

Călătoria s-a derulat în continuare fără alte incidente, atenţia majorităţii fiind îndreptată asupra transmisiilor la posturile de radio româneşti şi străine, pe marginea informaţiilor aflate astfel se iscau discuţii şi dezbateri aprinse. Pentru a nu mai servi alte idei despre noi, ne-am abţinut să facem comentarii despre ceea ce se întâmpla în ţară. Din când în când răspundeam pe rând foarte scurt la unele întrebări ce ne erau adresate direct de gazdele noastre.

În ciuda avertismentului de a nu ajunge în Bucureşti noaptea, întâmplările pe care vi le-am povestit au făcut să coborâm din tren în Gara de Nord în jurul orei 23.00, pe un frig pătrunzător. Atmosfera găsită acolo era aidoma unor secvenţe din filme de război. Peroanele şi platoul central erau aproape pustii, intrările fiind baricadate cu saci de nisip, până la jumătate. Se auzeau din când în când, de peste tot, rafale de armă automată iar pe acoperiş se alerga dintr-o parte în alta. Când am ajuns în dreptul ieşirii spre bulevardul Dinicu Golescu, am auzit zgomotul puternic de motor şi apoi am văzut pe

16


deasupra sacilor de nisip un transportor blindat cu farurile aprinse trecând spre gara Basarab. În acelaşi timp, focul automat s-a înteţit.

Am hotărât amândoi să mergem la postul de miliţie T.F. şi să dăm un telefon la Comandament, în speranţa că ne vor trimite o maşină. În sala de la miliţie erau doi sau trei subofiţeri şi vreo patru sau cinci civili. Un subofiţer de miliţie ne-a spus că până la ziuă nu se poate ieşi din gară întrucât se trage asupra tuturor intrărilor iar în gară nu se găseşte decât personalul de serviciu. I-am întrebat dacă au descoperit cine trage şi de ce. Nu ştiau, însă ne-au arătat nişte gloanţe găsite în zona uşilor sau scoase din tocurile geamurilor. Le-am studiat cu Emil şi am constatat că erau calibre diferite de la pistol la mitralieră, inclusiv unele asemănătoare gloanţelor pentru arme cu aer comprimat precum şi câteva gloanţe ce păreau artizanale. Unele de acelaşi fel le-am găsit ulterior şi în zona uşilor de la Comandament.

După încercări repetate am reuşit să vorbim la serviciu, de unde ofiţerul de serviciu ne-a spus că vor raporta sosirea noastră şi vom primi răspuns. Am rămas în gară până în jurul orei 02.00 când colonelul Geantă ne-a transmis la postul de miliţie că ne vor trimite un autoturism de teren şi că trebuie să avem grijă la trecerea prin barajele civililor înarmaţi. Am primit vestea cu bucurie şi, în timp ce ne pregăteam să mergem la ieşirea spre bulevardul Dinicu Golescu, unde urma să vină maşina, câţiva ofiţeri ai Ministerului de Interne, îmbrăcaţi în civil ne-au rugat să-i luăm cu noi pentru a fi în siguranţă. Ne-au spus că s-au înapoiat din teritorii şi la serviciu nu le răspunde nimeni.

Am fost nevoiţi să le explicăm pericolul la care se expun noaptea trecând prin baraje, unde noi cu maşină de armată şi legitimaţii M.Ap.N., vom reuşi să trecem iar ei cu legitimaţii M.I. sau fără, s-ar putea să fie reţinuţi, cu toată intervenţia noastră. I-am lăsat să se decidă şi până la urmă au rămas în gară la postul de miliţie.

17

Ioan BĂLĂEI

Autoturismul nostru a tras în dreptul ieşirii, având farurile şi proiectoarele aprinse precum şi un mare drapel tricolor fixat lângă uşa din dreapta. Din maşină a coborât colegul nostru locot. col. Pricop Vasile, un ofiţer deosebit şi curajos, echipat de război, cu cască şi pistol mitralieră care ne-a ajutat să urcăm repede după care autoturismul a demarat în viteză.

Pricop era ieşit cu pieptul pe geamul maşinii şi la primul bara de la str. Berzei a strigat de mai multe ori, în timp ce încetinisem: “Suntem armata, nu trageţi” Victorie!” Ni s-a răspuns: “Armata e cu noi!” şi am fost lăsaţi să trecem. În spate, aşezaţi pe banchetele laterale, stăteam aplecaţi gata să ne culcăm pe burtă dacă deschideau focul. La barajul care avea o maşină pusă de-a latul străzii, câteva lăzi şi alte obiecte fiind lăsat un culoar de trecere, erau câţiva bărbaţi, înfofoliţi de frig, cu arme în mâini, unii având manta militară. Aproximativ la fel am trecut şi pe la barajele de la staţia “Eroilor” şi apoi sus la “Academia Militară”.

Odată ajunşi în intersecţia Răzoare, în capătul aleii ce ducea la clădirea comandamentului, potrivit celor stabilite, şoferul a oprit şi a semnalizat cu proiectoarele. Din Punctul de Control a ieşit un subofiţer care ne-a deschis poarta şi am intrat în curtea cazărmii.

Am răsuflat uşuraţi după emoţiile trăite tot drumul, întrucât exista pericolul să se tragă în noi iar primul expus era colegul Pricop ce s-a dovedit un om de acţiune, calm şi hotărât. La intrarea în clădire am rămas impresionat văzând imediat în holul din dreapta un mic punct medical cu o masă de tratament şi transport, dispozitiv pentru perfuzie şi alte echipamente pentru intervenţie. Urcând la etaj am văzut dispozitivul de apărare cu ofiţeri şi subofiţeri înarmaţi pe perimetrul cazărmii şi la unele geamuri de la ultimul etaj. În stânga intrării principale în unitate, orientat spre stradă se găsea un transportor amfibiu blindat cu echipaj pregătit permanent şi muniţie la bord.

18


Toată această atmosferă cu imagini aidoma celor din filmele de război sau din aplicaţii mi-au rămas întipărite în memorie iar relatările colegilor care mi-au povestit de adevărata canonadă a focului armamentului folosit în zonă noaptea precedentă au dat naştere unor întrebări rămase atunci fără răspuns.

Aşa s-a încheiat un episod al aventurii noastre de două zile şi începea un altul plin de neprevăzut!

19


Fotbal pe pâine

Printre cele mai comentate şi disputate, în contradictoriu, evenimente şi întâmplări, de către o parte a colectivităţilor umane sunt cele din fotbal, sport care a devenit în ultimele decenii un semnificativ fenomen social prin amploarea manifestărilor şi interesul tuturor categoriilor profesionale şi a segmentelor populaţiei atât în plan intern cât şi internaţional.

Uşor de jucat la toate vârstele, cu reguli simple şi necesităţi de spaţiu variabile în exterior dar şi în interior, fotbalul rămâne totuşi un joc cu mingea care promovează uneori violente pasiuni.

Cu senzaţia că la fotbal se pricepe toată lumea, nu numai managerii şi specialiştii dar şi microbiştii se consideră implicaţi până peste cap în destinele şi evoluţia fenomenului, lansează analize şi soluţii pe care presa le întreţine cu generozitate. În aceste condiţii este justificată apariţia expresiei de consum generalizat ,,Fotbal pe pâine’’.

Că aşa stau lucrurile s-a convins şi căpitanul Titus Bălăceanu care fusese mutat cu serviciul, nu cu mult timp în urmă, într-un orăşel transilvănean unde exista, cum se putea altfel, o echipă de fotbal, nu oarecare, ci participantă în campionatul republican divizia B, cu denumirea ,,Avântul’’.

Echipa de fotbal era susţinută în principal de cel mai important obiectiv economic local, Combinatul de Îngrăşăminte Chimice, unde figurau ca angajaţi majoritatea antrenorilor şi jucătorilor de la echipa mare şi juniori. Fotbalul era susţinut bineînţeles şi de organele de partid şi de stat locale, care îşi legitimau astfel preocuparea de a da curs cerinţelor populaţiei

21

Ioan BĂLĂEI

de distracţie dar şi de manifestare a patriotismului zonal. Trebuie să menţionăm şi faptul că fotbalul se situa

printre puţinele ocazii de manifestare necondiţionată a unui public numeros, gata să înjure nu numai pe arbitri şi jucători ci şi alte lucruri şi persoane care-l nemulţumeau şi de care în alte condiţii nu se puteau plânge.

Cât despre corectitudine, spontaneitate, legalitatate în sfera derulării, competiţiei şi a gestionării resurselor financiar-materiale, stările de lucruri de atunci se pare ca şi de astăzi, generate de felurite interese sunt ilustrate sugestiv de întâmplările de faţă.

Şi în localitatea Măgureni la care ne referim, o urbe cu rang de municipiu şi viaţă trepidantă, fotbalul era situat în centrul atenţiei şi preocupărilor majorităţii locuitorilor conectaţi la valori maxime de tensiune timp de două sau trei zile, respectiv: sâmbăta la pregătirea meciului, duminica în spectacolul propriu-zis şi luni la analiza rezultatului echipei, criticile de rigoare şi apoi măsurile sugerate de opinia publică autorizată .

Întrucât personalitatea numărul unu în rândul oficialităţilor locale, primul secretar al comitetului municipal de partid era prezent duminica la meciuri, toţi conducătorii instituţiilor şi întreprinderilor din oraş se inghesuiau care mai de care, să meargă în tribuna oficială a stadionului sau măcar în apropiere, pentru a fi văzuţi susţinând echipa. Aici la fotbal se comentau printre altele şi eforturile conjugate ale tuturor instituţiilor în interesul municipalităţii .

Se ştia foarte bine că nici o funcţie de conducere nu se obţinea fără avizul de la partid, aşa că toată lumea ,,bună’’ se străduia să nu lipsească atunci când apărea în public ,,Primul secretar’’.

Fiind ofiţer tânăr şi fost practicant al acestui sport la juniori, căpitanul Bălăceanu şeful de stat major al unităţii a fost desemnat membru în diferite comisii municipale inclusiv în consiliul asociaţiei sportive ,,Avântul’’. Respectând tradiţia, la intervenţia partidului, unii jucători erau încorporaţi în unităţile

22


militare locale pentru a continua să joace şi pe timpul stagiului, în oraşul unde influenţa şefilor de la partid era mai puternică. Încorporarea putea deveni un procedeu de racolare a jucătorilor. În acest fel şi la unitatea militară din Măgureni existau doi tineri ostaşi care jucau fotbal în echipa ,,Avântul’’ bineînţeles cu aprobarea eşaloanelor superiore. Ei aveau un program adaptat cerinţelor echipei, adesea figurând doar în evidenţa efectivelor din unitate, venind doar uneori în vizită la colegii de armată.

De regulă, comandanţii unităţilor profitau de prezenţa acestor fotbalişti în subordinea lor intrand astfel în atenţia oficialităţilor şi a iubitorilor de fotbal pentru a obţine la nevoie felurite avantaje. Din întâmplare comandantul unităţii nu era priceput şi nici pasionat de fotbal. Totuşi Bălăceanu a insistat să-l ducă la un meci de fotbal stimulându-l cu prezenţa acolo a Primului secretar de partid din municipiu. A acceptat cu condiţia să-i fie rezervat un loc la tribuna oficială şi cât mai aproape de şeful partidului. Şi uite aşa, la un meci, colonelul Pavelescu s-a aşezat în tribună după ce l-a salutat respectuos pe Primul secretar iar acesta i-a strâns mâna zâmbitor spunându-i : ‘’Bravo colonele, ai intrat în rândul lumii tocmai când mă gândeam să te schimbăm şi să punem un om mai tânăr căruia îi place sportul.’’Ha, ha, ha.’’ Râse cu poftă apoi continuă :,,Te-am speriat, hai c-am glumit. Ce zici, batem azi ?’’

Pavelescu, timorat, a spus un ,,Batem sigur !’’ piţigăiat cu o grimasă de parcă s-ar fi înecat cu os de peşte, după care s-a aşezat. În spatele lui Bălăceanu era pregătit să dea explicaţiile solicitate de şef.

Meciul n-a avut o desfăşurare deosebită în sensul că gazdele atacau iar oaspeţii se apărau. Oricum spectatorii îşi încurajau echipa cu îndemnurile cunoscute :,,Hai băieţi !’’ ,,Pe ei fraţilor !’’, ,,Desfiinţaţi-i măi !’’, ,,Hai Avântul !’’ şi altele la care se adăugau înjurăturile de rigoare pentru adversari şi rudele lor.

Atmosfera de pe stadion l-a prins şi pe colonel care s-a adăugat corului de îndemnuri ,,Hai Avântul’’ aplaudând şi el

23

Ioan BĂLĂEI

odată cu vecinii . În sfârşit a venit repriza sau mai corect spus pauza

între reprize când toată lumea s-a ridicat pentru a se dezmorţi şi curăţa de cojile de seminţe de floarea soarelui scuipate pe apucate în toate direcţiile .

S-a ridicat şi comandantul care i-a facut semn lui Bălăceanu să vină mai aproape întrebându-l pe şoptite :,,Măi, care-s ai noştri, ăia de la ,,Avântul’’ ?’’

Pentru moment, căpitanul a fost gata să izbucnească în râs dar s-a abţinut şi i-a răspuns la ureche :,,Ăia cu tricouri roşii, tovarăşe colonel!’’

Exista şi o altă legătură a unităţii cu fotbalul, mai precis cu slujitorii lui. Este vorba de unul dintre comandanţii de subunităţi, maiorul Craiu arbitru de fotbal categoria a doua, adică pentru echipele din diviziile B şi C. Considerat un cunoscător de către colegi, aceştia îl consultau asupra rezultatelor probabile din fiecare etapă, în acelaşi timp era ţinta ironiilor şi criticiilor la adresa arbitrilor din fotbal cu toate păcatele lor săvârşite cu voia sau fără. În mod sigur cavalerul fluierului era invidiat pentru veniturile sale băneşti şi multe alte avantaje materiale ,,colaterale’’.

Craiu nu lua în seamă aluziile şi răutăţile, ba dimpotrivă îşi vedea de treabă fiind un foarte bun profesionist. Când era însă bine dispus, la întrebările legate de arbitraj spunea :,,Totul în fotbal depinde de fluier şi modul în care este folosit. Acest instrument aflat asupra arbitrului emite semnalul sonor când este acţionat la unul din capete şi nu se aude nimic, când este acţionat lateral. Deci meciul depinde de modul în care suflu eu în fluier şi dacă se aude semnalul, meciul este oprit şi acord lovitura de la 11 metri pentru infracţiunea văzută de mine iar dacă suflu lateral, nu se aude nimic şi nu acord lovitura de pedeapsă.’’

Aţi înţeles probabil că astfel o echipă poate pierde sau câştiga meciul. Deci totul depinde de un fluier folosit aşa cum trebuie şi în interesul care trebuie’’.

24


Tot arbitrul Craiu povesteşte că de regulă nu luau contactul cu oficialităţile şi nu se întâlneau cu nimeni înaintea meciului decât poate întâmplător. Exista însă un delegat al gazdelor care-i aşteaptă la gară sau la hotel pentru rezolvarea problemelor de masă şi cazare. Tot respectivul le plătea baremul pe bază de semnătură. La plecare, de regulă, se primeau nişte pachete care erau aduse la gară sau la maşină. Ce să faci cu ele spunea Craiu, să le laşi pe strada sau pe peronul staţiei ?

Mai există încă ceva. La unele stadioane, în vestiarul arbitrilor aceştia găseau într-un loc ferit, trei plicuri numerotate din care unul era pentru arbitrul principal şi două pentru asistenţi. Ele constituiau ,,darul’’ indiferent dacă echipa gazdă câştiga sau pierdea. În cazul unei înfrângeri, în etapele următoare echipa aflată de data aceasta în ,,deplasare’’ primea cu siguranţă sprijinul arbitrilor în cauză. Ori de câte ori cineva încerca să obţină de la maiorul Craiu, arbitru de fotbal amator, exemple concrete la povestirile sale acesta replică :,,Hai domnule c-am glumit ! Fotbalul nostru se practică din plăcere şi conducătorii lui sunt corecţi, tovarăşe !’’

Că lucrurile stăteau aşa în realitate, a avut odată prilejul să se convingă şi căpitanul Bălăceanu. Iată ce se întâmplase. Într-una din zile se afla în biroul secretarului de partid din municipiul Măgureni, venit cu nişte treburi în interesul unităţii. Încerca să obţină un număr mai mare de apartamente nou construite pentru ofiţerii şi subofiţerii cu familii mutate din alte zone şi pentru cei din promoţie, precum şi câteva butelii de aragaz peste repartiţia iniţială .

Venise mai de dimineaţă în speranţa că la prima ora tovarăşul secretar va fi mai disponibil dar acesta după ce l-a poftit în birou a început un şir interminabil de convorbiri telefonice cu tot felul de întreprinderi şi instituţii din localitate ştiut fiind faptul că toate deciziile importante se luau la partid. Din când în când intra secretara şi îi aşeza pe birou felurite hârtii şi mai intrau şi alte persoane, pe unele le cunoştea, cu care tovarăşul rezolva problemele prin câteva cuvinte.

25

Ioan BĂLĂEI

Când în sfârşit se părea că lucrurile s-au liniştit, a intrat din nou secretara,tovarăşa Gaby :

- Să trăiţi tovarăşe secretar. Am doi delegaţi care vă roagă insistent să-i primiţi !

- Spune-le te rog să mai aştepte puţin fiindcă am ceva urgent de rezolvat cu tovarăşul căpitan pe care şi aşa l-am ţinut destul. Vezi dumneata până una alta ce vor .

- Stau pe capul meu de când am venit. N-am putut scăpa de ei, spun că au o problemă deosebită pe linie de partid şi se grăbesc să se întoarcă la Corniceşti. Nu vor să discute decât cu dumneavoastră.

- Bine, să vină ! Apoi către Bălăceanu. Vă rog să mai aveţi puţină răbdare dacă nu vă supăraţi. Să vedem despre ce-i vorba. Cu ocazia asta mai aflaţi şi dumneavoastră militarii cererile oamenilor muncii !

Între timp prin uşa întredeschisă şi-au făcut apariţia cei doi. Unul avea în mână o servietă de piele confecţionată artizanal.

- Să trăiţi tovarăşe secretar ! Apoi văzându-l pe ofiţer, ştiţi noi vrem să vorbim numai cu dumneavoastră şi nu cu alţii.

- Poţi să vorbeşti, spune secretarul, dânsul este comandant aici la noi în zonă şi puteţi avea toată încrederea. Despre ce-i vorba ?

- Tovarăşe secretar noi suntem de la I.A.S. Corniceşti şi avem nevoie de sprijinul dumneavoastră.

Şeful cel mare, şi aici ridica privirea în sus, ne cere să fim fruntaşi. Trebuie să ne ajutaţi şi să ne daţi două. Ridică mâna cu două degete ridicate în forma de ,,V’’. Este vorba de duminica aici la Măgureni .

- Am înţeles, spuse calm tovarăşul Oprea, numai că nu cred că vă putem ajuta . Aţi avut planificarea la noi până acum ?

- Ce planificare ? întrebă nedumerit omul cu servieta 26


de piele. - Pentru îngrăşăminte la combinat. Două vagoane în

nici un caz nu vă putem da. Poate un vagon dacă luăm de la alţii.

- Păi noi nu vrem îngrăşăminte ! Avem nevoie de două puncte, ca echipa noastră de fotbal ,,Recolta’’ să bată duminică aici la Măgureni pe ,,Avântul’’.

Şeful ăl mare de la noi şi aici iar ridică privirea în sus ne-a trasat sarcina de partid ca echipa de fotbal să promoveze în Divizia ,,A’’ ! Dânsul ne-a spus : ,,Dragi tovarăşi, acum aveţi stadion nou, doresc să ajungeţi cu echipa în frunte ca să se vadă ce pot face oamenii muncii când îşi propun ceva !’’

După o clipă de tăcere în care pe faţa secretarului Oprea se citea uimirea spuse zâmbind :

- Dragilor, abia acum v-am priceput numai ca aţi greşit adresa. Eu nu mă ocup cu fotbalul şi apoi ţin la echipa noastră şi vreau să câştige. Cum să le spun să piardă ?

Eu cred că aţi glumit şi închidem subiectul. - Staţi puţin tovarăşe secretar, noi ne-am interesat şi

ne puteţi ajuta fiindcă lumea vă ascultă dacă le cereţi ceva. Şi până la urmă nu pierdeţi nimic. Pentru cele două puncte care ni le cedaţi, noi vă aranjăm să câştigaţi două meciuri, deci patru puncte, ,,afară’’ iar la băieţi le dăm şi noi o primă ca lumea.

Aici, se întoarse spre colegul său căruia îi dăduse să ţină geanta.

- Desfă mă geanta cu banii, să vadă tovarăşul că noi suntem oameni serioşi şi de onoare când promitem ceva.

Individul puse geanta jos şi se apucă să-i desfacă buzunarele când Oprea îl opri .

- Stai, nu te mai obosi. Mă gândesc să chem miliţia să verifice ce-i cu banii ăia din geantă, de unde îi aveţi şi pentru ce. Chiar nu vă e ruşine să veniţi la mine cu aşa ceva ? Ce tovarăş v-a cerut să cumpăraţi meciuri ? Se întoarse spre căpitan : Eu cred că trebuie să anunţăm miliţia !

27

Ioan BĂLĂEI

În acest moment, individul care încercase negocierea şi-a schimbat brusc atitudinea şi discursul.

- Tovarăşe secretar vă rugăm să nu chemaţi pe nimeni. Noi am venit să vă cerem ajutorul pentru a obţine două vagoane de îngrăşăminte, aşa cum bine aţi înţeles de la început.

În legătură cu fotbalul am glumit şi noi că ştiam că echipa noastră ,,Recolta’’ joacă Duminica aici la Măgureni. Am glumit şi cu banii. Sunt ai mei şi ai lui, glumeţul ăsta de Vasile. Vrem să ne cumpărăm fiecare câte o Dacie nouă. Vă rugăm să ne scuzaţi dacă ne-am exprimat greşit. Se adresă apoi către colegul său. Hai să mergem, mă Vasile că uite l-am supărat pe tovarăşul secretar şi până la urmă nu ne mai dă nici măcar un vagon de îngrăşăminte. O să se supere tovarăşul director al I.A.S.-ului pe noi că am bătut drumul degeaba. Vă mulţumesc. Hai să mergem.

- Foarte bine faceţi că plecaţi până nu mă răzgândesc să vă dau pe mâna miliţiei să vă cerceteze. Hai, cale bătută şi să nu vă mai prind pe aici !

- Să trăiţi ! Să nu ne uitaţi măcar cu un vagon de îngrăşăminte la I.A.S. Corniceşti !

Au ieşit amândoi pe uşă, cel cu geanta ţinând-o strâns la piept, ca reflex să nu i-o smulgă cineva.

După ce s-a închis uşa, Bălăceanu care asistase la toată scena fără să intervină spuse ca pentru sine :

- Mare ţi-e grădina Doamne, cum zice românul. Ăştia aveau tupeu, nu glumă. Poate nu strică totuşi o întâlnire a lor cu miliţia.

- Da. N-am chef de complicaţii. Vreţi să devenim martori într-un proces ? Eu am alte treburi. Şi apoi sunt interese la nivel regional de partid ca echipa lor să promoveze în Divizia ,,A’’. Sunt implicate aici tot felul de personalităţi cu funcţii de conducere la organele de partid locale şi centrale. Sunt tot felul de orgolii. Ştiu că au plecat cu echipa din Divizia ,,C’’ şi acum sunt la un pas de promovare în ,,A’’. Eu unul nu mă amestec şi

28


nu mă intereseaza. Vă sfătuiesc să faceţi la fel. Hai să ne vedem de treburile noastre. Ce urgenţe ziceţi că aveţi ?

Amintita întâmplare a fost povestită de Bălăceanu de multe ori când venea vorba despre aranjamentele în fotbalul trucat de la noi, cu mulţi ani în urmă. La vremea aceea nu se mira nimeni, lumea se distra, i se oferea ,, fotbalul pe pâine’’ şi toate lucrurile se stabileau într-o aprigă dispută dintre organele de partid din teritoriu.

Să nu terminăm povestirea fără să aflăm ce s-a întâmplat la meciul cu pricina : dintre ,,Avântul’’ Măgureni şi ,,Recolta’’ Corniceşti.

Au câştigat oaspeţii printr-o lovitură de la 11 metri acordată de arbitru cu câteva minute înainte de final, presa sportivă socotind rezultatul echitabil. Au fost şi voci care au apreciat că lovitura de pedeapsă a fost discutabilă.

Până la urmă au plecat spre Corniceşti şi două vagoane cu îngrăşăminte chimice, cantitate suplimentară necesară judeţului respectiv pentru a se menţine fruntaş pe ţară atât în producţia agricolă cât şi în fotbal. S-a mai întâmplat ceva. Echipa de fotbal ,,Recolta’’ Corniceşti a promovat în acel an în divizia ,,A’’. Deci s-a putut. Bravo fotbaliştilor !

29


Vară fierbinte

Pe măsură ce cresc copiii şi mai târziu tinerii noştri susţin că anotimpurile se scurtează şi se întrepătrund, că au impresia comprimării timpului. Ovidiu ajuns la liceu nu avea această senzaţie. Vara care preceda ultimul an cu examenul de maturitate (fost şi viitor “bacalaureat”) nu i se părea mai scurtă deşi aflat în vacanţă zilele treceau prea repede.

Vara era în toi, o vară fierbinte ce topea totul în jur şi lăsa oamenii fără aer. Nu se puteau salva nici măcar la umbră, unde era la fel de cald până spre seară. Exista totuşi o singură scăpare: apa, cea din fântâna casei ori de la robinetul din stradă şi mai ales din râul SOMEŞ, apă care ajungea pentru toată lumea chiar dacă la secetă debitul scădea considerabil.

Aşezarea umană Câmpia constituită pe malurile râului, atestată de peste 700 de ani dar având cu siguranţă o vechime milenară, dezvăluită de cercetările arheologice, suporta cu stoicism fiecare vară toridă de pe aceste meleaguri. Aşa stând lucrurile mulţi locuitori ai oraşului, de toate vârstele, mergeau la baie la SOMEŞ să se răcorească. Râul trasa pe marginea localităţii o buclă largă unde se formase o plajă întinsă cu nisip foarte fin, un loc suficient pentru stat la soare dar şi pentru jocuri cu mingea, fără a stânjeni pe cineva.

Lunca râului era străjuită de copaci mari de unde începea o vegetaţie bogată, o adevărată pădurice de tufăriş numită de localnicii ardeleni “Berg”, şi apoi la începutul plajei, pe nisip, numeroase tufe izolate sau aproape grupate unde cei care doreau se puteau ascunde de privirile curioşilor fie pentru schimbarea ţinutei, fie pentru retragerea la taifas şi jocuri diferite.

31

Ioan BĂLĂEI

Dacă vroiai să ajungi din marginea oraşului la Someş aveai de ales, drumurile ocolitoare pentru transportul pietrişului cu căruţele sau, mai direct, prin parcul şcolii şi apoi pe cărările ce străbăteau grădinile oamenilor, primite în folosinţă de la primărie şi cultivate cu legume. Din ele îşi completau copiii pachetul adus de acasă ori şi-l procurau cei fără. Uneori gospodarii schimbau cultura de legume de lângă cărare dar în scurt timp se muta şi aceasta.

Ovidiu Bândean poreclit “Băieţaş” pentru figura lui drăgălaşă de copil şi comportamentul potolit, respectuos şi atent cu fetele, ele dându-i acest nume, avea gaşca lui de colegi şi câţiva prieteni mai mari de la seral. Uneori în acest grup intrau şi elevi de la şcoala profesională, cunoscuţi din cartier cu care juca fotbal.

De obicei, Ovidiu pleca la Someş dimineaţa pe la ora 10 când începea să se lase căldura. Pe drum ieşeau şi alţi colegi, grupul îndreptându-se spre “Berg”. Câteodată îşi lua şi undiţa făcută de dom’ Costache, tatăl său, pescar pasionat, împreună cu care a străbătut mulţi kilometri în lungul râului, unde alternau porţiunile cu prundiş cu cele cu mal înalt şi bulboane adânci, cu repezişuri învolburate şi ape stătătoare la “gat”, denumire dată de ardeleni stăvilarului pentru moara de apă care de primăvara până toamna târziu, uneori şi iarna pe vreme bună, măcina grâu şi porumb.

La baie, la Someş, se rămânea de regulă toată ziua cu mâncarea “în traistă” de obicei pâine cu unsoare (untură de porc) şi ceva suplimentări de prin grădinile de zarzavat.

Au venit devreme la râu şi în dimineaţa aceea. Împreună cu Ovidiu erau colegii lui: Chiţă Pick, Ciupi, Mera, Câmpean, Oană Titus, Cornel dotaţi cu o minge de fotbal, un joc de şah, table şi câteva cărţi şi caiete de şcoală. De cele mai multe ori dimineaţa se aflau la râu cam aceleaşi persoane, în majoritate tineri, elevi şi studenţi, fete şi băieţi în vacanţă, salariaţi în concediu ori în tura liberă, doamne cu copii şi prietenele lor. Duminica şi la sărbători întâlneai grupuri de familii ieşite la baie şi iarbă verde, cu grătar şi bere rece.

32


Inevitabil privirile băieţilor ţinteau trupurile fetelor şi doamnelor, majoritatea fiind cunoscute din şcoală şi oraş. Se ştia, cine este fiecare, unde locuieşte, cu ce se ocupă şi altele, lucru ce nu era de mirare într-o localitate nu prea mare şi cu o populaţie în general stabilă. Trebuie să menţionăm că la acea vreme atât vestimentaţia de stradă a femeilor cât şi cea de la Someş era mai mult decât decentă, la râu totuşi se mai vedeau forme şi poziţii interesante, existente până atunci numai în imaginaţia privitorilor, cât despre reviste, la acea vreme, nici vorbă.

Până la urmă în lipsa ştrandului, la Someş era locul în care îşi puteau etala trupurile cele mai admirate reprezentante ale sexului frumos. Tot acolo se înfiripau mici sau chiar mari idile de vară, exodul spre mare ca să nu mai vorbim de străinătate, nu apăruse încă. În schimb începuseră concediile de odihnă pentru angajaţi, în staţiuni de odihnă şi tratament, prin sindicat, pe bază de bilete şi planificare, cu preţuri convenabile.

Tufele existente peste tot asigurau şi locurile de ascundere dorite de unii pentru intimitate, inclusiv pentru încercarea femeilor de a-şi expune sânii la soare, ceea ce constituia atunci un act temerar şi scandalos.

După o baie bună în curentul puternic cu apă destul de curată şi caldă, urmau partidele de fotbal pe plajă, aidoma celor de pe plajele braziliene. La extremitatea în amonte a plajei se formase un golf cu apă liniştită şi adâncă de peste doi metri unde nu intrau decât bunii înotători. În rest, apa se adâncea treptat, ajungând la mijlocul râului să aibă 1,5 metri. Pe toată întinderea plajei, câţiva metri de la mal, apa era numai până la genunchi, foarte bună pentru joaca celor mici.

În câteva zile la rând Ovidiu văzuse şi recunoscuse pe plajă, în zona golfului cu apă adâncă, pe una dintre cele mai frumoase doamne din oraş, soţia unui inginer agronom de la staţiunea agricolă experimentală aflată în afara oraşului.

33

Ioan BĂLĂEI

Doamna Mioara avea 22-23 de ani şi fusese în lotul naţional de nataţie la categoria junioare. Era bucureşteancă, îşi cunoscuse soţul la un concurs în provincie unde l-a urmat şi s-au căsătorit. Nu avea copii şi nici serviciu. Datele acestea circulau în cartierul “Colonia” unde locuia familia Vlad şi Ovidiu avea câţiva colegi. O remarcase în oraş ca mulţi alţii. Blondă naturală, cu un corp dezvoltat armonios îşi punea în valoare formele printr-o vestimentaţie modernă aleasă cu mult bun gust. Rochiţele de vară o avantajau dându-i un aer de fetişcană. În oraş era văzută mai mult singură sau cu prietene din cartier şi mai rar cu soţul foarte ocupat la ferma agricolă. Venită de un an şi ceva, prezenţa ei nu trecuse neobservată, fiind privită cu interes şi admiraţie de bărbaţi dar şi cu observaţii critice şi chiar invidie nemărturisită de către femei.

În oraş, de câteva ori i-a întâlnit privirea , chiar i s-a părut că doamna a zâmbit. A simţit un fior plăcut, însoţit de un val de căldură dar imediat şi-a revenit spunându-şi că a fost o întâmplare şi numai imaginaţia lui este de vină. Fără modestie, au mai fost situaţii când s-a simţit privit şi a auzit în preajmă: “uite ce băiat frumos!” aşa că cine ştie, poate l-a văzut şi ea.

Ovidiu era de statură mijlocie, nu prea înalt dar bine proporţionat, cu faţa ovală şi trăsături frumoase, păr negru şi ondulat şi o atitudine prietenoasă, aerul său de adolescent încrezător fiind atrăgătoare. Într-o zi s-a dus la fotograf pentru nişte poze la minut. Acolo o doamnă după pozele tip l-a rugat să accepte şi câteva fotografii artistice pe care să le expună în vitrină, ceea ce s-a şi întâmplat, ele fiind foarte reuşite. Ulterior această experienţă s-a repetat, concluzia fiind că era fotogenic. Bineînţeles fetele l-au remarcat, colegele dorind să primească o poză însă îşi alegeau prietenii tot din clasele mai mari.

Şi într-o bună zi, aflat la Someş, în locul cu apă adâncă, doamna Mioara Vlad strânsese pe malul râului câţiva spectatori în timp ce înotând sub apă, îşi scotea picioarele afară, la verticală, într-o suită de mişcări specifice înotului sportiv subacvatic. Şi ce picioare … adevărate piese de artă, expresie

34


a perfecţiunii naturii atunci când aceasta avusese răbdarea să-şi definitiveze opera.

Rămas cu privirea aţintită pe apă în timp ce stătea pe burtă, direct pe nisip avea senzaţia nu numai că acesta devenise foarte fierbinte ci şi destul de tare. Mioara ieşea din râu treptat, apa eliberându-i trupul strălucind sub miliardele de stropi, ce reflectau razele soarelui aidoma unei aureole.

La una din ieşirile pe plaja de nisip, observă că Mioara avea în mână un şlap din picior şi căuta o piatră ca să bată la loc cuişorul de la cordeluţa de piele desprinsă de pe tălpica de lemn. Ovidiu a înţeles imediat şi a ţâşnit ca pe suta de metri, a luat o piatră din fugă şi în câteva clipe a fost în faţa femeii.

- O! Ce drăguţ! Vrei să mă ajuţi? A ieşit cuişorul. Îi arată locul în care fusese prinsă cordeluţa şi apropiindu-se îi atinse uşor umărul.

- Daţi-mi voie să încerc. Nu trebuie să fie mare lucru. Fixă cu mâna cordeluţa şi cu câteva lovituri de piatră cuişorul era la locul lui. Mioara şi-a pus şlapul în picior sprijinindu-se de mâna băiatului.

- Uite ce flăcău priceput! Îţi mulţumesc! Eşti elev la liceu, nu? Prietena ta este Sanda, fiica directorului şcolii elementare, fata aceea blondă, drăguţă care locuieşte în cartier cu mine, lângă stadion. Mi se pare că te-am văzut pe acolo .

Ovidiu era puţin descumpănit. Nu-i venea să creadă că fusese remarcat, el, un puşti, de această femeie frumoasă, căsătorită şi că ea ştia ce prietenă are dintre colege.

- Am mai mulţi colegi în zona aceea şi întrucât suntem liceu mixt, cu majoritatea fete, este normal să am prietene şi colege peste tot în oraş.

- Bine, bine, recunoaşte totuşi că Sanda îţi place cel mai mult! Aşa am auzit. Orăşelul este mic şi voi liceenii sunteţi în atenţia locuitorilor. Dar nu văd de ce te-ar deranja dacă lumea vorbeşte. Sper că nu te-am supărat! Te-ai încruntat puţin şi nu te prinde. Nu mergi în apă?

35

Ioan BĂLĂEI

Şi fără să aştepte răspunsul l-a apucat de mână şi au rupt-o la fugă spre râu şi nu s-au oprit aruncându-se în şuvoi, stârnind un val ca o perdea de apă, cu stropi în evantai. Apoi s-au lansat înot spre mijlocul râului biciuiţi pe faţă şi pe piept de curentul puternic. Mioara l-a depăşit repede, stăpânind perfect tehnica înotului, după care s-a oprit să-l aştepte stând în picioare cu apa până la piept. I-a făcut semn să se apropie. Mâinile s-au căutat şi s-au întâlnit sub apă. În apropierea lor nu era nimeni. Şi-au lăsat trupurile şi mai mult în jos, apa ajungându-le până la bărbie. Se priveau de aproape, pe deasupra apei. Mioara avea ochii verzi de o frumuseţe stranie, uneori cu nuanţe schimbătoare, iar pe faţă îi ieşiseră de la soare câţiva pistrui. Ovidiu nu-şu putea desprinde privirea de la acest cap minunat, fără trup, aflat deasupra apei.

Continuau să se ţină strâns de mâini sub apă cu o tacită complicitate. Mioara vorbea şi râdea tot timpul, lipindu-şi din când în când trupul de el, chipurile împinsă de curent. La un moment dat Ovidiu a cuprins-o în braţe. Au stat aşa câteva clipe după care ea s-a desprins.

- Hai să ieşim, să nu trezim bănuieli. Şi-a eliberat mâinile după o uşoară strângere prealabilă. Unde îţi sunt colegii? Precis te-au dat dispărut ori te supraveghează de la distanţă. Nu se putea să nu ne fi văzut împreună poţi să le spui ce vrei. Contez însă pe discreţia ta.

- Nu dau socoteală nimănui. Dumneavoastră să nu aveţi neplăceri. Nu vreau să vă pricinuiesc vreun rău.

- Poţi fi liniştit. În fond, s-a întâmplat ceva? Aş vrea să te rog un lucru. Ştiu că unchiul tău este profesor de desen la voi la liceu şi pictor în acelaşi timp. Îl rog pe domnul profesor să-mi dea câteva lecţii pentru a învăţa să pictez în ulei. Ce zici?

- Cu mare plăcere. Am să-i spun unchiului Jenică, o asigură Ovidiu care nu reuşea să-şi revină pe deplin după emoţiile acestei întâlniri. Abia o cunoscuse şi avea senzaţia că toate întâlnirile anterioare, în oraş, pe stradă sau la Someş nu au fost întâmplătoare. Cineva parcă a stabilit şi urmărit ca ceea ce îşi dorea să se înfăptuiască. Oare ceea ce simţea el

36


însemna că s-a îndrăgostit? Îşi aminti că încă din primele clase, în timpul orelor mai uşoare, trimiteau bileţele fetelor cu o singură întrebare: “cum o duci cu dragostea?” Răspunsul circula în serial până se umplea fiţuica şi nu conţinea explicaţii concrete ci de regulă generalităţi fără importanţă care nu lămureau lucrurile. Nici şcoala nu răspundea unor astfel de întrebări. De fapt nici nu-şi propunea.

Au ieşit pe mal. Ea s-a îndreptat spre locul unde îşi avea cearceaful şi lucrurile. I-a făcut un semn discret de salut cu mâna, după care şi-a eliberat părul ce fusese strâns sub o cască de cauciuc. Scuturându-şi pletele blonde Mioara atrăgea şi mai mult atenţia celor din jur.

În timp ce mergea în direcţia opusă, Ovidiu a observat că la locul unde se întorsese Mioara se găsea o doamnă care răsfoia o revistă. Nu o recunoscuse dar se gândi că trebuie să fie o prietenă sau cunoştinţă tot din “Colonie”.

Grupul său de colegi şi prieteni jucau fotbal şi când s-a apropiat unul din ei poreclit “Vava”, după numele unui fotbalist brazilian, l-a zărit.

- Băieţaş, treci în poartă că ne desfiinţează ăştia, ori ţi-a intrat apă-n urechi şi ţi-a ajuns la creier!? Te pomeneşti că ţi l-a spălat apa. Pari cam pierdut! Ori te-a fermecat cântecul sirenei apărută din adâncuri?

- Băi, tu şi când joci fotbal nu poţi de grija altora. Nu te ştiam invidios. Mă duc întâi să bag ceva la “jgheab”, spuse îndreptându-se spre lucrurile puse grămadă, direct pe nisip la umbra unei tufe, unde avea un pacheţe de acasă.

Nu-i era atât de foame, cât vroia să fie singur, să-şi adune puţin gândurile şi să se liniştească. O căuta mereu cu privirea şi cu toate că se adunase ceva lume, era uşor de recunoscut după pletele blonde. Deşi bronzată, stătea în picioare spre soare, cu mâinile ridicate ştiindu-se privită cu admiraţie.

Până la plecarea spre casă, de câteva ori s-a mai apropiat de locul în care se afla Mioara cu o prietenă, nereuşind să-i vorbească. Când tocmai constatase că femeia nu-l mai

37

Ioan BĂLĂEI

băga în seamă, a văzut-o întorcându-se spre el şi făcându-i un gest scurt cu mâna, pe care, dacă nu erai atent nici nu-l observai. La plecare s-a întâmplat la fel. Puţin înainte de a intra în “Berg” Mioara s-a întors şi l-a salutat cu mâna. Gestul a fost văzut şi de unul din colegi care a reacţionat imediat:

- Măi, să fie, ne-a făcut cu mâna blonda! Ai văzut? - Am văzut, vezi-ţi de treaba ta! O fi recunoscut pe

cineva. Dar nu ştiam că faci pe detectivul. Cum reuşeşti să fii aşa atent, că la ore nu prea eşti pe fază?

- Gata mă, termină că nu mă interesează. Treaba ta, ce crezi că n-am văzut cum o vrăjeai? E faină, ce mai şi am auzit că nu se dă în lături dacă-i place ceva. Ştie să şi râdă cu poftă. Să-i povesteşti chestia aia cu figura lui Stalin desenată de tine la şcoală!

- Ia te uită la el ce grijă are. Îţi mulţumesc pentru sfat dar să fi sigur că voi găsi ce să-i spun dacă o să am ocazia.

Cât despre povestea cu desenul pe caietul de limba română, subiectul trebuia închis. A fost mai mult o joacă, o chestie interesantă şi distractivă, până la urmă o speculaţie de elev la şcoală dar care la vremea aceea putea fi interpretată cu mai multe înţelesuri ori existau atunci destui amatori gata să se manifeste în modul cel mai combativ posibil. Iată despre ce era vorba.

În învăţământ, ca peste tot după război, propaganda prosovietică era în floare la fel ca şi cultul personalităţii” părintelui” tuturor popoarelor eliberate de armata roşie, generalissimul I.V.Stalin. Uniunea Sovietică denumită “bastionul păcii şi prieteniei”, “farul călăuzitor” era socotită sprijinul neprecupeţit şi dezinteresat al poporului român pe drumul luminos spre comunism. Toate succesele regimului popular erau puse pe seama colaborării cu sovieticii care deţineau întâietatea la nivelul performanţelor mondiale. Circula şi un banc în care se spunea că ruşii inventaseră totul în tehnică şi descoperiseră totul în ştiinţă, numai că la un moment dat au fost depistate şi nişte raze speciale şi negăsindu-se încă un rus căruia să-i fie atribuite au fost botezate “Razele X”.

38


În condiţiile menţionate până şi în lecţiile de la şcoală trebuia să se vorbească despre prietenia cu U.R.S.S. şi marele, genialul conducător I.V. Stalin. Elevii, deci şi Ovidiu, încheiau compunerile libere dar şi alte lucrări la literatură cu formulele consacrate care lăudau şi slăveau pe “tătucul” bolşevic. La una din compuneri, la sfârşitul paginii, l-a desenat pe “tătuc” ceea ce nu era prea greu întrucât avea trăsături şi o mustaţă stufoasă, caracteristică.

Când a primit lucrarea a constatat că nota 5 (nota maximă după sistemul sovietic copiat) nu era pusă pe prima pagină sus, ca de obicei, ci pe ultima, jos, lângă portretul lui Stalin. Aşa se face că atunci Ovidiu a început să-l deseneze pe “genial” pe prima pagină, sus, unde de fiecare dată profesorul scria lângă Stalin, bineînţeles nota maximă.

În anii aceia toate activităţile, acţiunile şi şedinţele indiferent de conţinut lăudau societatea sovietică, omul muncitor, intelectual format de şcoala comunismului victorios, eroismul soldatului rus eliberator care pe front a trecut un râu, pe sub gheaţă, cu ţigara aprinsă, explicau necesitatea folosirii metodelor de producţie şi creaţie sovietică.

Mai trebuie amintit că spectacolele şi programele artistice de la cluburi, case de cultură, cămine săteşti şi în şcoli, începeau cu cântece şi dansuri ruseşti. Apoi filmele, emisiunile radio, concertele de muzică simfonică, spectacolele de teatru şi operă prezentau creaţii sovietice despre munca în fabrici, pe şantiere şi ogoare, pe lângă lucrările cu adevărat valoroase ale clasicilor culturii ruseşti.

Revenind la desenul pe care-l făcea Ovidiu a fost chemat într-o zi de domnul profesor Nemeş, dirigintele lui, care l-a atenţionat să înceteze cu procedeul amintit întrucât jocul este periculos şi îşi poate exersa talentul şi în alt mod, ceea ce s-a şi întâmplat.

Când a ajuns acasă de la Someş se înserase deja şi mama lui, Rozalia, Rozica fiind numele cu care era cunoscută, a început să-l ia la rost.

39

Ioan BĂLĂEI

- Nu înţeleg de ce trebuie să stai toată ziua la Someş, mai pune şi tu mâna pe o carte că va veni examenul de maturitate şi nu-ţi va ajunge timpul atunci, în preajmă, să repeţi materia. Ce crezi, că o să te pună să înoţi sau să pescuieşti?

- Lasă mamă, că toţi colegii mei vin la Someş la baie, pe căldura asta nu se poate învăţa.

- Merg şi fetele cu voi? Sanda merge şi ea? - Fetele îşi fac mai mult de lucru acasă, ca ardelence

gospodine ce vor trebui să fie. Sanda nu merge nici ea, spune că are o piele fină ce nu rezistă la soare şi că expunerea prea îndelungată îmbătrâneşte. Mofturi!

- Fată deşteaptă, spuse mama admirativ, are dreptate, de-aia este mereu prima la şcoală că învaţă, citeşte, studiază. Voi treceţi clasa ca gâsca prin apă. Nu se prinde mare lucru de voi. Treaba ta, un loc în fabrică se va găsi şi pentru tine, că de muncitori are ţara nevoie, să crească “proletariatul”, cum se spune, că el are rolul conducător. Nu vezi, toţi nespălaţii şi puturoşii şi-au pus şapcă şi din “tovarăşe” nu te scot. La primărie este pus şef unul care până mai ieri rezema gardul şi tăia frunză la câini, acum zice că-i mare comunist.

- Bine, mamă, uite promit că începând de astăzi am să mai citesc zilnic câte ceva la fizică, chimie şi matematică. O să fac şi exerciţii şi astea trebuie să le confrunt şi cu alţii deci o să merg şi pe la colegi. Putem să ne consultăm şi la Someş foarte bine. Stăm la umbră şi învăţăm.

- Să dea Dumnezeu să fie aşa, spuse mama lui Ovidiu, văzându-şi în continuare de treburi iar acesta a ieşit bucuros până la stradă, să vadă dacă Mircea, colegul său de peste drum, era acasă.

A doua zi dimineaţa, după ce a plecat mama la serviciu, tata fiind în control financiar pe regionala C.F.R. şi-a pregătit nelipsitul pacheţel, şi-a pus în geantă un manual şi un caiet iar pe la ora 9 şi jumătate a plecat spre Someş urmând ca pe traseu să mai adune câţiva colegi şi prieteni.

Pe măsură ce se apropia de râu gândul la posibila revedere cu Mioara îl frământa cel mai mult. Ca să-şi înlăture

40


acest gând, acceptă orice discuţie şi se lăsă antrenat în disputele pe teme fotbalistice întrucât echipa de fotbal din oraş promovase în Divizia A ceea ce constituia o mare surpriză şi bucurie pentru suporteri.

La Someş în ziua aceea a căutat-o tot timpul cu privirea şi a străbătut în alergare zona, fără succes. Bucureşteanca nu venise la baie şi de aceea a plecat mai devreme acasă. Şi-a propus chiar să treacă prin “Colonie” poate o va vedea la terenul de tenis pe care-l frecventa Mioara adesea.

Au mai trecut 2-3 zile când, aflat la Someş, pe o vreme ce părea să aducă ploaie şi nu se dezbrăcase fiind în pantaloni scurţi şi tricou, s-a trezit deodată strigat de Mioara care i-a făcut semn cu mâna să se apropie. Îmbrăcată şi ea cu o rochiţă largă, înflorată, venind în întâmpinare cu un deget de la mână în semn de atenţionare, dar zâmbitoare.

- Să cred că m-ai uitat băieţaş frumos? Uite că te caut şi eu. De asta am venit. Cred că s-ar putea să ne alunge ploaia aşa că nu am de gând să stau. Vorbise repede, ca bucureştenii, fapt sesizat adesea de ardeleni. Îl luă de mână şi simţindu-i înfiorarea spuse: hai nu mai fi emoţionat. Am citit în ochii tăi frumoşi de la început, de prima oară când ne-am văzut că mă placi. Pentru asta nu ai de ce să te ruşinezi.

- Nu mă ruşinez, dar nu vreau să vă supăr şi nici nu-mi place să râdă cineva de mine sau să mă creadă copil.

- Vai, scumpule, dar n-am râs de tine şi nu te consider copil. Ştiu că ai o prietenă, pe colega ta, mai ştiu că te plac şi alte fete. Foarte bine. Dacă te simţi bine şi cu mine sunt nespus de încântată şi aş vrea să mă consideri prietena ta, o prietenă cu mai multă experienţă care te poate ajuta. Ce zici?

Între timp ajunseseră în dreptul tufelor, ceva mai departe de râu. În jur nu mai era nimeni. Mioara s-a oprit căutând cu privirea un loc mai ferit, pe care l-a găsit.

- Nu vrei să ne aşezăm puţin aici? Hai să stăm direct pe nisip, că nu ne murdărim, este curat.

- Da, aprobă Ovidiu oarecum surprins.

41

Ioan BĂLĂEI

Mioara şi-a strâns rochiţa sub pulpe şi s-a aşezat pe nisip. Lângă ea s-a pus şi Ovidiu sprijinit într-o mână. L-a privit îndelung, apoi uşor şi-a plimbat o mână prin părul ondulat.

- Să nu mă judeci prea aspru. Îmi doresc şi eu o prietenie adevărată şi sinceră. Mă simt foarte singură. Soţul meu pe care-l respect şi îi sunt recunoscătoare, este foarte ocupat şi dedicat total profesiei pe care o practică de foarte mult timp cu pasiune şi satisfacţii. La el totul sau aproape totul se exprimă prin cifre şi statistici. Funcţionează ca un robot cu precizie şi atât. M-am interesat de tine. Oraşul este mic. Am aflat că eşti sensibil şi bine educat. Îţi propun şi te rog să ne mai întâlnim. Să nu-mi spui că nu vrei.

Ovidiu rămăsese fără grai, pur şi simplu. I se părea ireal, totul. Nu ştia ce trebuie să facă. Îl năpădise un val de căldură care probabil se vedea şi în obraji.

- De când v-am văzut am fost atras de frumuseţea dumneavoastră. Drept să spun, deşi mi-am dorit, n-am sperat să mă luaţi în seamă. Atâta lume vă admiră. Cât despre bărbaţi, n-am văzut unul să nu întoarcă privirea când treceţi. Probabil unii şi încearcă să vă cunoască. Eu, ce să vă spun, că sunteţi tare frumoasă şi că îmi place mult să vă privesc. După ce vă văd, mă simt foarte bine.

- Mă bucur şi îţi mulţumesc. Eşti însă cam zgârcit la vorbă. Spune-mi ce-ţi place mai mult la mine, nu-ţi fie ruşine, eşti acum băiat mare. Sper că eşti bărbat! Hai, spune ce-ţi place la mine?

Ovidiu o privi încurcat. Ea îl prinse de mână şi i-o strânse uşor, aşteptând răspunsul.

- Îmi plac ochii, părul, zâmbetul şi îmi place corpul. Aici Ovidiu se opri şi coborî privirea.

Mioara se întinse pe nisip fără să-şi mai aranjeze rochiţa. Apoi se ridică şi se aşeză în genunchi în faţa lui Ovidiu. Îl înlănţui cu mâinile după gât.

- Şi fundul îţi place! Ştiu asta sigur, vă place la toţi bărbaţii. Observ şi simt privirea voastră. Este ceva normal. Cei

42


care nu se uită nu sunt normali sau le este frică să nu fie văzuţi şi povestiţi.

În timp ce vorbea s-a apropiat şi mai mult de faţa lui şi l-a sărutat pe obraji. A urmat imediat un sărut prelung, cu buzele întredeschise, simţindu-şi reciproc respiraţia şi presiunea trupurilor încordate. Aşezându-se în genunchi Mioara şi-a revenit prima şi s-a ridicat. Ovidiu transpirase. Era puţin confuz. Totul se petrecuse atât de repede.

- Să ştii că m-am simţit minunat. Pentru un începător săruţi destul de bine. Oricum ne vom perfecţiona împreună. Hai să mergem, am simţit primii stropi de ploaie, spuse Mioara. Vom pleca separat. Locul acesta va fi al nostru. De câte ori venim la Someş ne putem întâlni aici feriţi de privirile curioşilor. Apoi după o pauză: bineînţeles dacă vrei. Sper să nu-ţi fie frică. Te asigur că nu există nici un pericol, doar gura lumii. Îţi voi povesti mai multe lucruri. Contez pe discreţia ta. Vom avea secretul nostru. Să te porţi firesc, ne salutăm, vorbim. Nu trebuie să atragem atenţia în mod deosebit. Nu spui nimic?

- Ba da. Vreau să ne întâlnim. Dumneavoastră nu trebuie să vă îndoiţi de mine!

- Te rog nu-mi mai vorbi cu dumneavoastră. Vreau să mă tutuieşti. Ce, mă vezi aşa bătrână?

Ovidiu îndrăzni şi o prinse de mână apoi o strânse în braţe şi o sărută, simţind-o lipită toată de el.

- Când ne vedem? - Mâine nu pot, poimâine, şopti Mioara. Să venim mai

devreme! Te rog să nu uiţi să-i transmiţi unchiului tău rugămintea de a mă învăţa să pictez. În acest fel vom fi mai apropiaţi.

A urmat o nouă îmbrăţişare după care s-a îndepărtat în fugă cu pletele fluturând. A mai ridicat o dată mâna în semn de salut. Ovidiu s-a întors la malul apei şi s-a spălat pe mâini şi pe faţă, răcorindu-se. Un fulger a brăzdat cerul, urmat de un tunet asurzitor, semn că descărcarea avusese loc pe aproape. A plecat alergând spre casă alungat din urmă de ploaie.

Ajuns acasă mama l-a luat imediat în primire: 43

Ioan BĂLĂEI

- Măi copile, nu te mai saturi de atâta bălăceală? Uite, te-a apucat ploaia şi eşti murat tot. Mai stai şi tu acasă că dacă tot lipseşti ziua întreagă, ce-ar fi să vii la fabrică împreună cu mine să te angajezi până începe şcoala, mai câştigi şi un ban. Ce spui?

- Lasă mamă că n-am fost în fiecare zi la Someş, nu mai exagera. Uite mâine n-am să merg aşa că te rog să nu fii supărată.

- Dragul mamei, eu nu spun să nu te duci dar să ai grijă să nu te înhăitezi cu golanii care fumează, joacă table şi cărţi pe bani, beau, se îmbată şi fac scandal. De asta mi-e teamă. Ştiu că eşti cuminte dar paza bună trece primejdia rea. Dacă te plictiseşti aici poţi să mergi la Sibiu la verişorii tăi care abia aşteaptă să te vadă şi acolo aveţi cu ce vă distra.

- Nu ştiu, o să văd. Acum dă-mi ceva de mâncare că sunt lihnit de foame.

- Imediat, am pus la încălzit. Până atunci spală-te pe mâini. Pune-ţi apă în lighean.

Ovidiu a încheiat seara ascultând la difuzorul staţiei de radioamplificare locală una din emisiunile preferate şi anume ”Teatru la microfon”.

*

* *

În „colonie”, cartier cu locuinţe construite special, având 2-3 apartamente şi curte, erau aduşi specialişti diferiţi din ţară. Locuinţele erau închiriate iar la plecare predate proprietarului respectiv fabricii metalurgice. În majoritatea cazurilor, chiriaşii îşi construiau între timp case proprietate personală întrucât se găseau terenuri (locuri de casă) şi materiale de construcţii ieftine. În marginea localităţii exista încă înainte de război şi o fabrică importantă de cărămidă şi ţiglă cunoscută în toată ţara.

44


În mijlocul cartierului existau mai multe terenuri de tenis. Iarna pe spaţiul respectiv se amenaja un patinoar pentru public. Dimineaţa la tenis veneau copii şi soţiile salariaţilor iar după-amiaza bărbaţii. Funcţiona şi o asociaţie sportivă, cu grupe de copii şi juniori înscrise în campionatul naţional la categoriile respective.

Aici a văzut-o Ovidiu prima oară pe Mioara. Juca tenis într-un costum alb, tricou cu fustiţă şi cu părul împletit în codiţe. Părea o fetişcană bine făcută însă o trădau şoldurile şi sânii care aveau frumuseţea femeii împlinite.

Mioara Dumitran după numele de fată aparţinea unei familii cu 8 copii dintre care 5 fete. Tata muncitor la o fabrică din Bucureşti şi mama bineînţeles casnică având în grijă puzderia de copii. Cu toate strădaniile părinţii nu le-au putut asigura condiţii bune de trai ţinând seama că fusese război şi sărăcia de după la care s-a adăugat seceta ce lovise România. O parte din copii au mai stat cu schimbul pe la rude apoi se întorceau acasă în cartierul Obor. Nu-i plăcea să-şi amintească de perioada aceea.

Copiii se duceau să facă baie la Argeş. Mioara mergea cu băieţii mai mari. Era bine dezvoltată, energică şi curajoasă. A văzut-o un antrenor de la Clubul Sportiv Şcolar şi a chemat-o la un bazin unde a început în mod organizat antrenamente. Apoi a participat la campionatele şcolare şi naţionale dovedind aptitudini şi capacităţi pentru performanţă. A fost îndrumată şi ajutată la şcoală reuşind să se înscrie la liceu. Între timp s-a construit un bazin la Floreasca şi unul la ştrandul tineretului şi întrucât nu era fricoasă antrenorii au pus-o să sară de la trambulină. La această probă a ajuns campioană naţională la juniori şi tineret fiind inclusă în lotul reprezentativ. S-a transferat la clubul „Metalul” fiind angajată într-o fabrică, reuşind să termine şi liceul la seral.

În perioada unui concurs în provincie l-a cunoscut pe viitorul său soţ, inginerul agronom Vlad Petre, un tip mult mai în vârstă decât ea care s-a îndrăgostit şi a cerut-o în căsătorie. A

45

Ioan BĂLĂEI

acceptat renunţând la sport pentru o situaţie mai bună, stabilă, care îi permitea să-şi ajute părinţii şi fraţii. Un timp au locuit la o fermă de stat în Bărăgan împreună cu alte familii. Acolo a învăţat să se gospodărească şi să gătească având la îndemână toate bunătăţile. Săptămânal trimitea prin cineva pachete şi bani acasă. S-a angajat că dacă va ajunge din nou la oraş îşi va lua serviciu şi se va înscrie la o facultate la fără frecvenţă.

Faţă de soţ se manifesta cu toată grija şi tandreţea satisfăcându-i toate poftele. Era modestă, fără pretenţii prea mari, se mulţumea cu puţin, îi respecta soţului tabieturile şi programul fiind tot timpul veselă şi optimistă. Păreau o familie fericită. El era generos, câştiga bine, nu cheltuiau bani pe mâncare, organizau săptămânal petreceri câmpeneşti şi referitor la bani nu-i ţinea socoteala la cheltuieli. Acolo a reuşit Mioara să-şi strângă o sumă frumuşică numai pentru ea.

S-au mutat în urmă cu aproape doi ani în orăşelul de pe Someş primind un apartament cu două camere în „Colonie”, cartierul specialiştilor, unde Mioara a învăţat să joace tenis, sport pentru care a făcut o mare pasiune. Îşi făcuse prietene în cartier, „bucureşteanca” constituind o atracţie prin comportament şi numeroasele întâmplări pe care le povestea.

Ovidiu avea în „Colonie” un coleg cu care învăţa, locuinţa acestuia fiind mult mai confortabilă, iar drumul trecea pe lângă terenurile de tenis unde iarna mergea şi el la patinaj. În toate aceste ocazii, apariţia frumoasei „blonde” nu putea trece neobservată.

Mioara intrase şi ea în gura lumii. Femeile o comentau, unele lăudând-o că este veselă, descurcăreaţă şi foarte interesantă, altele o criticau considerând că este superficială şi cam uşuratică, plină de şmecherii ca toţi cei din capitală.

Pe unii această femeie îi intimida cu felul ei de a vorbi, cu modul direct In care spunea lucrurilor pe nume şi cu atitudinea uşor ironică faţă de prejudecăţile relaţiilor dintre bărbaţi şi femei.

46


Nu spusese prea multe despre trecutul ei şi a familiei, nici despre fraţi şi surori. Se auzise însă că trimitea bani şi pachete acasă la Bucureşti, unde pleca şi ea periodic, singură sau cu soţul. În oraş, cea mai bună prietenă era Marinela, soţia unui fotbalist, plecat şi el mereu prin cantonament ori la meciuri. Cu această prietenă putea fi văzută cel mai des jucând tenis şi ieşind la plimbare sau vara la Someş. Tot ei i se confesa despre viaţa particulară fiindcă ştia că nu-i place „să ducă vorba” cum spun ardelenii şi se potriveau în gândire şi comportare. Într-o zi îi spuse Marinelei.

- Am văzut un băiat drăguţ care mă urmăreşte insistent cu privirea. M-am interesat şi este elev în ultimul an la liceu. Vine la un coleg la noi în „colonie” şi învaţă împreună. În ultimul timp l-am văzut şi am vorbit cu el la Someş. Are ceva foarte atrăgător, este timid şi sensibil. Unchiul său este profesor de desen şi tu ştii că eu vreau să învăţ să pictez. Îmi place foarte mult băiatul, dar n-aş vrea să-l fac să sufere.

- Păi atunci lasă-l în pace. Ce dacă te priveşte, ai destui alţii care îţi fac avansuri şi poţi avea o aventură eventual. O să-i treacă şi se va linişti doar are atâtea fete care să-l placă şi sunt de vârsta lui. Sau poate ai ambiţia să-l iniţiezi?

- Eşti răutăcioasă. Se vede că nu te-am convins cât de mult îmi place acest băieţaş, că prezenţa şi atingerea lui mă înfioară. Are în privire ceva misterios şi atrăgător. Ochii lui vorbesc şi îmi spun ce gândeşte şi doreşte. Poţi să înţelegi? Când mă priveşte parcă îi simt mângâierea pe faţă, pe corp şi îmi vine să-l iau în braţe. Am cunoscut destui bărbaţi până acum, cei mai mulţi nu aveau niciodată răbdare. După ce profitau, dădeau bir cu fugiţii, căutau alte victime şi te bârfeau lăudându-se. Soţul meu Vlad m-a cucerit prin bunătate şi prin faptul că a vrut să mă ajute şi păstreze. Pentru asta ţin foarte mult la el şi îi sunt recunoscătoare. Cu Ovidiu este cu totul altceva. Poţi să crezi ce vrei şi să mă judeci.

- Stai puţin să ne lămurim. Tu te-ai îndrăgostit de un puştan cu caş la gură?

47

Ioan BĂLĂEI

- Nu ştiu. Simt că el mă priveşte ca pe o zână din poveste dar şi ca pe o femeie pe care o doreşte cu toată fiinţa lui deşi sunt aproape convinsă că nu s-a culcat cu nimeni până acum. Sunt prima femeie pe care o iubeşte cu adevărat. Citesc asta în ochii lui care exprimă şi o mare curiozitate şi teamă care mă excită. Când sunt cu el mă revăd fetişcana care îşi dorea iubire şi tandreţe şi să nu cunoască doar pofta băieţilor de a o poseda oriunde, brutal, cu vorbe vulgare, batjocoritoare şi murdare.

- Iartă-mă, n-am vrut să-ţi răscolesc sufletul. Cred totuşi că te-ai aprins prea mult. Tu eşti femeie cu experienţă, ai o situaţie de apărat, nu te poţi lăsa dusă de val. Sunt sigură că o să-ţi revii. Hai să vorbim de altceva. Am auzit că se fac angajări în fabrică. Ai putea fi o secretară excelentă. Ce zici? Soţul tău are multe cunoştinţe.

- Se poate să ai dreptate. O să mă gândesc. Cred că nu trebuia să-ţi spun toate astea. Punem punct aici.

A urmat sporovăiala pe alte subiecte, de la vestimentaţie, la gospodărie, la concediul soţilor şi altele.

*

* *

Întâlnirile la Someş s-au înmulţit şi Ovidiu devenise aproape dependent de momentele petrecute alături de Mioara, pe ascuns totuşi, fiind permanent în stare de veghe şi nelinişte.

La fiecare întâlnire trăia experienţe noi, Mioara îl alinta şi îi povestea întâmplări din viaţa ei în Bucureşti, se interesa de ceea ce îşi dorea el în viitor, sfătuindu-l adesea cu bunătate şi înţelegere. Bineînţeles, din când în când îl întreba dacă o iubeşte apoi îl săruta duios ori pătimaş. Într-o după-amiază, spre seară, acolo în locul lor ascuns, în timp ce se îmbrăţişau sărutându-l uşor pe ureche i-a şoptit „Vreau să fiu a ta!” Pentru câteva clipe nu s-a auzit decât respiraţia lor sacadată. Ovidiu a

48


reuşit să rostească un „da” după care uşor ameţit a fost învăluit de îmbrăţişările femeii şi cuvintele ei de dragoste.

Când a ajuns acasă se întunecase bine. Afară se mai răcorise într-un început de noapte cu un cer senin plin de stele. Ovidiu avea o stare generală de bine, sentimente amestecate de satisfacţie, de bucurie lăuntrică dar şi o teamă reţinută că nu s-a comportat firesc şi normal, că poate a fost ridicol în faţa unei femei experimentate, mă rog şi multe altele.

L-a trezit la realitate mama, întrebându-l ce vrea să mănânce şi să se culce cât mai repede.

- Bine, îi spuse mama. Stai jos un pic sa vorbim ceva. Ovidiu presimţea la ce se va referi discuţia şi încerca să prevină supărarea şi mai tare a mamei. Am auzit că te întâlneşti cu doamna aceea din „colonie”. Eu zic să-ţi vezi de treabă. Ea o avea nevoie de „hăndrălăi”, tu trebuie să-ţi termini şcoala. Si apoi nu te gândeşti că dacă află soţul ei poţi s-o păţeşti. Vrei să te exmatriculeze dacă va ieşi scandal?

Lumea a început să bârfească, o condamnă pe ea că-ţi suceşte capul dar mai are şi pe alţii. Cred că soţul ei este cam bleg. Cine ştie, poate are treabă şi nu-i stă capul la prostii, o fi având încredere în corectitudinea soţiei sale pe care a adunat-o de pe drumuri. Tu trebuie să-ţi vezi de şcoală că la anul dai „maturitatea”. Se vorbeşte că pentru prima dată după război se va da examen oral la şapte materii odată în faţa întregii comisii şi a asistenţei adică a publicului care doreşte şi în primul rând a părinţilor. Jenică, profesorul, unchiul tău, mi-a spus că probabil vor fi aduşi profesori din altă parte pentru comisie.

Ovidiu, la început cam absent, treptat a devenit atent la amănuntele despre examen şi apoi a aşteptat un moment favorabil pentru a spune ceva.

- Mamă dragă, să ştii că nu mi-a sucit nimeni capul şi te asigur că nu voi păţi nimic rău. Nu ştiu ce-ai auzit şi ce vorbeşte lumea dar eu m-am întâlnit cu ea acolo unde se adună toţi cei care merg la Someş, adică pe plajă şi în apă unde nu este interzis. Am întâlnit-o de asemenea şi la tenis, când eram în

49

Ioan BĂLĂEI

drum spre Ghiţă să învăţăm. La urma urmei la Someş m-am întâlnit şi cu multe alte fete fără să se facă o gaură în cer.

- Bine. Te cred, fie cum spui tu. Totuşi vreau să-mi promiţi că nu te mai întâlneşti cu ea în mod special. Dacă o întâlneşti întâmplător pe plajă sau la tenis ori pe stradă, treacă-meargă, dar nu mai vreau să stau cu frica-n sân că te urmăreşte şi te prinde cineva. Acum te rog, dar dacă nu mă asculţi, schimb foaia şi tu ştii că nu glumesc când mă superi.

- Te rog să fii liniştită. Promit. Eşti mulţumită? Ovidiu s-a ţinut de cuvânt şi timp de o săptămână şi-a

învins orice pornire şi nu s-a mai dus la Someş. A zărit-o însă în oraş cu soţul. A privit-o pe furiş şi a avut impresia că i-a făcut discret cu mâna. A avut emoţii şi întors acasă nu a avut chef de nimic, ba chiar vroia să dea o fugă până în „colonie” dar a renunţat.

Mama lui a văzut că se frământă şi a încercat să-l provoace la discuţii. Apoi s-a trezit la el cu un coleg care nici nu ştia ce vroia. Ulterior a aflat că mama lui îl chemase pentru a-l reţine acasă. Până la urmă a adormit foarte greu iar a doua zi s-a trezit obosit.

De dimineaţă a ieşit în oraş să-şi cumpere ziarul „Sportul popular” şi s-a întâlnit cu Adam, un coleg.

- Ce faci băieţaş de ai dispărut? Pe unde îţi faci veacul? Că de la Someş ai lipsit. Te caută fetele dar şi doamnele. Întrebau dacă nu cumva te-ai îmbolnăvit. Cineva a zis că suferi de inimă albastră. Azi ce faci, hai la baie, că cine ştie, se strică timpul.

- Nu merg la Someş, am avut treabă zilele astea. Ne-au venit nişte rude din Moldova unde nu prea o duc bine aşa că s-ar putea să mai rămână. Celor ce se interesează de mine spune-le că le mulţumesc şi că n-am păţit nimic. Mâine merg să văd meciul de fotbal dintre jucătorii vechilor generaţii ai clubului nostru. O să fie ceva interesant şi distractiv dacă vrei ne întâlnim la stadion la ora 18:00.

50


- S-ar putea să vin. Oricum dimineaţa mergem la un fotbal pe plajă ca brazilienii. Dacă ai timp, vino şi tu. Salve!

A doua zi la meci Ovidiu a zărit-o pe Mioara cu soţul ei. Şi ea l-a văzut dar nu a făcut nici un semn. Prezenţa ei atât de aproape l-a tulburat şi a încercat un regret că nu s-a dus totuşi să o întâlnească. „Doamne ce frumoasă este şi eu fug de ea”, gândi băiatul şi iarăşi o căută cu privirea dar locul ei era gol. „Oare vine să-l vadă şi să-i vorbească? Ar fi o nebunie!” Se linişti însă repede întrucât Mioara a revenit la locul ei.

Meciul era distractiv şi inedit prin prezenţa în teren a unor foşti jucători, acum oameni respectabili ca vârstă şi dimensiuni care dovedeau totuşi că îşi păstrau încă o parte din vechile deprinderi în jocul cu mingea.

La un moment dat a simţit o atingere pe picior şi când s-a uitat, o fetiţă i-a întins un bileţel după care a fugit fără să o poată întreba ceva. „ Te aştept mâine dimineaţă în locul nostru!!’’

S-a uitat în jur, spectatorii erau atenţi la meci. A pus bileţelul în buzunar. Mioara privea şi ea pe teren. Pe el nu-l mai interesa meciul aşa că a plecat acasă. Până dimineaţă se va hotărî ce va face. Şi totuşi n-a rezistat. Pe la ora 10 a plecat la Someş. Nu a urmat traseul obişnuit şi a intrat pe alt drum care ieşea la râu, amonte de plajă şi de locul ascuns al întâlnirilor de dragoste. Pe măsură ce se apropia de locul ştiut se auzeau tot mai clar glasuri şi râsete de bărbaţi. S-a oprit la malul apei. Era nehotărât, nu ştia ce să facă, să meargă mai departe sau să se întoarcă. Era curios să afle cine era acolo la locul lor, cu Mioara?

În acest timp dintre tufe a apărut inginerul Vlad, împreună cu un bărbat, amândoi în costume de baie. Surpriza a fost totală pentru toţi. Primul care şi-a revenit a fost Vlad.

- Ia te uită cine ne vizitează! Ce cauţi aici puştiule? - Am venit la baie.

51

Ioan BĂLĂEI

- Zău, aşa singur? Şi ce stăteai pe gânduri? Nu ştiai cu cine este Mioara? Acum ai aflat. Du-te te rog şi adu-ne şi nouă ţigările să fumăm pipa păcii.

- Da, spuse Ovidiu şi plecă spre locul cunoscut dându-şi seama în timp ce mergea de greşeala mare pe care o făcuse. Prin aceasta demonstrase că nu venise întâmplător acolo.

La locul cu pricina Mioara stătea întinsă pe un cearşaf având o carte în mână. Când l-a văzut a spus speriată:

- Fugi, a venit Vlad, m-a urmărit! - Ce să mai fug că ne-am întâlnit aici în apropiere. Dă-mi

ţigările şi chibriturile! Mioara i le-a dat cu mâinile tremurânde. Nu şi-o

imaginase niciodată aşa schimbată la faţă, gata să izbucnească în plâns. Nici Ovidiu nu arăta mai grozav. A luat ţigările şi s-a întors. Motivând că este ud pe mâini, Vlad a cerut să le aprindă ţigările, moment trecut cu dificultate de Ovidiu întrucât mâinile îi trădau emoţia.

- Vă întâlniţi des aici? - Nu m-am întâlnit cu nimeni aici. Circulăm cu colegii în

toată zona plajei. - Hai fii sincer! Şi eu când eram de vârsta ta umblam

după femeile altora. Nu are rost să minţi fiindcă am pus pe cineva să vă urmărească, aşă că ştiu că v-aţi întâlnit. Am şi poze.

În acest moment a intervenit celălalt: - Dacă vă găseam împreună luai o mamă de bătaie soră

cu moartea. Ovidiu l-a privit încruntat. Înţelegea să fie ameninţat de

soţ faţă de care se simţea vinovat dar îl revolta amestecul celuilalt. Îşi făcuse în gând un plan: „ Dacă Vlad va încerca să-l lovească, se fereşte şi fuge. Dacă vrea să-l bată celălalt, o să dea şi el după care o va rupe la fugă. Cei doi nu-l vor putea prinde doar dacă în apropiere mai au pe cineva.

52


Vlad a revenit apoi în discuţie: - Uite ce vreau de la tine puştiule. Sa recunoşti de faţă cu

nevastă-mea că v-aţi întâlnit aici, atât şi nimic mai mult. Ţi-am spus că cineva v-a urmărit şi a făcut poze. Mergem acum la ea, recunoşti ce ţi-am cerut, după care eşti liber să pleci. Hai!

- Mergem degeaba, nu am ce să recunosc. Eu am venit şi voi veni la Someş ca toată lumea, nu mă interesează cine stă prin tufişuri, asta-i treaba fiecăruia.

- Ai prins glas, spuse Vlad, poate totuşi o încasezi până la urmă!

Au plecat toţi trei unul după celălalt, Ovidiu fiind la mijloc. Între timp se făcuse foarte cald. Când au ajuns, Mioara stătea întinsă pe cearşaf, citind sau prefăcându-se, cu o carte în mână. La apariţia grupului s-a ridicat. Vlad cu o voce calmă a întrebat-o:

- Tu, de aceea ai venit aici, să... - Nu, nu ... se grăbi cu răspunsul femeia. - ...să citeşti? - Da, da... se fâstâci ea. - Da, da’ de unde, spuse Vlad care se întoarse spre

Ovidiu. Ia să te auzim Făt - Frumos, de mult vă întâlniţi aici? - Nu m-am întâlnit aici cu doamna, răspunse cu glas tare

Ovidiu care îşi mai revenise. - Ţi-am spus şi eu, interveni şi Mioara. - Nu pe dracu. Eşti un puţoi neruşinat. Se întoarse furios

spre Mioara. Tu să taci, curvo!!! Cu tine stau eu de vorbă mai târziu. Apoi din nou către Ovidiu. Credeam că ai obraz. Halal educaţie ai primit acasă şi la liceu. Părinţii tăi şi profesorii ce vor zice când vor auzi cu ce te ocupi? Poţi să pleci nesimţitule! Un mucos neruşinat!

Ovidiu aproape că nu auzise ce i se spunea. O privea pe Mioara care era de nerecunoscut. I se făcuse milă. Ultimul cuvânt al bărbatului l-a izbit pur şi simplu trezindu-l la realitate.

53

Ioan BĂLĂEI

S-a îndepărtat încet. Nu a făcut decât puţini paşi când a răsunat o palmă urmată de câteva lovituri şi gemete de durere. Începuse s-o bată. S-a oprit. Nu ştia ce să facă. A r fi vrut să se întoarcă, să intervină, să facă ceva pentru ea. A plecat mai departe, şi-a spus că este laş şi nu merită să fie iubit, nici măcar respectat. Şi-a reproşat de asemenea că n-a ţinut seama de impulsul de a nu merge la întâlnire. Tot drumul nu a avut chef să vadă sau să vorbească indiferent cu cine s-a întâlnit.

Ajuns acasă a pus mâna pe nişte cărţi. Degeaba, nu se putea concentra. Privea pagina fără să distingă ceva. Treptat îl încerca şi o senzaţie de uşurare, de eliberare dintr-o situaţie neplăcută precum şi detensionarea firească după o încercare dificilă. S-a gândit că până la urmă trebuia să se sfârşească într-un fel.

A doua zi dimineaţa, în timp ce Ovidiu mai dormea încă după o noapte zbuciumată cu coşmaruri, mama fiind plecată la serviciu, s-au auzit bătăi în uşa cu geam de la locuinţa lor în care stăteau cu chirie. S-a trezit şi a privit afară. A rămas uimit. În uşă stăteau cei doi bărbaţi de la întâlnirea avută la Someş. I-au făcut semn să iasă afară. Le-a strigat prin geam că se îmbracă şi vine dar să plece imediat de la uşă că îi vede lumea!

S-a îmbrăcat cât a putut de repede şi a ieşit în stradă. Cu siguranţă au fost văzuţi de vecini şi îi vor spune mamei. Dacă va afla tata, pe el nu-l preocupă fleacurile astea, însă nici nu va sări în ajutorul lui Ovidiu.

A început o plimbare în trei în care discuţia s-a putut purta calm şi fără gesturi. Vlad i-a cerut să dea scris o declaraţie că s-a întâlnit şi a avut o relaţie cu soţia lui, document necesar pentru divorţ. Din spusele lui, Mioara a recunoscut tot şi a luat vinovăţia asupra sa. Cu trenul de dimineaţă a expediat-o la Bucureşti, urmând să se întâlnească la divorţ.

Ovidiu a negat iarăşi orice relaţie intimă şi a refuzat categoric să scrie ceva. Nu a cedat nici atunci când a fost ameninţat că în caz contrar va primi acasă şi la şcoală citaţia pentru tribunal şi va suporta altfel consecinţele la liceu, de unde

54


probabil va fi exmatriculat. Inginerul Vlad i-a mai acordat o zi de gândire după care îl va aştepta cu răspunsul la fântâna arteziană din parc în jurul orei 19:00. S-au despărţit fără să se salute. Ovidiu nu s-a prezentat la locul şi data întâlnirii.

Vacanţa s-a terminat şi odată cu toamna a reînceput şcoala cu grijile ultimului an de liceu, pragul hotărâtor pentru continuarea parcursului îl constituia examenul de maturitate şi apoi cel de admitere la facultate. Încărcătura responsabilităţii sporite se resimţea peste tot, la ore şi în afara lor, în timpul liber şi la celelalte activităţi. Temerile din vară legate de ameninţările inginerului Vlad nu s-au adeverit, de altfel nici nu l-a mai văzut.

Într-o sâmbătă seara fusese cu colegii la cinematograf. Rula un film sovietic de dragoste în care el şi ea, lucrau pe un şantier şi un inginer, care se îndrăgostise şi el de fată, încerca s-o cucerească, în acelaşi timp făcând greutăţi iubitului acesteia.

Bineînţeles a intervenit organizaţia de tineret (comsomol) care până la urmă a rezolvat situaţia în modul cel mai „just” şi „partinic”. La terminarea filmului a plecat spre casă mergând repede pe trotuar în timp ce luminile se aprindeau pe rând. După ce a trecut primul colţ al străzii din spate s-a auzit soneria unei biciclete. S-a ferit pentru a face loc biciclistului. Acesta nu a trecut ci s-a oprit. S-a auzit strigat : Baieţaş! S-a întors. În faţa lui Mioara. A dat drumul la bicicletă şi s-au îmbrăţişat.

- Vreau să ne întâlnim din nou dragule! Mi-a fost aşa de dor de tine!

- Bine, dar ai venit singură? Era vorba că divorţaţi. - M-a iertat şi m-a chemat înapoi. Mă iubeşte şi înseamnă

că mă acceptă aşa cum sunt. Nu vreau să mai vorbim despre ce a fost. Vreau să ne vedem. Am o prietenă şi vom merge la ea.

Mioara s-a uitat în jur. Strada era pustie. L-a cuprins în braţe şi s-au sărutat pătimaş. Ovidiu se simţea minunat. Nu se mai gândea la nimic altceva decât la întâlnirile lor viitoare. Pregătindu-se să plece, Mioara i-a spus:

55

Ioan BĂLĂEI

- Sărutul tău era răspunsul pe care-l aşteptam. Am să te anunţ unde şi când ne întâlnim. Vreau să-ţi mai spun ceva: te iubesc şi mai mult acum. Noapte bună şi să mă visezi Băieţaş! S-a urcat pe bicicletă şi a dispărut după colţ.

Ovidiu rămăsese pe loc descumpănit. Parcă visase. Mioara era din nou în oraş. O adusese înapoi. „Un papă-lapte...asta era Vlad”, gândi Ovidiu referitor la faptul că soţul ei o rechemase. Nu înţelegea de ce făcuse atâta tevatură în vară dacă nu era hotărât. Dacă-i aşa, soţul îşi merita soarta. Nu putea înţelege atunci de ce sunt oamenii în stare la dragoste.

Reapăruse pericolul. Precis va afla şi mama lui Ovidiu, care după întâmplările din vară s-a întâlnit cu inginerul Vlad şi într-o discuţie aprinsă i-a spus: „Ascultă domnule, să-ţi ţii nevasta în frâu iar dacă nu eşti în stare, mutaţi-vă într-un oraş mare, să i se piardă urma, că dacă-i plac aşa tare bărbaţii nu are vindecare. Băiatul meu nu-i de vină şi te avertizez că dacă-l baţi sau îi faci vreun rău o să-ţi muşc nasul sau îţi scot ochii, aşa să ştii, că nu glumesc!!”

După întâlnirea surpriză cu Mioara pe bicicletă Ovidiu nu a mai întâlnit-o. A trecut prin „colonie”, a întrebat şi câţiva colegi care locuiau în cartier. Cineva o văzuse în urmă cu câteva zile, dar apoi nu mai apăruse. După încă ceva timp a auzit că inginerul Vlad a plecat cu serviciul din oraş şi a luat-o cu el pe Mioara. N-a mai văzut-o. Din când în când tresărea la apariţia unei femei blonde.

*

* *

Ovidiu Bândean a urmat şi absolvit un institut tehnic militar, a devenit ofiţer inginer şi a fost repartizat cu serviciul într-un oraş din Banat. Părinţii lui împreună cu unchiul pictor au plecat şi ei din orăşelul de pe Someş mutându-se în Moldova, la Iaşi. În localitatea copilăriei sale nu mai avea unde dar s-a

56


întors totuşi de câteva ori să-şi revadă colegii şi prietenii rămaşi acolo, întrucât cea mai mare parte s-au împânzit prin ţară, fiecare potrivit destinului. Unii i-au reamintit de idila de o vară cu peripeţii. Amintirile erau vii, nu trecuseră prea mulţi ani aşa că s-a dus la Someş prin locurile cunoscute. Acolo, la râu l-au năpădit în memorie imaginile acelei femei frumoase de care a fost îndrăgostit cu toată fiinţa lui de adolescent. A recunoscut în sine că sunt momente când amintindu-şi de Mioara îşi doreşte şi speră s-o revadă.

A urmat întâlnirea promoţiei la împlinirea a 10 ani de la absolvire. O parte dintre fete şi băieţi se căsătoriseră şi aveau copii. Marea majoritate absolvenţi ai învăţământului superior în diferite specialităţi s-au răspândit în toată ţara. Câţiva n-au putut veni şi au regretat mai târziu. Întâlnirea între ei şi cu profesorii a fost deosebit de emoţionantă, amintirile încă destul de proaspete au fost permanent obiectul discuţiilor într-o atmosferă generală de bună dispoziţie.

Ovidiu s-a interesat de la colegii rămaşi în localitate şi despre familia inginerului Vlad, aflând că au plecat din oraş undeva în Moldova fără să se mai audă ceva despre ea.

După petrecerea tradiţională, prelungită şi cu o excursie de 2 zile în Munţii Apuseni s-au despărţit din nou cu promisiunea de a ţine legătura şi a se revedea peste încă 10 ani dacă nu cumva o altă iniţiativă putea schimba termenul convenit.

În toţi aceşti ani, ca militar, Ovidiu a lucrat în zone diferite ale ţării. A fost şi în străinătate cu misiuni legate de producţia şi exportul de armament. A colaborat şi la un institut de cercetare în domeniul tehnicii militare. În cercul de prieteni şi cunoştinţe nu vorbea despre activitatea lui profesională şi aceştia nu insistau să-l întrebe ce şi cum. Ovidiu era burlac recunoscut pentru atenţia cu care îşi selecta şi accepta anturajul dar rămânea acelaşi companion agreabil, spiritual şi plin de farmec îndeosebi în compania femeilor frumoase.

57

Ioan BĂLĂEI

Pe la începutul anilor 70 Ovidiu Bândean se afla în Bucureşti unde era înscris la doctorat şi urma să dea nişte examene. Locuia într-o garsonieră a unui coleg aflat şi el într-o misiune în străinătate. Continua să lucreze la institutul de cercetări şi o parte din timpul liber, în afara orelor de studiu, şi-l petrecea vizionând filme, spectacole de teatru, de operetă şi competiţii sportive. În capitală existau atunci echipe de handbal şi volei care disputau finale de campionat mondial şi cupe europene cu jucători ca Gruia, Penu, Gaţu, Oţelea, Gumeş la handbal şi Drăgan , Ponora, Donovan şi alţii la volei. Echipele româneşti dominau la cele două sporturi de echipă competiţiile continentale. La meciurile spectaculoase de handbal spectatorii strigau la un moment dat „Circul” ceea ce reprezenta semnalul începerii schemelor de virtuozitate, când jucătorii foloseau procedee prin care „ascundeau” mingea în faţa adversarilor la fel cum juca baschet echipa profesionistă americană celebră care fusese în turneu la Bucureşti (Harlem).

Astfel frecventa meciurile ce se disputau la vremea aceea în sala Floreasca. Lângă ea funcţiona şi un bazin acoperit pentru nataţie iar în parc un patinoar artificial deschis publicului.

Într-o seară după un meci de handbal la Floreasca, la ieşire, Ovidiu a văzut pe treptele intrării la bazinul acoperit o fată în pantaloni negri şi pulover alb purtând ghete de patinaj pe umăr. Pe cap purta un fes roşu de sub care se vedeau zulufi blonzi. A rămas încremenit. Nu-i venea să creadă. A strigat cu vocea sugrumată „Mioara!”.

Fata a întors capul spre el şi o clipă a rămas puţin nedumerită apoi venind spre el oarecum nesigură.

- Băieţaş, tu eşti? - Da, în sfârşit te-am găsit! Ultimii metri Mioara i-a străbătut în fugă şi pur şi simplu

i-a sărit în braţe.

58


- Extraordinar, oare nu visez? Îi prinse capul în mâini. Ce bărbat frumos te-ai făcut! Eşti singur? Avea lacrimi în ochi deşi era toată numai zâmbet.

- Da, răspunsul „da” la tot ce m-ai întrebat. Au continuat să rămână îmbrăţişaţi. Lumea care

ieşea din sală şi de la bazin îi privea cu plăcere şi îi ferea să nu-i deranjeze. Îşi vorbeau atât de aproape încât după câteva cuvinte îşi sărutau obrajii, gestul repetându-se la fel cum obişnuiesc părinţii cu odraslele lor.

- Mă bucur enorm că te-am întâlnit, îi spuse din nou Ovidiu. Peste tot pe unde mergeam speram să te regăsesc, aveam emoţii ori de câte ori zăream câte o femeie blondă asemănătoare ţie. Nu ştiam unde să te caut. M-am interesat de tine şi la întâlnirea promoţiei. Ţi se pierduse urma de tot. Nimeni nu-mi putea spune ceva concret. Cineva spusese că aţi plecat în Moldova. Ce faci acum?

- Sunt aici, acasă, ştii doar că sunt bucureşteancă. Sunt singură şi stau cu mama într-un apartament din cartierul Pajura. Sunt divorţată. M-am despărţit de Vlad acum câţiva ani. Devenise extrem de gelos şi chiar violent. Am ţinut la el, dar asta este. O să-ţi povestesc dacă te interesează, mie nu-mi face nici o plăcere. Acum am post de antrenoare la sărituri de la trambulină în cadrul Clubului Sportiv Şcolar. Ce mai doreşti să ştii?

- Acum, nimic din trecut. Unde mergi, ce treburi ai la patinoar? Renunţă şi hai să plecăm împreună.

- Nu pot. Trebuie să mă întâlnesc cu cineva. Sunt studentă la fără frecvenţă la I.C.F. şi mă ajută un profesor. M-a rugat să-i învăţ nepoţelul să patineze. Nu pot să-l refuz.

- Tot un bărbat mai în vârstă? - Faci aluzie la fostul meu soţ? Da, tot un bărbat mai

bătrân. Suntem prieteni. M-a ajutat mult când am revenit în Bucureşti şi nu ştiam ce să fac şi unde să mă duc. Lasă că o

59

Ioan BĂLĂEI

să-ţi povestesc. Am fraţi şi surori. Toţi lucrează, majoritatea în producţie. Eu nu mă pricep să lucrez în fabrică.

Ovidiu îi dădu drumul la mână şi îi îndreptă ghetele cu patine, apoi îşi băgă mâinile în buzunare. Mioara i le scoase cu forţa şi i le ţinu strâns.

- Hai nu fi botos! Vino cu mine! O oră, atâta stau cu puştiul, pe urmă mergem împreună unde vrei tu. Mi-am păstrat libertatea deplină. Vreau să fiu a ta!

Ovidiu îşi aminti că în urmă cu ani îi spusese acelaşi lucru. Aceste cuvinte rostite de ea îl înfiorau şi acum. Mioara îl ţinea strâns în braţe, era îmbujorată la faţă şi arăta minunat. Deodată i-a desfăcut nasturii la palton ca să se poată lipi mai bine de el. Era la fel de fermecătoare şi probabil la fel de superficială, poate chiar uşuratică.

- Du-te iubito şi onorează-ţi promisiunea făcută şi ne întâlnim mâine, bine?

Îşi plimba mâinile prin părul lui. Ochii îi străluceau şi glasul îi tremura.

- Să nu fugi de mine. Am aşteptat şi eu clipa asta. Nu mă interesează cine eşti acum. Dacă ai obligaţii şi eşti căsătorit, merit să rişti şi tu pentru mine cum am făcut şi eu când tu erai doar un adolescent. Am şi eu dreptul la dragostea ta. Să ştii că sunt dispusă să te înfrunt pentru asta. Vreau numărul tău de telefon unde te pot găsi, o adresă orice care să mă asigure că ne vom întâlni, nu în viitor, ci mâine şi ori de câte ori este posibil din celelalte motive în afara voinţei noastre. Eşti de acord?

- Da, o să-ţi dau un număr de telefon şi o adresă şi o să faci şi tu la fel. În plus, pentru orice eventualitate, stabilim un oficiu poştal unde ne vom folosi de Post-Restant şi o cutie personală ca să fim siguri de o comunicare directă. Mai am o rugăminte, nu discutăm despre serviciul meu şi nici despre eventualele plecări în misiune. Din păcate, aici nu putem cădea la învoială. Este singura mea condiţie categorică şi definitivă. Ce spui?

60


- Nu am încotro. Se vede treaba că cineva acolo, Sus ne dijmuieşte dragostea probabil pentru iertarea păcatelor altora sau poate ale noastre.

- Când ai devenit aşa credincioasă? Ce s-a întâmplat? - Greutăţile şi necazurile vieţii te apropie întotdeauna

de Dumnezeu, spuse Mioara, devenind gravă. Eu nu sunt membră de partid. Nici nu m-a întrebat cineva. Ar fi şi greu să mă primească divorţată şi cu referinţe contradictorii, nu? Înţeleg că tu ai o serie de restricţii. O să mă străduiesc să le respect. În ceea ce priveşte relaţia noastră, te rog să nu mă minţi dacă nu-ţi convine ceva. Spune-mi deschis şi am să înţeleg. O să mă corectez cât pot de repede. Mioara îşi rearanja pe umăr ghetele cu patine, şi după o îmbrăţişare scurtă, privindu-l în ochi îl întrebă:

- Mâine unde şi la ce oră ne întâlnim? - La ora 18:00 în faţă la Casa Centrală a Armatei. - Te sărut! Pa! S-a îndepărtat alergând spre patinoar.

Ovidiu mai rămăsese puţin pe loc după care a intrat în holul bazinului acoperit Floreasca. După o scurtă inspecţie a descoperit un panou de afişaj.

O rapidă verificare a hârtiilor expuse l-a făcut să descopere planificările la bazin, în dreptul Clubului Sportiv Şcolar la rubrica antrenorilor figura şi Mioara Dumitran. Ce simplu. Nu-i trecuse prin cap să o caute aici. Adevărul este că nu credea că s-a reîntors în Bucureşti având în vedere profesia şi intoleranţa soţului.

Au urmat câteva luni ca în poveşti, bineînţeles din punct de vedere sentimental. La întâlnirile lor şi-au rememorat clipele petrecute împreună, şi-au povestit viaţa de la despărţire, s-au interesat de cunoştinţele comune iar Ovidiu a trebuit să-i relateze pe larg întâlnirea promoţiei. Despre divorţ au discutat puţin, despărţirea pentru Mioara nu mai prezenta interes mai ales în lipsa copiilor. Regretul aparţinea mai mult situaţiei materiale. Ea n-a insistat să ştie amănunte cu privire la plecările

61

Ioan BĂLĂEI

lui în provincie. S-a mulţumit să-l roage să-i dea măcar un telefon ori să-i trimită o ilustrată din când în când.

Relaţia lor era fără obligaţii şi angajamente de viitor. Ovidiu mergea acum însoţit de Mioara la spectacole şi competiţii sportive. Bineînţeles că a participat şi la antrenamentele conduse de ea la bazinul Floreasca.

La serviciu se cunoştea despre relaţia lui. Şeful l-a întrebat într-o sâmbătă „ Tot cu îngerul blond îţi petreci sfârşitul de săptămână?” şi părea mulţumit că a reuşit să glumească fiindcă de regulă tuna şi fulgera fiind mereu nemulţumit.

Şi cum tot ce este frumos şi bun se termină, dar în compensaţie apar alte oportunităţi şi se nasc alte începuturi, Ovidiu a fost chemat la conducerea instituţiei, fiind anunţat că urmează să plece într-o nouă misiune despre care va fi informat pe parcurs. I s-a precizat totodată ca prietenilor şi cunoştinţelor să le spună că pleacă în străinătate pentru un contract în condiţii tehnice. Părinţilor şi rudelor, întrucât fraţi şi surori nu avea, să le precizeze că va urma şi studii de specialitate acolo.

Nu i-a spus nimic Mioarei până în ziua când a aflat că plecarea se stabilise peste o săptămână. La început au discutat lucruri plăcute fiind la o cofetărie în oraş. A invitat-o apoi la o plimbare în Cişmigiu. Se lăsa încet seara şi parcul era plin de îndrăgostiţi. Nu ştia cum să înceapă şi aşteptă un prilej favorabil când Mioara s-a oprit şi l-a luat de mână.

- Hai Băieţaş, spune ce te frământă. Nu-i aşa că trebuie să ne despărţim? Te rog spune-mi ce s-a întâmplat. De câteva zile simt că nu eşti în apele tale.

- Într-adevăr, trebuie să plec în interes de serviciu undeva în străinătate. Probabil am să stau mai mult. Îţi voi scrie. Nu-ţi cer să mă aştepţi. Doar să nu mă uiţi. Îţi mai cer să nu faci din asta o dramă. Te ştiu o femeie luptătoare care poate să-şi îndeplinească dorinţele. Sunt convins că mă vei înţelege.

Mioara l-a ascultat serioasă şi n-a rostit nici o vorbă. Ovidiu credea că se va emoţiona şi va plânge. Nimic din toate astea. Doar o mare tristeţe i se vedea pe faţă.

62


- Înţeleg că nu depinde de tine şi nu se poate face nimic. Aşa ne este scris. Cândva am plecat eu, acum pleci tu. Nu te-am întrebat când te întorci fiindcă dacă ai fi ştiut îmi spuneai. Sunt sigură totuşi că te vei întoarce. Ne vom întâlni atunci. Vom ţine legătura. Ştii cum să mă găseşti şi depinde numai de tine dacă voi putea să-ţi transmit şi eu ceva. Hai să ne plimbăm în continuare doar nu se sfârşeşte lumea. O să ne luăm cu una cu alta şi vom uita.

A condus-o la staţia „Getax” şi i-a plătit cursa până în Pajura. Au convenit să se sune a doua zi. S-au despărţit printr-o convorbire la telefon, Mioara rugându-l să înţeleagă că nu este în stare să suporte plecarea lui, că este mai bine aşa gândindu-se unul la celălalt decât să sufere privindu-se în ochi.

*

* *

Au trecut mulţi ani de atunci şi sunt destule momente când îşi aminteşte de Mioara, mai ales ori de câte ori deplasându-se în Ardeal întâlneşte cursul Someşului oriunde ar fi. La întâlnirile promoţiei, de regulă vara, s-a dus să vadă locurile de scaldă la râu. Cu timpul zona s-a schimbat, albia s-a modificat iar plaja s-a micşorat foarte mult. Amintirile au rămas însă extraordinar de vii, nelipsind amănuntele şi emoţia firească la reîntâlnirea cu imaginile din tinereţe.

La prima înapoiere din străinătate, Ovidiu care a corespondat un timp cu Mioara, n-a mai găsit-o în Bucureşti. A fost acasă la mama ei, în Pajura, femeia fiind îngrijită de una din fete. Aşa a aflat că Mioara s-a recăsătorit şi a aplecat în Israel cu soţul ei, un profesor universitar. Mama ei i-a dat un plic lăsat de Mioara numai pentru Ovidiu, indiferent când se va întoarce. Conţinea doar câteva fraze încheiate astfel: „Sunt sigură că ne vom reîntâlni, dragostea mea! Vreau, Băieţaş, să fiu iarăşi a ta! Te sărut, iubire veşnică! Mioara”.

63


Bărăganul eroilor

Am ridicat colţul perdelei şi am privit afară. O ploaie deasă, combinată cu rafale de vânt biciuia asfaltul şi bălţile formate lângă trotuare. Se auzeau stropii de ploaie lovind pervazul de tablă al ferestrelor apartamentului situat la etajul şapte, mult deasupra coroanei copaciilor din faţa blocului. Strada bine luminată cu becuri de neon era pustie, clădirile de peste drum fiind cufundate în întuneric.

Mă trezisem brusc, la ora trei, cu două ore mai devreme de cât pusesem ceasul să sune. Nu ştiu dacă răpăitul ploii ori grija zilei în care intrasem era de vină. Stabilisem cu domnul colonel în retragere, farmacist primar Dumitru Răducanu, purtător al Crucii Patriarhale, ca în dimineaţa zilei de 09 iunie, la ora 06.00 să ne întâlnim pentru a merge în satul său natal Floroaica, comuna Vâlcelele, judeţul Călăraşi, la sărbătoarea “Zilei Eroilor Neamului” şi cealaltă mare sărbătoare creştină “Înălţarea Domnului”. Acolo, în satul Floroaica, colonelul Dumitru Răducanu, un mare patriot, a reuşit prin strădanii deosebite, cu sprijinul autorităţilor, localnicilor şi altor donatori, să ridice un admirabil monument dedicat celor cincizeci şi nouă de ostaşi români din acest sat căzuţi la datorie în cele două războaie mondiale. Monumentul ni-l înfăţişează pe eroul naţional, caporalul grănicer-grenadier Constantin Muşat din Floroaica, legendarul ostaş ţăran al acestor meleaguri care, rămas fără o mână în alte bătălii, a continuat să lupte pe front până la sacrificiul suprem.

Regele Ferdinand scria într-un număr al “Monitorului Oastei” din 1917: “Cu multă bărbăţie şi însufleţit de cele mai frumoase sentimente de dragoste de ţară, numitul soldat

65

Ioan BĂLĂEI

(Constantin Muşat n.n.) a stăruit să nu fie reformat şi să fie retrimis pe front ca aruncător de bombe, având mâna dreaptă în bună stare” (cea stângă fiindu-i retezată în luptele de la Oituz”).

Invitaţia de a participa la comemorare ce ne-a fost adresată de primarul comunei - Vasile Iliuţă, un excelent gospodar şi amfitrion, a constituit pentru mine nu numai o mare bucurie ci şi o datorie faţă de înaintaşi, după cum mi-a oferit prilejul de a reântâlni la ei acasă oamenii Bărăganului. Aşa că nesomnul şi neliniştea trădau, de fapt, emoţia şi nerăbdarea mea ca vechi militar, în faţa unui asemenea eveniment!

Locurile îmi erau cunoscute întrucât nu departe de Floroaica în acelaşi judeţ, în satul Nucet s-a născut soţia Aurelia şi au trăit părinţii Maria şi Valere Ulmeanu cu cealaltă fiică Soniia. “Bunicu” cum îi spuneau toţi, ţăran al câmpiei, truditor al pământului, a fost şi el veteran de război, rănit şi decorat de mai multe ori pe front, camarad cu ceilalţi eroi ai Bărăganului.

Era un om extrem de credincios, cinstit, harnic şi blând care se ruga de mai multe ori pe zi mulţumind lui Dumnezeu că a scăpat cu viaţă din războiul din Est înapoindu-se acasă împreună cu calul din gospodăria cu care plecase.

Fiind văduv de tânăr, iarna venea la Bucureşti unde avea grijă de nepoţica Daniela şi trebăluia prin casă. Optimist şi bun din fire oricât de grea era viaţa, considera că vremurile sunt bune dacă nu-i război.

Îşi purta permanent decoraţiile de care era mândru, ele însoţindu-l şi “dincolo”, la întâlnirea cu ceilalţi camarazi ţărani din Bărăgan şi toată ţara. Este generaţia bunicilor şi părinţilor noştri, al bunicului fiului meu Călin, Florian din Teleorman, al lui Valere din Bărăgan şi al atâtor altora pe care trebuie să-i pomenim şi cinstim.

Am plecat dimineaţa la ora stabilită, după întâlnirea cu domnii Colonel Dumitru Răducanu, căpitan farmacist Flavius Jurcă şi Ciobanu Gabriel, într-o elegantă “Dacia Logan” de culoare roşie, însoţiţi de aceeaşi ploaie sâcâietoare şi rea care,

66


în primăvară, provocase pe alte zone, inundaţii catastrofale. Trecând pe “Calea Moşilor”, mica noastră “delegaţie” s-a completat şi cu dl. prof. univ. dr. Sinchievici Boris.

După primul schimb de observaţii referitoare la starea vremii, trecând în lungul Dâmboviţei pentru a intra pe “Autostrada Soarelui”, am privit cu tristeţe şi nedumerire şirul mormanelor de gunoi şi moloz ce parcă nu se mai terminau, însoţindu-ne până la ieşirea din oraş.

Îl cunoscusem pe domnul colonel Dumitru Răducanu la întâlnirile unui grup de ofiţeri în rezervă şi retragere, majoritatea din arma grăniceri care se adunau lunar, găzduiţi de Centrul Militar al Sectorului 2 unde au fost primiţi cu amabilitate de comandant, locot.col. Gavril Gheorghe. Cei mai mulţi erau pensionaţi înainte de 1989, dornici să se revadă şi să discute despre perioada de activitate, despre colegi şi preocupări actuale, familiale, sănătate, situaţia existentă în diferite domenii şi chiar să-şi acorde ajutor recirpoc la nevoie.

Iniţiatorul şi catalizatorul acestor reuniuni este generalul de brigadă în rezervă Ion Petrescu, alături de care i-am întâlnit pe generalii în rezervă Sever Neagoie, Gheorghe Vasile, Gheorghe Iftimie, Vasile Petruţ, coloneii Ioan Suciu, Ion Mazere, comandor Isac Paul, col. Vasile Scutelnicu, col. Florea Ciobanu, ilustrul poet militar comandor aviator Adrian Mierluşcă, coloneii jurnalişti Vasile Moldovan, Traian Bucurenciu şi adjutantul Ştefan Nicolaie.

Este firesc ca la aceste întâlniri să se facă schimb de informaţii pe probleme de specialitate, să fie comentate evoluţiile în ceea ce priveşte securizarea frontierei dar şi să se anunţe preocupările unora în domeniul literar, istoric şi juridic. Aşa a lansat generalul de brigadă Ion Petrescu ideea realizării şi editării unui volum de povestiri grănicereşti cu mai mulţi autori care să relateze fapte şi întâmplări trăite pe graniţă, mărturii ale oamenilor care să completeze lucrarea “Istoria Grănicerilor” elaborată şi publicată de generalul de brigadă (r) Sever Neagoe. Pe parcurs, a rezultat varianta unui volum de interviuri

67

Ioan BĂLĂEI

acordate pe tema menţionată de către grăniceri şi alte personalităţi.

În condiţiile descrise am aflat despre pasiunile şi preocupările domnului col. Răducanu care a reuşit să construiască în satul său natal, bustul eroului naţional, consăteanul său, caporalul grănicer Constantin Muşat şi despre festivităţile comemorative pe care le organizează în fiecare an de “Ziua Eroilor” în localitatea Floroiaca. Trebuie să subliniem că de peste 10 ani, iniţiatorul şi sufletul acestor acţiuni este colegul nostru, sprijinit de cadre active şi în rezervă ale Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, Primăria din comună, bisericii, cadrelor didactice şi elevilor, veteranilor de război, fiilor satului şi a celorlalţi locuitori. La aceste festivităţi comemorative fusesem invitaţi la începutul verii.

Călătoria pe tronsonul de autostradă până la Lehliu a durat puţin, timpul trecând repede şi pentru faptul că am privit cu interes peisajele Bărăganului, veşnic însetat şi bucurat de ploaia care-l întinereşte, dăruindu-i verdele crud cu care a îmbrăcat câmpia. Totuşi, din păcate, am văzut şi mari porţiuni de teren nelucrate, inundate de o vegetaţie sălbatică, nefolositoare.

După Lehliu, am ieşit de pe autostrada lucind de apă şi am intrat pe un drum lateral. Cândva asfaltat, acum uitat şi pe care se putea circula numai cu precauţie şi răbdare. În scurt timp, ne-au întâmpinat primele case din Floroaica, construcţii cu specificul lor de câmpie, adică joase, având curţile pline de verdeaţă şi multe acareturi gospodăreşti şi neapărat ceva viţă de vie.

Am făcut prima oprire la monument. Lumea nu se adunase încă şi dacă tot drumul ploaia ne-a acompaniat, acum a stat, cerul a început să se lumineze, norii să se rupă, făcând loc unor ferestre albastre. Locul ales pentru monument nu se putea mai potrivit. Este situat la stradă, în mijlocul satului, între şcoală şi biserică, ambele renovate, având în jur un parc

68


amenajat cochet, cu bănci şi lampioane ca la oraş. Acolo, pe un piedestal înalt, este aşezat bustul eroului grănicer Constantin Muşat, echipat de război, surprins în plin efort, aruncând o grenadă. Chipul bărbatului poartă urmele arşiţei şi vânturilor Bărăganului ca şi ale ororilor războiului. Deşi are trăsături dure, faţa grănicerului este frumoasă şi luminoasă, un braţ părând pierdut în înaltul cerului iar celălalt, cu grenada, puternic întins ca o aminţare şi pedeapsă asupra duşmanilor.

Tulburătoare această admirabilă statuie, opera sculptorului Florin Mustea de la Studioul de Arte Plastice al Armatei, o lucrare cu o expresivitate impresionantă pentru orice suflet de om. Placa sa de marmură are înscrise numele tuturor eroilor ostaşi români din Floroaica Bărăganului, a zecilor de Ion, Gheorghe, Vasile, Petre, Dumitru, răpuşi pe câmpurile de bătaie, adunaţi în cimitirele de acasă ori de pe alte meleaguri, pe acolo pe unde ţara i-a trimis s-o slujească chiar cu preţul vieţii.

Despre ei a vorbit la slujba de pomenire preotul profesor Eugen Bartz, Protopop al Protoeriei Călăraşilor. După ce a citit numele tuturor eroilor din Floroaica, a spus ca aceştia au iubit viaţa, şi-au iubit copii, familiile, au dorit şi visat să fie părinţi, să-şi trăiască rostul dat de Dumnezeu dar s-au jertfit cu voinţa proprie pentru viaţa celorlalţi, pentru viaţa şi fiinţa noastră. Dacă ceilalţi vom fi păstraţi în gândul rudelor şi prietenilor o vreme, numele lor, a eroilor, vor fi rostite cu recunoştinţă şi evlavie şi vor fi auzite de oameni la această zi de sărbătoare atâta timp cât va exista pământul, viaţa şi credinţa ei devenind nemuritori”.

Revenind la întâmplările zilei, până la începerea festivităţilor, am făcut o scurtă vizită la un văr al domnului Răducanu, pe nume Stoienică M. Dumitru, fost intendent al şcolii, la care am văzut o gospodărie foarte frumoasă, o grădină cultivată cu de toate, inclusiv viţă de vie şi flori, dovada dragostei faţă de pământ. În timp ce vărul ne povestea istoria localităţii, contribuţia oamenilor la construcţia monumentului şi refacerea bisericii, soţia lui, Tudoriţa, ne-a pus pe masa din

69

Ioan BĂLĂEI

curte unde era amenajată o terasă acoperită, pâine albă de casă, brânză proaspătă şi mezeluri de la magazin. Am fost serviţi şi cu ţuică fiartă şi vin din producţia proprie.

Mulţumind gazdei pentru ospitalitate, am plecat apoi la Centrul de comună Vâlcele, unde în prezenţa unui public numeros adunat la monumentul local al eroilor, străjuit de o gardă de onoare a poliţiştilor de frontieră, au fost depuse coroane de flori, s-a ţinut o slujbă de pomenire iar cadrele didactice şi elevii au prezentat un program artistic cu cântece şi poezii patriotice. De asemenea, au fost înmânate diferite distincţii veteranilor de război.

Întorşi în satul Floroaica - principalul nostru obiectiv, am găsit adunată la monumentul eroului naţional, toată suflarea satului, de la mic la mare. A fost săvârşită slujba de pomenire, cu citirea numelui eorilor căzuţi şi cuvântul Protopopului la care m-am referit, am depus coroane de flori, remarcându-se delegaţia numeroasă şi garda de onoare a Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Călăraşi cu sediul în oraşul Olteniţa. Delegaţia a fost condusă de Şeful Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră, dl. comisar şef Vasile Mărgineanu. Urmaşi ai grănicerilor, poliţiştii de frontieră şi-au onorat înaintaşii, cinstindu-şi astfel profesia şi tradiţiile glorioase. Le-am mulţumit atunci şi o fac şi acum cu admiraţie şi recunoştinţă.

Deşi în carieră am participat la numeroase ceremonii locale şi naţionale, a fost pentru prima dată când am depus coroane de flori şi am prezentat onorul militar în timp ce Imnul Naţional era interpretat de toţi elevii unei şcoli.

Au fost omagiaţi ostaşii ţărani, eroii locului, având ca simbol pe consăteanul lor, caporalul Constantin Muşat, grănicer- grenadier despre care au învăţat în şcoală toate generaţiile de copii ai ţării, devenind o pildă de patriotism şi spirit de sacrificiu românesc. Au fost înmânate diplome de excelenţă foştilor primari, directorilor de şcoală şi cadrelor

70


didactice precum şi fiilor satului sau urmaşilor acestora, personalităţi importante în diferite domenii.

Un moment de profundă emoţie l-a constituit înmânarea din partea Asociaţiei Veteranilor de război a Medaliei Jubiliare a luptătorilor din cel de al doilea război mondial acordată post-mortem unui număr de patru eroi căzuţi în război ai căror fraţi, veterani şi ei, Ştefan T. Marin şi Constantin Păun trăiesc şi astăzi în sat.

Erau prezenţi la comemorare încă zece veterani de război, atâtea câţi mai sunt încă în viaţă, adunaţi separat şi pe care i-am înbrăţişat cu emoţie ca pe adevăraţi părinţi, rugându-i să nu se ridice de pe băncile pe care erau aşezaţi. Nu pot să-i uit pe aceşti oameni simpli, îmbătrâniţi înainte de vreme, suferinzi şi trişti, pe feţele cărora războiul şi timpurile grele le-au imprimat riduri adânci. Erau îmbrăcaţi curat dar cu haine vechi şi încălţaţi majoritatea cu “gumari” sau cizme de cauciuc folosite la câmp. Purtau pe cap pălăriile decolorate şi cu urme de sudoare de la muncă, sprijinindu-se în bastoane şi cârje făcute de mâna lor. S-au ridicat cu greutate de pe bancă deşi am încercat să-i opresc, spunându-mi: “Nu se poate, domnule general, noi am luptat pe front şi ne-am respectat întotdeauna comandanţii şi gradele superioare, n-am uitat disciplina militară şi ne bucurăm să vedem aici la noi, un general. Vă mulţumim că nu ne-aţi uitat, deşi ţara şi-a cam întors faţa de la noi, ne lasă să trăim în mizerie şi îşi aduce aminte de veterani doar la zile festive!”

Am stat de vorbă şi cu ceilalţi ţărani veniţi la sărbătoare, la slujba ţinută în biserica restaurată prin donaţii la care s-au înscris şi ei din puţinul agonisit. “O ducem greu, nu avem cu ce să facem bani pentru trebuinţele noastre şi ale copiilor. Dacă anul a fost bun şi avem ceva grâu şi porumb nu ni-l cumpără nimeni iar dacă este secetă şi nu se face nimic, trăim de azi pe mâine, la fel ca pe vremea CAP-ului când ni se dădeau cereale cu raţia, atât cât să ne ducem zilele. Acum ne cinstim eroii, fraţii noştri care s-au jertfit şi uneori ne întrebăm în faţa lui Dumnezeu şi cu teamă să nu greşim, dacă s-a meritat.”

71

Ioan BĂLĂEI

Am vorbit şi eu oamenilor, am lăudat participarea şcolii, a copiilor, am evocat figura legendară a eroului naţional plecat din Floroaica, a grănicerului Constantin Muşat devenit legendă şi exemplu de patriotism. Am simţit privirile aprobatoare aţintite asupra mea dar şi o anumită tristeţe şi deznădejde. Poate a fost doar o impresie, însă majoritatea oamenilor din faţa mea erau în vârstă şi nu aveau suficienţi bani să-şi lucreze pământul, oameni bolnavi care trebuiau să meargă la oraş pentru medicamente şi un medic specialist, pentru toate fiindu-le necesari bani. Greu şi cu copii care merg la şcoală şi apoi, după ce termină, nu se pot duce la oraş, mai departe, să înveţe şi nici nu găsesc de muncă. Unii ar vrea să facă o meserie. Care meserie şi unde?

O parte din bărbaţii şi femeile mature sunt navetişti, lucrând pe unde apucă pe la oraş. Pleacă noaptea şi se întorc noaptea, aducând mâncare pentru familie şi ceva bani. Copii dacă merg la şcoală, după ce termină orele sunt de capul lor, se iau după cei mari şi merg la discotecă, pierzând timpul degeaba. În general, tinerii nu se prea înghesuie la muncă. Despre asta se plâng bătrânii îngrijoraţi de viitorul satului lor.

Despre toate acestea discutau oamenii. Cât despre distracţii, spuneau că le-au rămas sărbătorile religioase şi cele tradiţionale populare, apoi nunţile, botezurile şi sărbătorile celor avuţi, când adunaţi pe la porţi, privesc maşinile şi ascultă muzică. Tinerii se duc la discotecă şi beau bere pe credit.

În legătură cu televizorul, cei care-l au afirmă că emisiunile nu sunt pentru ei, ci pentru tinerii de la oraş care se distrează tot timpul de parcă în ţara asta nu se mai munceşte iar bărbaţii care lucrează sunt toţi funcţionari la bănci, fac comerţ ori politică. Femeile tinere sunt toate fotomodele, cântăreţe, manechine şi dansatoare, trăiesc în vile mari şi au maşini elegante. Cei care mai muncesc se duc în străinătate, însă numărul lor este mai mic decât în alte judeţe, deoarece nu au meseriile cerute.

72


Mi-au povestit că s-au luptat să primească pământul înapoi şi că acum, mult-puţin cât este, nu le aduce mare lucru, întrucât nu au cu ce să-l lucreze şi seceta continuă să le hotărască sărăcia. Au auzit că li se cere să intre în asociaţii dar nu se găsesc întreprinzători. Ce-o vrea Dumnezeu, zic ei, ţăranul român n-a avut niciodată un trai îndestulat şi acum nu se mai lucrează pământul ca înainte iar tineretul nu doreşte să rămână în sat.

“Spun că au apărut iar boierii care cumpără pământ şi angajează oameni cu ziua. Deşi mulţi ţărani poartă şepci cu cozoroc lung şi blugi ca americanii, nu vor să-şi spună “fermieri” iar dacă-i întrebi de intrarea în Europa, nu ştiu ce câştigă şi ce pierd. Unul mai hâtru se pronunţă: “Dacă nu vor să ne primească în Europa, pagubă-n ciuperci, cum se spune, vom rămâne aici cu necazurile şi cu durerile noastre; unde păcatele să ne mai ducem, că nu ne mai vor nici conducătorii noştri, darămi-te alţii!”

Acum tinerii care au făcut armata vor să se angajaze cu contract, să plece militari în Afghanistan şi Irak, pentru bani, cu care la întoarcere să-şi facă undeva o casă şi să-şi cumpere maşină.

Poate nu era nimerit ca evocând sărbătoarea “Zilei Eroilor” într-un sat din Bărăgan, aşa cum s-a întâmplat în toată ţara, să amintesc necazurile şi nemulţumirile oamenilor locului, ţărani din Câmpia Română, care vă asigur că şi-au cinstit cum se cuvine înaintaşii.

Probabil că aşteptările lor de la noua societate democratică au fost prea mari şi au sperat mai mult decât posibilităţile existente ori realităţile concrete ale vieţii. Văzându-le gospodăriile şi ascultându-i cu atenţie, iţi dai sema de efortul, hărnicia şi patima cu care îşi lucrează şi iubesc pământul, dar şi de faptul că nu înţeleg de ce sunt mereu amăgiţi şi ce li se dă cu o mână li se ia cu cealaltă.

Aceşti ţărani sunt buni români, în vremuri de restrişte şi de război, ţara a apelat mereu la ei, i-a chemat la arme şi i-a

73

Ioan BĂLĂEI

trimis s-o apere. Au făcut-o cu demnitate şi curaj plătind, mulţi dintre ei, cu viaţa credinţa şi dragostea de pământ. Nu au cerut nimic de pomană şi nu se umilesc în faţa nimănui dar au obosit şi îmbătrânit, muncesc din greu să-şi facă viaţa mai bună, îşi refac casele, bisericile, şcolile şi monumentele, îşi îngrijesc şi cultivă pământul atât cât pot şi sunt ajutaţi, dorind să se îmbogăţească, să fie fericiţi împreună cu familiile şi copii să aibă viitor. Se roagă la Dumnezeu pentru asta şi nu-şi pierd niciodată speranţa, spunându-şi păsul mai marilor zilei atunci când aceştia au vrut să-i ascute şi să le promită ceva.

Cu aceşti oameni m-am întâlnit la sărbătoarea “Înălţării lui Hristos” şi a “Eroilor Neamului”. Între ei parcă l-am zărit şi pe “bunicu”. Am trăit o lecţie de patriotism cu bucuria participării copiilor ce astăzi nu au prea des ocazia să audă lucruri frumoase despre ţara în care s-au născut şi viitorul ce li se pregăteşte. Ieşirea soarelui şi îndreptarea vremii în miezul zilei şi până la întoarcerea acasă pare să fi fost un semn de încurajare şi speranţă.

Dacă aveţi ocazia mergeţi să cunoaşteţi oamenii Câmpiei Soarelui şi veţi întâlni peste tot trăirile autentice româneşti, viaţa adevărată a ţăranului din Bărăganul zilelor noastre. Şi nu uitaţi să treceţi şi prin satul Floroaica. Acolo, în centru, între şcoală şi biserică vă va întâmpina de pe monument, eroul naţional, caporalul grănicer, grenadier Constantin Muşat şi ceilalţi fraţi eroi ai Bărăganului, ai unui sat ca multe altele de pe tot întinsul ţării unde trebuie să existe cel puţin câte un monument închinat jertfei supreme a românilor.

Am făgăduit să ne întoarcem pentru a ne reculege cu pioşenie şi recunoştinţă la monumentul eroilor Bărăganului.

*

* * Am revenit la un an tot de “Ziua Eroilor” şi “Înălţarea

Domnului”, în acelaşi loc şi aproape în aceeaşi formaţie. De această dată am venit şi cu un invitat coleg şi prieten drag mie,

74


Contraamiral prof.univ.dr. Anatolie Zemba. Iniţiatorul a fost din nou dl. col. (r) Dumitru Răducanu fiul satului care, împreună cu primarul din Vâlcele - dl. Vasile Iliuţă, au organizat împreună ca şi anul trecut, festivităţile comemorative dedicate “Zilei Eroilor” şi “Zilei Internaţionale a Copilului”.

Atât la Vâlcelele, cât şi la Floroaica, la slujbele de Înălţare, Inspectorul Eparhial – părintele Vasile Bărnuţă şi preoţii localnici Ioan C. Ioan şi Mihai Dobrin, împreună cu toţi credincioşii s-au rugat pentru liniştea şi odihna celor jertfiţi pentru veşnicia naţiei noastre.

Ne-am revăzut şi cu veteranii de război, e drept mai puţini fiindcă unii au plecat şi ei, alături de ceilalţi camarazi dispăruţi. “Ne împuţinăm, taică, şi ne ducem pe rând, după o viaţă în care ne-am tot rugat să trăim zile mai bune. Poate până la urmă o să ne audă Dumnezeu măcar pentru copii noştrii”.

Am asistat din nou cu mare emoţie şi bucurie la adevărate spectacole de cântece şi poezii patriotice, prezentate de elevii ambelor şcoli, copii frumoşi, modeşti şi extrem de politicoşi. Nu cred, din ceea ce cunosc, ca în majoritatea oraşelor să se fi organizat cu elevii comemorări asemănătoare de “Ziua Eroilor”. Remarc cu admiraţie, preocuparea cadrelor didactice printre care Iagăr Romana şi Ciorchinaru Aurora precum şi a celorlalte colege conduse de directoarea şcolii, prof. Tuţă Magdalena, adevărate modele de profesionalism şi dăruire.

Am fost întrebaţi, ca reprezentanţi ai “oraşului”, dacă n-au venit şi posturile de televiziune să informeze publicul despre sărbătoarea credinţei şi a cinstirii eorilor în satele româneşti. Am motivat noi într-un fel dar ni s-a replicat: “Lumea asta a noastră de la ţară, din câmpie, nu încape la televizor, este prea întinsă şi prea bate soarele sau vântul. Apoi noi nu avem nici baloane colorate şi nici artificii iar fetele sunt mai ruşinoase. Pe noi ne vedeţi la inundaţii şi când ni se surpă casele dar niciodată când arăm pământul cu calul şi plugul şi-l însămânţăm cu mâna. Nici sutele de hectare de pârloagă nu se văd, în

75

Ioan BĂLĂEI

schimb la televizoare toată lumea se distrează fericită şi rar vezi pe cineva muncind!”

Trecând peste toate greutăţile, oamenii câmpiei atât cât îi ţin puterile, continuă să dea viaţă muncind din greu cu speranţa în ajutorul lui Dumnezeu.

La comemorarea eroilor am avut plăcea să-i salut din nou pe reprezentanţii Poliţiei şi ai Poliţiei de Frontieră, ultimii prezentând şi în acest an gărzi de onoare şi depunând coroane de flori. I-am revăzut astfel pe domnii comisari şefi Vasile Mărgineanu, Petre Manea şi Viorel Urechiatu, pe subcomisarul Vasile Chiru şi Inspectorul Principal Marius Ionescu, redactorul şef al excepţionalei reviste “Frontiera”. Delegaţia poliţiştilor care au şi asigurat desfăşurarea activităţilor a fost condusă de domnul comisar şef Sohan Alexandru, şeful Poliţiei Municipiului Călăraşi.

S-au făcut foarte multe fotografii, îndeosebi cu veteranii de război, cu copii şcolari şi de grădiniţă cărora domnul colonel Dumitru Răducanu le-a oferit cadouri de ziua lor din partea Arhiepiscopiei Bucureştiului, a Cancelariei Patriarhale şi din partea sa ca fiu al satului şi Ceţean de Onoare al comunei.

Cu siguranţă, participanţii la sărbătoare, aceşti minunaţi copii îmbrăcaţi frumos, unii având costume populare simple, mai mult sugerate, dar înobilate de panglica tricoloră, care au cântat şi recitat despre eroii neamului vor transmite în timp ceea ce au văzut şi învăţat la biserică şi la şcoală despre “Ziua Eroilor” şi ziua lor.

La întoarcerea spre casă, colegul şi prietenul meu contraamiralul (r) Anatolie Zemba mi-a mărturisit că a fost deosebit de impresionat şi chiar emoţionat de tot ce ni s-a întâmplat în această adevărată zi de sărbătoare petrecută împreună cu oameni Bărăganului din satul Floroaica, comuna Vâlcelele, de acolo de unde ne veghează în veşnicie memoria eroului naţional, caporal grănicer-grenadier Constantin Muşat!

76


Pasiune comună Ne întâlnim la magazinul cu unelte de pescuit, afacere

de familie a vărului meu Costel Arnăutu poreclit “Profesorul”, datorită unei emisiuni la televiziunea locală, intitulată “Peştişorul de aur”, în care se difuzau demonstraţii practice de pescuit, unelte şi scule necesare, procedee folosite şi materiale adecvate, locurile favorabile pentru cele mai promiţătoare partide şi unele performanţe ale pescarilor, cu şi fără renume.

Explicaţiile şi lecţiile profesorului la aceste emisiuni i-au confirmat titlul folosit de toată lumea şi după scoaterea rubricii de pe post, măsură regretată de toţi cei interesaţi. Imaginile “pe viu” surprinse la malul apei, recomandările referitoare la pregătirea uneltelor, alegerea momelilor şi procedeele de “dat” la peşte etc. au sporit considerabil numărul pescarilor sportivi, al telespectatorilor şi, implicit, al cumpărătorilor.

La magazin se găsesc: ace de pescuit, monturi, plumburi, plute, fire de naylon, nadă, pânditori, costume mozaicate, cizme de cauciuc, juvelnice, ochelari, lanterne, scaune pliante, şepci, pălării etc., tot arsenalul necesar unei bătălii cu monştrii apelor. Acolo, la magazin se derula şi cel mai diversificat şi util schimb de informaţii şi de experienţă cu participarea tuturor categoriilor de pescari, indiferent de vârstă, profesie, sex, ierarhii sociale şi orientare politică. Aş putea spune că în acest cadru s-a afirmat şi se dezvoltă cea mai liberă şi democratică circulaţie a informaţiilor, cea mai directă şi eficientă comunicare post-decembristă.

Întrucât prezenţa pescarilor la magazin ocaziona ample discuţii de specialitate, dând naştere unui adevărat cerc al împătimiţilor acestui sport, mă întreb de ce n-a apărut un club

77

Ioan BĂLĂEI

în oraş care într-un spaţiu corespunzător şi cu o mică dotare să ofere condiţiile necesare unor astfel de reuniuni. Ca urmare, întâlnirile la magazin aduceau în discuţia participanţilor subiecte de maxim interes ca de pildă: unde, când şi la ce “dă” peştele, care este taxa reprezentând de fapt preţul distracţiei, pe lângă celelalte, nu puţine cheltuieli ale unei partide reuşite.

Aşa i-am cunoscut într-o vară pe viitorii mei colegi de “suferinţă”, de fapt escapade extraordinare la pescuit, partide minuţios pregătite ori improvizate. Până la pensionare, îndeosebi în ultimii ani de activitate, mergeam la pescuit mai mult “pe furate” şi în concediu, datorită serviciului ce nu-mi permitea, de regulă, să plec nici sâmbăta şi duminica. Acum, în noua postură, numai starea vremii şi lipsa mijlocului de transport ori treburi ce nu suferă amânare, mă pot împiedica să nu evadez în natura minunată.

Unele ieşiri la pescuit pe lacurile şi iazurile moldovene şi uneori pe Prut au fost adevărate excursii de plăcere împreună cu familia Arnăutu, respectiv Costel, Rica, Andrei şi Andreea. La fel de plăcute au fost partidele de pescuit în ocazii mai rare, ce-i drept, alături de colegii mei de la Iaşi, Ionel Spălăţelu, Mihai Caliniuc, Zaharia Ivaşcu, Dumitru Scutelnicu, Vasile Totorcea. Cele mai multe ieşiri le-am făcut împreună cu prietenul şi consăteanul tatălui meu din Hărpăseşti comuna Popeşti, Ioan Apopei şi uneori Doru Iliescu, Corodescu Oliviu şi Ghiujan Ivan (Gogu).

Noii mei tovarăşi de pescuit pe care i-am cunoscut la magazin sau prin intermediul vărului Costel, erau prietenii sau clienţii săi mai vechi, împătimiţi ai bălţilor, având vechi ştate de serviciu în branşă, oameni de spirit cu simţul umorului specific pescarilor, iubitori ai naturii, optimişti irecuperabili, extrem de bine informaţi şi documentaţi, cu unelte de pescuit pe măsură şi creditaţi cu capturi remarcabile.

Adesea ascultându-i pe aceşti pasionaţi vorbind despre furmuseţea pescuitului, simţeai aproape dureros tentaţia de a pleca imediat pe baltă, indiferent de condiţiile atmosferice.

78


Iar dacă ai avut măcar o singură dată prilejul să vezi vara un răsărit de soare, reflectat cu lumini scânteietoare în luciul apei tulburat şi el din când în când de salturile acorbatice ale crapilor aurii, în timp ce fuioare de aburi se ridică din marginile cu stuf ale bălţii, cu singuranţă vei deveni sclavul unei iubiri pe viaţă.

Cine erau aceşti îndrăgostiţi de sport şi frumos de care m-am ataşat fără rezerve? Am să-i amintesc, cu scuzele de rigoare dacă am omis pe cineva, într-o ordine întâmplătoare, pe doctorul Alexandru Frasin, Ion Mechenie, Petrică Grădinaru, Mihai Vârlan, Emil Ionescu, regretatul Răzvan Vintilă, Adrian Vulpe, Gabi Rotaru şi Anca, Dănuţ Grigoraş şi soţia Bobo, Costel Bujoreanu, Bogdan Ungureanu şi Darie Sandu.

Trebuie neapărat să menţionez aici calităţile multiple ale nepotului Andrei Arnăutu, un tânăr educat şi sociabil, un excelent consultant tehnic de specialitate şi meşter iscusit în dispozitive şi tot felul de proceduri speciale pentru pescuit, ca să nu mai vorbim de marea lui pasiune pentru informatică.

Şi uite aşa, de la o întâlnire la alta, acolo la magazin s-au născut proiectele unor partide de pescuit, fiecare cu istoria ei de o zi, mereu atractivă şi promiţătoare, producătoare de emoţii dar şi plină de capricii suprinzătoare aidoma unei femei frumoase care te atrage puternic dar nu-ţi aduce totdeauna satisfacţii chiar dacă s-a lăsat cucerită.

Au fost multe lacurile şi bălţile pe care le-am bătut de primăvara până toamna târziu, începând cu balta “La Ilie” mult îndrăgită de noi şi pentru amabilitatea şi generozitatea proprietarului dl. Saovici, un om vesel şi ospitalier, inepuizabil povestitor de bancuri bune. Au urmat la rând lacurile şi bălţile Dumbrava, Ciric, Larga-Jipia, Podul Iloaie, cotul Morii, Belceşti, Popeşti şi la Prut, Dorobanţu, Aroneanu precum şi bazinul superamenajat şi administrat “Paradisul Verde” în care se pot prinde capturi record! Bineînţeles că au fost şi alte bălţi cunoscute de pescari atât din preajma Iaşului şi mai departe pe care nu le mai enumăr. Toate însă, fără excepţie, oferă locuri de o frumuseţe aparte.

79

Ioan BĂLĂEI

Să revenim la acest adevărat club neoficial al pescarilor născut în jurul magazinului “profesorului”. De regulă, discuţiile şi schimbul de informaţii se finalizau prin punerea la cale a unor ieşiri şi selectarea destinaţiilor având în vedere experienţele împărtăşite.

Tot la club, familia Arnăutu lansa şi unele măsuri pregătitoare privind concursurile de pescuit pe care erau solicitaţi să le organizeze îndeosebi pentru copii dar şi pentru diferite categorii profesionale. Din păcate, “profesorul” nu s-a ocupat niciodată să organizeze un concurs de pescuit sportiv pentru pensionari. M-am gândit că poate ar fi fost prea mare numărul de participanţi ori erau necesare prea multe premii ţinând seama de extraordinara îndemânare a competitorilor. Aşa că cine ştie, poate în viitor!

Trebuie să vă spun că după ce ne hotăram asupra bălţii, urma o serie întreagă de operaţiuni pregătitoare în funcţie de particularităţile acesteia, activităţi care prefigurau de fapt succesiunea şi caracterul emoţiilor şi trăirilor de care aveam parte. De fiecare dată, ziua de pescuit a reprezentat un adevărat spectacol. Caracteristica începutului partidei o reprezintă un munte de optimism şi speranţă, de bună dispozuiţie generală şi o comunicare excelentă la nivelul tuturor participanţilor care fac tot felul de constatări privind trerenul, calitatea apei, starea vremii şi a mediului ambiant etc.

La faţa locului, adică la baltă, sunt importante o serie de operaţiuni pe care le-am descoperit şi eu treptat, printre care stabilirea celei mai bune poziţii în care să te plasezi pentru a nu fi incomodat de vegetaţie şi a putea face lansările fără riscuri şi deranjul din partea vecinilor, să-ţi permită dispunerea tuturor lansetelor şi o bună supraveghere a acestora, să fie curat pe mal şi în apă pentru aducerea şi scoaterea peştelui, să ofere cât de cât adăpost în caz de vânt şi ploaie şi multe altele.

În ce priveşte logistica, cu uneltele mele de pescuit nu mă puteam lăuda ţinând cont că cele mai noi şi performante le-am păstrat la Bucureşti, unde am o altă colectivitate de

80


pescari la care mă voi referi mai târziu. Trăgând cu ochiul la vecinii mei pe baltă era clar că sunt în inferioritate şi la distanţă destul de mare, ceea ce îmi reducea serios şansele de a mă situa la înălţimea experimentaţilor mei colegi. De fapt, niciodată n-am avut intenţia să fac un pescuit de performanţă, dând prioritate distracţiei în sine, prilejuită de ieşirea în natură şi bineînţeles de trasul peştelui, indiferent de dimensiunea lui, respectând totuşi baremul regulamentar. Ca urmare, n-am dorit niciodată emoţia şi complicaţiile pe care ţi le dă peştele mare prins la scule modeste aşa că, surprinzător pentru unii, m-am mulţumit totdeauna cu capturi obişnuite şi am evitat şi regretul după peştele mare scăpat!

Bineînţeles că oricât de plăcută ar fi ambianţa şi frumos peisajul, până la urmă esenţial rămâne peştele şi confruntarea cu el, o adevărată bătălie condiţionată de o sumedenie de factori. Cunosc pescari pasionaţi dar neinteresaţi de avantajele gastronomice ale aventurii la pescuit, oameni care nici măcar nu consumă peşte!

Mărturisesc că pentru mine, pe lângă prinsul peştelui, farmecul unei partide de pescuit în grup depinde şi de umorul şi aplombul partenerilor. Iată, spre exemplu, la una din ieşirile în grup am fost împreună cu unul din cei mai agreabili şi veseli pescari pensionari, Petrică Grădinaru cu care conlucrarea a fost perfectă iar dialogul savuros. Aşezându-ne alături, este firesc să observi ce face celălalt şi din când în când să te vizitezi reciproc. Aşa s-a derulat un interesant dialog pe care am să vi-l reproduc. Văzându-mă la un moment dat că mă chinuiesc să arunc cât mai departe cu lanseta cu o plută, partenerul începu discuţia:

- Da, ce fir ai dom’le, de nu poţi să arunci? - De 0,3 mm, ce, nu-i bun? - Nu! De 0,2 nu ai? - Nu, îi răspund continuând încercările de a

arunca.Cu un astlfe de fir pescuiesc de câţiva ani

81

Ioan BĂLĂEI

- Oi fi pescuit mata, dar nu aici! Trebuie să arunci departe, acolo unde este peştele şi mănâncă, între ape. Cu firul gros nu poţi arunca. Apoi uitându-se mai atent la mine, spuse: De ce pui lansetele jos, nu ai suporţi?

- Nu. Stau bine şi aşa sprijinite de bordura de ciment.

- Păi nu-i bine, că stă firul ridicat în aer şi-l bate vântul. Dacă nu aveţi suporţi, vă dau eu. Firul trebuie să stea în apă şi să nu-l bată vântul, trăgând şi pluta odată cu el

Între timp, îl observ cum smuceşte lanseta şi începe să mulineze. Se vede că are ceva după cum se arcuieşte vârful şi se despică apa zbătându-se peştele prins. Se uită la mine satisfăcut.

- Vezi dumneata, ţi-am spus care-i secretul. Îşi vede în continuare de treabă şi scoate pe mal un caras mare şi burtos.

Ridic şi eu lanseta de jos, mulinez, după care încerc iarăşi să arunc cu pluta cât mai departe. Nu reuşesc să câştig decât doi, trei metri când îl aud din nou:

- Da ce plută e aia? Observ că stă culcată şi nu se vede. Din ce este , nu ai una să culiseze şi să stea vertical?

- Nu, îi răspund iarăşi spăşit. Este o plută din tulpină de porumb!

- Ha, ha, ha, râde tare şi cu poftă. Eşti culmea, dom’le. Dumneata vrei să prinzi peşte cu un “ciucălău”? Râde în continuare după care îmi spune blând. Hai să-ţi dau o plută ca lumea şi să ţi-o montez

- Multumesc furmos, nu-i nevoie, este bună şi asta. Încerc să mă justific. O văd mai bine şi m-am obişnuit cu ea. O astfel de plută foloseam şi în copilărie când prindeam peşte şi cu un ac de gămălie.

- Eşti grozav dom’le. Păi s-a dus baba cu colacii, omenirea a progresat, ne-am civilizat şi tehnicizat iar peştii au evoluat şi ei, azi mâine ne globalizăm şi dumneata vrei să ajungem să pescuim pe Amazon sau pe Rin cu “ciucălăul”?

82


- Păi dacă sunt peşti în apă, pescaru-i priceput şi momeala bună, poţi prinde şi cu unelte mai puţin sofisticate! Pescuitul rămâne totuşi un sport şi până la urmă, o artă!

Lansez din nou, de data asta ceva mai bine însă ciucălăul rămâne tot culcat. Colegul se apropie de mine spunându-mi cu un aer doct

- Ce artă dom’le, pescuitul a devenit o adevărată ştiinţă şi ca orice ştiinţă are legile ei specifice, ca de pildă: legea vântului, legea valurilor, legea presiunii atmosferice, a nădirii, a lunii pline, a solunarului, legea drilului, legea purităţii şi a temperaturii apei, legea alegerii momelii potrivite etc. Este foarte important ca toate acestea să fie studiate şi însuşite temeinic pe când dumneata vrei să prinzi peşte cu ciucălăul şi cu ac de gămălie! Hai că-mi placi!

L-am aprobat râzând amândoi, în timp ce lui îi trăgea la o lansetă. S-a repezit şi l-a înţepat, vârful lansetei arcuindu-se puternic.

- Aha, este aici dar nu-i prea mare, “dânsul” însă face figuri, nu ştie cu cine are de-a face!

A început să se plimbe pe mal dintr-o parte în alta pentru a nu lăsa peştele să plece lateral încurcând celelalte fire. În final tacticos, l-a adus la mal şi l-a luat cu minciogul. Era un crap frumos, de culoarea aurului, având cred, peste două kilograme!

Întrucât dimineaţa în grabă am uitat scăunelul, acum stăteam în picioare. După ce a pus peştele în juvelnic, vecinul m-a luat iar în primire.

- Văd că mata stai în picioare, ca la pescuit de păstrăv la munte. De la o vârstă nu se mai poate fără scăunel. Îţi dau eu unul, am întotdeauna o rezervă. La o adică, dacă nu ai trebuie să improvizezi. Uite, de pildă căruciorul de bagaje poate fi folosit dacă aşezi pe el capacul de la containerul pentru gunoi. O să devină un scaun confortabil!

83

Ioan BĂLĂEI

- Mulţumesc, aveam şi eu această soluţie. O s-o pun în practică. Schimb subiectul. Mi-a plăcut crapul, frumos exemplar!

- Da, frumuşel! Aici sunt exemplare mult mai mari. Din cauza asta vine lumea aici la “Paradisul Verde”, se prinde peşte serios. În schimb, trebuie să ai scule bune. Şi eu am, râde cu subînţeles, din toate punctele de vedere, nu mă pot plânge!

În acest timp pluta mea s-a mişcat. - Atenţie la plută, îmi zice colegul fără să pară prea

interesat. Am reacţionat prompt şi nu peste mult timp am scos un

caras frumos. I l-am arătat bucuros spunând: - Cu ciucălăul, stimabile! - Ei, un accident. Balta asta are chichiţele ei, peştele

adus aici este dintr-un iaz cu apă mică şi de aceea el nu stă la adâncime. Ca urmare, trebuie să ai o plută culisabilă care să ţină momeala la adâncime mai mică.

Am ascutat explicaţia în timp ce pe malul opus câţiva pescari îşi manifestau nemulţumirea pentru locul ales. I-am auzit reproşându-şi că n-au venit pe malul nostru şi eu care mă gândeam că poate era mai bine să mergem pe malul lor!

Schimbarea locului, în cazul că după mai multe ore peştele nu trage, nu se recomandă mai ales dacă ai nădit acolo. Cine ştie, poate până la urmă va trage totuşi. Nici aici, eu nu respect regula şi dacă am ocazia, îmi schimb locul cu tot deranjul inevitabil. Am încercat acest lucru şi cu unul din partenerii de pescuit dl. Ion Mechenie un om calm, tacticos şi meticulos dispus la un dialog permanent pe o arie largă de subiecte, începând cu tot ce înseamnă pescuitul ca “ştiinţă” şi “artă” cum spuneam înainte şi terminând cu probleme de natură politică, culturală şi socială actuale.

Mechenie este nu numai un pescar excelent, ci şi un interlocuitor cu spirit critic dezvoltat precum şi un adevărat maestru în confecţionarea sculelor şi nenumăratelor dispozitive

84


de pescuit de toate felurile, deosebit de performante dar numai opentru folosinţa proprie.

Încercarea mea de a-l convinge să schimbăm uneori locul s-a soldat în general cu eşec. O singură dată am reuşit să-l conving să ne mutăm în plină zi la o altă baltă, ceea ce pentru mine a constituit un succes deosebit pe care l-am anunţat colegilor. Trebuie să recunosc că plecarea de pe lacul Dumbrava a fost posibilă şi datorită faptului că într-o zi minunată, ideală pentru pescuit, n-am văzut nici coadă de peşte. Cred că asta l-a convins mai mult decât insistenţele mele şi spun asta cu sinceritate pescărească!

În legătură cu partidele de pescuit, ele începeau de regulă dimineaţa în zori, plecând cu noaptea-n cap pentru a găsi un loc mai bun şi a prinde perioada când peştele, în mod firesc, ar trebui să înceapă să mănânce. Aşa începe o zi de pescuit, într-o atmosferă veselă, optimistă, cu multă bună dispoziţie şi speranţă la şanse egale pentru toată lumea.

Dacă pe baltă se găsesc deja pescari veniţi mai devreme sau rămaşi de peste noapte, este obligatoriu să fie întrebaţi “cum merge?”. De cele mai multe ori răspunsurile sunt negative: “Slab ...”, !Aşa şi aşa...”, “Nu vrea deloc!”, “Trage să moară”, “Nu ştiu ce are”. Rar mi-a fost dat să aud: “Merge dom’le!” Pe măsură ce începi să pescuieşti şi timpul trece fără rezultate, atmosfera se mai tensionează şi buna dispoziţie scade, se instalează o anumită încrâncenare şi chiar revoltă: “Ce mai vrea dom’le, nadă i-am dat, l-am servit cu tot felul de momeli, vântul nu bate, apa e bună, ce-o fi având?”. După un timp apar şi îngrijorările: “Nu cumva au umblat şmecherii la apă? După umezeala de la baza malului se pare că apa a scăzut!”.

Un altul zice: “A crescut persiunea atmosferică. Peştele simte şi nu mai mănâncă. Cred că o să plouă” i se răspunde: “Nici vorbă, ieri a fost tot aşa şi peştele a tras. Are şi el toane sau o fi nemulţumit de politica guvernului şi a intrat în grevă, vrea reducerea numărului pescarilor, a poluării şi

85

Ioan BĂLĂEI

schimbarea patronului. Lumea din jur râde şi aprobă. Sunt şi unii puţini ce-i drept, care nu-şi montează sculele aşteptând să vadă cum merge la vecini şi apoi se hotărăsc dacă rămân sau pleacă în altă parte, bineînţeles fără să apuce să plătească taxa sau tocmai pentru aceea. De obicei, cei care aşteaptă să vadă cum merge “treaba”, nu rezistă şi sfârşesc prin a-şi băga băţul în baltă şi bineînţeles că pun banii jos, cum se zice.

Referitor la începuturile mele în ale pescuitului, acestea datează încă de copil, de la 6-7 ani, în Ardeal, împreună cu tata, care mi-a dat primele lecţii pe Arieş şi pe Mureş, pescuitul pe ape curgătoare însemnând deplasarea pe cursul râului din loc în loc, pe mal înalt sau prundiş, pe ape repezi sau în bolboane cu adâncime şi vegetaţie bogată, ceea ce constituia cu adevărat sport şi mişcare.

De fiecare dată, plecarea cu tata la “peşte” constituia pentru mine o adevărată expediţie în care parcurgeam pe jos 10-15 km în zona Câmpia Truzii, Luna, Viişoara. Aveam locuri de popas cu izvoare în care mâncam şi ne odihneam pentru a ne reface forţele. Adesea făceam şi o baie în râu pentru a ne răcori. De multe ori mergea cu noi şi un unchi, fratele tatei, Jenică, profesor de desen, un om cult, de spirit, povestitor de talent şi mare iubitor al naturii pe care a zugrăvit-o cu har şi pasiune toată viaţa.

Ulterior, în vacanţele petrecute la bunici, în Ţara Făgăraşului, am descoperit pescuitul pe Olt şi pe râurile de munte, într-un peisaj mirific. Am străbătut drumurile de pe Valea Şercăii, Berivoiului, Râuşorului, Avrigului împreună cu unchiul Nelu Borota, verii Neluţu, Costică şi Gigel, toţi din familia Colceriu, dar mai alesc cu vărul Costică şi prietenii Nelu Badiu, prof. Traian Greavu, Cioti şi alţii. La vremea respectivă râurile erau curate şi peste tot, inclusiv în lacurile şi bălţile de pe Valea Oltului, exista peşte din abundenţă, este drept, şi pescari mai puţini.

Primele mele partide de pescuit la Iaşi, datează de prin anii optzeci, după ce tata a revenit în capitala spirituală a

86


Moldovei unde el, înainte şi după pensionare, s-a consacrat pescuitului ca pasiune principală fiind adesea însoţit de fraţii săi Jenică şi Mircea, de prieteni pescari din bloc, locurile preferate fiind lacurile de la Podul Iloaie Aroneanu, la Prut şi Jijia. După cum recunoaşte “Profesorul”- vărul meu Costel, primele lecţii de pescuit le-a luat de la tata.

Într-un fel, pescuitul a devenit o moştenire de familie. Am transmis această pasiune şi fiului meu Călin, alături de care am bătut bălţile din Teleorman şi din jurul Bucureştiului.

El a fost de multe ori la pescuit cu unchii săi Marian şi Nelu Constantinescu, pescari deosebit de pricepuţi şi buni cunoscători ai lacurilor din zona Turnu Măgurele şi pe Valea Călmăţuiului. Din nefericire Marian, medic de profesie, a decedat în urma unui grav accident rutier în Spania.

Trebuie acum să mă refer la manifestarea acestei mistuitoare pasiuni la Bucureşti unde nici în trecut n-a fost şi nici în prezent nu există un loc, în genul magazinului de la Iaşi, unde să ne adunăm, aşa că partidele de pescuit le-am organizat prin contacte bilaterale, în funcţie de timpul liber la dispoziţie şi mijloacele de transport existente.

Am început pescuitul în tandem cu unul din colegii şi prietenii mei, Eugeniu Buhăniţă, apoi cu Marius Cernea alături de care am străbătut cu maşina multe zone ale ţării. În zona Suhaia şi la Dunăre am fost apoi cu Cernea Iulian vărul lui Marius, cu Torbă Paraschivan, excelent şi performant pescar la Dunăre, cu George Mustaţă şi fiul Nelu apoi cu un vechi coleg, generalul Polivanov, cu prietenii Tutănescu, Mazilu, Constantinescu şi Tudorache de la Giurgiu, cu Ion Văleanu alături de care pescuiam în bălţile de la Siliştea de lângă Alexandria şi unde rămâneam la rudele sale 2-3 zile, soţia Florentina pregătind şi servindu-ne pe lac cu plăcinte calde şi multe alte bunătăţi.

În ultimii aproximativ zece ani ieşirile la pescuit le-am făcut la Bucureşti de foarte multe ori împreună cu prietenii mei dragi Nicuşor Dulgheru şi Dumitru Mocanu, uneori nelipsind un

87

Ioan BĂLĂEI

companion admirabil, economistul Zamfir. Mitică Mocanu, afirmat ca jurnalist de talent şi director de publicaţie este colegul meu de la începutul carierei, alături de care am parcurs un drum dificil într-o perioadă cu numeroase greutăţi în frontieră. Datorită unui frate aflat în străinătate, a suportat o serie de persecuţii fiind mutat la detaşamentele de muncă în subteran. Ca pescar, are în soţia sa Ana un coechipier de valoare care se pare că-l întrece în pasiunea pentru acest sport.

Celălalt coleg şi prieten al meu, Nicuşor Dulgheru, este mai tânăr, dar la fel de talentat şi experimentat jurnalist, redactor şef al unei reputate publicaţii naţionale, pescar împătimit în puţinul timp liber la dispoziţie.

La partidele noastre de pescuit l-am luat adeseori şi pe fiul meu Călin, el evidenţiindu-se prin concentrare, calm şi îndemânare. În ultima vreme, fiind foarte ocupat, a participat mai rar. Totuşi, am fost împreună cu socrul său col.(r) Rotaru Constantin la Dridu unde are casă la curte şi unde se reuneşte familia. Acolo, Călin şi Mihaela împreună cu cele două mici prinţese frumoase Oana – cinci ani şi Alina – un an sunt luate în primire de “Bica” (bunica) Viorica şi se joacă în curtea plină de vegetaţie şi flori.

Noi, bărbaţii, de fiecare dată am ieşit până la lacul de acumulare Dridu unde, de cele mai multe ori, am prins ceva peşte!

Se spune despre pescari că obişnuiesc să se laude şi să exagereze povestind tot felul de întâmplări spectaculoase şi ciudate, înflorite şi îmbogăţite când era vorba de propriile izbânzi şi capturi. Acesta este motivul răutăcioşilor care subminează sistematic prestigiul şi autoritatea noastră a pescarilor, ca de altfel şi a colegilor de suferinţe, vânătorii.

În spiritul adevărului, am să vă povestesc ce mi s-a întâmplat pe o baltă din satul Nucet, comuna Lupşanu, judeţul Călăraşi din Bărăgan, locul de naştere al soţiei Amelia şi unde cât a trăit tatăl ei Valere, mama Maria fiind decedată cu mulţi

88


ani în urmă, ne duceam şi cu fetiţa Daniela în toate anotimpurile.

Balta avea o aşezare de poveste, în marginea satului, sub un deal cu o livadă de meri şi pruni, de unde se vedea porumbul şi floarea soarelui de pe celălalt mal. Cu stuf pe margini şi pâlcuri pe mijloc, era o adevărată împărăţie a crapului şi carasului dar şi al gâştelor şi raţelor lăsate dimineaţa la apă şi adunate cu greu pe înserat.

Acolo, pe baltă, într-o după-amiază am scăpat un crap furmos întrucât firul de nylon cam îmbătrânit s-a rupt. Am revenit a doua zi dimineaţa la “locul meu” pentru o nouă partidă. M-am instalat în răcoarea dimineţii cu fuioare de ceaţă ridicându-se de pe o apă ca oglinda. După un timp, mi-a tras dar am ratat. Am început să recuperez ca să-mi verific momeala şi la un moment dat lanseta s-a încordat şi am simţit rezistenţa unui peşte pe care am reuşit să-l scot pe mal. Surpriză, acele mele agăţaseră un alt fir de nylon la capătul căruia se găsea un crap de aproape două kilograme. Când i-am scos acul din gură am avut a doua surpriză. Era plumbul cu acele mele din ziua precedentă şi bineînţeles crapul scăpat atunci. O întâmplare fericită şi vă jur cât se poate de adevărată.

Un alt caz. Domnul Mihai Vârlan, un coleg pescar din Iaşi, în timp ce scotea un peşte prins cu lanseta a simţit că acesta vine din ce în ce mai greu şi surprinzător a văzut că firul său se încâlcise cu alte două fire, rupte probabil anterior de alticineva şi că în fiecare era agăţat câte un crap. Astfel că în total, norocosul pescar a scos pe mal dintr-un “foc”, cum se spune, trei crapi furmoşi. Ce părere aveţi? Nu-i aşa că pare “pescărească”? Totuşi ambele întâmplări au fost reale şi există martori în viaţă.

Cât despre bancurile făcute pe sema pescarilor, ce să mai vorbim, ele au un farmec deosebit fiindcă vizează efectele acestui sport atât pentru individ cât şi familie întrucât acolo unde pasiunea nu este comună ambilor soţi, apar neînţelegeri ca şi pentru fotbal. Numai că, spre deosebire de fotbal unde

89

Ioan BĂLĂEI

soţiile suportă lipsa bărbaţilor doar câteva ore, la pescuit lucrurile se consumă uneori şi pe durata câtorva zile. Noroc că românul are soluţii pentru situaţiile de criză în familie aşa că lipsa soţilor pescari aduce la schimb tot felul de compensaţii extraconjugale. Bineînţeles că asta se petrece numai în bancuri.

Adesea după o partidă de pescuit fără rezultate concrete, adică fără să fi văzut măcar o coadă de peşte, în ciuda eforturilor pregătitoare şi a speranţelor investite apar tendinţe de abandon. Aşa s-a întâmplat în câteva rânduri când împreună cu prietenul meu Nicuşor Dulgneru ne-am pus problema dacă nu este cazul să renunţăm la pescuit şi să ne apucăm de alte sporturi ca: şahul, popicele, tenisul de masă etc.

Am convenit totuşi să mai “cugetăm” şi am făcut-o până într-o bună zi când Mitică Mocanu, prietenul nostru comun, ne-a informat că “se prinde” la Brăneşti. Ce să facem, am amânat decizia de abandon şi ne-am dus. N-am prins amândoi nimic dar asta numai şi numai din cauza unui vânt puternic care nu te lăsa nici măcar să arunci undiţa ca lumea.

Oricum eu m-am decis. Nu renunţ la pescuit şi nici la pluta din “ciucălău”, din ambiţie. Ce gânduri are Nicuşor voi afla când am să-i spun că “trage” bine la Periş!

Până atunci tuturor celor de la Bucureşti şi Iaşi, ultimii între timp au scos o publicaţie trăznet, inspirat intitulată “Revista lui Peste” le doresc “fir întins” şi să nu uite că Dumnezeu nu ne contabilizează în viaţă timpul petrecut la pescuit!

90


Confruntarea Inginerul Viorel Dumitrache era simpatizat de toată

lumea care-l cunoştea, colegii din Institutul de Cercetări Tehnice îl apreciau îndeosebi pentru performanţele sale profesionale şi talentul creativ care-l ajutase să soluţioneze o serie de probleme cu grad sporit de dificultate. Pentru un cercetător tânăr, aptitudinile sale de investigare tehnică şi capacitatea de a imagina dispozitive, mecanisme, sisteme mecanice integrate, compatibile unor adaptări electronice, constituiau un suport al autorităţii de care se bucura în rândul colegilor.

Fire boemă şi oarecum libertină, cu un dezvoltat spirit critic manifestat la adresa societăţii şi rânduielilor ei, avea mulţi prieteni care îl încurajau să-şi exprime opiniile referitoare la realităţile vieţii cotidiene, după cum existau şi colegi care-l condamnau pentru modul de comportare şi probabil îl invidiau ori de câte ori îşi adăuga un nou succes ca specialist.

Înainte de 1989, fusese adeseori ţinta observaţiilor şi atenţionărilor şefilor săi pentru dezordinea din viaţa personală şi că nu-şi întemeia o familie. “Păcatele” sale erau atenuate oarecum de eficienţa activităţii în cercetare. Fusese de câteva ori component al unor delegaţii româneşti la reuniuni internaţionale de profil organizate în ţările socialiste unde a şi prezentat realizări ale cercetării ştiinţifice aplicate în economia naţională.

Sfătuit de colegi şi şefi, a cerut să fie primit în partid în speranţa că va putea accede la mai multe şi importante programe şi proiecte de cercetare. Răspunsul a fost, de fapt, o recomandare, ca întâi să-şi pună ordine în viaţa personală,

91

Ioan BĂLĂEI

să-şi ridice nivelul pregătirii politice şi să-şi întemeieze o familie sănătoasă.

În ciuda recomandărilor, Viorel îşi continuă aventurile şi “colac peste pupăză” într-o vacanţă pe litoral, a cunoscut o femeie tânără din Germania Federală dar a cărei familie avea rude în Banat. Nemţoaica Helga, blondă şi cu un fizic atrăgător, veselă şi plină de viaţă venea să se distreze în România unde spunea că “oamenii sunt primitori iar bărbaţii curtenitori”.

S-au distrat de minune, cheltuielile, nu puţine, le-a suportat fata care de la bun început a pus această condiţie. Cele două săptămâni au trecut ca un vis. S-au despărţit jurându-şi dragoste şi o revedere cât mai grabnică. Au convenit să ţină legătura telefonic şi prin rudele fetei, ceea ce s-a şi întâmplat. Ea ştia că scrisorile nu sunt sigure, ca de altfel nici telefoanele. Au discutat şi despre greutăţile ce le va avea el datorită acestei legături cu o străină din Occident.

Bineînţeles că la serviciul inginerului s-a aflat de această nouă aventură, de data aceasta mult mai periculoasă, aşa că în mod firesc a intrat în atenţia “organelor”.

După revoluţie, a povestit dând nume concrete cum i s-a propus o colaborare cu securitatea, având în vedere relaţia sa cu Helga. S-a eschivat cât a putut sub diferite motive, ca până la urmă, cu toate riscurile, să refuze cu încăpăţânare, ceea ce i-a îngreunat şi mai mult situaţia.

Surpriza a constituit-o vestea că va fi tată şi nu după mult timp a aflat că s-a născut fetiţa lui şi aşteaptă să fie botezată. Din acest moment a început calvarul. Viorel a solicitat viză pentru a pleca în Germania să-şi recunoască fiica, încercând să convingă oficialităţile că se va întoarce şi că el doreşte să-şi întemeieze o familie aici, acasă. Din păcate, nici vorbă să găsească înţelegere, ba mai mult, a provocat o amplificare a şicanelor, ameninţărilor şi chiar persecuţiilor. Într-o zi l-a chemat directorul care i-a spus:

- Tovarăşe Dumitrache, noi am aflat că dumneata, probabil, ai un copil în Germania şi că vrei să te duci acolo, aşa

92


cum ai plănuit. Deocamdată “noi” nu am fost de acord să pleci întrucât lucrezi la teme de cercetare ce constituie secrete de stat. Probabil vei fi înlocuit în programele la care participi acum, după care vom mai vedea. De ce nu vine mama cu copilul în ţară? Nu poţi să-l recunoşti aici? Nu ştiu ce prevede legislaţia în domeniu, nu mă pricep, dar te asigur că nu vei pleca!

- O să vină, tovarăşe director, încercă inginerul să explice situaţia, deocamdată copilul face un tratament special deoarece acolo s-a născut cu o afecţiune cardiacă şi în viitor va fi necesară o intervenţie chirurgicală ce nu se poate efectua la noi. Sunt foarte îngrijorat şi n-am premeditat nimic, cum insinuaţi.

- Eu nu insinuez, tovarăşe, încerc să-ţi explic în ce încurcătură te-ai băgat şi să hotărăşti singur ce ai de făcut!

- Ce să hotărăsc, când sunt refuzat categoric deşi am documente doveditoare şi declar sub jurământ, cu toate garanţiile posibile că mă întorc! Vreau să-mi oficiez căsătoria aici!

- Treaba dumitale. Deocamdată nu poţi pleca nicăieri şi să-ţi vezi de treburi aici. Vom mai analiza situaţia în care te afli.

Discuţia aceasta l-a ambiţionat şi înrăit chiar. Dumitrache a simţit deja persecuţiile la care era supus dar nu s-a lăsat intimidat. S-a dus şi a făcut din nou o cerere la Direcţia de Paşapoarte la care a anexat şi actele de naştere a copilului, în copie. A solicitat o audienţă şi la un şef din Ministerul de Interne pentru a obţine viză pentru Germania. Toate fără nici un rezultat pozitiv. A vorbit şi cu ofiţerul de securitate de la Institut care era în temă, însă a ridicat neputincios din umeri.

S-a adresat succesiv cu scrisori la Consiliul de Miniştri şi la C.C. al P.C.R. de unde i s-a răspuns că deocamdată cererea lui nu poate fi soluţionată dar rămâne în atenţia organelor de partid pentru găsirea unei realizări în viitor, corespunzător drepturilor omului.

“Praf în ochi” le-a spus el colegilor. Sfătuit de cineva a scris şi la “Europa Liberă”, solicitând ajutorul. Viitoarea lui soţie,

93

Ioan BĂLĂEI

Helga, s-a adresat şi ea Ambasadei României de la Bonn precum şi oficialităţilor din Germania, care i-au promis sprijin, invocând însă obstrucţiile regimului comunist în ceea ce priveşte plecarea specialiştilor.

Toate aceste demersuri au avut darul să-i complice şi mai mult situaţia. La serviciu, relaţia cu şefii s-a înăsprit, a fost mutat din serviciile de cercetare în care lucrase şi numit în cele administrative, luându-i-se proiectele încredinţate anterior. Foarte mult l-a durut faptul că unii colegi au început să-l evite. Din partea unora a auzit şi comentarii negative la adresa atitudinii sale. Putea să-i înţeleagă că nu voiau să se complice şi că-şi apărau pielea ştiind că vor suporta consecinţe dacă rămân prieteni cu el.

Pentru criticile ce i-au fost aduse de unii, a simţit o mare dezamăgire şi o imensă lehamite. Este drept că au fost câţiva colegi care au încercat să-l încurajeze şi să-l ajute. Din păcate, o parte din prietenii de pahar şi distracţii s-au dovedit interesaţi numai de petreceri şi l-au abandonat.

Treptat, şi-a dat seama că era mai atent supravegheat atât în institut cât şi în afară. De un tratament special au început să se “bucure” şi rudele sale din provincie care l-au înştiinţat despre unele probleme apărute la ei la serviciu privind dosarul de cadre.

Cu ocazia bilanţurilor profesionale s-a trezit criticat şi atenţionat pentru “lipsă de răspundere în muncă şi nerespectarea sarcinilor de plan”. Bineînţeles că retrogradarea profesională şi schimbarea locului de muncă i-au diminuat considerabil şi veniturile.

Încet, încet i-a încolţit ideea să fugă din ţară. A înţeles că şansele sale de a fi lăsat să se căsătorească şi să-şi împlinească dragostea în aceste condiţii sunt foarte mici şi îndepărtate. Avea impresia că toată lumea este împotriva sa, că nu mai exisetă nici o ieşire, că viaţa îi devenise potrivnică. Aflase şi de o cunoştinţă a sa, un tip deosebit, ofiţer al armatei care, datorită unui frate plecat în Occident, a fost la un pas de

94


trecerea în rezervă fiind mutat la detaşamentele militare de muncă la exploatările miniere din subteran, în Valea Jiului. Era deznădăjduit şi singura soluţie părea fuga din ţară în orice condiţii.

Avea nevoie însă de informaţii şi trebuia să găsească pe cineva să-l sfătuiască şi să-l ajute, cineva de încredere, bineînţeles, însă începuse să se teamă de toţi cei din jur. Purta acest gând ascuns şi aştepta să se ivească o împrejurare favorabilă pentru a se documenta cât de cât. Şi a apărut ocazia tocmai de unde nu se aştepta.

În ziarul “Scânteia” a apărut un articol despre un tânăr care fugise din ţară şi după câtva timp s-a întors spăşit nereuşind “afară” după numeroase peripeţii să-şi facă un rost, declaraţiile lui din ziar având un vădit scop descurajator pentru tentative similare. Eroul aventurii relata dramaticul episod al lagărului în care a fost deţinut şi de unde a reuşit să evadeze.

L-a căutat pe acest individ fără succes, pe la întreprinderea unde scria că lucrează acum, însă într-o bună zi, aflat pe Magheru, la “Katanga” să bea o cafea, s-a apropiat de masa lui un tip bine dispus şi cu gesturi largi i s-a adresat amical:

- Ce faci domnule, nu te mai vede lumea cu anii. Unde ai dispărut? Mi-au spus colegii de liceu că faci nişte cercetări prin străinătate pentru tehnologii moderne, româneşti.

Dumitrache era surprins şi nelămurit. Nu-şi amintea să-l fi cunoscut sau văzut vreodată pe acest individ. Încercă totuşi să clarifice lucrurile.

- Imi pare rău dar nu vă cunosc. Cine sunteţi? Individul s-a aşezat la masa lui şi, după ce a comandat

o cafea cu o atitudine degajată, s-a aplecat spre el şoptindu-i: - Nu te speria, într-adevăr nu ne-am cunoscut dar ne

cunoaştem acum. Mă numesc Petrică. M-am adresat ca unui coleg de liceu să derutăm eventualii curioşi. Aici la cafenea sunt tot felul de oameni. Ar fi bine să accepţi jocul meu. Am aflat că

95

Ioan BĂLĂEI

te-ai interesat de tânărul din ziar, unul Velicu, întors din străinătate. Am fost coleg de serviciu cu el şi l-am ajutat să fugă din ţară. Ce zici, putem discuta pe tema asta?

Dumitrache şi-a revenit între timp şi l-a privit mai atent pe acest bărbat care nu-şi trăda vârsta, încercând să-l “citească”. Era oare o provocare? Şi la urma urmei, ce puteau să-i facă întrucât nu săvârşise nici o ilegalitate. Se hotărâ totuşi să fie prudent.

- Nu ştiu ce rost are tot spectacolul ăsta, ceea ce pot să-şi spun este că nu mă interesează discuţia pe tema propusă de dumneata şi că pe acel băiat despre care se scria în Scânteia l-am căutat ca să-l ajut oferindu-i o posibitate de a lucra la o întreprindere bucureşteană unde am o rudă apropiată.

- Da, nu mai spune! Treaba dumitale. Ţi-e teamă să fiu de la securitate. N-am treabă cu ei, domule! Eu vreau să câştig nişte bani şi după aia mă car şi eu!

- De unde ai aflat că m-am interesat de tânărul Velicu? Continuă Dumitrache

- “Păi ce crezi, stimabile, că numai dumneata vrei să fugi? Sunt reţele care se ocupă cu asta şi îşi caută clienţii. Uite ce este, vorba multă, sărăcia omului, dacă te hotărăşti îţi dau un telefon şi mă cauţi!am aflat de la un coleg al dumitale care bănuieşte că vrei să fugi întrucât nu-ţi dau voie să pleci legal. Te-a văzut citind ziarul şi a bănuit că te vei interesa despre el. Mi-a spus mie şi eu ţi-am aruncat nada. Nu ştiam că l-ai căutat, bănuiam numai. Să nu mă întrebi de colegul dumitale, că nu ţi-l spun. Faci cum vrei.” Îşi termină de băut cafeaua din care sorbise tacticos până atunci, după care îi puse pe masă o hârtiuţă cu un număr de telefon pe care se vede că o avea pregătită.

Individul se ridică şi i se adresă apoi cu voce tare: “Dragule, ne vedem dar, aşa cum am stabilit. Le spui colegilor că te-am întâlnit şi organizăm o agapă de foşti liceeni. Te-am pupat!”.

96


Dumitrache n-a mai intevenit. L-a lăsat să-şi facă numărul. A ridicat însă mâna în semn de salut la plecarea suspectului. Era hotărât să nu ia în serios întâmplarea. Şi totuşi a păstrat numărul de telefon. L-a folosit câteva luni mai târziu şi asta i-a modificat cursul vieţii o perioadă importantă de timp.

Anii au trecut, vremurile s-au schimbat şi au rămas amintirile unor întâmplări diferite, când dramatice, când adevărate aventuri pline de neprevăzut, toate numai bune pentru un roman al destinelor omeneşti. Pentru Dumitrache au fost ani de suferinţă, de profundă deznădejde dar şi de încrâncenare şi voinţă dusă până la sacrificiu de a schimba lucrurile şi propria-i viaţă. Până la urmă a reuşit să-şi îndeplinească dorinţele. După ce a fost închis pentru încercarea de trecere frauduloasă a frontierei, doi ani la puşcărie ca “Frontierist”, a participat la evenimentele din decembrie 1989 reuşind apoi să plece în Germania unde s-a căsătorit cu mama fetiţei lui, botezată Oana.

A revenit în ţară după câţiva ani şi a pornit o afacere prosperă. A obţinut cetăţenia germană dar nu a renunţat la cea română. Îşi ajuta mama singură, tatăl fiind decedat. Are un apartament şi în Bucureşti. Mama nu vrea să-şi părăsească satul natal şi casa la curte care a fost reparată şi dotată corespunzător. Vara vine şi cu familia la Bucureşti, apoi se duc la mare şi la munte.

În Germania locuiesc în casa soţiei la München unde ea are un cabinet medical particular de pediatrie. Se consideră un om realizat, ar veni definitiv în România, dar soţia consideră că pentru viitorul fetiţei lor deocamdată este mai bine să locuiască în Germania.

Aflat la Bucureşti cu treburi, Dumitrache a participat la sărbătorirea aniversării zilei de naştere a unui fost coleg de institut, un prosper om de afaceri şi el, la care s-au adunat o mulţime de cunoştinţe comune şi prieteni mai noi.

Când cineva le-a spus că Dumitrache a fost închis şi că toată povestea este un adevărat roman palpitant, a ajuns să

97

Ioan BĂLĂEI

fie în centrul atenţiei şi rugat insistent să-şi amintească episodul în care a fost prins şi a devenit “FRONTIERIST”.

La început a refuzat pe motiv că-şi strică tot cheful dar apoi a revenit când cineva a spus că îi este frică probabil să nu-şi strice relaţiile cu unii nostalgici ai fostului regim care se mai află şi acum în posturi importante.

- Am încercat să trec “dincolo” în vara lui '87 şi n-am reuşit, deşi reţeaua de călăuze plătite ne-au lăsat în aproprierea frontierei. Eram un grup de şase bărbaţi şi ne-au prins când mai aveam numai câteva sute de metri să ajungem în Iugoslavia. Ghinion pur şi simplu. Până în locul respectiv fie că eram cu o maşină, fie pe jos, totul a mers strună, călăuzele au evitat punctele de control ale grănicerilor, ne-au oprit ziua la gazde sau în locuri ascunse pregătite din timp iar noaptea am parcurs cele mai mari distanţe. Călăuzele ţineau legătura prin telefoane mobile şi aveau totdeauna măsuri de siguranţă în faţă. Spunea cineva din grup că o călăuză fusese grănicer în zona respectivă.

Lumea îl asculta încordată. Un tip comentă cu glas tare.

- Trebuie să ai mare curaj să încerci aşa o riscantă aventură, mai ales pe timpul unui regim opresiv care îşi elimina fără scrupule opozanţii iar la frontieră se spunea că se trăgea în plin.

- Domnule, nu ştiu de cât curaj era nevoie dar eu mă aflam la limita suportabilităţii, într-o Românie ostilă oamenilor dornici de libertate, sufocată de dictatură în care situaţia şi atitudinea mea la care se adaugă şi relaţia cu o străină nu era tolerată sub nici o formă. În aceste condiţii, nu-mi rămânea decât să fug. A făcut o mică pauză în care şi-a umplut din nou paharul cu vin alb de Jidvei pe care l-a băut dintr-o răsuflare şi apoi continuă.

- Au trecut toate, i-am iertat dar n-am uitat, cum se spune. Dacă ai avut vreodată mâinile legate şi ai fost ţinut sub

98


ameninţarea pistolului mitralieră în ţara ta pentru convingerile tale, asta nu se poate uita niciodată.

La masă, cei din jur ascultau interesaţi să afle în continuare întâmplarea. Cineva a intervenit spunând:

- Bine că nu te-au împuşcat, că se spune că au fost cazuri. Poate dacă le spuneai grănicerilor care te-au prins că fugi de Ceauşescu şi că nu eşti un răufăcător, te lăsau în pace!

- Dumneata eşti naiv, ori te faci. Cum să-ţi dea drumul noaptea, când la somaţia lor am fugit în mai multe direcţii. Poate să-ţi mai dea câţiva pumni în cap sau lovituri cu patul armei.

- Cum, te-au mai şi bătut? întrebă altul - Aşa un pic m-au “mângâiat” soldaţii cu pumnii şi

picioarele pe drumul spre cazarma lor. Spuneau că ne caută şi umblă după noi de două zile şi nopţi, că n-au dormit şi mâncat decât pe apucate. Unul mă înjura şi ameninţa că mă împuşcă. Spunea că-i pare rău că n-a făcut-o când nu m-am supus la somaţie şi am fugit pe câmp. Am încercat să le explic ceva, dar nu m-au lăsat să vorbesc.

Se oprise din povestit şi mai sorbi din paharul cu vin. Se vedea că nu doreşte să continue. L-au asaltat încă mesenii curioşi.

- Hai, vă rog, inteveni o doamnă dornică probabil de senzaţional. Cum a fost atunci când v-au prins, ce s-a mai întâmplat?

După ce îşi bău paharul şi-l umplu din nou, Dumitrache îşi reluă povestea.

- Doamnă, ce s-a întâmplat atunci nu mai interesează, lumea de astăzi poate să îi atragă pe unii ziarişti care la diverse ocazii reiau ce a fost pe vremea comunismului, poţi scrie orice că lumea s-a plictisit sau nu are chef să comenteze sub povara grijilor cotidiene mai multe ca înainte. Totuşi, atunci când m-am hotărât să plec ştiam ce mă aşteaptă de la cei care au încercat să treacă şi n-au reuşit. Numai că mi-am zis ca fiecare că n-o

99

Ioan BĂLĂEI

să mi se întâmple tocmai mie pocinogul. Când am intrat în cercul “Frontieriştilor” înainte de tentativă, am aflat de la cei care au fost la închisoare cum stau lucrurile. Acolo era o adevărată şcoală pentru trecerea ilegală a frontierei şi se pregăteau atât recidiviştii cât şi instructorii noilor doritori să fugă. Aşa se face că am primit de la un “Frontierist” şi o schiţă cu traseul ce trebuie să-l alegi ca să ocoleşti grănicerii din teren, întrucât ei se plasează în anumite locuri. Când m-au prins, le-am spus că m-am rătăcit fiindcă am venit cu un grup să ne angajăm la o fermă şi dacă mi s-a stricat maşina, am luat-o pe jos. Bineînţeles că nu m-au crezut. Apoi, au găsit schema pe care o aruncasem pe câmp şi mi-au arătat-o aşa că n-am avut ce să mai spun. Oricum n-am recunoscut că este a mea până nu mi-au luat amprentele la miliţie.

- Spuneaţi că v-au bătut, întrebă altcineva, asta ca să recunoaşteţi că voiaţi să treceţi graniţa?

- Nu, doamnă, m-au bătut militarii după ce nu m-am supus atunci când au tras focuri de armă. Eram groaznic de speriat când am auzit şuieratul gloanţelor. Nu mi-am dat seama dacă trăgeau în sus. Am aflat asta când i-am auzit vorbind să aibă grijă să nu tragă spre teritoriul vecin şi să nu-l nimerească că sârbii vor protesta. Când au ajuns lângă mine, m-au lovit peste picioare ca să mă culc pe pământ. Acolo jos m-au luminat cu lanterna şi apoi am fost legat la mâini cu o sfoară. Tot timpul înjurau spunând: “Mă banditule, ce-ai făcut? Ai omorât sau ai furat pe cineva?” Am încercat să le spun că fug de regimul comunist şi că mă persecută securitatea, că m-am săturat de viaţa grea şi lipsa de libertate. Unul mi-a spus: “Ce crezi mă că noi trăim bine, ai noştri nu primesc mai nimic de la CAP. Chestia cu politica nu ne interesează şi nici nu ne pricepem!” Mi-au dat să fumez o ţigară spunându-mi că au fost prinşi şi ceilalţi şi că n-are rost să spun poveşti întrucât se cuoaşte adevărul. Era întuneric şi nu le vedeam faţa, dar vocile trădau tinereţea. Unul a tras apoi un cartuş luminos care era probabil un semnal. În acest timp toţi s-au culcat la pământ aşa că nu mi-am dat seama câţi erau. Legat la mâini, am fost duşi la

100


cazarma grănicerilor. Drumul a durat vreo două ore, ceea ce însemna o distanţă de aproximativ cinci kilometri. În timp ce mergeam, n-au mai vorbit cu mine, dar cel care se afla în faţă se oprea din când în când şi vorbea cu alţi grăniceri aflaţi în misiune. Am înţeles că se recunoşteau spunându-şi o parolă.

Cei care mergeau în faţă, luminau din când în când poteca cu o lanternă dar eu nu desluşeam nimic în jur. Am uitat să vă spun că am fost ameninţat să nu încerc să fug că vor trage fără somaţie.

Cazarma era cufundată în întuneric. În curte exista un felinar. Încăperile erau luminate cu lămpi cu petrol. Am fost dus într-un birou unde era un ofiţer tânăr care vorbea cu un accent moldovenesc. Mi-au dat un scaun şi am primit apă. Lângă ofiţer stătea un sergent care scria într-un registru.

- Dar ceilalţi din grupul nostru, cu ei ce s-a întâmplat? Am înţeles că i-au prins şi pe ei dar nu v-aţi mai întâlnit?, se auzi o voce din grupul destul de mare de ascultători

- I-am văzut dimineaţa când am primit mâncare împreună, în sala de mese a ostaşilor. La Pichetul de grăniceri nu exista arest. Atunci noaptea le-am auzit şi glasurile celorlalţi dar nu i-am văzut, au discutat cu noi separat. A urmat o întreagă procedură: percheziţia corporală, declaraţia scrisă în care am povestit ce-am făcut şi am recunoscut până la urmă că am intenţionat să trec frontiera. Le-am povestit şi despre călăuze însă n-am ştiut să le dau nume şi adrese şi numai localităţile unde ne-au preluat şi pe unde am trecut. Avusesem şi un bileţel cu adrese şi telefoane din Timişoara, pe care l-am înghiţit.

După ce au inventariat lucrurile mele, inclusiv schiţa de care v-am povestit, am semnat procesul verbal scris de sergent şi tabelul cu obiectele găsite asupra mea. Mi-a fost citită declaraţia pe care am semnat-o după ce, la cererea lor, au făcut câteva completări. De fapt, eram foarte obosit şi nu mă mai puteam concentra.

101

Ioan BĂLĂEI

Trebuie să recunosc că din momentul ajungerii la cazarma grănicerilor nu s-a mai atins nimeni de mine. Am primit mâncare caldă în sala unde serveau şi grănicerii masa, bineînţeles, nu odată cu ei. Ne-au lăsat şi să dormim câteva ore pe paturile metalice din dormitor. Am fost păziţi tot itmpul de un soldat cu arma în mâini care nu ne lăsa să vorbim între noi.

A doua zi am fost predaţi la miliţie unde am avut parte de un arest adevărat. Asta a fost tot! Mai vreţi ceva? Se adresă Dumitrache ascultătorilor care păreau nemulţumiţi că s-a termnat “distracţia”.

Imediat s-au avuzit voci care continuau să-l întrebe fel de fel de lucruri. Un domn s-a apropiat mai mult, aşezându-se alături.

- Bine, domnule, dar când ai ajuns că discuţi cu ofiţerul, nu i-ai explicat de ce ai vrut să fugi din ţară?

- Am scris în declaraţie motivele şi mi-am vărsat oful dar nu am făcut-o prea coerent întrucât eram obosit şi speriat. Am încercat să-i explic şi locotenentului de grăiceri dar m-a întrerupt imediat spunând “Eu sunt pus aici să nu permit trecerea ilegală a frontierei şi încălcarea regimului juridic al acesteia. Nu mă interesează decât faptele dumitale în legătură cu asta şi dacă ai mai sărvârşit şi alte infracţiuni pentru care te vor judeca cei în drept. Chiar dacă m-ar interesa motivele dumitale, lucrurile astea nu intră în competenţa mea şi nici nu schimbă situaţia de fapt. Vor fi interesaţi alţii de nemulţumirile ce le ai şi nu peste mult timp vei avea ocazia să le povesteşti!”

A avut dreptate, fiindcă la miliţie s-a derulat adevărata anchetă. Acolo au venit şi nişte tipi, probabil de la securitate, care ştiau toată istoria mea, încât dacă insistam asupra unor lucruri, mă întrerupeau sec: “Ştiu asta, altceva!” Multe lucruri nu le-am spus mai ales cele care putea să complice situaţia unor rude, prieteni sau colegi. Nici despre călăuze n-am spus prea multe lucruri concrete fiindcă aceştia ne-au ameninţat că dacă ne prind grănicerii şi îi “dăm în gât” cum spuneau, “după”, adică

102


după ce vom fi liberi, se vor ocupa ei de noi şi familii pentru a ne pedepsi.

Asta este, treburi complicate dragii mei, de care cel mai bine să nu ne mai amintim fiindcă dacă aţi stat vreodată sub ameninţarea ţevilor pistoalelor mitralieră, numai pentru ţi-ai cerut nişte drepturi elementare, vei avea toată viaţa coşmaruri. Deşi au trecut destui ani de atunci, clipele acelea nu se pot uita uşor iar dacă îmi amintesc de întreaga perioadă până la proces şi apoi de cei doi ani de puşcărie, simt cum mă înăbuşă şi acum revolta şi nu vreau să-mi stric cheful.

Între timp la masa unde povestea Dumitrache s-a aşezat venind de la o masă vecină, un invitat la petrecere, prieten al gazdei care, bine dispus, după ce a ridicat paharul în cinstea “Frontieriştilor”, s-a adresat grupului.

- Am auzit discuţia şi după o mică ezitare m-am hotărât să mă amestec şi eu ca lucrurile să fie şi mai interesante.

Apoi s-a ridicat ceremonios în picioare şi spuse cu gravitate:

- Vă anunţa că eu am făcut armata la grăniceri cam în perioada când domnul Dumitrache a fost prins încercând să treagă ilegal frontiera.

După un moment de linişte datorat, probabil, surprizei, s-a auzit o propunere.

- Consider că este mai bine să abandonăm subiectul, nu de alta dar te pomeneşti că stricăm petrecerea. Ce rost are acum o confruntare între doi foşti adversari?

- De ce să nu discutăm, interveni Dumitrache, n-avem nimic de împărţit mai ales că noi nu ne-am întâlnit direct. Rămân totuşi pentru mine câteva nelămuriri pe care nu văd motive să le evităm. Condiţia este să vrea domnul fost grănicer.

- Pentru cine nu mă cunoaşte. Sunt inginerul Cornel Bădărău. La vremea când am fost luat în armată la grăniceri lucram în producţie şi terminasem liceul seral. Drept să vă spun, habar n-aveam ce-i cu frontiera şi ce trebuia să fac acolo.

103

Ioan BĂLĂEI

O perioadă de trei luni am învăţat la Batalionul de Instrucţie Timişoara cum se face paza frontierei şi toate celelalte ale milităriei. Pot să vă asigur că din punct de vedere al efortului fizic în condiţii deosebit de dificile pe timp de pace şi război, perioada aceea de pregătire a fost cea mai grea din viaţa mea. După trei luni am dat examen şi am fost atestat să îndeplinesc misiuni în frontieră cu armament şi muniţie de război. M-am prezentat, deci accept confruntarea.

O doamnă, rudă cu gazda, preocupată ca oaspeţii să se simtă bine, pusese pe masă un platou cu prăjituri de casă, după care i se adresă inginerului.

- Vă lăudaţi cu perioada aceea de pregătire. În fond, ce aţi învăţat? Să hăituiţi şi să prindeţi oameni. Halal meserie!

- Nu, dragă doamnă, nouă ni s-a explicat că păzim graniţele ţării împotriva răufăcătorilor, a spionilor, a tuturor acelora care intenţionează să intre sau să iasă pe ascuns din ţară întrucât au încălcat legea ori vor să acţioneze împotriva oamenilor cinstiţi. Apoi ni s-a spus că avem o datorie de onoare să apărăm “frontierele sfinte ale patriei, glia străbună în caz de război, aşa cum au făcut-o părinţii şi bunicii noştri cu preţul vieţii”. Vă mărturisesc cu sinceritate că am crezut atunci în acest mesaj.

- Asta era învăţământ politic ca să vă îndoctrineze şi să vă facă docili regimului, spuse altcineva.

- Se poate să se fi vrut şi aşa ceva dar noi am fost învăţaţi şi convinşi că apărăm oamenii şi România, că independenţa şi suvernaitatea ei începea de la noi de la graniţă. N-am fost puşi să prindem oameni cinstiţi care vor libertate şi nici să-i împuşcăm, să-i omorâm, aşa cum au scris şi mai scriu încă ziarele. Vă jur pe Dumnezeul meu, că sunt creştin, că nici un comandant sau un ofiţer nu mi-a dat ordin sau nu mi-a cerut să trag în oameni paşnici, iar legile interziceau folosirea armanentului cu unele excepţii foarte precise

104


- Da stimabile, inteveni în sfârşit şi Dumitrache, voi grănicerii eraţi nişte domniţe, buni ca pâinea caldă, nu făceaţi rău la nimeni!

- N-am susţinut aşa ceva, dar nu ne-a cerut nimeni, niciodată, să împuşcăm oameni. Singura situaţie în care puteam folosi focul armamentului era în cazul unui atac ce ne punea viaţa în pericol şi n-am avut altă soluţie.

Era firesc că în misiunea de pază şi apărare a frontierei ce constituia misiune de luptă şi pentru care aveam asupra mea 60 de cartuşe de război să pot folosi armamentul dacă eram atacat. Ce trebuia, să refuz să plec în misiune ştiind că pentru executarea ordinului primit nu trebuie să mă folosesc de armament? Sigur că am învăţat şi procedee de autoapărare iar pregătirea noastră fizică era excelentă. Soldaţii din alte arme ştiau că la grăniceri se face instrucţie nu glumă şi că acţiunea independentă a patrulelor grănicereşti cerea miltiarilor o disciplină adevărată şi fermă. Asta era situaţia! Ce acum te lasă să treci frontiera? Am citit în presă că pe timpul embargoului împotriva Iugslaviei, în condiţiile democraţiei, se trăgea cu cartuşe de război în motoarele bărcilor contrabandiştilor cu petrol pe Dunăre. De ce n-a protestat nimeni că era pusă în pericol viaţa unor oameni care voiau să câştige un ban pentru familie? Oricând un glonţ ricoşat putea omorî un om. Când am făcut eu armata la grăniceri n-am tras în nimeni.

- Bravo, sării cu vorba Dumitrache vădit iritat. Bun avocat şi-au găsit cei care făceau abuzuri în numele poporului. Pe mine cine m-a bătut şi era gata să mă împuşte, nu grănicerii, miliţia şi toţi ceilalţi? Ia spune, dumneata ai prins oameni, adică infractori, cum le zici?

- Da, am prins! - Şi ai aflat atunci cine erau infractorii pe care i-au prins

cu vitejia dumitale? Or fi fost tot nişte disperaţi ca mine, oameni care doreau să fie liberi, fără să fie duşmani sau răufăcători.

105

Ioan BĂLĂEI

- Nu ştiu, domnule, nu era treaba mea, v-am mai spus. Au pătruns în zona de frontieră noaptea ori au intrat ilegal în ţară, eu trebuia să-i prind şi să-i duc la subunitate dacă nu-şi justificau prezenţa acolo. Atât şi nimic mai mult. Fiecare infractor avea legenda lui şi spunea verzi şi uscate. Eu nu făceam anchete.

Dacă este vorba de nemulţumiri, şi eu aveam destule acasă. Totuşi lucram, primeam un salariu bunicel, am făcut liceul la seral şi voiam să dau la facultate. Ba am primit şi o garsonieră de la fabrică iar după armată m-au angajat de unde am plecat. Pe urmă am făcut şi facultatea, cu licenţă de inginer mecanic. Acum sunt patron. Am un atelier cu 10 mecanici şi afacerea merge bine. Reparăm utilaje şi aparatură electrică, de producţie. Vă rog să apelaţi la firma mea cu toată încrederea.

- Văd că-i lauzi pe comunişti dar te-ai pricopsit fără ei. Vreau să-mi spui dacă ai bătut şi dumneata infractori.

- Când nu făceau ce le ceream îi mai pocneam la picioare. Dacă au fugit, nu am tras niciodată după ei. Doamne fereşte să fi împuşcat pe cineva că te trimiteau la Tribunalul Militar şi apoi la închisoare. Un soldat s-a speriat noaptea când s-a întâlnit cu un infractor şi l-a împuşcat. Omul a rămas infirm. A fost găsit vinovat militarul care a făcut puşcărie şi îi plăteşte pensie alimentară toată fiaţa infirmului. Aşa ne-a fost prelucrat cazul.

- După câte spui dumneata, voi grănicerii cel puţin ăia care ţi-au fost camarazi nu s-au comportat inuman iar toate nenorocirile au fost rezultatul unor accidente ori cum se spune “mortul este de vină”. Eu în închisoare am auzit multe, încheie Dumitrache scurta sa intervenţie.

- Te pomeneşti că ai primit şi recompense pentru prinderea nefericiţilor ălora, zise o doamnă care asista curioasă la discuţie.

-Da, doamnă, am primit permisie şi s-a bucurat mama când m-a văzut acasă, sănătos, fiindcă tot timpul îmi ducea grija din pricina serviciului periculos. Toată lumea ştie că au fost

106


grăniceri care şi-au pierdut viaţa pe timpul misiunilor. Despre ei, de mulţi ani, nu s-a mai amintit nimic. Un grănicer dintr-o subunitate vecină cu a mea, a fost atacat de câţiva infractori urcaţi în copacii pe sub care trecerea militarul. I-au sărit în spate şi a fost sufocat fiind ţinut cu capul într-o baltă. I-au luat pistolul mitralieră şi două încărcătoare pline. Au fost prinşi după o acţiune riscantă.

Uneori condiţiile de serviciu, terenul şi starea vremii, efortul fizic prelungit pe timp de noapte, pe ger şi arşiţă, pe ploaie sau viscol, starea permanentă de tensiune şi izolare generau în atitudinea militarilor o anumită agresivitate şi nervozitate resimţită pe timpul misiunilor. Adesea în condiţii de stres, o mică neînţelegere degenera într-o stare conflictuală chiar şi între camarazi.

Bădărău se oprise din relatare. Şi-a băut vinul din pahar pe care apoi l-a umplut din nou. Părea obosit şi fără chef.

- Consider că ajunge cât am discutat despre frontieră. Domnul Dumitrache vroia să fugă iar eu trebuia să-l prind. Dramatică şi tristă situaţie. O regret profund şi aş vrea să pot uita totul sau cât mai mult posibil deşi acum m-am convins din nou că este un lucru teribil de greu!

Dumitrache s-a ridicat de la locul lui şi având paharul în mână, s-a aşezat lângă fostul grănicer. Părea şi el indispus de amintiri.

Cu paharul ridicat s-a adresat tuturor celorlalţi la masa lui:

- Propun să terminăm discuţia asta şi să îmi cer scuze că v-am răpit timpul şi poate v-am indispus. Realităţile de la vremea respectivă au fost dure şi traumatizante pentru mulţi dintre noi. Din nefericire, pe măsura scurgerii timpului şansele de a-i responsabiliza pe autorii abuzurilor, pe vinovaţii nedreptăţilor se diminuează, toate relele fiind puse pe seama regimului comunist şi a dictatorului în spatele cărora se ascund torţionarii şi acoliţii sistemului impus.

107

Ioan BĂLĂEI

Şefii mari de atunci promovaţi pe criterii de loialitate se bucurau de privilegii, îl proslăveau pe dictator cu supuşenie pentru a-şi păstra poziţiile şi avantajele. Ei v-au manipulat şi pe voi cei la frontieră, pe ofiţeri şi soldaţi, determinându-vă să-l slujiţi pe dictator şi sistemul comunist, lăsându-vă impresia că vă faceţi datoria. Datoria faţă de cine, până la urmă?

Dumitrache s-a oprit, a sorbit din pahar după care l-a băut până la fund. A băut la fel şi inginerul Bădărău. Arătau ca doi luptători epuizaţi la sfârşitul confruntării.

- Întrucât eu am fost cel incriminat şi am reprezentat forţele de represiune ale regimului trecut, cu menţiunea că şi această apreciere rămâne de discutat dacă ne referim la grăniceri, vreau să-ţi mai spun ceva, domnule Dumitrache, zise fostul grănicer

S-a uitat în jur şi a constatat că ceilalţi asistenţi la discuţii s-au îndepărtat fiecare cu treburile sale. Probabil, problemele deveniseră prea complicate şi teoretizate, contrastând cu atmosfera şi cadrul rezervat distracţiei. Rămaşi aproape singuri la masă au continuat să discute.

- În general, aveţi dreptate domnule Dumitrache dar să ştiţi că eu la frontieră nu l-am slujit pe Ceauşescu ci ţara în hotarele ei. Asta era convingerea mea atunci. Ce să zic acum, că n-am făcut bine, că trebuia să nu mă supun, să dezertez, să comentez ordinele şi să-mi blamez comandanţii? Nu, domnule, am făcut serviciul militar impus şi, în general, n-am prea multe să-mi reproşez. Pentru greşeli îmi cer iertare. Am devenit credincios, merg la biserică şi mă rog, ajut săracii şi bolnavii, dau bani pentru repararea şi ridicarea unor biserici. Dumnezeu ştie dacă am greşit dar se pare că m-a iertat şi mă ajută, astfel că afacerile îmi merg destul de bine dar trebuie să mă perfecţionez, toţi trebuie să ne perfecţionăm şi să ne îmbunătăţim activitatea şi comportarea toată viaţa! Am doi copii, mă gândesc la viitorul lor. Se pare că ai mei vor fi mai siguri de acest viitor decât majoritatea copiilor din această ţară.

108


Bădărău a ridicat paharul şi mult mai destins, s-a adresat celor de la mesele apropiate.

- Vă doresc la toţi sănătate iar sărbătoritului nostru “La multi ani!”

S-au ciocnit paharele şi au fost băute până la fund. Urmele discuţiei de până atunci au dispărut, sau cel puţin aşa părea, buna dispoziţie a revenit iar distracţia şi-a reintrat în drepturi. O doamnă s-a apropiat de vecina ei de masă spunând: “Bine că au terminat discuţiile. Bărbaţii ăştia nu-s buni decât să facă politică şi, ca de obicei în tot ce fac, nici pe asta n-o termină!”

Între timp a început muzia de dans, invitaţii s-au ridicat de la mese şi împreună cu soţiile sau prietenele au ieşit pe ringul de dans.

Dumitrache s-a ridicat şi el. Venise singur. Se gândea la familia lui, la soţia şi fetiţa aflate în Germania. În zilele următoare vor veni la Bucureşti pentru o lună. A făcut deja un program variat. Vor merge în Bucovina la mânăstiri, apoi câteva zile la mare şi în Deltă. Îşi dorea aşa de mult să fie din nou împreună.

109


Clasa noastă cântă, râde şi visează La începutul anilor cincizeci, la puţin timp de la

terminarea războiului, noi generaţia copiilor care ne-am jucat în tranşee cu căşti soldăţeşti şi care ne ascundeam prin tancuri şi avioane distruse în lupte şi rămase pe câmp, am avut parte fără să ne dăm seama şi acordul, de toate prefacerile unei lumi răvăşite şi sărăcite de război dar cu promisiuni felurite privind perspectiva unui alt viitor.

Nu ştiu şi nici nu m-am interesat dacă a existat în Câmpia Turzii grădiniţă pe timpul războiului. Eu am fost înscris direct la şcoală când aveam şase ani. Ea a funcţionat în fostul castel al unui grof ungur şi avea o aşezare foarte frumoasă într-un parc cu lac. Am început să scriem pe tăbliţă iar pe caiete, după creion, am folosit tocul cu peniţă şi călimara cu cerneală, o adevărată piatră de încercare pentru viaţa elevului de atunci!

Locallitatea în care am început şcoala este situată în inima Transilvaniei având un trecut de câteva secole. Aşezată pe Valea Arieşului, de un pitoresc deosebit şi locuită în majoritatea covârşitoare de români ardeleni sfătoşi şi gospodari, Câmpia Turzii a fost leagănul copilăriei şi adolescenţei mele şi reprezintă casa mea, în ciuda faptului că familia a stat tot timpul cu chirie.

Câmpia Turzii, astăzi municipiu, era la sfârşitul războiului mai mult un târg, aşezat la răspântia drumurilor spre Turda, Cluj şi Ludus, Târgu Mureş, loc de întâlnire a negustorilor şi meşteşugarilor din satele mărginaşe de-o parte şi de alta a râului Arieş dar şi al moţilor veniţi în cursul apei din mijlocul Apusenilor; plecaţi din munte cu căruţele să vândă

111

Ioan BĂLĂEI

“ciubere”, butoaie şi mere pădureţe, pe “bucate”, adică pe porumb şi grâu, boabe sau “fărină” cu care să poată trece iarna grea. Erau moţii oameni curaţi şi îngrijiţi în ciuda drumurilor lungi şi obositoare şi mai erau bărbaţi munciţi dar falnici şi cu o bună creştere şi cinste recunoscută de toată lumea. Unii işi aveau nevestele cu ei, ele ţineau “ciurul” cu mere în mână, mergând pe lângă căruţa cu coviltir iar în faţa cailor ducându-i de dârlogi înainta, cu pas măsurat, “moţul” în opinci. Noi, copii, ieşeam înaintea căruţei şi primeam câte un măr scos din fân, locul în care se păstrau fructele. De aceea, copii îi iubeau pe oamenii de la munte fiindcă erau buni, liniştiţi şi nu se supărau niciodată. Îi vom cunoaşte mai târziu prin ani şi la ei acasă, atunci când în excursiile din Apuseni, liceeni fiind, ne-au găzduit noaptea în casele lor din lemn răsfirate pe dealuri.

Ca dovadă a existenţei localităţii ca un târg prosper, în centrul aşezării de atunci exista o imensă piaţă pietruită, astăzi parc, în care se vindeau de toate, inclusiv animale. Piaţa funcţiona din plin de două ori pe săptămână, în ziele de târg dar şi în celelalte cu tot ce era de trebuinţă oamenilor.

Ceea ce deosebea târgul nostru de alte localităţi erau cele două fabrici de “sârmă” şi de “lut” cum le spuneau oamenii. De fapt, era vorba despre uzinele “Industria Sârmei” construită înainte de război în care lucrau peste 5000 de muncitori şi “Fabrica de cărămizi şi ţigle” foarte dezvoltată la vremea aceea. De aici şi caracterul industrial-agrar al preocupărilor locale şi chiar al zonei influenţată de acest dublu profil al muncii oamenilor, la câmp şi în fabrică.

În condiţii de timp frumos se vedeau în depărtare Cheile Turzii, drumul deschis în stâncă de apele învolburate ale Hăşdatelor, străjuit de pereţii abrupţi înalţi de zeci de metri între care o potecă îngustă şerpuia peste poduri suspendate, dificil de străbătut datorită balansului pe cabluri. În pereţii stâncilor se deschideau grote şi peşteri întunecoase, tot atâtea locuri de adăpostire şi ascundere pentru oameni şi animale. Acolo, la Cheile Turzii, excursiile noastre se consumau pe durata unei singure zile ceea ce făcea zona foarte vizitată.

112


La orizont se puteau observa şi culmile Apusenilor, unul din leagănele naţiei româneşti, a tradiţiilor civilizaţiei oamenilor de la munte, loc de pelerinaj în ţinutul Iancului, crăişorul românilor. Acolo, în Apuseni, dragostea de ţară şi sufletul românesc este nu numai simţire ci şi o adevărată religie. O călătorie în Apuseni constituia în acelaşi timp pentru noi o lecţie de istorie, geografie, cunoştinţe de arheologie, etnografie şi până la urmă de viaţă în colectivitate, de educaţie patriotică, astăzi din nefericire contestată, căzută în derizoriu şi libertinism , într-o confuzie de falsă modernitate copiată.

Nu ştiu cum aş putea descrie mai convingător frumuseţea inconfundabilă a unei călătorii în Apuseni cu “Mocăniţa” trenul de munte pe linie îngustă care urca de la Turda la Abrud cale de aproape 100 km.

Călătoream întotdeauna alături de moţii cu desagi, bărbaţi şi femei plecaţi sau întorşi de la oraş care vorbeau tare şi râdeau, simţindu-se la ei acasă. Aşa se explică şi bunăvoinţa cu care văzându-ne străini de locuri, ne arătau şi sfătuiau pe unde să mergem, ne povesteau despre legendele munţilor.

În excursie cu colegii am străbătut minunatele ţinuturi de la Moldoveneşti, Râmetea, Câmpeni, sanctuarul Ţebea, Albac, Scărişoara cu gheţarul, Horea, Vidra, Avram Iancu, localităţi cu rezonanţă istorică deosebită. Mergeam mult pe jos cu popasuri şi focuri de tabără în poienile pădurilor de brazi şi pe malurile Arieşului din care beam apa rece şi limpede, ca apoi să înnoptăm pe la şcoli şi în casele moţilor, extraordinar de primitori, dormind uneori în fânul şurelor gospodăreşti după adevărate şezători cu muzică şi poezie sub clar de lună.

Mâncam din raniţă, ca să nu zic “traistă”, alimente de acasă dar cele mai multe procurate de pe la localnici constând în ouă, lapte, brânză, ceapă, slănină afumată, pâine de casă, mămăligă făcută la ceaun şi fructe de pădure cusele direct de la sursă.

Ulterior, la maturitate, am avut prilejul să străbat şi cunosc aproape toate zonele fermecătoare ale munţilor Apuseni

113

Ioan BĂLĂEI

dar frumuseţea acelor zile petrecute pe cursul de basm al Arieşului alături de colegii mei liceeni, nu poate fi întrecută.

Dacă ceva mi-a influenţat decisiv dragostea pentru natură şi frumos, respectul pentru viaţa aspră a oamenilor simpli şi curaţi sufleteşte, acestea au fost drumeţiile, excursiile şi timpul petrecut pe meleagurile şi ţinuturile veşniciei româneşti ale Munţilor Apuseni.

Sufletul acestor adevărate expediţii în Apuseni dar şi în alte regiuni ale ţării a fost unul dintre cei mai iubiţi profesori ai liceeului, eminentul dascăl Nemeş Ioachim, profesor de istorie şi limba română, om de cultură şi mare patriot, devotat fără margini profesiei sale nobile. Alături de el se aflau în mijlocul nostru profesorii, Nemeş Carmen (soţia), Iancu Florea, Mândruţiu Voichiţa, Iepure Pamfilion, Sălcudean Vasile şi Veronica (soţia), Baciu Rene, Hales Liviu, Sabău Iuliana şi alţii.

Nemeş, dirigintele nostru, cu o mare experienţă de viaţă, era blând şi sfătos, apropiat nouă, dotat cu o voce frumoasă. Seara la foc, adevărate şezători literare, ne recita poezii şi cânta romanţe acompaniat de colegele constituite într-un veritabil grup vocal.

În apropierea oraşului, la aproximativ 3-4 kilometri, pe o coamă blândă de deal, bun de dat cu sania iarna, se afla un parc amenajat cu brazi pe locul taberei unde a fost trădat şi omorât primul domnitor unificator al tuturor românilor, Mihai Viteazul. Aici s-a construit o troiţă din lemn drept monument închinat voievodului pe câmpia de lângă Turda de unde şi-a luat denumirea şi localitatea copilăriei mele, Câmpia Turzii pe drumul spre Târgu Mureş, traseul viitoarei autostrăzi “Transilvania”.

Mai ales primăvara şi la sărbători plecam la monument în excursie pe jos, culegând flori de câmp cu bucuria întâlnirii cu natura renăscută în verdele crud al vegetaţiei, cu florile şi păsările câmpiei plină de soare şi miresmele liliacului înflorit.

Reîntorcându-mă la perioada în care am terminat şcoala elementară, trebuie să menţionez că la sfârşitul clasei a

114


7-a urma să decidem pe ce drum vom apuca ţinând seama că în Câmpia Turzii nu există liceu ci numai şcoli profesionale. Cei ce doreau să urmeze liceul trebuiau s-o facă la Turda, Cluj, Aiud sau Blaj. Este adevărat că în ultimul an, respectiv în toamna anului 1953 a fost înfiinţat Liceul Mixt Seral, care nu satisfăcea pretenţiile şi cerinţele de pregătire intelectuală şi educaţie ale copiilor. În urma intervenţiilor conducerii uzinelor Industria Sârmei şi a organelor locale de partid la forurile centrale, la 1 septembrie 1954, în anul în care noi am terminat cursul emementar s-a înfiinţat în oraşul Câmpia Turzii Şcoala Medie Mixtă de zece ani.

Oraşul cunoştea o puternică dezvoltare pe măsura creşterii ca producţie metalurgică şi importanţă economică a uzinelor Industria Sârmei devenite nu peste mult timp un mare Combinat Metalurgic. Se construiau noi oţelării, laminoare şi trăgătorii, fabrici de cabluri, electrozi de sudură şi altele. Şcoala profesională ulterior transformată în complex şcolar pregătea muncitori şi maiştrii în toate specialităţile metalurgice.

În aceste condiţii se făceau angajări masive în “fabrică”. Întrucât cererea de forţă de muncă era foarte mare, au fost încadraţi şi pregătiţi pe locul de muncă nu numai localnici ci şi foarte mulţi ţărani din satele învecinate care deveneau astfel muncitori aduşi la lucru în cele trei schimburi cu camioanele întreprinderii. Începerea programului la fiecare schimb să anunţa printr-o sirenă cu aburi, semnalul auzindu-se de departe, pe la sate oamenii anunţând că “suflă fabrica”. Semnalul se folosea şi ca oră exactă, aşa cum cei care locuiau lângă gară îşi potriveau ceasurile după trecerea acceleratelor. Tata, ceferist, îmi spunea că trenurile accelerate şi rapidele nu întârziau aproape niciodată. La vremea aceea toată lumea avea un loc de muncă şi câştiga un salariu. La ţară, în împrejurimi, din fiecare familie cel puţin un membru lucra în fabrică, aducând acasă o sumă de bani necesari în gospodărie iar ceilalţi munceau la câmp astfel încât traiul era îndestulător.

Uzinele “Industria Sârmei” aveau rezultate economice foarte bune şi o conducere de specialişti veniţi din toată ţara.

115

Ioan BĂLĂEI

Directorul general Ion Stanatiev avea o practică îndelungată în producţie şi pe lângă cunoştinţele sale profesionale era şi un desăvârşit gospodar. Împreună cu această conducere, profesorii Ioan Bogdan, Suciu Alexandru, Nemeş Ioachim, Cojocaru Silvia şi alţii au reuşit după eforturi susţinute să obţină aprobarea înfiinţări liceului teoretic în Câmpia Turzii.

În urma examenului de admitere au reuşit 80 de elevi în Şcoala Medie Mixtă (denumirea liceului) formând două clase a VII-a cu băieţi şi fete împreună. În acestă primă serie 1/3 din colegii noştri proveneau din comunele şi satele învecinate. Dintre aceştia, câţiva stăteau la gazde dar cei mai mulţi făceau naveta cu camioanele de la “Sârma” care aduceau şi înapoiau muncitorii pe cele trei schimburi.

Noi cei de la oraş să zicem, din Câmpia Turzii, băieţii în special, ne permiteam să mai şi pierdem vremea cu tot felul de preocupări în timp ce colegii de la sate erau copii harnici şi serioşi, obişnuiţi cu munca, hotărâţi să-şi facă un viitor iar rezultatele lor la învăţătură erau pe măsură.

Trebuie să mai amintesc că din “Generaţia de aur – 1957”, aşa cum am fost numiţi noi cei din prima generaţie, în volumul omagial “Arc peste timp” dedicat liceului şi apărut în 2003 la Câmpia Turzii, peste jumătate (aprox. 60% ) erau fete recunoscute ca fiind “mai serioase şi tocilare”, cum le spuneam noi, invidioşi pe notele lor mari.

În general, atitudinea dominantă la şcoală era preocuparea pentru învăţătură. Asta probabil şi datorită condiţiilor specifice unui oraş mai mic în care lumea se cunoştea şi distracţii colective, de “gaşcă”, cum se spune astăzi era mult mai puţine. Sigur că la acele vremuri nu existau discoteci şi televiziune, calculatoare, video, casetofoane etc. Acasă majoritatea ascultau radio Bucureşti la difuzoarele staţiei de radioamplificare a oraşului, am mai scris despre asta. Aşa că ne-am îndreptat mai mult în timpul liber spre activităţile cultural-artistice şi sportive şcolare, locale şi chiar republicane.

116


Ne-am bucurat de îndrumarea şi sprijinul susţinut al cadrelor didactice atât pentru învăţământ cât şi pentru activităţile extraşcolare. Profesorii tineri printre care în mod deosebit profesorul de sport Iancu Florea, Baciu Rene, Mândruţiu Voichiţa, Sălcudeam Vasile, iubitori de sport dar şi cei mai experimentaţi în frunte cu Ioachim Nemeş, directorul Ioan Bogdan, unchiul meu venit din Moldova, Ioan Bălău profesor de desen şi pictor renumit, Nicolae Botezan profesor de muzică, Iepure Pamfilimon profesor de limba română şi alţii.

În oraş am început colaborarea cu staţia de radioamplificare unde noi, liceenii, susţineam cu materiale şi prezentare emisiunea lcoală. Acolo am pregătit şi interpretat la radio piesele “Nota zero la purtare” şi “O scrisoare pierdută”, colegii mei dovedind reale calităţi actoriceşti, îndrumaţi de profesorii Nemeş, Iepure şi Chicu.

Cu acelaşi grup de colegi, între care prietenul meu Pick Gheorghe, cel mai bun la învăţătură, de fapt şeful promoţiei noastre, Popa Ioan din comuna Luna, talentat autor de poezie şi proză, Suciu Sanda , Sepi Zoe care cânta la pian, viitoare profesoară de muzică, Ciupercescu Marcel, Vlad Elisabeta, Ţiboc Cornelia, Tot Gherghina, Cioargă Margareta şi alţii am scris şi prezentat un program satiric la Festivalul regional al brigăzilor artistice din licee. Textul şi interpretarea noastră au fost apreciate.

Performanţa artistică a constituit-o un grandios spectacol muzical-coregrafic, o comedie teatrală, creaţie a profesorului nostru drag Nemeş Ioachim, pe muzica profesorului Botezan Nicoale, sprijinit de o întreagă echipă de intelectuali ai oraşului, fiecare în domeniul pasiunilor sale artistice. Piesa având un subiect inspirat din viaţa elevilor, de fapt din viaţa noastră, s-a numit “Clasa noastră cântă, râde şi visează” şi pe durata a trei acte şi 12 tablouri, a constituit principalul evneiment cultural local al anului. La cererea spectatorilor au fost prezentate cu mare succes mai multe spectacole.

117

Ioan BĂLĂEI

Înclinaţiile şi chiar pasiunea noastră pentru teazru, muzică, literatură, pictură, pentru cultură în general, în condiţiile modeste din provincia ne-a fost insuflată de profesorii nostru de limba şi literatura română, desen, muzică, psihologie, geografie, istorie şi chiar matematică, fizică, chimie, limbi străine etc. Îi voi aminti din nou pe Nemeş Ioachim, Iepure Pamfilimon, Bălău Ioan, Botezan Nicolae, Chicu Tamara, Hagău Emilia, Mândruţiu Voichiţa, Nanu Stefania, Mardare Livia, Sălcudean Viorica şi alţii. Pentru studiile noastre a fost hotărâtoare promovarea lecturii, a celor mai variate forme de analiză, a tuturor genurilor de creaţie românească şi universală în artă şi cultură, a contactului direct cu opera în original şi nu prin intermediul rezumatelor, sintezelor etc. Abia după cunoaşterea directă a operelor exersam capacităţile proprii de evaluare şi creativitate.

În aceste condiţii noi liceenii acelor vremuri, scriam versuri şi mesaje de dragoste colegelor, întocmeam jurnale intime şi eseuri pe care le publicam în revistele şcolare şi le citeam în cercuri literare. Şcoala nu avea magnetofon dar împrumutam de la clubul muncitoresc unul “Tesla” pentru a înregistra piesele de teatru.

Într-o discuţie cu fiul meu, povestindu-i despre preocupările generaţiei mele şi bineînţeles lăundându-le, l-am întrebat dacă el a trimis scrisori şi poezii de dragoste colegelor sau fetelor cunoscute. M-a privit îngăduitor şi mi-a răspuns “La ce mi-ar folosi? După ce discutăm la telefon şi pe internet, după ce ne întâlnim la liceu, pe stradă, la discotecă, la alte petreceri, dumneata îmi ceri să-i mai trimit şi scrisori, ce să-i mai scriu în ele?”

Mi-am adunat gândurile şi i-am sugerat să-i scrie iubitei despre renaşterea naturii primăvara, despre frumuseţea florilor dăruite celui drag, despre dragostea şi prietenia oamenilor, despre cerul înstelat ca o explozie a luminilor dragostei!

A stat puţin, după care: “Da, măi tată. Am înţeles să-i arăt stele şi florile, soarele şi luna etc. Dar ce, ea nu le vede?”

118


Apoi a continuat mai concentrat: “Să ştii că noi tinerii de astăzi dacă avem ceva de comunicat o facem direct şi fără prea multă “vrăjeală” de-asta. S-au schimbat vremurile tată, noi avem multe griji, multe proiecte şi ne grăbim!”.

N-am insistat şi m-am gândit că poate avea dreptate din punctul lui de vedere. Totuşi, oare până unde vom ajunge pustiindu-ne sufletele?

Să revin la adolescenţa mea, a generaţiei cu care sunt solidar. În plan local, la Câmpia Turzii, viaţa culturală dacă ne gândim la populaţia oraşului era remarcabilă. Clubul muncitoresc aflat în centrul oraşului, este o construcţie impunătoare şi astăzi, cu destinaţie specială, realizată înainte de război, de către patronii fabricii.

Clubul avea o mare şi extrem de elegantă şi modernă pe atunci sală de spectacole şi cinematograf, apoi bibliotecă, săli de repetiţie pentru formaţiile de treatru, dansuri populare, balet, orchestră simfonică, de muzică uşoară şi populară. Tot în aceeaşi clădire existea o cofetărie cu terasă, camere de oaspeţi, săli de studiu şi documentare.

În stagiune, opera şi teatrul naţional din Cluj, teatrul de stat din Turda, precum şi trupe de teatru şi muzică din toată ţara prezentau la Câmpia Turzii spectacole şi concerte. La acestea se adăugau spectacolele teatrului muncitoresc de amatori. În acestă formaţie de amatori activau: Cornel Nicoară viitorul director al Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, regizorul George Racoţi, Pick Gheorghe senior, tatăl colegului meu Ghiţă, Eleonora Bălău, soţia unchiului meu profesorul de desen care picta decorurile, tinerii Nicoale Vaida, Iosif Spaniol şi mulţi alţii printre care şi colegi din liceul nostru.

Clubul muncitoresc avea şi două formaţii laureate ani la rând cu locul I la festivalurile concurs la nivel naţional şi anual, ansamblul de dansuri populare şi corul mixt în care mulţi membri erau profesori din liceu. De fapt, dirijorul corului şi artizanul performanţelor acestuia era profesorul nostru de muzică Nicolae Botezan.

119

Ioan BĂLĂEI

În plan sportiv, liceul avându-l în rolul principal pe valorosul şi neobositul profesor de educaţie fizică şi sport Iancu Florea s-a lansat în toate competiţiile şcolare de atletism, handbal, voley, fotbal şi tenis de masă. La atletism şi unele jocuri profesorul Iancu Florea ne-a învăţat pur şi simplu să le practicăm şi tot el le-a convins şi pe multe dintre colegele să se dezbrace în şort.

Am în faţă o fotografie pe care o privesc cu emoţie întrucât recunosc colegii, băieţi şi fete din primele noastre echipe de voley, cu care am participat la concursurile interjudeţene ale liceelor. Astfel îmi zâmbesc fetele care de care mai frumoase: Tot Gherghina (Didina), Doina Ardelean, Moldovan Maria (Moriş) din nefericire plecată foarte devreme dintre noi, Vlad Elisabeta (Vetuţa), Runcu Monica, Ţiboc Cornelia, Inocan Maria, Iosivaş Cornelia, Boar Maria, Fetiţă Lucreţia, Marcu Ligia şi Baciu Maria.

La băieţi, îi privesc cu drag pe cei de la voley, handbal şi fotbal: Pick Gheorghe (Ghiţă), Câmpian Ioan (Bogărel), Mera Eugen, Călinac Gheorghe (Gili), Adam Vicenţiu (Milu), Jenei Iuliu (Cucu), Oană Titus, Tătar Mihai, Gheorghe Tiberiu (Puiţu), Oargă Nicoale, Popa Ioan, Zeic Nicolae, Nosa Vasile, Ciupercescu Marcel (Ciupi) şi rezervele: Vălean Ioan, Pop Nicoale, Horvath Gheorghe, Buză Mircea şi valorosul în sport, simpaticul Bodea Aron. Din nefericire nu aveam sală de sport, în schimb curtea era foarte mare existând spaţii pentru un teren normal de forbal precum şi pentru voley, handbal şi atletism. Echipamentul l-am procurat noi elevii pe banii părinţilor şi l-au îmbunătăţit mamele care ne-au cusut numere.

Dintre colegii noştri de şcoală şi liceu s-au ridicat la Câmpia Turzii o serie de sportivi de performanţă la nivel naţional. Astfel Sălăgean Vasile a devenit campion naţional la aruncarea discului, Virginia Ruzici campioană naţională şi câştigătoare a marilor turnee profesioniste internaţionale de tenis , boxerul Chivăr medaliat olimpic, precum şi o suită de mari fotbalişti în campionalul republican divizia A şi B în frunte cu Mihai Adam de trei ori golgheterul campionatului de forbal al

120


României şi continuând cu Ienei Iuliu, Călinac Gheorghe, Mera Eugen, Bândean Virgil, Măgaş Ion, Orăsan Vasile, Zeic Nicoale, Mureşan Vasile şi alţii.

Împreună cu Ghiţă Pick, Mera Eugen, Gheorghe Tiberiu şi Ciupercescu Marcel am iniţiat un adevărat cerc şcolar de tenis de masă la clubul muncitoresc din oraş, unde ne întâlneam seara după plecarea seniorilor şi încingeam epuizante partide de simplu şi dublu.

Iarna ne lansam într-un alt sport şi anume patinaj şi hochei pe gheaţă la patinoarul improvizat pe terenurile de tenis din “Colonia fabricii”. Pe acele terenuri de tenis cu instructorul Vaida, am învăţat acest joc, Virginia Ruzici despre care am povestit, fiica unui mare fotbalist de la “Sârma” precum şi alţi tenismeni campioni ai României: Sever Mureşan, Felecan, Damian şi alţii.

Multe din amintiri aparţin fotbalului întrucât în anii adolescenţei am avut şansa, ca echipa de fotbal “Sârma” nume înscris cu fir aurit pe treninguri a atins apogeul performanţelor sale jucând două sezoane în divizia A naţională alături de marile cluburi de fotbal şi o finală a Cupei României. Ca urmare, generaţia mea de amatori de fotbal am avut prilejul să vedem pe “arena” orăşelului nostru echipele celebre româneşti Casa Centrală a Armatei ulterior “Steaua”, “Dinamo”, CFR ulterior Rapid, Petrolul, Progresul, UTA, U Cluj, IC Oradea, Metalul Hunedoara şi altele.

Dintre jucătorii renumiţi care au evoluat pe terenul din Câmpia Turzii amintesc pe Ozon, Apolzan, Petcovschi, Filoti, Bazil Marian, Voinescu, Toma, Vaczi, Farmati, Alexandrescu, Constantin şi mulţi alţii.

La “Sârma” au jucat fotbalişti crescuţi în oraş printre care internaţionalii Copil I, II şi III, ultimul Copil Vasile la “Rapid” a fost extrema naţionalei României, api Câmpeanu Victor, portarul echipei reprezentative de juniori, în continuare internaţionalii Mari Alexandru, Cacoveanu, Raksi, Kraus, Suru, Sighety, Bartha, Urcan, colegii noştri Mihai Adam, Ienei Iuliu,

121

Ioan BĂLĂEI

Gherghe Călinac. În echipă au am ijucat fotbalişti de mare valoare: Ghiţă Mândruţiu, soţul profesoarei noastre de psihologie, Güri Modovan, fratele colegei noastre Moriş, Ilă Roman, Tibi Ban, fraţii Nedelcu, Anghel Buriau, Lazăr şi Felecan care împreună cu Mari Alexandru formau o linie de apărare denumită “Horia, Cloşca şi Crişan”, apoi Rusu Ion, Ruzici, Carapeţ, Postolache, Horvath, Palfi, Niculescu, Mureşan, Safar, Raab şi mulţi, mulţi alţii.

Secretul performanţelor echipei “Sârmarilor” cum li se spunea consta în extraordinara pepinieră locală de tineri şi copii aveau la toate periferiile oraşului islazuri pe care se juca fotbal de dimineaţa şi până seara. Un mare avantaj îl reprezenta sprijinul acordat de conducerea Uzinelor Industria Sârma începând cu directorul general Ion Stanatiev şi inginerul şef Sepi (tatăl colegei noastre Zoe) care iubeau şi practicau fotbalul şi sportul în general. De fapt exista şi un campionat intern al uzinelor, fiecare fabrică şi secţie mare având echipă de fotbal de amatori.

În Câmpia Turzii cu susţinerea Uzinelor funcţionau echipe înscrise în campionatul republican la: box, atletism, popice, şah, handbal, tenis, voley, tenis de masă. În oraş, înscrisă în campionatul regional era şi echipa de fotbal a Fabricii de cărămizi şi ţiglă.

Tot sport se chema şi pasiunea noastră pentru excursii şi drumeţii ţinând seama că am străbătut nu numai Apusenii despre care v-am povestit ci şi alte regiuni ale ţării. Astfel, împreună cu profesorul Nemeş şi alţi dascăli, am vizitat Ţara Haţegului, Câmpia Română de-alungul Dunării, am fost în Deltă şi la Marea cea mare. Am în faţă fotografiile făcute la castelul Huniazilor, pe insula Ada-Kaleh, la Brăila, Tulcea şi Sulina, pe litoralul românesc unde se aflau în construcţie noile staţiuni din Sud.

Recunosc chipurile bronzate şi frumuseţea colegelor noastre, care în oraş ca şi în natură ieşeau în evidenţă prin delicateţe, dinamism şi voioşie. Am în faţă imaginile cu feţele

122


zâmbitoare ale fetelor Iosivaş Cornelia, Sanda Suciu, Lupea Aurelia, Iob Maria, Cioargă Margareta, Tot Gherghina, Vlad Vetuţa, Tiboc Cornelia, Duca Lina, Miclăuş Mia, Vereş Rodica, Mureşan Ileana, Apahidean Maria, Golgoţiu Maria, Fetiţă Lucreţia, Hidişan Teodora, Nistor Ana, Ileana Vedean, Marcu Ligia şi celelalte pe care le rog să mă ierte dacă nu le-am amintit. Deşi cu unele m-am revăzut la întâlnirile periodice ale promoţiei, vă mărturisesc că pe măsură ce trece timpul îmi este din ce în ce mai tare dor să le revăd şi întâlnesc, să-mi reîncarc sufletul cu sentimentele de prietenie şi dragoste născute în copilărie şi adolescenţă.

Excursiile erau valorificate de dascălii noştri în diverse modalităţi. Trecerea prin zone diferite ale ţării era un prilej de cunoaştere geografică, istorică, economică, folclorică, de percepere a florei şi faunei specifice, a tradiţiilor locurilor dar şi cunoaşterea personalităţilor din cultura şi ştiinţa românească. Peste toate acestea cu fiecare zi se întăreau prieteniile dintre noi, ne obişnuiam în colectivitate, ne manifestam potrivit trăsăturilor de caracter şi comportamentale ale fiecăruia. Ca să nu mai vorbim de stimularea spiritului de iniţiativă şi responsabilitate urmărite permanent de profesori.

Pe timpul excursiilor, preocupările colegilor corespundeau pasiunilor şi interesului fiecăruia. Astfel imi amintesc de colegul Buza Mircea viitor geolog care în ieşirile din natură aduna tot felul de pietre şi bucăţi de rocă spre amuzamentul tuturor. Prietenul meu Oană Titus, viitor inginer, ofiţer tehnic era interesat de orice maşină, agregat, dispozitiv etc. Colegii Ciupercescu, Pop, Tătar urmăreau flora şi fauna, Pick, Adam, Bodea, Iosivaş Cornelia, Ileana Vedean, Văleanu Ion Nosa, Tiberiu Gheorghe făceau calcule şi se ocupau de contrucţii, Hidişan Teodora, Nistor Ana, Bobăilă Emilia, Corovei Maria se preocupau de etnografia zonei. Literatura şi arta erau în preocupările colegilor Zoe Sepi, Doina Ardelean, Tiboc Camelia, Oargă Nicolae, Miclăuş Mia, Mureşan Ileana, Lupea Aurelia, Fetiţă Lucreţia, Popa Ioan, Suciu Sanda, Cioargă Margareta şi Tot Gherghina.

123

Ioan BĂLĂEI

De istorie şi sport se ocupau colegii Câmpeanu Ioan, Mera Eugen, Călinac, Baciu Maia, Ienei Iuliu, Marcu Ligia etc. Imi cer iertare dacă memoria mi-a jucat feste şi preocupările unor colegi le-am reţinut eronat.

Cu siguranţă ambianţa excursiilor noastre şi poate felul în care ne manifestam noi, prima promoţie de liceeni, l-a determinat şi inspirat pe profesorul Nemeş Ioachim să scrie şi apoi să monteze la teatrul din oraş însă cu noi elevii piesa de care am amintit “Clasa noastră cântă, râde şi visează”. Spectacolul muzical-coregrafic a fost realizat muzical de profesorul Nicolae Botezan şi orchestra simfonică a Uzinelor Industria Sârmei, regia a aparţinut lui George Racoţi şi profesorului Nemeş, decorurile au fost realizate de unchiul meu profesorul Ion Bălău, costumele au fost asigurate de familii iar interpreţii am fost noi, băieţii şi fetele proaspătului liceu teoretic înfiinţat în, de asemenea proaspătul oraş Câmpia Turzii.

Ce conţinea spectacolul? Întâmplările trăite şi imaginate de clasa noastră în excursie, prezentate pe scenă, în trei acte şi mai multe tablouri. În actul întâi, după o zi de mers, obosiţi dar veseli şi mulţumiţi, elevii şi elevele clasei noastre în excursie ajung într-o poeniţă din pădure. Imediat se instalează corturile, se pune ceaunul la foc, se pregăteşte mâncarea şi în acest timp, pădurea răsuna de cântece şi veselie. Treptat personajele, adică noi elevii cântam şi recitam poezii, spuneam anecdote şi întâmplări din şcoală, ne adresau epigrame, ghicitori, se povesteau legende populare, totul la un foc de tabără seara.

Se spuneau şi nişte poveşti cu împăraţi şi Feţi-Frumoşi în care erau strecurate diferite pilde ce trebuiau sesizate. În timp ce se rosteau aceste poveşti cu împăraţi şi Feţi-Frumoşi, cu Ilene Cosânzene şi Zmei, noi elevii adormim pe rând şi în poiană se aşterne întunericul şi liniştea.

În actul doi, basmul prinde viaţă, în poiana luminată feeric descoperim o curte domnească în care un împărat cu boierii şi curtenii săi, doresc să-l pună la încercare pe Făt-

124


Frumos venit să ceară mâna Ilenei Cosânzene. Astfel se derulează basmul în care Făt-Frumos se luptă cu Zmeul, înfruntă tot felul de obstacole, se confruntă cu Ielele şi până la sfârşit iese învingător iar la curtea Impăratului începe un ospăţ la o nuntă mare ca-n poveşti.

În pădure Făt-Frumos este atras de dansul Ielelor, moment coregrafic de excepţie, un adevărat balet în care au evoluat pe muzica orchestrei simfonice, excepţionalele noastre colege costumate în rochii albe, vaporoase asemenea unor zâne minunate.

Pe cine recunoaştem în eroii basmului? Păi, Făt-Frumos era colegul nostru Ghiţă Pick, Ileana Cosânzeana era Ileana Vedean, împăratul eram eu, Zmeul era încruntatul Tătar Mihai şi apoi ceilalţi colegi, Cuipercescu, Câmpian, Mera, Oană Titus şi ceilalţi curteni, valeţi, boieri, prinţese, meseni, oşteni etc.

Masa împărătească de la nuntă era cât se poate de reală iar bunătăţile au fost pregătite şi aduse de mamele noastre care s-au întrecut în a pregăti o nuntă de împărat! Într-o asmosferă de petrecere generală, pe muzica adecvată se încheie actul doi.

În actul trei, revedem aceiaşi poieniţă în care ne trezim treptat cu toţii şi începem să povestim visul pe care l-am avut şi în care se făcea că la curtea unui împărat s-a anunţat că se caută peţitor de rang înalt pentru Ileana Cosânzeana. Fiecare recunoştea în ceilalţi colegi personajele din basmul visat, cu caracterizările pline de haz şi ironiile la adresa celor întâmplate. Treptat, tabăra se trezeşte, încep cântecele, bancurile presărate cu întâmplări din basmul visat, se fac planuri cu viitorul nostru în diferite profesii şi în viaţă. Apoi se strâng lucrurile, lumea se pregăteşte de deplasare şi, în final, cu cântece, clasa noastră începe marşul, continuând excursia într-o atmosferă de bucurie şi petrecere tinerească.

Toate scenele cu acţiuni în grup, cântecele corului, soliştii, baletul şi prezentările au fost însoţite de interpretarea

125

Ioan BĂLĂEI

orchestrei cu melodii cunoscute sau creaţii originale adaptate acţiunilor.

Spectacolul s-a bucurat de un succes extraordinar ceea ce autorilor şi interpreţilor ne-a produs o mare satisfacţie şi mândrie, răsplătindu-ne eforturile şi renunţările impuse de nenumăratele repetiţii şi pregătiri individuale, apoi împreună şi cu orchestra, pe timpul vacanţei.

Din păcate după aproape 50 de ani, unele detalii s-au uitat iar camere de luat vederi nu existau şi nici aparat de filmat n-am avut. Vom încerca să ne împrospătăm amintirile la apropiata sărbătorire a centenarului a unei jumătăţi de secol de la absolvirea primei promoţii de elevi ai liceului teoretic din Câmpia Turzii. Noi, componenţii acestei promoţii, am lansat şi tradiţia întâlnirilor periodice pentru următoarele generaţii.

Ne-am lăudat întotdeauna, pe drept cuvânt, că am fost o promoţie unită, capabilă şi talentată, că ne-am iubit şi respectat, că datorăm foarte mult tuturor dascălilor care s-au străduit să ne formeze şi educe. Întâlnirile noastre au fost posibile şi datorită conducerii liceului, a colegilor localnici cărora le mulţumim că s-au preocupat de organizarea revederii. Să le amintim aici pe colegele Margareta Cioargă, Maria Inocan, Tot Gherghina, Cornelia Tiboc, Maria Hidişan, Aurelia Lupea, Maria Corovei, Mia Miclăuş, Teodora Hidişan, Lucreţia Fetiţă. Dintre colegi, Aron Bodea, Eugen Mera, Ioan Câmpean aflat de mai mulţi ani în suferinţă, ioan Vălean, Nicolae Zeic şi alţii.

La ultima întâlnire m-am revăzut cu singura rudă mai îndepărtată rămasă în oraş, Lucian Borota, ceea ce m-a bucurat foarte mult.

Tot atunci m-am plimbat prin locurile de care mă leagă felurite amintiri. Am trecut prin parcul cu copaci mari şi umbroşi din centrul oraşului şi mi-am amintit de plantarea lor la care am participat şi noi elevii. Apoi am trecut şi pe străzile unde am locuit cu chirie, în cartierul “Sâncrai” şi lângă gară, casele respective existând şi astăzi.

126


La şcoală, în parcul alăturat am constatat că lacul cu insulă a dispărut la fel ca şi izvorul cu apă limpede şi rece unde ne răcoream în fiecare recreaţie.

Multe din locurile revăzute s-au schimbat, oraşul s-a dezvoltat, numărul locuitorilor a crescut odată cu importanţa lui economică şi scoială. În mod firesc, a sporit şi numărul personalităţilor la nivel naţional care s-au impus în diferite domenii, cultural-ştiinţific, artistic, sportiv şi bineînţelesc în viaţa politică şi lumea afacerilor, îndeosebi după 1989.

Sunt însă, spun localnicii şi multe lucruri ca peste tot în ţară, care le fac viaţa grea şi nu le-au îndreptăţit aşteptările, ba dimpotrivă.

Trecând prin oraş, ne-am amintit adesea de dragii noştri colegi şi profesori care n-au mai răspuns la citirea catalogului fiind plecaţi definitiv dintre noi. Imaginile lor le-am păstrat în amintire, reînviind întâmplările petrecute împreună. Cu durere în suflet le-am dedicat de fiecare dată un moment de reculegere.

Ori de câte ori am prilejul, este drept în ultima vreme mai rar, trec prin oraşul copilăriei mele. Nu voi obosi niciodată să-l străbat pe urmele propriilor paşi şi amintiri. Am avut şi am de fiecare dată marii emoţii şi îmi stăpânesc cu greu lacrimile.

Recent despre toate acestea am vorbit cu colegul şi prietenul meu Ghiţă Pick, venit la Bucureşti să-şi vadă cele două nepoţele gemene. Şi lor le-a vorbit despre prietenia noastră începută acum, peste cincizeci de ani.

Am depănat amintiri din şcoală şi liceu privind câteva fotografii aduse de fiecare. Ne-am sfătuit şi în legătură cu povestirea ce intenţonam s-o scriu, despre perioada în care “clasa noastră cânta, râdea şi visa!”

Ghiţă m-a ajutat să-mi împrospătez amintirile iar împreună ne-am întrebat “când şi de ce au trecut anii aşa de repede?”

127

Ioan BĂLĂEI

Au fost ani frumoşi cu bune şi rele, în care unele din visele noastre s-au înfăptuit, pe altele, destul de multe, le-am lăsat în sema generaţiilor următoare.

Am păstrat totuşi, în suflet, prietenia şi speranţa de odinioară.

Aştept revederea!

128


Vânătoare de mistreţi Niciodată nu s-a simţit atras de vânătoare, nici măcar

din curiozitate. Mulţi colegi şi cunoştinţe i-au explicat frumuseţea acestui sport practicat în natură, important pentru dezvolrarea sănătoasă a vânatului, echilibrul numeric al speciilor în habitatul lor firesc şi un comportament de protecţie ecologică cu care era de acord şi îl aprecia foarte mult. Totuşi, condiţiile desfăşurării acestui sport nu l-au motivat în nici un fel. În primul rând, parcurgerea distanţelor de zeci de kilometri pe câmp în dispozitive riguroase menite să prevină accidentele, ceea ce presupunea destul efort şi perseverenţă, făcea parte din activitatea lui cotidiană. Atribuţiile ofiţerului Barbu Valentin în frontieră prevedeau misiuni de pază, control, cercetare, prevenirea încălcării legislaţiei regimului juridic al acesteia, toate prin deplasări ziua şi noaptea, indiferent de condiţiile de anotimp şi starea vremii, în teren obişnuit sau greu accesibil. Întâlnirea cu animalele şi păsările sălbatice, îndeosebi în momente tensionate, era mai degrabă liniştitoare şi dorită neconstituind în general, o ameninţare, lipsind animalele mari. Ca urmare, în timpul liber îl atrăgeau alte preocupări şi activităţi.

Referitor la plăcerea tragerii cu arma la ţintă iar în cazul vânătorii, la o ţintă vie, în mişcare, cu apariţii surprinzătoare, la distanţe şi în poziţii diferite, ceea ce atrage în mod deosebit împătimiţii acestui sport, nu-l preocupau, întrucât de la începutul carierei militare în poligoane diverse, inclusiv automatizate, a tras cu toate categoriile de armament uşor în condiţii complexe, ceea ce constituia un element de continuitate şi chiar performanţă în pregătirea profesională.

129

Ioan BĂLĂEI

De aceea nu a fost ispitit să participe la o vânătoare, poate şi de teama accidentelor cu responsabilităţile corespunzătoare, chiar dacă era chemat de prieteni şi cunoscuţi sau solicitat de oficialităţi, găsind de fiecare dată scuzele necesare.

Deşi nu a participat, a avut totuşi ocazia de mai multe ori să vadă cum s-au organizat partide de vânătoare, de la cele mai obişnuite pentru membrii asociaţiei şi până la cele pretenţioase pentru şefi locali ori din capitală. La cele protocolare cu şefi, pregătirile erau mai ample, întrucât masa de la final trebuia să corespundă rangului invitaţilor şi să conţină specialităţi din ce s-a vânat acolo sau aiurea.

Îi plăceau în schimb poveştile vânătoreşti, unele adevărate, ca de altfel şi cele pescăreşti. Aşa, spre exemplu, un prieten care participase la o vânătoare cu ştabi de la Bucureşti spunea că la apariţia vânatului odată cu şefii trăgeau şi alţi vânători prestabiliţi, astfel încât succesul să fie asigurat.

Un altul, cu ochii în lacrimi de râs, povestea cum la Dunăre, la o partidă de pescuit, după ce şefii mari din capitală începuseră să guste câte ceva şi să bea un păhărel, mai la vale, în tufe cel care povestea şi nu altul, cu un băţ lung cu sârmă în vârf, agăţa firele lansetelor, le scotea din apă şi punea în ac un crap dintr-o crescătorie apropiată. Nimeni nu a sesizat că peştele respectiv crapul era de baltă şi nu de Dunăre.

La un moment dat s-a iscat un mic scandal. Unul din şefi era nemulţumit că la undiţa lui nu a prins nici un peşte. Cel de care depindea succesul pescarilor şi care făcea mărturisirea, a fost nevoit să intre în apă pentru a reuşi să ajungă la firul lansetei nemulţumitului şi să-i pună şi lui un peşte.

Deşi militar, obişnuit cu tragerile, Barbu nu era un pasionat al acestora. Poate trăirile din capitală cu evenimentele din război şi de după, l-au marcat pentru totdeauna. Un celebru actor român spunea că generaţia născută la începutul războiului şi-a trăit copilăria jucându-se în tranşee cu arme şi

130


cartuşe rătăcite, cu căştile găurite ale ostaşilor căzuţi la datorie în luptele din Ardeal şi unii îngropaţi chiar acolo, pe câmp.

Barbu a fost totuşi la o vânătoare. Iată cum s-a întâmplat. Toamna târziu a încheiat perioada strângerii recoltei, câmpul devenind mai gol, hrana animalelor sălbatice care se pregăteau de iernat, se găsea din ce în ce mai puţină. Căpitanul Barbu Valentin lucra într-o subunitate la frontiera de vest şi locuia în comuna Dumbrava situată la mai puţin de 3 km de graniţă. Avea colegi mai în vârstă, comandantul cu gradul de maior, ocupat până peste cap cu toate problemele pazei frontierei, respectării legislaţiei specifice în zonă şi viaţa subordonaţilor. Celălalt ofiţer, locţiitor al comandantului ca şi Barbu, un om albit înainte de vreme, avea familie cu 3 copii şi era mult mai mult în teren pentru realizarea unui dispozitiv de pază cât mai eficace. Tot el era vânător cu o armă veche, moştenită de la o rudă, neavând la activ decât puţine partide organizate de asociaţie pe fonduri de vânătoare din adâncime, întrucât la frontieră nu era permisă vânătoarea decât în anumite condiţii.

În aproperea frontierei, orice foc de armă declanşa alarma grănicerilor, nu numai la noi ci şi la vecini. Dacă se organizau vânători legale cu acordul grănicerilor, erau informaţi şi vecinii în cadrul măsurilor de cooperare convenite pentru paza frontierei, în vederea prevenirii încălcărilor de orice natură.

Într-una din dimineţile ce anunţa o zi frumoasă de toamnă, în timp ce străbătea curtea îndreptându-se spre birou, după ce dăduse misiunea câtorva militari ce trebuiau să plece în serviciu, căpitanul Barbu auzi un strigăt la poarta subunităţii unde venise un cetăţean din comună. S-a îndreptat spre el întrebându-l ce vrea.

- Tovarăşe căpitan, domnule căpitan, haideţi repede că în marginea satului ne-au atacat mistreţii! Sunt mulţi şi nu ştiu ce să facem. Eu stau în capul satului! Am anunţat primăria şi Postul de Miliţie. Faceţi ceva că pe aici n-au mai fost porcii mistreţi de 20-30 de ani.

131

Ioan BĂLĂEI

- Linişteşte-te omule şi spune clar dacă au fost atacaţi şi răniţi oameni. Unde sunt acum porcii mistreţi?

- Azi noapte, tot timpul au bătut câinii din sat iar mulţi oameni au văzut porci mistreţi în grădinile şi curţile lor căutând de mâncare. De dimineaţa au intrat în parcelele cu mătură şi porumb de la marginea satului, lângă şosea.

- Ai făcut bine că ne-ai anunţat şi pe noi să prevenim militarii care acţionează în pază pe direcţia respectivă. O să anunţăm şi grănicerii vecini. Important este ca Filiala de Vânătoare cu oamenii ei să rezolve situaţia.

Între timp a ieşit din clădire şi căpitanul Nicolae care după ce a aflat cele întâmplate, s-a dus acasă să-şi ia puşca de vânătoare şi apoi la locul cu porcii, să vadă despre ce este vorba.

Barbu s-a gândit că poate ar fi trebuit să raporteze la batalion despre cele întâmplate însă cum nu aveau suficiente date, nu ar fi putut răspunde la potopul de întrebări ce ar fi urmat. Când avea un eveniment de frontieră sau o situaţie anume, de la comandamentele de batalion şi brigadă şi chiar de la cel al trupelor, te trezeai cu tot felul de întrebări, pe care le puneau unii “teoreticieni” de prin birouri de nici prin minte nu-şi trecea şi care nu aveau importanţa sau nu foloseau la nimic. De aceea, poate nu raportase căpitanul Nicoale aflat la comanda subunităţii şi se dusese la faţa locului. Îşi luase puşca de vânătoare pentru orice eventualitate, cine ştie...

Dinspre mătură se auzeau din când în când strigăte şi chiar focuri de armă de vânătoare. Santinela aflată în foişorul de la subunitate a raportat că se văd oameni în grupuri care au ieşit din sat şi se duc spre parcelele cu porci mistreţi.

“Ce-ar fi să dau şi eu o fugă până la mătură” işi zise Barbu. Nu văzuse până atunci porci mistreţi în libertate şi în turmă. Auzise că toamna porcii migraseră în căutare de hrană pe câmp iar frontiera nu era un obstacol, dimpotrivă, constituia o zonă liniştită, protejată.

132


A chemat sergentul de serviciu şi a cerut să-i fie adus calul. S-a gândit să facă şi un control al dispozitivului de pază din frontieră aşa că şi-a luat din dulapul metalic pistolul şi un încărcător cu 7 cartuşe.

După ce a ieşit din localitate a parcurs o porţiune de teren în galopul calului mergând paralel cu şoseaua până în apropierea parcelei cu “mătură”. În dreapta locului respectiv se aflau câteva terenuri cu porumb ce fusese recoltat. Pe câmp mai erau asemenea loturi în care se găseau ştiuleţi neculeşi sau căzuţi pe jos constituind sursa de hrană pentru păsările şi animalele sălbatice.

Pe măsură ce s-a apropiat, a constatat că vânătorii şi oamenii ce hăituiau mistreţii se găseasu pe partea opusă lui. În colţul îndepărtat al parcelei se zărea un vânător pregătit cu arma să tragă la apariţia animalului. În colţul apropiat de Barbu, spre şosea, nu era nimeni ceea ce l-a determinat pe el să se îndrepte într-acolo cu gândul să alunge porcul mistreţ care ar fi încercat să fugă în această direcţie. Lăsase calul să-l ţină un târnăr aflat cu oile în apropiere.

În timp ce mergea spre parcela cu pricina, a observat că din cealaltă latură, unde se afla vânătorul, a ieşit alergând un porc mistreţ mare. S-au auzit două focuri de armă şi a văzut porcul căzând pe o parte dar după câteva clipe ridicându-se şi luând-o la fugă spre terenul cu porumb.

Socotind că animalul ar putea ieşi din porumb spre şosea, Barbu s-a gândit să-i taie calea şi a plecat în fugă spre latura respectivă. Era de aşteptat ca porcul să apară între şirurile de porumb, hăituit din spate de vânătorul care a tras în el şi oamenii care-l însoţeau. A scos pistolul din toc şi a introdus încărcătorul când a auzit zgomotul apropierii animalului.

Deodată l-a zărit în porumb venind direct spre el. Se vedea capul mare aplecat în jos şi coama zbârlită. Venea alergând şi nu părea să-şi schimbe direcţia. Ofiţerul şi-a armat pistolul şi în momentul următor a început să tragă precipitat ca

133

Ioan BĂLĂEI

la o şedinţă de tragere de viteză un foc, două, trei, fără nici un rezultat deşi distanţa nu era mai mare de douăzeci de metri.

Au urmat alte trei focuri trase în direcţia porcului care de asemenea nu l-au lovit. Ajuns doar la câţiva paşi, mistreţul s-a întors brusc spre dreapta ocolindu-l şi când a ajuns în dreptului ofiţerului, acesta a tras ultimul cartuş, al şaptelea. Glontul a pătruns în pulpa din spate a animalului şi la ieşire i-a rupt articulaţia făcându-i o rană mare şi adâncă.

Porcul a căzut, apoi s-a ridicat pe picioarele din faţă stând în poziţia şezând. Din pulpă îi curgea mult sânge. Crezându-l inofensiv, Barbu s-a apropiat, observând abia atunci că din urmă venise şi vânătorul aflat în colţul opus şi care fusese pe direcţia lui de tragere cu pistolul. Noroc că nu s-a întâmplat o nenorocire.

De pe câmp au apărut şi câţiva câini care s-au apropiat lătrând. Mistreţul a făcut un salt spre unul dintre ei lovindu-l cu capul, câinele fugind schelălăind. Apoi porcul a început să meargă la pas, în trei picioare, târându-l pe cel sfârtecat şi treptat a traversat şoseaua alergând de-a binelea.

Barbu şi-a căutat calul cu pricina acolo unde îl lăsase. Surprins l-a văzut călărit de ciobanul căruia i l-a dat, acesta alergând cu calul după porc. A trecut şi el şoseaua şi a văzut cum în faţa animalului a ieşit un tractor care l-a lovit. Apoi porcul slăbit s-a întors însoţit de un întreg alai de oameni mari, copii şi câini. S-a apropiat un vânător şi când mistreţul s-a oprit l-a împuşcat cu două focuri în cap. În acest timp dispre “mătură” se auzeau în continuare strigătele hăitaşilor şi zgomotele armelor de vânătoare.

Barbu a socotit că pentru el spectacolul se terminase, vânătoarea însă continua şi la ea era prezent căpitanul Nicolae, aşa că şi-a luat calul după ce l-a muştruluit pe ciobanul care-l lăsase pe jos şi s-a întors la cazarmă. A trimis imediat câţiva militari la locul întâlnirii cu mistreţul pentru a căuta şi recupera tuburile cartuşelor de pistol trase ce trebuiau justificate printr-un

134


proces verbal care avea menirea să lămurească împrejurările folosirii acestora.

Vânătoarea la care a fost prezent şi şeful grupei locale al vânătorilor a continuat până spre seară, recolta fiind deosebită. Au fost împuşcaţi mulţi mistreţi, alţii au reuşit să fugă înapoi peste graniţă, de unde veniseră probabil. Unii au fugit chiar dacă erau răniţi. Vânătorii au inventariat rezultatele acestei partide nepregătite şi au făcut împărţirea vânatului în condiţii speciale. La subunitate o masă de prânz pentru militari a fost pregătită cu o extraordinar de gustoasă carne de mistreţ. S-a ales şi Barbu cu o cantitate suficientă de carne din care un prieten din localitate a pregătit nişte cârnaţi pentru pus la borcan. Întrucât toată acţiunea s-a derulat pe fondul pericolului asupra cetăţenilor ameninţaţi de atacul mistreţilor înfometaţi şi agresivi nu s-a organizat nici o petrecere vânătorească, totul fiind trecut în tăcere şi discreţie.

A doua zi de dimineaţă la subunitate, Barbu fiind la “permanenţă”, a fost anunţat de centralistul de serviciu că este căutat la telefon de la marea unitate.

- Căpitan Barbu, ordonaţi!se prezentă ofiţerul - Tovarăşul general comandant doreşte să vorbească

cu cineva de la dumneavoastră. Vă fac legătura! Imediat în receptor s-a auzit vocea comandantului: - Ia spune căpitane, cu ce vă ocupaţi voi acolo? - Să trăiţi, raportez: în ultimele 24 de ore, în raionul

companiei nu am înregistrat nici un eveniment de frontieră. Paza se execută normal cu ...

- Nu mai spune, l-a întrerupt generalul. Zici că paza se execută normal la vânătoare de mistreţi? Dar cu armamentul de ce se trage ca la nuntă? N-am ştiut că la compania voastră am de-a face cu braconieri calificaţi! Mâine dimineaţa să am raportul cu tot ce s-a întâmplat. Pe urmă vom sta de vorbă. Vă învăţ eu minte! Profitaţi de faptul că vă este plecat comandantul de Cp în concediu şi vă faceţi de cap!

135

Ioan BĂLĂEI

Barbu amuţise. Şi-a revenit după câteva clipe şi a îndrăznit:

- Mistreţii au intrat în localitate şi în grădinile oamenilor. Bătrânii spun că aşa ceva nu s-a mai întâmplat de zeci de ani. S-au speriat localnicii şi au cerut ajutor. A fost şi şeful vânătorilor. Ne-am dus şi noi să vedem despre ce este vorba şi apoi urma să vă raportăm. N-am apucat că porcii au fost hăituiţi până seara. Acum căpitanul Nicolae se pregătea să raporteze la batalion.

- Bravo vouă! Ne întreabă grănicerii vecini de ce se trage la noi şi nu raportaţi nimic. De ce nu respectaţi ordinele? Cu porcii mistreţi lângă voi şi mie nu-mi raportează nimeni nimic! Vă credeţi mai isteţi! Nu ştiaţi că şi eu sunt vânător şi chiar vicepreşedintele Filialei regionale? Halal subordonaţi am!

Barbu a încercat să mai spună ceva dar telefonul s-a închis! A stat ca pe ghimpi până s-a întors Nicolae din controlul făcut în frontieră, căruia dintr-o răsuflare i-a povestit totul.

Nicoale l-a ascultat după care a concluzionat: - Are dreptate! Am aşteptat să se clarifice lucrurile, mai

ales că nu era eveniment de frontieră deşi vânătoarea de mistreţi se face cu aprobare de la Filială şi acordul nostru al grănicerilor. Asta este, hai să facem raportul repede şi îl trimitem cu subofiţerul, plutonierul companiei. Mai avem însă o problemă la fel de importantă! Ne trebuie neapărat, din pământ, din piatră seacă cum se zice, o pulpă de porc mistreţ pe care să o ducă subofiţerul generalului odată cu raportul. Nu ştiu dacă aştia de la Filială de vânătoare i-or fi trimis? Dacă nu găsim pulpa “ne-am dat foc la valiză”! Eu mă duc la Şeful de Post de la Miliţie. Nu se poate din atâţia porci câţi s-au împuşcat ieri să nu mai găsim o pulpă de porc! Gata, hai să plecăm!

La prânz, cu trenul local subofiţerul a dus raportul în plic sigilat şi un colet de toată frumuseţea.

Au trecut câteva zile la rând şi în companie a venit comandantul de batalion coloneţul Tiţu care într-o discuţie cu

136


căpitanul Constantin, comandanetul companiei, înapoiat din concediu, îi spunea:

- Să-ţi inveţi subordonaţii nu numai să-şi cunoască şefii dar şi să aibă grijă de ei, mai ales dacă unul este general. Şi până la urmă, eu sunt şeful vostru nemijlocit, eu vă dau permisii vă semnez notarea de serviciu şi calificativul anual, vă dau concediu şi prime etc. Şi ziceţi că au ieşit buni cârnaţii de porc mistreţ?

- Imediat le facem proba, tovarăşe colonel, spune căpitanul Nicolae aflat şi el la discuţie şi ieşi ca o furtună pe uşă!

Aşa a fost prima şi ultima vânătoare la porci mistreţi la care a participat ofiţerul de grăniceri Barbu în frontieră. În schimb, carne de mistreţ a mai văzut şi mâncat dar cânaţi la borcan n-a mai avut!

137


Promisiune neonorată Un şef în grad mare care avea la rându-i un şef cu

grad şi mai mare, l-a chemat într-o zi pe la prânz pe maiorul Emil Munteanu. Acesta, conştiincios, şi-a luat repede un caiet şi pix, prezentându-se la ordin. Şefii la vremea aceea, unii bineînţeles, aveau obiceiul să-şi timoreze subordonaţii şi să-i pună în dificultate încă din primele momente când se prezentau, asigurându-şi de la început condiţii pentru a-i domina şi ţine sub cotrol. Practica se dovedise eficientă şi era copiată de la unii la alţii. Se foloseau şi metoda de a-l întâmpina pe cel venit cu o observaţie referitoare la neajunsurile manifestate în muncă sau la o situaţie trecută care, chipurile, rămânea pe răboj ca o avertizare şi ameninţare.

Şeful la care urma să se prezinte Munteanu constituia o excepţie. Te întâmpina zâmbitor, jovial, se manifesta extrem de amabil şi avea un cuvânt bun de spus la adresa muncii şi capacităţii tale. Trebuie să menţionăm că făcuse şcoala la timp, urmase liceul teoretic tradiţional, nu avea origine muncitorească şi se pare că aparţinea unei vechi familii aristocrate. Militar de carieră, avusese de tânăr funcţii de comandă şi acumulase o bogată experienţă în conducere, cultura sa permitea să fie spiritual şi să abordeze uneori situaţii dificile cu un uşor umor. Obişnuia să citească literatură clasică şi contemporană, să comenteze fenomenul cultural românesc şi străin.

Pe lângă aceste calităţi, odată cu vârsta se accentuase şi o caracteristică negativă, comentată de subordonaţi. Devenise extrem de comod, evita confruntarea ce presupunea efort şi se folosea intens de munca şi capacităţile subordonaţilor pe care după cum simplu se lăuda, îi punea în valoare.

139

Ioan BĂLĂEI

Iubea anturajul şi discuţiile la o masă copioasă unde prefera un regim dietetic bogat în carne slabă, fiartă, cu garnitură de legume, regim anunţat din timp subordonaţilor care-l găzduiau pe timpul controalelor. Un foarte bun companion şi talentat povestitor avea un sac fără fund cu întâmplări, povestiri şi bancuri, toate cu final hazliu. Iubea protocolul militar, ceremoniile şi toate manifestaţiile în care reprezenta figura centrală căreia i se acordau toate onorurile. Beneficiind de înălţimea celor aproape 1,90 cm, privea lumea de sus, cu un aer detaşat, impunător. Aşa cum singur mărturisea avusese succes la femei şi de aceea multe din povestiri atingeau şi acest subiect.

Printre defectele sesizate de subordonaţi era şi transformarea sa bruscă în faţa şefilor mai mari ca el când îşi schimba atitudinea faţă de subalterni devenind brusc excesiv de exigent, dur chiar, îndeosebi în şedinţe, bilanţuri, analize etc. Vroia să atenueze unele aprecieri oficiale la adresa sa care-l depunctau pentru o atitudine populistă şi mai puţin exigentă.

Intrat în biroul şefului, maiorul Munteanu s-a prezentat energic:

- Să trăiţi tovarăşe colonel, m-am prezentat la ordinul dumneavoastră!

- Vă salut cu respect, tovarăşe maior, vă rog să luaţi loc.

Ofiţerul s-a aşezat pe fotoliul din faţa biroului şefului, şi-a deschis preocupat caietul aşteptând să noteze, deşi poziţia era uşor încordată. Colonelul a comandat prin telefon două cafele şi apă minerală, după care i se adresă calm:

- Întrucât oamenii din compartimentul meu sunt plecaţi în teritoriu cu probleme operative importante, m-am gândit să apelez la dumneavoastră pentru o problemă de serviciu personală. Trebuie să vă spun că vă cunosc şi vă consider ca pe unul din cei mai bine pregătiţi specialişti ai noştri, foarte bine documentat, de mare perspectivă şi cu “condei” cum se spune, adică priceput în redactarea materialelor.

140


- Vă mulţumesc pentru apreciere, spuse Munteanu, vădit încântat de ce auzise.

- Trebuie să vă spun că ne-a chemat şeful cel mare pe noi adjuncţii şi s-a interesat ce controale am condus ultima dată. A cerut să-i prezentăm câte un raport scris până mâine la prânz cu principalele concluzii şi constatări de la acest ultim control. Personal, am condus un colectiv de 6 ofiţeri la Centrul de perfecţionare a pregătirii cadrelor. La înapoiere i-am raportat şefului rezultatele şi credeam că a fost suficient întrucât s-a executat un control de sprijin şi îndrumare menit să rezolve pe cât posibil, problemele la faţa locului, mai ales că activitatea a respectat norma de teren de 15 zile. Dar, mă rog, asta este situaţia şi raportul trebuie întocmit într-un timp foarte scurt. Tovarăşe maior, vreau să-ţi încredinţez dumitale sarcina respectivă.

Metoda folosită de şeful cel mare ca periodic să-şi pună în dificultate adjuncţii cerându-le rapoarte în timp foarte scurt dăduse rezultate. Şeful cel mare care era la origine un fost activist de partid ridicat din producţie, fără studii medii sau superioare dar cu practică la conducere nu urmărea decât să-şi menţină autoritatea şi să deţină controlul asupra instituţiei în fruntea căreia era pus de regimul comunist. Foarte abil şi inteligent nativ, după ce îşi selecţiona locţiitorii pe criterii de loialitate avea grijă ca odată obişnuiţi cu şefia, aceştia să nu-şi ia “nasul la purtare” şi să nu mai asculte fără să crâcnească. Aşa că, din când în când, efectua câte un astfel de exerciţiu şi îşi concentra atenţia asupra unui locţiitor (adjunct) căzut temporar în dizgraţie. Ca urmare, şeful cel mare ştia că subordonaţii cei mai buni ai colonelului Vasile Badiu, unul din adjuncţii săi, erau plecaţi din nou în teren şi astfel acesta va trebui să lucreze nemijlocit la raport. Iată de ce fusese găsit Munteanu ca o soluţie salvatoare căruia în continuare Badiu i-a spus:

- Sunt absolut convins tovarăşe maior că vei întocmi raportul la timp şi la cel mai înalt nivel, cunoscându-ţi competenţa şi capacitatea. Ca să vă stimulez fiindcă va fi

141

Ioan BĂLĂEI

nevoie de un efort susţinut ca acest material să fie terminat până mâine dimineaţă la ora 10.00, vă promit că la prima ocazie când voi rămâne la conducerea unităţii, şeful cel mare fiind plecat, vă voi acorda necondiţionat o permisie de cinci zile.

Badiu îşi încheiase radios explicaţia socotind că promisiunea unei mici vacanţe de cinci zile la care să se adauge şi o duminică reprezenta o atracţie deosebită pentru orice ofiţer şi mai ales pentru unul tânăr.

Pe măsură ce s-a dumirit despre “sarcina” ce-i revenea Munteanu a înţeles ce treabă îl aştepta până a doua zi fiindcă nu era prima dată când trebua să lucreze şi noaptea la materiale urgente. Era perioada în care o activitate era apreciată după valoarea materialelor prezentate şi nivelul critic al discuţiilor. Astfel, după o şedinţă în care toată lumea era criticată şi în raport şi în discuţii, la concluziile trase de reprezentantul eşalonului superior se spunea “Activitatea a fost bună, combativă, şi-a atins scopul şi avem convingerea că munca se va îmbunătăţi iar obiectivele vor fi îndeplinite. Lumea se obişnuise cu această formulă şi după şedinţă îşi vedea fiecare de treaba lui fără să-i pese de ce s-a întâmplat. Între colegii care se criticaseră reciproc cu exigenţă se făcea pace cu justificarea că tot ce s-a spus era pentru şedinţă şi nimeni nu se supără, de parcă ar fi participat la un spectacol. Oamenii găsiseră modalitatea de a se proteja şi se pervertiseră la cerinţele sistemului. Cât despre materiale, în general, cele care se citeau în şedinţe, lucrate la prima mână de “condeieri” reprezentau 80% din pregătirea activităţii, restul constituindu-l instruirea vorbitorilor înscrişi de regulă, anticipat, la cuvânt.

Reprezentanţii organelor sau eşaloanelor superioare aveau obligativitatea să citească înainte rapoartele ce urmau să se prezinte şi dacă socoteau că nu corespund, trebuiau refăcute fie pentru a fi mai “ancorate” în documentele de partid, fie mai critice sau mai concrete etc. Aşa se face că de regulă se lucra la material şi în noaptea care preceda şedinţa. Şi la celelalte materiale sau rapoarte care nu se citeau în şedinţe ori în bilanţuri, soarta “condeierilor” era aceeaşi, adică trebuiau să

142


le refacă până ajungeau pe placul şefilor. Ca să nu mai vorbim că adeseori apăreau sarcini de genul“ s-a hotărât la partid că mâine să fie analizată problema eficienţei muncii şi să se prezinte un material de analiză concret şi cu măsuri”.

Înţelegând ce are de făcut şi împăcat cu soarta Munteanu răspunse.

- Am înţeles, mă voi strădui să întocmesc la timp raportul. Vă rog numai să-mi daţi caietul dumneavoastră cu adnotările din timpul controlului, eventual cu concluziile şi măsurile comunicate acolo, la sfârşit. Dacă s-a întocmit de către colectivul de control o documentare, cu atât mai bine.

- Stimate tovarăşe maior, aici avem o problemă. La control eu am făcut observaţii şi am dat indicaţii pe loc, concret pentru fiecare problemă iar cei responsabili în frunte cu comandantul centrului au reţinut toate problemele. De aceea eu n-am mai notat în caietul meu! La sfârşitul controlului ofiţerii din colectiv în prezenţa mea au prezentat principalele concluzii, fiecare pe domeniul specialităţii sale într-o şedinţă cu şefii de catedre şi birouri din instituţie şi bineînţeles a şefului şi adjuncţilor. În cuvântul meu, am mai accentuat şi atenţionat asupra unor probleme. Prin urmare nu-ţi pot da un caiet şi nici ofiţerii care au fost în controlul respectiv nu sunt la serviciu. În documentarea adusă de la Centrul de perfecţionare sunt în general, situaţii statistice şi copii ale unor planuri şi programe de învăţământ şi analize periodice pe care voi da ordin la secretariat tovarăşului maior Cheşa Valentin, colegul dumitale să ţi le pună la dispoziţie.

Maiorul Munteanu abia acum realiză dificultatea amplificată a întocmirii raportului şi motivul pentru care fusese el solicitat. Practic, trebuia aproape inventat, creat materialul pe date cunoscute şi informaţii sumare în condiţiile în care nu exista timpul necesar pentru o documentare completă sau aproape. De asemenea, şi-a dat seama că şeful cel mare a vrut să-l pună pe colonel să lucreze, să se lovească de pragul de sus şi să-şi recunoască superficialitatea finalizării controlului la

143

Ioan BĂLĂEI

nivelul comandamentului. Numai că tovarăşul colonel Badiu găsise rezolvarea tot pe seama muncii altora că de-aia există subordonaţi.

După câteva clipe de gândire, Munteanu i se adresă şefului:

- Dacă n-am caietele, cel puţin cu adnotări şi însemnări crude, îmi va fi foarte greu să-l termin într-un timp atât de scurt. Va trebui să fac apel la cunoştinţele mele despre centru la aspectele generale valabile de la un an la altul şi chiar să inventez unele aspecte, îndeosebi lipsuri valabile în orice şcoală.

- Ai dreptate. De aceea am şi apelat la dumneata care ai atâta experienţă în lucrul la materiale. M-am gândit că ar fi bine să vorbiţi la Centru ca să vă transmită telefonic ce le-am spus eu acolo, ce observaţii şi măsuri am stabilit. Şi ca să vă ajut, o să-l iau eu pe şeful centrului şi am să-i dau ordin să vă comunice problemele reţinute de la control şi ce le-am spus eu.

În sinea sa maiorul începuse să se revolte, gândindu-se că şeful nu este conştient de ridicolul situaţiei şi mai vrea “să-l ajute” vorbind la centru să-i dea problemele. Oare nu se gândeşte ce zic oamenii ăia? În sfârşit, nu mai avea sens să comenteze, timpul se scurgea în defavoarea lui şi trebuia să se ajute singur.

- O să aştept să mă sune şi să-mi transmită problemele după ce vorbiţi dvs. O să încerc să mă descurc cum voi putea, spuse maiorul închizând caietul în care nu avusese ce scrie.

- Nu mă îndoiesc să veţi face un raport bun. O să dau ordin la cantină să vă pregătească masa de prânz şi de seară şi să vă aducă cafea, apă minerală, suc, tot ce doriţi. Mâine dimineaţă începând cu ora 06.00 veţi avea la dispoziţie o dactilografă pentru redactarea materialului. Cred că un material serios trebuie să aibă minimum zece pagini cu câte probleme sunt la învăţământ.

144


“Da, sunt probleme la învăţământ”, gândi maiorul, mai ales că şeful centrului, altfel un om de toată isprava, fost miner şi C.I-ist, spuse cuiva într-o anumită împrejurare că s-a ocupat de discplina cursanţilor, de respectarea studiului, de portul regulamentar al ţinutei şi de învoiri şi ca urmare Centrul merge foarte bine ba chiar ar putea avea calificativul excelent, nu mai că ar trebui să nu mai aibă învăţămânul care-l încurcă, fără el unitatea ar fi foarte bună”

- Vă rog să-mi permiteţi să plec. - Da şi succes, în eventualitatea că aveţi ceva

probleme sunaţi-mă inclusiv acasă, să vă ajut. La revedere! - Să trăiţi! Maiorul Munteanu a ieşit îngândurat şi oarecum

cuprins de panică din cauza crizei de timp. Primul drum l-a făcut să ia de la secretiariat planul şi tematica de control ca să ştie la ce trebuie să răspundă. Abia întors la birou a fost sunat de la Centru, şeful acestuia i-a făcut altă surpriză neplăcută spunându-i următoarele: “La bilanţul controlului, şeful ne-a spus mai mult generalităţi iar lipsurile le cunoşteam şi noi. În principal ne lipseşte baza materială, localul este necorespunzător şi foarte vechi, nu avem aparatură audio-vizuală, săli de specialitate dotatedotate cu mijloace tehnice de pază şi control şi de transmisiuni, mijloace de transport etc. Ori, pewntru aşa ceva ştim răspunsul: nu sunt bani. Observaţiile critice şi de amănunt le-au notat şefii de catedre şi lectorii de la ofiţerii controlori, pe parcurs. Ca să le centralizez de la ei îmi trebuie timp aşa că numai mâine aş putea să vi le dau!”

- Eu aveam astăzi nevoie de ele, spuse Munteanu iritat. Vă rog să mi le transmiteţi prin telex cât mai repede posibil. Nu le vreau neapărat formulate, pot fi “crude”, cum se spune.

- Am înţeles, cred că cel mai devreme le veţi primi mâine dimineaţă.

- Foarte târziu, dar mă rog, asta este. Mulţumesc. Să trăiţi!

145

Ioan BĂLĂEI

Lucrurile erau clare, trebuia să întocmească un raport cu ceea ce ştia el, eventual şi cu unele lucruri ce le putea culege de la ofiţerii aflaţi în teren în eventualitatea că-i va găsi la un telefon. Nu mai avea timp să se gândească nici cu cine să se sfătuiască aşa că s-a apucat de scris având în faţă problemele din tematica de control. Şi uite aşa a scris şi tot scris, a mai răsfoit nişte materiale mai vechi, a consultat situaţiile statistice de la Centru, a găsti un raport la nivelul comandamentului în care era analizat şi învăţământul de specialitate. A scris vârtos până după miezul nopţii. A reuşit apoi să revadă unele pagini scrise mai greu şi îndeosebi măsurile propuse. A încercat să intre el în rolul celui care trebuia să caracterizeze activitatea în Centrul de perfecţionare pe care-l cunoştea şi să stabilească măsurile necesare. A plecat acasă cu maşina de serviciu şi s-a odihnit 2-3 ore. Dimineaţa a dictat materialul la maşină, prilej cu care l-a mai îmbunătăţit astfel încât dimineaţa la ora 09.00 s-a prezentat la şef cu raportul de zece pagini termnat.

Şeful nu numai că i-a mulţumit dar l-a şi îmbrăţişat, văzându-se scăpat de o mare îngrijorare.

- Ştiam că pot avea încredere în dumneata şi nu m-am înşelat. O să-l citesc repede şi mă voi duce cu el la şeful cel mare. Încă odată multe mulţumiri!

- Să trăiţi, răspunse Munteanu scăpat şi el de o piatră de moară, abia acum a simţit o mare oboseală şi chiar epuizare. Era şi el satisfăcut că şi-a probat încă o dată capacitatea şi voinţa în situaţii nu tocmai favorabile. Reuşise însă şi asta îi făcea foarte bine anulând în mare temerile avute la început. Era însă foarte curios cum va fi apreciat raportul. Zilele au trecut şi nu a mai aflat rezultatul.

La prima plecare a şefului cel mare, s-a prezentat la coloneul Badiu rămas la comandă.

- M-am prezentat pentru permisia promisă, şi poate îmi spuenţi şi cum a fost apreciat raportul.

146


- Nu ştiu, fiindcă şeful cel mare nu mi-a comunicat nimic. Pe material a scris în rezoluţie “Măsurile propuse să fie discutate pe compartimente”. Dacă nu era bun cu siguranţă nu ar fi difuzat materialul pe compartimente. Urmează să fie discutate propunerile pe care le-am făcut! Cât despre permisie, dragul meu, eu îţi propun să mai avem un pic răbdare întrucât şeful dumitale nemijlocit lipseşte şi vreau să-l informez şi pe el. Îţi promit din nou că n-am să uit şi mă voi ţine de cuvânt.

- Vă rog să-mi permiteţi să plec! - Vă salut cu deosebit respect. La revedere! Permisia aceea a rămas mult timp numai o promisiune

ca şi destule altele. Până la urmă însă nu despre permisie era vorba, ci despre şefii mai mari ori mai mici – de care fiecare dintre noi a avut parte în carieră. Cazul descris a fost unul izolat!

147


Anotimpuri răvăşite Din nou o primăvară capricioasă, când de mărţişor, în

loc să ne bucurăm de soare şi căldură iar natura să-şi pregătească mantia verde cu flori, afară ninge ca-n poveşti, ba chiar viscoleşte, astfel că pe stradă se văd trecători grăbiţi şi zgribuliţi, împovăraţi de grijile unei ierni ce parcă nu se mai termină.

Vom da vina, ca de fiecare dată, pe “babele” răutăcioase şi pudice care-şi leapădă cu regret cojoacele dar nici nu vor să-şi facă operaţie estetică pentru confruntarea decisivă cu tânăra şi infloritoarea primăvară ce se apropie. Discutând serios, constatăm că iarăşi nu se mai respectă ordinea anotimpurilor, că ele se întrepătrund în aşa hal încât uneori nu se mai deosebesc prea mult. Consecinţele sunt adesea dramatice datorită producerii unor calamităţi naturale dezastruoase.

Din nefericire se pare că anomaliile climaterice influenţează şi evoluţia societăţii umane, omenirea rătăcind şi ea imprevizibil prin meandrele timpului în căutarea drumului dezvoltării şi prosperităţii, al înţelegerii şi toleranţei, al convieţuirii şi păcii. Şi asta pentru că lumea continuă să fie ameninţată de foamete şi discriminare, de conflicte etnice, religioase şi de terorism, de efectele contradictorii ale mondializării, ale regrupării marilor puteri vechi şi mai noi potrivit propriilor interese zonale şi locale.

Oamenii simpli îşi dau seama din ce în ce mai mult că politica şi marile proiecte sociale se fac uneori peste capetele lor, mimându-se din când în când dezbaterea şi consultarea.

149

Ioan BĂLĂEI

O bătrânică dintr-un sat i se plângea unui reporter de televiziune. “Nu ne mai rabdă pământul, maică, de atâta răutate şi Dumnezeu ne pedepseşte cu inundaţii, cutremure, molime, sărăcie şi foamete” la care reporterul a adăugat “... şi cu războaie”. Femeia şi-a aranjat năframa şi a dat din cap spunând “Nu, maică, războaiele ni le facem singuri. Le încep conducătorii şi le terminăm noi în cimitire”.

Astea sunt vremurile. Acum un an, tot de mărţişor, am fost pensionat, semn că termenul meu de garanţie a expirat, cum se mai spune, în glumă. Totuşi este o realitate. Societatea consideră că după anii stabiliţi de legiuitor, capacităţile tale nu mai fac faţă cerinţelor şi cel mai bine este să nu mai încurci lumea. Unii se amăgesc că, de dragul lor, societatea le acordă timp de odihnă, că astfel are grijă de ei. Poveşti de adormit copii! Aţi auzit pensionari care să trăiască cel puţin la fel ca în activitate, mă refer la condiţiile materiale, fireşte?

La pensionarea mea colegii m-au sărbătorit. Am primit şi o diplomă de excelenţă în care se spune că eu, profesorul Anton Munteanu am dovedit un înalt ... etc., etc. şi mi se aduceau mulţumiri şi felicitări. Ne-am bucurat cu toţii. Eu că am scăpat de condiţiile şi inovaţiile unui învăţământ într-o nesfârşită reformă, şefii că au scăpat de gura mea şi colegii că am lăsat locul liber.

Mulţi au socotit că am avut o carieră de succes, de aceea unii m-au întrebat ca să-mi facă plăcere, desigur, dacă, în eventualitatea că ar fi posibil un nou început, aş urma acelaşi drum în viaţă. Le-am răspuns surprinzându-i că, în mod categoric, nu aş face acelaşi lucru, dorind să valorific altfel capacităţile mele pentru a realiza o construcţie durabilă, necontestată, într-un alt domeniu, în care influenţele ideologice şi politice să fie cât mai reduse.

Peste un timp, într-o discuţie mai largă care a marcat şi intrarea mea în cercul sau clubul neoficial al pensionarilor “liberi”, categorie aflată în principiu în afara oricăror subordonări şi influenţe şi neconstituind o ameninţare pentru “putere”, am

150


explicat parţial, ceea ce voi face în continuare, atitudinea mea de nemulţumire şi teamă faţă de trecutul şi prezentul meu profesional şi special. Am menţionat printre condiţiile de parcus ale generaţiei mele, caracteristicile evoluţiei societăţii la cumpăna dintre secole şi milenii, în care am cunoscut războiul adevărat şi cel “rece”, insurecţia roşie, mai multe revoluţii şi schimbări de regimuri politice, reconstrucţii şi tranziţii, democratizări diferite (populare, socialiste şi capitaliste), reforme reluate şi istorice, alianţe politice şi militare decisive, o mereu dezvoltare economică şi culturală a ţării, secetă, inundaţii, foamete, cutremure, molime şi încă altele. Nu ştiu dacă este mult sau puţin pentru o generaţie, dar dacă am în vedere ce ni se întâmplă nou acum către sfârşit, cred că este destul!

Fără a avea pretenţia că mă ridic la nivelul unui “analist politic” din categoria celor apăruţi ca ciupercile după ploaie şi dintre care unii s-au şcolit în particular, s-au documentat la televizor şi în jurul casei, dând lecţii şi verdicte în domenii ce le sunt adeseori absolut străine, îmi bazeze consideraţiile pe cunoaşterea concretă şi practică a fenomentului social din sfera mea de cuprindere, de-alungul a câtorva decenii.

Nu pot să uit că eu şi generaţia mea, în coilărie ne-am jucat în tranşee, ne-am adăpostit împreună cu părinţii de bombardamente, am adunat şi predat cartuşe şi proiectile de război şi am participat la amenajarea unor cimitire ale eroilor căzuţi pe front. Apoi am crescut şi început şcoala când era secetă şi foamete, alimentele şi hainele se dădeau pe cartelă, franzela era socotită cozonac iar tenişii abia apăruţi reprezentau o încălţăminte deosebită. Am purtat câtva timp uniforma de ceferist a tatălui, la vestonul din doc albastru mama i-a scos epoleţii şi nasturii de metal. Prima portocală pe care am primit-o prin anii cincizeci am încercat s-o mănânc muşcând ca din măr.

Şcoala am început-o cu tăbliţă şi socotitoare şi am scris pe caiet folosit tocul şi călimara cu cerneală. Programele artistice începeau cu cântece şi dansuri sovietice iar manualele

151

Ioan BĂLĂEI

din clasele primare erau pline cu realizările marelui prieten din răsărit, cu eroismul ostaşului sovietic şi ajutorul neprecupeţit acordat ţării noastre. Tata îmi spunea că la serviciu veneau mereu consilieri sovietici care îi învăţau şi supravegheau pe ai noştri cum să lucreze. Totuşi, dascălii şcolii cei mai mulţi experimentaţi şi oameni minunaţi erau adevăraţi profesionişti patrioţi care, am aflat mai târziu, au completat programa dându-ne şi cunoştinţele tradiţionale necesare chiar dacă ne acordau note de la 1 la 5 potrivit unui sistem copiat de la alţii.

Condiţiile şcolii erau precare nu existau localuri, materialul didactic şi mobilierul insuficient, multe posturi de învăţători şi profesori neocupate, manuale puţine iar o parte din cele vechi, interzise.

Intrarea la liceu a fost posibilă datorită înfiinţării acestuia în târguşorul din Ardeal unde locuiam şi care fusese declarat oraş, astfel că împreună cu colegii am devenit prima promoţie de absolvenţi de liceu, viitoarea tânără intelectualitate a zonei.

A urmat apoi o perioadă de reconstrucţie în care tinerii de la oraş şi sat puteau învăţa şi ca dovadă jumătate din colegii mei de liceu, fete şi băieţi veneau din satele învecinate făcând naveta cu muncitorii aduşi în fabrică pe schimburi, cu camioanele sau locuind în gazdă, aducându-şi mâncare de-acasă. În condiţiile dezvoltării “iraţionale” a industriei şi construcţiilor, toată lumea găsea de lucru, primea un salariu şi treptat o locuinţă. Până şi cei cărora nu le plăcea munca erau duşi în fabrică şi pe şantiere dându-li-se de lucru şi sporind rândurile clasei muncitoare.

Astfel am fost învăţaţi şi educaţi “prin muncă şi pentru muncă” ca pionieri şi utecişti, selecţia având la bază rezultatele la învăţătură sau în producţie, disciplina şi comportarea în cadrul colectivului. Între timp, am început să ne vină profesori tineri, dornici de afirmare şi apropiaţi de noii elevi. În liceu la un moment dat majoritatea dasclălilor erau sub treizeci de ani, plini de iniţiativă şi de spirit critic faţă de condiţiile din învăţământ.

152


Alături de ei şi noi liceenii am început să îndrăgim această profesie şi o parte ne-am decis s-o urmăm. Aproximativ la fel s-a întâmplat şi la sate unde a crescut numărul cadrelor didactice din noile promoţii întoarse în locurile natale, la fel stând lucrurile şi pentru unii ingineri agronomi, zootehnişti, mecanici, doctori, asistenţi medicali şi contabili etc. În acelaşi timp a crescut numărul şcolilor, căminelor culturale, dispensarelor, atelierelor şi cooperativelor. În schimb, ţăranii şi-au pierdut pământurile, animalele şi uneltele toate fiind înghiţite de CAP-uri. Noul regim politic înfăptuia dictatura proletariatului după modelul “marelui prieten” de la răsărit.

Treptat, îndeosebi pe timpul facultăţii, o serie de lucruri s-au mai clarificat, am început să descoperim valorile naţionale şi unviersale dar din nefericire, unele convingeri ale noastre au fost permanent controlate, îndrumate şi alimentate de principiile ideologiei comuniste, de necesitatea formării omului de tip nou, a educării tinerei generaţii şi înfăpturirea marilor idelauri ale clasei muncitoare în lupta pentru libertatea şi bunăstarea poporului român. Curios, toate acestea şi promisiunile de viitor ne-au motivat, preocupările noastre fiind stimulate atât de pasiunile profesionale, cât şi de competiţia pentru rezultate, foarte bune în vederea unei repartiţii pe post cât mai favorabile. Să nu uităm că majoritatea studenţilor erau copii de muncitori şi ţărani, bursele fiind acordate pe merit dar şi în funcţie de orginea socială. Organizaţiile UTC şi asociaţiile studenţeşti aveau un bogat calendar de activităţi educative, cultural-artistice şi sportive, cu caracter turistic, de pregătire militară şi reacreative. Exista şi se promova permanent prin acţiuni adecvate o atitudine combativă împotriva concepţiilor retrograde, duşmănoase şi perioculoase ale occidentului capitalist.

Promoţia noastră şi-a început activitatea practică la posturile obţinute prin repartiţiea ministerială şi primele nemulţumiri au fost determinate de schimbările la scurt timp a repartiţiilor pe bază de “pile”, protestele revoltaţilor fiind absolut inutile.

153

Ioan BĂLĂEI

Şi uite aşa au început nemulţumirile, insatisfacţiile şi adesea teama în exercitarea profesiei alese, care trebuia să dea sens şi împlinire vieţii mele. La ceasul bilanţului, de fapt al zilelor şi nopţilor de nesomn ale pensionarului tânăr ori deja versat, trebuie să afirm că ceea ce a făcut generaţia mea se poate vedea în toate domeniile, din rândurile ei s-au ridicat personalităţi marcante ale societăţii româneşti. Colegii mei de generaţie au format o parte din intelectualitatea ştiinţifică, tehnică şi culturală, unii dintre ei au fost managerii, cum spunem astăzi, procesului dezvoltării economiei naţionale potrivit obiectivelor vremii. Dintre ei, o parte au contribuit la afirmarea ştiinţei şi tehnicii româneşti, artei şi culturii dar au şi marcat viaţa politică atât în regimul comunist dictatorial în care unii s-au afirmat ca activişti devotaţi cauzei cât şi după revoluţie cu toate bunele şi relele democraţiei noastre post-decembriste în care politicienii sunt blamaţi şi contestaţi de toată lumea.

Cred că şi noi am contribuit la promovarea lecturii şi literaturii prin activităţile specifice din învăţământul elementar şi îndeosebi liceal, determinând într-un fel amploarea acţiunilor editoriale şi preţul extrem de accesibil, modic aş spune, pentru toate genurile de cărţi apărute în colecţii populare la care se adaugă lărgirea în toate mediile a reţelei de bilbioteci. Menţionez că într-un timp relativ scurt ne-am format bilbiotecile personale întrucât am făcut plata cărţilor în rate. Se pare că astăzi bibliotecile nu mai există nici ca mobilier în magazine.

Am fost în stradă în zilele revoluţiei şi după, la numeroasele manifestări de protest şi contestare, de revoltă şi respingere faţă de unele acţiuni şi evoluţii politice şi sociale, precum şi la exprimarea în adunări, mitinguri şi marşuri publice a dorinţelor şi cerinţelor generale şi profesionale ale cetăţenilor. Astfel s-au auzit protestele şi speranţele unei evoluţii democratice şi de performanţă din partea cadrelor didactice actori, cineaşti, artişti palstici, cercetători, medici, militari din C.A.D.A., fermieri etc. fie sub stindardul sindicatelor sau independent. În comentariile generale, în presă, în conferinţe simpozioane, în fundaţii, asociaţiii, forumuri şi societăţi “non

154


profit”, în campaniile electorale, au fost unanime aprecierile generale la adresa regimurilor populare, socialiste şi comuniste ca fiind cauza distrugerii societăţii româneşti, a economiei, culturii, învăţământului etc. Nu peste mulţi ani am auzit aprecieri din partea aceloraşi “specialişti”aparţinând unor domenii diferite făcând comparaţii secvenţiale, prin care afirmau că în regimul trecut învăţământul era mai bun, că înainte arta şi cultura avea alte condiţii de manifestare şi de afirmare a talentelor, se regreta tratamentul medical, posibilităţile de a petrece concediul ca să nu mai vorbim de asigurarea locului de muncă, a salariului şi locuinţei pentru cei mulţi. Şi atunci de unde dezastrul general şi involuţia civilizaţiei româneşti, aprecierile catastrofice şi apocaliptice la adresa trecutului?

O să spuneţi că sunt nostalgic, eu - fost director de liceu, până s-a descoperit la dosar că tatăl meu, funcţionar ceferist, fusese simpatizant liberal aşa cum declarase un “binevoitor” informat. Ca să justific această nostalgie de care aş putea fi acuzat, trebuie să spun că în ultimii ani ai regimului Ceauşescu, fiind membru de partid, stăteam noaptea la coadă în spatele magazinului alimentar din cartier unde se “dădea” pe bază de tabel şi semnătură, un carton de ouă şi două kilograme de carne, din care unul tocată, pe lună. Tatălui meu i-a fost expropiată o casă cu vie, curte, şi grădină pentru a se construi blocuri într-un cartier al oraşului. Pentru întreaga proprietate i s-au plătit aproximativ treizeci mii lei, o sumă fixă stabilită, care la vremea aceea echivala dacă îmi amintesc bine cu câteva salarii. A încercat după revoluţie o altă evaluare şi obţinerea retrocedării măcar a unei părţi din suprafaţa terenului de câteva hectare dar i s-a spus că a fost plătit pentru proprietate, cazul fiind definitiv închis.

O altă amintire “plăcută”a fost percheziţia pe care a făcut-o tatălui miliţia (păstrez ca amintire procesul verbal) în urma căreia i-au fost confiscate câteva kilograme de zahăr şi ulei, socotindu-se că au fost stocate ilegal. Cele câteva sticle de ulei şi zahăr le economisise pentru iarnă, când bolnav fiind, nu putea ieşi afară.

155

Ioan BĂLĂEI

Am şi un regret profund pentru modul în care m-am comportat faţă de două din rudele apropiate pe care le-am evitat uneori de teama comentariilor nefavorabile. Astfel, unul din fraţii tatălui pe nume Vlad, singurul rămas agricultor în satul natal din Moldova, invalid de război, n-a vrut toată viaţa să se înscrie în C.A.P. motiv pentru care în două rânduri a făcut câţiva ani de puşcărie. De fapt, prima condamnare s-a datorat reacţiei lui când un grup de oficiali din comună, format din activistul teritorial de partid, miliţianul, primarul etc. s-au prezentat la poarta gospodăriei sale. Atunci Vlad aflat în curte la tăiat lemne cu toporul, le-a cerut să-l aştepte la intrare, unde s-a dus cu unealta în mână, ceea ce s-a considerat a fi o agresiune existând martori autorizaţi. A doua oară în casa lui Vlad, la o percheziţie, s-a găsit sub o saltea, un pistol, despre care el mărturisea că nu ştie nimic şi i-a fost pus de cei care căutau prin lucrurile sale.

Celălalt caz este al unui unchi din partea mamei Rozalia sau Rozica cum i se spunea în familie. Acesta era profesorul Calceniu Augustin, pe numele mic Gusti. Fusese liberal cu funcţie de conducere într-o organizaţie din Ardeal a partidului, continuând şi după 1947 să activeze susţinând că vor veni anglo-americanii şi România va înlătura de la putere regimul bolşevic. A fost condamnat şi a executat 5 ani puşcărie tocmai în oraşul familiei sale, Făgăraş, în cetatea doamnei Stanca soţia unificatorulu românilor Mihai Viteazu, transformată în închisoare pentru deţinuţii politici. De câteva ori ne-am întâlnit întâmplător după ce ieşise din închisoare. Acuza printre altele regimul că ascunde adevărul istoric şi că-l falsifică în ceea ce priveşte cunoaşterea de către tineret a rolului monarhiei şi partidelor româneşti tradiţionale în dezvoltarea României moderne. Era un om realist şi a considerat că nu trebuie să ne afişăm împreună deoarece este surpavegheat.

Odată cu trecerea timpului, pe măsura acumulării experienţei de viaţă şi profesionale am început să observăm şi mai ales să simţim pe propria piele efectele concrete ale

156


dictaturii proletariatului care înfăptuia democraţia noii orânduiri comuniste.

Critica stărilor de lucruri “negative” era încurajată în şedinte de tot felul pentru “îmbunătăţirea muncii” şi ea ne-a dat posibilitatea să contestăm, este drept, fără rezultate, practica promovării profesionale şi sociale a pseudospecialiştilor, nu pe criterii de valoare ci pe bază de dosar şi “relaţii”. Este drept că unii “îndrăzneţi” susţinători ai criticilor la adresa şefilor ce se simţeau vizaţi şi-au schimbat locul de muncă “în interesul serviciului”.

Combativitatea în şedinţe, soldată adesea cu măsuri represive, i-au determinat pe mulţi să adopte o poziţie duplicitară în sensul că “le spunem ce le place să audă tovarăşii de la partid iar criticile pe ton revoluţionar sunt cu caracter general, în lumina documentelor şi cuvântărilor “tovarăşului” sau pe probleme mai puţin importante!”. De fapt se ajunsese la o atitudine generalizată, în care una spuneau oamenii în şedinţe şi alta comentau după.

Printre nemulţumirile mele principale a fost confruntarea cu tot felul de şefi fără personalitate, unii nepregătiţi, fără studii de specialitate însă obedienţi faţă de regim, indivizi care nu puteau oferi ca argument în deciziile lor decât obligativitatea hotărârilor de partid, valoarea cuvântărilor şi indicaţiilor tovarăşilor din conducerea superioară de partid şi de stat.

În prima parte a carierei, am cunoscut cu diferite prilejuri secretari de partid, preşedinţi, directori, şefi de la oraş, raion, regiune şi mai târziude la judeţ cu fel de fel de şcoli de partid şi studii în uniunea sovietică, unii uitând până şi să vorbească româneşte.

Cu timpul, cei fără studii şi le-au completat la seral sau la “fără frecvenţă”. Trebuie să recunosc că pentru un apartament mai bun şi mai bine situat, am acceptat tot felul de compromisuri “mărunte”. Mă refer la locul şi modul în care efectuam, la solicitare, examinarea tovarăşilor care îşi

157

Ioan BĂLĂEI

“completau” studiile, având în vedere responsabilităţile şi “eforturile” lor pentru binele oamenilor.

S-a creeat apoi Academia “Stefan Gheorghiu”, citadela studiilor de partid care acorda activiştilor de partid şi de tineret, celor care urmau să fie promovaţi în funcţii de conducere, licenţe în toate profesiile mai puţin cele medicale şi tehnice. Pentru unele specialităţi se puteau da examene de diferenţă şi echivalări. În aceste condiţii nu este de mirare că învăţământul la toate nivelele era complet politizat.

Referitor la promovarea cadrelor în general, dacă există acum aspecte asemănătoare celor relatate din trecut, lucrurile sunt “absolut întâmplătoare şi bineînţeles, izolate, foarte izolate”. Instituţiile de învăţământ superior atât cele de stat cât şi cele particulare oferă o multitudine de posibilităţi ca toţi cei care doresc astăzi să studieze şi să obţină licenţe, titluri academice şi universtiare s-o facă fără nici o restricţie şi discriminare. Dacă există totuşi un preţ? Probabil.

Rezistenţa noastră în învăţământul practicat în condiţiile unei dictaturi politice generale a constat în rigoarea, disciplina şi conţinutul ştiinţific asigurat în formarea culturii generale şi de specialitate. Am promovat şi stimulat consecvent pasiunea pentru cunoaştere, lectură, analiză şi investigaţie şi îndeosebi pentru creativitate.

Promovarea nonvalorilor în general, şi a unor “şefi” numiţi pe criterii de partid, a fost posibilă şi datorită introducerii sistemului evaluărilor cantitative în economie şi diminuarea factorilor de calitate ceea ce s-a aplicat o vreme şi în învăţământ. Astfel sub imperiul stimulării “eficienţei”, competenţa profesorilor a fost stabilită în funcţie de procentajul cât mai mare al reuşitelor elevilor la examene, aprecierea depinzând de numărul cât mai mic sau chiar lipsa corijenţilor şi repetenţilor. În ciuda protestelor şi rezistenţei noastre, trebuie să recunosc că pentru scurt timp, la unele clase, la absolvire cifrele erau absolute iar elevi corigenţi şi repetenţi erau foarte rar. Goana după cantitate şi depăşirea planului a molipsit pe toţi

158


cei care doreau să fie lăudaţi şi promovaţi astfel că în economie producţiile industriale şi agricole record se depăşeau permanent în raporte şi statistici. În învăţământ n-a durat mult această practică şi evaluarea corectă a fost repusă în drepturi, bineînţeles cu mici excepţii.

Cele mai multe critici şi sancţiuni le primeam datorită faptului că în activitatea educativă ne preocupam în forme diversificate de sentimentul patriotic şi cunoaşterea tradiţiilor naţionale istorice şi cultural-artistice dar nu la acelaşi nivel de formare a omului de timp nou, lupta de clasă şi internaţionalismul proletar. De obicei în propaganda de partid ne limitam strict la conţinutul unor lecţii şi broşuri destinate sublinierii cerinţelor şi binefacerilor regimului democraţiei populare şi făceam asta din obligaţie.

Urmând exemplul colegilor mai vârstnici, cadre didactice cu experienţă şi dascăli formaţi în şcoala tradiţională românească ne-am străduit fiecare potrivit priceperii şi puterilor noastre să formăm oameni cu o cultură generală cât mai bogată cu o adevărată educaţie civică şi patriotică cu o gândire analitică în măsură să străpungă zidul ignoranţei pentru a înţelege esenţa unor fenomene şi evoluţii sociale.

Trebuie să nu uităm că pentru ardeleni, sentimentul patriotic este mult mai puternic, el se naşte de regulă în familie şi este transmis din generaţie în generaţie, toate manifestările de acest gen găsesc un specific popular larg iar şcoala le promovează într-o mare varietate de forme. Uneori activităţile de educaţie patriotică le-au înlocuit pe cele religioase, interzise.

Am muncit tot timpul cu convingerea că vom putea forma şi educa promoţii valoroase de oameni şi viitori specialişti, că îi vom ajuta să-şi aleagă cea mai potrivită profesie şi să reuşească în învăţământul superior, cu gândul de a se realiza şi a fi utili societăţii. Ne-am străduit să le dezvoltăm creativitatea, ingeniozitatea, spiritul de competiţie şi de iniţiativă. Am încercat şi uneori am reuşit să impunem argumentarea logică a ideilor, înţelegerea conţinutului problematicii ce trebuia

159

Ioan BĂLĂEI

însuşită şi nu memorarea mecanică, nu folosirea exclusivă a unui exerciţiu de memorie.

Susţin cu argumente puternice şi concrete că noi profesorii am reuşit în ceea ce ne-am propus. Stau mărturie numeroasele personalităţi formate în acest spirit de generaţia mea şi de promoţiile care le-am pregătit. Din rândul colegilor mei şi apoi a elevilor noştri s-au ridicat oameni de ştiinţă, conducători de mari instituţii, cercetători remarcabili, economişti, ingineri în toate sectoarele, personalităţi ale culturii şi artei româneşti. Activitatea şi munca noastră a fost încununată de succes. Nu mă va putea convinge nimeni de contrariu, mai ales dacă mă gândesc la derapajele înregistrate astăzi de şcoala noastră în ceea ce priveşte drogurile, rasismul, violenţa, alcoolul, porgnografia şi chiar prostituţia.

Şi spun toate acestea fără să uit că în ciuda “măreţelor realizări”am trăit şi ani de reală mizerie materială şi uneori morală, de foamete şi frig, am fost marcaţi de cenzură şi autocenzură de îngrădirea libertăţii de expresie, de o izolare accentuată şi lipsă de comunciare în exterior, toate agravate de un deşănţat cult al personalităţii şi o dictatură ideologică extrem de dură.

În ciuda greutăţilor şi neajunsurilor, generaţia mea n-a încetat alături de promoţiile pe care le-am format şi îndrumat să muncească şi să construiască valori materiale şi spirituale să elimine neştiinţa de carte în mare parte. Până şi contestatarii cei mai încrâncenaţi ai oricăror evoluţii pozitive a societăţii româneşti în regimul comunist s-au format şi dezvoltat fie în mediul intelectual tehnic sau umanist, fie beneficiind de condiţiile favorabile ce le-au fost create. De unde apetitul pentru negarea absolută a oricăror realizări pe durata câtorva decenii? Poate tocmai ca expresie a decăderii morale şi a neprofesionalismului unor “specialişti” şi “analişti” de astăzi.

Mă domină sentimente de înutilitate şi de umilinţă la auzul aprecierilor şi evaluărilor etalate privind involuţia şi chiar distrugerea societăţii româneşti, a valorilor ei naţionale

160


tradiţionale, la aprecierea că ţara a cunoscut cea mai întunecată perioadă a istoriei sale.

O asemenea evaluare, lipsită de realism şi corectitudine nu poate rezista în faţa unei cunoaşteri documentate cu mărturii istoriografice şi materiale, uitându-se că noi “bătrânii” am cunoscut, trăit şi văzut realităţile despre care unii numai au auzit ce li s-a povestit şi în plus s-au făcut ecoul unor interese oportuniste.

M-am simţit profund umilit ori de câte ori s-a spus că generaţia mea şi nu numai, etichetată ca fiind comunistă, a distrus ţara, economia şi cultura, că poporul român a fost supus unui proces de degradare fizică şi morală, fiind încurajate nemunca, comportamentul infracţional, minciuna şi înşelătoria. Cum să nu mă doară uşurinţa cu care se fac astfel de apreceri şi când ele privesc viaţa şi activitatea mea prin care m-am străduit, adesea cu sacrifici şi riscuri, să formez oameni de caracter, foarte bine pregătiţi, capabili să-şi îndeplinească aspiraţiile şi să servească interesele societăţii, ale ţării. Eu şi colegii mei, cu mici excepţii, n-am lucrat pentru comunism, pentru o anumită ideologie deşi am participat la activitatea politică a vremii, însă ne-am integrat în efortul general care viza o viaţă mai bună, ceea ce constituie şi astăzi prioritatea politicii tuturor partidelor indiferent de doctrină.

Am muncit tot timpul şi am sperat că vom creşte alte promoţii valoroase de tineri dipuşi să-şi însuşească toate cunoştinţele generale şi apoi după ce şi-au ales profesia să se exprime în viaţă, valorificându-şi talentul, ingeniozitatea şi spiritul creativ. Probabil am avut şi eşecuri dar sunt convins că de foarte multe ori am reuşit, ca dovadă numărul mare de foşti elevi care astăzi sunt personalităţi de marcă în toate domeniile. Şi atunci de ce dorim să negăm tot ce-am făcut, cui foloseşte asta şi cu ce ne ajută astăzi când societatea este dominată de bani, sex şi violenţă.

Umilitor pentru mine a fost şi observaţia copiilor mei care cu decenţă mi-au reproşat totuşi că n-am realizat din punct

161

Ioan BĂLĂEI

de vedere material şi financiar mai nimic, că numai “cinstea, demnitatea şi corectitudinea nu te ajută să-ţi construieşti o locuinţă, să obţii un serviciu mai bun şi în ultimă instanţă să aduci prosperitatea familie”.

Copii mi-au atras atenţia, de fapt mi-au confirmat propria-mi observaţie că dacă banul devine valoarea supremă în societate, ceea ce a devenit o realitate, atunci normele morale fie că sunt schimbate, anulate ori devin negociabile financiar.

Întrucât toată viaţa am fost, mai ales în profesie, realist şi pragmatic, n-am putut acum pensionar fiind, să-mi înfrâng sentimentul inutilităţii faţă de tot ce-am realizat sau revin la o apreciere deja menţionată, tot ce-am “distrus”, aşa cum susţin politicienii aflaţi la putere astăzi!

Cât despre afirmarea valorilor ce să mai vorbesc. Înainte de revoluţie am avut colegi pe care i-am cunoscut foarte bine munci cot la cot în şcoală. Majoritatea dedicaţi meseriei, oameni cu chemare pentru profesia de dascăl au fost apreciaţi şi iubiţi de toată lumea. Am avut şi colegi care au ajuns întâmplător la catedră, unora nu le plăcea să muncească, din care cauză făceau o treabă de mântuială şi sigur că erau criticaţi sau nu erau băgaţi în seamă, cât despre performanţe nici nu putea fi vorba. Erau cunoscuţi aceşti profesori slabi fiind ocoliţi până şi de elevi.

Interesant este că după revoluţie, pe unii i-am văzut intraţi în politică şi acuzând vechiul regim că au fost marginalizaţi. Au dat apoi din coate, au ajuns pe liste de partid în Parlament sau prin ministere. Pe unul l-am văzut secretar de stat în Ministerul Învăţământului, vorbea la televizor de manuale alternative!

Şi atunci, dacă ar fi să iau viaţa de la început, să fac acelaşi lucru pentru care acum sunt umlit şi acuzat? Sunt nevoit să constat că mă paşte însingurarea întrucât nu numai colegii dar chiar şi rudele, ca să nu mai vorbesc de cunoştinţe se interesează din ce în ce mai puţin de mine. Cauza este lipsa de

162


atractivitate. N-am vilă sau casă de vacanţă la mare sau munte, locuiesc în acelaşi apartament cu două camere nedecomandate, într-un bloc la etajul şapte, n-am conturi în bănci şi nici măcar maşină. De ce nu le am? Păi am trăit din salariu de bugetar, n-am moştenit nimic şi n-am avut curajul să fac împrumuturi din bănci cu gândul la înapoierea datoriei. Ce-am făcut cu banii? Am asigurat cele necesare familiei, am fost în concedii, copii au urmat facultăţi, ne-am îndeplinit toate obligaţiile sociale şi am ajutat părinţii singuri şi bolnavi. Ba, colac peste pupăză, am avut tot timpul rate la CAR pentru bunurile cumpărate în casă.

În aceste condiţii ce aş putea oferi celor care ar veni spre mine. Mă refer la interese fireşti de ordin profesional sau material. Inevitabil până şi “relaţiile” atât de mult solicitate în toate orânduirle şi regimurile, se pierd treptat. Mai zilele trecute cineva s-a interesat dacă mai sunt în activitate. I-am mărturisit că sunt pensionar dar să-mi spună totuşi ce doreşte. Mi-a răspuns: “Lasă, altă dată. Sănătate. Pa!”

Dacă ar fi să-mi aleg altă carieră, cu singuranţă ea ar fi în domeniul bancar şi al afacerilor, oricum ceva constructiv, creativ şi de ce nu, speculativ. Cât despre neam, strămoşi, tradiţii şi patriotism ce să faci cu ele?

Astăzi, pentru foarte mulţi, ţara este acolo unde se câştigă mai mulţi bani şi poţi avea cât mai repede tot ce doreşti tu şi ai tăi. Cel mai bine te descurci dacă totul se cumpără şi vinde. Banul să circule dacă vrei să se înmulţească. Ai bani, eşti cineva, nu ai, salutare! Restul este “vrăjeală” cum ar spune un miliardar post-decembrist, adăugând în finalul oricărei discuţii “şi care-i problema?”

Totuşi, primăvara trebuie să fie pe-aproape iar noi, întreaga societate românească cred că ar trebui să ne ocupăm mai mult şi cu prioritate de ceea ce vom face în viitor!

Am văzut ieri bărbaţi şi femei stând la o coadă mare pentru a pleca să muncească în străinătate. Trişti şi îngrijoraţi vorbeau despre copii lăsaţi acasă. Sperau, cu banii strânşi, să-şi construiască o locuinţă.

163


O poveste cu cântec

L-a reîntâlnit pe doctorul Oană la o convocare de pregătire lunară a cadrelor din comandament, în prima zi cu tematică de interes general. Amândoi erau căpitani şi se cunoşteau de pe vremea când lucrau în aceeaşi unitate de frontieră. Doctorul l-a observat primul şi s-a apropiat zâmbind:

- Ce surpriză plăcută! Ce faci Baciule? - Bine doctore, am venit să întăresc rândurile ofiţerilor

tineri din comandament! - Bravo! Fii binevenit! Te-au prezentat la adunarea

cadrelor? - Sigur dar probabil ai fost plecat. - Da, facem douăzeci de zile de teren. Asta va fi şi

porţia ta. - Oricum este mai bine ca pe graniţă, spuse căpitanul

Liviu Baciu în timp ce salutau un grup de colonei ce treceau spre sală.

- Hai să intrăm şi noi şi mai vorbim în pauză. Ne aşezăm pe ultimul rând. Ştii cum se zice: „Coloneii în faţă în ordinea înmormântării.”

- Dacă îi tratezi tu, nu se ştie, spuse Baciu şi se îndreptă spre sală.

Îl cunoscuse pe doctor într-o împrejurare nu tocmai fericită când a avut nevoie de un consult medical şi i-a fost ruşine să se ducă la doctoriţa dispensarului din comuna de pe frontieră. Se îmbolnăvise de o boală „lumească” şi cum nu prea ştia ce să facă, un coleg l-a sfătuit să meargă la batalion unde există un doctor tânăr.

165

Ioan BĂLĂEI

A cerut aprobarea să părăsească subunitatea pe motiv că se duce la oraş, la croitoria militară. La unitate cpt. dr. Oană i-a prescris un tratament şi l-a asigurat că nu va raporta diagnosticul real deşi era obligat. În schimb i-a cerut să îi spună cine sunt fetele suspecte de „cadoul” primit, pentru măsuri profilactice.

Baciu s-a bucurat că a întâlnit la serviciu o cunoştinţă şi că astfel va avea cu cine sta de vorbă şi de la cine să se informeze despre viaţa în comandament şi nu numai având în vedere că doctorul era deja cu vechime.

Într-o zi la sfârşitul programului au hotărât să bea o bere la „C.C.”, denumire codificată pentru un restaurant discret, „Codrii Cosminului” aflat lângă comandament, pe o străduţă dosnică. Bineînţeles că acolo se putea servi o ciorbă de burtă şi un grătar specialitatea casei. Restaurantul funcţiona într-o fostă construcţie particulară cu mai multe camere reamenajate şi unde erai mai greu de descoperit. De aceea, pentru vizitatorii lui se folosea formula: „ Hai la C.C. cu ilegaliştii!”

Am intrat într-o încăpere unde într-un colţ, la o masă, se afla o pereche matură, doamna ferindu-se vizibil să nu fie observată şi eventual recunoscută.

După ce au lansat comanda doctorul l-a atenţionat: - Aici de regulă vine lume serioasă care nu doreşte să

fie văzută din motive diferite. Eu îl cunosc pe responsabil, stă în acelaşi cartier cu mine. Din când în când mai intru pe la el.

- Îmi place, răspunse Baciu dând roată cu privirea încăperea. Pare a fi curat. În general nu frecventez restaurantele şi nu beau decât o bere ori un şpriţ.

- Ştiu, de când ai făcut hepatita aceea nenorocită. Te-ai vindecat datorită regimului sever, deşi acolo la ţară era greu să-l respecţi. Acum te simţi bine?

- Da, nu am probleme, dar nu fac excese de nici un fel. Analizele sunt bune.

166


- O să mă ocup eu să vedem cum stai cu sănătatea. Este şi obligaţia mea de serviciu într-un fel. Eu răspund de medicii noştri din teritoriu dar îi controlăm şi pe cei ce deservesc cadrele din comandament. Spune-mi cum ai ajuns să fii mutat aici? Parcă ai avut ceva probleme datorită divorţului. Nu te ştiam cu „pile”.

- Ar fi bine să am „pile”. Din păcate îmi lipsesc cunoştinţele cu funcţii mari. Cred că m-a văzut vreun colonel şi m-a simpatizat. Drept să spun, am fost controlat de mai multe ori de generalul Vasile, şeful de Stat Major al Trupelor, pe vremea când lucra la brigada Timişoara. În legătură cu divorţul, drept să spun mă mir şi eu cum de şi-au dat avizul ăştia de la partid.

- Lasă tovarăşe căpitan că te cunoaşte lumea că eşti deştept şi foarte bun specialist. Cât despre femei, ce suntem noi de vină că avem succes şi că mai greşim. Apropo, îţi aminteşti că la Deta vizitam aceeaşi femeie? Să nu-mi spui că nu ştiai!

- Bănuiam, spuse Baciu zâmbind, eram burlaci amândoi aşa că nu-i de mirare. O cunoscusem la un „Activ de graniţă” la raion. Era instructoare de pionieri şi am auzit că avea mai mulţi prieteni ofiţeri. Olimpia era o fată trupeşă, veselă şi sufletistă. Nu avea prejudecăţi şi nu punea condiţii. Un singur lucru: trebuia să-i placi!

- Da, stimabile, avea Banatul fete grozave, adică le are şi acum şi nu sunt materialiste, vor însă respect şi tandreţe.

Oană se opri, făcând loc ospătarului să pună tacâmurile apoi continuă.

- Sper să nu te superi dacă-ţi mărturisesc că ai venit odată din frontieră şi dacă Olimpia nu a răspuns la uşă, ai bătut la geamul din stradă. Ea ţi-a deschis spunându-ţi că nu se simţea prea bine şi să treci a doua zi. Înăuntru eram eu şi te-am văzut. Repet şi îmi cer scuze acum, cam, târziu!

Baciu zâmbi iarăşi îngăduitor păstrându-şi disponibilitatea pentru destăinuiri:

167

Ioan BĂLĂEI

- Am bănuit că nu era singură. Nu aveam dreptul să mă supăr deoarece nu o anunţasem de vizită. Apoi, ca să nu rămân în inferioritate, dacă îmi aduc bine aminte, la o altă dată eu eram înăuntru şi cineva afară, la geam. Atunci mi se păruse că era vocea doctorului Oană. Nu sunt sigur, din cauza întunericului. Îmi cer şi eu scuze!

Au râs cu poftă amândoi în timp ce li s-au servit bunătăţile. „C.C.-ul” nu şi-a dezminţit faima. Nu este de mirare că eroii noştri şi-au repetat vizitele şi nu întotdeauna singuri.

Anii petrecuţi într-o unitate de frontieră şi pe care i-au evocat în repetate rânduri cei doi foşti şi din nou colegi, au însemnat pentru, pe atunci, locotenentul Baciu, o experienţă de viaţă extrem de neplăcută, de fapt un eşec sentimental personal, o perioadă ce putea să-i marcheze pentru mult timp nu numai starea sufletească, dar şi evoluţia în carieră. Iată pe scurt ce s-a întâmplat, cu menţiunea că o parte din întreaga poveste o cunoştea şi căpitanul dr. Oană Nicolae, medicul Batalionului de grăniceri la vremea aceea.

În condiţiile austere ale serviciului în frontieră unde posibilităţile de distracţie erau puţine, iar plecarea la oraş într-o permisie de 2-3 zile era o recompensă, nemulţumirile cadrelor tinere dar şi a celorlalte, nu se referau doar la dotarea tehnico-materială precară, ci şi la condiţiile de viaţă, la caracterul propagandistic fără acoperire în practică, privind grija faţă de om.

Se considera o stare de normalitate prezenţa permanentă în subunitatea de frontieră a cadrelor. Orice solicitare de a se asigura mai mult timp liber pentru viaţa de familie şi necesităţi culturale era interpretată ca lipsă de răspundere şi fugă de greutăţi.

Locotenentul Baciu obţinuse din primul an de activitate o serie de rezultate bune apreciate la nivelul marii unităţi. Ca urmare a avut îndrăzneala într-o şedinţă să ceară respectarea prevederilor regulamentare privind acordarea zilelor libere cadrelor din subunităţile de frontieră. Răspunsul

168


oficial al comandantului a fost: „După ce veţi prinde toţi infractorii să aveţi pretenţii. Ce? De distracţie vă arde vouă acum când avem efective reduse?”

Când întâmplător a cunoscut o fată, nemţoaică din Banat ce locuia lângă subunitate şi lucra la Timişoara, făcând naveta săptămânal, locţiitorul politic care-l văzuse într-o seară stând de vorbă cu ea, l-a chemat să-i facă nişte recomandări. Astfel, întâi l-a atenţionat să întrerupă relaţia întrucât s-ar putea ca fata să încerce să-l racoleze cine ştie în ce scopuri, apoi l-a sfătuit să-şi caute o „tovarăşă” corespunzătoare.

În timp ce era avetizat de pericolul ce-l păştea, locotenentul îşi spunea în sinea sa: „Ce racolare, măi frate, că fata vorbea foarte rău româneşte, iar noi acolo, la adăpostul copacilor, numai de discutat nu ne ardea”.

N-a avut încotro şi, deşi a încercat să-i explice omului cum devine chestiunea, „activistul” nu s-a lăsat înduplecat, aşa că a renunţat, fata săraca crezând cine ştie ce despre el, întrucât ea avea tot ce-i trebuie, cum spun bărbaţii. Şi totuşi nu era suficient să convingă fata, trebuia să lămureşti şi locţiitorul politic.

Până la urmă în satul de la marginea ţării, distracţiile erau puţine iar tinerii, atâţia câţi existau, lucrau şi stăteau mai mult pe la Timişoara unde oraşul mare oferea posibilităţi multiple. Din păcate, Baciu nu putea părăsi raionul subunităţii decât cu aprobare de la eşalonul superior, ceea ce era mai greu de obţinut.

Ca urmare, în satul unde locuia el, şansele de a asculta o muzică, de a petrece la un bal sau de a vedea un film erau legate de activităţile căminului cultural, o clădire veche, neprimitoare, având o bibliotecă şi o sală cu bănci din lemn fără spătar care erau mutate după necesităţi. De fapt, chiar cu toată bunăvoinţa, practic majoritatea timpului nu existau amatori de activităţi culturale, cu excepţia unor sărbători religioase ori de tradiţie locală precum şi de spectacole cu trupe de la oraş.

169

Ioan BĂLĂEI

Aşa într-o sâmbătă de toamnă a fost anunţat un spectacol folcloric al ansamblului de amatori aparţinând clubului C.F.R. din Timişoara, formaţie bine cunoscută şi apreciată în Banat.

În seara spectacolului a trecut pe la căminul cultural mai mult să vadă lumea întrucât condiţiile de vizionare erau proaste. Era şi puţin curios să cunoască acest ansamblu premiat de câteva ori la nivel naţional şi internaţional şi căruia i se dusese vestea că are o mulţime de fete frumoase.

A ajuns la sală după ce începuse programul şi de afară se auzeau strigătele formaţiei de dansuri populare. Se înserase deja binisor iar la intrare se afla destulă lume. Fiind îmbrăcat militar, oamenii l-au recunoscut făcându-i loc să pătrundă. Sala arhiplină reacţiona la ritmul muzicii şi mişcarea vioaie a dansatorilor care îşi făceau conştiincios datoria ridicând praful din duşumele.

Taraful cânta de jos şi nu de pe scenă tocmai pentru a lăsa mai mult loc perechilor de dansatori. Spectatorii, oameni de toate vârstele stăteau pe băncile de lemn din mijloc aplaudând zgomotos. Pe margini mai mult tineret, pe grupuri de fete şi băieţi, mulţi navetişti întorşi de la oraş în cursul după-amiezii. S-a oprit imediat lângă uşă. În jurul său a văzut câteva chipuri noi de fete drăguţe care îi înfruntau privirea zâmbind încurajator.

Se făcuse cald, atmosfera se încinsese, se discuta cu voce tare în ciuda solicitărilor de a se păstra liniştea şi binenînţeles se mâncau seminţe de floarea soarelui.

La un moment dat a fost anunţată o solistă pe care lumea a aplaudat-o îndelung la apariţie. Era o fată frumoasă cu părul şaten, lung, împletit într-o coadă groasă ce-i ajungea până la talie.

Baciu a privit-o cu încântare remarcând şi vocea frumoasă cu care a interpretat o suită de cântece bănăţene. Nu şi-a dezlipit ochii de la ea, părând absent la tot ce era în jur. La un moment dat a avut impresia că şi fata s-a oprit de câteva ori

170


cu privirea asupra lui. Poate i-a atras curiozitatea uniforma, poate însăşi insistenţa cu care era privită de un bărbat care nu aplauda.

După ce solista s-a retras, Baciu a ieşit afară să fumeze o ţigară. S-a întâlnit cu un coleg de la subunitate şi cu câţiva profesori de la şcoală ieşiţi de asemenea să se răcorească. Toţi au lăudat ansamblul şi calitatea soliştilor.

Baciu vroia să revină în sală, când a zărit solista cu părul lung. S-a îndreptat direct spre fata înconjurată deja de admiratori.

- Sărut-mâinile. Mă numesc Ioan Baciu şi vă felicit pentru frumuseţea interpretării.

- Mulţumesc! Numele meu l-aţi auzit, sper. Ana Vlad. Noi venim aici destul de des cu spectacole. Nu ne-aţi mai văzut?

- Din păcate n-am avut plăcerea, din motive diferite. De fapt, sunt destul de nou în localitate. Regret că v-am cunoscut abia acum!

- Îmi cer scuze că trebuie să mă retrag. Mai am câteva apariţii în program. Vom mai rămâne după spectacol la balul anunţat în continuare.

- Dacă rămâneţi, sper să ne revedem, spuse Baciu parcă temător să n-o scape. Vă invit încă de pe acum la un dans!

- Cu plăcere, răspunse Ana, care deja alerga spre intrare.

Baciu nu a mai revenit în sală. A dat o fugă până la subunitate unde a verificat câteva patrule înapoiate din serviciul de pază a frontierei. Îl preocupa verificarea unor informaţii referitoare la apariţia contrabandei cu substanţe interzise provenite din Turcia şi destinate unor ţări din Vest. Se realizase, în acest sens, o cooperare strânsă cu organele de miliţie din zonă.

Ofiţerul s-a întors la Căminul Cultural la puţin timp după ce începuse balul. La intrarea în sală n-a observat-o pe Ana.

171

Ioan BĂLĂEI

Abia după câteva minute s-au zărit reciproc. Ea dansa cu un coleg din ansamblu. S-a scuzat şi a venit la el zâmbind.

- Să trăiţi! M-am prezentat întrucât am promis un dans şi îmi place să am iniţiativă!

- Pe loc repaus, răspuse ofiţerul glumind pe acelaşi ton. Vă rog să-mi acordaţi acest dans, spuse Baciu înclinându-se uşor.

Orchestra a început să cânte un tango, ideal pentru o primă apropiere dintre cei doi tineri. Au dansat vorbind vrute şi nevrute. Ana i-a povestit că după spectacol tot ansamblul a servit o masă copioasă la Întreprinderea Agricolă de Stat din localitate unde au şi rămas la un şpriţ o parte din colegi împreună cu taraful de muzică populară. Aşa se derulau turneele sâmbăta şi duminica în judeţ, prilej de petrecere atât pentru ştabi cât şi pentru ceilalţi.

Amândoi erau totuşi încordaţi şi sesizau orice atingere. Au urmat alte dansuri, prilej de a se apropia şi mai mult, Baciu constatând că Ana nu opune decât o uşoară rezistenţă menită parcă să-l întărâte şi mai mult.

Bineînţeles că au atras atenţia celor din jur, mai ales fetei i se făceau semne discrete, de către colegii din ansamblu. N-au lipsit şi aluzii încurajatoare de genul „Uite ce pereche potrivită!” , „Ofiţerul a trecut la alta!”.

Petrecerea a continuat până după miezul nopţii când lumea a început să se adune la autobuz pentru plecare. Cei doi n-au putut fi prea mult singuri, aşa că nici nu şi-au spus prea multe unul despre celălalt. Totuşi, au stabilit modul de a ţine legătura telefonic.

S-au despărţit la autobuz unde s-au îmbrăţişat şi sărutat pe obraji ca nişte prieteni. A făcut acelaşi lucru şi cu câteva din colegele ei cu care, între timp, s-a cunoscut şi a vorbit. Şi-au promis să se revadă cel mai probabil la Timişoara

La numai câteva săptămâni, locotenentul Baciu a fost chemat cu nişte treburi la marea unitate. Nu a avut timp s-o

172


anunţe pe Ana, aşa că în prima după-amiază liberă a trecut pe la Clubul C.F.R. Din păcate, nu erau repetiţii iar la telefonul de la serviciu i s-a răspuns că Ana este învoită câteva zile.

Deoarece a doua zi trebuia să plece, a lăsat la club un bileţel cu câteva rânduri.

S-au întâlnit, până la urmă, când Ana a venit la el în comună unde avea o prietenă profesoară la şcoală, tot timişoreancă şi ea. S-a instalat la el la gazdă fără nici o ezitare, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea. În acest timp, Baciu îşi vedea şi de treburile lui la subunitate. Nu i-a cerut să-şi justifice atitudinea, fiind mulţumit de debutul relaţiei lor intime.

Gazda s-a oferit să le şi pregătească câte o gustare, deşi hrana pentru ei nu constituia o prioritate, cum am spune astăzi. S-au simţit foarte bine, totul devenise romantic, Ana îi fredona melodii în momentele de relaxare şi se comporta foarte tandru, ceea ce lui Baciu, alintat de mic de mama lui ca singurul copil, i-a făcut mare plăcere.

Au discutat îndelung. A aflat că serviciul ei la contabilitate reprezenta o formalitate, ca şi la ceilalţi solişti mai importanţi. Ei se pregăteau pentru spectacole, pentru tot felul de manifestări sărbătoreşti şi bineînţeles pentru petrecerile oficiale sau personale ale şefilor de la partid. În acest fel era cunoscută şi protejată de personalităţi importante ale regiunii. Se pregătea să dea examen la Conservator şi în acest scop frecvenţa Şcoala Populară de Artă.

Apropierea dintre ei sub aspectul comunicării, al dialogului spontan, fără pretenţii şi subiecte dificile, era evidentă dar acoperea numai spaţiile dintre momentele rezervate îmbrăţişărilor şi pasiunii lor fireşti.

Pentru Baciu, prezenţa fetei în întreg mediul rigid şi tensionat al vieţii lui i-au schimbat radical dispoziţia sufletească şi totul în jur a devenit mai frumos şi luminos, mai plin de optimism. Brusc i se părea că lucrurile încep să aibă şi alte sensuri şi repere pentru viaţa lui intimă pe care o cam neglijase. La cei 23 de ani ai săi, Baciu nu apucase încă să-şi trăiască

173

Ioan BĂLĂEI

tinereţea, datorită specificului muncii şi responsabilităţilor sale, de unde şi apariţia unor pasiuni sentimentale fireşti.

S-au întâlnit apoi la Timişoara de câteva ori, este drept, la intervale mai mari de timp, atunci când el se putea învoi de la subunitate. De fiecare dată au stat împreună la una din colegele ei, dansatoare, care avea o garsonieră şi pleca la rude. Acolo în locuinţa dansatoarei pe nume Eva, a văzut mai multe poze în grup cu prietenii lor, în toate fiind prezentă şi Ana.

De fiecare dată când s-au întâlnit la Timişoara au servit masa la un lacto-bar ori pe la diferite restaurante şi asta numai seara, ziua el se înscrisese la popota (cantina) unităţii iar Ana se ducea acasă unde nu l-a invitat niciodată. Despre părinţi spunea că au toată încrederea în ea şi că nu le pricinuieşte nici un fel de necazuri.

Ana nu iubea restaurantul şi petrecerile de care spunea că este sătulă cântând mereu la diferite împrejurări. Baciu apreciase în mod deosebit acest lucru deoarece nici el nu frecvenţa restaurantele unde i se părea că se adună mai mult beţivii şi bişniţarii de care oraşele nu duceau lipsă.

În primăvara anului următor, relaţia lor a devenit mai puternică în sensul că se căutau mai des, timpul petrecut împreună de fiecare dată nedepăşind însă două, trei zile.

După o iarnă destul de rece în Banat, natura revenise la viaţă, explozia florală dădea senzaţia de sărbătoare iar oamenii îşi lansau din nou proiectele şi speranţele. La una din vizite Ana a fost plină de dragoste, a dorit să iasă împreună la plimbare în comună, stârnind interesul şi admiraţia localnicilor pentru prezenţa „cântăreţei”, ba chiar şi-a vizitat la şcoală prietena, profesoara cu care se întâlniseră şi la Timişoara.

După trei zile petrecute împreună, din care o parte a timpului Baciu a fost la treburile lui, Ana s-a dus la telefoane să vorbească cu sora ei, pe care ofiţerul nu o întâlnise decât o singură dată. A revenit supărată şi a izbucnit în plâns. Baciu s-a speriat neştiind ce s-a întâmplat. A luat-o în braţe ca să o liniştească.

174


- Hai, fi cuminte. Spune-mi despre ce este vorba? O ţinea strâns în braţe, ştergându-i lacrimile şi mângâind-o pe obraji.

- Am vorbit cu sora mea. Mi-a spus că mama a aflat că sunt la tine şi s-a supărat foarte tare. Ştia de noi doar că ne cunoaştem. Mă aşteaptă acasă cu condiţia să mergem împreună! Vrea să-ţi vorbească. A zis că fără tine n-am ce căuta acasă! Ce să fac?

Părea sincer speriată şi îngrijorată. A început să se plimbe prin încăpere frângându-şi mâinile. Apoi a început să-şi strângă lucrurile. Baciu a încercat din nou să o liniştească.

- Te rog să te calmezi, nu văd ce s-a întâmplat atât de grav. Am înţeles că eşti majoră şi până la urmă ai mai fost plecată de acasă şi mama ta nu te-a pedepsit ci ţi-a permis să te distrezi cu prietenii şi colegii. Am impresia că exagerezi!

- Nu ştiu ce să spun. Tu nu-i cunoşti pe ai mei, sunt oameni simpli cu prejudecăţi şi care ţin la mine foarte mult. Le-am spus că plec la Lugoj la o colegă să ne pregătim pentru admitere la facultate. Habar nu am ce le-au spus „binevoitorii”. Pe mine mă cunoaşte foarte multă lume de când activez la Clubul C.F.R. Am fost solicitată să particip la un concurs pentru un post de solist la ansamblul de stat „Doina Banatului”. Părinţii îşi pun mari speranţe în mine.

- Te înţeleg, dar eu nu mă văd vinovat de această situaţie. Dacă este aşa de important pot să te însoţesc acasă la tine dar trebuie să obţin aprobarea să părăsesc localitatea.

- Te rog să nu te superi dar vino cu mine, dacă poţi! Ana s-a aşezat pe marginea patului ştergându-şi din

când în când ochii, cu batista. - Bine, am să cer învoire la subunitate pentru a te însoţi

la Timişoara. O să le spun părinţilor tăi că nu s-a întâmplat nimic grav, că ţi-ai vizitat colega şi am fost un timp împreună deoarece ne cunoaştem de anul trecut. Vrei să le spun altceva?

175

Ioan BĂLĂEI

Te rog să te hotărăşti cum procedăm. Eu am plecat la subunitate!

Baciu a sărutat-o uşor şi cu gesturi tandre i-a aranjat şuviţele de păr răvăşite pe frunte, în timp ce Ana îşi aţintise privirea în pământ. A ieşit apoi pe uşă grăbit.

Tot drumul spre subunitate s-a gândit la cele întâmplate. Nu se mai confruntase cu aşa ceva. Fata părea sinceră şi până la urmă era normal ca părinţii să fie îngrijoraţi. Totuşi, pretenţia ca fata lor să le aducă bărbatul cu care petrecuse i se păruse cel puţin ciudată. Apoi Ana nu era un copil şi ca femeie îi demonstrase că ştia ce înseamnă viaţa şi relaţia cu un bărbat. Cât despre bănăţence s-a dus vestea că sunt frumoase şi iubăreţe.

Nelu Baciu, care după liceu a trăit mai mult în cazărmi şi în climat mai dur, fără fete, nu se putea lăuda cu prea mare experienţă deşi era admirat şi simpatizat de femei peste tot pe unde mergea. Aşa se explică de ce Ana l-a făcut să se simtă foarte bine, l-a stimulat şi încurajat cu orice dorinţă.

Acum, în situaţia dată, nu vedea ce complicaţii şi neplăceri l-ar fi aşteptat dacă o conducea acasă. În fond, legătura lor s-a născut fără condiţionări şi obligaţii. Până la urmă era o poveste de dragoste.

Ofiţerul a obţinut învoirea până a doua zi la prânz şi când s-a întors acasă Ana era deja gata de plecare. Îşi mai revenise dar continua să fie bosumflată.

Au ieşit la şosea şi prinzând o maşină de ocazie în mai puţin de două ore au ajuns în Timişoara.

Ana locuia pe Calea Aradului, la curte, casa fiind mare şi frumoasă, având în faţă o boltă cu viţă de vie şi o grădină cu flori. I-a întâmpinat, după ce au folosit soneria de la poartă, mama şi sora ei cu doi ani mai mică, tata, maistru la o fabrică, fiind plecat „la lucru”.

De la intrarea în curte şi apoi în casă, spiritul gospodăresc şi curăţenia te impresiona peste tot. Mama Anei l-

176


a primit cu amabilitate şi după ce l-a invitat în sufragerie, l-a servit cu dulceaţă de trandafir. Era o femeie aproape înaltă cu trăsături frumoase dar aspre. Vorbea liniştit şi îl privea cu atenţie studiindu-l.

Baciu a socotit că trebuie să vorbească primul: - Doamnă, Ana, fiica dumneavoastră fiind în localitatea

unde lucrez, m-a vizitat şi pe mine iar întrucât sunt foarte ocupat a rămas câteva zile ca să fim mai mult timp împreună. Ne-am cunoscut şi cu prietenii anul trecut dar eu vin rar la oraş aşa că ne-am întâlnit dintr-o dorinţă sinceră la mine. O apreciez şi o preţuiesc pe Ana.

Mama fetei l-a ascultat fără să-l întrerupă, dând uşor din cap că a înţeles.

- Domnule ofiţer, eu am două fete şi suntem cunoscuţi pe stradă şi în cartier ca o familie de treabă şi cinstiţi. Fetele le-am crescut cum am putut mai bine, au avut tot ce le trebuie şi au învăţat la şcoală ca să-şi facă un viitor.

Eu pe dumneata nu te cunosc, dar ştiu că ofiţerii sunt oameni serioşi şi nu-şi bat joc de fete. Eu am aflat că f ata mea vine la dumneata şi trăiţi împreună. Asta-i treaba voastră dar aici lumea vorbeşte şi o fată trebuie să fie serioasă şi să nu treacă de la un bărbat în altul. Ea trebuie să meargă la facultate dacă vrea să-şi continue meseria fiindcă o cunoaşte lumea în oraş ca fiind dintre cele mai bune soliste de muzică populară. Are şi înregistrări la radio. Eu zic că dacă îţi place de ea să te însori şi să vă luaţi şi apoi toate or fi bine. Eu aşa văd lucrurile. Mie nu-mi place să-mi ştiu fata că-i bârfită de lume. Şi tatăl ei crede la fel şi a zis că dacă-i place să trăiască de capul ei n-are decât dar atunci să se mute de la noi. Văd că lumea se schimbă, nu mai este ca pe vremea noastră, tineretul nu mai are respect de nimic fiindcă nu se mai ştie rostul familiei.

Baciu şi-a dat imediat seama că femeia ţine la copilul ei şi având în vedere că fata este artistă, îi este teamă să nu-şi piardă rostul. Era clar că ar vrea s-o ştie la casa ei şi că toată pledoaria era destinată unei invitaţii la căsătorie. El nu era

177

Ioan BĂLĂEI

pregătit pentru aşa ceva, însă îşi dorea să aibă pe cineva drag lângă el, Ana fiind femeia pe care începuse să o iubească şi împreună puteau fi fericiţi dacă ea l-ar urma acolo la ţară. Asta complica însă lucrurile în privinţa carierei ei la care trebuia să renunţe, cel puţin temporar.

S-a hotărât să-i spună aceste gânduri femeii, în timp ce Ana de câteva ori a încercat să intervină pentru ca mama ei să nu ajungă să vorbească despre căsătorie.

- Doamnă, eu am un serviciu greu şi sunt mereu ocupat. Dacă mă căsătoresc cu Ana, ea trebuie să vină la mine acolo, să se ocupe de gospodărie, de familie. Dumneata şti mai bine cum stau lucrurile din acest punct de vedere. Noi n-am vorbit despre lucrurile astea şi acolo trebuie să plecăm de la zero. Apoi, am şi eu părinţi cu care trebuie să vorbesc. Vom vedea în continuare ce avem de făcut. Ce vreau să vă asigur este că am fost împreună cu Ana şi ea nu s-a compromis în nici un fel. Este adevărat că lumea din comună a văzut-o, că sunt mulţi tineri care fac naveta la Timişoara şi au povestit despre asta la serviciul lor. Vom vedea ce vom face în viitor. Asta este tot ce pot să vă spun. Eu cu Ana nici nu ne cunoaştem încă foarte bine.

- Mamă, interveni Ana, te rog să înţelegi că eu n-am vrut să te supăr şi nu doresc să ne certăm. Nelu a venit la mine fiindcă l-am rugat. Te rog să nu ne strici prietenia. O să vedem ce avem de făcut.

- Treaba voastră, numai că eu cred în seriozitatea unei legături şi ştiu că la armată se pune preţ pe familie. Dacă este nevoie, eu pot să merg şi la Comandant să-i cer să ne ajute. Nu cred că toată viaţa domnul o să stea la ţară, că şi aici la oraş eu văd destui ofiţeri care au familie şi copii. Trebuie să vă gândiţi serios la ce veţi face. Pentru un bărbat este mai simplu, pentru o femeie relaţiile trecătoare îi compromit reputaţia.

Discuţiile au mai continuat un timp pe aceiaşi temă, după care au servit masa cu tot felul de bunătăţi din carne de porc şi de pasăre produse în gospodărie, stăpâna casei nedând

178


voie fetelor să o ajute, preocupându-se de toate în condiţii foarte bune.

S-au despărţit apoi cu îmbrăţişări şi promisiunea să se revadă. Ana a rămas acasă, urmând să comunice prin telefon şi eventual să-şi scrie până la următoarea întâlnire.

Baciu s-a întors la subunitate unde a stat de vorbă cu unul din colegii cei mai vârstnici, familist cu trei copii care l-a sfătuit: „Aici cel mai bine este să ai familie. Eu te îndemn să te căsătoreşti şi dacă fata este serioasă, va fi bine. Uite la casa cadrelor unde sunt trei apartamente, unul se va elibera fiindcă Iacob se mută la Timişoara şi veţi avea unde să vă amenajaţi locuinţa. Cu experienţa mea, te sfătuiesc să te căsătoreşti”.

Nici după mai mulţi ani, Baciu nu-şi putea explica ce l-a determinat totuşi să ia atât de repede o decizie aşa de importantă, întrucât la nici o lună după vizita amintită a anunţat căsătoria. A scris şi mamei la Braşov că a hotărât să se însoare urmând ca după ce se vor stabili la casa lor, s-o cheme şi pe ea.

Oficierea căsătoriei civile s-a făcut la Timişoara unde el s-a prezentat militar fiindcă nu avea pregătit un costum adecvat şi nu economisise bani pentru eveniment iar să ceară împrumut nu a avut de unde şi nici nu avea prieteni aşa de apropiaţi la care să apeleze. La Sfatul Popular au fost asistaţi de familia Anei, de aproape întreg ansamblul folcloric şi de câţiva colegi, ofiţeri de la marea unitate din Timişoara. Nu au făcut nuntă tradiţională şi bineînţeles că nici la biserică nu au fost fiindcă la vremea aceea pentru un ofiţer membru de partid nu era permis.

Au organizat acasă la părinţii Anei o masă în familie. N-au avut bani pentru o nuntă în toată regula deşit toată lumea se aştepta la o mare petrecere având în vedere resursele artistice la dispoziţie. Au hotărât însă ca nunta „spectacol” să fie organizată până în iarnă.

Tânăra familie s-a mutat şi au primit tot ce le trebuia pentru mobilarea apartamentului, cam mic, ce-i drept, de la Casa Cadrelor aflată în centrul comunei.

179

Ioan BĂLĂEI

Aproape o lună au durat aranjamentele, casa fiind mereu plină, Baciu beneficiind doar de o permisie de zece zile, urmând ca în concediu să-şi petreacă adevărata „lună de miere”.

Au venit şi părinţii lui de la Braşov. Mama a plâns, l-a îmbrăţişat cu dragostea de-o viaţă pentru unicul ei fiu aflat atât de departe, l-a dojenit pentru graba căsătoriei şi pentru faptul că a anunţat-o târziu. Tata, întotdeauna mai rezervat şi care nu dădea sfaturi i-a urat „Casă de piatră” şi i-a spus un singur lucru: „Ai grijă, băiete, că fetele frumoase şi iubăreţe, dacă sunt şi artiste, trebuie ţinute din scurt ca să nu ai surprize!”.

Tata a plecat mai repede având un serviciu important la C.F.R., mama în schimb a mai rămas, a făcut treabă cât zece a vrut să-şi înveţe nora să pregătească mâncărurile preferate de Nelu, dar fără prea mult succes. Până la urmă oaspeţii şi ajutoarele s-au retras, tinerii căsătoriţi rămânând în sfârşit singurei.

La serviciu Baciu a intrat într-o perioadă mai dificilă fiind foarte ocupat. Ana a fost nevoită să răspundă la solicitarea unor oficialităţi de a participa la nişte spectacole la Timişoara. Au apărut şi propunerile pentru turnee în ţară pe care le-a refuzat.

La locuinţa lor din comună, Nelu ajutat de un localnic, a amenajat în curte o mică grădiniţă în care au pus legume şi flori, zicându-şi că-i va face plăcere Anei să aibă o preocupare. Din păcate, nici el şi nici Ana nu s-au putut ocupa sistematic de grădiniţă şi până la urmă ea nu a arătat cum şi-ar fi dorit şi au abandonat-o.

Cât timp era acasă, Ana s-a înscris la cantina I.A.S. de unde aducea mâncare gata pregătită, astfel că la bucătărie nu-şi făceau decât gustări rapide.

Într-o zi ea a mărturisit că se plictiseşte şi că pregătirea pentru Conservator presupune să meargă mai des la Timişoara. Nu vroia să renunţe la muzică şi la cariera de profesor dacă nu şi la cea de solistă.

180


Baciu a acceptat dar a adus vorba şi despre copii, unul din visurile sale dintotdeauna. Ana a respins categoric această posibilitate înainte de a se realiza profesional, aşa că subiectul năştea destule controverse. Apoi a auzit fără să vrea unele comentarii ale femeilor din comună care spuneau că doamna „cântăreaţă” nu se ocupă de gospodărie, că-i mai mult plecată iar când sta acasă deschide geamul şi punea tare radioul de se auzea pe stradă, ea stând cu oglinda în faţă şi se machia. Le-a pus toate pe seama invidiei şi răutăţilor femeieşti.

În câteva rânduri a venit doctorul Oană de la Batalion pentru controlul medical al militarilor dar şi pentru consultul cadrelor la cerere.

Despre ocaziile acestea şi-au amintit când s-au întâlnit la comandamentul din Bucureşti unde fuseseră mutaţi amândoi. Când doctorul venea în comună, Baciu îl invita acasă şi în felul acesta a cunoscut-o şi pe Ana. Au petrecut şi împreună întrucţt adesea veneau colege de la Timişoara cu care doctorul Oană se împrietenise.

Între timp i-a vizitat şi mama lui de la Braşov care s-a apucat serios de gospodărie şi a aranjat toate lucrurile ca la carte. S-au întâlnit şi soacrele însă discuţiile şi comentariile lor nu le-au aflat tinerii decât după mulţi ani.

Ana a început să se plângă nu numai părinţilor ci şi prietenilor că Baciu este foarte ocupat şi o lasă mai mult singură, că lui nu-i plac distracţiile, că a devenit cicălitor în legătură cu dorinţa de a avea copii, în timp ce ea nu este pregătită încă pentru a fi mamă.

Nelu nu era omul care în viaţa personală să ceară ajutor atâta timp cât nu erau alţii vinovaţi de ceea ce li se întâmpla lor. Şi-a zis că vor trece toate şi timpul le va rezolva. Se întrista la gândul că totuşi Ana nu era dispusă la renunţări în favoarea căsniciei deşi recunoştea că şi proiectele ei sunt îndreptăţite.

A cerut totuşi ajutorul cuiva. S-a adresat secretarului comitetului de partid, căruia i-a adresat rugămintea să-l sprijine la Comandament pentru a obţine în plină vară, perioadă activă

181

Ioan BĂLĂEI

la frontieră, un concediu pentru a pleca la mare şi a trece pe la părinţi.

Activistul de partid a fost încântat că un ofiţer tânăr a apelat la sprijinul său întrucât cei tineri, de regulă, nu făceau destăinuiri despre viaţa lor sentimentală şi i-a satisfăcut dorinţa.

Au petrecut 12 zile la mare, în staţiunea Mamaia aflată încă în construcţie, plină ochi de oameni ai muncii şi de tineret, preţurile permiţând tuturor să se bucure de soare şi apă. În afară de plajă, seara se duceau la un cinematograf în grădina de vară, la ieşire mâncau o friptură şi beau o bere ascultând muzică la o terasă. Bineînţeles că pe litoral erau venite şi tarafuri de muzică populară. Într-o seară Ana a fost recunoscută de un instrumentist venit într-o formaţie de la Timişoara. A rugat-o să interpreteze cu ei câteva cântece. Baciu n-a avut nimic împotrivă, ba chiar i-a făcut plăcere când publicul a apaudat îndelung şi a cerut să le mai cânte.

A venit apoi la ei la masă şeful restaurantului şi foarte respectuos a întrebat-o dacă nu ar accepta să cânte în local până la sfârşitul lunii septembrie contra unei sume de bani apreciabile.

Baciu a fost surprins constatând că Ana era tentată de ofertă şi întrucât se întâlniseră cu nişte colegi de-ai săi care făceau serviciul la Constanţa, i-a spus că ea ar putea rămâne să cânte la restaurant şi să locuiască la un coleg, banii strânşi fiind importanţi pentru ei. Au avut apoi discuţii serioase pe această temă, până la urmă, varianta fiind abandonată.

În continuare, la înapoiere spre Timişoara s-au oprit câteva zile la Braşov la părinţii lui unde au vizitat locurile istorice şi turistice din oraş şi zonă. I-a făcut cunoştinţă şi cu rudele sale din partea mamei.

S-au întors la Timişoara revigoraţi şi mai apropiaţi sufleteşte, mai bogaţi spiritual şi parcă mai uniţi în proiectele de început. Totuşi, în sentimentele lui, în gândurile şi frământările din ultima perioadă, au încolţit nemulţumiri, uneori descoperind în comportamentul Anei atitudini surprinzătoare.

182


După concediu, amândoi au revenit la preocupările principale cu forţe proaspete şi cu o mai mare încredere şi speranţă. Pe lângă serviciu, Baciu avea de dat examenele din anul doi al Facultăţii de Drept la fără frecvenţă. Pe atunci studiile se făceau cu mare dificultate dacă lucrai la frontieră. În primul rând pentru învoirile pe care ofiţerii le cereau pentru pregătire şi examene apoi pentru că li se reproşa intenţia mutării din subunităţile de frontieră.

Ana stătea efectiv mai mult pe la părinţi la Timişoara, pregătindu-se pentru examenul la Conservator. Totul părea să meargă spre un compromis temporar. S-a întâmplat totuşi ceva care a readus starea de tensiune şi neînţelegerile dintre ei.

Baciu a fost chemat la o convocare la Bucureşti, fiind cooptat într-o comisie care lucra la elaborarea unui nou regulament pentru paza frontierei. Selecţionarea lui la o astfel de lucrare era o recunoaştere a pregătirii şi capacităţii sale creative, ceea ce l-a motivat să muncească cât mai bine.

Surpriza a survenit când, aflat la program, a fost anunţat că este căutat de soţie la Punctul de Control al Comandamentului. A alergat într-un suflet, crezând că s-a întâmplat ceva grav.

La vederea lui, Ana, îmbrăcată elegant, i-a zâmbit şi l-a îmbrăţişat spunându-i:

- Te rog să fi liniştit. Nu s-a întâmplat nimic grav. Am dat o fugă până aici la Bucureşti fiindcă am fost chemată să dau o probă pentru angajarea ca solistă la Ansamblul profesionist „Doina” al Armatei. Am venit cu câţiva colegi instrumentişti şi ne-am cazat la un hotel.

După câteva clipe de uluire, Baciu reacţionă iritat: - Dar nu mi-ai spus nimic despre asta. Înţeleg că doreşti

să te muţi la Bucureşti? Ce să cred? Vrei să ne despărţim? - Nu dragule, cum poţi să te gândeşti la aşa ceva. Să mă

văd eu ajunsă aici că te mut eu şi pe tine. Ce, şefii cei mari de la armată nu iubesc arta, nu promovează cultura şi mişcarea

183

Ioan BĂLĂEI

artistică pentru educarea militarilor? Stai liniştit, lasă-mă pe mine că le voi aranja pe toate. Am venit să te mai rog ceva. Nu mai am bani şi te rog să-mi dai tu. Ne înţelegem noi pe urmă, acasă_ !

Ana a spus totul dintr-o răsuflare iar acum îl privea întrebătoare, aşteptând răspunsul.

Baciu a ascultat-o încercând să se calmeze, apoi a izbucnit:

- Mă uimeşti! Văd că la tine toate sunt deja pe cale să fie aranjate. Mie ce-mi mai rămâne de făcut? Să răspund: Am înţeles! Vom discuta acasă! Aici nu este locul şi nu am timpul s-o fac.

Ofiţerul scoase portmoneul din buzunarul din haină şi puse în mâna Anei o sumă de bani.

- Poftim! Am priceput că pentru asta m-ai căutat! La revedere!

S-a întors şi a plecat fără să-şi ia rămas bun şi fără să privească înapoi.

Reîntors la Timişoara după câteva zile, nu a găsit-o pe Ana fiind plecată cu o formaţie a clubului C.F.R. în turneu în ţară. A avut o discuţie cu părinţii ei care erau de părere că cel mai bine ar fi să se mute şi el cu serviciul la Timişoara. A plecat la subunitate şi apoi acasă lăsându-se furat de tot felul de treburi, aşteptând să se întâlnească cu ea. După ore şi zile de meditaţie ajunsese la concluzia că era necesară o discuţie serioasă în legătură cu situaţia dintre ei. Pentru Nelu, acel cămin visat cu o viaţă liniştită, cu înţelegere şi dragoste, cu preocupări şi obiective comune, cu încredere reciprocă şi sprijin la nevoie devenise o iluzie. Aproape că nimic din ceea ce îşi dorise nu s-a împlinit.

A mai venit mama lui de la Braşov şi după o săptămână, la plecare, i-a spus cu tristeţe. „Să şti că eu aş putea să o învăţ ce înseamnă grija faţă de soţ dar numai ea îşi hotărăşte viitorul. Încercaţi totuşi să vă înţelegeţi”.

184


Ana aproape că îşi făcuse programul navetiştilor. Pleca la Timişoara luni şi se întorcea sâmbăta, dacă eventual nu avea undeva un spectacol sau o petrecere oficială unde era invitată să cânte. Angajase o femeie din sat care se ocupa de curăţenie şi spăla rufe şi le călca. Toate le aranjase fără să-i ceară şi părerea lui.

Abia acum Baciu îşi dădea seama că începuse să-şi cunoască soţia, că neînţelegerile şi relaţia lor i-au adus un sentiment de frustrare şi nelinişte, de nesiguranţă chiar.

Într-o dimineaţă când fiecare se pregătea de plecare, el la subunitate şi ea la Timişoara, Ana l-a întrebat:

- Am de gând să merg la comandantul tău de la Marea Unitate şi să-l rog să te mute la Timişoara. Ai ceva împotrivă?

Baciu îi răspunse calm: - Închipuieşte-ţi că am. În primul rând te rog să nu te

amesteci în problemele mele de serviciu şi apoi eu nu suport ca cineva să intervină pentru mine. Asta ca principiu. Parcă la început, când ne-am cunoscut nu mi-ai pus condiţii, spuneai că dragostea şi fericirea este cel mai important lucru în viaţă indiferent unde de afli. Te-ai răzgândit?

- Nu gândesc altfel nici acum doar că vreau binele pentru amândoi. Tu nu ştii decât serviciul şi aici eşti ocupat tot timpul. Crezi că nu se poate şi altfel? Văd eu ofiţeri care pleacă la ora şapte şi se întorc acasă în fiecare zi la ora patru. Ce, ăia nu au răspundere? Pe tine te interesează numai frontiera, altceva nu ştii. Nu vrei să mai trăieşti în viaţă?

- Vreau să trăiesc dar nu oricum. Îmi doresc şi eu să lucrez la oraş. O să merg acolo când va fi nevoie de mine, nu când va aranja nevasta mutarea mea, la o petrecere. Să-ţi fie asta foarte clar şi să nu îndrăzneşti să te plângi la cineva pentru a obţine mutarea. Şi apoi nu poţi să pleci în turneu dacă nu mă ştii la oraş?

- Uite ce, eu nu concep să-mi abandonez cariera şi să mă înfund la ţară şi nu o să mă ocup de agricultură şi creşterea

185

Ioan BĂLĂEI

păsărilor, aşa să ştii. Dacă vrei să mergi cu mine, bine, dacă nu, nu!

Totul a sunat ca un ultimatum pe care Baciu niciodată nu l-a acceptat:

- Eu nu accept pomană de la nimeni, cu atât mai mult de la tine. Ce înseamnă ”dacă nu, nu”? Mă părăseşti? Ai făcut-o deja. Suntem împreună numai formal şi din când în când ca soţi. Totul se destramă pe zi ce trece. Eşti liberă să faci ce doreşti. La revedere!

Fiind deja îmbrăcat n-a mai aşteptat răspunsul şi a ieşit pe uşă supărat.

Această discuţie ca şi altele din ultima vreme au determinat uşor, uşor înstrăinarea celor doi şi chiar manifestări de ostilitate şi răutate. Şi parcă toate acestea nu ar fi fost deajuns, cu prilejul unei activităţi la batalion a fost chemat de Secretarul Consiliului Politic al brigăzii, aflat în activitate de teren care i-a spus:

- Tovarăşe locotenent, suntem informaţi că aveţi probleme în viaţa de familie şi deşi munciţi cu rezultate bunicele, moralul vă este scăzut, ceea ce pe noi ne îngrijorează. Eu trebuie să vă atrag atenţia că partidul nostru ocroteşte şi sprijină familia, că soţii trebuie să aibă o atitudine demnă şi morală iar dumneavoastră ca ofiţer, trebuie să fiţi un model.

Baciu abia reuşise să se abţină să nu-l întrerupă pe locţiitorul politic până în clipa când a pomenit de cerinţa de a fi „model” când a răbufnit:

- Tovarăşe maior, nu înţeleg de ce vă amestecaţi în relaţia mea cu soţia, din moment de nu v-am solicitat părerea. De unde aveţi dumneavoastră informaţii ce fac eu în casă? Vă rog să vă abţineţi întrucât sunt singurul care voi hotărî în privinţa familiei.

- Noi avem datoria să vă ajutăm în perioada cât sunteţi candidat de partid atât în pregătirea politico-ideologică cât şi în

186


îndeplinirea celorlalte cerinţe statutare. În faţa organizaţiei de bază nu ve-ţi putea justifica neînţelegerile din familie deoarece un comunist trebuie să-şi educe soţia dacă este cazul şi să-şi corecteze comportarea proprie. Este de datoria mea să vă atenţionez!

Baciu simţea cum creşte în el revolta. Ce ştia omul ăsta despre neînţelegerile lui cu Ana, despre infinitatea de probleme care pot apărea în general între doi oameni. Şi apoi, de ce atâtea precauţii.

- Am reţinut că pentru dumneavoastră şi organizaţia de partid sunt pe cale să devin o problemă. Trebuie să ştiţi că eu, când am cunoscut-o pe Ana şi am hotărât să fim împreună nu m-am gândit că am de respectat cerinţele partidului şi că trebuie să obţin avizul cuiva. Am auzit că în urmă cu zece ani şi mai mult era necesară o astfel de aprobare pentru căsătorie dar între timp am mai evoluat şi noi. Vă anunţ că am recepţionat observaţiile dumneavoastră şi voi proceda cum cred eu de cuviinţă întrucât consider că m-am comportat tot timpul corect! Vă rog să-mi permiteţi să plec!”

Până la urmă Ana şi Nelu s-au despărţit cu sentinţa „Din vina ambelor părţi”, formulă uzitată în situaţia lor, că nu aveau copii. De fapt, Ana nici nu s-a prezentat la divorţ.

Într-o zi când a venit acasă, Baciu a găsit casa goală. I-a lăsat un bileţel în care îi scria că-l iubeşte dar regretă că nu s-au potrivit, mărturisind că îşi doreşte să rămână prieteni.

După câteva luni în care a fost de mai multe ori criticat atât în bilanţuri cât şi în şedinţe de partid, locotenentul Ioan Baciu a fost mutat într-un alt sector de frontieră. Curios că nu l-au fost sancţionat pe linie de partid, în schimb s-a ales cu această mutare în altă zonă a ţării.

Într-o zi la un an şi ceva a avut supriza să o audă pe Ana la radio Timişoara, interpretând o melodie populară care avea următoarele versuri:

„La Câmpia, colo-n vale

187

Ioan BĂLĂEI

Mi-a ieşit dragostea-n cale, Grănicer era bădiţa-l meu Şi eu l-am iubit mereu Dar acum ne-am despărţit Pe mine m-a părăsit Asta-i soarta ce-am avut Pe bădiţa l-am pierdut!” Şi iată că după ani buni cei doi ofiţeri foşti colegi într-o

unitate de frontieră s-au reîntâlnit la un nou loc de muncă în comandamentul central. Inevitabil, la una din întâlniri au discutat şi despre situaţia lor familială. Baciu era divorţat iar doctorul Oană proaspăt căsătorit. Şi-au amintit de petrecerile organizate acasă la Baciu, în frontieră. Petreceri este,poate, prea mult spus. Oricum, au vorbit despre una, despre alta şi bineînţeles au pomenit-o şi pe Ana. După câteva şpriţuri, Oană ia- făcut o destăinuire după ce s-a asigurat că nu se va supăra şi că scopul este să nu regrete despărţirea de femeia aceia.

Astfel a aflat Baciu că în perioada când au început certurile lor repetate, Ana se întâlnea cu un inginer din Timişoara pe care-l cunoştea doctorul şi care i-a povestit acestuia de escapadele făcute cu ea la Pădurea Verde în zona de agrement unde mergeau cu o motocicletă.

Mărturisirea făcută de Oană după atâţia ani, se părea că nu l-a surprins pe căpitanul Baciu care, cu privirea aţintită la paharul abia umplut cu vin rubiniu, a spus pentru sine:

„Orice vin cât ar fi bun, se poate altera mai devreme sau mai târziu. De aceea trebuie băut la timpul lui. Hai noroc şi sănătate, doctore!”

188


Oferta

Se oprise la “stop”, adică la culoarea roşie a semaforului electric, cum ar spune poliţiştii dimineaţa la radio “matinal”, în sfaturile pentru pietoni. Ajunsese la prima intersecţie de lângă blocul unde locuia în Drumul Taberei. Dacă nu era presat de timp şi de probleme urgente, îndeosebi primăvara şi vara, colonelul Gheorghe Zeicu făcea drumul la serviciu, aflat relativ aproape, pe jos sau cu mijloacele de transport în comun.

Cunoştea Bucureştiul de câteva decenii şi din păcate constatase că locuitorii capitalei nu s-au bucurat niciodată de un transport în comun de suprafaţă, civilizat şi nici nu se întrezărea această şansă. Cu metroul este o altă poveste. Acolo unde el a ajuns, în general mulţumeşte pe toată lumea. În Drumul Taberei însă a rămas mereu o promisiune.

În afara orelor de vârf când aglomeraţia este infernală, rămâne totuşi înghesuiala tradiţională în care reuşeşti să pătrunzi şi astfel să cunoşti viaţa obişnuită a celor mulţi care zilnic îşi încep şi încheie grijile cu o repriză de masaj şi exerciţii fizice impuse. Dimineaţa la plecare, lumea este tăcută, îngândurată şi morocănoasă iar la întoarcere, încărcată cu pachete şi sacoşe cumpărate pe drum la târguieli, gălăgioasă şi nervoasă gata să pornească un conflict verbal din te miri ce. Cât despre politeţe şi amabilităţi de genul cedarea locului sau ajutor la bagaje, sunt gesturi din ce în ce mai rare, complet necunoscute de către marea majoritate a tinerilor şi copiilor, cel puţin în Bucureşti şi nu numai.

Dacă eşti atent în autobuz sau troleibuz poţi auzi cele mai felurite şi contradictorii comentarii la adresa politicienilor, a

189

Ioan BĂLĂEI

măsurilor luate de guvernanţi în domenii care afectează traiul zilnic al populaţiei.

Zeicu, datorită funcţiei putea folosi maşina de serviciu dar, după cum spunea glumind “toată viaţa, până acum n-am avut maşină, nici la slujbă, nici personală şi nu vreau să mă învăţ cu nărav, aşa că dacă am timp prefer să merg la fel ca înainte”.

În momentul apariţiei culorii verzi la semafor a dat să plece însă s-a auzit strigăt pe geamul deschis al unei maşini care în scurt timp a tras pe dreapta, la bordură. A coborât un tip ce i s-a părut cunoscut, bine îmbrăcat şi zâmbitor care a venit spre el aproape alergând:

- Să trăiţi, domnule comandant! Ce mult mă bucur să vă revăd. Nu v-am mai întâlnut de peste 15 ani. Sper să mă recunoaşteţi!

- Se poate, cum să nu vă cunosc, doar am colaborat aproape cinci ani, “tovarăşe” instructor de partid, răspunse accentuând formula, colonelul Zeicu în timp ce strângea mâna celui care n-a ezitat să iasă din traficul aglomerat, pentru a-l întâlni. Îşi amintea foarte bine de acest “tovarăş”.

Înaintea anului 1985 lucrase o perioadă într-un municipiu din vestul ţării unde avusese o funcţie de conducere la nivelul unităţii de pază şi ordine publică; nu funcţia cea mai importantă, dar oricum cu responsabilitatea coordonării unui compartiment operativ. Acolo l-a cunoscut pe “instructorul pentru probleme speciale” al comitetului municipal de partid. Acesta, potrivit atribuţiilor, participa la activităţile de partid din unitate pentru a se documenta asupra îndeplinirii misiunilor, stării disciplinare, activităţii şi comportării cadrelor etc., prezentând periodic primului secretar informări referitoare la rezultate, lipsuri şi greutăţi, propuneri de măsuri pentru sprijinirea unităţii. Şi cum partidul unic, comunist, reprezenta forţa conducătoare în societate, trebuia să le ştie pe toate şi la nivel local, unde aviza şi numirea comandanţilor şi şefilor de

190


unităţi. Se pare că nici astăzi procedura nu s-a schimbat prea mult, privind susţinerea unor propuneri de numire în funcţii.

În aceste condiţii, “tovarăşul” Petre Abrudan a fost sprijinit adesea de colonelul Zeicu pentru documentare şi cunoaşterea unor aspecte concrete în societate. De câteva ori au fost şi împreună la acţiuni diverse în combaterea inundaţiilor şi înzăpezirilor din zonă.

“Tovarăşul” Petre, şcolit la “Ştefan Gheorghiu” şi la alte cursuri de partid, era un om inteligent şi sociabil, cu un dosar foarte bun, întrucât, fiind orfan de război a trăit greu, ajutat de rude şi apoi de regimul comunist care l-a susţinut să se realizeze, devenind un activist înregimentat total şi loial, fără rezerve, cauzei. Se manifesta cu un puternic spirit partinic şi critic, susţinut de o exprimare logică, coerentă a argumentelor, în limitele convingerilor şi încrederii sale, cel puţin aşa părea, în ideologia şi valorile moralei comuniste, a principiilor revoluţionare ale clasei muncitoare.

Uneori, în prezenţa colonelului, pe atunci maior, Petre şi-a vărsat năduful şi nemulţumirile ce-l măcinau în sfera atribuţiilor sale, fără să se sinchisească şi nici o reţinere. Astfel a venit odată la unitate şi, de faţă cu Zeicu, şi-a blamat şefii pentru servilism şi lipsă de personalitate pentru faptul că se lasă manipulaţi şi se rup de realitate acceptând rapoarte cu statistici şi rezultate mincinoase. Se pare, peste timp, că fenomenul se menţine şi astăzi în rândul politicienilor.

Uenori se plângea că nu există pe fond, o reală democraţie socialistă, aşa cum se spunea, că alegerile sunt formale iar promovările pe funcţii de conducere sunt pe criterii de partid şi nu de performanţă profesională. Şi aici se pare că lucrurile nici acum nu s-au schimbat prea mult.

Adesea au avut dispute aprige când venea vorba despre lipsurile semnalate în munca oamenilor. Exista pe atunci formula clasică “lipsa de răspundere” cu care erau apreciaţi cei ce nu obţineau rezultatele scontate. Zeicu îşi apăra subordonaţii şi colegii de criticile nejustificate. Dacă la nemulţumirile faţă de

191

Ioan BĂLĂEI

regim ale lui Petre, la bancurile cu activişti de partid şi miliţieni, colonelul nu răspundea, socotind că ar putea fi provocări, la criticile aduse unităţii nu accepta aprecierile superficiale şi le respingea imediat.

În conduita sa, Zeicu îşi propusese de la început ca în relaţiile cu “instructorul cu probleme speciale” să discute numai sarcinile de serviciu prin prisma muncii de partid, fără să încalce regulamentele specifice, dar făcând trimitere la ele ori de câte ori era necesar. Atunci când la o discuţie şi-a exprimat nemulţumirea faţă de lipsa resurselor financiare îndeosebi pentru îndeplinirea misiunilor, Abrudan i-a prezentat versiunea oficială şi anume “că se face risipă şi trebuie să economisim iar specialiştii să se descurce cu ce au”, soluţia tradiţional românească.

La o întâlnire, ştiind că activistul este în relaţii foarte bune cu şeful securităţii i-a arătat scrisorile primite prin poştă care fuseseră deschise şi apoi lipite din nou atât de neglijent încât se vedea de la distanţă fără nici un efort. Răspunsul a fost: “Fleacuri tovarăşe, şi corespondenţa mea este controlată pentru obţinerea de informaţii de cei în drept. Pe mine nu mă deranjează, nu am ce ascunde în faţa partidului”. Zeicu a replicat în felul său: “Totuşi, suntem membri ai aceluiaşi partid şi lucrăm în structuri de siguranţă naţională. Nu avem încredere unii în alţii? De cine ne este teamă?” Răspunsul a fost: “Cred că nu are sens să vă faceţi probleme, şi aşa aveţi destule pe cap” închisese Petre discuţia.

După ce a fost mutat din oraşul transilvănean, mult timp Zeicu n-a mai aflat nimic de soarta activistului. Cineva totuşi i-a spus parcă mai târziu că ar fi auzit de mutarea ca instructor teritorial la centru.

Acesta era omul aflat acum în faţa ofiţerului, cunoştinţă de pe vremea epocii de aur, pe care Abrudan o susţinuse şi o slujise cu credinţă.

Colonelul Zeicu şi-a privit ceasul, lăsând să se înţeleagă că se grăbeşte.

192


- Nu vă mai reţin domnule .... nu mai ştiu gradul actual, spuse întrebător Petre

- Colonel. Trece timpul şi noi odată cu el, inevitabil. - Eu vă cunoscusem când aveaţi gradul de maior. Să

ştiţi că nu v-aţi schimbat prea mult. Aveţi o înfăţişare excelentă, spuse Abrudan amabil. Văd că vă grăbiţi. Aş doi să vin pe la dumneavoastră la serviciu, dacă se poate. Tot la centrală lucraţi acum?

- Da, mă puteţi găsi, cu condiţia să nu fiu plecat în teritoriu. Îi intinse cartea de vizită, spunând: Este bine să mă sunaţi înainte!

- Vă mulţumesc, domnule colonel şi promit să vă vizitez, mai ales că vreau să discutăm ceva. Nu vreţi să vă conduc cu maşina?

- Nu, mai am încă timp. Vă salut şi vă aştept! La revedere!

- Să trăiţi! L-a urmărit cu privirea în timp ce “tovarăşul” a urcat în

maşină, un “Cielo” albastru înscriindu-se în coloana care înainta bară la bară, ca în fiecare dimineaţă la primele ore.

Au trecut aproximativ două săptămâni de la întâlnirea aceea când într-o dimineaţă colonelul Zeicu a fost anunţat că este căutat de un cetăţean pe nume Abrudan care doreşte să fie primit, declarând că este o veche cunoştinţă.

Întrucât avea de rezolvat câteva pobleme operative, Zeicu i-a transmis prin ofiţerul de sericiu să mai aştepte puţin după care va fi condus la el. S-au revăzut din noi şi şi-au spus toate amabilităţile de rigoare. Avea vag bănuiala că vizita “tovarăşului” nu era întâmplătoare întrucât deşi se cunoşteau de mult, relaţiile dintre ei atât profesionale cât şi particulare n-au fost nici măcar apropiate.

După ce s-au adus cafeaua, fursecurile şi apa minerală, Abrudan a început să-şi povestească evoluţia după 1989.

193

Ioan BĂLĂEI

- Imediat după evenimente m-am pensionsat pe caz de boală. Am un ulcer operat şi după toate cele întâmplate trebuia să-mi croiesc un alt drum. Viitorul era pentru mine nu numai incert ci şi destul de ameninţător. Cum bine ştiţi, eu nu mi-am făcut decât datoria, n-am făcut rău nimănui, dimpotrivă am ajutat cât am putut oamenii şi instituţiile.

- Dar cine vă urmărea sau ameninţa? - Cum cine, revoluţionarii, oamenii care mă cunoşteau,

pe care i-am criticat sau au avut de suferit de pe urma atitudinii mele, cei care vedeau în mine reprezentantul partidului care le-a pricinuit suferinţă şi deznădejde. M-a întâlnit în iunie 1990 în Piaţa Universităţii un individ care m-a recunoscut şi a strigat: “Fraţilor, s-a infiltrat un comunist veritabil. A fost activist de partid. Să-l scoatem de aici!” Au tăbărât câţiva şi, după ce m-au bătut am fost scos până aproape de intrarea în clădirea universităţii.

- Păi, ce căutaţi în Piaţa Universităţii? - M-am dus şi eu să cer libertate şi democraţie! - Te pomeneşti că strigaţi şi “Jos comunismul!” - Păi da. Strigam jos comunismul lui Ceauşescu, şi să

nu mai ajungă la putere vechea nomenclatură, adică cei care mi-au fost şefi, să vină oameni mai tineri dar cu experienţă şi pregătire.

- Dar pe timpul evrenimentelor din 1989 sau a revoluţiei, mă rog, ce făceaţi?

- Eram în provincie într-un oraş din Moldova. M-am dus şi eu în stradă pentru o viaţă mai bună şi am încurajat oamenii să-şi ceară drepturile. Am strigat vrem pâine, vrem căldură, vrem libertate.

- Ei, lasă că dumneata şi ceilalţi activişti de partid vă aprovizionaţi de la cantina partidului, nu stăteaţi la coadă ca noi pentru două kilograme de carne şi un carton de ouă, spuse Zeicu, ca să-l mai tempereze. Dumneata oricum nu te puteai plânge.

194


- Vai de mine, dar la mine în apartament nu era la fel de frig ca la ceilalţi? Şcoala unde învăţau copii mei nu era şi a celorlalţi, minciuna nu era generalizată? Totul era minciună şi producţia din fabrici şi recolta din agricultură şi rezultatele din turism, transporturi, cercetare, sănătate etc. Peste tot trebuia să facem economii şi eu trebuia să susţin asta. Apăruse şi bancul ăla cu activiştii, îl ştiţi?

- S-ar putea, erau mai multe. Cel cu raiul? - Nu, cu blocul terminat care nu avea WC-uri. La

recepţie, constructorul a fost întrebat cum este posibil ca la un bloc să nu se construiască, în oraş, grupuri sanitare. Omul a explicat să nu erau prevăzute în proiect. Întrebat, proiectantul a explicat regimul de economii care l-a obligat să renunţe la WC-uri întrucât nu ar putea renunţa la bucătărie, dormitor şi scară. Bine, a fost întrebat, dar ce fac oamenii, la care proiectantul a răspuns: “La primul etaj aducem pe cei care vin de la ţară, ăştia se duc în parcul de peste drum că tot sunt învăţaţi în natură, şi rezolvă problema. La doi mutăm intelectualii, ăştia mănâncă puţin şi fac puţin, pun totul în şerveţele şi la plecare pe stradă le aruncă la coşul de gunoi! Bine, dar la etajul trei, a fost întrebat. Acolo se mută activiştii de partid, ăştia nu fac atâta cât mănâncă”.

Râseseră amândoi deşi acum, după atâţia ani bancul nu mai avea acelaşi farmec. Abrudan a continuat să povestească.

- Domnule colonel, eu după 1989 ca pensionar tânăr trebuia să mă apuc de ceva. Şi întrucât nu aveam capital să încep o afacere, m-am gândit că trebuia să vând informaţii, adică să vând ce ştiam din documentarea, cunoştinţele şi relaţiile mele. Astfel când s-a pus problema lichidării C.A.P.–urilor iar oamenii au început să primească pământ şi unii voiau să-l vândă, mi-am zis că din astea eu aş putea face bani.

Aşa m-am interesat la mine în judeţul Bihor cine are bani şi vrea să cumpere un grajd, pământ, vite, oi, porci, utilaje agricole şi altele, ce se vindeau atunci la preţuri foarte

195

Ioan BĂLĂEI

convenabile, numai bani să fie. Eu, care cunoşteam foarte bine unităţile agricole din judeţ şi şefii acestora, am adunat baza asta de date şi am început să le ofer celor interesaţi. Mai mult, chiar m-am deplasat în teren, la faţa locului, pentru a afla şi negocia preţul. Bineînţeles că pentru asta percepeam un comision. După un timp m-am asociat cu un coleg de la alt judeţ şi am făcut o firmă. Noi cei care înainte ne deplasam în teritoriu la unităţi industriale şi agricole, cunoşteam aceste surse inclusiv directorii, preşedinţii, proprietarii din zonă şi după 1989 le duceam cumpărători, inclusiv pentru fier vechi. Treptat, am strâns ceva bani şi apoi am reuşit să-mi fac firmă singur şi chiar să mă extind pentru desfacerea altor produse.

- O experienţă interesantă pentru ceea ce înseamnă să devii întreprinzător şi să începi o afacere. De unde veleităţile astea la dumneata, activist de partid sadea? spuse Zeicu, privindu-şi din nou ceasul pentru a-l face pe Abrudan să înţeleagă că nu prea are timp de stat la poveşti.

- Imi cer scuze că m-am lungit, dar termin imediat. Voiam să vă mai spun cu sinceritate că eu v-am apreciat întotdeauna şi le spuneam “tovarăşilor” şi apoi “domnilor” că veţi face carieră. Să ştiţi că eu am vrut să intru şi în politică. Unii dintre colegii meu au reuşit să ajungă în Parlament făcând parte din diferite partide. Am simţit însă gustul banului şi am văzut că treaba merge bine, aşa că m-am dedicat afacerilor. Apoi, noi am învăţat să lucrăm cu oamenii, să-i cunoaştem şi îndrumăm sau, eventual, să-i manipulăm, ceea ce în afaceri contează foarte mult.

Ştiu că dumneavoastră nu aveţi voie să faceţi poitică şi nici afaceri, păcat. Am auzit că unii şi-au dat demisia şi s-au apucat de tot felul de lucruri ca să câştige mai mult. Bravo lor!

- Eu, după cum vedeţi, interveni Zeicu, am rămas fidel specialităţii şi misiunilor în condiţiile regimului democratic, statului de drept şi economiei de piaţă, a cerinţelor integrării noastre în structurile euro-atlantice. Acum ne ocupăm de reformă în toate sectoarele şi alături de noi se formează

196


generaţia tânără, care are alte disponibiltiăţi şi mai ales va avea o altă mentalitate. Depinde cum vom reuşi să-i promovăm.

Între timp a sunat de mai multe ori telefonul la care colonelul a răspuns cu “da” sau “nu”. Din nou a dat semne că ar vrea să sfârşească discuţia. Abrudan a sesizat imediat.

- Domnule Zeicu, eu am venit şi pentru o treabă concretă, deoarece vă cunosc de mult timp şi am să vă fac o ofertă avantajoasă. Este o propunere la care veţi hotărâ dacă o acceptaţi deoarece nuz vă obligă la nimic ieşit din comun sau ilegal. Mi-a venit ideea când v-am văzut şi am înţeles că sunteţi în activitate. Iată despre ce este vorba.

Eu lucrez şi nişte firme din ţară care produc textile şi confecţii. Dumneavoastră aveţi nevoie de costume mozaicate de vară şi de iarnă pentru personalul care îndeplineşte misiuni operative. Vreau să vă ofer produsele cele mai performante şi ieftine ale unei firme garantate de mine.

Zeicu ridică receptorul telefonului. - Laura, dă-mi, te rog, pe cineva de la compartimentul

logistic. - Vă rog frumos, staţi puţin, se grăbi să intervină

Abrudan. Daţi-mi voie să vă spun mai întâi nişte amănunte. - Vreau să verific dacă specialiştii au demarat

activităţile pentru asigurarea cu echipamentul necesar şi stadiul acestora, eventual situaţia licitaţiilor la care se pot înscrie toţi doritorii.

- Bineînţeles că firma ce v-o recomand se va înscrie la licitaţie, va lua caietul de sarcini şi se va prezenta cu oferta. Vom respecta întru totul procedura legală. Vreau să vă asigur că firma are cele mai bune materiale din import, produce confecţii de cinci ani, are piaţă de desfacere şi contracte la intern şi export. O să vă aduc mostre din materialele ce le foloseşte şi din toate categoriile de echipament ce vă interesează.

Tocmai sună telefonul.

197

Ioan BĂLĂEI

- Da, vă salut, răspunse colonelul. Vreau să ştiu cum stăm cu ţinuta mozaicată. Comandantul spusese că vom primi resursele financiare pentru achiziţionarea echipamentului din prima etapă. Dacă sunteţi de acord, o să avem mâine o discuţie pe tema aceasta. Mulţumesc. Vă salut.

Abrudan, în acest timp, căutase în geanta diplomat şi pusese pe biroul colonelului o carte de vizită şi un pliant colorat.

- Domnule colonel, aş vrea să vorbesc deschis cu dumneavoastră şi să vă asigur de buna mea credinţă. Oferta mea conţine şi un beneficiu concret şi legal pe care-l meritaţi dacă veţi fi de acord. Firma acordă comisioane importante pentru facilitarea unor cntracte la produsele sale. Aşa, spre exemplu, la un contract cu un client stabil pentru minimum cincii mii de costume mozaicate, la preţul pieţei, mi-ar aduce mie un comision din care o parte de aproximativ cincisprezece miloane lei vă revin dumneavoastră pentru simplul fapt că o veţi recomanda specialiştilor din comisie. O treabă firească, având în vedere calitatea excelentă a produselor pentru care eu garantez. Banii îi voi depune în contul dumneavoastră din partea unei rude pe care mi-o veţi spune confidenţial.

Pentru câteva clipe se aşternuse tăcerea... Coloneul Zeicu la primul impuls a vrută sp respingă dur propunerea şi să întrerupă întâlnirea. Surprins de modul direct şi detaliile afacerii concepute de “tovarăşul” Petre, cu siguranţă nu pentru prima dată, s-a decis să vadă mai departe ce a plănuit vechea sa cunoştinţă.

- N-am înţeles prea bine pentru ce ar trebui să primesc comisionul. Eu nu mă ocup cu probleme logistice. Avem şef şi specialişti pe domeniu. Sigur că pot avea o părere despre calitatea confecţiilor ce se vor prezenta, îndeosebi privind rezistenţa materialului la condiţiile serviciului şi croiala specifică. Deocamdată n-am văzut produsele aşa că nu mă pot pronunţa. Trebuie să mă conving de calitatea pe care o susţii dumneata. Apoi se constituie o comisie pentru licitaţie din care fac parte şi

198


reprezentanţi ai ministerului şi ai altor instituţii cu competenţe în utilizarea banului public. Ei vor hotărî câştigătorul.

- O, domnule colonel, dar eu n-am spus că nu vreau să se respecte procedura legală, sau să evităm condiţiile. V-am cerut doar să susţineţi firma noastră în faţa specialiştilor din instituţia unde aveţi o funcţie importantă şi vă bucuraţi de multă autoritate. Să vă aduc un album cu mostrele de material.

- O să mi le aduceţi oricum la licitaţie. Nu trebuie să anticipăm ca să nu provocăm suspiciuni şi comentarii.

- O să le aduc atunci dar vă rog să le vedeţi înaintea celorlalţi şi sunt sigur că veţi manifesta preferinţă pentru ele. Consider că pentru specialiştii dumneavoastră ca să nu le spun subordonaţi, contează alegerea şi recomandarea ce le-o faceţi. Nu văd dacă o astfel de recomandare poate constitui o ilegalitate. Oricum este firesc să aveţi o preferinţă la nivelul funcţiei şi responsabilităţilor ce vă sunt conferite.

După modul cum s-a manifestat colonelul Zeicu la propunerea făcută, Abrudan nu-şi dădea seama dacă s-a supărat ori a rămas să se mai gândească. În fond, gândi “tovarăşul”, Zeicu este un om inteligent şi îşi cunoaşte interesul. Ar trebui să înţeleagă că nu riscă nimic important. Poate să-l comenteze colaboratorii şi atât. Se pare totuşi că a rămas cu teama de a întreprinde ceva în folosul personal, cu frica sau conştiinţa de a nu încălca reglementările în vigoare, de a nu fi interpretat şi comentat negativ.

Încă pe vremea când colaborau în regimul trecut, îl ştia pe colonel, pe atunci maior, ca un timp conştiincios, corect şi ambiţios. Era apreciat ca un foarte bun specialist şi cu multă personalitate. De aceea a ezitat înainte de a-l aborda, de teama ca să nu greşească. Îşi spusese că nu crede să fie refuzat întrucât aflase că ofiţerul susţine doi copii la facultăţi particulare. Oricum nu reuşise încă să-şi dea seama ce răspuns va primi. Colonelul face parte din categoria oamenilor cu anumite convingeri mai greu de zdruncinat. Şi totuşi, îşi zise Petre, va veni vremea când va înţelege şi el teoria celor bogaţi că până la

199

Ioan BĂLĂEI

urmă, tot şi toate au un preţ, iar omul simte puterea şi se bucură cu adevărat de viaţă, atunci când are bani.

Discuţia se apropia de sfârşit. Voind să încheie întâlnirea, colonelul Zeicu spuse:

- Domnule Abrudan, interesul meu este cel al instituţiei, adică să procurăm costumele cele mai bune şi la un preţ cât mai convenabil. Toate acestea se vor stabili la licitaţie şi negocieri pe bază de contract. Dacă firma de care vorbiţi are cele mai bune produse, înseamnă că va câştiga licitaţia. A mai rămas ceva de discutat pe această temă?

- Vă mulţumesc pentru solicitudine. Ar mai fi un amănunt, dacă veţi recomanda firma noastră. Să ne spuneţi suma ce v-a fost repartiaztă pentru cumpărarea acestui tip de echipament, aşa măcar orientativ şi absolut confidenţial.

- Domnule Abrudan, la poziţia pe care o aveţi acum nu mai merge deloc formula “tovarăşe”, spuse Zeicu zâmbind cu subînţeles, lăsându-se pe speteaza scaunului şi vorbind rar. Din păcate nu ştiu suma ce ni s-a repartizat pentru echipament şi se pare că încă nu a fost stabilită.

S-a auzit din nou sunetul telefonului. Era fiul, Călin. - Da, voinicule, ce s-a întâmplat? Au urmat câteva

minute în care Zeicu ascultă preocupat. Bine, am înţeles. Zici că nu se mai poate fără calculator? Cât costă unul performant. Bine, o să vedem, mai discutăm acasă. Pa!

Închise telefonul şi reveni la discuţia cu Petre. - Unde spuneaţi că aveţi firma? - Aici, în Bucureşti. Aveţi adresa pe cartea de vizită.

Mijlocim vânzări-cumpărări de materiale de construcţii, locuinţe, confecţii, electronice şi altele. În general, merge bine. Poate ne faceţi o vizită. Vă va aştepta directorul de marketing, o doamnă Emanuela, specialist de excepţie şi foarte drăguţă.

- Bine, vă doresc succes. Mi-a făcut plăcere să vă revăd. Păstrăm legătura.

200


Fostul activist, acum om de afaceri era puţin dezamăgit văzând că Zeicu rezervat, evitase să facă vreo promisiune. Oricum va aduce firma de confecţii la licitaţie. Nu va abandona ideea de a-l contacta în perioada următoare pe colonel.

La plecare şi-au strâns din nou mâinile rostind amabilităţile cunoscute. Din hol, oaspetele a fost condus la ieşire.

Întors în birou, la scurt timp s-a prezentat maiorul Vlaicu.

- Am venit cu situaţia necesarului la echipamentul mozaicat de vară şi de iarnă. Am şi costurile estimative de pe piaţă.

- Foarte bine, spuse Zeicu, în timp ce îşi pregătirea mapa cu documentarea pentru o întâlnire cu specialişti străini din Uniunea Europeană. Să valorificaţi situaţiile pentru susţinerea aprobării fondurilor necesare. Trebuie să nu facem rabat la calitate. Să nu ne scumpim la tărâţe. Am mai luat noi echipament ieftin dar prost. Să se implice cei mai buni specialişti. Să-i propuneţi comandantului pentru comisie.

- Ştim ce avem de făcut. Am început să ne obişnuim cu licitaţiile şi cu negocierile. Totuşi reprezentantul ministerului are cuvântul hotărâtor în alegerea preţului din oferte. Să vă las documentarea?

- Nu este nevoie. S-o aveţi pregătită pentru comandant. Eventual o lăsaţi la secretiarat, la doamna Marinela. Eu voi introduce activitatea în graficul lunar până la soluţionare. Mulţumesc!

- Am înţeles! Să trăiţi! - Mai stai, te rog, puţin, domnule maior. Ştiţi cumva cât

costă un autoturism “Cielo”? - Da, şi-a cumpărat un prieten. Aproximativ

cincisprezece milioane! - Bine, mulţumesc!

201

Ioan BĂLĂEI

Ieşit în antecameră, Vlaicu îşi spuse pentru sine “De ce m-a mai chemat şeful dacă nu vrea documentarea? S-o fi plâns cineva din teritoriu că nu mai are echipament. Ştie doar că ni se asigură numai 50% din necesar. Eu oricum, am răspuns la solicitare cât am putut de repede, că altfel se supără. Ce i-o fi venit să întrebe cât costă o maşină? Te pomeneşti că vrea să-şi cumpere?”

Orice asemănare cu fapte reale nu este întâmplătoare!

202


Dragoste ascunsă

Nu vă imaginaţi ce acuzaţie gravă constituia pentru generaţia mea aprecierea că ai încălcat morala comunistă. Era vorba fie de o relaţie extraconjugală, fie de o legătură “neprincipială” cu o tovarăşă ori cu un tovarăş, dacă acuzata era femeie.

Morala, ca un ansamblu de norme şi reguli acceptate de oameni în relaţiile dintre ei şi cu societatea, avea în regimul comunist principii speciale privind colectivismul, atitudinea socialistă faţă de muncă şi avutul obştesc, devotamentul pentru cauza comunismului, responsabilitatea faţă de familie, combaterea concepţiilor retrograde, lupta pentru desfiinţarea oricărei exploatări şi asupriri şi multe altele.

Cu toate că era lansat un concept larg de moralitate, efectiv în practica muncii de partid, în arsenalul preocupărilor educative ale activiştilor partidului comunist pentru formarea omului de tip nou, abaterile de la morală erau cercetate şi sancţionate în majoritate pentru relaţiile sentimentale şi sexuale practicate în afara familiei, cu agravare deosebită în caz de divorţ, socotit ca abandon familial.În acest sens, relaţiile sentimentale între comunişti trebuiau finalizate în cel mai scurt timp prin căsătorie.

Condiţiile de moralitate comunistă reprezentau piatra de încercare la primirea în partid, angajamentul pentru orice candidat fiind sacrificiu suprem pentru cauză.

Circula o anecdotă pe tema asta, în legătură cu un catăţean dintr-un cătun îndepărtat care, în speranţa că va trăi mai bine, a cerut să intre în partid.Secretarul organizaţiei i-a enumerat cerinţele care constau în renunţarea la un salariu mai

203

Ioan BĂLĂEI

mare, la băutură şi femei din afara familiei şi în final, să-şi exprime disponibilitatea să-şi sacrifice viaţa pentru partid. La care omul a spus:”Păi…tovarăşe secretar, dacă bani, nu, băutură şi femei, nu, ce rost mai are viaţa, o dau dracului pentru partid sau altceva, că tot nu-mi mai foloseşte la nimic!”

Deşi formula folosită în activitatea educativă şi în munca de partid era “prevenirea abaterilor de la morală”, în practică cei “predispuşi”nu erau atenţionaţi din timp, lucru şi aşa foarte sensibil, preferându-se direct sancţionarea pe linie de partid şi profesională, după constatarea “faptei”. Pentru represalii, existau la nivelul unor organe de partid superioare, comisii speciale care se ocupau cu cercetarea abaterilor, întocmirea dosarelor şi sancţionarea vinovaţilor. Prin urmare, amestecul brutal în viaţa intimă a oamenilor era justificat ideologic sub imperiul cerinţelor unei societăţi idealiste în care colectivismul trebuia să diminueze personalitatea.

Problema moralităţii în sensul celor menţionate avea parcă o şi mai accentuată aplicabilitate în activitatea organizaţiilor de partid din structurile militare, unde posibilitatea savârşirii “abaterilor” era mai mare datorită specificului colectivităţilor militare în care personalul feminin fiind redus constituia cu atât mai mult o atractivitate şi tentaţie sporită pentru bărbaţi.

Pe lângă dramatismul consecinţelor savârşirii unor abateri de la morală, faptele incriminate erau şi un excelent prilej de scandal, bârfă şi ironii la adresa făptaşilor, ceea ce completa panoplia unui spectacol ieşit din comun. Pentru cei aflaţi pe marginea evenimentelor, dar care poate se simţeau, unii, şi ei “cu musca pe căciulă” prilejul de a glumi şi a face “băşcălie” nu trebuia scăpat. Aşa apăreau tot felul de anecdote dar şi întâmplări reale.

Iată, de pildă, un ofiţer de comandă din provincie cunoscut pentru duritatea sa în serviciu, ajutat şi de un fizic impunător, fusese surprins în biroul său într-o situaţie delicată cu o dactilografă rămasă la solicitarea ofiţerului să lucreze în

204


afara programului. Idila era compromiţătoare pentru amândoi chiar dacă femeia nu era căsătorită, situaţia ofiţerului din punct de vedere profesional depinzând de rezultatul cercetărilor. Întrucât ofiţerul nu era simpatizat de subordonaţi, cazul nu a putut fi muşamalizat şi a ajuns la comisia de partid.

Chemat la Bucureşti pentru discutarea la comisie a rezultatelor cercetărilor, în timp ce se plimba pe hol ca un leu în cuşcă, aşteptând să fie introdus “la preş”, cum se spunea, un coleg şi prieten l-a întrebat discret: ”Acum mie poţi să-mi spui, chiar ai avut relaţii intime cu ea, acolo în birou?” La care “imoralul” a răspuns preocupat: ”Nu ştiu, să vedem ce zic ăştia!!”

Şi acum să ne ocupăm de eroul povestirii noastre, căpitanul Ioan Predescu, necăsătorit, ardelean, mutat din provincie într-un comandament din capitală unde majoritatea ofiţerilor erau mult mai în vârstă, o parte din promoţii din timpul războiului şi chiar dinainte, iar o parte selecţionaţi din producţie şi formaţi prin şcoli şi cursuri speciale.

Asupra căpitanului plana permanent suspiciunea şi pericolul de a fi declarat imoral având în vedere relaţiile sale posibile cu mai multe femei, fapt în sine condamnabil, dar şi riscul ca, la supărare, una din ele să-l reclame la serviciu, unde de regulă femeilor li se dădea dreptate iar infidelii erau sancţionaţi.

Din start, cadrele necăsătorite erau suspectate şi în atenţia “organelor” întrucât puteau face tot felul de cunoştinţe şi atrase în cercuri dubioase, ca să nu mai vorbim de faptul că existenţa lor, fără obligaţii, constituia o ameninţare pentru familie, îndemna sau cel puţin sugera tinerilor o altă opţiune şi un alt comportament în societate.

Predescu, prin statutul său de burlac ori de câte ori se afla timp mai îndelungat în apropierea “tovarăşelor” colege de serviciu fie în comandament sau în misiune în teritoriu era atenţionat mai în glumă mai în serios de către şefi, activişti de

205

Ioan BĂLĂEI

partid şi chiar de unii colegi grijulii, să nu cadă cumva în “greşeală”,existând riscul să fie sancţionat şi mutat disciplinar.

Toată lumea ştia că în ceea ce priveşte relaţiile de familie, eventualitatea unui divorţ pentru cei căsătoriţi provoca o adevărată catastrofă, sancţiunea putând ajunge până la trecerea în rezervă.Unele soţii ale cadrelor, în stările conflictuale cu bărbaţii lor, lansau ameninţarea: ”Lasă că mă duc la ministru şi te reclam şi o să te dea afară din armată!” Şi din păcate, nu de puţine ori aşa s-a întâmplat.

Se mergea până acolo încât la partid soţului înşelat i se cerea ca de dragul familiei şi a poziţiei sale de ofiţer, să-şi educe mai mult nevasta, să ducă muncă de lămurire cu ea pentru înlăturarea neajunsurilor în comportare.

Cazurile de imoralitate familială sau de comportare ”neprincipială” cu tovarăşele erau criticate în adunările de partid unde ceilalţi comunişti luau atitudine, îşi exprimau dezacordul, înfiereau atitudinea vinovaţilor şi se delimitau de cel incriminat iar în funcţie de indicaţiile superioare propuneau sancţionarea.

Bineînţeles că pentru a putea lua o atitudine exigentă, activiştii de partid şi şefii ierarhici trebuiau să constituie exemple demne de urmat aşa că se păzeau să nu ajungă în gura lumii, chiar dacă tentaţiile nu lipseau. Lumea vorbea totuşi, şi de regulă nu fără motiv, despre escapadele amoroase ale unor şefi cu subalternele sau despre cutare sau cutare “tovarăşă” preferata unui şef sau altul şi cu care ceilalţi trebuiau să se pună bine.

Lui Predescu programul din comandament nu-i lăsa prea mult timp liber. Nu-l atrăgeau petrecerile şi localurile, în schimb iubea spectacolele de teatru şi operetă, expoziţiile şi competiţiile sportive oferite din belşug în capitală. Din păcate norma de teren la vremea aceea era de douăzeci de zile lunar, timp în care se deşfaşurau controale, verificări la unităţi iar colectivele de ofiţeri lucrau întrunit, îndrumate şi supravegheate permanent de şefi. Toate se făceau în grup, şi în puţinul timp liber, de la vizionarea unui film şi până la ieşirea în oraş, mai

206


rău ca la şcoală. Pe urmă existau reguli pentru prezentarea în caz de alarmă, astfel încât atât în Bucureşti cât şi la ieşirile în teritoriu, ofiţerul trebuia să lase numărul de telefon şi adresa unde putea fi găsit la nevoie. În caz contrar, absenţa la alarmă constituia una din cele mai grave abateri profesionale. Oamenii găseau totuşi soluţii aşa că în situaţia unei”urgenţe” Predescu lăsa adresa sau un număr de telefon unui coleg de încredere. Se impune precizarea că pe atunci nu existau radiotelefoane.

Adevărul este că şi în condiţiile de dificultate menţionate se manifesta solidaritatea batrânească şi ajutorul reciproc după cum existau şi activişti de partid şi şefi mai îngăduitori care înţelegeau să se ocupe de lucruri serioase, unii având totuşi şi ei pasiuni şi probleme sentimentale. Până şi unii ofiţeri de contrainformaţii mai treceau cu vederea abaterile de la morală ce nu puteau naşte complicaţii. Asta şi cu condiţia să fi avut relaţii bune cu ei.

De regulă, la baza cercetărilor erau informările de partid, anonimele “prietenilor”, reclamaţiile păgubiţilor şi sesizările structurilor de protecţie din interiorul instituţiei. Cu o aşa de vastă supraveghere era greu de scăpat intr-o combinaţie de durată şi chiar într-o aventură.

În condiţiiile descrise, pentru căpitanul Predescu, înzestrat cu însuşiri ca să fie plăcut şi chiar căutat de femei, era greu să-şi facă o prietenă pe care să o cunoască bine; în timp, atâta vreme cât era mai mult plecat şi adesea fără să fie anunţat din timp. Nu de puţine ori a ratat întâlnirile stabilite fie din vina lui fie că la înapoierea din teren, în Bucureşti nu mai găsea fata. Pe de altă parte, o cunoştinţă făcută în provincie pe timpul activităţii de teren nu ştia când putea reveni să se întâlnească. Treabă destul de încurcată şi nu-i de mirare că ofiţerul ca şi alţi tineri de seama lui, încerca să finalizeze o relaţie în timpul cel mai scurt posibil, potrivit zicalei româneşti: ”Ce-i în mână nu-i minciună!” Numai că în felul acesta legăturile sale erau trecătoare. Până la urmă aceasta a fost şi cauza unei căsătorii facute mai târziu, în grabă, superficial, ceea ce este o altă poveste!

207

Ioan BĂLĂEI

Dar să revenim la perioada anilor şaptezeci în care Predescu, băiat atrăgător era simpatizat la serviciu de cele câteva colege tinere, majoritatea dactilografe suprasolicitate pentru că se lucrau multe, foarte multe hârtii pentru rapoarte, analize, informări şi şedinţe de tot felul. De multe ori documentele se dactilografiau prin dictarea textului iar pentru asta în afara programului era solicitat Predescu, întrucât nu avea obligaţii. De aici aluzii şi ironii precum şi atenţionări de genul: ”Vezi că dacă te apropii prea mult de tovarăşa….şi aude tovarăşul general…nu te văd prea bine!” sau “Tinere, fii atent că te paşte o mutare dacă aude tovarăşul colonel…că-i faci ochi dulci secretarei!”

Ori de câte ori încerca ofiţerul să se scuze şi să justifice că nu face curte tovarăşelor simpatizate de şefi, i se răspundea de către unul din activişti: ”…Lasă că ştim noi!” Şi pâna la urmă Predescu s-a convins că într-adevăr “organele” ştiau multe despre combinaţiile unora, la vremea când aveau amant. Era un mare secret, nu ca acum, despre jocurile de noroc, chiolhanuri, practici religioase şi alte manifestări “decadente” împotriva autorilor luându-se măsuri. Numai că erau sancţionaţi oamenii de rând în timp ce în cercul închis al şefilor de la partid şi de instituţii importante devotaţi “cauzei” faptele erau de regulă muşamalizate şi trecute cu vederea ori atenţionaţi cu discreţie şi îngăduinţă ”tovărăşească”.

Căpitanul Predescu a avut prilejul să cunoască un astfel de caz. Era vorba despre un fost şef al instituţiei în care lucra acum ofiţerul, un general mutat, de fapt promovat, într-o altă structură importantă şi apoi pensionat. Despre aventurile generalului se vorbea pe la colţuri chiar şi despre plecarea lui. Era de notorietate promisiunea acestuia pentru femeile frumoase indiferent de statutul lor social şi că pentru rezolvarea unor petiţii privind promovarea, avansarea, mutarea etc, cel mai indicat era să vină în audienţă la general, o femeie.

De unde a aflat Predescu despre comportarea generalului? Bineînţeles, tot de la o femeie. Întâmplarea a făcut să cunoască într-un secret desăvârşit pe una din cele mai

208


prezentabile dactilografe la vremea aceea, o femeie divorţată şi râvnită de toţi bărbaţii pentru multiplele ei calităţi. Spuneam că se întocmeau pe atunci foarte multe rapoarte, documentare, lecţii, informări, statistici, analize etc. la care lucrau numeroşi oameni “de condei” care zi şi noapte redactau, refăceau, completau, schimbau, concretizau, dezvoltau, lucrând ziua şi noaptea la materiale ce se dactilografiau de mai multe ori fiind folosită adesea metoda dictării. Întrucât Predescu era cel mai tânăr, lui îi revenea sarcina să dicteze dactilografelor. În felul acesta le-a cunoscut mai bine în “procesul muncii” şi cu o vorbă bună, cu un compliment şi o glumă s-a făcut simpatizat . Tracasate şi obosite cum erau colegele şi îndeosebi cele singure îşi doreau puţină destindere şi recuperare. Din acest punct de vedere ofiţerul tânăr şi singur constituia o atracţie, bineînţeles, cu maximum de discreţie şi conspirativitate.

Aşa s-au cunoscut şi apropiat unul de celălalt. Rodica, o brunetă cu ochi verzi, femeie la maturitate, divorţată, harnică şi pricepută în meserie, dactilografia materialele cele mai pretenţioase, în forma finală. După serviciu, târziu au plecat de câteva ori împreună şi cum este firesc întrucât s-au plăcut au început o relaţie intimă nu înainte de a se convinge că pot avea încredere unul în celălalt.

Se întâlneau la ea, după repetate măsuri de precauţie, străduindu-se să nu fie văzuţi împreună. Până şi la serviciu nu-şi permiteau nici un gest care să le trădeze intimitatea. Este firesc ca, după un timp, în clipele de linişte şi relaxare, să-şi povestească întâmplări din viaţă şi ca amanţi să-şi facă mărturisiri. Aşa a aflat despre relaţia ei cu generalul, fostul şef al instituţiei despre care Rodica vorbea: “Ştiam că-i plac femeile şi că nu “iartă” nimic. Mă gândeam că lumea exagerează”. Referitor la acest general, Predescu aflase şi el multe lucruri. Este drept că omul era foarte tânăr şi fusese avansat la gradul de general şi numit într-o funcţie foarte mare la numai 29 de ani. Şef al unei structuri la nivel naţional cu mii de subordonaţi avea nu numai mari responsabilităţi, ci şi multiple posibilităţi relaţionale, inclusiv în societatea civilă. Pe măsura trecerii

209

Ioan BĂLĂEI

timpului exerciţiul funcţiei îl formase ca un conducător autoritar care înţelegea să-şi atingă obiectivele fără nici o împotrivire. Deşi foarte bun specialist, preocupat de bunul mers al instituţiei, se manifesta adeseori abuziv ceea ce la timpul respective nu era o excepţie fiind în plină dictatură a proletariatului.

Ca bărbat, arăta foarte bine, plesnea de sănătate cum se spune şi se purta amabil cu femeile. Avea unele preferinţe, însă nu ezita să facă complimente obişnuite, fiindu-i caracteristică, adresarea directă, fără menajamente.

Chemarea la comandant, era pentru dactilografe, un eveniment deosebit. Mă refer la cele care lucrau în diferite compartimente. Fetele de la secretariatul comandantului erau chemate mai des.

Într-o zi, imediat după prânz, în mod surprinzător, Rodica a fost anunţată să se prezinte la commandant deşi nu avea lucrări la dânsul. S-a aranjat puţin în oglindă, a luat un carneţel şi pix, prezentându-se la antecameră unde se afla aghiotantul.

După ce a fost anunţată la comandant, femeia a intrat în cabinet şi s-a oprit imediat lângă uşă.

- Să trăiţi tovarăşe comandant! M-am prezentat la ordinal dumneavoastră!

- Bună ziua! Se ridică de la birou şi se apropie zâmbitor. - Te-ai speriat probabil când te-am chemat la mine. - Nu, dar nu ştiam motivul şi nu-mi amintesc să fie

vreun document dactilografiat de mine la dumneavoastră. Generalul se oprise în faţa ei şi privind-o insistent a

luat-o de mână. - Fii liniştită, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Adică s-a

întâmplat ceva…Constat că am subordonate nu numai foarte harnice şi pricepute dar şi foarte frumoase, aşa cum eşti dumneata.

210


Rodica nu se aşteptase la un compliment aşă direct şi cu toate că se obişnuise cu tot felul de gesturi ale bărbaţilor, prezenţa şefului cel mare o cam fâstâcise.

- Hai vino, nu-ţi fie jenă, vreau să stăm puţin de vorbă! Generalul o luă înainte ţinând-o de mână intrând în

apartamentul din spatele biroului, unde erau amenajate o sufragerie şi un dormitor cu grup sanitar şi baie.

- Stai, te rog, lângă mine aici pe canapea, îi spuse în timp ce o trase de mână să se aşeze. Acum te pot admira cu adevărat. Mi s-a vorbit de dumneata şi se pare că laudele au fost prea puţine.

S-a ridicat şi a început să se plimbe prin încăpere în timp ce vorbea.

- O să am nevoie de tine pentru nişte lucrări personale la care vor avea acces puţine persoane.

Rodica remarcă imediat adresarea fără apelativul de politeţe. Generalul se aşeză din nou lângă ea având faţa ceva mai îmbujorată în timp ce nările începuseră să i se dilate cu un tremur nervos. Brusc îi cuprinse faţa în palme apropiindu-se foarte mult. Rodica nu s-a împotrivit aşteptând încordată. A reuşit să spună:

- Vă rog frumos, dacă vine cineva! - Nu vine nimeni aici, stai liniştită.

A împins-o uşor şi ea s-a lăsat pe spate. Respiraţia lui devenise sacadată şi pe frunte îi apăruseră broboane de sudoare. A sărutat-o strivindu-i buzele cu un geamăt uşor.

Rodica a simţit mâna fierbinte, nerăbdătoare care îi mângâia pulpele şi care apoi i-a rupt chiloţii provocându-i o durere scurtă. A fost sărutată din nou pătimaş pe gură, pe sânii dezgoliţi deasemenea în forţă, în timp ce o cuprinsese o uşoară ameţeală făcând-o să nu simtă decât zbuciumul bărbatului şi respiraţia lui sacadată iar apoi o căldură în care era amestecată plăcere şi durere, sub greutatea unui trup a cărui atingere n-o simţea din cauza hainelor. Totul s-a petrecut aşa de repede încât s-a dezmeticit numai când a slăbit strânsoarea şi a putut

211

Ioan BĂLĂEI

să respire mai uşor. S-a ridicat cu oarecare greutate. Şi-ar fi dorit să intre la baie dar era ocupată. Nu ştia ce să facă, trebuia să-şi aranjeze părul şi ţinuta.

În acel moment a ieşit bărbatul: „Poţi să intri. După ce termini, ai să pleci prin uşa de la dormitor pe care o voi deschide. Să nu-ţi fie teamă, în porţiunea aceea pe hol nu se circulă. O să ne mai vedem. Sper să nu-ţi faci rău singură. O să primeşti şi lucrarea de care ţi-am vorbit”.

După ce şi-a pus ţinuta în ordine s-a întors în birou unde parcă nici nu i se sesizase lipsa. Toată lumea îşi vedea de treabă iar colegele curioase din fire, de data aceasta nu i-au adresat nici măcar o întrebare. Interesant, exista o conspiraţie a tăcerii.

Au trecut câteva zile şi aghiotantul comandantului i-a adus un material la dactilografiat care trebuia terminat şi prezentat dânsului personal, adică generalului, la ora 19:00, deci după terminarea programului.

Rodica s-a străduit şi a terminat lucrarea mai înainte de termenul prevăzut. Rămăsese singură la serviciu aşa că s-a pregătit pentru întâlnirea cu generalul inclusiv în ceea ce priveşte lenjeria intimă ce nu era necesară. Aşa, ca măsură de precauţie!

Când s-a prezentat la comandant, acesta i-a luat documentul şi l-a pus pe birou, după care, ţinând-o din nou de mână, au intrat în dormitorul apartamentului. A îmbrăţişat-o, sărutând-o cu patimă. Rodica şi-a descheiat bluza şi s-a întins pe pat, ridicându-şi rochiţa în talie. S-a repetat precipitarea şi zbuciumul bărbatului cu nările fremătânde, ca un armăsar încordat.

Flămând şi însetat parcă de trupul ei, s-au contopit fără să-şi vorbească însă cu gemete şi icneli de efort, totul terminându-se printr-o îmbrăţişare brutală, la care femeia s-a străduit să reziste. Şi în sfârşit, o linişte în care îşi auzeau respiraţia.

212


- Aş vrea să cred că m-ai dorit pe mine şi n-am nimerit întâmplător aici. Mă simt umilită. Doresc să ne întâlnim şi să stam de vorbă. Locuiesc singură şi poţi să vii la mine când doreşti, îndrăzni să-i spună Rodica dintr-o răsuflare.

Generalul s-a ridicat marcat de efort dar destins, răspunzându-i.

- Nu pot să fac ce vreau. Este suficient atât, deocamdată. Despre noi nu vorbeşti cu nimeni, nici cu prietenele nici cu ofiţerii de la protecţie, indiferent de promisiuni şi oferte. Sper că ai înţeles!

- Da, totuşi… - Am terminat. Vom mai vorbi!

Rodica a ieşit prin spate. N-a avut curajul să-i spună nimic despre nemulţumirile ei. Trebuie să fi avut şi el suflet, nu putea fi doar un animal. Lumea îl aprecia şi vorbea frumos despre comandant.

A plecat acasă tristă şi îngândurată. S-au mai întâlnit de câteva ori. A fost surprinsă când, la primul salariu, a primit în plus şi o primă consistentă. A aflat că nu era singura şi primele s-au acordat pentru evidenţierea în muncă. S-a gândit să refuze banii dar şi-a dat seama că ar fi declanşat un adevărat scandal. Rodica i-a povestit toate acestea lui Predescu, uneori cu revoltă, alteori cu ironie şi jenă, convinsă că tânărul o va înţelege şi accepta ca un adevărat prieten. Glumeau amândoi când îşi stabileau întâlnirile tot în secret şi cu măsuri de ascundere de parcă ar fi săvârşit o ilegalitate. Ea fiind mai veche în instituţie l-a informat şi despre unele legături existente între colegele ei şi diferiţi ofiţeri inclusiv şefi. De unde ştia?

Păi bârfa, invidia, răutatea şi curiozitatea nu vor disparea indiferent de regimurile politice. Şi apoi, să nu uităm că există un sistem riguros de cunoaştere a oamenilor, că în afara specialiştilor în culegere de informaţii, a celor cu angajament de sprijin al structurilor respective, era un număr important de activişti ai partidului, colegi de-ai noştri, majoritatea bine intenţionaţi şi pregătiţi care desfăşurau o susţinută muncă cu omul , cu noi cei mulţi supuşi greşelilor.

213

Ioan BĂLĂEI

Predescu s-a convins încă odată, că nimic din viaţa intimă a individului nu scăpa atenţiei celor interesaţi şi plătiţi pentru asta, unele aspecte având valabilitate şi astăzi.

La o întâlnire cu Rodica la el acasă, asta însemnând o cameră cu chirie, având bucătăria şi W.C.-ul în comun, au rămas până către miezul nopţii când ea a hotărât să plece acasă întrucât dimineaţa trebuia să rezolve o serie de treburi. A coborât din bloc în staţia de autobuz în speranţa că va mai prinde ultima cursă. Predescu o urmărea de la fereastra camerei, Rodica făcând semne disperate că nu mai sunt şanse. Atunci el i-a sugerat tot prin semne să traverseze strada şi să ia un taximetru. Răspunsul a fost tot prin semne că nu are bani.

Predescu s-a retras în cameră, a luat o bancnotă de 25 lei, la vremea aceea bani suficienţi să traversezi Bucureştiul, a împăturit-o şi a introdus-o într-o cutie de chibrituri goală după care a ieşit la geam şi a aruncat-o la picioarele ei. A urmărit apoi femeia care s-a urcat în maşină, şi-au făcut un semn de salut şi a plecat.

Să fi trecut aproape o lună de la data întâmplării, timp în care cei doi s-au mai întâlnit pe ascuns, la serviciu comportându-se fără nici un gest de apropiere care să provoace bănuieli. A venit şi cea mai fericită zi a salariului. La caserie, lume multă, animaţie şi bună dispoziţie.

După ce a aşteptat cuminte la rând, Predescu şi-a primit banii, i-a numărat şi l-a rugat pe casierul “nea Trifoi”, aşa cum îi spunea lumea subofiţerului, să-i schimbe o sută de lei în bancnote de 25 de lei pentru a plăti nişte datorii, ceea ce acesta a şi făcut.

În timp ce lua banii, a auzit în spatele său: - Bancnotele astea de 25 de lei încap cel mai bine în

cutia de chibrituri şi poţi s-o arunci cu precizie la ţintă! A privit în spatele său şi l-a văzut pe locotenentul major

Bistran, unul din ofiţerii de contrainformaţii din comandament. - Cred că împachetate, încap la fel de bine şi hârtiile

de o sută de lei cu condiţia să ai suficiente pentru a le arunca la 214


ţintă. Vreţi să verificaţi bancnotele dacă sunt false? răspunse Predescu zâmbind cu ironie.

- Da de unde! Am zis şi eu aşa, glumind ca între bărbaţi. Sper că nu te-ai supărat!

- Doamne fereşte, cum să mă supăr pe cineva care glumeşte, răspunse căpitanul încercând să-şi păstreze calmul. Mă gândesc să-mi pregătesc acasă câteva cutii goale de chibrituri în care să păstrez banii pe care vreau să-i dau cuiva. Parcă despre aşa ceva vorbeai?

- Mai bine îi dai în mână de la început că-i mai sigur. Chestia cu “Ce-i în mână…!” Ha ha ha, râse încântat de ce-a spus individul.

- Mulţumesc pentru sfaturile competente! - Să trăiţi, fiţi liniştit că “noi” nu avem nimic cu

dumneata, ba chiar “vă” simpatizăm. Cu alţii avem noi treabă! - Eu vă doresc sănătate, spuse Predescu ieşind din

holul casieriei unde alţi colegi aşteptau la rând. Odată ajuns afară, primul gând a fost s-o caute pe Rodica şi să-i ceară socoteală. Doar de la ea se putea afla întâmplarea cu banii şi cutia de chibrituri. Până la urmă, chestia nici nu era prea interesantă pentru a merita să fie povestită. Mă rog, femeile se amuză cu tot felul de fleacuri.

De ce totuşi era supărat? S-a gândit că aşa cum a aflat el de aventurile fostului general, putea deveni la rându-i subiect de bârfă şi comentarii picante sau răutăcioase. Mai erau şi consecinţele posibile în plan profesional unde morala comunistă devenise un instrument de măsură. Până la urmă a reuşit s-o vadă pe Rodica şi la toate acuzele ce i-au fost aduse, ea a susţinut fără ezitare că n-a discutat cu nimeni. Predescu n-a crezut-o, insistând să afle adevărul.

- Te întreb din nou, cui povesteşti tu despre întâlnirile noastre? Te-am considerat un prieten sincer. Sau pentru tine aşa ceva nu există?

215

Ioan BĂLĂEI

- Îţi repet că nu discut cu nimeni. Eu nu mă laud dacă am un amant, deşi nu văd cui ar trebui să dau socoteală, nici măcar la partid pentru că nu sunt membră. Crezi că e o plăcere să fii singură şi să te discute toată lumea? Ce vrei să fac? Şi până la urma nu mi-e ruşine de relaţia cu tine. Şi-o doresc mai multe femei de aici. Vrei să ţi le spun cu numele?

- Nu mă întrerupe, spuse Predescu oarecum potolit. - Sau poate vrei să ne despărţim şi cauţi un motiv,

lansă femeia un contraatac ca să câştige teren. Ce nu-ţi convine?

- Ne ştiu “băieţii” de la C.I. Lucrezi pentru ei? - Rodica schiţă un zâmbet amar fără a părea

surprinsă. - Pe naiba. Lucrez pentru tine, îndeosebi când

suntem singuri, încercă ea să glumească. Ce dacă au aflat? Mulţi bărbaţi te invidiază şi ar dori să fie în locul tău. Hai să ne împăcăm. Chiar dacă aş fi greşit, nu poţi să mă ierţi? În fond, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Poate ţi-e frică să nu ia măsuri împotriva ta.

- Şi ce? N-am dreptul să mă tem? - Ba da, însă te asigur eu că nu se va lua. Mai sunt şi

alţii cu musca pe căciulă şi nu riscă să fie daţi de gol. Eu îi ştiu şi întrucât vreo doi sunt şefi mari am să-i ajut să-şi amintească de asta!

- Uite că aflu lucruri noi despre tine. Ştii să şantajezi oamenii. Va veni şi rândul meu?

- Nu-ţi fă griji. Ştiu că te foloseşti de mine în intervalul dintre două ieşiri în teren. Este mai comod aşa. Când vei găsi altceva mai bun ai să mă părăseşti. Sper să fie cât mai târziu. Eu am înţeles să-mi trăiesc clipa de fericire atât cât mi-e sortită de Dumnezeu.

- Ştii să ieşi din încurcătură. Nu m-ai convins. Trebuie să descopăr până la urmă de unde s-a aflat de întâmplarea cu banii. O să mai vorbim, încheie Predescu discuţia fără să fie mulţumit de explicaţii, păstrând o anumită suspiciune faţă de

216


această femeie frumoasă, cu o mare experienţă de viaţă. Poate şi asta constituia o atracţie pentru tânărul ofiţer.

Aşa cum se întâmplă de obicei, au apărut alte evenimente în viaţa ofiţerului şi până la urmă a intervenit şi o mutare în serviciu care a diminuat idila celor doi, devenită treptat o amintire frumoasă, ce-i drept.

Surpriza mare a fost după un timp, aflarea veştii că un şef de secţie din comandamentul unde a lucrat Predescu, om cu familie şi autoritate, a fost retrogradat şi mutat, printre altele şi pentru relaţii „neprincipiale” cu tovarăşa Rodica Vulcan.

Încălcarea moralei comuniste ori socialiste, mă rog, constituia o preocupare „majoră” pentru cohorta de “specialişti” care supravegheau comportarea oamenilor, îi urmăreau pe cei predispuşi abaterilor şi care evaluau „răspunderea”, „exigenţa”, „spiritul revoluţionar”, „devotamentul” etc. cu care acţiona fiecare „tovarăş”.

Nu ştiu dacă am reuşit să vă conving ce pericole ne păşteau pe noi la tinereţe şi maturitate dacă am fi păcătuit preacurvind, ceea ce Dumnezeu ne-ar fi iertat dar partidul nu. Aşa că ferice de generaţie matură de astăzi care nu are oprelişti ideologice, ba dimpotrivă, îşi etalează potenţele multiple pe care i le atestă o amantă cu atât mai mult cu cât serveşte şi ea aceeaşi cauză!

Un motiv în plus pentru noi bărbaţii din generaţiile trecute să înfierăm regimul dictatorial comunist şi să-l elogiem pe cel actual, de democraţie pe care poate doar unele soţii să-l conteste şi numai dacă sunt în opoziţie.

217


Să credem în oameni Autoturismul de teren ARO a intrat pe poarta deschisă

a subunităţii trecând prin faţa santinelei care prezentase arma pentru onor. Maşina s-a oprit în faţa clădirii cu un etaj şi din ea a coborât maiorul Dan Vicovan, comandantul unităţii de grăniceri. Acesta s-a îndreptat spre ofiţerul aflat în poziţia de drepţi în faţa uşii de la intrare. Au salutat amândoi.

- Domnule maior, Detaşamentul de Grăniceri Bechet execută paza şi supravegherea frontierei de stat a României. În ultimele 24 de ore nu am înregistrat evenimente de frontieră. Sunt comandantul Detaşamentului de Grăniceri Bechet, căpitanul Georgescu Titi.

- Vă salut, răspunse maiorul în timp ce îşi dădeau mâna. Gata pregătirile pentru Crăciun, mai avem o săptămână până în Ajun. Văd că nu este zăpadă. S-ar putea nici să nu ningă până după Anul Nou, aşa cum prognozează meteorologii.

- Ne omoară, în schimb, ceaţa aici, în lunca Dunării, spuse căpitanul. Ar fi mai bine să ningă pentru a putea să retragem dispozitivul la prima terasă a fluviului şi astfel să concentrăm paza în zona portului şi pe direcţia localităţilor.

Era o dimineaţă destul de friguroasă, fără ca temperatura să scadă sub zero grade. Au intrat în biroul comandantului de detaşament unde o sobă de teracotă iradia o căldură plăcută.

- Pune, te rog, în nişa din sobă câţiva cartofi la copt, spuse maiorul căruia iarna îi plăcea o astfel de gustare, mai ales că pe măsura trecerii timpului, încăperea se umplea de un miros îmbietor ce-i amintea de copilărie.

219

Ioan BĂLĂEI

Sărbătorile de iarnă constituiau întotdeauna o mare bucurie pentru oamenii de toate vârstele, Crăciunul fiind sărbătoarea credinţei şi a familiei, fericirea copiilor şi lumea poveştilor şi a darurilor. În acelaşi timp, pentru slujitorii graniţelor ţării, se adăugau şi o serie de griji privind îndeplinirea misiunilor, prevenirea abaterilor şi încălcărilor de orice natură, a accidentelor cu armamentul pe timpul serviciului.

La Dunăre, locuitorii zonei sunt foarte mult legaţi de activităţile din lunca fluviului pe tot timpul anului. Aici se practică muncile agricole, exploatările forestiere, irigaţiile, pescuitul, creşterea animalelor şi altele.

În preajma şi pe timpul sărbătorilor oamenii ies la Dunăre pentru pescuit, aprovizionarea cu alimente, lemne de foc sau vara pentru petreceri la iarbă verde, scăldat, turism rural, excursii etc. Cea mai mare nemulţumire a localnicilor constă în faptul că regimul desecărilor din perioada comunistă în vederea creşterii terenurilor agricole, a distrus lacurile şi bălţile din lunca Dunării, zona inundabilă reprezentând locul reproducerii puietului de peşte şi a rezervei speciilor ce populau apele fluviului.

A fost distrus şi sistemul ecologic prin dispariţia florei şi faunei specifice zonei lacustre, permiţând extinderea suprafeţelor cu nisipuri şi sărătură fără vegetaţie.

Într-una din activităţile din teren, la malul Dunării, maiorul Licovan a întâlnit un cantonier la dig care, în loc să-şi apere locul de muncă, i-a povestit următoarele:

„La fiecare creştere a apelor Dunării şi pericol de inundaţii, mă rog şi eu la Dumnezeu, la fel ca şi toţi ceilalţi să se rupă digul asta nenorocit şi să inunde lunca Dunării cu fostele lacuri şi bălţi, acum terenuri ale Întreprinderilor Agricole de Stat unde nu se face nimic ca lumea. Aici, domnule, era paradisul păsărilor şi florilor iar de pescuit ce să mai vorbim. Prindeam peşte tot anul şi-l vindeam la Craiova şi Bucureşti. Aşa şi-au făcut oamenii din Dăbuleni şi Bechet case mari iar copii i-au dat la şcoli. Acum, nici de sărbători nu găseşti să mănânci un

220


peşte, de nu crede nimeni că suntem la Dunăre. Haideţi să vă arăt de ce nu mai este peşte!”

Aici omul i-a cerut un obiect pe care să-l pună în apă, la mal. Maiorul a chemat şoferul care a venit cu un bidon de plastic umplut cu apă. Nea Ilie, cum îl chema pe cantonier, l-a luat şi l-a aşezat în marginea Dunării. Apoi, preţ de o jumătate de oră au mai stat la taclale, plimbându-se pe dig.

Când au luat bidonul din apă, nea Ilie l-a ridicat, arătându-l.

„Uitaţi-vă dumneavoastră! Vedeţi că pereţii bidonului sunt îmbrăcaţi într-un înveliş de icre aduse de apă, fiindcă peştele, neavând unde să-şi depună icrele în apă stătătoare, le dă drumul în curent. D-aia nu avem peşte.”

„Lacurile şi bălţile aflate în lunca Dunării asigurau reproducerea peştelui, o mare bogăţie naturală. Erau vremuri când peştele reprezenta mâncarea săracului, între timp a devenit un lux. Este uşor să strici ceva şi foarte greu să repari iar noi românii suntem specialişti în domeniu. Fiind peşte puţin, s-a redus drastic şi numărul pescarilor, meserie cândva tradiţională aici, ajunsă acum neatractivă. Incredibilă situaţie!”

Pe biroul comandantului de detaşament a fost aşeaztă harta de lucru cu dispozitivul de pază a subunităţii la care cei doi ofiţeri au început să discute modificările preconizate, începând cu noaptea următoare în folosirea forţelor şi mijloacelor, respectiv a patrulelor şi posturilor grănicereşti şi autoturismelor, ambarcaţiunilor rămase la apă, aparaturii de observare şi semnalare etc. Discuţia lor a vizat şi măsurile necesare prevenirii accidentelor şi abaterilor specifice sezonului rece.

- Trebuie să verificăm toate indicatoarele şi jaloanele plantate pe itinerariile de deplasare a patrulelor pentru a-i ajuta pe militari să se orienteze în caz de ceaţă, nopţi întunecoase ori căderi abundente de zăpadă şi viscol. Ştiu că în urmă cu câţiva ani am avut un militar la noi în subunitate care pe viscol,

221

Ioan BĂLĂEI

noaptea, s-a rătăcit şi a căzut într-un canal colector din beton din care nu a mai putut ieşi.

- Am aflat când am fost numit în funcţie, aici, la Bechet. Mi s-a spus însă că militarul trecuse pe la o stână unde consumase băuturi alcoolice, spuse căpitanul Georgescu scoţând din sertarul biroului un dosar. Am aici analiza acestui eveniment deosebvit de grav, pe care-l prezint la fiecare serie de grăniceri.

- Foarte bine ai făcut. La sărbătorile de iarnă şi nu numai, ştii doar, că pentru noi, cel mai mare pericol îl reprezintă consumul băuturilor alcoolice pe timpul serviciului. Ai văzut că localnicii ies la Dunăre ori la pădure având la ei, de regulă, sticle cu vin sau ţuică din producţia proprie.

- Îi cunosc, domnule comandant, interveni Georgescu dând din cap, îi văd zilnic cu băutura la ei, fie să se încălzească de frig, fie să-şi facă mai mult curaj la muncă în gospodărie, acum la tăiatul porcului ori când le vin neamurile de la oraş. Nu mai vorbesc de nunţi, botezuri şi alte sărbători religioase din timpul anului. Asta-i viaţa lor şi până la urmă aici trăim împreună.

- Bine, cum stai cu plecările militarilor în concediu şi permisii, aşa cum am stabilit, ca fiecare de Crăciun, de Anul Nou sau la Sfântul Ion să petreacă acasă câteva zile?

- Am o planificare şi mă ţin de ea, aşa că oamenii sunt liniştiţi, ştiu că într-una din sărbători vor fi în familie. Este foarte important acest lucru. Măsura luată la nivelul unităţii a fost excelentă! Nu vreau să vă laud, domnule maior, dar este în interesul general. Militarii sunt motivaţi şi astfel îşi fac mai bine treaba.

- Văd că vrei să te pui bine cu şeful. Să ştii că aştept şi eu de la superiori, repartiţia fondurilor pentru primele de Crăciun. Dacă nu vor fi bani, o să vă adresez mulţumiri prin Ordinul de Zi pe unitate, încercă să glumească Vicovan, deşi cu banii nu-i de glumit.

222


Au mai discutat apoi despre pomul de Crăciun pentru militarii în termen şi mai ales despre hrana efectivelor de sărbători şi pe tot timpul iernii şi sacrificatul unui porc din gospodăria ajutătoare. Meniul pentru seara de Ajun şi prima zi de Crăciun va fi stabilit de intendenţii de la Batalion, de unde vor fi trimise şi o serie de produse. Subofiţerul gospodar de la detaşament era un om priceput cu o bogată experienţă care asigura produse din carne pentru meniul de Crăciun şi pe vremea când existau Pichetele de Grăniceri aici la Bechet, două fiind izolate la digul Dunării, Potelu şi Dăbuleni unde alimentele trebuiau transportate pe vreme proastă cu tractorul sau căruţa.

Deşi băutura reprezenta una din ameninţările la adresa disciplinei militare, la meniurile din zilele de sărbătoare era prevăzută şi o cană cu vin sau o sticlă cu bere. Acestea erau consumate la una din mese după înapoierea din serviciu. Regula se respecta „la sânge” cum se spunea, distribuţia băuturii fiind făcută numai de gospodarul subunităţii.

Multe din amănuntele amintite sunt importante întrucât după 1990, la frontieră, hrănirea efectivelor şi dotarea tehnică s-au îmbunătăţit considerabil, din nefericire echipamentul şi condiţiile de cazare continuau să fie necorespunzătoare, neexistând resursele financiare necesare.

Maiorul Vicovan împreună cu căpitanul Georgescu au procedat apoi ca peste tot în detaşamentele pe care le controlau înainte de sărbători să stea de vorbă separat cu cadrele, cu gradaţii şi cu militarii în termen. Fiecărei categorii de personal i-a reamintit îndatoririle ce-i revin în perioada următoare în paza forntierei şi pregătirea de specialitate, în respectarea disciplinei şi celelalte activităţi din detaşament. La sfârşitul instructajului, le-a cerut atât cadrelor cât şi militarilor în termen să raporteze problemele personale şi solicitările ce le au pentru comandantul unităţii. În cazul în care oamenii doreau să raporteze ceva confidenţial, aveau şi această posibilitate.

La discuţiile cu unul din gradaţi, maiorul Vicovan a aflat câteva aspecte interesante privind paza frontierei.

223

Ioan BĂLĂEI

- Despre ce ai vrut să-mi raportezi confidenţial, domnule caporal Badiu? Te ascult cu atenţie şi să nu te fereşti indiferent ce vrei să-mi comunici.

- Am înţeles. De cu toamnă eu am observat nişte lucruri care mi-au trezit tot felul de bănuieli. Le-am raportat comandantului dar nu ştiu dacă s-a făcut ceva. Eu nu mă amestec dar ceva nu-i în regulă la staţia de pompare pentru irigaţii de la kilometrul fluvial 725.

- Ce s-a întâmplat? nu se abţinu să intervină maiorul care devenise curios.

- Într-o noapte de la sfârşitul lunii august, în timp ce mă întorceam din serviciu împreună cu soldatul Pavel, mă deplasam pe la baza digului spre Dunăre iar el sus pe dig. Era trecut de miezul nopţii când am ajuns în apropierea staţiei de pompare. Mi-a astras atenţia o luminiţă pe care am văzut-o pe Dunăre, printre copacii mai rari de la gura canalului în care sunt conductele de absorbţie. L-am lăsat pe dig pe soldatul Pavel şi după ce au încetat să latre câinii de la staţie care m-au recunoscut, m-am apropiat de locul unde era legată, de obicei, barca lor metalică. Am luminat locul cu lanterna şi barca lipsea.

- N-ai verificat dacă era cineva la staţie? Ştiu că sistemul nu lucrează decât temporar când au bani, ei fac însă reparaţii şi întreţinere la instalaţii iar noaptea rămâne cel puţin un om de pază. Voi trebuie să-i cunoaşteţi că ne ajută în pază şi îi socotim adevăraţi grăniceri!

- Şi eu îi cunosc pe lucrători dar seara am intrat în dispozitiv pe altă parte şi nu ştiam cine era de pază. Până la urmă am aşteptat la locul de parcare şi de pe Dunăre a venit cu barca şeful staţiei, tehnicianul Dumbravă Marin pe care-l ştiţi şi dumeavoastră.

- Da, îl cunosc. L-am găsit aici când am luat comanda Batalionului de la Turnu Măgurele. Este un om de încredere, aşa mi-a fost recomandat. Locuieşte în Dăbuleni şi este cunoscut ca un om gospodar. Şi ce ţi-a spus, unde a fost la miezul nopţii cu barca?

224


- Era nervos şi părea obosit. Mi-a spus că a ieşit în gura canalului întrucât apa a adus un trunchi de copac care putea bloca sorbul conductelor. Zicea că l-a împins în curent.

- S-a dus aşa singur cu barca, noaptea? întrebă maiorul

- Nu prea avea chef să-mi răspundă dar zicea că pe mal are un om de-al lui, unul Petrache. Împingea şi el trunchiul să se ducă la vale. Acum trebuia să se întoarcă din pădure. Caporalul se oprise din povestit, nehotărât să continue.

- Hai, ce te-ai oprit, îl încurajă maiorul. - Mi-a mai spus să-mi văd de treabă că nu-i nimic la

frontieră şi că va vorbi el cu domnul căpitan Georgescu. Drept să vă spun, mie nu mi s-a părut lucru curat.

- Poate avea dreptate omul. Ai mai observat ceva atunci noaptea?

- Da şi i-am raportat şi comandantului de detaşament. Barca mi s-a părut încărcată fiind intrată bine în apă. Am luminat cu lanterna şi erau aruncate haine pe deasupra. M-am gândit că avea peşte!

- De ce n-ai verificat să vezi ce avea în barcă? Puteai s-o faci, doar erai în misiune, îl provocă maiorul.

- Domnul căpitan ne-a atras atenţia, nouă militarilor în termen, să nu ne „luăm în gură” cu specialiştii ăştia care lucrează permanent în frontieră şi pe care i-a instruit dânsul. Să-i raportăm, dacă apar probleme ori şeful staţiei Marin era nervos şi înjura tot timpul. Dacă am fi descoperit un infractor care a încercat să treacă ori a trecut frontiera la noi era altceva, schimbam foaia!

- Bine, mai ai ceva de raportat? - Atunci, noaptea, n-am plecat imediat. Am aşteptat să-

l văd ieşind din pădurice pe lucrătorul ăla, Petrache, care s-a întors şi el după un timp, având într-o mână o cange lungă.

- Domnul căpitan Georgescu, ce ţi-a spus după ce i-ai raportat întâmplarea?

225

Ioan BĂLĂEI

- Mi-a spus că am acţionat foarte bine şi va lua măsuri de cercetare pe Dunăre şi cu ambarcaţiile grănicereşti. Despre şeful staţiei Marin Dumbravă domul căpitan Georgescu a zis că este omul nostru de încredere şi face parte din Consiliul Comunal Dăbuleni şi cu oamenii lui ne sprijină în pază.

- Acum iarna mai vine cineva pe la staţie? - Da, vine o dată pe săptămână câte unul care aduce

mâncare la câini şi verifică încuietorile de la uşile metalice ale staţiei. Uneori vin cu căruţa şi iau din pădure vreascuri şi crengi căzute.

- Parcă aveau două bărci. Le mai au? - Da, sunt trase pe mal şi blocate cu lacăte, răspunse

prompt caporalul. Maiorul Vicovan îl privi cu interes observând hainele şi

bocancii vechi şi reparate de mai multe ori, situaţie care-i provoca extrem de mari greutăţi.

- Mai ai şi alte probleme de raportat? Ai fost în permisie?

- Nu, dar merg acasă de Sfântul Ion. De Crăciun şi Anul Nou este nevoie de mine aici. Apoi, după o mică ezitare. Ne-ar trebui haine groase mozaicate şi bocanci noi. Astea vechi sunt rupte, roase iar în bocanci intră apa.

- Trebuie să primim. Din cauza banilor insuficienţi s-au făcut târziu licitaţiile şi contractele. Mi-au spus de la Brigada de Grăniceri că avem subofiţeri care urmăresc la fabrică producţia pentru urgentarea livrării, îndeosebi a bocancilor.

Ofiţerul îşi dădu seama că justificările nu foloseau nimănui, cu atât mai puţin caporalului care îşi aţintise privirea în pământ, parcă stânjenit de situaţie. Vicovan avusese parte, în ultimul timp, de mai multe situaţii în care subordonaţii săi plecau în misiune echipaţi necorespunzător. Ba se ajunsese în unele subunităţi ca militarii să poarte bocancii la schimb, adică pe rând. Au fost şi militari care au cerut acasă să li se trimită bocanci.

226


Cauza neasigurării echipamentului era trecerea la sistemul de contracte pe bază de licitaţii care aduceau în sfera concurenţei tot felul de interese şi de temporizări în detrimentul oamenilor din frontieră dar în avantajul profitorilor.

Oricum situaţia ajunsese imposibilă iar nemulţumirile militarilor deveniseră subiect de presă, ceea ce determina o discreditare a instituţiei şi nu numai. Ca urmare, unii şefi evitau întâlnirile şi dezbaterile deschise cu cadrele şi militarii în termen. Maiorul Vicovan avea curajul unor astfel de confruntări întrucât între structurile decizionale de comandament şi ultimul eşalon destinat efectiv pazei frontierei, unitatea de grăniceri avea responsabilitatea directă a organizării şi executării misiunilor. Ca urmare, pentru cunoaşterea şi conducerea acţiunilor, precum şi pentru logistica generală şi de specialitate nu mai exitsau alţi intermediari. A înţeles şi a reacţionat în consecinţă, în sensul că el avea datoria să rezolve problemele concrete şi să-şi motiveze subordonaţii indiferent de condiţii.

Maiorul s-a ridicat de la birou, semn că discuţia s-a terminat şi i-a strâns mâna militarului.

- Mulţumesc, caporal Bădin şi sper să-ţi faci la fel de bine datoria şi în continuare. Aştept veşti bune despre tine! La revedere!

- Să trăiţi! Vicovan cunoştea situaţia de la staţia de pompare

Dăbuleni. Căpitanul Georgescu îi raportase toate informaţiile şi suspiciunile apărute în zona respectivă unde în apele noastre exista Ostrovul Lung. Datorită informaţiilor apărute, au fost stabilite o serie de măsuri în cooperare cu Poliţia şi structurile specializate precum şi cu organele de graniţă ale statului vecin. S-au convenit acţiuni specifice împreună cu poliţiştii de frontieră din P.C.T.F. Bechet cu care ulterior grănicerii au fuzionat.

Prin urmare, fără intervenţii spectaculoase, cazul era în atenţie pentru descoperirea unei reţele de contrabandă locală. Nu era exclusă nici posibilitatea ca aceasta să fie inclusă într-o

227

Ioan BĂLĂEI

filieră de trafic cu droguri şi persoane din Est spre Vest prin Turcia, Bulgaria şi România spre Europa Occidentală.

Şi cum infracţionalitatea transfrontalieră nu a exclus niciodată şi complicitatea localnicilor din zonă, încrederea în toţi colaboratorii la paza frontierei din rândul populaţiei, chiar şi a celor mai apropiaţi nu trebuia să înlăture cercetările şi verificările de specialitate.

Ofiţerul solicitase şi sprijinul lt. Col. Florea-Puiu Ciobanu, un coleg grănicer excelent profesionist care lucra în alt sector de frontieră însă originar din Bechet şi cunoştea foarte bine localnicii.

În continuarea activităţii la Detaşamentul de Grăniceri Bechet, comandantul unităţii împreună cu cel al Detaşamentului au avut discuţii la poliţie, organele administraţiei locale, la Căpitănia Portului, la celelalte instituţii şi societăţi comerciale cu atribuţii şi activităţi în zona de frontieră în vederea respectării regimului juridic al frontierei de stat.

La înapoierea spre Comandamentul Batalionului, Vicovan a mai executat scurte controale la Detaşamentele Oriea şi Corabia unde, de asemenea, a discutat cu toate categoriile de militari.

Ajuns la Oriea a trecut, ca de fiecare dată şi pe la Celei, la castrul roman de pe malul sâng al Dunării, la prima sa terasă. Aici la „Sucidava” s-a întâlnit din nou cu un îngrijitor voluntar, un localnic, strănepot al renumitului revoluţionar de la 1848, Popa Sapcă din Celei, al cărui bust este aşezat la intrare.

În incinta castrului a fost descoperită „Fântâna Secretă” folosită pentru aprovizionarea cu apă atunci când cetatea era asediată. Pentru a ajunge la apă trebuie să străbaţi un tunel lung care coboară înclinat la peste douăzeci de metri în pământ. Tunelul este construit din cărămidă romană, având o boltă perfectă şi trepte mari de piatră. Fântâna cu apă de o mare puritate are o formă circulară, cu lespezi late pe margine care permit aşezarea vaselor pentru a fi umplute.

228


Maiorul a băut cu sete o cană de apă şi a rugat şoferul să-i umple un bidon şi pentru acasă unde fiul Călin şi mama sa Doina o consumau cu plăcere. În fiecare primăvară, în funcţie de resursele financiare alocate, se redeschide şantierul cercetărilor arheologice întrucât cetatatea conţine încă multe vestigii şi secrete importante pentru istorie.

Revenit la Comandamentul Unităţii, a fost absorbit imediat de numeroasele probleme ale situaţiei operative şi de ordin logistic specifice anotimpului de iarnă în care dispozitivele realizate permanent în teren se confruntă cu activităţi acţiuni având un grad sporit de dificultate.

În acelaşi timp, apropierea sărbătorilor creştine tradiţionale cu manifestări publice reînviate după 1989, necesitau o serie de pregătiri dar şi promovarea unui climat favorabil de încredere şi speranţă, de solidaritate umană, toate indispensabile unei stări sufleteşti adecvate Crăciunului şi Noului An.

Toate lucrurile sau aproape toate s-au desfăşurat normal, nu fără efort şi alergătură, astfel încât atât misiunile la frontieră cât şi sărbătorile să înregistreze rezultatul scontat. În fiecare dimineaţă la „Punctul de Comandă Operativ” transformat mai târziu în „Dispecerat” se primeau rapoartele cu problemele ce trebuiau hotărâte de comandant. Evenimentele de frontieră se raportau în baremurile prevăzute şi se soluţionau potrivit competenţelor legale, în prima urgenţă de ofiţerul de la „Continuitatea conducerii operative”.

În jurul orelor zece dimineaţa, pe data de 23 decembrie, Comandantul Detaşamentului de Grăniceri Bechet a solicitat legătura telefonică la Comandamentul Batalionului.

- Da! Ce s-a întâmplat Georgescule, răspunde calm maiorul Vicovan. Ai eveniment de frontieră?

- Să trăiţi! Nu! Am o altă problemă. Nu este nimic deosebit. Totuşi, am ezitat dacă să vă sun sau nu. În receptor nu se mai auzea nimic.

229

Ioan BĂLĂEI

- Hai, ce faci? Pesemne că o fi ceva grav dacă nu ai curaj să-mi spui. Te ştiam mai hotărât.

- De fapt, este vorba de o permisie pentru un militar originar din judeţul Maramureş.

- Bine. Nu e planificat în zilele astea? - Ba da, la Sfântul Ion, dar vrea acum de Crăciun. Mai

concret, nu vrea el să plece a primit o veste de acasă că-i tatăl său bolnav în spital.

- Când am fost noi la Bechetnu ştia că tatăl său este în spital? Nu mi-a raportat nimic. Dumneata când ai făcut planificarea permisiilor nu ştiai? Înseamnă că facem lucrurile de mântuială. A primit scrisoare de acasă?

- Nu. Astăzi dimineaţa am aflat de tatăl militarului că este la spital. A venit la cazarmă un cetăţean din Bechet care lucrează la Craiova. Omul s-a întors acasă de sărbători aseară târziu şi s-a prezentat la mine de dimineaţă. Îl cunosc, se numeşte Costea Petre şi munceşte în construcţii. Spunea că în autobuzul cu care se întorcea acasă un cetăţean ce a coborât într-o comună pe drum i-a povestit că a fost în Maramureş la nişte rude, mai precis în satul Fereşti. Acolo a aflat acum două zile că tatăl militarului nostru, soldatul Vasile Bichis a fost dus în stare gravă la spital. Aşa i-a spus un unchi al băiatului, care auzind că vine la Craiova l-a rugat să spună cuiva de la Bechet unde copilul face armata la grăniceri.

- Te-am înţeles. O poveste întreagă. De ce n-au dat o telegramă? Şi unde este tatăl militarului internat?

- La Sighetul Maramaţiei. Aşa cred dar nu sunt sigur! Omul nu-şi aduce bine aminte. S-ar putea să fie la Baia Mare.

- Militarul ce spune? - Raportează că tatăl lui este bolnav de inimă şi a mai

fost la spital. Nu are mamă şi cei doi fraţi mai mari lucrează pe la Timişoara.

- Ce fel de militar este? Ţi-a creat probleme până acum?

230


- Este un tip introvertit. Nu s-a evidenţiat în mod deosebit. A venit odată fratele lui cel mare să-l vadă şi s-au îmbătat amândoi în comună. Era să facă scandal.

- Poate i-a venit lui să plece şi cine ştie cum a aranjat chestia asta. Ai vorbit cu el deschis? Mai bine să spună cinstit că s-a răzgândit şi vrea să meargă acasă acum de Crăciun. Te rog, cheamă-l şi vezi dacă minte. Spunei că-i dau drumul dacă-i cinstit. Nu are rost să-l facă bolnav pe tatăl lui. Hai repede, că mâine-i Ajunul Crăciunului! Interesează-te şi dacă are autobuz spre Craiova.

- Am înţeles! Maiorul Vicovan în problema permisiilor s-a confruntat

cu tot felul de situaţii. Imaginaţia unor tineri de a solicita plecarea acasă sub diverse motive era inepuizabilă. A chemat medicul şef căruia i-a ordonat să verifice telefonic la spitalele din Sighetul Marmaţiei şi din Baia Mare dacă tatăl militarului era internat acolo la clinicile cardiovasculare. La nevoie, să ceară şi sprijinul poliţiei.

Între timp, a sunat din nou căpitanul Georgescu. - Am onoarea să vă raportez că militarul insistă să

plece să-şi vadă tatăl. S-ar putea să ne păcălească dar este posibil să fie adevărată toată situaţia.

- Văd că mă laşi pe mine să decid. Aştept un răspuns de la spital dacă bătrânul este internat acolo şi o să-ţi spun ce să faci.

- Am înţeles! Am verificat mersul autobuzelor. Ca să ajungă acasă până mâine, trebuie să prindă autobuzul care pleacă din Bechet la Craiova, peste o oră.

- Bine mulţumesc! Vicovan l-a sunat pe medicul şef. Acesta l-a informat

că verificarea durează şi nu ştie peste cât timp va primi răspunsul. S-a interesat apoi la Şeful de Stat Major dacă ordinul de zi pe unitate s-a încheiat. A ordonat să fie completat cu

231

Ioan BĂLĂEI

permisia de cinci zile fără timpul necesar drumului pentru soldatul Vasile Bichiş din Detaşamentul de Grăniceri Bechet.

L-a chemat la telefon pe căpitanul Georgescu. - Fă-i ordin de serviciu militarului pentru cinci zile

permisie fără timpul de drum. Să ne aducă o copie după biletul de internare, la înapoiere fireşte. Să fie bine instruit pentru prevenirea abaterilor şi să-l atenţionezi să nu întârzie.

- Am înţeles şi vă mulţumesc. - N-ai pentru ce. M-am gândit că dacă din zece

oameni, nouă ne mint şi ne păcălesc motivând că tatăl lor este grav bolnav în spital iar unul singur spune adevărul, accept să fiu păcălit de toţi nouă ca unul singur să-şi poată vedea şi ajuta tatăl. Te mai rog să-i iei toate datele de domiciliu şi unde mai poate fi găsit la rude. Să nu uite când ajunge acasă, să treacă şi pe la postul de poliţie. Am terminat!

- Să trăiţi! Execut ordinul! - Vezi că mâine este Ajunul Crăciunului, să nu rămână

vreo activitate din program neexecutată. Ai primit bradul de Crăciun?

- Da, mâine îl împodobim. Avem şi o instalaţie electrică nou – nouţă. Am tăiat porcul şi acum bucătarul, ajutat de spălătoreasă şi un militar gospodar, toţi supravegheaţi de subofiţerul adminsitrativ, pregătesc produsele pentru masa de Crăciun.

- Bine, să-mi raportezi dacă a plecat militarul. La revedere!

După ce a închis telefonul, maiorul a mai rămas pe gânduri câteva minute. Simţea o linişte sufletească care l-a cuprins amintindu-i de momentele din copilărie când mama lui îl lăuda când făcea o faptă bună.

A trecut sărbătoarea Crăciunului şi mai erau puţine zile până la Anul Nou.

Într-o dimineaţă, acum, în preajma Anului Nou, căpitanul Georgescu l-a sunat şi i-a raportat.

232


- Am onoarea să vă raportez că soldatul Vasile Bichis s-a înapoiat la timp din permisie şi mi-a adus un document.

- Ai văzut că am procedat bine, spune Vicovan. Ce face tatăl său?

- Din păcate ne-a adus actul de deces. Tatăl militarului a murit în spital după ce şi-a văzut fiul care l-a şi vegheat în ultimele clipe.

Pentru moment, s-a aşternut liniştea. Cei doi nu şi-au mai spus nimic. După un timp maiorul Vicovan a rupt tăcerea:

- Dumnezeu să-l ierte! Copilul ăsta a rămas acum fără nici un părinte! Să-l trimiţi cu cineva la Batalion. Un timp va lucra aici la plutonul gospodărie.

- Am înţeles! Mai aveţi ceva de ordonat, întrebă Georgescu parcă simţind nevoia să continue discuţia.

- Nu! Mă gândesc că dacă în condiţii speciale, într-un singur caz din zece, poţi să eviţi o dramă umană cu riscul ca în celelalte nouă să fi păcălit, merită să nu-ţi reproşezi decizia!

233


Mărturie O editură prestigioasă a publicat un volum memorialistic

cu interviuri ale unor foşti grăniceri care au relatat întâmplări şi evenimente trăite de ei, potrivit funcţiilor avute, la frontierele României, timp de câteva decenii.

Au fost evocate amintiri privind activitatea, misiunile şi acţiunile grănicereşti atât în condiţii de normalitate cât şi în situaţii speciale interne şi internaţionale. Una din caracteristicile acestor evocări cu valoare documentară a constituit-o sublinierea responsabilităţii, dăruirii şi patriotismului cu care oamenii de la frontieră şi-au îndeplinit atribuţiile, în ciuda unor dotări tehnico-materiale insuficiente pentru serviciu şi viaţa efectivelor.

Socotită pe drept o armă “grea”, dificilă, cu o arie de exprimare a misiunilor la pace şi război extrem de complexă şi diversificată prin natura competenţelor în aplicarea regimului juridic al frontierei de stat, ceea ce include şi relaţiile de conlucrare cu instituţiile similare ale ţărilor vecine, grăniceria a reprezentat prima întruchipare şi expresie în acţiune a statului român de unde începe jurisdicţia sa.

Grănicerii, o prezenţă permanentă în viaţa comunităţilor din zona de frontieră au fost ajutaţi mereu de populaţie şi la rândul lor au sprijiit oameni în condiţiile grele, de izolare, specifice sectoarelor de margine, la munte, în câmpie, în deltă, la mare sau pe fluviu, paza frontierei fiind neîntreruptă ziua şi noaptea, indiferent de anotimp şi starea vremii. Confruntarea cu greutăţile, cu acţiunile situate în afara legii, la frontieră, pregătirile în vederea apărării teritoriului naţional, intervenţiile în caz de calamităţi s-au bucurat întotdeauna de atenţia şi interesul opiniei publice.

235

Ioan BĂLĂEI

Am povestit şi eu întâmplări de la graniţă în volumul menţionat, mi-am reamintit cu emoţie şi nostalgie de zilele şi nopţile de veghe alături de câteva generaţii de tineri veniţi din toate colţurile ţării să străjuiască la hotare, aşa cum au făcut şi bunii şi străbunii noştri. Întotdeauna ei şi faptele lor trecute ne-au inspirat şi motivat. Multe evenimente, unele de-a dreptul spectaculoase ne-au marcat trecerea timpului. Susţin cu tărie că starea ţării, respiraţia, vigoarea şi puterea ei sunt înregistrate ca de un veritabil aparat de măsură de către oamenii de margine, aflaţi la linia de delimitare cu exteriorul societăţii româneşti, acolo la frontieră, pe unde circulă turiştii şi mărfurile, pe unde comunicăm cu lumea.

Adesea se spunea că indiferent unde se găsea grănicerul, el reprezinta cartea de vizită a ţării, pe el îl vedea primul cetăţeanul străin venit la noi prin Punctele de Control sau cel aflat în apropierea frontierei, prezenţa lui constituind prima impresie despre noi românii, lucru valabil şi astăzi pentru poliţiştii de frontieră. Ca urmare, se cerea o comportare şi ţinută demnă, ireproşabilă, corectitudine şi vigilenţă maximă la serviciu.

Evenimentele importante interne şi internaţionale au fost resimţite puternic în îndeplinirea misiunilor de către grăniceri, fie că a fost vorba de apariţia şi amplificarea fenomenului infracţional transfrontalier, a migraţiei ilegale, traficului cu droguri, armament şi muniţie etc., fie că a fost vorba de sancţiuni economice ale Consiliului de Securitate, de apariţia în zona noastră continentală sau chiar în apropierea frontierelor a unor conflicte de natură etnică, religioase, teritoriale şi politice, inclusiv cu forţe armate.

În aceste condiţii era firesc ca la frontieră să se întreprindă măsuri speciale în completarea celor din interior sau cum s-a întâmplat cel mai adesea când pentru prevenirea sau combaterea unor evenimente şi situaţii deosebite s-a impus eficientizarea structurilor organizatorice şi a sistemelor operaţionale din instituţia grănicerească şi din alte organisme cu atribuţii la frontieră.

236


Volumul de memorii grănicereşti surprinde în relatările autorilor o multitudine de fapte şi exemple de ceea ce înseamnă viaţa la frontieră, devotamentul şi chiar spiritul de sacrificiu al grănicerilor şi marinarilor grăniceri, a celorlalţi specialişti de transmisiuni, genişti, artilerişti, topografi chimişti, tehnici-auto şi de armament, medici, pe timpul misiunilor, dar şi numeroasele neajunsuri, abuzuri şi ilegalităţi suportate în timpul regimului comunist.

Evenimentele din decembrie 1989 au găsit grănicerii, respectiv Comandamentul Trupelor de Grăniceri, cu marile unităţi şi unităţi subordonate în îndeplinirea atribuţiilor de pază şi apărare la frontieră, trecând succesiv la măsurile de pază întărită concomitent cu activităţile pregătitoare în vederea trecerii din subordinea Ministerului Apărării Naţionale în cea a Ministerului de Interne, decizie luată de Nicolae Ceauşescu şi nefinalizată datorită înlăturării dictatorului comunist.

Trupele de grăniceri au rămas astfel în subordinea Ministerului Apărării Naţionale, trecând la reformarea instituţiei potrivit întregului proces de democratizare a societăţii româneşti şi de înfăptuire a statului de drept, corespunzător cerinţelor Consiliului Europei şi ulterior a obiectivelor de integrare în structurile Euroatlantice.

Concomitent, situaţia operativă a devenit activă intensificându-se acţiunile de contrabandă, atribuţiile şi acţiunile grănicerilor fiind reglementate de un Decret al C.F.S.N. care prevedea regulile regimului de frontieră interzicând trecerile ilegale de persoane şi mărfuri precum şi unele restricţii din zona de frontieră care să permită descoperirea şi prinderea infractorilor.

Întrucât în anul 1989 lucram în Comandamentul Trupelor de Grăniceri iar în decembrie executam o misiune de evaluare cu un colectiv de ofiţeri la Brigada de Grăniceri Iaşi în vederea resubordonării trupelor Ministerului de Interne, am participat la aplicarea măsurilor luate de grăniceri pe râul Prut, pe timpul evenimentelor din decembrie 1989. Ulterior, începând

237

Ioan BĂLĂEI

cu anul 1991 am primit funcţii de conducere în comandament, parcurgând reforma trupelor de grăniceri la care am contribuit nemijlocit până în 1998 când, la sfârşitul anului, am fost mutat împreună cu generalii Luca şi Carp în Organul Central al Ministerului de Interne. În anul următor, în 1999, prin Ordonanţă de Urgenţă a fost modificată şi completată Legea nr. 56 privind frontiera de stat a României, în sensul desfiinţării grănicerilor şi înfiinţării Poliţiei de Frontieră.

În ultimii ani, eforturile concentrate pentru integrarea României în Uniunea Europeană, obiectiv prioritar declarat al tuturor forţelor politice, a determinat urgentarea, aprofundarea lucrului şi a negocierilor pentru închiderea capitolelor şi îndeplinirea cerinţelor de integrare printre care şi securizarea frontierelor la extremitatea estică a Uniunii. Acordarea primelor credite de fonduri pentru securizarea graniţelor cu una din componentele sale importante, profesionalizarea sistemului de pază şi control pe frontiera verde şi în punctele vamale precum şi dotarea cu mijloacele tehnice specifice au constituit succese incontestabile ale Poliţiei de Prontieră recunoscute şi apreciate în mod deosebit în ultimii 2-3 ani, multe din acţiuni şi măsuri au fost începute şi dezvoltate de grăniceri.

Din nefericire, în presă, la radio şi televiziune precum şi cu diferite prilejuri, unii dintre conducătorii Poliţiei de Frontieră din primii ani de la înfiinţare, preocupaţi în mod deosebit să-şi consolideze poziţiile, au procedat la schimbarea din funcţiile importante a foştilor grăniceri, invocând motive neîntemeiate, acreditând ideea că reforma, modernizarea, profesionalizarea instituţiei principale cu atribuţii la frontieră şi procesul de integrare în structurile Euroatlantice au început în 1999, odată cu înfiinţarea Poliţiei de Frontieră. Nimic mai fals şi mai descalificant pentru susţinători sau o expresie a necunoaşterii realităţii.

Trebuie să menţionez că înainte de 1989 în Punctele pentru Controlul Trecerii Frontierei (P.C.T.F.), cadrele care efectuau verificarea documentelor persoanelor la trecerea frontierei, deşi aveau ţinută grănicerească, nu făceau parte din

238


Trupele de Grăniceri care aparţineau M.Ap.N., fiind subordonate Direcţiei de Paşapoarte din Ministerul de Interne. După evenimentele din 1989, a urmat o scurtă perioadă confuză şi instabilă la Punctele pentru Controlul Trecerii Frontierei soldată cu plecarea unui număr important de ofiţeri şi subofiţeri. Ulterior, structura pentru controlul în P.C.T.F. fiind denumită Poliţia de Frontieră a funcţionat tot în compunerea Direcţiei de Paşapoarte, Controlul Trecerii Frontierei şi Evidenţa Străinilor.

Practic, în 1999, prin Ordonanţa de Urgenţă, Guvernul a dorit ca Poliţia de Frontieră, care exista în Direcţia Generală de Paşapoarte, cu un efectiv de aproximativ 2000 de cadre din P.C.T.F., să preia prin absorbţie Comandamentul Naţional al Grănicerilor cu un efectiv de peste 7000 de cadre şi peste 10000 de militari în termen, grăniceri şi marinari grăniceri.

Au fost preluate structuri adaptate specificului sectoarelor de frontieră la şes, munte, deltă cu o dotare tehnico-materială adecvată şi extrem de diversă, inclusiv nave şi ambarcaţiuni maritime şi peste 1000 de localuri construite sau modernizate înainte şi după 1989.

În mod firesc Poliţia de Frontieră a trebuit, pe lângă propriile atribuţii în P.C.T.F., să le preia şi pe cele ale Comandamentului Naţional al Grănicerilor (C.N.Gr.) pentru aplicarea regimului juridic al frontierei de stat, a prevederilor Tratatelor, Acordurilor şi Convenţiilor de frontieră încheiate de România cu statele vecine. De asemenea, existau noi competenţe pentru paza şi supravegherea frontierei verzi, a mării teritoriale şi a apelor de frontieră, precum şi pentru soluţionarea evenimentelor operative prin instituţia împuterniciţilor de frontieră şi a Comisiilor Mixte numite de Guvern.

Contrar aşteptărilor, pentru îndeplinirea multiplelor şi complexelor atribuţii noi, Poliţia de Frontieră înfiinţată în 1999, respectiv o parte din primii ei conducători, unii mai puţin cunoscători ai problemelor frontierei, în loc să valorifice

239

Ioan BĂLĂEI

capacităţile şi experienţa cadrelor de grăniceri, să continue şi să perfecţioneze măsurile şi acţiunile întreprinse timp de aproape zece ani, pentru reformarea şi profesionalizarea pazei frontierei şi îndeplinirea cerinţelor de integrare în structurile Euro-Atlantice, au declanşat o adevărată campanie de contestare şi denigrare a fostei instituţii grănicereşti, de înlocuire din funcţiile de conducere la nivel central şi în teritoriu a grănicerilor, determinând plecarea unui număr important de cadre capabile. S-a mers până acolo încât grănicerii au fost etichetaţi ca fiind incompetenţi şi corupţi pentru a se justifica înlocuirea lor, deşi comparând situaţia proprietăţilor poliţiştilor de frontieră de atunci şi ale foştilor grăniceri, precum şi pregătirea profesională în instituţii de profil, adecvate misiunilor, vor rezulta, probabil, concluziile conforme cu realitatea.

Este important să precizăm că promovarea cadrelor de grăniceri în funcţii de conducere sau de manageri cum spunem astăzi, se asigura printr-un sistem riguros de evaluare a competenţei şi performanţelor profesionale obţinute la diferite structuri ierarhice, începând cu cele de execuţie.

Din nefericire, unii conducători ai poliţiei de frontieră de atunci, care până în 1999 au cooperat aproape 10 ani cu C.N.Gr. în cadrul Ministerului de Interne, după momentul fuzionării, au trecut la aplicarea de măsuri abuzive, inspirate adesea, probabil, de interesul unor persoane sau prin impunere din afară.

Începând cu 1990, este important de precizat că întregul proces de reformă în domeniul pazei şi supravegherii frontierei de stat a fost conceput şi declanşat de Comandamentul Naţional al Grănicerilor (C.N.Gr.). Astfel, pe baza unor studii aprofundate vizând integrarea în structurile organizatorice şi operaţionale ale Ministerului de Interne, au fost adoptate programe de restructurare, de profesionalizare şi dotare tehnico-materială corespunzătoare cerinţelor securizării frontierelor şi intrării României în N.A.T.O. şi Uniunea Europeană.

240


După 1992 au fost elaborate primele programe de modernizare a sistemului de pază şi control în cadrul conlucrării la nivel european şi zonal pentru combaterea crimei organizate transfrontaliere pe filiere ale imigraţiei legale, traficului cu droguri, substanţe radioactive, armament, valută falsă precum şi dotarea tehnico-materială adecvată securizării viitoarei graniţe de Est a Uniunii Europene.

Întrucât am făcut parte din conducerea C.N.Gr., cunosc o serie de acţiuni, activităţi şi măsuri întreprinse în cadrul reformei instituţiei grănicereşti pe care vreau să le menţionez pentru cunoaşterea adevărului şi o dreaptă judecată a drumului parcurs în vederea asigurării îndeplinirii în continuare a obiectivelor şi cerinţelor integrării României în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte domeniul securizării frontierelor, a combaterii fenomenului infracţional transfrontalier.

În primul rând, Comandamentul Trupelor de Grăniceri a elaborat cu sprijinul tuturor ministerelor interesate şi apoi a prezentat şi susţinut în Parlamentul României în 1992 “Legea nr. 56 privind frontiera de stat a României” care prevedea competenţele şi atribuţiile instituţiei grănicereşti şi a Poliţiei de Frontieră din P.C.F.F. în cadrul noului stat democratic precum şi denumirea de Comandament Naţional al Grănicerilor (C.N.Gr.).

Legea Frontierei în vigoare şi astăzi cu o serie de modificări şi completări, care stabilea şi subordonarea grănicerilor Ministerului de Interne era prima şi singura lege aprobată în Parlamentul României care reglementa atunci activitatea unei structuri a Ministerului de Interne în noul regim democratic, înaintea celorlalte arme, respectiv Poliţia, Jandarmeria, Pompierii etc.

Ca participant la susţinerea legii în Parlament, vă pot mărturisi dificultăţile întâmpinate pentru a obţine acordul deputaţilor şi senatorilor în ceea ce priveşte restricţiile unor activităţi pe timp de noapte în zona de frontieră, atribuţiile grănicerilor de control al comunicaţilor şi de constituire a unor dispozitive de pază în teren cu mijloace tehnice de semnalare

241

Ioan BĂLĂEI

precum şi condiţiile de pescuit, vânătoare, construcţii, păşunat şi altele în apropierea liniei de frontieră. Toate acestea erau socotite prevederi abuzive de sorginte “ceauşistă”, opiniile unor parlamentari susţinând că prezenţa grănicerilor la frontieră să fie numai simbolică iar paza şi controlul să nu încalce drepturile omului la libera circulaţie.

La C.N.Gr. a fost elaborat un document conţinând strategia reformei pe domenii şi un Program etapizat pe obiective cu responsabilităţi şi termene concrete. Conţinutul măsurilor şi acţiunilor a fost rezultatul consultării tuturor comandanţilor şi a celorlalţi specialişti de la principalele structuri potrivit prevederilor noii legislaţii şi problematicii specifice frontierei de stat.

Prin măsuri necesare, C.N.Gr. a ajuns, în final, la o structură organizatorică pe patru componente, de la nivel central până la cel de execuţie (1. C.N.Gr., 2. Brigadă, 3. Batalion, 4. Detaşament) asigurându-se eliminarea unor verigi intermediare şi creşterea efectivelor destinate îndeplinirii misiunilor la frontieră precum şi crearea condiţiilor pentru amplificarea profesionalizării sistemului.

Această structură compatibilă cu cele ale Uniunii Europene în care toate cadrele au primit normă de serviciu în pază este confirmată şi menţinută în prezent cu modificările de conţinut impuse în organigramele şi atribuţiile operaţionale ale Poliţiei de Frontieră actuale care are în structură tot patru componente: 1. I.G.P.F., 2. Direcţie, 3. Inspectorat, Judeţean, 4. Sector.

În legătură cu evoluţia reformei şi a situaţiei operative la frontieră, C.N.Gr. a susţinut primele conferinţe de presă pe care apoi le-a continuat sistematic.

Procesul profesionalizării pazei frontierei prevăzut de Legea frontierei din 1992, condiţionat de resursele financiare pentru înlocuirea militarilor în termen cu personal angajat pe bază de contract, a fost început tot de C.N.Gr. pe măsura alocării fondurilor necesare. Profesionalizarea presupunea

242


creşterea numărului sergenţilor angajaţi pe bază de contract şi formarea unui număr mai mare de subofiţeri, cu care serviciul de pază şi control să fie executat în ture, ceea ce asigura creşterea eficienţei misiunilor, a autorităţii şi prestigiului instituţiei, a competenţei în soluţionarea problemelor regimului juridic al frontierei de stat precum şi prevenirea abaterilor de orice natură. Ca urmare, pentru serviciul pe ture era necesară triplarea efectivelor, ceea ce nu s-a putut realiza decât în anumite sectoare de către Poliţia de Frontieră.

Totuşi, C.N.Gr. a reuşit în totalitate profesionalizarea marinei grănicereşti, prima structură adusă la nivelul standardelor europene în ceea ce priveşte personalul navelor şi ambarcaţiunilor maritime şi fluviale.

Pentru formarea şi perfecţionarea pregătirii cadrelor a fost regândit şi realizat întregul sistem de învăţământ grăniceresc în măsură să răspundă, după 1990, noilor cerinţe ale societăţii democratice şi legislaţiei specifice.

Astfel, a fost înfiinţată la Iaşi “Facultatea de grăniceri” care acorda licenţă juridică ofiţerilor de grăniceri, sporind competenţa şi autoritatea acestora. Concomitent, a fost înfiinţat la Orşova ”Centrul de perfecţionare a pregătirii cadrelor” atât pentru grăniceri cât şi din alte specialităţi care au intrat în instituţia noastră. Acest centru a fost reamenajat în întregime şi dotat cu cele necesare pentru învăţământ.

La Oradea a luat fiinţă “Şcoala de subofiţeri de grăniceri Avram Iancu”, din nefericire într-un local vechi de peste 100 de ani, având materiale, îndeosebi de cazare, modeste, în schimb beneficiind de cadre didactice bine pregătite şi cu aptitudini remarcabile în domeniu. Conţinutul pregătirii a primit un puternic caracter practic – aplicativ necesar atât viitorilor subofiţeri cât şi militarilor angajaţi pe bază de contract.

Având în vedere perspectiva profesionalizării efectivelor, batalioanele de instrucţie au fost transformate în centre de pregătire şi antrenament atât pentru militarii în termen, sergenţii

243

Ioan BĂLĂEI

angajaţi cu contract cât şi pentru subofiţerii participanţi la diferite cursuri de specialitate adaptate specificului zonal.

Şi divizionul de instrucţie echipaje Giurgiu a fost transformat în unitate de învăţământ cu denumirea “Centrul de perfecţionare a pregătirii personalului de marină Giurgiu”. De asemenea, a fost reorganizată “Şcoala de dresaj câini grănicereşti Ciorani”.

O măsură importantă pentru modernizarea şi eficientizarea conducerii operaţionale şi a întregului proces managerial a fost proiectarea şi realizarea pe etape începând cu 1990 cu sprijinul Ministerului Apărării Naţionale, a Sistemului informatic grăniceresc. Într-o primă structură operaţională s-a construit Centrul de calcul la C.T.Gr. şi Oficiile de calcul la toate Brigăzile de Grăniceri şi ulterior şi la Batalioane. Încă din 1992, după promulgarea Legii frontierei de stat a României, sistemul a început să funcţioneze atât pentru transmiterea informaţiilor şi datelor operative precum şi pentru prelucrarea şi stocarea acestora.

La data respectivă Sistemul Informatic Grăniceresc având la C.N.Gr. un Centru de calcul cu 40 de specialişti (programatori şi operatori) şi aparatura necesară, era cel mai funcţional şi bine dotat din M.I. cu un important număr de aplicaţii şi programe adecvate.

În 1995 am întocmit la C.N.Gr., cu acordul Ministerului de Interne, un raport adresat personal primului ministru, în care am descris dotarea precară şi dificultăţile de ordin tehnic şi material ce le aveau în îndeplinirea misiunilor de pază şi supraveghere a frontierei pentru combaterea infracţionalităţii în creştere, a imigraţiei ilegale, a traficului cu armament, droguri, substanţe radioactive etc. Ca urmare, au fost repartizate direct C.N.Gr. resurse financiare pentru o serie de îmbunătăţiri în dotarea necesară îndeplinirii prevederilor Legii 56/1992.

Cu fondurile alocate, începând cu 1996 a fost proiectat şi realizat pentru prima dată un sistem naţional grăniceresc de comunicaţii radio în dispozitivul de pază şi supraveghere a

244


frontierei, în funcţiune şi astăzi, în toate sectoarele inclusiv la munte, pe fluviu şi în deltă. Astfel, s-a creat o reţea de radiotelefoane portabile, staţii fixe şi mobile pentru toate categoriile de patrule şi posturi grănicereşti, asigurându-se conducerea operativă a elementelor de dispozitiv din teren inclusiv valorificarea informaţiilor şi declanşarea oportună a acţiunilor de frontieră cu forţele de intervenţie.

Întregul sistem care a necesitat construcţia în toată ţara a antenelor metalice înalte, instalarea aparaturii şi verificarea ei în funcţiune, pregătirea personalului pentru întrebuinţare a fost finalizat într-un timp record de către colectivul de specialişti conduşi de generalul inginer Danciu Victor împreună cu ofiţerii: Matei Marian, Dumitru Năstase, Briniuc Ilie, Costin Lucian, Ioncea Marian, Nelu Cioacăş, S.C. Condurache Eugen precum şi cadrele de transmisiuni de la toate marile unităţi şi unităţile de grăniceri din teritoriu.

A fost îmbunătăţită înzestrarea cu mijloace tehnice de pază din producţia internă sau pe baza proiectelor lansate şi comandate de Secţia de cercetare şi dotare din C.N.Gr. condusă de coloneii ingineri George Bocu şi Alexandru Lamer. Au fost introduse în serviciu aparatură electronică de sesizare şi semnalare, de vedere pe timp de noapte, de cercetare criminalistică şi camere de luat vederi. În portul Constanţa a fost experimentată pentru supraveghere şi televiziunea cu circuit închis iar la subunităţile de munte, materiale şi echipament special adaptat zonei.

S-a demarat, cu sprijinul M.I., un program de construcţii la şantierul naval Mangalia a unor ambarcaţiuni grănicereşti rapide pentru serviciul de pază la fluviu, pe râul Prut şi în Deltă, cu ele sporind eficienţa controlului respectării embargoului instituit de Consiliul de Securitate împotriva R. Federale Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru).

Tot în perioada aceea s-a înnoit şi parcul auto al unităţilor şi subunităţilor de frontieră fiind introduse autoturisme şi autoutilitare de teren din producţie internă, cu amenajări

245

Ioan BĂLĂEI

speciale pentru misiunile specifice la frontieră. De asemenea, s-au cumpărat autocamioane pentru transport personal şi materiale. Încă din 1997, au fost experimentate pentru sectoarele cu relief greu accesibil, motociclete articulate “Tot-teren”, asemănătoare cu cele intrate în prezent în dotarea Poliţiei de Frontieră. La subunităţile izolate din toate sectoarele au fost asigurate grupuri electrogene pentru iluminat şi întrebuinţarea aparaturii cu acumulatori. Începând din 1990, cu helicoptere ale armatei şi ulterior ale M.I., s-au executat lunar, pe bază de grafic, zboruri de cercetare şi supraveghere la frontiera maritimă, la Prut şi Dunăre.

În condiţiile speciale apărute la frontierele României ca urmare a evenimentelor politice petrecute după 1989 în zona noastră continentală şi care au fost marcate de apariţia unor noi state independente precum şi stări conflictuale, cu forţe armate, pentru C.N.Gr., un obiectiv prioritar îl constituia menţinerea cu sprijinul Ministerului de Externe a unei stări de normalitate şi stabilitate în relaţiile cu organele de graniţă ale statelor vecine.

C.N.Gr. a declarat o adevărată ofensivă în cadrul “Micii diplomaţi” un număr în cadrul conlucrării cu grănicerii vecini reuniunilor europene, consfătuiri şi congrese dedicate combaterii imigraţiei ilegale spre occident. Astfel, în perioada 1993-1999, C.N.Gr. a participat cu delegaţi la conferinţele internaţionale unde a prezentat materiale în oraşele Bonn, Budapesta, Berlin, Kiev. De asemenea, a efectuat cu ofiţeri activităţi de documentare pe probleme ale pazei frontierei, de legislaţie, dotare, procedee de pază, management şi resurse umane în Franţa, Portugalia, Statele Unite, Germania, Spania şi Ungaria.

În vederea aderării României la structurile Euro-Atlantice şi îndeplinirii standardelor Occidentale privind securizarea frontierelor precum şi pentru acordarea creditelor financiare necesare modernizării şi eficientizării pazei şi controlului la graniţe, o serie de delegaţii cu specialişti ai Uniunii Europene precum şi din Statele Unite ne-au vizitat şi monitorizat sistematic.

246


Astfel, C.N.Gr. a participat la întâlniri şi a prezentat informări şi documentare pentru aproximativ zece delegaţii iar pe unele le-au însoţit ofiţeri în sectoarele de frontieră Iaşi, Rădăuţi, Huşi, Galaţi, Giurgiu, Constanţa Galaţi şi Turnu Severin.

Unii specialişti străini ne-au cerut să le arătăm în zona de frontieră lucrările de fortificaţii, barajele şi obstacolele, blindatele, tancurile şi transportoarele amfibii, tunurile şi mitralierele cu care au fost informaţi că noi, românii, păzim frontiera în regim militar.

La cererea organismelor Uniunii Europene încă din anul 1996 C.N.Gr. a trecut la elaborarea programelor pentru modernizarea şi dotarea unităţilor de frontieră, profesionalizarea efectivelor în vederea stopării imigraţiei ilegale pe direcţia Est-Vest.

Astfel, programele menţionate au fost întocmite conform normelor europene, pe segmente de frontieră conţinând o amplă documentare demografică, economică, socială, geografică, culturală şi privind infrastructura, resursele perspective de dezvoltare etc. Referitor la solicitările de dotare şi alte investiţii, au fost nominalizate cantităţile necesare de la efective de personal, armament şi tehnică de sesizare, semnalare până la mijloace de transport, legătură, nave, ambarcaţii şi helicoptere. Pentru toate erau prevăzute şi costurile estimative în valută.

Programele după verificare, completare şi definitivate în direcţiile de specialitate ale Ministerului de Interne au fost înaintate organismelor Uniunii Europene. Reprezentanţii acesteia apreciau pe atunci că procesul aprobării acordării creditelor solicitate este complicat şi poate avea o durată de câţiva ani. Prin urmare, demersurile pe baza cărora au fost acordate creditele actuale pentru securizarea frontierelor au fost începute de Comandamentul Naţional al Grănicerilor.

În lipsa legislaţiei de frontieră bilaterale cu noile state vecine care s-au declarat independente, conlucrarea cu

247

Ioan BĂLĂEI

organele de graniţă ale acestora pentru soluţionarea problemelor curente şi a situaţiilor operative s-a asigurat numai pe cale amiabilă şi de relaţii tradiţionale ceea ce a necesitat o frecvenţă mai mare a şedinţelor delegaţiilor comandamentelor centrale de grăniceri, a comisiilor mixte şi împuterniciţilor de frontieră, a întâlnirilor şefilor structurilor de execuţie şi control în P.C.T.F., Mic Trafic şi Treceri Simple - Puncte pentru controlul trecerii frontierei deschise traficului internaţional şi local.

Menţionez că a existat un interval scurt de timp în care “Mica diplomaţie” pe care o făceau grănicerii, aprecierea aparţinând Ministerului de Externe, a constituit singurul canal de comunicare oficială cu Ucraina.

Într-o perioadă extrem de dificilă, după 1989, caracterizată la frontieră de fenomene infracţionale şi evenimente de o mare diversitate în condiţiile amplificării crimei organizate transfrontaliere, apariţiei conflictelor armate în zone apropiate sau chiar lângă graniţele României pe teritoriul altor state, C.N.Gr. a soluţionat integral toate situaţiile şi problemele apărute asigurând o stare de normalitate şi stabilitate în relaţiile cu instituţiile de graniţă vecine, astfel încât nici un caz (eveniment) să nu fie remis pe cale diplomatică pentru a fi rezolvat la nivelul Guvernelor, ceea ce este un fapt deosebit.

Pentru paza şi supravegherea mării teritoriale, zonei contigue şi economice exclusive a României, a fost iniţiat împreună cu specialiştii Ministerului de Interne, Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerul Transporturilor proiectul “Sistemul Integrat de supraveghere radio-electronică la litoral” denumit “S.C.O.M.A.R.”.

Acest proiect realizat de un institut românesc pe baza unei ample documentări în ţări occidentale, a fost prezentat şi susţinut în primăvara anului 1996 în Consiliul Suprem de Apărare a ţării, şedinţă la care am participat şi unde Sistemul s-a aprobat, urmând să înceapă construcţia, pe măsura disponibilizării fondurilor necesare prin hotărâri de guvern

248


pregătite de către cele trei ministere, ceea ce până la desfiinţarea grănicerilor nu s-a înfăptuit din lipsa banilor.

Tot C.N.Gr., la solicitare a elaborat proiectul legii pentru înfiinţarea “Gărzii de Coastă”, instituţie la nivel naţional, la fel ca şi în alte state importante, cu tradiţie în domeniu. Folosind nucleul Marinei Grănicereşti în prima variantă a proiectului Garda de Coastă reunea mijloace şi specialişti din toate ministerele cu atribuţii şi activităţi la Marea Neagră astfel încât navele şi aeronavele Gărzii de Coastă să exercite control maritim privind mediul, pescuitul, turismul, frontiera, prospecţiuni şi extracţii inclusiv stingerea incendiilor şi acţiuni de salvare etc. Întrucât se cereau investiţii foarte mari s-a hotărât ca pentru început Marina Grănicerească cu mijloacele sale şi atribuţiile specifice să se constituie în Garda de Coastă. Această soluţie a fost de scurtă durată, în continuare navele şi ambarcaţiunile intrând în structura Poliţiei de Frontieră fără păstrarea denumirilor marinăreşti.

Situaţia operativă în perioada 1990-1999 ca şi aplicarea măsurilor stabilite de Consiliul de Securitate în cadrul embargoului instituit împotriva R.F. Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru) începând cu 1994 a determinat C.N.Gr. să efectueze o importantă redistribuire de forţe şi mijloace, de marinari, nave şi ambarcaţiuni, de cadre din alte sectoare pentru creşterea densităţii patrulelor şi posturilor grănicereşti în dispozitivul de observare, supraveghere şi patrulare pe Dunăre.

S-a realizat o strânsă cooperare cu forţele Comisiei Internaţionale cu sediul central la Calafat pentru monitorizarea respectării embargoului. C.N.Gr. şi Poliţia Română au fost apreciate prin documente oficiale pentru modul exemplar în care s-au implicat în aplicarea embargoului, fiind evidenţiată activitatea susţinută a Ministerului de Interne cu toate categoriile de forţe din zona de frontieră.

În ceea ce priveşte derularea procesului de profesionalizare a pazei frontierei, C.N.Gr. a organizat o unitate de frontieră “pilot” încadrată numai cu profesionişti, în vederea

249

Ioan BĂLĂEI

experimentării organizării, planificării şi executării misiunilor reale la frontieră, numai cu aceştia, în ture, pentru desprinderea celor mai utile concluzii.

Experimentul condus nemijlocit de generalul de Divizie Emil Talpă a fost decis prin alegerea uneia din numeroasele variante pregătite de statul major al C.N.Gr. privind structura organizatorică a unităţii, efectivele de profesionişti, conţinutul şi planificarea misiunilor, modul de realizare a dispozitivelor la frontieră şi în adâncime, capacitatea de acţiune şi intervenţie cu cadre şi militari angajaţi cu contract, întrebuinţarea mijloacelor tehnice de pază şi aplicarea legislaţiei specifice. Aplicarea variantei “Pilot” a permis îmbunătăţirea proiectului pentru a fi generalizat succesiv, evaluarea în practică a necesarului de resurse umane şi mijloace tehnice, concluzii pentru demararea întregului proces de profesionalizare a pazei frontierei ca parte integrantă a securizării acesteia.

Întreaga perioada menţionată în care a fost declanşată reforma instituţiei grănicereşti pentru modernizarea şi eficientizarea ei la nivelul standardelor europene, în vederea integrării în structurile occidentale, a impus şi îndeplinirea concomitentă a atribuţiilor C.N.Gr. din Legea 56/1992, a prevederilor celorlalte acte normative, precum şi gestionarea situaţiilor complexe existente la frontierele României în condiţiile cunoscute.

La Comandamentul Naţional al Grănicerilor împreună cu comandantul acestuia Generalul de Divizie Dumitru Luca, în echipe manageriale succesive, au acţionat cu competenţă şi responsabilitate generalii: Emil Talpă, Gheorghe Bulea, Gheorghe Carp, Marian Dumitru, Romulus Mocanu, contraamiral Anatolie Zemba, un număr mare de specialişti printre care Grigorie Stamate, Florin Zancu, Ion Petrişor, Ion Văleanu, Ion Constantinescu, Gheorghe Dan Mazilu, Dumitru Mocanu, Gheorghe Iordache, Eugeniu Buhăniţă, Gheorghe Badea, Constantin Piciu, Nicolae Diaconu, Valentin Fişer, Nicolae Pârvu, Tudor Mare, Nicolae Vasile, Gaby Eşanu, Bucur Gălăţeanu, Costică Chirilă, Daniel Barbu, Gheorghe Ene,

250


Marian Nica, Gheorghe Gheorghe, Mircea Petreşeniuc, Aurel Capezeanu, Constantin Mocanu, Vasile Lepădatu, Dumitru Anatolie, Ion Spălăţelu, comandorii Vasile Uncescu, Viorel Isac, Anghel Piroşcă, Cristian Ionescu, Adrian Baz, doctorii Nicolae Opriţă, Horia Florescu, Doru Moisin, Dan Marius Rădulescu, Sorin Iamer, Constantin Toma, maiorii (pe atunci) Gheorghe Huianu, Alexandru Chiper, ing. Nicolae Oprea, Constantin Guiu, Ilie Ciomârtan, Jean Turbatu, fraţii Ion şi Zamfir Nedelcu, Nicolae Şagău, Nicuşor Dulgheru, Vasile Ursache, Romică Moise, Firiţă Carp, Stelian Macovei, Dumitru Sava, Ştefanache Patriche şi specialiştii topografi, coloneii: Gheorghe Bercaru, Constantin Marangoci, Emil Mateescu.

La marile unităţi şi unităţi de grăniceri, la divizioanele de mare grănicereşti, maritime şi fluviale, precum şi la instituţiile noastre de învăţământ de specialitate, concomitent cu îndeplinirea misiunilor de pază şi supraveghere a frontierei s-au implicat nemijlocit în reforma sistemului, profesioniştii de valoare cu experienţă şi performanţe deosebite printre care generalii: Eugen Căplescu, Nicolae Moldovan, Mihai Caliniuc, Vasile Tatorcea (junior), Neculai Burnichi, Vasile Ciocan, coloneii: Vasile Sima, Gheorghe Stancu, Vasile Spiridon, Vasile Botârcă, Gheorghe Butnariu, Marţian Andru, şef de promoţie la Academia de Înalte Studii Militare, Dumitru Scutelnicu, Dumitru Coman, Neculai ionescu, Alexandrescu Stere,Hristache Trifan, Mircea Creţu, Dumitru Savu, Vasile Anton, Aurel Stroie, Ioan Faur, Ioan Maciu, Gheorghe Bungău, Nicolae Diaconu, comandorii de marină Ion Berariu, Constantin Popescu, Gheorghe Biziniche, Ion Dima, Constantin Gomează, Ioan Niţulescu, Ştefan Aştefanei.

În domeniul reformei organizatorice, stabilirea structurilor, asigurarea efectivelor, pregătirea cadrelor, elaborarea documentelor de conducere a pazei, supravegherii şi controlului trecerii frontierei în punctele de mic trafic şi treceri simple, planificarea activităţilor, gestionarea evenimentelor de frontieră, pregătirea pentru asigurarea capacităţii de luptă şi mobilizare, un rol deosebit de important l-au avut statele majore

251

Ioan BĂLĂEI

şi compartimentele pentru pază conduse de ofiţerii superiori Zaharia Ivaşcu, Vasile Jincan, Marian Drăghici, Gheorghe Vaipan, Teodor Cristea, Stelian Torbă, Ion Roman, Viorel Apostol, Smion Sticleţi, Truşcă Nicolae, Ioan Mavrodin, Viorel Boboc, Teodor Hiriş, Costel Boţoroagă, Corneliu Codreanu.

Odată cu înfiinţarea Poliţiei de Frontieră, în mod firesc s-au amplificat şi aprofundat o serie de măsuri structurale şi operaţionale, s-a realizat un sistem integrat şi unitar de pază şi control la frontieră cu deschiderea a numeroase programe de cooperare internaţională, de securizare a frontierelor şi îndeplinirea standardelor necesare integrării României în structurile Euro-Atlantice. Rod al unei activităţi susţine pentru modernizarea şi profesionalizarea întregului sistem al conlucrării cu organisme şi agenţii internaţionale şi zonale pentru combaterea fenomenului infracţional transfrontalier, ca urmare a generalizării procesului profesionalizării şi al dotării cu mijloace de pază performante şi control în P.C.F.F., pe baza unor credite financiare externe, poliţia de frontieră a reuşit în ultima perioadă să îndeplinească cu sprijinul direct al Ministerului Administraţiei şi Internelor toate criteriile de aderare la Uniunea Europeană, în perspectiva asigurării de către România a graniţei de Est a acesteia.

Întregul proces declanşat pentru reforma instituţiilor, cu atribuţii în paza şi controlul trecerii frontierei, în combaterea migraţiei legale, a traficului cu droguri, armament, obiecte şi substanţe interzise etc. a cunoscut o evoluţie pozitivă, nu lipsită uneori de ezitări şi greşeli, etapele parcurse având şi contribuţia într-o măsură mai mare sau mai mică a tuturor specialiştilor atât grăniceri cât şi poliţişti de frontieră.

Eliminarea sau negarea rolului şi contribuţiei în timpul şi după evenimentele din 1989 a instituţiei grănicereşti la reformarea şi modernizarea sistemului de pază şi supraveghere a frontierei, a creşterii eficienţei şi credibilităţii acestuia în perspectiva integrării în Uniunea Europeană, este în opinia mea o mare şi nepermisă eroare pe care au săvârşit-o unii din

252


interese meschine sau necunoaştere. Întreaga mea activitate îmi dă dreptul să susţin această apreciere.

Cu siguranţă, în timp, se vor aşeza lucrurile la locul cuvenit. Noi, contemporanii evenimentelor, avem datoria să oferim mărturiile, aşa cum generaţiile trecute ne-au lăsat dovezile patriotismului, priceperii, devotamentului şi sacrificiului slujitorilor frontierelor României dintotdeauna.

253


Cuprins

Călătorie riscantă ............................................................... 5

Fotbal pe pâine ................................................................... 21

Vară fierbinte ...................................................................... 31

Bărăganul eroilor ................................................................ 65

Pasiune comună ................................................................. 77

Confruntarea ....................................................................... 91

Clasa noastră cântă, râde şi visează .................................. 111

Vânătoare de mistreţi ............................................................ 129

Promisiune neonorată ........................................................... 139

Anotimpuri răvăşite ............................................................... 149

O poveste cu cântec ............................................................. 165

Oferta .................................................................................... 189

Dragoste ascunsă ................................................................. 203

Să credem în oameni ............................................................ 219

Mărturie ................................................................................. 235

255

Ioan BĂLĂEI

256

Date post:	27-Oct-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	11 times
Download:	0 times

Gen.(r.) Ioan BĂLĂEI virtuala/editura mai/ioan balaiei/balaei.pdf · erau instalate baraje şi...

Documents