Florian Ion PETRESCU

GĂTIŢI

CALEA

DOMNULUI!

DREPTE

FACEŢI

CĂRĂRILE

LUI! CREATE SPACE

PUBLISHER

-USA 2011-

2

Scientific reviewer:

PR. ARH. Nicolae MARINESCU

Schitul Sitaru (Schitul Sf. Nicolae)

Copyright

Title: Gătiţi calea Domnului! Drepte faceţi cărările Lui!

Author: Florian Ion PETRESCU

© 2011, Florian Ion PETRESCU

petrescuflorian@yahoo.com

ALL RIGHTS RESERVED. This book contains material protected under International and Federal Copyright Laws and Treaties. Any unauthorized reprint or use of this material is prohibited. No part of this book may be reproduced or transmitted in any form or by any means, electronic or mechanical, including photocopying, recording, or by any information storage and retrieval system without express written permission from the author / publisher.

ISBN 978-1-4680-9532-6

3

Această carte a fost alcătuită şi tipărită cu binecuvântarea Părintelui Nicolae Marinescu, Preot Arhimandrit la Schitul Sitaru (sau Schitul Sf. Nicolae), de către fiul său duhovnicesc, robul Domnului, Dr. Florian Ion

Petrescu.

4

Nu e vrednic cel ce are suflet mic în casă mare.

Vrednic e cel ce ridică suflet mare-n casă mică.

(Versuri de Vasile Militaru)

Fraţilor,

Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!

5

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi

dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă.

(Matei 6,33.)

1. CALEA SPRE ETERNITATE

1. La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.

2. Acesta era întru început la Dumnezeu.

3. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.

4. Întru El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor.

5. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.

9. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume.

10. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.

11. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.

12. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu,

13. Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.

(Ioan 1 )

3. Răspuns-a Iisus şi i-a zis : Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.

6

5. Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.

6. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este.

16. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

17. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.

18. Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.

19. Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele.

20. Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească.

21. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite.

36. Cel ce crede în Fiul are viaţa veşnică, iar cel ce nu ascultă de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el. (Ioan 3 )

14. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.

23. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte.

24. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.

34. Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui.

7

(Ioan 4 )

30. Deci după ce a luat oţetul, Iisus a zis: Săvârşitu-s-a. Şi plecându-Şi capul, Şi-a dat duhul.

(Ioan 19 )

24. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă.

25. Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia.

26. Căci precum Tatăl are viaţa în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine;

27. Şi I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului.

28. Nu vă miraţi de aceasta; că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui,

29. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii.

30. Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis.

44. Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii, şi slava care vine de la Unicul Dumnezeu nu o căutaţi?

45. Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl; cel ce vă învinuieşte este Moise, în care voi aţi nădăjduit.

46. Că dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela.

37. Şi Tatăl care M-a trimis, Acela a mărturisit despre Mine. Nici glasul Lui nu l-aţi auzit vreodatã, nici faţa Lui n-aţi văzut-o;

38. Şi Cuvântul Lui nu sălăşluieşte în voi, pentru că voi nu credeţi în Cel pe care L-a trimis Acela.

8

(Ioan 5 )

27. Lucraţi nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului, căci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl.

31. Părinţii noştri au mâncat mana în pustie, precum este scris: “Pâine din cer le-a dat lor să mănânce“.

32. Deci Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer; ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată.

33. Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii.

34. Deci au zis către El: Doamne, dă-ne totdeauna pâinea aceasta.

35. Şi Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată.

37. Tot ce-Mi dă Tatăl, va veni la Mine; şi pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară;

38. Pentru că M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine.

39. Şi aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd pe nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi.

47. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţa vesnică.

48. Eu sunt pâinea vieţii.

49. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit.

50. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare.

51. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.

9

53. Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui (dacă nu vă veţi împărtăşi), nu veţi avea viaţa în voi (nu veţi primi Duhul Sfânt).

54. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.

55. Trupul Meu este adevărata mâncare şi sângele Meu, adevărata băutură.

56. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.

57. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl cel Viu şi Eu viez pentru Tatăl, şi cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine.

58. Aceasta este pâinea care s-a pogorât din cer, nu precum au mâncat părinţii voştri mana şi au murit. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac.

63. Duhul este cel ce dă viaţa. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt Duh şi sunt viaţă.

(Ioan 6 )

20. Iar când s-a făcut seară, a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici.

26. Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.

27. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi,

28. Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.

(Matei 26 )

19. ...;aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. (Luca 22 )

10

37. ... Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.

38. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.

39. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El.

(Ioan 7 )

12. Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.

31. Deci zicea Iisus... Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei;

32. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.

33. Ei însă I-au răspuns: Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi. Cum zici Tu că: Veţi fi liberi?

34. Iisus le-a răspuns: Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului.

35. Iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac.

36. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr.

37. Ştiu că sunteţi sămânţa lui Avraam, dar căutaţi să Mă omorâţi, deoarece cuvântul Meu nu încape în voi.

38. Eu vorbesc ceea ce am văzut la Tatăl Meu, iar voi faceţi ceea ce aţi auzit de la tatăl vostru.

39. Ei au răspuns şi I-au zis: Tatăl nostru este Avraam. Iisus le-a zis: Dacă aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam.

40. Dar voi acum căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, Omul care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a făcut aceasta.

41. Voi faceţi faptele tatălui vostru. Zis-au Lui: Noi nu ne-am născut din desfrânare. Un tată avem: pe Dumnezeu.

11

42. Le-a zis Iisus: Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieşit şi am venit. Pentru că n-am venit de la Mine Însumi, ci El M-a trimis.

44. Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.

45. Dar pe Mine, fiindcă spun adevărul, nu Mă credeţi.

47. Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultaţi, pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu.

51. Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac.

54. Iisus a răspuns: Dacă Mă slăvesc Eu pe Mine Însumi, slava Mea nimic nu este. Tatăl Meu este Cel care Mă slăveşte, despre Care ziceţi voi că este Dumnezeul vostru.

56. Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat.

57. Deci au zis iudeii către El: Încă nu ai cincizeci de ani şi l-ai văzut pe Avraam?

58. Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt mai înainte de a fi fost Avraam.

(Ioan 8 )

13. Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul.

(Apoc. 22,13. )

31. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. (Ioan 9 )

12

1. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar.

2. Iar cel ce intră prin uşă este păstorul oilor.

3. Acestuia portarul îi deschide şi oile ascultă de glasul lui, şi oile sale le cheamă pe nume şi le mână afară.

9. EU SUNT USA: DE VA INTRA CINEVA PRIN

MINE, SE VA MÂNTUI; ŞI VA INTRA ŞI VA IEŞI ŞI PĂŞUNE VA AFLA.

10. Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie şi să piardă.

Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă.

11. Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale.

16. Am şi alte oi, care sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, şi vor auzi glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor.

17. Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, fiindcă Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau.

26. Dar voi nu credeţi, pentru că nu sunteţi dintre oile Mele.

27. Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine.

28. Şi Eu le dau viaţă veşnică şi nu vor pieri în veac, şi din mâna Mea nimeni nu le va răpi.

29. Tatăl Meu, Care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi, şi nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui Meu.

30. Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem.

(Ioan 10)

25. Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.

26. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac.

Crezi tu aceasta?

13

(Ioan 11 )

24. Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.

25. Cel ce îşi iubeşte sufletul îl va pierde; iar cel ce îşi urăşte sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viaţa veşnică.

26. Dacă-mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-Mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti.

31. Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.

32. Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine.

49. Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun şi ce să vorbesc.

50. Şi ştiu că porunca Lui este viaţa veşnică. Deci cele ce vorbesc Eu, precum Mi-a spus Mie

Tatăl, aşa vorbesc.

(Ioan 12)

14

Pocăiţi-vă , căci s-a apropiat împărăţia cerurilor .

(Matei 4,17. )

2. SCOPUL VIEŢII (CREŞTINE)=VIAŢA VEŞNICĂ

2.1. Scopul vieţii creştine

Scopul vieţii creştine, aşa cum îl vede Sfântul Serafim de Sarov (dar şi mulţi alţi Sfinţi Părinţi) este dobândirea Duhului Sfânt, Care ne aduce în inima noastră Împărăţia lui Dumnezeu şi ne înlesneşte calea spre obţinerea fericirii vieţii în veacul ce vine.

Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. Căci Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui.

Aşadar, în agonisirea acestui Duh al lui Dumnezeu constă adevăratul scop al vieţii noastre creştineşti, în timp ce rugăciunea, postul, privegherea, milostenia şi celelalte fapte virtuase, săvârşite întru Hristos [numai cu şi întru Hristos, căci altfel rămân simple fapte bune pe care le pot face şi animalele bune şi nu aduc nici o plată; şi închinătorii la idoli pot face uneori fapte bune; dar mai ales nu uitaţi că însuşi Hristos a zis “Cine nu adună cu Mine risipeşte” (Luca 11,23.)], sunt numai mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt.

15

Dobândirea este totuna cu agonisirea sau câştigarea sau acumularea sau stocarea.

Scopul vieţii lumeşti pentru oamenii de rând este agonisirea sau câştigarea banilor şi a bunurilor lumeşti, iar la oamenii culţi şi sau de viţă nobilă în plus-câştigarea onorurilor, distincţiilor, titlurilor, funcţiilor, gradelor şi a altor recompense pentru merite ştiinţifice, militare, politice, administrative, juridice, etc...

Dobândirea Duhului Dumnezeiesc este de asemenea un capital, dar un capital binecuvântat şi veşnic şi care, deasemenea, ca şi cel bănesc, funcţionăresc şi vremelnic, se dobândeşte pe căi foarte asemănătoare între ele.

Dumnezeu-Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, compară viaţa noastră cu un târg, iar lucrarea vieţii noastre pe pământ o numeşte negustorie şi ne spune tuturor: “Cumpăraţi până voi veni, răscumpăraţi vremea, căci zilele rele sunt” (Efes 5,16.), adică câştigaţi timpul prin dobândirea bunurilor cereşti cu ajutorul bunurilor pământeşti, care sunt faptele cele bune săvârşite întru Hristos şi care ne procură harul Sfântului Duh. Dacă acumulăm suficient har primim tichete (bilete) de drum pentru RAI (raiul ceresc). În pilda fecioarelor celor înţelepte şi celor fără de minte, când celor fără de minte nu le-a ajuns untdelemnul (acumulat în timpul întregii lor vieţi pământeşti), li s-a spus: “Mergeţi şi cumpăraţi în târg“. Dar până să cumpere ele, uşile sălii de nuntă s-au închis şi ele n-au mai putut să intre înăuntru. Şi doar fecioria este una dintre cele mai mari fapte bune, ca o stare egală cu cea îngerească şi ar fi putut să înlocuiască prin sine însuşi, toate celelalte fapte bune. Dar dacă nu a fost făcută în harul Duhului Sfânt, în Hristos, cu Hristos, şi pentru Hristos, şi fecioria ca oricare altă faptă bună, oricât de bună, nu a atras capitalul necesar, adică harul Sfântului Duh, spre a fi acumulat.

Sfântul Cuviosul Părintele nostru Antonie cel Mare, în scrisorile lui către monahi, spune despre astfel de fecioare: “Mulţi monahi şi fecioare nu au nici o idee despre deosebirea dintre voinţele care lucrează în om, şi nu ştiu că în noi lucrează trei voinţe: prima este voinţa lui Dumnezeu, atotdesăvârşită şi atotmântuitoare, a doua este voinţa proprie, omenească, care, dacă nu este pierzătoare, nu este nici mântuitoare, şi a treia, cea demonică-cu totul pierzătoare. Şi tocmai această a treia voinţă, cea vrăjmaşă, îl

16

învaţă pe om să nu facă nici un fel de fapte bune, sau să le facă din îngâmfare, fără ascultarea de Dumnezeu, pentru binele în sine, şi nu pentru Hristos.

A doua-propria noastră voinţă, ne învaţă să facem totul pentru îndeplinirea poftelor noastre, sau, aşa cum îndeamnă şi vrăjmaşul, să facem binele de dragul binelui în sine, fără să dăm atenţie harului de dobândit prin acest bine.

Cea d-intâi, voinţa Dumnezeiască, cea mântuitoare, anume în aceasta constă, în a face binele numai pentru dobândirea Duhului Sfânt, ca pe o comoară veşnică, nepreţuită, nesecată, şi care cu nimic nu poate fi apreciată deplin şi la justa ei valoare“.

2.2. Despre ispite-canoane-încercări

Creştinul ştie că trebuie să fie ispitit de vrăjmaş şi că trebuie să lupte de-a lungul întregii sale vieţi pământeşti, fără ca să cadă în ispită, pe cât posibil, adică fără ca să cedeze ispitei, deci să nu facă voia vrăjmaşului, oricât de grea ar fi ispita-încercare (la care este supus). Canonul-cruce lăsat (îngăduit) de Dumnezeu trebuie dus, oricât de greu ni s-ar părea, până la capăt, căci numai astfel câştigăm lupta, acumulăm suficient har al Duhului Sfânt şi luăm cununa vieţii veşnice. Dacă totuşi cădem în ispite, trebuie să nu deznădăjduim, şi să ne ridicăm repede, pentru a continua lupta, căci nu căderea este gravă, ci a nu ne mai ridica este foarte grav.

Când Dumnezeu ne dă un canon, înseamnă că El a acceptat ca vrăjmaşul să ne ispitească într-un anumit mod, în final tot spre binele şi folosul nostru, cu condiţia însă ca noi să ieşim învingători din lupta care urmează (din acea încercare). Fără aceste canoane-ispite-încercări nu ne putem mântui sufletul. Nu există victorie fără luptă (Oţelul se căleşte prin foc şi lovituri, nu cu mângâieri molcome).

Este bine să luptăm tot timpul având în minte ideea de ieşire din cercul câinelui (cercul în care vrăjmaşul ne poate muşca), adică să ieşim din raza sa de acţiune. Pentru realizarea acestui lucru

17

trebuie să ne prefacem că nu ştim nimic, că nu cunoaştem de existenţa luptei şi de existenţa vrăjmaşilor; trebuie să ne smerim permanent şi să zicem mereu că numai pentru multele noastre păcate ne bate şi ne pedepseşte Dumnezeu (lucru care de multe ori din păcate corespunde chiar realităţii). Dacă nu putem să zicem că suntem păcătoşi, atunci să nu mai zicem măcar nimic (căci oricum tăcerea e de aur şi sigur cine tace nu greşeşte).

“Fugi de păcate, taci din gură şi o să-ţi afli liniştea” i-a spus Dumnezeu, sfântului Arsenie cel Mare.

Un mod sigur de a învinge este să răspundem la orice ispită cu tăcere şi cu rugăciune; Orice rugăciune, chiar şi aceea de a nu mai fi ispitiţi, căci niciodată noi nu trebuie să ne cerem singuri ispitele (pentru a nu cădea în mândrie, şi pentru a nu ispiti pe Dumnezeu), ci din contră noi trebuie să ne ferim de ele: “Şi nu ne duce pe noi în ispită, şi ne izbăveşte de cel viclean”.

Nimeni nu scapă neispitit (căci Dumnezeu e drept şi bun şi doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască), cu excepţia celor care au pierdut deja lupta prin abandon, şi nici nu vor să o (mai) ducă, să o ia de la capăt, făcându-se astfel singuri sclavi duhului rău, adică cei care îşi vând singuri sufletul satanei; pe aceştia demonii nu mai au nevoie să-i încerce ca să-i câştige, căci deja sunt sclavii săi. Asta nu înseamnă că nu mai au şanse de mântuire, dacă, atâta timp cât trăiesc se hotărăsc să-şi schimbe din nou stăpânul şi îl mărturisesc cu credinţă şi curaj pe Domnul nostru Iisus Hristos ca singur stăpân al lor, atunci vor fi bombardaţi cu ispite din cele mai grele şi mai înfricoşătoare, însă tot spre binele lor. Ca să aibă loc o luptă este nevoie de două tabere diferite care să se lupte între ele. Căci nu se luptă o împărăţie cu ea însăşi.

Cine vrea să se convingă că pentru oricine există şansă de întoarcere la Dumnezeu, să citească viaţa sfântului Ierarh şi Mare Mucenic Ciprian, care din vrăjitor recunoscut al satanei, s-a întors la Dumnezeu, când a văzut că nici cele mai puternice farmece şi lucrături şi îngroziri vrăjmaşe nimic nu pot face unei simple fecioare care se apără numai cu semnul Sfintei Cruci.

18

Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ai dat-o nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, căci foc ce-l arde şi-l împietreşte sau îl duce departe.

2.3. Ispitirea lui Iisus

Chiar şi Dumnezeu-Omul a fost ispitit, însă nu a căzut în ispită (adică nu a cedat ispitei):

1. Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul.

2. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit.

3. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini.

4. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”.

5. Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului,

6. Şi I-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: “Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău“.

7. Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris: “Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”.

8. Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor.

9. Şi I-a zis Lui: Acestea toate Ţi le voi da Tie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie.

10. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: “Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti”.

19

2.4. Botezul, Euharistia, CRUCEA

Iată deci că, Botezul (care se face o singură dată în viaţă - cu apă şi cu foc - şi care este curăţitor de păcatele primordiale, strămoşeşti = legătura om-diavol) şi Împărtăşirea cu Sfintele Taine (Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos Dumnezeu, care e bine să se facă cât mai des, în tot timpul vieţii noastre), sunt mijloace de începere a acumulării de Duh Sfânt (Botezul) şi de adăugare ritmică (Sfânta împărtăşanie), fiind deci condiţii obligatorii pentru mântuirea sufletului fiecărui om, dar nu şi suficiente; la ele se mai adaugă şi condiţia de acumulare permanentă de Duh Sfânt (de smerire a omului), prin ascultarea de Dumnezeu, adică prin acceptarea crucii pe care Dumnezeu ne-o dă (canonul-ispită-încercare), cruce fără de care nimeni nu intră în împărăţia cerurilor.

Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.

(Marcu 8,34. )

Fără de cruce nimeni nu penetrează în împărăţia lui Dumnezeu, deoarece viaţa aceasta vremelnică tocmai de aceea a şi fost instituită de Dumnezeu, pentru ca prin ducerea victorioasă a crucii personale, dată nouă de Hristos, să ne îndreptăm sufletele, să ne refacem chipul Dumnezeiesc iniţial, pe care ni l-a stricat (deformat) vrăjmaşul-diavol prin căderea în ispită a lui Adam şi Eva.

2.5. Mărturisirea păcatelor prin pocăinţă şi prin spovedanie

Dumnezeu în marea Sa bunătate ne mai pune la îndemână şi un alt mijloc de curăţire a păcatelor (curăţirea spiritului sau a sufletului sau a duhului nostru de duhurile necurate, pentru a face loc Duhului Sfânt sau altfel spus Spiritului Sfânt, în vederea acumulării Acestuia în spiritul-sufletul-duhul nostru) şi anume pocăinţa şi spovedania (cu mărturisirea păcatelor făcute).

20

2.5.1. Pocăinţa (a-ţi părea sincer rău şi a cere iertare=spovada directă, nemijlocită către Dumnezeu)

Aceasta este bine să se facă tot timpul (sau cât mai des cu putinţă), prin mărturisirea greşelilor (păcatelor) noastre direct către Dumnezeu, cu multă părere de rău şi dorinţă de îndreptare. Este bine să mărturisim păcatele şi greşelile noastre, imediat ce le facem şi le conştientizăm, spunându-le semenilor noştri fără ruşine, dar mai ales spunându-le lui Dumnezeu şi cerându-ne iertare; e bine să zicem în gândul nostru mereu: Doamne iartă-mă pe mine păcătosul.

2.5.1.1. Rugăciunea inimii (sau pocăinţa continuă către Dumnezeu)

Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, miluieşte-mă pe mine-păcătosul.

sau: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine-păcătosul.

sau: Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.

sau: Doamne, miluieşte-mă pe mine-păcătosul.

sau: Doamne miluieşte-mă.

sau: Doamne iartă-mă.

sau: Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale.

sau: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta.

sau: Dumnezeule, milostiv fi mie, păcătosului.

sau: Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Printr-una din aceste forme ale aceleiaşi rugăciuni, rostită (sau gândită) cât mai des, ne curăţim sufletul în permanenţă de păcatele noastre. Cum sufletul este legat direct de inima omului, această rugăciune-spoveditoare, mai poartă numele de rugăciunea-inimii. Spusă cât mai des, se permanentizează, pătrunde singură în inima noastră şi face minuni. Condiţia obligatorie pentru iertarea

21

noastră de către Dumnezeu este ca şi noi să iertăm în permanenţă greşiţilor noştri:

Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. (Matei 6,12. )

2.5.1.2. Exemplu de pocăinţă (pentru ca să nu deznădăjduim)

Un frate, biruindu-se de desfrânare, în toate zilele săvârşea păcatul, şi în toate zilele, îmblânzea pe Stăpânul său, cu lacrimi amare şi cu rugăciuni de pocăinţă, zicând în faţa icoanei Mântuitorului:

“Miluieşte-mă, Doamne şi ridică de la mine această vicleană ispită. Că nu am obraz Stăpâne, a căuta şi a vedea chipul Tău cel Sfânt şi mai strălucit decât soarele”. Acestea făcându-le ani de zile.

Într-una din zile, diavolul, începătorul răutăţii şi pierzătorul sufletelor noastre, văzând cum se şterg păcatele fratelui, zilnic, prin pocăinţă, şi se risipeşte mereu ce alcătuia el, satana, pentru a pierde acel suflet, băgându-l în păcate pe frate, a strigat cu neruşinare: Ce este mie şi Ţie, Iisuse Hristoase? Milostivirea Ta cea nemărginită mă biruieşte şi mă surpă, că primeşti pe acest desfrânat, care în toate zilele, minte înaintea Ta, defăimând stăpânirea Ta, şi îi ierţi păcatele zilnic de atâta timp, numai pentru că vine la Tine să se roage. Pentru ce nu-l arzi pe el imediat? Cu adevărat, nu eşti drept judecător, pentru că, unde se pare stăpânirii Tale (adică la oameni), treci cu vederea. Şi pe mine, pentru o mică înălţare, m-ai aruncat jos din cer. Iar acesta, care zace înaintea feţii Tale, mincinos fiind şi desfrânat, lin îi dăruieşti lui blândeţea Ta (numai pentru că vine la tine şi se pocăieşte). Pentru ce, dar, Te numesc pe Tine oamenii Judecător prea drept? Că, precum văd, şi Tu faci deosebiri, din multa bunătate, şi treci cu vederea dreptatea. Şi s-a făcut glas, ca de altar, zicând:

“O, balaure, preaviclean şi pierzător, nu te-ai săturat de socotinţa ta cea rea, că ai sorbit lumea? Are atâtea greşeli, ca să pui şi să tragă în cumpănă cu sângele cel scump, pe care L-am vărsat Eu pe cruce, (şi) pentru el? Iată, înjunghierea Mea şi moartea au afundat fărădelegile lui şi tu, când vine la păcat, nu-l

22

goneşti pe el, ci îl primeşti cu bucurie, şi nu-l opreşti, nădăjduind să-l dobândeşti pe el (să-i pierzi sufletul). Şi Eu, cel atât de milostiv şi iubitor de oameni, Eu, Care am poruncit lui Petru Apostolul, să ierte celui ce greşeşte, în fiecare zi, până de şaptezeci de ori câte şapte, oare, nu-l voi ierta pe el? Oare, nu-l voi milui? Da, cu adevărat, că, de vreme ce aleargă la Mine, nu Mă voi întoarce de la el, până ce-l voi câştiga. Că, pentru păcătoşi, M-am răstignit şi preacuratele Mele palme, pentru ei le-am întins, ca cel ce va voi să se mântuiască, să ştie unde să alerge şi să se mântuiască. Că, de la nimeni nu Mă întorc, pe nimeni nu-l gonesc. Chiar de-ar greşi de nenumărate ori într-o zi, şi de nenumărate ori ar veni către Mine, nu va ieşi afară nemiluit. Că nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, la pocăinţă”.

Şi, făcându-se glasul acesta, sta diavolul tremurând şi neputând să fugă. Şi, iarăşi, s-a făcut glas, zicând: “Ascultă, amăgitorule, pentru ce zici că sunt nedrept? Că Eu către toţi sunt drept, că în starea în care aflu pe cineva, îl judec. Deci, iată, pe acesta l-am aflat stând înaintea picioarelor Mele şi biruitor peste tine arătându-se. Îl voi lua, dar, pe el şi-i voi mântui sufletul lui, fiindcă n-a deznădăjduit de mântuirea sa. Iar tu, care vezi cinstea lui, ruşinează-te”. Deci, stând fratele cu faţa în jos şi tânguindu-se, şi-a dat duhul (în mâinile Mântuitorului nostru, Domnul nostru Iisus Hristos). Şi, îndată, venind ca focul, o mare urgie a căzut peste satana şi l-a mistuit pe el. (Proloagele, luna iunie în 13 zile: cuvânt din Pateric, despre pocăinţă.)

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi (de păcate) şi Eu vă voi odihni pe voi.

(Matei 11,28.)

2.5.2. Spovedania (pocăinţa oficializată)

Din când în când trebuie să ne mărturisim păcatele noastre către Preotul-Duhovnic pe care îl avem, pentru a primi dezlegarea lor deplină. Aceasta este obligatorie înainte de fiecare împărtăşanie şi este în strânsă legătură cu postul şi rugăciunea, iar în plus nu

23

trebuie făcută formal şi în grabă (fiindcă de reuşita ei depinde dezlegarea noastrã cât mai deplină, cu implicaţii imediate asupra sănătăţii noastre şi a acumulării de cât mai mult Duh Sfânt, pentru mântuirea noastră).

Milostive Doamne, dăruieşte tuturor popoarelor pământului, să Te cunoască pe Tine, prin Duhul Tău Cel Sfânt. (Rugăciunea Sf. Siluan Athonitul pentru lume)

2.5.3. Exemple de pocăinţă şi puterea ei minunată

Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.

Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela (decât fariseul). Deoarece oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. (Luca 18,13-14.)

Primul Om mântuit, a fost tâlharul de pe cruce, care nu făcuse fapte bune, ci tâlhării (poate şi crime), şi nici botezul şi Sf. împărtăşanie nu le primise (ca Iuda Iscarioteanul care se număra la început cu apostolii=primii dintre sfinţi), nici timp mult nu a avut pentru acumularea de Duh Sfânt.

Totusi tâlharul-mântuit a făcut un lucru foarte bun (unul-singur), s-a pocăit, cerându-şi iertare, de la Dumnezeu, cu credinţă curată, şi cu multă părere de rău pentru toate faptele rele făcute, ca tâlhar, fapt pentru care a primit harul Duhului Sfânt, căci s-a smerit pe sine:

39. Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi.

40. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă?

24

41. Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău.

42. Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta.

43. Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.

44. Şi era acum ca la ceasul al şaselea şi întuneric s-a făcut peste tot pământul până la ceasul al nouălea,

45. Când soarele s-a întunecat; iar catapeteasma templului s-a sfâşiat pe mijloc.

46. Şi Iisus, strigând cu glas tare, a zis: Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi aceasta zicând, Şi-a dat duhul. ( Luca 23,39-46. )

2.6. Iertaţi ca să vi se ierte, iubiţi ca să fiţi iubiţi

Mijlocul cel mai sigur de a ni se ierta păcatele este ca şi noi să iertăm greşiţilor noştri şi să iubim pe toţi oamenii cât de mult putem (ca pe noi înşine).

Şti poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. (Luca 18,20. )

Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. (Ioan 13,34. )

Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. (Ioan 13,35. )

1. Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.

2. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.

3. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?

25

(Matei 7,1-3. )

Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor... (Matei 7,12. )

15. Şi aduceau la El şi pruncii, ca să Se atingă de ei. Iar ucenicii, văzând, îi certau.

16. Iar Iisus i-a chemat la Sine, zicând: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia.

17. Adevărat grăiesc vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea . (Luca 18,15-17.)

De fapt nici porunca să vă iubiţi unul pe altul nu este total nouă ci este numai o întărire, o accentuare a unei legi mai vechi, tocmai pentru a scoate în evidenţă importanţa ei.

18. Să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. (Lev. 19,18.)

27. ...Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. (Luca 10,27.)

Iată (Levitic 19,18) şi (Luca 10,27) citată tot ca fiind porunca veche, din legea veche.

2.6.1. Să-l iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru. Împărăţia lui Dumnezeu

Duhul Sfânt dă sufletului să cunoască dragostea de Dumnezeu şi dragostea de oameni. Duhul Sfânt învaţă sufletul blândeţea şi smerenia; în Dumnezeu el este senin şi uită toate mizeriile acestei lumi, căci îl mângâie Duhul Sfânt. Sufletele Sfinţilor gustă Duhul Sfânt încă de pe pământ. Aceasta e Împărăţia lui

26

Dumnezeu care este înăuntrul nostru, după cum spune Domnul. (Luca 17,21.)

20. Şi fiind întrebat de farisei când va veni împărăţia lui Dumnezeu, le-a răspuns şi a zis:

Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut.

21. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru. (Luca 17,20-21.)

12. ...împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea.

(Matei 11,12.)

2.6.2. Să iubim pe fraţii noştri

Dacă faci reproşuri fratelui tău, îl judeci sau îl superi, ai pierdut pacea. Dacă cedezi slavei deşarte şi te înalţi deasupra fratelui tău, ai pierdut harul. Dacă-ţi vine un gând necurat şi nu-l respingi îndată, sufletul tău va pierde dragostea lui Dumnezeu şi încredinţarea în rugăciune. Dacă iubeşti puterea sau banii, nu vei cunoaşte niciodată iubirea lui Dumnezeu. Dacă-ţi faci voia ta proprie, eşti biruit de vrăjmaşul şi descurajarea se va strecura în sufletul tău. Dacă urăşti pe fratele tău, e semn că te-ai lipsit de Dumnezeu şi un duh rău a pus stăpânire pe tine.

Dar dacă faci bine fratelui tău, atunci vei afla liniştea conştiinţei. Dacă-ţi tai voia ta proprie, vei izgoni pe vrăjmaşi şi vei dobândi pace în sufletul tău.

Dacă ierţi fratelui tău înfruntările lui şi iubeşti pe vrăjmaşii tăi, atunci vei primi iertarea păcatelor tale şi Domnul îţi va da să cunoşti dragostea Sfântului Duh.

Iar când te vei fi smerit pe deplin, vei afla odihna desăvârşită în Dumnezeu.

Pentru ce suferă omul pe pământ, îndură chinuri şi suferă rele?

Suferim pentru că nu avem smerenie. Într-un suflet smerit locuieşte Duhul Sfânt şi El îi dă libertatea, pacea, iubirea şi fericirea.

27

Suferim pentru că nu iubim pe fratele nostru. Domnul zice:

Iubiţi-vă unii pe alţii şi veţi fi ucenicii Mei. (Ioan 13,34-35.). Când iubim pe fratele nostru, iubirea lui Dumnezeu vine în noi. Iubirea lui Dumnezeu e o mare dulceaţă, e un dar al Duhului Sfânt şi nu e cunoscută în plinătate decât prin Duhul Sfânt. Dar există şi o iubire mai mică, cea pe care omul o câştigă când se străduieşte să împlinească poruncile lui Dumnezeu şi se teme să nu supere pe Dumnezeu; şi aceasta e un lucru bun.

În fiecare zi însă, trebuie să ne străduim spre bine şi să învăţăm, din toate puterile smerenia lui Hristos.

Domnul a zis ucenicilor Lui: Pacea Mea dau vouă. (Ioan 14,27.)

Oameni buni nu auziţi cum ne strigă Dumnezeu, neîncetat:

Milă voiesc iar nu jertfă. (Matei 12,7.)

Haide-ţi ce mai aşteptaţi:

Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduieşte în El. (Ps.33,8.)

Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. (Matei 5,44.)

2.6.3. Despre iubirea de vrăjmaşi

Există oameni care doresc osânda şi chinurile în focul iadului, vrăjmaşilor lor sau duşmanilor Bisericii. Ei gândesc aşa pentru că n-au învăţat de la Duhul Sfânt să iubească pe Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta varsă lacrimi pentru întreaga lume.

Tu zici: Cutare şi cutare e un criminal, să meargă, deci, să ardă în focul iadului.

Dar Te întreb: Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în Rai şi de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?

28

Sau vei avea o inimă de fier? Dar în Rai nu e loc pentru fier. Raiul are lipsă de smerenia şi iubirea lui Hristos, care are milă de toţi.

Cel ce nu iubeşte pe vrăjmaşii lui nu are harul lui Dumnezeu.

2.7. Pacea de la Dumnezeu-numai în Duhul Sfânt

Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze. (Ioan 14,27.)

Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.

Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. (Matei 11,28-29.)

2.7.1. Smerenia lui Hristos

Când harul Duhului Sfânt vine şi se sălăşluieşte în noi, în inima noastră, în sufletul nostru, deja am intrat în împărăţia cerurilor. Când harul rămâne veşnic în noi, am câştigat viaţa veşnică, am pătruns definitiv în împărăţia cerurilor, dar pentru aceasta trebuie să câştigăm iubirea deplină (de Dumnezeu, de fraţi, de vrăjmaşi şi pentru toată creaţia lui Dumnezeu) şi smerenia lui Hristos.

38. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.

39. Iar aceasta a zis-o despre Duhul (Sfânt) pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El.

(Ioan 7,38-39.)

29

Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el. (Ioan 14,23.)

“Bisericii noastre Ortodoxe Duhul Sfânt i-a dat să înţeleagă tainele lui Dumnezeu şi ea este tare prin cugetul ei cel sfânt şi răbdarea ei.

Sufletul ortodox e învăţat de har să se alipească cu tărie de Domnul şi de Prea Curata Lui Maică, şi duhul nostru se bucură contemplând pe Dumnezeu pe Care-L cunoaşte.

Dar pe Dumnezeu nu-L putem cunoaşte decât prin Duhul Sfânt şi cel ce în mândria sa îşi închipuie că ar cunoaşte pe Dumnezeu prin mintea sa, acela e orb şi nebun.

Cu mintea noastră n-ajungem să cunoaştem nici măcar cum a fost zidit soarele. Iar dacă cerem lui Dumnezeu să ne spună cum a fost făcut soarele primim cu limpezime în sufletul nostru acest răspuns: Smereşte-te şi vei cunoaşte nu numai soarele, ci încă şi pe Ziditorul soarelui.

Dar când sufletul cunoaşte pe Domnul lui, uită de bucurie soarele şi întreaga zidire şi părăseşte orice fel de cunoaştere pământească.

Dumnezeu îşi descoperă tainele Sale sufletului smerit.

Toată viaţa lor Sfinţii s-au smerit şi au luptat împotriva mândriei.

Şi eu mă smeresc zi şi noapte şi, totuşi, n-am ajuns încă atât de smerit cât trebuie. Dar Duhul Sfânt a făcut cunoscută sufletului meu smerenia lui Hristos, pe care ne-a poruncit să o învăţăm de la El şi sufletul meu e fără încetare atras spre El.

O, smerenie a lui Hristos! Cât de dulce şi plăcută este, dar nu se află decât la Îngeri şi în sufletele Sfinţilor. Cât despre noi, trebuie să ne socotim ca mai răi decât toţi oamenii, şi atunci Domnul ne va da şi nouă să cunoaştem smerenia lui Hristos prin Duhul Sfânt.

Domnul, Slava Lui şi tot ce e în Cer nu pot fi cunoscute decât în Duhul Sfânt.

Dacă am înţelege întreaga putere a cuvintelor lui Hristos: Învăţaţi de la Mine smerenia şi blândeţea, atunci lumea întreagă ar

30

părăsi toate celelalte ştiinţe pentru a nu mai căuta decât această Ştiinţă dumnezeiască.

Este greu să trăieşti fără iubirea de Dumnezeu, viaţa e o povară, iar sufletul este atunci cufundat în beznă şi urât. Dar când iubirea cuprinde sufletul, bucuria lui e cu neputinţă de tâlcuit în cuvânt.”

(Cuviosul Siluan Athonitul-Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei.)

Spun Sfinţii Părinţi, spune şi regretatul Părinte Teofil Pârâianu de la mânăstirea Sâmbăta de Sus, că: “Dumnezeu iubeşte pe cel mai mare păcătos, mult mai mult decât cel mai mare sfânt îl iubeşte pe Dumnezeu”. Este ştiut dealtfel că mare bucurie se face în ceruri, când un păcătos se întoarce la Dumnezeu.

2.7.2. Harul Duhului Sfânt lucrează permanent în noi, vine şi pleacă (mecanismele smereniei)

“Din toate puterile trebuie păstrată până la capăt râvna de la început, căci mulţi au pierdut-o şi n-au mai găsit-o. Pentru aceasta trebuie să-ţi aduci aminte neîncetat de moarte.

La început, când cineva începe să lucreze pentru Domnul, Domnul îi dă harul Său şi un zel aprins pentru bine, şi totul îi apare atunci uşor şi plăcut; iar când vede aceasta în el, în lipsa lui de experienţă îşi spune: Voi avea această râvnă toată viaţa mea. Şi atunci începe să se înalţe mai presus de cei ce trăiesc în nepăsare şi începe să-i judece; şi astfel pierde harul care l-a ajutat să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Sufletul nu înţelege cum s-a întâmplat aceasta: totul mergea atât de bine, dar acum totul e atât de greu şi nu mai are nici o plăcere să se roage. Dar nu trebuie să se înfricoşeze: e Domnul Care povăţuieşte cu bunătate sufletul. De îndată ce sufletul se înalţă mai presus de fratele său, chiar în acea clipă îi vine un gând rău care nu-i place lui Dumnezeu. Dacă sufletul se smereşte, harul nu-l părăseşte; dar dacă nu se smereşte, se iveşte o uşoară ispită ca el să se smerească. Dacă iarăşi nu se smereşte, atunci începe atacul necurăţiei. Dacă tot nu se smereşte, atunci cade într-un păcat oarecare. Şi dacă nici atunci nu se smereşte, se iveşte o mare ispită şi el va săvârşi un păcat mare. Şi aşa ispita va deveni tot mai puternică

31

până ce sufletul se va smeri; atunci ispita va pieri şi, dacă se smereşte adânc, va cunoaşte şi simţământul smerit al inimii şi pacea şi tot răul va pieri.

Astfel, tot acest război nu are decât un singur scop: smerenia.

Mândria a pricinuit căderea vrăjmaşilor iar ei ne-au târât în adânc pe aceeaşi cale. Vrăjmaşii ne linguşesc şi dacă sufletul primeşte lauda lor, harul se retrage de la el până ce se pocăieşte. Astfel, toată viaţa învaţă sufletul smerenia lui Hristos şi până ce nu va ajunge cu adevărat smerit va fi mereu chinuit de gânduri rele. Dar sufletul smerit găseşte odihna şi pacea de care vorbeşte Domnul (Ioan 14,27.).” (Cuv. Siluan Athonitul-Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei.)

2.8. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă. (Matei 6,33.)

...că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El. (Matei 6,8.), dar dacă nu dă imediat ceea ce cerem, ori nu ne trebuie imediat, ori nu ne-ar face bine dacă ne-ar da, sau ar dăuna altora, sau nu merităm încă, sau ne mai lasă ca să ne smerim prin aşteptare în încercarea respectivă.

Iar împărăţia lui Dumnezeu este în inima noastră, în sufletul fiecăruia. Depinde de noi dacă o primim sau nu, dacă o sporim sau o micşorăm, dacă o câştigăm sau o pierdem:

...împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea. (Luca 16,16.).

Trebuie să luptăm toţi pentru mântuirea sufletului nostru, acum când avem posibilitatea să o facem, până nu e prea târziu:

Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii. (Ioan 12,36.)

Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. (Ioan 12,35.)

32

Este loc pentru toată lumea, şi aici şi mai ales în ceruri, căci chiar Dumnezeu ne spune:

În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Mă duc să vă gătesc loc. (Ioan 14,2.)

Nimeni să nu aştepte sfârşitul vieţii, gândind să facă cele bune abia atunci şi să se mântuiască asemeni tâlharului de pe cruce. Ce om cu mintea întreagă, ştiind că trebuie şi că poate să câştige de pe acum împărăţia lui Dumnezeu, nu va încerca să şi-o apropie imediat.

Eu sunt USA: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. (Ioan 10,9.)

Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. (Ioan 14,6.)

Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Matei 16,26.)

2.9. Adopţiunea cer-pământ

Dar dacă la Dumnezeu-Tatăl se ajunge numai prin Dumnezeu-Fiul (Cuvântul lui Dumnezeu), iar la Iisus Hristos se ajunge prin Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, Preacurata, Preanevinovata, şi Pururea Feciora Maria, Slăvita Stăpâna, Împărăteasa şi Maica noastră, înseamnă că prin Măicuţa Domnului şi numai prin Ea putem ajunge cel mai sigur în RAI, căci chiar Dumnezeu-Omul pe cruce fiind şi în patimă, ne-a poruncit această cale:

26. Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău!

27. Apoi a zis ucenicului (adică nouă oamenilor): Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine. (Ioan 19,26-27.)

33

Asemenea trebuie şi noi să facem, dacă dorim să fim ucenici ai lui Hristos. Trebuie să o luăm la noi pe Măicuţa Sa cea Sfântă. AVE MARIA !

2.9.1. Bucuriile cereşti ale Maicii Domnului:

1. Bucură-te Maica Domnului, cea care îi întreci pe Îngeri cu fecioria şi pe Sfinţi cu vrednicia.

2. Bucură-te Prea Curată, cea ce faci pace în lume.

3. Bucură-te Maică Sfântă, cea pe care Te ascultă toţi cetăţenii cerului.

4. Bucură-te Împărăteasa Cerului şi a lumii, cea care poţi la fiul Tău Dumnezeu, orice vei vrea.

5. Bucură-te Stăpână, cea ce Te-ai învrednicit să stai mai aproape de Sfânta Treime.

6. Bucură-te Măicuţă, cea ce eşti Maica oamenilor supăraţi şi oropsiţi care aleargă către tine.

7. Veseleşte-te Prea Slăvită, căci bucuria ta în veci nu se sfârşeşte. Şi te rugăm Maica Domnului, dă-ne şi nouă o picătură din bucuria ta cea cerească. Amin.

2.9.2. Să nu hulim pe nimeni

Vai de cei care îndrăznesc să o blameze pe Măicuţa Domnului, pe Măicuţa noastră, căci sufletelor lor le este gătită moartea veşnică cea mai rea posibilă, adică chinurile veşnice cele mai groaznice posibile, alături de iuda-iscarioteanul, în iadul cel mai adânc, arzând în focul veşnic, cel mai rău cu putinţă, căci cine huleşte pe Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, pe Dumnezeu Care S-a născut din ea huleşte, deci pe Duhul Sfânt (Care este totuna cu Dumnezeu) huleşte:

Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac,

ci este vinovat de osânda veşnică. (Marcu 3,29.).

34

Am întâlnit sectanţi (eretici), care nu aveau altceva mai bun de făcut decât să o blameze pe Măicuţa Sfântă. Unul a paralizat complet şi după ani de suferinţe a murit în chinuri groaznice; altul a rămas fără o mână (mai trăieşte încă-vai de traiul lui).

2.9.3. Închinarea Maicii Domnului (Sfânta Sfintelor)

Măicuţa Sfântă a fost crescută în feciorie şi curăţie totală; născută din părinţi preacuraţi (Prea fericiţii Sf. Ioachim şi Sf. Ana), închinată Domnului de la vârsta de 3 ani, a fost dusă în Templu, unde copila a urcat cu grăbire singură cele 15 trepte de la intrarea Templului, neoprindu-se până sus, lucru ce a uimit pe toţi cei de faţă. În Altarul Templului Sfânt, numit Sfânta Sfintelor, nu avea voie să intre nimeni niciodată, decât Arhiereul o singură dată în an, şi atunci cu pregătiri speciale şi învăluit într-un nor de fum de tămâie. Îndrăzneala de a călca acest aşezământ se pedepsea cu moartea de Însuşi Dumnezeu. Arhiereu era atunci Proorocul Zaharia (tatăl, Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului), care după ce a primit pe Preasfânta Pruncă Maria, din îndemn Dumnezeiesc, a mers cu Ea şi a introdus-o în Sfânta Sfintelor, spre uimirea tuturor celor ce erau de faţă (Că doar Altarul fusese botezat încă de la înfiinţarea lui cu denumirea de “Sfânta Sfintelor”, de Însuşi Dumnezeu, tocmai în onoarea Maicii lui Dumnezeu-Şi tot aici trebuie arătat că Dumnezeu-Cuvântul mai este numit în ceruri şi Şeful Îngerilor sau Sfântul Sfinţilor - deci Sfânta Sfintelor a născut pe Sfântul Sfinţilor).

2.9.4. Despre muncă

Fiind adusă la Templu, Preasfânta Fecioară a petrecut aici 12 ani, fiind rânduită să locuiască la chiliile destinate pentru fecioare, unde a învăţat să lucreze în timpul liber, îmbrăcăminte şi veşminte preoţeşti şi arhiereşti. Să reţinem ideea că lui Dumnezeu îi place ordinea, curăţenia, disciplina şi mai ales munca şi îi plac oamenii care muncesc, fiecare la locul lui.

Munca sfiinţeşte pe om şi omul sfiinţeşte locul prin munca sa. Hristos a muncit 30 ani până când a început activitatea

35

apostolică, lucrând chiar împreună cu Iosif-teslarul tatăl Său adoptiv (poate chiar şi cu fraţii săi vitregi, după tatăl pământesc adoptiv, fraţi despre care se bănuie că ar fi existat).

Auziţi ce zice Sf. Apostol Pavel: “...dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce (2Tes. 3,10.)”. Munca este şi îndeplinirea unui canon dat (lăsat) şi transmis direct de Dumnezeu omului pentru îndreptarea (mântuirea) sa, după căderea în păcat:

19. În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; (Fac. 3,19.)

Această pedeapsă conţine şi o promisiune (ascunsă) - până te vei întoarce în ţinutul (locul) din care eşti gonit acum. Canonul este obligatoriu, pentru toţi oamenii (cine nu munceşte nu se poate mântui). De fapt canon nu înseamnă pedeapsă (cum greşit s-a împământenit), ci înseamnă îndreptar. Deci îndeplinindu-ne canoanele date de Dumnezeu, direct sau prin intermediul preotului nostru duhovnic, şi muncind cât mai mult cu putinţă, facem ascultare de Dumnezeu spre îndreptarea noastră.

2.9.5. Stăpâna Împărăteasa noastră-Măicuţa Domnului

Revenim acum la Măicuţa Domnului. Aici (în Templu), primeau şi porţia de hrană ce se cuvenea fiecăreia. Preasfânta Fecioară Maria (Maria înseamnă ÎMPĂRĂTEASA tuturor, MĂRIA SA), tot timpul rânduit pentru rugăciune şi citirea sfintelor Scripturi, îl petrecea numai în Sfânta Sfintelor, unde I se arătau Îngerii, cu care vorbea şi de la care primea în fiecare zi spre seară, hrană îngerească, tocmai pentru ca sufletul îngeresc întrupat în Sfânta Sfintelor să nu se supună legii păcatului strămoşesc şi stricăciunii, mâncând numai hrană omenească. Oricum sufletul îngeresc, nespus de curat, al Maicii Domnului, avea cu prisosinţă harul credinţei (harul Duhului Sfânt) pe care îl dă Dumnezeu oricărui om botezat în Hristos, har care bate păcatul neascultării şi surclasează legea dată prin Moise (prin faptul că legea este dată mai mult pentru trupul pământesc, în vreme ce harul Duhului Sfânt se adresează direct sufletului-duhului). Departe sunt judecăţile lui Dumnezeu de ale omului.

Dacă Preacurata Pururea Fecioara Maria, Măicuţa Domnului, este fără de păcat, cu atât mai mult Hristos.

36

Ca să ne exprimăm mai plastic aici este vorba de clasica întrebare: Ce a fost mai întâi, oul sau găina? Şi răspunsul firesc vine de la sine, mai întâi a fost găina (făcută de Dumnezeu) care a făcut un ou din care a ieşit apoi un cocoş. Asta pentru că unii se mai întreabă cum ar putea fi Maica Domnului fără de păcat dacă are părinţi pământeşti, tot a moştenit o bucăţică de păcat strămoşesc de la Sf. părinţi Ioachim şi Ana (şi ei de altfel foarte curaţi în Duh). Dar zic aceştia cu Hristos e altceva, că doar e Dumnezeu (şi se ştie că Dumnezeu e fără de păcat), iar ca Om nu a moştenit păcatul strămoşesc fiindcă era Dumnezeu. Iată cum după ce au judecat după legile omeneşti, acum brusc judecă după legea lui Dumnezeu, căci urmărind chiar regula lor rezultatul ar fi fost că Iisus după mamă, ca om, ar fi moştenit şi El un pic de păcat strămoşesc (cât de puţin) şi atunci Hristos nu mai era fără de păcat şi a venit degeaba că nu ne mai putea mântui. Ca să fugă de erezie, specialiştii judecă odată prin prismă umană şi altă dată prin prismă Dumnezeiască (ştiut fiind că la Dumnezeu orice este cu putinţă). Păi atunci Dumnezeu poate da duh curat şi trup curat unui nou născut dintr-un singur părinte pământesc, cât şi din ambii părinţi pământeşti, mai ales când este vorba de un duh special ales şi special pregătit şi trimis pe pământ, cum este cel al Maicii Sfinte, Sfânta Sfintelor, care a născut pe Însăşi Dumnezeu.

2.9.6. Reaşezarea omului în RAI-ul ceresc

Se realizează acum prin Maria+Iisus opusul perechii Adam+Eva.

Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat. Aleluia.

Acesta este darul=harul Duhului Sfânt; şi foarte mare este.

Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? (Cor. 3,16.)

De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi. (COR. 3,17.)

37

7. Şi propovăduia (Ioan), zicând: Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor.

8. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt. (Matei 1,7-8.)

Revenind din nou la Sfânta Fecioară Maria, trebuie arătat că dupã 12 ani de şedere în templu, a fost scoasă şi logodită cu un bărbat Iosif, din casa lui David, după care I s-a binevestit, de către Arhanghelul Gavriil.

2.9.7. Bunavestire

26. ... a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din (regiunea) Galileea, al cărei nume era Nazaret,

27. Către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria.

28. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine, Binecuvântată eşti tu între femei. (Luca 1,26-28.)

Iată că Sf. Fecioară era plină de harul Sf. Duh (Îngerii nu mint niciodată şi nici nu umblă cu linguşiri, şi în plus al doilea Înger al lui Dumnezeu, Arhanghelul Gavriil, nu se deplasase aşa formal, ci venise cu un scop anume, cu o misiune specială, pe care o îndeplinea) şi Binecuvântată între femei şi Domnul era cu Ea înainte chiar de Bunavestire. (Sufletul Ei era curat şi plin de har). Căci nu zice cu har, sau cu har mult, ci zice plină de har. Când o vază este plină cu apă sfinţită, mai putem oare turna în ea? Mai încape, sau curge, vărsându-se în afară, şi către alţii?

30. Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu.

31. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.

32. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său.

38

33. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.

34. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?

35. Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.

37. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. (Luca 1,30-35. si 37.)

Cine vrea să gândească puţin observă nuanţa din spusa Sfintei Fecioare: “de vreme ce eu nu ştiu de bărbat” (logodită fiind).Vezi că nu zice cum va fi aceasta, de vreme ce eu n-am ştiut de bărbat? Ci zice de vreme ce eu nu ştiu de bărbat (Eu am fost doar hărăzită, fecioriei veşnice). Nu ştiu, şi nu voi şti de bărbat. Cine poate să înţeleagă, fericit este. Eu am fost pregătită de tine Doamne ca să nu ştiu de bărbat.

Cine are minte (har) să înţeleagă cât de mare este puterea (darul) harului Duhului Sfânt, va pricepe şi cuvintele Sf. Arhanghel Gavriil: “Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.”

Iată acum urmează în Sf. scriptură ascultarea de Dumnezeu=esenţa lucrării-exemplul pe care trebuie să-l urmăm toţi:

38. Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea. (Luca 1,38.)

2.9.8. Ce spune scriptura despre naşterea lui Iisus

18. Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt.

19. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns.

20. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.

39

21. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor.

22. Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de Domnul prin proorocul care zice:

23. “Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu”. (Matei 1,18-23.)

25. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus. (Matei 1,25.)

Şi astfel s-au împlinit scripturile mai vechi, care spun că:

10. Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele. (Facere 49,10.)

17. Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel. (Num. 24,17.)

1. Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei. (Mih. 5,1.)

3. El va fi voinic şi va paşte poporul prin puterea Domnului, întru slava numelui Domnului Dumnezeului Său şi toţi vor fi fără grijă, iar El va fi mare, până la marginile pământului. (Mih. 5,3.)

Atenţie aici am sărit peste 2., pentru a-l pune acum în evidenţă:

2. Pentru aceasta îi va lăsa până în vremea când aceea ce trebuie să nască va naşte. (Mih. 5,2.)

Iată încă odată că Măicuţa Domnului şi naşterea Sa minunată au fost programate de mult de Dumnezeu.

2.9.9. Mântuirea neamurilor prin Israel

6. Iar restul lui Iacov va fi în mijlocul multor popoare ca roua de la Domnul şi ca bura de ploaie pe iarbă, care nu se bizuie pe nimeni şi nu aşteaptă ajutor de la fiii oamenilor. (Mih. 5,6.)

40

7. Şi va fi restul lui Iacov, între popoare multe, ca un leu între dobitoacele din pădure şi ca un pui de leu în turma de oi, care trece, calcă în picioare şi pradă, fără ca nimeni să-i poată smulge prada. (Mih. 5,7.)

8. Mâna ta se va ridica împotriva vrăjmaşilor tăi şi toţi asupritorii tăi vor fi nimiciţi !

10. Şi voi dărâma oraşele din ţara ta şi toate cetăţile tale le voi face una cu pământul.

(Mih. 5, 8.;10.)

11. Şi din mâna ta voi nimici pe vrăjitori şi tu nu vei mai avea ghicitori; (Mih. 5,11.)

12. Voi dărâma idolii tăi şi stâlpii idoleşti din mijlocul tău şi nu te vei mai închina lucrurilor mâinilor tale; (Mih. 5,12.)

13. Ţara se va preface în pustiu din pricina locuitorilor ei, ca preţ al purtării lor. (Mih. 7,13.)

15. Ca în ziua când ai ieşit din ţara Egiptului îţi voi arăta lucruri minunate! (Mih. 7,15.)

16. Vedea-vor neamurile şi se vor ruşina, cu toată puterea lor; (Mih. 7,16.)

Căci iată ce zice Sf. Ap. Pavel:

8. Precum este scris: “Dumnezeu le-a dat duh de amorţire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă până în ziua de azi”. (Rom. 11,8.)

9. Iar David zice: “Facă-se masa lor cursă şi laţ şi sminteală şi răsplătire lor!

10. Întunece-se ochii lor ca să nu vadă...” (Rom. 11,9-10.)

11. Deci, întreb: S-a poticnit, oare, ca să cadă? Nicidecum! Şi prin căderea lor, neamurilor le-a venit mântuirea, ca Israel să-şi întărâte râvna faţă de ele. (Rom. 11,11.)

12. Dar dacă greşeala lor a fost bogăţie lumii şi micşorarea lor bogăţie neamurilor, cu cât mai mult întreg numărul lor! (Rom. 11,12.)

41

15. Căci dacă înlăturarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor la loc, dacă nu o înviere din morţi? (Rom. 11,15)

25. Pentru că nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi taina aceasta, ca să nu vă socotiţi pe voi înşivă înţelepţi; că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor.

(Rom. 11,25.)

26. Şi astfel întregul Israel se va mântui, precum este scris: “Din Sion va veni Izbăvitorul şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov;

27. Şi acesta este legământul Meu cu ei, când voi ridica păcatele lor.” (Rom. 11,26-27.)

28. Cât priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi din pricina voastră, dar cu privire la alegere ei sunt iubiţi, din cauza părinţilor. (Rom. 11,28.)

Cine poate să înţeleagă fericit este. Dar iată ce ne spune Dumnezeu despre Iisus Hristos:

18. “Iată Fiul Meu pe Care L-am ales, iubitul Meu întru Care a binevoit sufletul Meu; pune-voi Duhul Meu peste El şi judecată neamurilor va vesti. (Matei 12,18.)

21. Şi în numele Lui vor nădăjdui neamurile”. (Matei 12,21.)

Dar iată ce a răspuns Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu când Elisabeta, ruda ei, a întrebat-o: “Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1,43.);

46. Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu pe Domnul,

47. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu,

48. Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile.

49. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi Sfânt este numele Lui.

50. Şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. (Luca 1,46-50.)

42

2.9.10. Recensământul, Naşterea Domnului, Îngerii şi păstorii

Poate că mulţi se întreabă: dacă Iisus Hristos omul a ieşit din coapsele lui David, din sămânţa sa (şi a lui Avraam şi a lui Iacov), prin faptul că Măicuţa Domnului, rudă cu Elisabeta şi cu Zaharia, era ca şi aceştia din casa lui David, atunci de ce trebuia ca şi tatăl adoptiv, Iosif, să fie tot din casa lui David? Numai de ochii lumii? Aparent da, însă unul din motivele ascunse este următorul:

1. În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. (era vorba de un recensământ-eveniment extrem de rar-lucru care ne arată clar cum Dumnezeu pe toate le rânduieşte mai d-inainte.)

3. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa.

4. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David.

5. Ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată.

6. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască,

7. Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei. (Luca 2,1si3-7.)

Evanghelia arată clar că nici nu se oficiase cununie cu preoţi, ci Iosif cu Maria rămăseseră doar logodiţi şi că Iisus a fost singurul (Cel Unul-Născut şi nu Întâiul-Născut cum greşit au fost traduse uneori evangheliile) copil al Sfintei Fecioare Maria. Referitor la faptul că verilor lui Iisus li se spunea fraţii Săi, nu avem nimic de lămurit căci la iudei nu existau cuvintele văr şi verişoară, care erau înlocuite de cuvântul-fraţi. De fapt Iisus şi pe ucenicii săi îi numeşte fraţii săi.

8. Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor.

43

9. Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare.

10. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul.

11. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.

12. Şi acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle.

13. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând:

14. Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire !

(Luca 2,8-14.)

2.9.11. Întâmpinarea Domnului

22. Şi când s-au împlinit zilele curăţirii lor, după Legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului. (Luca 2,22.)

23. Precum este scris în Legea Domnului, că orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului. (Luca 2,23.)

25. Şi iată era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui. (Luca 2,25.)

26. Şi lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. (Luca 2,26.)

27. Şi din îndemnul Duhului a venit la templu; şi când părinţii au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii, (Luca 2,27.)

28. El L-a primit în braţele sale şi a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: (Luca 2,28.)

44

29. Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, (Luca 2,29.)

30. Că ochii mei văzură mântuirea Ta, (Luca 2,30.)

31. Pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, (Luca 2,31.)

32. Lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel. (Luca 2,32.)

2.9.12. Vrăjmaşii recunosc paternitatea Dumnezeiască a lui Iisus, dar şi existenţa judecăţii finale şi a chinurilor iadului veşnic

Chiar şi vrăjmaşii Îl recunosc pe Iisus Hristos-Dumnezeu fiul şi atunci cum este cu putinţă ca noi să ne mai îndoim, sau să fim nepăsători?

34. Lasă! Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Sfântul Lui Dumnezeu. (Luca 4,34.)

7. Şi strigând cu glas puternic, a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti. (Marcu 5,7.)

9. Şi l-a întrebat: Care îţi este numele? Şi I-a răspuns: Legiune este numele meu, căci suntem mulţi. (Marcu 5,9.)

În plus vrăjmaşii recunosc judecata de apoi şi chinurile ei:

29. Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Matei 8,29.)

34. Şi a tămăduit pe mulţi care pătimeau de felurite boli şi demoni mulţi a alungat. Iar pe demoni nu-i lăsa să vorbească, pentru că-L ştiau că El e Hristos. (Marcu 1,34.)

2.9.13. Vrăjmaşii şi păgânii o mărturisesc şi ei pe Maica Domnului

45

Într-o cetate, ce se chema Cizic, în Elespont, când a zidit Argonafti o capişte şi a întrebat pe Apolon idolul Pitias, cui s-ar cădea să sfinţească acea capişte, idolul a răspuns: “Mariei, Maicii Cuvântului celui mai-nainte de veci se cade să fie sfinţită.” Acest lucru s-a întâmplat cu 1200 ani înainte de naşterea lui Hristos pe pământ din Prea Curata Fecioara Maria.

(Nicodim Măndiţă - Minunile Maicii Domnului - M.24)

Mahomed lăudând pe Precista, zicea: “Dintre bărbaţi mulţi au fost desăvârşiţi, iar dintre femei nici una nu a fost desăvârşită, fără numai Mama lui Iisus.”

(Minunile Maicii Domnului - M.25)

Sau tot Mahomed lăudând pe Precista în alcoranul său, zicea: “O Marie, pe tine te-a ales Dumnezeu a arăta Cuvântul Său: numele lui este Mesia”. (M.26)

Mahomedanii cinstesc pe Precista, zicând: Că ea a născut pe Proorocul cel Mare, pe Iisus, fără de bărbat. ( M.28)

Proorocul Ieremia, după moartea lui Godolia, s-a dus în Egipt şi a spus egiptenilor cum că, idolii lor au să cadă şi să se sfărâme, când va naşte Fecioara Prunc. Pentru aceasta popii egiptenilor au făcut un chip de fecioară ţinând pruncul în braţe, şi se rugau ei. După aceea împăratul Egiptului, Ptolomeu a întrebat pe popii egipteni, ce înseamnă chipul acela? Iar ei au răspuns că moşii lor au luat această învăţătură de la Ieremia Proorocul lui Dumnezeu. Pentru aceea Dumnezeu, a mărit pe Preacurata Fecioară între păgâni, care încă nu cunoşteau pe Dumnezeu, deoarece acestea se petreceau înainte de venirea ei pe pământ. (M.7)

Iagon, domnul Argonatarum, când a zidit în cetatea Atenei o capişte păgânească, a întrebat pe Apolon, idolul Delfilor, cui se cade să sfinţească acea capişte păgânească? Duhul cel rău, care locuia în acel idol, i-a zis, aşa: “Precistei se cade să fie sfinţit.” Acest

46

lucru s-a întâmplat cu 1200 ani, mai înainte de Naşterea lui Hristos. (M.10)

Iată ce zice Solon Atenianul (559 î.d.Hs.): “Când târziu va veni cineva pe acest pământ, şi fără de prihană se va face trup, cu Dumnezeire; şi fără de şovăire pătimind va sfărâma hotarul cel fără de vindecare al stricăciunii; şi aceasta se va face din pizma poporului necredincios, şi pe-o înălţime va fi răstignit şi El cu blândeţe le va pătimi pe toate, de bună voie suferind”. (M.12)

Iată ce zice Platon, un alt filozof antic (347 î.d.Hs.): “Cel bătrân tânăr şi tânărul bătrân. Tatăl e întru Fiul şi Fiul întru Tatăl; Cel Unul se împarte în Trei şi cei Trei sunt Unul, fără de trup, care se întrupează şi se naşte Făcător al pământului şi pământul l-a făcut cer”. (M.14)

Apollonius de Rodos (196 î.d.Hs.): “Eu vestesc în Treime pe unul Dumnezeu singur, Care cârmuieşte întru cele înalte, al cărui Cuvânt este fără de moarte şi va fi zămislit întru neispitită Fecioară, pentru că acesta va veni întocmai ca o săgeată purtătoare de foc, pe toată lumea o va vâna, şi o va duce în dar Tatălui. Nu din sine-mi voiesc a vorbi acestea, ci ceea ce era să vorbesc nu pot, fiindcă cu tărie sunt ţinut şi proorocesc nevrând”. (M.16)

Lilbunar, astrolog păgân, a scris aceste cuvinte prooroceşti: “Se va naşte pe pământ Fecioara cea curată, Fecioara neîntinată. Însuşi Dumnezeu a arătat că aceea este Fecioara, care va să hrănească în ţara jidovească Pruncul, care se cheamă Iisus, iar pe limba grecească îl numim pe dânsul Hristos”. (M.19)

Virgiliu, poetul păgânesc, spune: “Acum se întoarce Fecioara şi se întunecă împărăţiile lui Saturn.” (M.20)

Druizii, care se numeau aşa pentru Druia, craiul celţilor, în cetatea Carnutului, au făcut un altar sub pământ, pe care l-au numit: “Feciora, care va să nască”. Altarul s-a făcut mai înainte de naşterea “Preacuratei”, care în slavonă se zice “Precistei”. (M.21)

47

Când săpa via sa, un evreu a aflat o carte foarte veche, scrisă în trei limbi, care cuprindea aceste cuvinte: “Hristos se va naşte din Fecioară pentru mântuirea noastră.” Această carte s-a aflat în Ţarigrad (Constantinopol). (M.22)

Închinătorii de idoli din Catalonia cinsteau pe Fecioara cu Pruncul în braţe (înainte de naşterea lui Hristos). Chipul ei în toţi anii îl purtau pe uliţi. Odinioară întrebându-i oarecine pentru ce fac aceasta, au răspuns: Că fac pentru o Fecioară care a născut şi a rămas tot Fecioară. (M.23)

2.9.14. Despre Sfânta Fecioară Maria şi Mielul ei se vorbeşte din vechiul testament

2.9.14.1. Făgăduinţa Răscumpărătorului

Promisiunea răscumpărării omenirii de către Sfânta Fecioară Maria, făcută de Dumnezeu lui Adam şi Eva, după căderea lor în păcat, se adresează formal vrăjmaşului, începătorul tuturor răutăţilor, închipuit în Sf. Scriptură prin şarpe:

15. Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul. (Fac. 3,15.)

Stabilirea aducerilor de jertfe animalice, preînchipuia junghierea universalului Miel al lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii:

3. Vorbeşte deci la toată obştea fiilor lui Israel şi le spune: În ziua a zecea a lunii acesteia să-şi ia fiecare din capii de familie un miel; câte un miel de familie să luaţi fiecare. (Ies. 12,3.)

7. Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie, fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. (Is. 53,7.)

29. A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el şi a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii. (Ioan 1,29.)

48

2.9.14.2. Scara la ceruri (altarul+USA cerului)

Mergând în Mesopotamia, patriarhul Iacov (fiul lui Isaac, fiul lui Avraam), obosit fiind, a adormit şi a visat-o pe Măicuţa Domnului, împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos, în chip de “Scara Raiului”:

12. Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea. (Fac. 28,12.)

Trezindu-se, înspăimântat, a zis:

17.” Aceasta nu e alta fără numai casa (biserica, altarul, Sfânta Sfintelor) lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” (USA raiului, Hristos) (Fac. 28,17.)

Amintiţi-vă acum ce zice Iisus: “Eu sunt USA” (Ioan 10,9.) şi încă: “Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.” (Ioan 1,51.)

Biserica lui Dumnezeu de pretutindenea, cunoscând aceasta, o laudă pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria astfel:

Bucură-te Scara cerului pe care S-a pogorât Dumnezeu.

Bucură-te, podul, care trece pe cei de pe pământ la cer.

Bucură-te, ceea ce ai împreunat fecioria cu naşterea.

Bucură-te, ceea ce dintre fecioare, numai tu singură una ai fost bună hrănitoare de Prunc.

Bucură-te, Maică pururea Fecioară.

2.9.14.3. Rugul aprins nu se mistuia

1. În vremea aceea, Moise păştea oile lui Ietro, preotul din Madian, socrul său. Şi depărtându-se odată cu turma în pustie, a ajuns până la muntele lui Dumnezeu, la Horeb;

49

2. Iar acolo i S-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia. (Ies. 3,1-2.)

Rugul acesta care ardea în flăcări mari, fără a se mistui, era o minunată preînchipuire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, care a purtat în pântecele ei pe Hristos Dumnezeu-Omul, Care-I foc mistuitor, fără a se arde, sau mistui. Aceasta ne-o adevereşte şi Sf. Biserică Ortodoxă, zicând: “Trecut-a umbra Legii Vechi şi Darul a venit. Precum rugul n-a ars fiind aprins, aşa Fecioara a născut şi Fecioară a rămas... În locul stâlpului de foc, a răsărit Soarele Dreptăţii; în locul lui Moisi, Hristos, mântuirea Sufletelor noastre”. (Penticostar 83)

2.9.14.4. Marea a rămas neumblată şi Fecioara nestricată

15. Atunci a zis Domnul către Moise: “Ce strigi către Mine? Spune fiilor lui Israel să pornească,

16. Iar tu ridică-ţi toiagul şi-ţi întinde mâna asupra mării şi o desparte şi vor trece fiii lui Israel prin mijlocul mării, ca pe uscat.” (Ies. 14,15-16.)

21. Iar Moise şi-a întins mâna sa asupra mării şi a alungat Domnul marea toată noaptea cu vânt puternic de la răsărit şi s-a făcut marea uscat, că s-au despărţit apele.

22. Şi au intrat fiii lui Israel prin mijlocul mării, mergând ca pe uscat, iar apele le erau perete, la dreapta şi la stânga lor.

23. Iar Egiptenii urmărindu-i, au intrat după ei în mijlocul mării toţi caii lui Faraon, carele şi călăreţii lui. (Ies. 14,21-23.)

27. Şi şi-a întins Moise mâna asupra mării şi spre ziuă s-a întors apa la locul ei, iar Egiptenii fugeau împotriva apei. Şi aşa a înecat Dumnezeu pe Egipteni în mijlocul mării. (Ies. 14,27.)

29. Fiii lui Israel însă au trecut prin mare ca pe uscat şi apa le-a fost perete la dreapta şi la stânga lor. (Ies. 14,29.)

Aici Marea Roşie preînchipuia pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, prin care a trecut: zămislit,

50

întrupat şi născut Hristos Dumnezeu-Omul, pentru a ne trage şi pe noi creştinii-botezaţi după El, asemeni poporului lui Israel, ducându-ne în pământul făgăduinţei (Ierusalimul Ceresc), cu condiţia să-i urmăm învăţăturile, prin faptele noastre. Cei care se vor învârtoşa (asemeni egiptenilor şi vor urma lui Faraon-vrăjmaşul tuturor) şi vor alerga împotriva voinţei lui Dumnezeu Cel Sfânt, vor fugi toată viaţa lor împotriva apelor, pentru ca în final să se înece în mijlocul mării păcatelor lor neispăşite. Căci se poate citi şi în Penticostar 33:

“În Marea Roşie, chipul Maicii celei neispitite de nuntă, s-a scris oarecând. Acolo Moisi despărţitor al apei; iar aici Gavriil slujitor al minunii. Atunci, adâncul, l-a trecut pedestru, neudat, Izrail; iar acum pe Hristos L-a născut fără sămânţă, Fecioara. Marea, după trecerea lui Izrael a rămas neumblată; iar cea fără prihană, după naşterea lui Hristos a rămas nestricată...”

2.9.14.5. Toiagul lui Aaron preînchipuie pe Maica Domnului

Când fiii lui Israel nu mai conteneau cu neascultarea, deşi fuseseră foarte mulţi pedepsiţi, Bunul Dumnezeu, ca să nu-i piardă cu totul (pe toţi), a adeverit preoţia lui Aaron prin odrăslirea, înmugurirea, înflorirea şi facerea de migdale, a toiagului lui Aaron (din casa lui Levi), desemnându-l astfel oficial ca slujitor al Său (Num. 17), după cuvântul lui Moise.

Sf. Ioachim, tatăl Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a fost din seminţia Patriarhului Iuda şi a marelui Prooroc-împărat David, prin Natan Proorocul şi seminţia acestuia. Sf. Ana însă a fost fiica Preotului Mathan din neamul Arhiereului Aaron, fratele lui Moise, din seminţia Patriarhului Levi.

Astfel încât Sfânta Fecioară Maria s-a născut după tată din sămânţa lui David, dar a răsărit după mamă din rădăcina lui Levi şi Aaron. Astfel, ca şi toiagul lui Aaron, Maica Sfântă a odrăslit, înmugurit, înflorit şi a dat rod pe Hristos-Dumnezeu-Fiul prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu-Tatăl, conform buneivestiri a Sf. Arhanghel Gavriil.

51

2.9.15. Maica Domnului a făcut apostolat

Sfinţii Apostoli au lucrat în Ierusalim vreo 12 ani, având în mijlocul lor şi în sfatul lor, pe Preacurata Maică.

Pentru împlinirea Poruncii Mântuitorului: “Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată zidirea”, Sfinţii Apostoli adunaţi în sobor, d-impreună cu Preacurata Maică, au tras la sorţi, pentru a vedea în ce laturi ale lumii le va rândui Domnul fiecăruia, să propovăduiască Sfânta Evanghelie. Trăgând sorţi şi Maica Domnului, ei i-a căzut Ivirul (sau Georgia). Dar primind mai apoi vestire de la Îngerul Domnului, i-a făcut cunoscut, că această latură rãmâne sub protecţia ei, dar voia lui Dumnezeu este să meargă să lumineze mai întâi altă latură a pământului. Şi primind o scrisoare de invitaţie de la Lazăr, cel mort şi înviat a patra zi de Hristos, care era hirotonit în Cipru de Sf. Ap. Pavel şi Varnava şi care se exilase acolo pentru a se proteja de cei ce umblau să-l omoare, Măicuţa Domnului i-a cerut o corabie ca să-l viziteze, corabie pe care acesta i-a şi trimis-o. Măicuţa Domnului s-a îmbarcat cu Sf. Ioan Evanghelistul şi cu alţi ucenici credincioşi, dar pe drum s-a stârnit o furtună puternică care i-a silit să se abată la poalele muntelui Ascalon, sau Athosul de astăzi.

Acest munte era plin de capişti idoleşti, având pe cea mai mare înălţime, capiştea idolului Apolon. Diavolii ce locuiau în acest idol, făceau tot felul de năluciri, ce păreau minuni, pentru a înşela poporul, şi vesteau ghicitoreşte multe lucruri ce se întâmplau în viitor. Pe măsură ce corabia se apropia de ţărmuri, diavolii ce locuiau în idoli au început să simtă apropierea Maicii lui Dumnezeu de aceste locuri, şi izgonirea şi pedepsirea lor, şi au început să răcnească înfiorător. Diavolul cel mare ce locuia în idolul Apolon, fiind silit de Dumnezeu a strigat în gura mare cu glas omenesc: “Oamenilor! Noroadelor! Bătrâni, bărbaţi şi copii! Alergaţi la limanul lui Climent şi primiţi pe Maria, Maica Marelui Împărat Iisus Hristos, Dumnezeu-Cuvântul”. Apoi Idolul Apolon s-a rupt din înălţimea locului său, împreună cu o coamă de piatră din munte şi s-au prăbuşit cu zgomot în mare. Poporul înspăimântat, a venit la ţărmul mării şi aici au întâmpinat pe Maica Domnului, căreia cu toţii I s-au închinat, şi au rugat-o să le spună despre Fiul său şi despre

52

răscumpărarea neamului omenesc ce s-a făcut prin El; lucru pe care Măicuţa Sfântă l-a făcut cu bucurie. Apoi s-au botezat cu toţi în numele: Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi le-a pus păstor sufletesc, pe unul dintre ucenicii ce veniseră cu Dânsa.

Iar la plecare Maica Preasfântă, a rostit cu faţa luminată aceste cuvinte: “Darul lui Dumnezeu să fie peste locul acesta şi asupra celor ce vor vieţui aici cu credinţă, cu evlavie şi cu dragoste, păzind poruncile Fiului şi Dumnezeului meu. Şi toate cele trebuincioase vieţii pământeşti le vor avea cu îndestulare şi puţine osteneli, vieţuitorii pioşi ai acestui loc; viaţă cerească li se va dărui şi mila Fiului meu nu se va ridica de la dânşii până la sfârşitul veacurilor. Locului acestuia Eu îi voi fi apărătoare şi fierbinte mijlocitoare pentru dânsul către Dumnezeu, şi pentru cei ce vor petrece aici după voia şi plăcerea Fiului meu Hristos Dumnezeu-Cuvântul”.

(Proschinitarul Sf. M. al Atonului edit. 1856, Bucureşti.)

S-au pus astfel bazele grădinii Maicii Domnului, care pe lângă Ierusalim, Grecia şi Cipru, mai conţine şi România, Rusia, Georgia, Macedonia, Bulgaria, Ucraina...

Preacuviosul Părintele nostru Petru, cel ce s-a pustnicit în Sfântul Munte al Atonului (734 d.Hs.), a fost de neam grec, cu rânduiala ostaş, şi luptându-se în război cu turcii, a fost biruit, prins viu şi dus în temniţa din Samara şi ferecat cu lanţuri grele. Şi, scăpând el, prin mijlocirea Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, tot prin a lui povăţuire, s-a dus la Roma, unde papa l-a îmbrăcat în schisma îngerească. Deci, se ruga lui Dumnezeu, să fie povăţuit la un loc liniştit, spre a petrece acolo rămăşiţa vieţii sale. Deci, într-una din nopţi, a văzut fericitul pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi pe dumnezeiescul Nicolae, în urma ei, rugând-o şi zicând: “Unde porunceşti Stăpână, ca să-şi petreacă robul tău, Petru, rămăşiţa vieţii, precum a făgăduit? “ Deci, Apărătoarea lumii a răspuns: “În Muntele Atonului îmi este plăcut să rămână el, căci, pe acest munte l-am ales, spre moştenirea mea, şi pe cei ce trăiesc acolo îi voi ocroti”.

( Proloagele, luna iunie, în 12 zile: Pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Petru.)

53

2.9.16. Adormirea Maicii Domnului (Mutarea Măicuţei Sfinte la Ceruri)

Cunoscând mai înainte mutarea Sa la Fiul Său Prea Sfânt, Măicuţa Domnului a luat iertăciune de la toţi şi binecuvântând pe toţi cei de faţă şi-a dat sufletul în mâinile Fiului şi Dumnezeului Ei, uşor ca şi cum ar fi adormit un somn lung şi blând.

Şi s-a făcut, atunci, tunet mare şi au venit de la marginile lumii, ca pe nişte nori, toţi Apostolii lui Hristos, la casa Maicii Domnului din Ierusalim. Şi, începând Petru cântarea cea de îngropare, Apostolii au ridicat patul şi au petrecut, până la mormânt, trupul cel primitor de Dumnezeu. Şi, sosind în satul Ghetsimani şi asezând în mormânt trupul Maicii Domnului, Apostolii au zăbovit, acolo, încă trei zile, aşteptând pe Apostolul Toma, care din dumnezeiască rânduială, nu venise încă. Şi, sosind, Toma Apostolul era întristat, că nu se învrednicise să vadă, şi el, chipul adormit al Maicii Domnului, ca şi ceilalţi Apostoli. Deci, s-a deschis, cu hotărâre de obşte (aşa cum se făcea întotdeauna când trebuia luată o hotărâre importantă), mormântul, pentru el: Şi, dacă s-a deschis, s-au minunat, că au aflat mormântul fără sfântul Ei trup şi era numai giulgiul lăsat, ca mângâiere şi mărturie nemincinoasă a mutării Născătoarei de Dumnezeu, cu trup cu tot, la ceruri.

Pe scurt, după credinţa Sfintei Biserici, la Adormirea Maicii Domnului, trupul ei n-a cunoscut putrezirea, care vine după moarte, nici n-a rămas în mormânt, fiind nestricăcios şi preacurat. Măicuţa Domnului a fost mutată cu trup cu tot la ceruri. (Proloagele-Adormirea Maicii Domnului-luna August în 15 zile.)

2.10. Despre cer şi despre iad; adresele. Există purgatoriu?

30. Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. (Matei 25,30.)

54

34. Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. (Matei 25,34.)

41. Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. (Matei 25,41.)

46. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la VIAŢA VEŞNICĂ. (Matei 25,46.)

15. Şi tu, Capernaume, nu ai fost înălţat, oare, până la cer? Până la iad vei fi coborât! (Luca 10,15.)

37. Iar că morţii înviază a arătat chiar Moise la rug, când numeşte Domn pe Dumnezeul lui Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov. (Luca 20,37.)

38. Dumnezeu deci nu este Dumnezeu al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El. (în Duhul Sfânt) (Luca 20,38.)

51. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. (Luca 24,51.)

Cerul este structurat pe mai multe dimensiuni. De aceea se mai vorbeşte şi de ceruri (împărăţia cerurilor; cea mai de sus fiind şi cea mai înaltă, adică cea mai din interior). Sf. Ap. Pavel a fost răpit până la al treilea cer.

Credinţa în iad nu mai are valoare. Trebuia să crezi când nu vedeai, când ţi s-a spus pe pământ, fiindcă tot ce ţi s-a spus era frumos şi conform cu conştiinţa ta - omule de pretutindeni. Şi credinţă tocmai asta înseamnă. Să vezi cu gândul nu cu ochii (să simţi cu inima - nu cu simţurile). Degeaba mai zici că acum crezi, când vezi nenorocirea din iad, căci asta nu mai este credinţă, ci o simplă constatare, căci nu degeaba i-a zis Dumnezeu lui Toma, ci pentru ca noi toţi să auzim şi să înţelegem:

29. Iisus I-a zis (lui Toma-Apostolul): Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20,29.)

Aceasta este fericirea cea mai importantă, credinţa (puternică, nestrămutată), şi le domină pe toate celelalte nouă şi pe altele, cu condiţia să fie însoţită şi de fapte bune (în special iubirea şi smerenia).

Iuda-Iscarioteanul, cel d-intâi turnător important şi oficial, a ajuns deja în chinurile veşnice, cele mai groaznice (fapt pentru care

55

Mântuitorul a spus despre el, că mai bine iar fi fost acestui suflet dacă nu s-ar fi născut; chiar şi cei care l-au folosit s-au spălat pe mâini şi nu au vrut să-l mai cunoască şi să mai aibă de-a face cu el – el când şi-a dat seama că a vândut sânge nevinovat, că este izolat deja chiar de cei care îl utilizaseră, că nici Dumnezeu nu mai poate să-l ajute, a pierdut orice sprijin şi reper, iar în curând şi-a pierdut şi facultăţile mintale). Tot acolo merg cei care fac păcat împotriva Duhului Sfânt şi cei care hulesc pe Dumnezeu şi (sau) pe Măicuţa Domnului, precum şi cei care fac păcate strigătoare la cer.

Nimeni să nu se îndoiască de judecata dreaptă a lui Dumnezeu (vezi potopul din vremea lui Noe, arderea Sodomei şi a Gomorei, iar mai târziu arderea Ninivei, bombele atomice, accidentele nucleare de tip Cernobâl, cancerul, SIDA, accidentele de orice fel, războaiele mondiale şi locale, bolile de tot felul, foametea, seceta sau ploile necontenite, molimele, epidemiile, cutremurele de pământ, furtunile de tot felul, etc...); aşa cum frumos spune psalmistul, nimeni să nu creadă că va scăpa nepedepsit atâta timp cât Domnul pedepseşte neamurile şi popoarele, şi dacă este nevoie zguduie pământul din temelii (Doar El l-a făcut, El este cel care a certat Marea şi Vânturile şi acestea s-au ruşinat şi s-au potolit imediat).

După judecata generală, nu vor mai fi vrăjmaşi şi nu va mai fi luptă, căci numărul sufletelor care trebuiau să intre în Rai, în locul îngerilor căzuţi, se va fi împlinit atunci. Astfel omul - fiu al lui Dumnezeu creat la început în raiul pământesc, a ajuns acum în Raiul ceresc (împreună cu îngerii cei buni şi alcătuiesc împreună, îngeri şi oameni, armata lui Dumnezeu, Biserica triumfătoare-mireasa lui Hristos-Mielul - toţi poartă acum denumirea de Sfinţi = Sfinţii lui Dumnezeu şi ai Maicii Domnului, Hristos fiind şeful lor, Sfântul Sfinţilor şi Măicuţa Domnului fiind şefa lor, Sfânta Sfintelor).

2.11. Botezul

Nu dorim să descriem în această lucrare cele şapte taine instituite de Hristos (Cel mai mare Preot şi Arhiereu), spre binele şi folosul omenirii, ca un ajutor preţios pentru intrarea oamenilor în

56

împărăţia cerurilor. Vrem însă să atragem atenţia asupra faptului că acestea (Botezul, mirungerea, spovedania, Împărtăşania-sau Euharistia, Sf. maslu, cununia şi preoţia), se constituie ca mijloace puternice de penetrare în împărăţia cerurilor, alături de faptele noastre. Dintre cele 7 taine, două dintre ele (Botezul şi Împărtăşania), ne apar mai importante, ele desprinzându-se din sfânta evanghelie ca nişte porunci lăsate nouă, chiar de Dumnezeu.

Cum s-a văzut în paragraful anterior, Hristos lasă apostolilor şi urmaşilor lor (arhierei, preoţi) îndemnul-poruncă: “...învăţaţi toate neamurile, botezându-le, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. “(Mat. 28,19. )

Hristos spune că fără botez, nimeni nu se poate mântui:

“De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3,5.)

Când preotul (reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ) oficiază slujba botezului, botezând cu apă, Dumnezeu botează acel suflet cu Duh Sfânt, îmbrăcându-l într-o haină nevăzută, curată, albă, nouă (duhovnicească-haină care îi deschide omului o poartă spre o lume nouă), menită să-l protejeze şi să-i confere puteri sporite în lupta cu puterile nevăzute ale întunericului, luptă pe care omul trebuie să o aibă în tot timpul vieţii sale pe pământ. Nu lupta este importantă, ci rezultatul ei. Botezul sporeşte enorm şansele de câştig. Botezul în Hristos este o arvună din darul vieţii veşnice, din harul Sfântului Duh. Odată cu ea fiecare suflet botezat primeşte în plus şi darul unui înger păzitor. Botezul este noua pecete, a noului Dar al lui Dumnezeu pentru oameni (darul sau harul Duhului Sfânt = viaţa veşnică). Este o pecete vie, lucrativă şi odată instalată în noul suflet dezvoltă puteri nebănuite, descătuşând energii uriaşe şi legături complexe în toate planele spirituale şi materiale. Botezul este noul driver principal al vieţii fără de care nimic nu este posibil. Fără botez, nici una din celelalte taine nu poate exista pentru om, nu poate fi primită şi nu poate deveni operativă. Nici Sfânta Liturghie, darul cel mai mare lăsat omului pe pământ (imediat după botez) nu poate ajuta unui om nebotezat.

Noul soft al omenirii instalat de Hristos (Noul Testament), are la bază botezul, el luând locul unor obiceiuri învechite (materiale): înţepări, tăieri, jertfe cu sânge de animale sau omenesc, tăierea împrejur la evrei, etc…

57

Sfânta împărtăşanie (hrană sufletească dătătoare de viaţă veşnică) se adaugă peste Sfâtul Botez şi se poate face oricât de des, dar numai de către cei botezaţi (Botezul se face o singură dată pentru totdeauna), şi numai după o pregătire prealabilă (post, spovedanie, etc…).

Cunosc pe cineva care nu a ascultat de preotul său duhovnic ca să-şi boteze copilul în ziua a opta sau cât mai repede după ziua a opta (deşi căzuse buricelul copilului şi rana era deja vindecată încă din ziua a şasea), pentru că naşii au spus că e prea mic copilul, şi se poate îmbolnăvi de la apa din cazan. Copilul s-a îmbolnăvit subit (cam din a 14-a zi de viaţă), fiind într-o stare gravă în spital (unde a fost internat de urgenţă), şi unde în ciuda multor tratamente medicale, şi a unei îngrijiri de excepţie, starea critică nu s-a ameliorat decât în clipa în care a fost botezat (ocazie cu care a primit şi mirungerea şi Sf. Împărtăşanie şi îngerul său păzitor, şi chiar şi medicul excepţional care l-a îngrijit pe copil a fost luminat de sus să schimbe antibioticul cu unul bun care a lucrat, după ce încercase mai multe antibiotice succesiv fără succes).

2.12. Harul dat oamenilor prin Hristos. Despre Sf. Liturghie.

Până la venirea lui Hristos-Dumnezeu-Omul fără de păcat, care a rupt legăturile nemateriale ale păcatului strămoşesc, toţi oamenii trebuiau să se coboare în locuinţa morţilor, când li se sfârşea viaţa pe pământ; urmând traseul chinuitor, pentru ca abia de acolo să poată fi sortaţi, cei drepţi, şi duşi la ceruri. Atât puteau face legile vechi asupra păcatului strămoşesc, astfel încât, toţi oamenii, chiar şi cei drepţi şi plini de fapte bune, trebuiau să treacă prin locuinţa morţilor (probabil iadul cel mai superior, cel mai uşor pe care l-am denumit deja purgatoriu), pentru ca apoi să poată fi ridicaţi la ceruri.

Dacă în tot Vechiul Testament se vorbeşte numai de moarte cu termenii şi “s-a coborât în locuinţa morţilor”, Noul Testament este plin de promisiunea optimistă a vieţii şi înălţării la ceruri, sau a

58

intrării în împărăţia cerurilor a oamenilor, posibilă chiar din viaţa aceasta:

Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă. (Ioan 5,24.)

ADEVĂRAT, ADEVĂRAT ZIC VOUĂ, CĂ VINE CEASUL ŞI ACUM ESTE, CÂND MORŢII VOR AUZI GLASUL FIULUI LUI DUMNEZEU ŞI CEI CE VOR AUZI VOR ÎNVIA. (Ioan 5,25.)

Jertfa lui Hristos şi învierea Sa, se repetă mereu, ori de câte ori, preotul slujeşte “Sfânta Liturghie”. Jertfa este mereu prezentă (nu ca o simplă comemorare cum greşit au înţeles unii), înfăptuindu-se ori de câte ori preotul slujeşte “Sfânta Liturghie”.

“Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte (sunt cuvintele pe care Arhanghelul Mihail le-a adresat tuturor îngerilor din ceruri atunci când Dumnezeu l-a trântit pe satan cu îngerii lui aruncându-i în afara cerului), Sfânta Jertfă cu pace a o aduce.” (Din Sf. Liturghie a Sf. Ioan.)

Desigur există o diferenţă, jertfa fiind acum numai duhovnicească (spirituală) şi nu şi materială. Dar să nu uităm că tocmai acest tip de jertfă este bine plăcută lui Dumnezeu şi bine primită.

În timpul Sfintei Liturghii, se înfăptuieşte minunea transformării pâinii şi vinului în Însuşi Trupul şi Sângele Domnului Nostru Iisus Hristos, Dumnezeului nostru. Cei care stau de faţă în acel moment, cu frică, cu dragoste, cu credinţă şi cu atenţie, se împărtăşesc duhovniceşte din Trupul şi Sângele Domnului. Iată cât de importantă este prezenţa noastră la Sfânta Liturghie, căci ea ne împărtăşeşte nevăzut cu Sfintele Taine, cu Trupul şi cu Sângele lui Hristos, cu harul Sfântului Duh, acumulându-ne Duh Sfânt curăţitor, dătător de Viaţă Veşnică şi introducându-ne chiar de pe acum, pe nevăzute în împărăţia minunată a lui Dumnezeu.

Sf. Liturghie poate să-i scoată şi pe cei morţi din chinurile iadului.

Nu există slujbă mai mare decât Sf. Liturghie, nici în cer nici pe pământ, căci ea se face simultan şi pe pământ şi în cer, slujind

59

împreună îngeri şi oameni (Îngeri şi oameni cântă împreună), slujind lui Dumnezeu şi aducându-I simultan jertfă, jertfa cea mai minunată şi înfricoşătoare posibilă, pe Însuşi Dumnezeu-Cuvântul.

Dacă un suflet este pomenit la patruzeci de Sfinte Liturghii, cu scoaterea de părticele la Proscomidie, acel suflet o ia pe calea mântuirii indiferent unde şi în ce stare s-ar afla. Din acest motiv se fac cele 40 de pomeniri la 40 de Sfinte Liturghii pentru cei răposaţi, după cum ne învaţă tot sfinţii părinţi; pentru slujitorii lui Dumnezeu răposaţi (preoţi sau monahi) fiind suficiente 30 de pomeniri (30 de Sf. Lit.).

«Ne spunea nouă papa Grigorie al Romei: “A fost un călugăr, într-o oarecare mănăstire, care îmi slujea mie, iar, mai pe urmă, începând a se îmbolnăvi, s-a apropiat de moarte. Deci, îi slujea lui ca un frate al lui după trup, un frate cu numele de Copiosie, care şi acum este viu. Iar cel mai sus-zis frate, văzându-se aproape de moarte, a spus fratelui său: Am, a zis el, ascunşi trei galbeni. Dar acest lucru nu s-a putut tăinui faţă de fraţii din mănăstire. Pentru că, cercetând cineva, din îmtâmplare, mâinile fratelui, a aflat acei trei galbeni.

Şi cum am auzit aceasta despre fratele ce petrecea împreună cu noi în mănăstire, n-am trecut-o cu vederea. Că aşezământul mănăstirii astfel este, că, adică, toţi fraţii de obşte vieţuiesc şi nimeni nu are la sine nimic. Deci, foarte m-am întrebat cum şi ce să fac, spre curăţirea acestui frate şi spre pilda şi învăţătura tuturor fraţilor. Deci, chemând pe iconom, i-am zis lui: Mergi şi să nu laşi pe nimeni din fraţi ca să vie la fratele cel ce moare, nici cuvinte de mângâiere să audă din gurile lor. Ci, când va fi aproape de moarte şi va începe să cheme pe fraţi la sine, să-i zică lui trupescul frate: Pentru cei trei galbeni pe care i-ai ascuns, la toţi fraţii eşti o urâciune; ca măcar cu acest amar cuvânt să poată a se curăţi de acel greu păcat. Iar, după ce va muri, să nu-l îngropaţi pe el unde se îngroapă fraţii, ci în gunoi făcând o groapă, acolo să-l acoperiţi şi cei trei galbeni împreună peste dânsul să-i aruncaţi, zicându-i: Argintul tău întru pierzare împreună cu tine să fie, şi, aceasta zicând, să-l acoperiţi pe el.

Cu aceasta, două foloase am voit să fac, şi aceluia şi fraţilor: ca pe acela, adică, grija şi mâhnirea cea de moarte să-l cureţe de păcat, iar pe ceilalţi, mai vârtos frica celui osândit să-i mântuiască de la un păcat ca acela, ceea ce s-a şi făcut. Deci, fratele acela,

60

apropiindu-se de moarte, se ruga ca să vină la dânsul fraţii. Şi, întristându-se el, i-a spus lui cel de un sânge cu el frate: Pentru aceşti trei galbeni, toţi fraţii au scârbă de tine. Iar el, pentru păcatul său, foarte mult suspina şi, în suspinele acelea, a ieşit din trupul său. După aceea, l-au îngropat, aşa cum poruncisem. Şi, intrând fraţii în grija pentru osândirea aceluia, îndată au început a-şi aduce înaintea mea lucrurile lor cele netrebnice şi proaste, pe care rânduiala mănăstirii le dă lor voie să le aibă. Încă, foarte m-am temut, ca nu cumva să mă fac şi eu vinovat întru ceva.

Iar după treizeci de zile de la moartea lui, a început a dori sufletul meu după fratele ce murise şi cu frică mă gândeam la muncile lui şi căutam o cale pentru izbăvirea lui. Deci, chemând pe iconomul la mine, cu mare grijă i-am zis lui: Este destul cât s-a muncit în foc fratele nostru cel mort. Şi datori suntem să-i ajutăm lui, după puterea noastră, că doar se va izbăvi din acele munci. Mergi, dar, şi până la treizeci de zile Jertfa Mântuitorului să se aducă pentru dânsul. Deci, ducându-se, s-a făcut aşa. Încă şi noi am făcut la fel pentru sufletul aceluia, până ce fratele cel mort s-a arătat lui Copiosie, cel de un sânge cu el frate, zicându-i: Până acum, frate, foarte rău m-am muncit, iar acum sunt bine şi întru lumină, pentru că astăzi sfânta împărtăşire am primit. Deci, acestea văzând şi auzind fratele lui, s-a dus la mănăstire, spunându-le tuturor fraţilor. Iar ei, numărând zilele, au aflat că aceea era ziua întru care, cea de a treizecea jertfă, se adusese pentru dânsul. Şi acel frate al lui nu ştia că, pentru fratele său fac rugăciune cei din mănăstire, iar aceştia nu ştiau ce văzuse despre dânsul fratele lui, cel de acelaşi sânge. Şi, aşa, întru aceeaşi zi, s-au înştiinţat împreună de cele ce se făceau. Dintru care, un lucru aevea se arată: Că, pentru mântuitoarele Jertfe, s-a izbăvit fratele acela din munci.” Deci, a sluji la cei morţi, sărindare, cu adevărat, un lucru prea de folos este. Amin.»

(PROLOAGELE în 29.ianuarie, povestire a Sf. Grigorie Dialogul, despre sărindare.)

2.13. Legătura Dumnezeu-om

Dumnezeu (Cel mare şi înfricoşat şi preaînalt, Cel minunat şi mai presus de fiinţă şi mai presus de înţelepciune, Cel bun şi atotputernic, Cel deplin şi cu totul desăvârşit, Cel mai înainte de veci

61

şi necuprins şi atotcuprinzător), numai din iubire de oameni, a adus zidirea cea văzută şi cea nevăzută dintru nefiinţă întru fiinţă, mai întâi dând fiinţă Puterilor îngereşti şi fără de materie, apoi pe cel din urmă înger - lumea cea mică, făcându-l pe om după chipul şi după asemănarea Sa şi dându-i duh din Duhul Sfânt (viaţă veşnică).

După căderea în păcatul neascultării, când omul şi-a sluţit chipul primit de la Dumnezeu, devenind astfel incompatibil cu Acesta, Dumnezeu nu l-a distrus pe om, ci i-a dat canon (îndreptar) să muncească, ca să-şi îndrepteze chipul sluţit, ca să-şi merite darul care i-a fost dat (harul Duhului Sfânt = viaţa + chipul lui Dumnezeu).

Pentru că omul iar s-a îndepărtat de Dumnezeu şi a pornit spre calea pierzării, transformându-se în întuneric şi dovedind încă odată că nu-şi cunoaşte propriul interes, Dumnezeu a început să-l atenţioneze prin Prooroci (E vorba de toţi proorocii din vechime, până la Iisus Hristos, indiferent de locul şi de momentul trimiterii lor şi nu numai de cei din Vechiul Testament).

Desigur că uneori au existat şi falşi prooroci, trimişi de fiul întunericului, dar aceştia pot fi sortaţi cu uşurinţă, după faptele şi după învăţăturile lor, căci iată ce ne învaţă Hristos:

15. Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.

16. După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?

17. Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.

18. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.

19. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.

20. De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.

21. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. (Matei 7,15-21.)

62

Iar harul cel nou, al Duhului Sfânt, dat nouă tuturor prin întruparea lui Hristos, acesta este “VIAŢA VEŞNICĂ”. El lucrează şi împotriva voinţei omului. Toate pedepsele, canoanele, încercările, crucile, au rolul de a-l trezi pe om şi a-l aduce la Hristos, curăţindu-l, smerindu-l, făcându-l mai bun, asemeni unui prunc, asemeni sfinţilor din ceruri (priviţi orice icoană de sfinţi şi o să vă izbească imediat smerenia şi blândeţea din chipul ei).

Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.

Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. (Ioan 14,6.)

Calea e deschisă pentru toţi:

Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine. (Ioan 12,32.),

Este loc pentru toată lumea, dar nu toţi reuşesc în această competiţie. Căci în fond este o competiţie (toată viaţa noastră este o competiţie), un concurs, la capătul căruia vor fi premiaţi învingătorii:

Nu ştiţi voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa ca să-l luaţi. (Cor. 9,24.)

Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate (relele). Şi acela, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă. (Cor. 9,25.)

Că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi. (Matei 20,16.)

Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. (Matei 25,29.)

Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc. (Matei 7,19.)

Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria

Domnului Tău. (Matei 25,23.),

Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. (Matei 25,34.)

63

Cei ce au semănat cu lacrimi, cu bucurie vor secera. (Ps. 125,5.)

HRISTOS A ÎNVIAT !

BINECUVÂNTAT ESTE CEL CE VINE ÎNTRU NUMELE DOMNULUI!

(Matei 23,39.)

SFÂNT, SFÂNT, SFÂNT, DOMNUL SAVAOT!

AMIN. VINO DOAMNE !

64

Nu e vrednic cel ce are suflet mic în casă mare.

Vrednic e cel ce ridică suflet mare-n casă mică.

(Versuri de Vasile Militaru)

3. CEA MAI DE PREŢ E IUBIREA

3.1. RĂNILE DOMNULUI

“Rănile lui Hristos spun iubirea lui Dumnezeu şi o spun concret fiecăruia. Nu ne trebuie o lungă călătorie spre locurile Sfinte sau o obositoare cercetare prin hrisoave, ca să dăm de mărturiile iubirii dumnezeieşti: rănile Îi sunt pravila dragostei scrisă pentru toţi şi pentru fiecare. Concretul acesta, al mărturiei, ne zguduie din temelii. Privindu-I rănile, putem auzi cuvântul:

Şi tu erai de faţă când s-au deschis aceste răni. Dacă ai fi fost singur pe pământ, la fel aş fi făcut pentru tine singur ceea ce am împlinit pentru toţi (Sf. Magdalena dei Pazzi).”

(Ioan Suciu-Rănile Domnului)

Lui Toma Geamănul, Domnul îi face cutremurătoarea invitaţie şi prin el, nouă, tuturor oamenilor:

Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile (rănile) Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea (împunsă cu suliţa). (Ioan 20,27.)

Unul singur este hulit peste măsură, scuipat şi biciuit fără număr, pălmuit dincolo de orice operaţie aritmetică; Unuia singur omenirea demonizată (este vorba de întreaga omenire, de pretutindeni şi din toate veacurile: trecute, prezente şi viitoare) strigă: Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L! Nu-L vrem să împărăţească asupra noastră. Şi-L plimbă de la Ana la Caiafa. Este o singură Faţă, e o singură privire (blândă şi senină) pe care oamenii nu o suportă, ci dau năvală spre Ea s-o desfigureze, s-o încarce de scuipat (pentru că

65

demonii din oameni nu o pot suporta, iar oamenii în păcatele lor nu suportă reproşurile permanente pe care le simt în conştiinţa lor prin Ea).

Rănile lui Iisus sunt semnele IUBIRII, dar şi semnele BIRUINŢEI, cum scrie Sf. Toma de Aquino. Ca pentru orice luptător, ele tălmăcesc bravura în luptă, tăria în bătălie şi virtutea datoriei împlinite până la capăt. În veci de veci ele sunt promulgarea solemnă a izbânzii asupra păcatului, asupra diavolului şi asupra morţii.

Îndrăzniţi, Eu am biruit!, ne spune Hristos (chemându-ne pe toţi la Sine, pe urmele Sale).

Rănile Domnului se transformă în chei pentru porţile paradisului încuiate de Adam şi Eva:

Astăzi vei fi cu Mine în rai ne spune Hristos şi nouă când se adresează formal tâlharului de pe cruce, numai să ne smerim şi noi ca acesta (cerând iertare pentru păcatele noastre, cu multă părere de rău).

Iată ce ne spun Iisus şi Măicuţa Sa cea Sfântă, adresându-se Maicii Maria Marta Chambon (Mânăstirea Maicilor Visitandine):

“În ceruri am mulţi sfinţi care s-au închinat sfintelor Mele răni; dar pe pământ aproape nimeni nu Mă onorează în felul acesta. Nu trebuie să vă temeţi de-a arăta rănile Mele sufletelor. E uşoară şi potrivită calea rănilor Mele pentru a ajunge în Paradis.

Voi dărui totul ce Mi se va cere prin evlavie la sfintele Mele răni.

Fiica Mea, unde s-au plăsmuit sfinţii dacă nu în rănile Mele? Din rănile Mele ies rodurile sfinţeniei. Precum se curăţeşte aurul în topitorie şi se face mai frumos, aşa trebuie să vă aşezaţi sufletele în ale Mele sfinte răni; aici, se vor curăţi ca aurul în cuptor.

Moarte nu va fi pentru acela care-şi va da sufletul în rănile Mele; ele dăruiesc adevărata viaţă.”

“Tu, fiica Mea, eşti aleasă ca să stâmperi Dreptatea Dumnezeiască, făcând să rodească vredniciile Patimilor preaiubitului meu Fiu Iisus şi-a sfintelor Sale răni.”

66

“Rugăciunea către sfintele răni cuprinde tot.”

“Fiica Mea, de fiecare dată ce oferiţi Tatălui Meu vredniciile rănilor Mele, dobândiţi bogăţii fără număr.

Părintele Meu Se complace în oferta sfintelor Mele răni. Să-I oferi rănile Mele e tot atât cât să-I oferi Mărirea Sa; e tot atât cât să dăruieşti Cerul Cerului.”

“Spuneţi toţi cât mai des aceste rugăciuni”:

“Iisuse al meu, iertare şi milă pentru vredniciile sfintelor Tale răni.”

“Părinte veşnic, îţi ofer rănile Domnului nostru Iisus Hristos,

ca să vindeci rănile sufletelor noastre.”

3.2. Pentru ca nimeni să nu deznădăjduiască

În anul 537 după venirea cea în trup a Domnului nostru Iisus Hristos, era în eparhia Ciliciei, un epitrop, iconom al episcopului cetăţii Adaminilor, cu numele Teofil, om cinstitor de Dumnezeu şi cu fapte bune. El chivernisea, cu înţelepciune averile bisericii, şi cu atâta frică de Dumnezeu, încât toţi îi mulţumeau şi voiau să-l hirotonească episcop, dar Teofil n-a primit, ca un om smerit, ce era. Deci, arhiepiscopul, văzând socotinţa lui nestrămutată, a hirotonit episcop pe altul şi i-a spus acestuia să-l iubească pe Teofil şi să-l aibă pe el mai departe epitrop.

Vrăjmaşul adevărului, însă, uneltind, nişte oameni învrăjbitori au început a-l vorbi de rău, pe iconomul lor, către episcop şi de vreme ce nu mai încetau, episcopul a început a asculta defăimările lor şi l-a izgonit cu nedreptate pe Teofil şi din biserică, lipsindu-l pe dânsul de toată dregătoria şi alegând epitrop pe altul.

Surparea aceasta nedreaptă, Teofil, mai întâi, a răbdat-o, dar mai pe urmă, l-a stârnit pe el dracul mâniei, zicându-i: “Te-a necinstit pe tine, episcopul, dispreţuind ostenelile tale şi făcându-te de râs şi de batjocură la toţi.” Teofil a început a lua aminte gândurile cele rele şi din mâhnirea cea fără măsură a căzut în deznădăjduire.

67

Deci, era în acea cetate un necredincios, care făcea mari vrăjitorii. Pe acesta, l-a întrebat Teofil, dacă are puterea să-l ajute. Şi acela i-a zis lui: “Eu te voi face să te întorci la dregătoria ta şi să ai, chiar mai multă cinste, ca înainte, numai să te închini învăţătorului meu şi să faci orice-ţi va cere el; să te păzeşti să-ţi faci cruce, că, altfel, rămânem fără de folos.” Teofil a primit, fiind biruit de mânie. (Pisma, cu clevetirea şi mânia putând face multe rele.) Şi ducându-l într-un loc pustiu, a început spurcatul vrăjitor să-i strige pe draci, care îndată, s-au adunat, mulţime nenumărată, iar, în mijlocul lor, a stat cel mai mare, cu multă îngâmfare. Atunci a zis vrăjitorul către Teofil: “Închină-te domnului nostru.” Aceasta făcându-se, a zis vrăjitorul către demonul cel mare: “Stăpâne al nostru, omul acesta a fost izgonit de episcopul său şi ţi l-am adus ţie, ca să-i ajuţi.” A zis demonul: “Dacă se va mărturisi rob al meu şi se va lepăda de Hristos, o să-l fac să aibă mai multă cinste decât înainte şi o să-i dau toată îndulcirea (halal îndulcire!), aşa cum, cunoşti puterea mea. Numai să-şi facă înscris, cu a sa mână, cum că se leapădă de Fiul Mariei, ca să nu mă batjocorească pe urmă.”

Atunci, Teofil, îngâmfat fiind de slava lumii cea deşeartă, a scris, nebunul, lepădarea lui de Hristos şi s-a unit cu dracul, apoi, iscălind înscrisul, i l-a dat vrăjitorului, care l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat, zicându-i: “Acum, ai să cunoşti puterea mea.” Acestea zicând, s-a făcut nevăzut cu toate duhurile răutăţii, iar Teofil s-a întors în cetate. A doua zi, l-a chemat episcopul pe Teofil şi l-a rânduit iconom, cerându-i iertare pentru necinstea ce i-a făcut-o, şi i-a făcut metanie până la pământ, încât s-au minunat toţi cei de faţă.

Deci, a ajuns Teofil la o cinste mai mare ca cea d-inainte, dar nu mai era smerit, ci mândru încât se temeau toţi de el, cinstindu-l de frică şi nu din dragoste ca mai înainte.

Uneori, venindu-şi în fire se întreba: “Vai mie, nebunul, cum am rătăcit şi m-am făcut rob vrăjmaşului, pentru cinstea aceasta vremelnică, pierzând fericirea cea veşnică, când mă va judeca Împăratul ceresc, ca să mă ardă în focul nestins. O, nebunia mea! Cine nu mă va plânge pe mine, cel fără de minte?”

Acestea gândindu-le, se tânguia, ziua şi noaptea, şi se temea să facă rugăciune, ca un nevrednic, şi plângând cu amar, zicea: “Vai ţie, ticălosule Teofile, cum ai înnebunit, de te-ai lepădat de Stăpânul tău? Cine poate să ia înscrisul, cel scris cu mâna ta, din mâna

68

diavolilor? Vai mie, ticălosul. Mai bine îmi era mie de s-ar fi deschis pământul, ca să mă înghită, sau să cadă văpaie din cer să mă piardă, decât să mă fi lepădat de Ziditorul şi Mântuitorul meu.” Acestea şi altele, mai multe, zicând, a luat puţină îndrăzneală şi nădejde de la dumnezeiasca milă, şi, ducându-se la o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a căzut înaintea Sfintei Icoane, plângând cu amar, şi suspinând din adâncul inimii şi mărturisind fărădelegea lui, şi zicea, că nu se va scula de la pământ, până ce nu va vedea o cât de mică milostivire de la Maica milei. Şi, a petrecut patruzeci de zile, rugându-se, cu ajutorul Preasfintei, care i-a dat putere să postească atâta vreme şi nu a lăsat pe demonul să-i facă vreo supărare. Deci, după patruzeci de zile, adormind, a văzut pe Doamna luminii, scăparea păcătoşilor, izvorul milei, care i-a zis: “Tu te-ai lepădat de Fiul meu, cum să mă rog eu pentru tine?” Iar acela cu lacrimi, i-a zis ei: “Doamnă şi Stăpână, mântuitoarea lumii, cunosc că mare este fărădelegea mea, am greşit Stăpânului meu, dar cunosc şi milostivirea Lui, cea nemărginită, şi nemăsurata Lui iubire de oameni şi că, pentru păcătoşi, a pătimit şi pe tâlhari şi pe vameşi i-a mântuit. Măcar că fărădelegea mea este mai mare şi mai grea decât a tuturor şi mai rea, însă, la acoperământul şi ajutorul tău alergând şi la noianul milostivirii Atotîndurătorului tău Fiu aruncând deznădejdea sufletului meu, nădăjduiesc să aflu puţină milostivire, iar, puţina mea pocăinţă şi cu marele tău ajutor, vor îndupleca nemărginita milă a Făcătorului şi Mântuitorului meu. Da, Stăpâna mea, chezaşa celor ce se pocăiesc, dă-mi mie o mică mângâiere şi, precum nu te scârbeşti de cel desfrânat, să nu întorci faţa ta de la mine, cel întinat. Şi făgăduiesc, Doamna mea, ca prin mica mea pocăinţă, să amăgesc pe dracul acela, pe care l-am veselit cu făgăduinţa şi unirea mea cu el, cea fără de pricepere şi nebunească. Şi, după cum am mâhnit pe îngeri, aşa, iarăşi, să-i veselesc cu faptele pocăinţei mele, care, deşi nu va ajunge să fie mare cât este fărădelegea mea, rog milostivirea Preabunului Stăpân, Care Şi-a vărsat, pentru păcătoşi, sângele Său, cel preascump, să plinească lipsa mea. Şi pe Acela de care, pentru nebunia mea, m-am lepădat, pe Acela, din toată inima mea Îl mărturisesc şi Îl cred Dumnezeu şi Mântuitorul lumii. Şi sunt gata să-mi vărs sângele meu pentru dragostea Lui, ca să se încreadă în mărturisirea mea. Iar, pe vrăjmaşul meu îl defaim şi mă lepăd de el, iar pe tine, cinstită Împărăteasă a întregii zidiri, te cinstesc şi mă închin rugându-mă ţie să-mi dai ajutorul tău.” Acestea zicând, i-a răspuns Stăpâna:

69

“Fiindcă, iarăşi, cu tot sufletul, mărturiseşti pe Fiul meu, Dumnezeu adevărat, voi face rugăciune pentru tine, ca să-ţi primească pocăinţa.”

Aşa zicând, s-a deşteptat Teofil şi, luând nădejde şi îndrăzneală de mântuirea sa, a adăugat lacrimi peste lacrimi. Şi, după trei zile, iarăşi, asemenea, a văzut pe Stăpâna, care a zis către dânsul cu faţa lină: “Să te bucuri, că a primit Fiul meu pocăinţa ta, şi-ţi iartă fărădelegea. Deci, sârguieşte-te, până la sfârşitul vieţii tale, să faci lupta şi nevoinţa ta, precum se cuvine, aducându-ţi aminte de o facere de bine, ca aceasta.” Iar el mulţumind, a zis ei: “Fiindcă mi-ai alungat întristarea mea cea nemăsurată, mă rog ţie, atotputernică Stăpână, porunceşte ca să pot lua zapisul meu cel prea nebunesc, spre încredinţarea iertării mele, că aceasta mă necăjeşte şi mă întristează de moarte, când îmi aduc aminte că îl are în mână

vicleanul demon.” I-a zis lui Născătoarea de Dumnezeu: “Teme-te de Dumnezeu, că face voia celor ce se tem de El.”

Atunci, s-a sculat cu multă bucurie, Teofil şi rugându-se alte trei zile, i s-a arătat, ca şi mai înainte, în vis, Prealăudata, zicându-i: “Pentru ca să te încredinţezi că ţi-a primit Domnul pocăinţa ta şi te-ai izbăvit de robia demonului, iată şi zapisul, cel scris de mâna ta.” Iar el, deşteptându-se l-a văzut în mâinile sale, cum era făcut şi iscălit. Deci, cine va povesti veselia care l-a cuprins? Că slăvea pe Domnul şi mulţumea Pururea-Fecioarei, propovăduind mila cea nemăsurată a ei şi puterea cea neasemănată. De acestea aflând episcopul şi toţi ai cetăţii, au slăvit pe Dumnezeu, Cel ce face nişte minuni ca acestea. Iar Teofil a murit, cu totul, pentru lume, urând toate voile trupului şi lepădându-se de toată slava deşartă şi de cinstea cea vremelnică şi a slujit, în biserica Preasfintei, toată viaţa lui, cu multă sârguinţă şi smerenie. Şi, mutându-se din viaţă, şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu şi ale Preacuratei Maicii Sale. Şi a fost îngropat înaintea icoanei Preacuratei Fecioare, la locul unde şi-a adus pocăinţa. Şi, din marea pocăinţă şi pentru alte fapte bune, au slobozit moaştele lui bună mireasmă, întru slava lui Dumnezeu, Cel cu totul milostiv, şi a Maicii Lui, celei fără de prihană.

Această povestire a scris-o un ucenic al lui, Eutihian cu numele, care a fost de faţă la toate, ca să ştim noi păcătoşii, cât poate Stăpâna îngerilor şi folositoarea noastră. Pentru ale cărei rugăciuni să ne învrednicim fericirii celei cereşti. Amin.

70

(Proloagele-luna iunie în 23 zile-Povestirea despre pocăinţa lui Teofil, iconomul Bisericii din cetatea Adam, cea din Cilicia [Din Minunile Maicii Domnului].)

3.3. Teme-te de Dumnezeu !

“Fericit bărbatul care se teme de Domnul” (Ps. 111,1.), căci “Începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Ps. 110,10.) şi va fi “Slavă şi bogăţie în casa lui şi dreptatea lui rămâne în veacul veacului” (Ps. 111,3.) şi “Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor o va auzi şi-i va mântui pe dânşii” (Ps. 114,19.). Nu există cale de mijloc, “Că iată cei ce se depărtează de Tine (Doamne) vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce se leapădă de Tine” (Ps. 72,26.), “Şi se vor teme de Tine cât va fi soarele şi cât va fi luna din neam în neam” (Ps. 71,5.).

Aceasta este însemnarea omului cu semnul (pecetea) satanei (fiarei), adică lipsa fricii de Dumnezeu, lipsa temerii de Domnul Dumnezeu.

Însemnarea omului cu pecetea lui Dumnezeu este frica (TEAMA) DE DUMNEZEU, cât şi binecuvântarea primită de la Dumnezeu. Deci şi teama şi binecuvântarea aduc pecetea lui Dumnezeu asupra noastră, dar pentru ca să fim binecuvântaţi trebuie să ne temem de Dumnezeu şi să cerem binecuvântarea Sa:

“Binecuvintează-ne pe noi, Dumnezeule, Dumnezeul nostru. Binecuvintează-ne pe noi, Dumnezeule, şi să se teamă de Tine toate marginile pământului.” (Ps. 66,6.)

Iată cum versetul 6 al psalmului 66 sparge semnul fiarei (asociat biblic numărului 666, care nu reprezintă decât un număr inofensiv ca toate numerele). Neteama de Dumnezeu şi umblarea fără binecuvântarea lui Dumnezeu este adevăratul semn-pecete al fiarei (diavolului).

71

3.4. Iubirea este mereu prima

Doi fraţi au mers împreună la un târg, ca să-şi vândă lucrul mâinilor lor. Şi dacă au intrat în târg, s-au despărţit unul de altul. Iar unul, cu meşteşugul şi îndemânarea diavolului, s-a înşelat şi a căzut în păcatul desfrânării. Şi, după aceea, aflându-l pe el fratele (însoţitorul) său, i-a zis lui: “Să mergem, frate, la locul şi la chiliile noastre.” Iar el a zis: “Eu, frate, nu voi merge astăzi cu tine.” Iar fratele, auzind acest cuvânt, s-a minunat şi l-a întrebat, zicând: “Pentru ce, frate, zici că nu vei merge cu mine?” Iar el a oftat şi i-a spus lui, zicând: “Eu frate, după ce te-ai dus tu şi te-ai despărţit de mine, am căzut în păcatul desfrânării şi, pentru asta, nu voi merge acum cu tine la chilia mea.” Iar fratele, auzind acestea şi văzându-l foarte mâhnit, necăjit şi deznădăjduit, şi vrând să-i scoată sufletul lui din pieirea deznădejdei, i-a zis lui: “Frate, şi eu, dacă m-am despărţit de tine, am căzut în acelaşi păcat (dacă te-am lăsat singur şi eu sunt vinovat de păcatul tău). Pentru aceasta, dar, frate, să mergem degrabă la chiliile noastre şi cu osârdie să ne pocăim şi Dumnezeu ne va ierta nouă greşala şi păcatul nostru.”

Şi aşa, ascultând, fratele a mers la chilia sa. Deci, mergând la duhovnic, şi-au mărturisit amândoi împreună căderea lor în păcatul desfrânării. Iar bătrânul le-a dat lor canon (îndreptar) de pocăinţă. Iar ei, cu dragoste primind canonul, se rugau amândoi unul pentru altul. Şi, văzând Dumnezeu silinţa şi osteneala pe care o făcea fratele ce nu căzuse în păcat, pentru mântuirea şi dragostea fratelui său, peste puţine zile, a iertat păcatul lui. Şi a înştiinţat Dumnezeu pe bătrânul că, PENTRU MULTĂ DRAGOSTEA FRATELUI, CE N-A GREŞIT, S-A IERTAT PĂCATUL CELUI ce a greşit.

Iată, fraţilor, aceasta este dragostea cea, adevărată, ca să-şi pună cineva sufletul pentru mântuirea fratelui său (sau FRAŢILOR săi). (Proloagele-luna Mai în ziua întâi-cuvânt despre dragostea cea adevărată, pentru care Dumnezeu iartă păcatele.)

72

Se va arăta pe cer semnul Fiului Omului.

(Matei 24,30.)

4. SFÂNTA CRUCE

4.1. Înălţarea Sfintei Cruci

Crucea este păzitoarea tuturor creştinilor şi cârmuitoarea tuturor. Cu aceasta ne însemnăm noi tot trupul şi bucatele noastre şi nu se apropie de noi răul. Fiindcă aceasta asuprelile noastre le goneşte. Crucea pe care o sărbătorim pe 14 septembrie, este de fapt lemnul Crucii pe care Domnul Hristos a fost răstignit, pentru mântuirea noastră. Mărturisim, cu alte cuvinte, că mântuirea noastră s-a înfăptuit prin pătimirea cea grozavă a Domnului nostru Iisus Hristos pe lemnul Crucii. Crucea este, adică, partea cea mai adâncă din taina mântuirii fiecăruia din noi, partea cea mai adâncă din taina mântuirii lumii întregi. Este ca şi cum fiecare în parte, d-impreună cu toată lumea, am mărturisi cu recunoştinţă şi am zice către Hristos cel răstignit: Te-ai gândit pe Crucea Ta şi la mine, Doamne, şi o picătură din sângele Tău ai vărsat-o şi pentru mine, în ceasul pătimirii Tale, pe lemnul cel grozav al Crucii. Învaţă-ne să nu uităm dragostea aceasta a Ta niciodată şi că-Ţi suntem datori cu un răspuns, pentru că dragostea cu dragoste se plăteşte.

Precum se ştie, cinstirea Sfintei Cruci începe din timpul Apostolilor: “Mie, însă, să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos.” (Gal. 6,14.); aşa scria Sfântul Apostol Pavel galatenilor, vorbind de taina Crucii. Iar, în altă parte, tot el adaugă: “Cuvântul Crucii este nebunie pentru cei pieritori, iar pentru noi cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu.” (ICor. 1,18.). Cu această cinstire faţă de taina Crucii au străbătut creştinii tot timpul prigoanelor, trei sute de ani, până la vremea când a venit la Roma, marele Constantin împăratul.

73

Vremea marelui împărat, la rândul ei, a fost pentru creştinătate ca o adevărată naştere din nou a evlaviei, faţă de Sfânta Cruce, moştenită de la Apostoli. Mai întâi, împăratul Constantin însuşi s-a creştinat, printr-un semn ceresc, ca Pavel Apostolul pe drumul Damascului şi anume prin arătarea semnului Sfintei Cruci, în amiaza zilei, pe cer, alcătuită din stele şi cu îndemnul tot din stele alcătuit: “Învinge prin aceasta!” Deci, văzând în aceasta un semn dumnezeiesc, împăratul porunci meşteşugarilor lui şi făcând cruce mare din aur şi din pietre scumpe, după chipul ce se arătase, porunci ca acest semn să meargă înaintea oştirilor sale. Deci, lovindu-se cu oastea lui Maxenţiu, marele Constantin intră biruitor în Roma în 312 (Cei mai mulţi luptători din uriaşa oaste a lui Maxenţiu erau creştini obidiţi şi întru ascuns, iar văzând ei steagul lui Constantin cel Mare, adică Sfânta Cruce, au trecut toţi de partea acestuia, făcându-i victoria uşoară şi neaşteptat de rapidă). Şi aşa, plecat din Galia ca un păgân, după biruinţa de la Podul Milvius, pe Tibru, Sfântul Constantin intră în Roma, hotărât pentru Crucea lui Hristos şi libertatea creştinilor, dând edictul din Milan, la 313.

Un alt fapt de sporire a evlaviei către Sfânta Cruce, fără de asemănare, a fost descoperirea la Ierusalim, tot în acest timp, a lemnului Crucii, pe care a fost răstignit, pentru noi, Hristos Domnul. Se ştie că, ajuns singur stăpânitor peste toată împărăţia romanilor, marele Constantin a trimis pe maica sa, Sfânta Împărăteasă Elena, în Ţara Sfântă, cu multă avere, spre cercetarea şi înnoirea sfintelor locuri şi spre căutarea lemnului Crucii Domnului. Deci, pe când se săpa pământul pentru temeliile marii biserici a Învierii Domnului, din dumnezeiasca orânduire, s-au aflat, nu departe de Sfântul Mormânt, trei cruci, adică Crucea lui Hristos şi cele două cruci pe care au pătimit tâlharii. Şi nu numai crucile, ci şi piroanele le-au aflat. Deci, neştiind împărăteasa şi întrebându-se care să fi fost Crucea Domnului, s-a arătat prin minunea ce s-a făcut cu o persoană moartă ce o duceau la îngropare, că a înviat-o cu puterea Crucii lui Hristos, prin atingere, nearătând celelalte cruci nici un semn de minune. Şi s-a închinat împărăteasa şi a sărutat-o cu evlavie şi, împreună cu ea, tot poporul. Şi, neîncăpând tot poporul să se închine, s-a rugat mulţimea ca măcar să o vadă şi să fie binecuvântată. Şi s-a suit, atunci, fericitul Macarie, patriarhul de atunci al Ierusalimului, la 14 septembrie, pe un amvon înalt şi a ridicat cinstita Cruce a Domnului, binecuvântându-i cu dânsa, pe

74

care văzând-o poporul a început a striga: “Doamne, miluieşte-ne!” Şi a fost descoperirea aceasta a Crucii Domnului ca o zguduire a întregii creştinătăţi şi, de atunci, au început călătoriile în Ţara Sfântă şi, în fiecare an, praznicul Sfintei Cruci la 14 septembrie.

4.2. Despre cinstirea Sfintei Cruci şi lucrarea ei minunată

Alt fapt care a mărit cinstirea Sfintei Cruci a fost arătarea semnului Crucii Domnului pe cer la Ierusalim, pe vremea împăratului Constanţiu, fiul marelui Constantin (337-361), în Duminica de Rusalii, la 7 mai 351, pe la ceasul al treilea din zi, ora 9 dimineaţa. Şi a stat acest semn al Crucii mai luminat decât soarele, deasupra muntelui Golgota şi poporul privea, minunându-se cu mare teamă.

A sporit cinstirea Sfintei Cruci şi prin biruinţa ei asupra perşilor, pe vremea împărăţiei lui Heraclie (610-641). Perşii au cucerit Ierusalimul în anul 615 şi l-au jefuit, luând între alte odoare de preţ şi lemnul sfintei Cruci, ducându-l în capitala lor, la Ctesifon. Dar împăratul Heraclie a trecut la luptă şi a învins peste tot. Perşii au fost siliţi să aducă înapoi, la Ierusalim, lemnul Crucii, care a fost predat în mâinile lui Zaharia, patriarhul de atunci al Ţării Sfinte. În anul 633, Heraclie a mutat, cu mare alai, lemnul Sfintei Cruci, de la Ierusalim în capitala sa Constantinopol, pentru mai multă siguranţă. De la această dată, lemnul Sfintei Cruci a fost împărţit în părticele mici şi trimis în toată lumea, la diferite biserici. Crucea Domnului, numită pe drept şi “Puterea lui Dumnezeu” îşi păstrează în lume, taina şi lucrarea ei vie şi întreagă. Ea rămâne cel mai înalt Altar al celei mai înalte Jertfe posibile: dumnezeiasca Jertfă a Răscumpărării lumii întregi şi a noastră a tuturora, odată pentru totdeauna. Acestei “Puteri a lui Dumnezeu” I se spune:

Când Iosif îşi aduce pe cei doi fii ai săi, pe Manasi şi pe Efraim, pentru binecuvântare, Iacob, bătrânul Patriarh, îi binecuvintează cu dumnezeiescul semn al Sfintei Cruci, aşezându-şi braţele cruciş deasupra capetelor lor; astfel şi-a pus mâna dreaptă pe capul lui Efraim care era în stânga sa, şi mâna stângă pe capul lui Manasi care era în dreapta sa.

75

Toiagul lui Moise, care face minuni, preînchipuia deasemenea dumnezeiescul semn al Sfintei Cruci. La fel şi toiagul lui Aaron, înverzit, înflorit şi rodnic.

A zecea pedeapsă adusă de Dumnezeu egiptenilor este uciderea tuturor întâilor născuţi, de la om până la dobitoc. După porunca lui Dumnezeu dată poporului Său prin Moise şi Aaron, israeliţii au jertfit Mielul Pascal şi l-au mâncat. Cu sângele Mielului Pascal au stropit (cu un mănunchi de isop) pragurile (de sus şi de jos) şi uşiorii (din dreapta şi din stânga) ai intrării în casele lor, însemnând astfel dumnezeiescul semn al Sfintei şi de viaţă purtătoarei Cruci. Astfel ei au fost feriţi de groaznica pedeapsă. Tot astfel sângele Mielului Pascal Hristos jertfit pe Sfânta Cruce, ne scapă şi pe noi păcătoşii (toţi oamenii) din robia păcatelor, din robia demonilor, cu condiţia să credem şi să cinstim semnul Sfintei Cruci.

Odinioară Moisi, văzându-şi poporul său ameninţat de amaleciţi, a trimis pe Isus Navi cu ostaşii săi luptători, iar el s-a suit în munte cu Aaron şi cu Or, ca să se roage. Când Moise se ruga, ţinându-şi mâinile întinse în chipul Sfintei Cruci, biruiau israeliţii pe amaleciţi, iar când Moisi îşi lăsa mâinile în jos, de oboseală, atunci erau biruiţi israeliţii de către amaleciţi. Văzând aceasta, Moise s-a aşezat pe o piatră; iar Aaron şi Or i-au sprijinit mâinile întinse în semnul Sfintei Cruci şi aşa au biruit.

Marele Prooroc David spunea:

“Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta (Doamne). Ridicarea mâinilor mele, jertfa de seară.” (Ps. 140,1-2.) (Adică ridicarea mâinilor în chipul semnului Sfintei Cruci, în timpul rugăciunii de seară, iată o rugăciune sportivă, cu efort, ca un canon primit de la psalmistul nostru, cei care o pot face sigur vor avea spor în cererile lor din rugăciune.)

Şi să nu uităm ce ne porunceşte Însuşi Hristos Dumnezeu:

“Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia Crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Marcu 8,34.)

76

Ascultă Israele (Israelul cel nou, din cer şi de pe pământ),

Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn!

(Deut. 6,4.)

5. SFÂNTUL MARE PROOROC ILIE

5.1. Jertfa lui Ilie

Ahab, al şaptelea rege al lui Israel, a întrecut în nelegiuiri pe toţi cei ce fuseseră înainte de el. Căsătorindu-se cu Izabela, fata regelui Sidonului, a început a se închina zeului păgânesc Baal, căruia i-a zidit în Samaria un templu mare şi a pus ca slujitori 450 de preoţi mincinoşi, iar pe preoţii cei adevăraţi ai lui Dumnezeu i-a omorât.

Atunci Ilie Tesviteanul, prooroc din Tesba Galaadului, a zis către Ahab: “Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea Căruia slujesc eu; în aceşti ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât numai când voi zice eu.” Aşa a început o secetă cumplită şi o foamete pe pământ, încât după o vreme au secat şi apele curgătoare.

Şi în al treilea an de secetă, a fost cuvântul Domnului către Ilie: “Du-te şi te arată lui Ahab, şi Eu voi da ploaie pe pământ!”

Şi s-a dus Ilie la Ahab şi a zis către el: “Trimite dar acum şi adună la mine în muntele Carmel tot Israelul, dimpreună cu cei patru sute cincizeci de preoţi ai lui Baal şi cu cei patru sute de preoţi ai dumbrăvilor Astartei, care se hrănesc din masa Izabelei.”

Şi a trimis Ahab pe toţi fiii lui Israel şi a adunat pe toţi preoţii mincinoşi în muntele Carmel.

Atunci s-a apropiat Ilie de tot poporul şi a zis: “Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui! Şi dacă este Baal, urmaţi aceluia.

77

Prooroc al Domnului am rămas numai eu singur, iar prooroci mincinoşi ai lui Baal sunt sute.

Daţi-ne doi junci; ei să-şi aleagă unul, să-l taie bucăţi şi să-l pună pe lemne, dar foc să nu aţâţe; iar eu voi găti pe celălalt viţel şi-l voi pune pe lemne şi foc nu voi aţâţa.

Apoi voi să chemaţi numele dumnezeului vostru, iar eu voi chema numele Domnului Dumnezeului meu, şi Dumnezeul care va răspunde cu foc, acela este Dumnezeu.” Şi a răspuns tot poporul (înfometat şi disperat): “Bine ai grăit!” Şi a zis Ilie proorocilor lui Baal: “Să vă alegeţi un junc şi să-l gătiţi voi înainte, căci sunteţi mai mulţi, şi să chemaţi numele dumnezeului vostru, dar foc să nu aţâţaţi.”

Şi au luat ei juncul care li s-a dat şi l-au gătit şi au chemat numele lui Baal de dimineaţă până la amiază zicând: “Baale, auzi-ne!” Dar n-a fost nici glas, nici răspuns. Şi săreau împrejurul jertfelnicului pe care-l făcuseră.

Iar pe la amiază, Ilie a început să râdă de ei şi le zicea: “Strigaţi mai tare, poate nu vă aude, că doar e dumnezeu! Poate stă de vorbă cu cineva, sau este în călătorie, sau poate doarme; strigaţi mai tare să se trezească!”

Şi ei strigau cu glas mai tare şi se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi cu lănci, până ce curgea sânge.

Trecuse acum de amiază şi ei tot s-au zbuciumat mereu până la timpul jertfei. Dar n-a fost nici un glas, nici răspuns. Atunci a zis Ilie Tesviteanul către preoţii lui Baal: “Daţi-vă acum la o parte ca să-mi săvârşesc şi eu jertfa mea!” Şi s-au dat la o parte.

Atunci a zis Ilie către popor: “Apropiaţi-vă de mine!” Şi s-a apropiat tot poporul de el. Şi a refăcut jertfelnicul Domnului ce fusese dărâmat.

A luat Ilie douăsprezece pietre, după numărul seminţiilor fiilor lui Iacov, către care zisese Domnul: “Israel va fi numele tău!”

Şi a zidit din pietrele acelea jertfelnic în numele Domnului, făcând împrejurul jertfelnicului şanţ încăpător ca de două măsuri de sămânţă, a aşezat lemnele pe jertfelnic, a tăiat juncul în bucăţi şi le-a pus pe el.

78

Şi a zis: “Umpleţi patru cofe cu apă şi le turnaţi peste jertfa arderii de tot şi peste lemne!” Şi au făcut aşa. Apoi a zis: “Faceţi aceasta a doua oară!” Şi au făcut la fel a doua oară. Şi a zis: “Faceţi aşa şi a treia oară.”

Şi umbla apa împrejurul jertfelnicului şi şanţul se umpluse de apă.

Iar la vremea jertfei de seară, s-a apropiat Ilie proorocul şi a strigat la cer şi a zis: “Doamne Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Israel! Auzi-mă, Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta (şi lumea întreagă) că Tu singur eşti Dumnezeu în Israel (în Israelul cel nou, din cer şi de pe pământ) şi că eu sunt robul Tău. Auzi-mă, Doamne, auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta (lumea întreagă) că Tu, Doamne, eşti Dumnezeu şi că Tu le întorci inima la Tine.”

Şi s-a coborât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot, şi lemnele şi pietrele, şi ţărâna, şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ.

Şi tot poporul, când a văzut aceasta, a căzut cu faţa la pământ şi a zis: “Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!”

Iar Ilie le-a zis: “Prideţi pe proorocii lui Baal, ca să nu scape nici unul din ei!” Şi i-au prins, şi i-a dus Ilie la pârâul Chisonului şi i-a junghiat acolo.

Iar Ilie s-a suit în vârful Carmelului şi s-a aplecat la pământ până a atins genunchii cu faţa sa.

Iar cerul s-a întunecat de nori şi s-a pornit o vijelie şi ploaie mare.

Iar mâna Domnului a fost peste Ilie. (3 Regi 18)

Vai de cel rău, că răutatea este a lui şi va fi judecat după faptele lui. (Is. 3,11.)

5.2. Ahab şi Izabela sunt pedepsiţi

79

După ce regele a pus stăpânire pe via lui Nabot (pe care l-a ucis împreună cu Izabela), s-a întâlnit într-o zi faţă în faţă cu Ilie, care i-a zis: “Va să zică l-ai ucis şi i-ai răpit moştenirea? Aşa zice Domnul: În locul unde au lins câinii sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii şi sângele tău, iar pe Izabela câinii o vor mânca sub zidurile cetăţii.” Şi după trei ani, Ahab, fiind rănit într-o bătălie ce a avut cu regele Siriei, a fost pus într-un car, şi spre seară muri. Şi după ce regele a fost adus în Samaria şi îngropat, au spălat carul, şi câinii au lins sângele lui, precum zisese Ilie. La câtva timp după asta, Iehu se făcu rege şi intră în Izrael; iar Izabela stătea la fereastră. Şi a zis Iehu: “Aruncaţi-o jos!” Şi s-a făcut aşa. Izabela a fost aruncată pe fereastră şi, căzând jos, s-a zdrobit şi a fost călcată sub picioarele cailor, iar câinii au mâncat cărnurile ei şi n-a rămas din ea decât ţeasta, picioarele şi palmele mâinilor. (3Regi 21-23; 4Regi 9)

5.3. Ilie este ridicat la cer

Ştiind că Domnul voieşte să-l ridice de pe pământ, Ilie şi-a luat rămas bun de la ucenicii săi. Elisei însă nu voi să se despartă de dânsul, ci veni împreună cu dânsul până la Iordan.

Atunci, luând Ilie mantia sa şi strângând-o vălătuc, a lovit cu ea apa şi aceasta s-a strâns la dreapta şi la stânga şi au trecut ca pe uscat.

Pe când mergeau ei aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit un car cu cai de foc (un O.Z.N.) şi, despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vifor la cer.

Iar Elisei se uita şi striga: “Părinte, părinte, carul lui Israel şi caii lui!” Şi apoi nu l-a mai văzut. Şi apucându-şi hainele le-a sfâşiat în două (de dor şi de durere după părintele său Ilie).

(4Regi 2)

80

12. şi i-a zis: Prietene, cum de ai intrat aici

fără să ai haină de nuntă? El însă a tăcut.

13. Atunci împăratul a zis către slujitori:

Legaţi-l de picioare şi de mâini, luaţi-l

de aici şi aruncaţi-l în întunericul cel

mai din afară! Acolo va fi plângerea şi

scrâşnirea dinţilor.

(Matei 22.,12-13.)

6. DESPRE SEMNELE PE CARE NI LE DĂ DOMNUL

19. Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit.

20. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube,

21. Poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui.

22. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat.

81

23. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui.

24. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie.

25. Dar Avraam a zis: Fiule, aduţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti.

26. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.

27. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu,

28. Căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin.

29. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei.

30. Iar el a zis: Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi.

31. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi.

(Luca 16., 19.-31. – Parabola despre bogatul nemilostiv şi despre săracul Lazăr)

Iată încă o dovadă, dacă mai era necesară, că Dumnezeu este Dumnezeu al viilor şi nu al morţilor. Nu numai că dreptul Lazăr se veselea la Dumnezeu veşnic, fiind primit în ceata lui Avraam, dar bogatului nemilostiv nu i se mai pomeneşte nici numele, fiindcă tuturor celor ca el (morţi pentru veşnicie şi în chinuri veşnice) numele li se şterg din cartea sfântă a vieţii.

Bogatul nemilostiv, care şi-a luat cele bune în vieţuirea trecătoare, iar pe Lazăr cel sărac nu l-a ajutat absolut cu nimic atunci când ar fi putut să o facă, cere lui Dumnezeu să se mai trimită un om înviat din morţi care să spună, ce şi cum, iar lumea se va face mai bună prin aceasta.

82

Dumnezeu a dat de nenumărate ori semne pentru oameni, chiar şi pe fiul său cel Sfânt trimiţându-l lumii, doar doar lumea se va schimba, dar cei care sunt împietriţi la suflet în general nu înţeleg nimic sau nu vor să înţeleagă. Dacă ar fi să ne amintim numai de momentul învierii lui Lazăr cel mort de patru zile, când mulţi evrei şi nu numai evrei, au crezut în Dumnezeu văzând o asemenea minune, dar mai marii lumii de atunci, în frunte cu conducătorii evreilor, s-au hotărât definitiv ca să-l piardă pe «Marele Prooroc» pentru că prea multe semne şi minuni extraordinare face pentru lumea aceasta, şi deja, era pericolul ca lumea (mulţimea) să-l creadă şi să înceapă să se schimbe în bine (să-l părăsească pe şeful ei mai vechi, mamona), astfel mai marii lumii de atunci, credeau că îşi vor pierde privilegiile vieţuirii lor, şi au hotărât definitiv şi irevocabil să-l piardă pe Iisus dar şi pe Lazăr cel înviat a patra zi din morţi.

Totuşi, cei care au apucat să vadă şi să audă au văzut şi au auzit:

11. A zis acestea, şi după aceea le-a spus (ucenicilor săi): Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc. (Ioan 11., 11.)

12. Deci I-au zis ucenicii: Doamne, dacă a adormit, se va face bine. (Ioan 11., 12.)

17. Deci, venind, Iisus l-a găsit pus de patru zile în mormânt. (Ioan 11., 17.)

19. Şi mulţi dintre iudei veniseră la Marta şi Maria ca să le mângâie pentru fratele lor. (Ioan 11., 19.)

21. Şi a zis Marta către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.

22. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îţi va da.

23. Iisus i-a zis: Fratele tău va învia.

24. Marta I-a zis: Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi.

83

25. Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.

26. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?

(Ioan 11., 21-26.)

35. Şi a lăcrimat Iisus.

36. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea.

37. Iar unii dintre ei ziceau: Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă aşa ca şi acesta să nu moară?

38. Deci suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră era aşezată pe ea.

39. Iisus a zis: Ridicaţi piatra. Marta, sora celui răposat, I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi.

40. Iisus i-a zis: Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?

41. Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat.

42. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis.

43. Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară!

44. Şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.

45. Deci mulţi din iudeii care veniseră la Maria şi care văzuseră ce a făcut Iisus au crezut în El. (Ioan 11., 35-45.)

Pentru că mulţi spun că, relatările despre învierile din morţi şi ceea ce ne destăinuie cei care au venit de dincolo, înapoi la noi,

84

pot fi poveşti de adormit copiii, Dumnezeu a îngăduit un astfel de caz care a fost înregistrat cu martori:

« Nu voi ascunde lucrul ce s-a făcut, cu darul lui Dumnezeu, în neamul omenesc, că nemincinos este Cel ce a zis: Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu. În Cartagina, cetatea Africii (cetate ce a aparţinut fostului imperiu fenician, şi care s-a numărat printre puţinele cetăţi din lume care au putut să se opună pentru o vreme expansiunii imperiului roman, atunci când Hanibal cu ajutorul elefanţilor a reuşit să oprească pentru o vreme puternicul imperiu roman în plină creştere), a fost un oarecare bărbat, cu numele Taxiot, cu rânduiala ostaş, şi acela în mari păcate îşi petrecea viaţa sa. Şi, fiindcă mulţi mureau în Cartagina, a venit şi Taxiot în frică şi în simţire şi s-a pocăit de păcatele sale şi, ieşind din cetate cu femeia lui, s-au aşezat într-un sat, la linişte. Iar, nu după multe zile, după lucrarea diavolească, a căzut în desfrânare cu femeia unui gospodar, din acelaşi sat cu dânsul. Şi, trecând mai multă vreme, după păcatul acela, l-a muşcat un şarpe şi a murit. Şi era o mănăstire, ca la o stadie departe de satul acela şi, alergând acolo, femeia lui Taxiot a rugat pe monahi ca, venind, să ia trupul mortului şi să-l îngroape la biserică. Deci, l-au îngropat pe el întru al treilea ceas din zi.

Iar, când a fost ceasul al nouălea, s-a auzit din mormânt strigare, zicând: Miluiţi-mă, miluiţi-mă! Şi, apropiindu-se de mormânt şi glasul celui îngropat auzindu-se degrabă l-au dezgropat pe el şi, aflând pe mortul acela viu, au înmărmurit de spaimă. Şi l-au întrebat pe el, vrând să ştie, ce i s-a întâmplat lui şi cum a înviat. Iar acela, neputând vorbi de multă plângere şi de tânguire, îi ruga pe dânşii, ca să-l ducă pe el la robul lui Dumnezeu, Tarasie Episcopul; şi-l duseră la acela. Iar episcopul trei zile l-a tot silit pe el să-i spună ce a văzut acolo şi acela, a patra zi a putut grăi.

Deci, cu multe lacrimi a spus aceasta: Când eram pe moarte, nişte arapi am văzut înaintea mea, a căror vedere era foarte înfricoşătoare. Şi, văzându-i pe ei, sufletul meu se tulbura. Apoi, am văzut doi tineri foarte frumoşi şi a sărit sufletul meu în mâinile lor. Şi îndată, ca zburând, ne suiam de la pământ în văzduh, spre înălţime, şi am aflat vămile, cele ce străjuiesc suirile şi opresc toate sufletele omeneşti. Şi, la fiecare vamă, pentru alt păcat, osebit eşti

85

întrebat; la una pentru minciună, la alta pentru ceartă, iar la alta pentru mândrie şi fiecare păcat are pe ai săi întrebători în văzduh. Şi am văzut eu într-un chivot (Laptop), ce se ţinea de îngeri, toate lucrurile mele cele bune şi îngerii luau din acelea şi cumpărau lucrurile mele cele rele: şi, aşa, am trecut vămile. Iar când, apropiindu-ne de porţile cereşti, am sosit la vama desfrânaţilor, m-au oprit acolo pe mine străjerii şi-mi scoteau, toate trupeştile mele fapte de desfrâu, precum le-am făcut din tinereţe şi până acum. Şi mi-au zis mie îngerii, cei ce mă duceau pe mine: Pe toate trupeştile păcate, pe care le-ai făcut în cetate ţi le-a iertat ţie Dumnezeu, de vreme ce te-ai pocăit de acelea. Dar, mi-au zis mie potrivnicii mei: După ieşirea din cetate, la satul acela, tu te-ai desfrânat cu femeia gospodarului aceluia. Şi, auzind aceasta, Ingerii n-au aflat nici un lucru bun, ca să mă răscumpere de păcatul acela şi, lăsându-mă pe mine, s-au dus.

Deci, apucându-mă pe mine, viclenele duhuri, m-au bătut şi, desfăcându-se pământul, m-au pogorât, purtat fiind prin nişte intrări înguste şi prin oarecare crăpături strâmte şi rău-mirositoare, până la cele mai de jos temniţe ale iadului, unde sufletele păcătoşilor sunt încuiate întru întunericul cel veşnic şi unde nu au viaţă oamenii, ci chin veşnic şi plâns nemângâiat şi nespusă scrâşnire a dinţilor. Acolo, ele strigă totdeauna, cu strigare mare, zicând: Amar nouă, amar, vai, vai. Şi nu este cu putinţă a spune primejdiile celor ce sunt acolo, nici se pot povesti chinurile şi durerile acelora, pe care i-am văzut acolo: gem din inimă şi nimeni nu se milostiveşte de dânşii, plâng şi nu este cineva să-i mângâie, se roagă şi nu este cine să-i asculte şi să-i izbăvească. Şi am fost închis şi eu cu dânşii în locurile întunecoase şi întru strâmtorare m-au pus şi plângeam şi mă tânguiam cu amar, ţinut fiind de la al treilea ceas până la al nouălea.

După aceea, am văzut puţină strălucire şi doi îngeri ce veniseră acolo şi am început a-i ruga pe dânşii, ca să mă scoată pe mine din primejdia aceea, ca să mă pocăiesc lui Dumnezeu. Şi mi-au zis mie îngerii: Fără de vreme te rogi, pentru că nu iese nimeni de aici înainte de învierea tuturor. Iar eu, mult cerând şi rugându-mă şi a mă pocăi făgăduindu-mă, a grăit un înger către celălalt: Te chezăşuieşti, pentru dânsul, că se va pocăi, precum făgăduieşte din toată inima? Şi a zis celălalt: Mă chezăşuiesc. Şi am văzut că i-a dat lui chezaşul mâna. Atunci, apucându-mă pe mine, m-au scos de acolo pe pământ, în mormânt, la trupul meu. Şi mi-au zis mie: Intră

86

de unde te-ai despărţit. Şi am văzut sufleteasca mea fire strălucind ca un mărgăritar, iar trupul cel mort era ca nişte tină rău-mirositoare şi neagră şi mă îngreţoşam să intru într-însul. Şi mi-au zis mie îngerii: Nu ţi se cade ţie să te pocăieşti, fără numai cu trupul, cu care ai greşit. Iar eu mă rugam, că, doar, n-aş mai fi intrat în trup. Deci, îngerii mi-au grăit: Intră, că de nu, iarăşi te vom duce pe tine acolo de unde te-am luat. Atunci am intrat şi am înviat şi am început a striga: Miluiţi-mă! Deci, i-a zis lui sfinţitul Tarasie: Gustă bucate. Şi nu voia să guste, ci, de la biserică, la biserică, umblând, cădea cu faţa la pământ, mărturisindu-se lui Dumnezeu, cu lacrimi şi cu suspine. Şi grăia către toţi: Vai, celor ce nu se pocăiesc, până ce au vreme! Vai, celor ce-şi spurcă trupul lor!

Deci, a petrecut Taxiot, după învierea sa, patruzeci de zile şi, curăţindu-se prin pocăinţă, şi-a cunoscut ceasul sfârşitului său, mai înainte cu trei zile. Şi s-a dus către Dumnezeu, Cel preamilostiv şi de oameni iubitor, Cel ce pogoară în iad şi ridică şi tuturor mântuire le dăruieşte. Căruia se cuvine slavă în vecii vecilor! Amin. »

(Proloagele, luna martie în 28 zile, Cuvânt despre un ostaş, anume Taxiot, care a înviat din morţi.)

87

6.Ochii Mei vor fi peste credincioşii pământului,

ca să şadă aceia împreună cu Mine.

(Ps. 100,6.)

7. GĂTIŢI CALEA DOMNULUI, DREPTE FACEŢI CĂRĂRILE LUI (Matei 3,3.)

1. Cântaţi Domnului cântare nouă! Cântaţi Domnului tot pământul!

2. Cântaţi Domnului! Binecuvântaţi numele Lui şi vestiţi din zi în zi mântuirea Lui.

3. Vestiţi slava Lui printre popoare! Spuneţi minunile Lui la toate neamurile!

4. Că mare este Domnul şi vrednic de laudă şi mai înfricoşat e decât toţi dumnezeii.

5. Căci toţi dumnezeii păgânilor sunt idoli, iară Domnul a făcut cerurile.

6. Slava şi mărirea e înaintea Lui; puterea şi strălucirea e în locaşul Lui cel sfânt.

7. Daţi Domnului, popoare păgâne, daţi Domnului slavă şi cinste!

8. Daţi Domnului slavă pentru numele Lui! Aduceţi-I daruri şi intraţi în curţile Lui!

9. Închinaţi-vă înaintea Domnului în podoabe sfinte. Tot pământul să tremure înaintea Lui!

10. Spuneţi popoarelor: Domnul împărăţeşte, că a întemeiat lumea şi nu se va clăti. El va judeca popoarele cu dreptate.

11. Să se veselească cerurile, şi pământul să se bucure! Să dea glas marea şi toate cele din ea!

88

12. Să se bucure câmpia şi toate cele din ea! Toţi arborii pădurii să scoată strigăte de bucurie înaintea Domnului!

13. Că iată-L, vine să judece pământul, să cârmuiască lumea cu dreptate şi popoarele cu adevărul Său. (Ps. 95)

3. Adusu-şi-a aminte de mila Sa cea către Iacov şi de credincioşia Sa către casa lui Israel, şi toate marginile lumii au văzut mântuirea Dumnezeului nostru. (Ps. 97,3.)

9. Că iată-L vine; vine să judece pământul, să cârmuiască lumea cu dreptate şi popoarele cu credincioşie. (Ps. 97,9.)

4. Cine nu se va teme, Doamne, şi nu va slăvi numele Tău? Că Tu singur eşti Sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale s-au făcut cunoscute. (Apoc. 15,4.)

9. El a curmat războaiele până la marginile pământului, sfărâmat-a arcul, rupt-a lancea, şi carele de războiu le-a ars cu foc, zicând:

10. “Opriţi-vă!” (Ps. 45,9-10.)

1. Toate popoarele, bateţi din palme! Înălţaţi la Dumnezeu strigăte de bucurie! (Ps. 46,1.)

7. Că Dumnezeu este împăratul a tot pământul, cântaţi-I toţi cu pricepere! (Ps. 46,7.)

1. Dumnezeul Dumnezeilor va grăi, Domnul va chema tot pământul, de la răsăritul soarelui până la apusul lui. (Ps. 49,1.)

16. Va fi belşug.

17. Oamenii vor înflori.

18. Binecuvântat va fi numele Lui în veac şi va dura cât va fi soarele.

19. Prin El se vor binecuvânta toate naţiile pământului şi toate popoarele Îl vor ferici.

(Ps. 71,16-19.)

89

3. Preamărească-Te popoarele, Dumnezeule, preamărească-Te popoarele toate, şi neamurile să se veselească şi să se bucure! (Ps.66,3.)

Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui !

Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor !

Amin. Vino, Doamne Iisuse!

90

91

92

93

94