1

SINTEZA CURSULUI

FINANŢE INTERNAŢIONALE

OBIECTIVE

Disciplina are ca scop realizarea pregătirii studenţilor în domeniul larg şi complex al

finanţelor internaţionale - relaţii valutare, financiare, plăţi şi garanţii internaţionale.

Conţinutul disciplinei contribuie la realizarea unei calificări superioare a economistului

specializat în domeniul financiar-bancar, asigurându-i pregătirea teoretică în privinţa fenomenelor

monetar-financiare pe plan internaţional, precum şi o pregătire practică, prin însuşirea tehnicilor

de derulare a plăţilor şi garanţiilor internaţionale.

Acest obiectiv este asigurat şi prin elaborarea de lucrări aplicative, dezbaterile din

seminarii, care sunt orientate spre rezolvarea unor studii de caz, promovarea testelor practice pe

parcursul semestrului, redactarea şi prezentarea de referate.

SECŢIUNEA I. RELAŢII VALUTAR – FINANCIARE INTERNAŢIONALE

TEMA 1 - CONŢINUTUL, STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE RELAŢIILOR

VALUTAR-FINANCIARE INTERNAŢIONALE

Dezvoltarea şi diversificarea schimburilor economice internaţionale au condus inevitabil la

amplificarea relaţiilor valutar-financiare internaţionale. Piaţa valutar-financiară internaţională este o

componentă a pieţei mondiale, care reprezintă un sistem interdependent de segmente economice

internaţionale, între care cele mai importante sunt: piaţa comerţului mondial cu mărfuri; comerţul

internaţional cu servicii; tranzacţiile valutare; investiţiile internaţionale; creditul internaţional; piaţa

monetară internaţională. La rândul său, piaţa valutar-financiară internaţională are mai multe

segmente. În economia mondială s-a constituit şi se dezvoltă un sistem monetar internaţional

format din următoarele elemente componente: relaţiile valutar-financiare internaţionale;

mecanismele valutar-financiare internaţionale; norme, reglementări şi uzanţe valutar-financiare

internaţionale; instituţii bancar-financiare internaţionale. Relaţiile valutar financiare

internaţionale reprezintă un complex de relaţii privite ca fluxuri valutar-financiare

internaţionale: relaţiile monetare (valutare) internaţionale; relaţiile financiare internaţionale;

relaţiile de credit internaţionale; relaţiile de plăţi şi garanţii internaţionale. Aceste fluxuri valutar-

2

financiare internaţionale se derulează în cadrul unor segmente ale pieţei internaţionale, cum ar fi:

piaţa valutară monetară internaţională; piaţa financiară internaţională; piaţa internaţională a

capitalului; piaţa investiţiilor internaţionale. Principalele funcţii ale relaţiilor valutar-financiare

internaţionale sunt: funcţia de evaluare a mărfurilor şi serviciilor; funcţia de mijloc de plată

internaţională; sursă de dezvoltare economică; funcţia de valorificare a disponibilităţilor băneşti;

funcţia de echilibrare a balanţelor de plăţi externe; funcţia de rambursare a datoriei externe şi de

plată a serviciului datoriei externe sau de încasare a creanţelor externe; funcţia de emisiune şi

utilizare a monedelor internaţionale (DST, euro).

Până în 1944 nu a existat un sistem monetar internaţional, ci doar relaţii monetare care se

afirmau spontan, fără reglementări monetare sau instituţionale internaţionale. Printre acţiunile

internaţionale având drept scop cooperarea monetară se numără Uniunea Latină (1865), creată de

un grup de ţări europene în frunte cu Franţa, cu scopul utilizării unui etalon comun şi a unei unităţi

monetare comune. O altă etapă importantă în vederea alinierii sistemelor monetare naţionale a fost

Conferinţa financiară internaţională de la Genova (1922), prin care s-a încurajat utilizarea

valutelor convertibile ca active de rezerve şi mijloace de plată internaţionale. Deşi a avut doar

caracter de recomandare, prin aceste măsuri s-au pus bazele etalonului monetar internaţional aur-

devize. Bazele sistemului monetar internaţional au fost puse la Conferinţa monetară de la Bretton

Woods din 1944. Cele mai importante principii şi mecanisme adoptate în 1944 au fost: etalonul

monetar internaţional; rolul şi preţul aurului; convertibilitatea monetară şi multilateralizarea plăţilor;

paritatea monetară şi cursul de schimb valutar; lichiditatea monetară internaţională; echilibrul

valutar-financiar; instituţii monetar-financiare internaţionale. De-a lungul timpului, principiile şi

mecanismele sistemului monetar creat la Bretton Woods au încetat să mai funcţioneze, ceea ce a

condus la criza sistemului şi necesitatea luării unor măsuri de reformă. Cele mai importante măsuri

adoptate de FMI în vederea reformării sistemului au fost: în domeniul etalonului monetar se

abandonează etalonul aur-devize şi se propune adoptarea etalonului DST; în domeniul activelor de

rezervă, cea mai importantă măsură constă în ridicarea DST la rangul de principal activ de rezervă;

în domeniul parităţilor şi cursurilor de schimb valutar, se apreciază necesitatea instituirii unui sistem

generalizat de aranjamente valutare; în domeniul convertibilităţii, s-a abandonat şi de jure

convertibilitatea în aur; în domeniul aurului, s-a consacrat procesul de demonetizare a aurului.

Sistemul Monetar European (SME) a fost creat în 1978 şi a început să funcţioneze în

1979. Obiectivul urmărit de SME a fost crearea unei zone de stabilitate monetară în cadrul ţărilor

membre ale Comunităţii Economice Europene (CEE). În principiu, SME s-a bazat pe cursuri de

schimb ajustabile la perioade de timp lungi şi pe o unitate monetară comună ECU, care stătea la

baza stabilirii cursurilor monedelor ţărilor membre. ECU era doar o unitate de cont, definită pe baza

3

unui “coş”, format din monedele tuturor ţărilor participante. Actul de naştere al Uniunii Europene

Monetare (UEM) îl reprezintă Tratatul de la Maastricht (1992). Introducerea monedei unice

euro a avut loc în ianuarie 1999, exclusiv ca monedă scripturală, iar de la 1 ianuarie 2002 şi ca

monedă fiduciară (bancnote şi monedă metalică). Pentru a fi admise în UEM, ţările europene

trebuie să îndeplinească anumite criterii de convergenţă în domeniul monetar şi bugetar: (1) rata

inflaţiei nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5% media aritmetică simplă a ratelor inflaţiei din

primele state membre cu rata inflaţiei cea mai scăzută; (2) deficitul bugetar raportat la PIB nu

trebuie să depăşească 3%, iar datoria publică nu trebuie să depăşească 60% din PIB; (3) menţinerea

de către ţara candidată a marjelor normale de fluctuaţie ale mecanismului ratelor de schimb al SME

timp de cel puţin 2 ani dinaintea datei intrării în Uniunea Europeană Monetară, fără devalorizarea

monedei în raport cu aceea a unui alt stat membru; (4) ratele dobânzii pe termen lung nu trebuie să

depăşească cu mai mult de 2% media celor trei ţări cu inflaţia cea mai scăzută. Principalele

avantaje ale monedei unice euro sunt: eliminarea costurilor legate de schimburile valutare;

eliminarea riscului valutar; transparenţa preţurilor; creşterea stabilităţii preţurilor; reducerea ratei

dobânzii. Printre dezavantajele semnalate în literatura de specialitate cu privire la trecerea la

moneda unică euro se numără: costul iniţial al trecerii la moneda unică euro; pierderea

independenţei în materie de politică bugetară; pierderea autonomiei în ceea ce priveşte politica

monetară. Utilizarea şi rolul monedei unice euro pe plan internaţional poate fi evidenţiată pe baza

principalelor funcţii pe care le îndeplineşte pe plan internaţional: funcţia de monedă oficială de

rezervă, intervenţie şi referinţă; funcţia de mijloc de plată şi schimb; funcţia de unitate de măsură;

funcţia de mijloc de finanţare şi investiţii. Sistemul European al Băncilor Centrale este compus

din Banca Centrală Europeană (BCE) şi băncile centrale ale statelor membre ale Uniunii Europene.

Eurosistemul este format din Banca Centrală Europeană şi băncile centrale din statele membre ale

Uniunii Europene care au adoptat moneda unică euro. Conform Tratatului asupra Uniunii Europene

şi Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale, obiectivul principal al Sistemului European

al Băncilor Centrale este acela de a menţine stabilitatea preţurilor în cadrul Uniunii. Conform

prevederilor Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale, principalele funcţii ale Băncii

Centrale Europene sunt: emisiunea monedei unice euro; stabilirea şi implementarea politicii

monetare în zona euro; monitorizarea operaţiunilor de schimb valutar; administrarea rezervelor

valutare; supravegherea sistemelor de plăţi în zona euro; împrumutător de ultimă instanţă;

asigurarea legăturii cu organismele financiare internaţionale (Fondul Monetar Internaţional, Banca

Reglementelor Internaţionale etc.). Principalele instrumente de politică monetară a

Eurosistemului sunt: operaţiuni de open-market; faclităţi permanente; rezerve minime.

4

Cuvinte cheie:

segmentele pieţei mondiale

sistemul monetar internaţional

fluxuri valutar-financiare internaţionale.

Uniunea Latină (1865)

Conferinţa financiară internaţională de la Genova (1922)

FMI

BIRD

etalon monetar internaţional

preţul aurului

convertibilitate monetară

cursuri valutare fixe

ECU

euro

Uniunea Europeană Monetară

criterii de convergenţă

BCE

Sistemul European al Băncilor Centrale.

Teste grilă

Alegeţi varianta sau variantele adevărate

Elementele componente ale sistemului monetar internaţional sunt:

relaţiile valutar-financiare internaţionale;

mecanismele valutar-financiare internaţionale;

guvernul internaţional;

societăţile transnaţionale;

norme şi reglementări valutar-financiare internaţionale;

Uniunea Europeană;

instituţiile bancar-financiare internaţionale.

Relaţiile valutar-financiare internaţionale cuprind:

relaţiile monetare (valutare) internaţionale;

relaţiile interguvernamentale;

relaţiile financiare internaţionale;

relaţiile de credit internaţionale;

5

relaţiile privind capacitatea internaţională de plată a partenerului contractual;

relaţiile de plăţi şi garanţii internaţionale;

relaţiile stabilite de Conferinţa financiară internaţională de la Genova (1922);

relaţiile comerciale internaţionale.

Funcţiile relaţiilor valutar-financiare internaţionale sunt:

funcţia de evaluare a mărfurilor şi serviciilor;

funcţia de supraveghere a decontărilor internaţionale;

funcţia de mijloc de plată internaţională;

funcţia de marketing a serviciilor financiar-bancare internaţionale;

funcţia de sursă de dezvoltare economică;

funcţia de valorificare a disponibilităţilor băneşti;

funcţia de reglementare a contractelor comerciale internaţionale;

funcţia de echilibrare a balanţei de plăţi externe;

funcţia de management al afacerilor internaţionale;

funcţia de organizare a activităţii internaţionale a băncilor;

funcţia de rambursare a datoriei externe;

funcţia de emisiune şi utilizare a monedelor internaţionale (DST, euro).

Principiile şi mecanismele adoptate la Conferinţa monetară de la Bretton Woods din 1944 sunt:

rolul şi preţul aurului;

convertibilitatea valutară a monedelor;

cursurile de schimb flotante;

etalonul monetar internaţional;

crearea ONU;

lichiditatea monetară internaţională;

emisiunea de DST;

echilibrul valutar-financiar extern al statelor;

crearea FMI şi Băncii Mondiale;

crearea OCDE.

Completaţi spaţiile libere cu termenul/termenii potrivit/potriviţi

Prin Tratatul de la Maastricht s-a hotărât introducerea monedei………

6

Răspunsuri: 1 (a, b, e, g); 2 (a, c, d, f); 3 (a, c, e, f, h, k, l); 4 (a, b, d, f, g, h, i); 5 (euro).

TEMA 2 - PIAŢA MONETARĂ NAŢIONALĂ ŞI INTERNAŢIONALĂ

Piaţa monetară este o componentă importantă a pieţei valutar-financiare. În funcţie de natura

operaţiunilor care se derulează pe piaţa monetară, aceasta are două mari segmente: piaţa monetară

naţională şi piaţa monetară internaţională. În cadrul pieţei monetare naţionale, operaţiunile, cu

scadenţe mai mici de 1 an, se efectuează în moneda naţională. Piaţa monetară naţională este şi

spaţiul în care statele îşi promovează politica monetară. Cele mai importante instrumente ale

politicii monetare a statelor sunt: modificarea taxei oficiale a scontului; rezervele minime

obligatorii ale băncilor comerciale la banca centrală; plafonarea masei monetare de reescont la

banca centrală; operaţiunile pe piaţa liberă (open market operations); agregatele monetare şi de

credit. Piaţa monetară internaţională este spaţiul în care operaţiunile se derulează atât în moneda

naţională a unuia din parteneri, cât şi în eurovalute. Prin eurovalute se înţeleg valutele depozitate în

bănci situate în afara teritoriului şi jurisdicţiei ţării care a emis valuta respectivă. Principalii factori

care au determinat apariţia şi extinderea pieţei eurovalutelor au fost: accentuarea războiului rece;

introducerea de către SUA şi alte ţări a unor măsuri administrative privind plata dobânzilor la

depozite sau mişcările de capital; criza petrolieră; activitatea desfăşurată de societăţile

transnaţionale; deficitul cronic în balanţa de plăţi a SUA; trecerea la convertibilitatea externă

deplină a mai multor valute din ţările occidentale şi apariţia valutelor liber utilizabile. Existenţa

pieţei eurovalutelor presupune îndeplinirea mai multor condiţii, între care pot fi menţionate:

moneda naţională să fie liber utilizabilă şi să deţină o pondere importantă în tranzacţiile

internaţionale; să existe diferenţe de rate de dobânzi între diverse valute pe plan naţional şi

internaţional; depozitele efectuate în bănci străine să nu fie afectate de măsuri de control.

Mijloacele de plată internaţionale utilizate în etapa actuală sunt: valutele convertibile; devizele;

monedele internaţionale. Principalele etaloane monetare internaţionale care s-au succedat de-a

lungul istoriei au fost: etalonul bimetalist (aur-argint); etalonul aur; etalonul aur-devize; etalonul

dolar; etalonul DST; etalonul parităţii puterii de cumpărare. Convertibilitatea monetară îmbracă

două forme: convertibilitatea metalică şi convertibilitatea valutară. Convertibilitatea valutară

este de mai multe categorii: convertibilitate de cont curent; convertibilitate valutară limitată;

convertibilitate valutară deplină. Sistemul bancar naţional este structurat pe două niveluri: pe

primul palier se situează banca centrală, iar pe următorul palier celelalte bănci. Principalele funcţii

ale Băncii Naţionale a României sunt: funcţia de emisiune monetară; funcţia de “bancă a băncilor”;

funcţia de implementare a politicii monetare şi de credit; funcţia de gestionare a rezervelor valutare;

7

funcţia de supraveghere bancară; funcţia de monitorizare a cursului valutar; funcţia de administrare

a contului curent al trezoreriei statului.

Cuvinte cheie:

instrumente ale politicii monetare

bancă centrală

eurovalute

valute convertibile

valute liber utilizabile

devize

monede internaţionale

etalon monetar

convertibilitate monetară.

Teste grilă

Alegeţi varianta sau variantele adevărate

Factorii care au determinat apariţia şi extinderea pieţei eurovalutelor au fost:

războiul rece;

războiul din Irak;

criza petrolieră;

activitatea societăţilor transnaţionale;

destrămarea blocului sovietic;

activitatea desfăşurată de FMI;

trecerea la convertibilitatea monetară deplină a mai multor valute şi afirmarea valutelor liber

utilizabile;

apariţia monedei unice euro.

Principalele etaloane monetare internaţionale care s-au succedat de-a lungul istoriei au fost:

etalonul bimetalist (aur-argint);

etalonul aur;

etalonul microprocesor;

etalonul platină;

etalonul aur-devize;

etalonul metric;

8

etalonul DST;

etalonul parităţii puterii de cumpărare.

Răspundeţi dacă următoarele enunţuri sunt adevărate sau false

Eurovaluta este o monedă emisă de Uniunea Europeană.

Eurovaluta este orice monedă emisă de un stat european.

Eurovaluta este o monedă emisă de SUA.

Eurovaluta este o valută depozitată într-o bancă din afara ţării de emisiune a monedei respective.

Completaţi spaţiile libere cu termenul/termenii potriviţi

Principalele categorii de convertibilitate valutară sunt:

a) convertibilitate de cont curent;

b) convertibilitate limitată;

c) ………………………..

Răspunsuri: 1 (a, c, d, g); 2 (a, b, e, g, h); 3 (fals); 4 (fals); 5 (fals); 6 (adevărat); 7 (convertibilitate

deplină sau de capital).

TEMA 3 - ACTIVELE DE REZERVĂ ŞI LICHIDITATEA MONETARĂ

INTERNAŢIONALĂ

Principalele active monetare de rezervă sunt aurul monetar, valutele convertibile,

monedele internaţionale (DST, euro), poziţia creditoare la FMI. Din 1999, conţinutul monetar al

unui DST se determină pe baza unui coş valutar format din 4 valute: USD – 39%, euro – 32%,

yenul japonez – 18% şi lira sterlină – 11%. Cele mai importante funcţii ale rezervelor valutare

sunt: creşterea credibilităţii şi solvabilităţii ţării pe plan extern; surse de echilibrare a balanţei de

plăţi curente; utilizarea unei părţi din rezerve pentru plata serviciului datoriei externe; condiţie de

trecere la convertibilitatea monetară de cont curent şi, ulterior, la convertibilitatea monetară deplină;

rezerva valutară constituie un mijloc la îndemâna băncii centrale pentru intervenţia pe piaţa

valutară; rezerva monetară strategică trebuie să facă faţă unor situaţii şi cereri monetare

excepţionale; rezerva valutară contribuie la obţinerea unor venituri, prin efectuarea de plasamente în

depozite bancare sau titluri de valoare. Principalele căi de sporire a activelor monetare de

rezervă sunt: sporirea producţiei autohtone de aur şi cumpărarea unei părţi a acesteia de către banca

centrală; cumpărarea de aur monetar de pe pieţele internaţionale; alocarea periodică de către FMI a

DST în favoarea statelor membre; utilizarea unei părţi a excedentului valutar din balanţa de plăţi

9

curente ca sursă de sporire a rezervelor valutare ale băncii centrale; contractarea de credite externe

în valută de pe piaţa internaţională a creditului; cumpărarea de către banca centrală a unei părţi din

valuta încasată de agenţii economici şi vândută pe piaţa valutară; cumpărarea de către banca

centrală a unei părţi din valuta intrată în ţară prin efectuarea de investiţii externe de portofoliu. Din

punct de vedere al lichidităţii, activele de rezervă pot fi grupate în: active monetare primare, care

au un grad ridicat de lichiditate; active monetare secundare, care pot fi transformate uşor în

mijloace de plată lichide; active monetare terţiare, acele active monetare care necesită un anumit

timp pentru a fi transformate în mijloace de plată lichide. Cei mai folosiţi indicatori ai gradului de

lichiditate rezultă din corelarea valorii activelor cu valoarea importurilor: ponderea activelor în

valoarea importurilor; numărul de luni de import asigurat de activele de rezervă. Activitatea de

gestionare a activelor de rezervă monetară internaţională urmăreşte două obiective principale:

(1) lichiditate ridicată şi (2) eficienţă mare.

Cuvinte cheie:

activ monetar de rezervă

DST

coş monetar

lichiditate.

Teste grilă

Alegeţi varianta/variantele adevărate

1. Rezervele monetare ale băncilor centrale sunt formate din:

aur monetar;

minele naţionale de extracţie de aur;

valute convertibile;

fabricile producătoare de hârtie specializate pentru tipărirea bancnotelor;

monede internaţionale (DST, euro);

valutele deţinute de băncile comerciale;

poziţia creditoare la FMI.

2. Principalele căi de sporire a activelor monetare de rezervă sunt:

aurul monetar cumpărat de banca centrală din producţia autohtonă sau de pe pieţele

internaţionale;

depozitarea de către băncile comerciale de valută la banca centrală;

alocarea periodică de către FMI a DST statelor membre;

10

alocarea periodică de către Banca Reglementelor Internaţionale a DST statelor membre;

cumpărarea de către banca centrală de valute de pe piaţa valutară naţională;

contractarea de credite externe în valută de pe piaţa internaţională a creditului;

cumpărarea de către banca centrală a tezaurelor metalice antice descoperite pe şantierele

arheologice.

3. Principalele funcţii ale rezervelor monetare ale băncii centrale sunt:

a) creşterea credibilităţii şi solvabilităţii ţării pe plan extern;

b) plata importurilor curente de mărfuri şi servicii;

c) sursă de echilibrare a balanţei de plăţi curente;

d) acordarea de credite externe;

e) plata datoriei externe;

f) rezervele valutare sunt o condiţie de trecere la convertibilitate monetară;

g) funcţia de rezervă monetară strategică.

Completaţi spaţiile libere cu termenul/termenii potriviţi

4. Obiectivele activităţii de gestionare a activelor de rezervă monetară internaţională sunt

(1)………şi (2)………

5. Drepturile speciale de tragere reprezintă un coş format din patru valute: USD, euro, yenul

japonez şi………

Răspunsuri: 1 (a, c, e, g); 2 (a, c, e, f); 3 (a, c, e, f, g); 4 (lichiditate; eficienţă); 5 (lira sterlină).

TEMA 4 - MECANISMUL CURSULUI DE SCHIMB VALUTAR ŞI PIAŢA

VALUTARĂ

Cursul valutar reprezintă raportul cantitativ dintre două monede, care se stabileşte pe piaţa

valutară. Cursul de schimb valutar poate fi exprimat ca raport între moneda naţională şi moneda

străină sau ca raport între moneda străină şi moneda naţională. Din aceste formule rezultă metodele

de cotare a valutelor: cotare directă; cotare indirectă; cotare încrucişată. Tipologia cursurilor de

schimb valutar: (1) după criteriul stabilităţii: cursuri valutare fixe; cursuri valutare relativ stabile

sau relativ fluctuante; cursuri valutare flotante; (2) după criteriul sferei de formare şi utilizare a

cursului valutar: cursul valutar oficial; cursul valutar interbancar; cursul valutar bursier; cursul

caselor de schimb valutar; cursul valutar al pieţei negre; (3) după criteriul sensului tranzacţiilor

valutare: cursul valutar de cumpărare a valutei; cursul valutar de vânzare a valutei; (4) după

11

criteriul timpului de finalizare a tranzacţiei: cursul valutar la vedere (spot); cursul valutar la

termen (forward); (5) după criteriul metodei de cotare a valutei: cursuri valutare bazate pe cotare

directă (incertă); cursuri valutare bazate pe cotare indirectă (certă); cursuri valutare încrucişate; (6)

după criteriul modelului de stabilire şi fundamentare a cursului valutar: cursuri valutare

nominale; cursul valutar efectiv; cursul valutar efectiv real. Factorii care influenţează nivelul şi

evoluţia cursului valutar pot fi clasificaţi în următoarele grupe: factori economici (nivelul

producţiei şi productivităţii muncii; PIB pe locuitor; structura pe ramuri şi subramuri a producţiei

naţionale; calitatea şi competitivitatea produselor; ciclul economic etc.); factori de natură

monetar-financiară (rata inflaţiei; procentul dobânzii; bugetul; gradul de fiscalitate; volumul masei

monetare în circulaţie; soldul balanţei plăţilor curente; soldul balanţei capitalului); factori de

natură social-politică (mişcările sociale; stabilitatea politică; strategiile de dezvoltare); factori de

natură psihologică (zvonuri, programe electorale etc.). Principalele modele de determinare a

nivelului real al cursului de schimb valutar sunt: modelul parităţii puterii de cumpărare a

monedelor; modelul ratei dobânzii; modelul coşului valutar.

Printre cele mai importante funcţii ale pieţei valutare se numără: conversia unei monede

naţionale convertibile în alte monede naţionale convertibile, în scopul efectuării de plăţi rezultate

din contractele comerciale; asigurarea de resurse financiare adecvate necesare acordării de credite

externe sau rambursării acestor credite; crearea de disponibilităţi băneşti în valute convertibile

necesare plăţii dobânzilor la obligaţiuni, la credite, comisioane şi speze bancare; transformarea în

monedă locală a fondurilor băneşti utilizate pentru efectuarea de investiţii externe, reconversia

acestor fonduri în monede străine convertibile pentru repatrierea investiţiilor, profiturilor şi

dividendelor; transformarea unor fonduri băneşti dintr-o monedă străină în altă monedă străină, în

scopul obţinerii unui câştig sau evitării unei pierderi; transformarea monedei din conturile bancare

în valute efective. Principalele cauze care au determinat dezvoltarea rapidă a pieţei valutare

sunt: ritmul şi volumul ridicat şi în creştere al comerţului internaţional cu mărfuri; comerţul

internaţional cu servicii; investiţiile internaţionale; trecerea tot mai multor monede la diferite forme

de convertibilitate; dezvoltarea pieţei eurovalutare; creşterea instabilităţii cursurilor de schimb;

amplificarea activităţii desfăşurată de societăţile transnaţionale; dezechilibrul generalizat al

balanţelor de plăţi curente; apariţia unor tehnici noi de operare pe pieţele valutare; afirmarea şi

utilizarea tehnicilor moderne de telecomunicaţii şi tehnicii viramentului bancar. Crearea şi

dezvoltarea pieţei valutare presupun existenţa unor condiţii prealabile: convertibilitatea

deplină a monedelor şi eliminarea restricţiilor din calea mişcării internaţionale libere a valutelor;

dezvoltarea şi diversificarea sistemului bancar şi de burse; existenţa unui mecanism de formare

promptă şi corectă a cursului de schimb valutar; existenţa unor reglementări scrise şi nescrise care

12

trebuie respectate de toţi operatorii valutari. Piaţa valutară cuprinde două mari segmente: piaţa

valutară naţională şi piaţa valutară internaţională. Indiferent de particularităţile diferitelor pieţe

valutare naţionale, mecanismul pieţei de schimb valutar se referă la: instituţii şi persoane

autorizate să efectueze operaţiuni cu devize; reglementări privind desfăşurarea activităţilor de

schimb valutar; proceduri de stabilire, cotare şi publicare a cursurilor de schimb valutar; metode şi

tehnici de intervenţie a băncii centrale sau autorităţii monetare cu atribuţii în domeniul schimbului

de devize. Participanţii la activităţile pieţei de schimb valutar sunt grupaţi, în principiu, în trei mari

grupe: segmentul primar (structura care generează cerere şi ofertă de monedă străină); segmentul

principal sau interbancar; segmentul de supraveghere al operaţiunilor valutare. Principalele

categorii de operaţiuni pe piaţa valutară sunt: operaţiuni valutare la vedere (spot); operaţiuni

valutare la termen (forward); operaţiuni de schimb de tip SWAP; operaţiuni de hedging valutar;

operaţiunea de arbitrajare de curs valutar; operaţiuni de plasamente şi depozite valutare; vânzarea-

cumpărarea de valută efectivă contra valută în cont; operaţiuni valutare speculative; operaţiuni

derivate. În România, în perioada 1990-1994 s-au creat premisele formării unei pieţe valutare:

crearea instituţiilor necesare funcţionării pieţei valutare; introducerea dreptului de proprietate asupra

valutelor pentru rezidenţi; trecerea la convertibilitatea de cont curent; înfiinţarea în 1994 a pieţei

valutare interbancare; alături de piaţa interbancară se dezvoltă şi piaţa caselor de schimb valutar.

Piaţa valutară în ţara noastră este reglementată de normele valutare emise de Banca Naţională a

României.

Cuvinte cheie:

curs valutar

cotare valutară

tranzacţii valutare

formarea cursului valutar

piaţa valutară/piaţa devizelor

piaţa valutară naţională

piaţa valutară internaţională

operaţiune valutară.

Teste grilă

Alegeţi varianta/variantele adevărate

Evoluţia cursului de schimb valutar este determinată de următorii factori monetar-financiari:

rata inflaţiei;

evoluţia producţiei şi productivităţii muncii;

13

zvonuri şi alegeri electorale;

rata dobânzii;

bugetul;

soldul balanţei plăţilor curente;

greve.

Răspundeţi dacă următoarele enunţuri sunt adevărate sau false

După criteriul stabilităţii, cursurile valutare pot fi:

fixe;

stabile;

flotante.

După criteriul sensului tranzacţiilor valutare, cursurile valutare pot fi: oficiale, interbancare,

bursiere, ale caselor de schimb valutar şi ale pieţei negre.

După criteriul timpului de finalizare a tranzacţiilor pe piaţa valutară, cursurile valutare pot fi: la

vedere (spot) şi la termen (forward).

Completaţi spaţiile libere cu termenul/termenii potrivit/potriviţi

Monedele pot fi cotate direct, indirect şi ………

Răspunsuri: 1 (a, d, e, f); 2 (adevărat); 3 (fals); 4 (adevărat); 5 (încrucişat).

TEMA 5 - PIAŢA INVESTIŢIILOR ŞI CREDITULUI INTERNAŢIONAL

Principalele tipuri de investiţii internaţionale sunt investiţiile externe directe şi investiţiile de

portofoliu. Căile prin care un investitor străin poate să investească în străinătate sunt: implantarea

de sedii în străinătate (sucursale şi filiale); preluarea unei firme locale; fuzionarea cu o firmă

străină; cumpărarea de titluri de valoare (acţiuni şi obligaţiuni) de pe o piaţă externă. Investiţiile

internaţionale (numite şi investiţii străine sau externe) sunt de două tipuri: investiţii străine

directe (ISD) şi investiţii de portofoliu. Din punctul de vedere al cererii de investiţii, factorii

determinanţi ai ISD sunt: dimensiunea pieţei externe; ciclul economic; măsurile de politică

economică; liberalizarea comerţului internaţional; regimul cursului de schimb; liberalizarea

regimului investiţiilor străine; adoptarea programelor de privatizare; integrarea regională. Principalii

“actori” ai investiţiilor internaţionale sunt corporaţiile transnaţionale. Expansiunea corporaţiilor

transnaţionale are efecte atât asupra ţării gazdă, cât şi asupra ţării de origine a corporaţiilor

transnaţionale. Cel mai important motiv de preocupare pe care ţările gazdă îl au faţă de activitatea

14

societăţilor transnaţionale este posibilitatea pierderii controlului naţional asupra unor ramuri sau

sectoare economice. Pentru ţările de origine, activitatea corporaţiilor transnaţionale este privită cu

îngrijorare din cauza faptului că pot influenţa negativ investiţiile interne, pot determina diminuarea

exportului de bunuri şi servicii, pot conduce la sporirea şomajului pe plan intern sau pot crea

dificultăţi în balanţa de plăţi.

Necesitatea creditului în comerţul internaţional este determinată de o multitudine de factori,

între care pot fi menţionaţi: distanţa mare dintre importator şi exportator; concurenţa acerbă pe piaţa

internaţională de mărfuri şi servicii; creşterea în cadrul comerţului internaţional a ponderii

produselor complexe şi de valoare mare; existenţa unei mase mari de lichidităţi care poate fi

valorificată prin credit sau depozite bancare; dezvoltarea şi diversificarea sistemului bancar naţional

şi internaţional; dezechilibrele persistente ale balanţelor de plăţi curente. Clasificarea creditelor:

(1) după criteriul obiectului creditării: credite financiare nelegate de o marfă sau tranzacţie şi

credite comerciale, legate de o marfă sau tranzacţie; (2) după criteriul duratei creditului: credite pe

termen scurt (până la 1 an); credite pe termen mediu (5-7 ani); credite pe termen lung (peste 7-8

ani); (3) după criteriul sursei fondurilor care pot fi mobilizate: fonduri atrase de pe piaţa naţională;

fonduri atrase de pe piaţa internaţională; (4) după criteriul debitorului: credite de export; credite de

import; (5) după criteriul monedei creditului: credite în monedă locală; credite în valute; credite în

eurovalute; (6) după criteriul scopului economic: credite de prefinanţare; credite pe perioada

transportului; credite pentru finanţarea montajului şi asamblării instalaţiilor complexe; credite după

livrare pentru punerea instalaţiilor în funcţiune; credite pentru finanţarea vânzării şi activităţii de

marketing; (7) după criteriul costului: credite la rata dobânzii de piaţă; credite la rata dobânzii

preferenţiale; credite la rata dobânzii interbancare; (8) după criteriul garanţiei prezentate de

debitor: credite negarantate; credite garantate. Creditul internaţional cunoaşte două mari forme:

creditul comercial (tradiţional) şi eurocreditele. Principalele tehnici de creditare şi finanţare a

comerţului exterior sunt : avansul bancar; credite în descoperit de cont; scontarea; acceptul bancar;

cesiunea de creanţe; factoring-ul; forfetarea; leasing-ul; plăţile progresive; creditul furnizor; creditul

cumpărător; liniile de credit (stand-by). Eurocreditele sunt un segment al pieţei creditului financiar

internaţional. Între caracteristicile eurocreditelor se numără: monedele utilizate în acordarea

creditului sunt eurovalute; valoarea creditului este foarte mare; creditul este acordat de un grup de

bănci constituite în consorţiu sau sindicat; dobânda la eurocredite este variabilă; creditul se acordă,

în general, pe termen mijlociu; debitorul poate utiliza creditul în tranşe. Principalele clauze

valutar-financiare ale unui acord de credit internaţional sunt: volumul sau plafonul creditului;

ponderea creditului faţă de valoarea tranzacţiei; valuta în care se acordă creditul; durata totală a

creditului; nivelul dobânzii; marja peste dobândă; instituţia de asigurare a creditului; perioada de

15

graţie; intervalul dintre două rambursări; categoriile şi nivelul comisioanelor; nivelul spezelor

bancare. Elementele componente ale costului creditului pot fi: dobânda; marja de risc peste

dobândă; prima de asigurare a creditului; comisioanele; spezele bancare.

Cuvinte cheie:

piaţa investiţiilor internaţionale

investiţii internaţionale

investiţii străine directe

investiţii de portofoliu

corporaţii transnaţionale

credit internaţional

dobândă internaţională

costul creditului internaţional

credite financiare

eurocredite

credite comerciale

marjă de risc

primă de asigurare

acord de credit internaţional.

Teste grilă

Alegeţi varianta sau variantele adevărate

Principalele căi prin care un investitor străin poate să investească în străinătate sunt:

a) implantarea de sedii în străinătate (sucursale şi filiale);

b) preluarea unei firme locale;

c) fuzionarea cu o firmă străină;

d) cumpărarea de titluri de valoare de pe piaţa externă;

e) utilizarea rezervei valutare a băncii centrale.

Răspundeţi dacă următoarele enunţuri sunt adevărate sau false

Principalele tipuri de investiţii internaţionale sunt investiţiile externe directe şi investiţiile de

portofoliu.

După criteriul obiectului creditării, creditele pot fi financiare sau comerciale.

Eurocreditele sunt credite acordate în moneda unică euro.

16

Completaţi spaţiile libere cu termenul/termenii potrivit/potriviţi

Elementele costului unui credit financiar garantat sunt: dobânda,………, comisioanele,………,

spezele bancare.

Răspunsuri: 1 (a, b, c, d); 2 ( adevărat); 3 (adevărat); 4 (fals); 5 (marja de risc peste dobândă; prima

de asigurare).

TEMA 6 - ECHILIBRUL VALUTAR-FINANCIAR. SISTEMUL DE BALANŢE

EXTERNE

Schimburile economice internaţionale, acordarea de credite financiare sau efectuarea de

investiţii externe presupun mişcări monetare (valutare) externe. Multitudinea fluxurilor valutare cu

străinătatea sunt reflectate în balanţa de plăţi externe. Balanţa de plăţi externe reprezintă un tablou

sintetic al încasărilor şi plăţilor realizate cu străinătatea în decurs de 1 an. FMI a elaborat structura

standard a balanţei de plăţi externe. Cea mai importantă secţiune a balanţei de plăţi externe este

contul curent, care include sumele încasate şi plăţile efectuate în comerţul cu mărfuri (bunuri

materiale), cu servicii, veniturile din mişcarea internaţională a factorilor de producţie şi transferuri

curente. În general, ponderea principală o deţine comerţul cu mărfuri, respectiv balanţa comercială,

după care urmează serviciile şi celelalte două conturi. Contul curent sau balanţa plăţilor curente

poate avea sold activ, pasiv sau echilibrat (rar). Secţiunea a II-a a balanţei de plăţi externe este

contul de capital şi financiar, care reprezintă operaţiunile de investiţii directe sau de portofoliu,

creditele pe diferite perioade, operaţiunile de capital, mişcarea internaţională a rezervelor valutare

ale băncii centrale şi alte poziţii. Contul de capital şi financiar are funcţia principală de echilibrare a

contului curent. Astfel, un cont curent deficitar este acoperit cu excedentele din contul de capital şi

financiar, prin care se atrag resurse financiare externe; şi invers, un cont curent excedentar

presupune plasamente în exterior şi, deci, un deficit în contul de capital şi financiar. Secţiunea a III-

a a balanţei este contul erori şi omisiuni, care, în prima fază are un rol contabil şi statistic în scopul

asigurării echilibrului general al balanţei de plăţi externe.

Principalele căi de utilizare a soldului activ al contului curent al balanţei de plăţi externe

sunt: efectuarea de investiţii directe în străinătate; efectuarea de investiţii de portofoliu; acordarea

de credite străinătăţii; banca centrală a ţării cu excedent poate cumpăra valute de pe piaţa valutară

unde apare excedentul valutar pentru sporirea propriilor rezerve monetare. Acoperirea soldului

deficitar al contului curent se poate realiza prin mai multe căi, între care cele mai importante sunt:

17

ajutoarele sau creditele nerambursabile; atragerea de capital străin prin investiţii externe directe şi

investiţii de portofoliu; contractarea de credite bancare străine.

Creanţele externe reprezintă drepturile băneşti pe care trebuie să le primească în viitor un

stat sau o societate comercială ca urmare a acordării unui alt stat sau unei societăţi comerciale dintr-

o ţară străină a unor credite financiare sau comerciale care au o scadenţă cu termen de rambursare

de peste un an. Principalii indicatori prin care se măsoară datoria externă sunt: datoria externă

totală raportată la încasările din exportul de mărfuri şi servicii (EDT/XGS); gradul de îndatorare

care reprezintă raportul dintre totalul datoriei externe şi produsul naţional brut (EDT/GNP); rata

serviciului datoriei externe, ca raport dintre serviciul datoriei externe şi încasările anuale din

exportul de bunuri şi servicii (TDS/XGS); rata serviciului dobânzilor plătite raportat la exportul de

bunuri şi servicii (INT/XGS); valoarea rezervelor valutare raportate la valoarea importurilor de

bunuri şi servicii (REZ/MGS) în luni; raportul între datoria pe termen scurt şi datoria externă totală

(Short-term/EDT); ponderea datoriei concesionale în totalul datoriei externe (CD/EDT); corelaţia

între datoria multilaterală (credite ale organismelor internaţionale) şi totalul datoriei externe

(multilateral/EDT). Principalele direcţii de acţiune pentru soluţionarea crizei datoriei externe a

ţărilor în curs de dezvoltare: reducerea deficitului contului de plăţi curente, cu deosebire prin

facilitarea intensificării exportului de mărfuri; anularea datoriilor externe ale statelor cel mai puţin

dezvoltate; oprirea transferului invers de resurse financiare de la debitori la creditori prin reducerea

datoriei externe şi preluarea unei părţi a ei la finanţarea bugetară a statelor creditoare; reducerea

dobânzilor; ajustarea economică şi reducerea subdezvoltării economice cu sprijinul ţărilor

dezvoltate şi sub egida ONU, FMI şi Băncii Mondiale; cele două organisme neformale care

funcţionează în gestionarea datoriilor externe – Clubul de la Paris, la care participă reprezentanţii

guvernamentali ai celor 10 ţări cele mai dezvoltate, şi Clubul de la Londra, la care participă cele

mai mari bănci creditoare - ar trebui să manifeste mai multă elasticitate în negocierile de redresare a

datoriilor pentru termene mai lungi şi în condiţii de dobândă mai avantajoase şi chiar de anulare a

unor dobânzi şi datorii; crearea pieţelor secundare ale creanţelor prin vânzarea acestora la cote

reduse pe piaţă, chiar ţările debitoare putând să le cumpere; conversia unei părţi a datoriei externe în

active economice autohtone, transformându-se, astfel, creanţele din credite în investiţii directe care

nu grevează datoria externă.

Cuvinte cheie:

balanţa de plăţi externe

cont curent

balanţă comercială

cont de capital şi financiar

18

cont de erori şi omisiuni

sold activ

sold deficitar

creanţe monetare externe

datorie externă

serviciul datoriei externe

datorie multilaterală

criza datoriei externe

Clubul de la Paris

Clubul de la Londra.

Teste grilă

Alegeţi varianta sau variantele adevărate

1. Printre căile de utilizare a soldului activ al contului curent se numără:

obţinerea de credite externe;

atragerea de investiţii directe din străinătate;

efectuarea de investiţii de portofoliu în străinătate;

primirea de ajutoare sau credite nerambursabile.

2. Printre indicatorii datoriei externe se numără:

datoria externă totală raportată la încasările din exportul de mărfuri şi servicii;

raportul dintre totalul datoriei externe şi produsul naţional brut;

serviciul datoriei externe raportat la creanţele externe.

3. Balanţa comercială este formată din:

încasările din exporturile de mărfuri;

investiţiile străine;

contractarea de credite externe;

plăţile pentru importurile de mărfuri;

veniturile realizate de nerezidenţi în străinătate.

Răspundeţi dacă următorul enunţ este adevărat sau fals

4. Principalele secţiuni ale balanţei de plăţi externe sunt: contul curent, contul de capital şi contul

erori şi omisiuni.

19

Răspunsuri: 1 (c); 2 (a, b); 3 (a, d); 4 (adevărat).

SECŢIUNEA A II-A. PLĂŢI ŞI GARANŢII INTERNAŢIONALE

TEMA 7 - PLĂŢILE INTERNAŢIONALE: REGLEMENTĂRI, TEHNICI DE

DECONTARE, SERVICII BANCARE ŞI DOCUMENTE DE PLATĂ

Amplificarea şi diversificarea relaţiilor economice internaţionale au condus, inevitabil, la

dezvoltarea şi perfecţionarea tehnicilor de plată şi serviciilor financiar-bancare oferite agenţilor

economici importatori şi exportatori. Buna derulare a tranzacţiilor internaţionale presupune

existenţa unor acte normative, reguli şi uzanţe, între care cele mai importante sunt: acordurile şi

convenţiile interstatale; reglementările elaborate de Comisia Naţiunilor Unite pentru Comerţul

Internaţional şi Camera de Comerţ Internaţional de la Paris; reglementările naţionale privind plăţile

internaţionale. Unele din cele mai importante clauze ale contractului comercial internaţional sunt

cele referitoare la plăţi, cum ar fi: moneda de contract; preţul mărfii; termenul de livrare a mărfii;

condiţia de livrare a mărfii; documentele de plată; instrumentele de plată şi credit; schema de plată;

modalitatea de plată; garanţiile de plată; soluţionarea litigiilor. Un loc important în derularea plăţilor

internaţionale îl ocupă schema de plată, care poate fi simplă, când plata se face într-un singur

moment sau complexă, când are loc în mai multe momente convenite în contract. Plăţile şi

încasările internaţionale se efectuează prin intermediul băncilor, care şi-au dezvoltat reţele de

corespondenţi bancar şi departamente internaţionale, participând activ şi stimulând derularea

contractelor internaţionale ale clienţilor. O etapă decisivă în creşterea rapidităţii şi siguranţei plăţilor

externe a constituit-o apariţia SWIFT, modalitate care permite transferul instantaneu al fondurilor şi

mesajelor între băncile situate în diverse ţări.

Principalele forme de plată utilizate în comerţul internaţional sunt: ordinul de plată; plata

contra tratei (cambiei) la vedere; plata prin cec; plata contra unei trate (cambii) la termen; plata la

vederea (prezentarea) documentelor în condiţiile unui acreditiv documentar; plata prin negociere a

documentelor în utilizarea unui acreditiv documentar; plata contra garanţiei bancare. Aceste forme

de plată se găsesc atât la modalitatea de plată prin acreditiv, cât şi la modalitatea de plată prin

incaso. Un rol important în efectuarea plăţilor internaţionale îl au documentele de plată, care,

conform practicii bancare şi comerciale sunt clasificate în două grupări: 1) “documente esenţiale”

(din care fac parte factura comercială, documentul de transport şi documentul de asigurare), precum

şi “alte documente” (din care face parte orice alt document prevăzut în acreditivul documentar sau

în ordinul de încasare a incasoului); 2) a doua grupare distinge trei categorii de documente:

comerciale (factura, certificat de calitate, certificat de origine etc.), de transport (conosament,

20

document de transport rutier, feroviar sau fluvial etc.), financiare (cambiile, biletele la ordin, cecuri

şi alte instrumente similare pentru obţinerea plăţii).

Cuvinte cheie:

reglementări monetare internaţionale

Camera de Comerţ Internaţional de la Paris

contract comercial internaţional

schemă de plată

SWIFT

formă de plată

documente de plată

documente comerciale

documente de transport

documente financiare.

Teste grilă

Alegeţi varianta sau variantele adevărate

1. Derularea tranzacţiilor internaţionale presupune existenţa unor acte normative, reguli şi uzanţe,

între care cele mai importante sunt:

acorduri şi convenţii interstatale;

reglementări elaborate de Camera de Comerţ Internaţională de la Paris;

deciziile OCSE;

reglementări naţionale privind plăţile internaţionale.

Răspundeţi dacă următoarele enunţuri sunt adevărate sau false

2. Clauzele de plată dintr-un contract comercial internaţional pot fi: moneda de contract, preţul

mărfii, termenul de livrare, condiţia de livrare, instrumentele de plată şi credit, schema de plată,

modalităţi şi garanţii de plată.

3. Documentele esenţiale care stau la baza plăţilor internaţionale sunt: factura comercială,

documentul de transport şi documentele financiare.

Completaţi spaţiile libere cu termenul/termenii potrivit/potriviţi

4. În derularea plăţilor internaţionale, schema de plată poate fi simplă sau ……….

21

Răspunsuri: 1 (a, b, d); 2 (adevărat); 3 (fals); 4 (complexă).

TEMA 8 – INSTRUMENTELE INTERNAŢIONALE DE PLATĂ ŞI CREDIT

Cambia este un titlu de credit prin care o persoană denumită trăgător (vânzătorul,

exportatorul, creditorul) dă ordin unei alte persoane denumită tras (cumpărătorul, importatorul,

debitorul) de a plăti la scadenţă o sumă de bani unei terţe persoane denumită beneficiar (banca

trăgătorului, trăgătorul însuşi, un creditor al trăgătorului) sau la ordinul acesteia. Principalele funcţii

ale cambiei sunt: instrument de credit; instrument de plată; instrument de garanţie a plăţii. Pentru a

fi valabilă din punct de vedere juridic, cambia este un înscris care trebuie să cuprindă anumite

elemente esenţiale (obligatorii): denumirea de cambie; ordinul pur şi simplu necondiţionat de a

plăti o sumă de bani; numele, prenumele şi domiciliul trasului; numele, prenumele şi domiciliul

beneficiarului; data şi locul emiterii; scadenţa; locul plăţii; semnătura autografă a trăgătorului.

Scadenţa poate fi: la prezentare; la o dată fixă; după un anumit termen de la vedere sau acceptare;

după o perioadă limită de la data emiterii. În afară de elementele esenţiale, cambiile pot avea

menţiuni facultative, printre care cele mai importante sunt: clauza “nu la ordin”; clauza după aviz;

clauza fără procură; menţiuni referitoare la dobândă. Mecanismul emiterii, circulaţiei şi încasării

cambiei presupune: girul, cesiunea, acceptarea, plata, regresul, protestul de neacceptare, protestul de

neplată. Principalele operaţiuni care se pot efectua cu o cambie sunt: forfetarea, scontarea,

rescontarea, girul.

Biletul la ordin este un titlu de credit prin care o persoană denumită emitent se angajează să

efectueze la scadenţă plata unei sume de bani în favoarea beneficiarului sau la ordinul acestuia. Spre

deosebire de cambie care în procesul creării sale pune în legătură trei persoane, biletul la ordin pune

în legătură două persoane: emitentul, în calitate de debitor, şi beneficiarul, în calitate de creditor.

Biletul la ordin îndeplineşte aceleaşi funcţii ca şi cambia: funcţia de instrument de plată; funcţia de

instrument de credit; funcţia de instrument de garantare. Pentru a fi valabil din punct de vedere

juridic, biletul la ordin trebuie să cuprindă următoarele menţiuni obligatorii: denumirea de bilet la

ordin; promisiunea necondiţionată de plată a unei sume determinate de bani; scadenţa; data şi locul

emiterii; indicarea locului unde se va efectua plata; numele beneficiarului; semnătura emitentului.

Scadenţa poate fi indicată astfel: printr-o dată fixă; la vedere (prezentare); după un anumit interval

de la emitere sau de la vedere. Operaţiunile prezentate la cambie sunt valabile şi în cazul biletului

la ordin: avalul, protestul, scontarea, rescontarea, forfetarea, girul. Excepţie face operaţia de

acceptare, care nu mai este necesară deoarece biletul la ordin este emis de însuşi debitorul.

Cecul este un înscris prin care o persoană denumită trăgător dă ordin unei bănci, denumită

tras, de a plăti din contul său o sumă de bani în favoarea beneficiarului. În procesul creării sale

22

intervin trei persoane: trăgătorul, emitentul instrumentului, care pe baza disponibilului pe care îl

are în cont, dă ordin băncii să efectueze plata la prezentarea cecului; trasul, banca autorizată să

efectueze plata; beneficiarul, terţă persoană sau chiar trăgătorul, persoana care încasează suma de

bani. Menţiunile obligatorii ale cecului sunt: denumirea de cec; ordinul necondiţionat de plată a

sumei de bani înscrisă în titlu; numele plătitorului (trasului); locul unde se efectuează plata; data

emiterii; semnătura autografă a trăgătorului. Modalităţile de transmitere a cecului sunt: girarea;

cesiunea de creanţă ordinară; remiterea simplă. Principalele tipuri de cecuri cunoscute în literatura

de specialitate şi activitatea practică sunt: cecul la purtător; cecul barat; cecul confirmat; cecul

circulator; cecul de călătorie; eurocecul. O alternativă la instrumentele de plată tradiţionale este

cardul. Principalele tipuri de carduri sunt: cartea de credit (credit card); cartea de debit (debit

card); cărţi de plată emise de bănci; cărţi de plată emise de comercianţi; cărţi de plată emise de alte

instituţii sau organizaţii financiare; cărţi de plată naţionale (carduri naţionale); cărţi de plată

internaţionale.

Cuvinte cheie:

cambia

trăgător

tras

beneficiar

relaţii cambiale

protest

regres

biletul la ordin

emitent

beneficiar

cecul

cardul.

Teste grilă

Alegeţi varianta sau variantele adevărate

1. Printre elementele esenţiale (obligatorii) ale unei cambii se numără:

denumirea expresă de cambie;

ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani;

numele şi prenumele trasului şi a rudelor sale până la gradul trei;

23

scadenţa.

2. Modalităţile de transmitere a cecului sunt:

a) girarea;

b) cesiunea;

c) acceptarea;

d) scontarea;

e) forfetarea.

3. Principalele tipuri de cecuri sunt:

cecul la purtător;

cecul barat;

cecul de tranzit;

cecul confirmat;

cecul tradiţional.

Răspundeţi dacă următoarele enunţuri sunt adevărate sau false

4. Funcţiile cambiei sunt: instrument de credit, instrument de plată, instrument de garanţie a plăţii.

5. Participanţii la cec sunt: trăgătorul (emitentul), trasul şi beneficiarul.

Răspunsuri: 1 (a, b, d); 2 (a, b); 3 (a, b, d); 4 (adevărat); 5 (adevărat).

TEMA 9 – MODALITĂŢI INTERNAŢIONALE DE PLATĂ

Principalele modalităţi de plată utilizate în comerţul internaţional sunt: acreditivul

documentar; incasoul documentar şi ordinul de plată. Potrivit reglementărilor interne şi

internaţionale, acreditivul documentar este modalitatea de plată prin care importatorul dă ordin

băncii sale să plătească exportatorului contravaloarea mărfurilor exportate sau serviciilor prestate

contra prezentării de către exportator a unor documente întocmite în strictă conformitate cu termenii

şi condiţiile acreditivului. Pe plan internaţional, acreditivul documentar este guvernat de Regulile şi

Uzanţele Uniforme (Publicaţia 500), document emis de Camera de Comerţ Internaţională de la

Paris. Principalii participanţi la acreditivul documentar sunt: ordonatorul acreditivului

(importatorul); beneficiarul acreditivului (exportatorul); banca emitentă (banca importatorului);

banca corespondentă. În funcţie de instrucţiunile incluse în textul acreditivului şi de rolul pe care îl

are, banca corespondentă poartă diferite denumiri: bancă avizatoare sau notificatoare; bancă

24

plătitoare; bancă acceptantă sau trasă; bancă negociatoare; bancă confirmatoare. Mecanismul

derulării acreditivului documentar presupune parcurgerea mai multor etape: (1) încheierea

contractului comercial internaţional între importator şi exportator; (2) importatorul ordonator dă

ordin băncii sale, banca emitentă să deschidă acreditivul; (3) banca emitentă deschide acreditivul;

(4) banca exportatorului avizează exportatorul cu privire la deschiderea acreditivului; (5) după ce a

constatat că termenii acreditivului sunt similari celor din contract, exportatorul livrează marfa; (6)

exportatorul întocmeşte setul de documente pe care îl remite băncii sale; (7) dacă este şi bancă

plătitoare, banca exportatorului verifică concordanţa documentelor cu cerinţele acreditivului, după

care efectuează plata contravalorii mărfurilor către exportator; (8) banca exportatorului remite

documentele băncii emitente; (9) la primirea documentelor, banca emitentă efectuează o nouă

verificare şi dacă va constata că toate condiţiile au fost îndeplinite, rambursează banii băncii

plătitoare; (10) banca emitentă debitează contul importatorului cu valoarea corespunzătoare mărfii

livrate, după care remite setul de documente importatorului; (11) în posesia documentelor,

importatorul poate ridica marfa. Elementele esenţiale ale unui acreditiv documentar sunt: numele şi

adresa băncii emitente; numele şi adresa băncii corespondente; denumirea şi adresa ordonatorului;

data emiterii acreditivului; tipul acreditivului; valoarea acreditivului; termenul de valabilitate a

acreditivului; locul prezentării documentelor; menţiuni privind livrările parţiale, transbordările;

descrierea mărfii; condiţia de livrare; termenul de expediere a mărfii; locul de încărcare/descărcare;

documentele de plată; perioada de prezentare a documentelor; comisioanele bancare. Principalele

documente utilizate în derularea unui acreditiv documentar sunt: factura comercială; factura

consulară; documentele de transport; certificatul sau poliţa de asigurare; certificatul de origine a

mărfii; certificatul de inspecţie a mărfii; certificatul de calitate a mărfii; certificatul de greutate; lista

de colete; certificatul de circulaţie a mărfii; certificatul fito-sanitar. Tipuri de acreditive

documentare: (1) din punct de vedere al naturii operaţiunilor se disting: acreditive comerciale şi

acreditive necomerciale; (2) din punct de vedere al naturii angajamentului bancar: acreditive

revocabile, acreditive irevocabile şi acreditive irevocabile confirmate; (3) din punct de vedere al

domiciliului: acreditive domiciliate în ţara exportatorului, acreditive domiciliate în ţara

importatorului, acreditive domiciliate într-o ţară terţă; (4) din punct de vedere al clauzelor şi

particularităţilor din mecanismul de derulare: acreditive transferabile, acreditive cesionate,

acreditive back-to-back, acreditive reînnoibile (revolving), acreditive cu clauză roşie, acreditive

stand-by; (5) din punct de vedere al modului de stingere a obligaţiei de plată: acreditive cu plata la

vedere, acreditive cu plata diferată, acreditive cu plata prin acceptare, acreditive cu plata prin

negociere, acreditiv mixt. Ca orice modalitate de plată, pentru importatori şi exportatori, acreditivul

documentar prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje.

25

Potrivit reglementărilor internaţionale, incaso documentar este modalitatea de plată care

constă în simpla vehiculare de documente prin intermediul băncilor potrivit instrucţiunilor date de

exportator, în scopul obţinerii plăţii şi/sau acceptării sau eliberării documentelor în alte condiţii. La

fel ca în cazul acreditivului documentar, Camera de Comerţ Internaţională de la Paris a elaborat o

serie de reguli uniforme care să guverneze derularea operaţiunilor pe bază de incaso. Actuala

versiune a fost adoptată în 1995 sub titlul de “Reguli Uniforme ale Camerei de Comerţ

Internaţionale privind Incasourile” (Publicaţia 522). Conform Publicaţiei 522, documentele

vehiculate de bănci pot fi de două feluri: financiare (cambiile, biletele la ordin, cecurile etc.) şi

comerciale (facturile, documentele de transport, documentele de asigurare, alte documente

similare). În funcţie de documentele vehiculate există două tipuri de incasouri: incasoul simplu şi

incasoul documentar. Participanţii implicaţi la operaţiunea pe bază de incaso sunt: ordonatorul

(exportatorul); banca remitentă (banca din ţara exportatorului); banca colectoare (banca însărcinată

cu încasarea); banca prezentatoare; trasul (importatorul). Principalele etape în derularea plăţilor

prin incaso documentar sunt: (1) încheierea contractului comercial internaţional; (2) exportatorul

livrează marfa importatorului; (3) după livrarea mărfii, exportatorul întocmeşte setul de documente

pe care îl remite băncii sale împreună cu ordinul de încasare; (4) banca remitentă transmite

documentele băncii însărcinată cu încasarea (care poate fi aceeaşi cu banca prezentatoare); (5)

banca prezentatoare (banca importatorului) avizează importatorul de primirea documentelor; (6) în

cazul plăţii contra documente, importatorul ordonă plata; (7) banca prezentatoare debitează contul

importatorului şi îi eliberează documentele; (8) concomitent, banca importatorului efectuează plata

către banca exportatorului, care, ulterior, creditează contul exportatorului. Principalele instrucţiuni

cuprinse în ordinul de încasare sunt: detalii privind banca de la care s-a primit incasoul; detalii

despre ordonator; detalii despre tras; detalii despre banca prezentatoare; suma şi valuta în care

trebuie să se efectueze plata; lista cu documentele anexate; condiţiile de eliberare a documentelor;

spezele şi comisioanele; dobânda; instrucţiuni în caz de neplată. Riscul major în cazul plăţii prin

incaso este suportat de exportator care nu are nici o certitudine că va încasa contravaloarea mărfii

exportate. Din această cauză, plata prin incaso este recomandată în cazul în care între importator şi

exportator există încredere deplină, iar bonitatea importatorului nu poate fi pusă la îndoială.

Ordinul de plată este modalitatea de decontare prin care ordonatorul dă dispoziţie băncii

sale să efectueze plata unei sume de bani în favoarea beneficiarului, ca urmare a unei datorii

preexistente. Principala caracteristică a ordinului de plată este revocabilitatea, în sensul că

ordonatorul poate revoca sau modifica instrucţiunile de plată în orice moment până la achitarea

sumei de bani beneficiarului. În funcţie de modul în care se încasează suma de bani, ordinul de

plată poate fi simplu, în situaţia în care pentru a primi suma de bani beneficiarul nu trebuie să

26

prezinte vreun document sau documentar, caz în care, pentru a intra în posesia banilor, beneficiarul

este condiţionat de prezentarea anumitor documente. Participanţii implicaţi în derularea unui ordin

de plată sunt: ordonatorul, banca ordonatorului, beneficiarul, banca beneficiarului. Pe lângă băncile

care deservesc importatorul şi exportatorul, în derularea ordinului de plată pot interveni şi alte

instituţii bancare, care au rolul de a intermedia operaţiunea. Principalele menţiuni cuprinse în

ordinul de plată sunt: numele şi adresa ordonatorului; numele şi adresa beneficiarului; denumirea şi

adresa băncii ordonatoare; denumirea şi adresa băncii beneficiarului; ordinul de plată prin indicarea

sumei care urmează a fi plătită şi valutei de plată; pentru ordinul de plată documentar se precizează

şi documentele care trebuie prezentate. Principalele etape în derularea unui ordin de plată

documentar sunt: (1) ordonatorul emite ordinul de plată; (2) banca ordonatoare transmite

instrucţiunile privind efectuarea plăţii prin ordin de plată băncii plătitoare; (3) banca plătitoare

avizează beneficiarul de primirea ordinului de plată; (4) beneficiarul prezintă documentele solicitate

prin ordinul de plată; (5) după ce a constatat că documentele prezentate îndeplinesc condiţiile

prevăzute în ordinul de plată, banca plătitoare efectuează plata în favoarea beneficiarului; (6)

ulterior, banca plătitoare transmite documentele băncii ordonatoare şi solicită acoperirea plăţii; (7)

la primirea documentelor, banca ordonatoare debitează contul ordonatorului şi creditează contul

băncii plătitoare; (8) banca ordonatoare eliberează documentele ordonatorului.

Cuvinte cheie:

modalitate de plată

acreditiv documentar

ordonator

bancă emitentă

beneficiar

bancă corespondentă

Publicaţia 500 a CCI

incaso documentar

ordonator

bancă remitentă

bancă colectoare

bancă prezentatoare

tras

ordin de încasare

Publicaţia 522 a CCI

27

ordinul de plată

ordonator

banca ordonatorului

beneficiar

banca beneficiarului.

Teste grilă

Alegeţi varianta sau variantele adevărate

Principalele modalităţi de plată utilizate în comerţul internaţional sunt:

acreditivul documentar;

incasoul documentar;

cecul;

ordinul de plată;

cambia.

Acreditivul documentar este emis de:

a) banca importatorului;

b) banca vânzătorului;

c) o bancă neutră.

Între tipurile de acreditive documentare se numără:

acreditive comerciale;

acreditive revocabile;

acreditive irevocabile;

acreditive irevocabile confirmate;

acreditive barate.

Participanţii în derularea unui ordin de plată sunt:

ordonatorul;

banca ordonatorului;

societatea de asigurări;

beneficiarul;

banca beneficiarului;

28

garantul.

Răspundeţi dacă următoarele enunţuri sunt adevărate sau false

Participanţii la un incaso documentar sunt: ordonatorul, banca remitentă, banca colectoare, banca

prezentatoare, trasul.

Principala caracteristică a ordinului de plată este revocabilitatea, în sensul că ordonatorul poate

revoca sau modifica instrucţiunile de plată în orice moment până la achitarea sumei de bani

beneficiarului.

Răspunsuri: 1 (a, b, d); 2 (a); 3 (a, b, c, d); 4 (a, b, d, e); 5 (adevărat); 6 (adevărat).

TEMA 10 - GARANŢII, PLĂŢI ŞI GARANŢI ÎN DECONTĂRILE

INTERNAŢIONALE

Derularea schimburilor internaţionale incumbă anumite riscuri (economice, în afaceri,

financiare etc.), care presupun recurgerea la diferite tipuri de garanţii: reale (gaj, ipotecă,

privilegiile creditorului de a-şi încasa creanţa cu prioritate faţă de alţi creditori, clauzele

penalizatoare, arvuna etc.) sau personale (cauţiunea sau fidejusiunea, solidaritatea). Părţile

implicate în derularea unei garanţii sunt: ordonatorul garanţiei, beneficiarul garanţiei, garantul.

Garantul se poate angaja să-şi îndeplinească obligaţia asumată fie prin reparaţie fizică (mai rar), fie

prin reparaţie bănească. În schimburile internaţionale, rolul de garant poate fi îndeplinit, în

principal, de: (1) instituţii bancare şi financiare; (2) societăţi de asigurare; (3) instituţii specializate

în asigurarea creditelor; (4) statul; (5) firme care îndeplinesc cerinţele de a avea rolul de garant; (6)

însuşi partenerul de contract. Practica în materie a evidenţiat faptul că, pentru a putea îndeplini

funcţia de garantare, garanţia sau instrumentul de garantare trebuie să întrunească anumite

condiţii: să existe un patrimoniu independent de relaţia contractuală care să acopere obligaţia

garantată; acest patrimoniu să fie cert; beneficiarul garanţiei să aibă posibilitatea să utilizeze fără

restricţii rezultatul executării garanţiei; debitorul să nu poată să se opună executării garanţiei.

Scrisoarea de garanţie bancară sau garanţia bancară face parte din categoria garanţiilor

personale. Se defineşte prin angajamentul asumat de o bancă de a plăti beneficiarului garanţiei o

sumă de bani, în cazul în care ordonatorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contract.

Sporirea rolului garanţiilor bancare în derularea schimburilor internaţionale a determinat Camera de

Comerţ Internaţional de la Paris să facă eforturi pentru uniformizarea practicilor în materie de

garanţii, prin elaborarea unor reguli uniforme (Reguli uniforme pentru garanţiile contractuale –

1978; Reguli uniforme pentru garanţiile la cerere - 1995). Elementele esenţiale ale unei garanţii

29

bancare sunt: părţile implicate; obiectul garanţiei; valoarea garanţiei; formula de angajament a

băncii; condiţiile şi modul de plată; valabilitatea garanţiei; clauza de legislaţie; clauza de

identificare; semnătura băncii garante. Principalele tipuri de garanţii bancare: (1) după modul de

executare a plăţii: garanţii cu clauză la prima cerere sau garanţii cu clauză de condiţionare a plăţii,

prin prezentarea de către beneficiar a unor documente; (2) după obiectul obligaţiei garantate:

garanţia de participare la licitaţie; garanţia de bună execuţie; garanţia de bună funcţionare; garanţia

de restituire a avansului; garanţia de plată; garanţia de admisie temporară; garanţia de deschidere a

acreditivului documentar. Alte garanţii personale: garanţia comună a băncii şi contractorului;

scrisoarea de credit (acreditivul) stand-by; avalul bancar asupra efectelor de comerţ; garanţia caselor

(societăţilor) de asigurare; garanţia statului.

Alături de garanţiile personale, în schimburile internaţionale sunt folosite şi o serie de

garanţii reale. Garanţiile reale sunt modalităţi de garantare care constau în punerea la dispoziţia

beneficiarului garanţiei a unor bunuri care să asigure plata creanţei garantate, în cazul în care

debitorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contractul comercial. Garanţiile reale pot fi cu

deposedarea debitorului de bunul afectat (ex. gajul) sau fără deposedarea debitorului de bunul

afectat (ex. ipoteca). Principalele tipuri de garanţii reale utilizate în schimburile internaţionale

sunt: ipoteca; gajul; rezervarea dreptului de proprietate; depozitul bancar; vinculaţia mărfurilor.

Ipoteca este o garanţie reală imobiliară, care, pentru a fi asiguratorie pentru beneficiar, trebuie să

îndeplinească anumite condiţii: ipoteca să fie de gradul I; valoarea bunului ipotecat să fie suficient

de mare în comparaţie cu creanţa garantată; durata în timp a bunului ipotecat să fie certă; bunul

ipotecat să fie asigurat împotriva tuturor riscurilor, iar poliţa de asigurare să fie andosată în favoarea

beneficiarului; legislaţia din ţara debitorului să permită străinilor să deţină imobile şi să efectueze

transferuri valutare, în cazul în care ar vinde imobilul constituit drept garanţie.

Cuvinte cheie:

garanţie personală

garanţie reală

reparaţie fizică

reparaţie bănească

garant

ordonatorul garanţiei

beneficiarul garanţiei

scrisoare de garanţie bancară

garanţie la cerere

30

garanţie contractuală

aval bancar

poliţă de asigurare

ipotecă

gaj

rezervarea dreptului de proprietate

vinculaţia

depozitul bancar.

Teste grilă

Alegeţi varianta sau variantele adevărate

Principalele categorii de garanţii personale sunt:

a) scrisoarea de garanţie bancară;

b) ipoteca;

c) avalul;

d) garanţia caselor de asigurare;

e) depozitul bancar;

f) garanţia statului.

Principalele tipuri de garanţii reale sunt:

ipoteca;

acreditivul;

gajul;

vinculaţia;

rezervarea dreptului de proprietate.

Printre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o ipotecă pentru a fi asiguratorie pentru

beneficiar se numără:

a) ipoteca să fie de gradul doi;

b) valoarea bunului ipotecat să fie suficient de mare în comparaţie cu creanţa ipotecată;

c) valoarea în timp a bunului ipotecat să fie certă.

Răspundeţi dacă următorul enunţ este adevărat sau fals

Principalele tipuri de garanţii sunt garanţiile personale şi garanţiile reale.

31

Completaţi spaţiile libere cu termenul/termenii potrivit/potriviţi

Garantul se poate angaja fie pentru reparaţie fizică, fie pentru reparaţie………

Răspunsuri: 1 (a, c, d, f); 2 (a, c, d, e); 3 (b, c); 4 (adevărat); 5 (bănească).

Bibliografie

Baicu, Claudia, Activitatea bancară şi finanţarea comerţului internaţional, ed. a 2-a

revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2010.

Moisuc Constantin (coord.), Ion Roşu-Hamzescu, Claudia Baicu, Elena Gurgu, Finanţe şi

plăţi internaţionale, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2006.

Negruş, Mariana (coord.), Claudia Baicu, Relaţii valutare şi marketing financiar, Editura

Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2007.

Negruş, Mariana, Plăţi şi garanţii internaţionale, Ed. a III-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2006.

Rapoarte anuale BNR.