FERESTRE - Elisabeta isanos nr.18.pdf · Rog, cititori, să-mi spuneţi, de nu vă stric vreun...

FFFEEERRREEESSSTTTRRREEE

BBBUUUCCCUUURRREEEŞŞŞTTTIII,,, AAANNNUUULLL VVVIIIIII,,, nnnrrr... 333 (((111888))) nnnoooiiieeemmmbbbrrriiieee 222000111666

Revistă editată de site-ul www.isanos.ro Suport tehnic: Dragoş RĂDUȚU

Redactor: Andreea SION

Trebuie să tindem mereu spre realizarea ideii de bine, generozitate şi frumuseţe, nici o operă literară nu poate trăi fără ele. Puterea pe care Dumnezeu ne-a dat-o trebuie s-o întrebuinţăm bine, încât în urma noastră arta să devină mai bogată şi oamenii mai buni.

MAGDA ISANOS

FERESTRE anul VII, nr. 3 (18), noiembrie 2016

CUPRINS Magda Isanos – Poeme (Călătorie, Străbunii, Sapho,

Nu-i vina mea) …………………………………..…………..………… 1 Publius Ovidius Naso – Poeme – versiuni în limba română de Eusebiu Camilar ……………………………………….…………..… 5 Pierre Louÿs – Afrodita sau Curtezanele Orientului – fragmente, versiune în limba română de Victoria Dragu Dimitriu ……………………………………………………..……. 21 Victoria Dragu Dimitriu – Poeme (Şincai, Mater, Fereastra, Înotam printre stele, Scenă de seară) …………………..……. 33 Victoria Dragu Dimitriu – Povestea unei doamne din Bucureşti – Tatiana Mărgescu (fragment) ……………….... 39 Elisabeta Isanos – Reveriile unei plimbăreţe cu satelitul (fragment) ……………………………………………………….………… 59


1

MAGDA ISANOS

CĂLĂTORIE

Am să-ncep o călătorie, cătră sud, cătră sud, cum îţi place ţie. Pe frunte-am să-mi pun viorele, şopârle-n loc de salbe uşurele, şopârle verzi, din verzile păduri, vor înălţa fierbinţile lor guri pân’ la urechea mea, să-mi dea poveţe, ziua şi noaptea drumul să mă-nveţe.


2

Pădurile şi toate florile vor creşte-acoperindu-mi pieptul şi subţiorile, însă eu am să merg mereu – deasupra capului c-un curcubeu. La dreapta c-un râu încă tânăr, voios, pornit şi el, ca şi mine, pe jos, râu străbătut de fulgere de mrene; şi-ndată ce-om ajunge ne-o fi lene, şi ne-om culca-n nisipuri amândoi, de soare străvezii, sătui de ploi, vom adormi cu pleoapele deschise, prins fiecare-n delta lui de vise.

STRĂBUNII

Simt în mine neliniştitul vostru suflet, străbuni de mult putreziţi în ţărâna străvechii Helade, semizei îndrăgostiţi de-adevăr şi frumos, iluştri nebuni, în faţa cărora însăşi puterea timpului cade. Simt în bătăile inimii mele-arzătorul elan, şi-ndrăzneala, şi chinul ce v-a făcut să săpaţi marmora albă de Paros, ca şi cuvântul viclean în care pâlpâie sufletul vostru, corăbieri şi piraţi. Curtezane şi filozofi libertini, pentru ce mi-aţi lăsat firea voastră-nsetată de aur şi desfătare, de dragoste multă şi-ameţeala oricărui păcat, curtezane şi filozofi ai Greciei arse de soare.


3

Vă simt retrăind în sângele meu laolaltă, vă blestem, sunt mândră de voi şi sufăr prea mult – moştenirea ce mi-aţi lăsat-o e grea şi-i bogată, străbuni putreziţi în ţărâna Heladei, demult.

1934

SAPHO Sapho, te văd ca şi-aievea, frumoasă străbună, aşa cum vechiul basorelief te arată, cu dulci palori de fildeş şi de lună pe-obrazul supt şi fruntea ta curată. Cu ochii adânciţi şi arzători, pe care pleoapele-ostenite s-au lăsat ca două vinete petale-a unei flori, iar nările sculptate chiar se zbat. Şi nu ştiu ce enigmă mai pluteşte în jurul pătimaşei tale guri, ce desfrânat şi tainică zâmbeşte plebeicei batjocure şi uri. Străbuno, chipul tău i-aşa divin, că piatra-n care-i migălit respiră viaţă şi-aievea parcă buzele suspin pe palida şi oacheşa ta faţă. Iar dac-aş îndrăzni să te sărut în lutul modelat şi ars de soare de peste-atâtea veacuri ce-au trecut, m-ar frige gura ta nemuritoare.

1935


4

NU-I VINA MEA N-aş vrea să fiu cum sînt, nu-i vina mea, mi-i drag pământul, dragă dimineaţa, ca celui dintăi om ce se-nchina la soare, aşa de dragă-mi este viaţa. Nu pot urî nimic, nu-i vina mea – presimt în toate ochiul de lumină a celui fără timp şi fără vină care-a tăiat din beznă prima stea. Şi ca şi valul, sufletul meu clar zvâcnind de bucurii şi trecător, de se revarsă-n calea tuturor, în sine se retrage mai amar. Nu-i vina mea, n-aş vrea să fiu cum sînt şi-mi par şi mie fără de-nţeles, ulcior stângaci şi şubred de pământ, în care toţi străbunii s-au cules.


5

PUBLIUS OVIDIUS NASO

POEME

VERSIUNI ÎN LIMBA ROMÂNĂ DE EUSEBIU CAMILAR1

1 Publius Ovidius Naso, Epistole din exil, traducere de Eusebiu Camilar, prefaţă, note şi indice de Toma Vasilescu. Editura pentru literatură, 1966, colecţia Biblioteca pentru toţi.


6

TRISTELE, Cartea a III-a, ELEGIA I „Întinde-mi mâna bună, tu, cititor iubit, Căci iată eu la Roma sfioasă am sosit; N-o să roşeşti, n-ai teamă, căci eu cu mine-n mers, Amorul plin de vină nu-l port în nici un vers, Şi nici un rost nu are, acasă eu venind, S-acopăr întristarea părintelui, glumind; Lucrarea făurită la juneţie, ştiu, Şi-o osândeşte astăzi, dar totu-i prea târziu! Deci iată cum la tine mă voi înfăţişa: N-aduc decât tristeţe, că-i potrivit aşa! Că inegal e versul, că unele n-ajung, De vină e măsura sau drumul meu prea lung! Nu-s netedă. Şofranul nu-l vezi ca-n rânduieli, Căci mi-ar fi fost ruşine să umblu cu găteli! Şi dacă sunt pătată, să ştii că alta nu-i, Ci m-a pătat poetul cu lacrimile lui, Şi bine de nu sună cuvântul cel latin, E că m-a scris departe într-un tărâm străin! Dar unde, unde oare să-mi caut adăpost? Rog, cititori, să-mi spuneţi, de nu vă stric vreun rost!” Şi-abia cu greutate aflând un călăuz, I-am şopotit aceste cuvinte în auz: „Spre-o vatră liniştită, acasă, paşii du-mi, Căci lung şi greu mi-i drumul de peste mări şi lumi! Să-ţi dăruiască zeii un trai netulburat,


7

Cum n-a avut poetul de-acasă alungat!” M-a ascultat, pe urmă, pornind, el zise-arar: „O, iată Via Sacra1 şi Forul lui Cezar! Şi Templul Vestei2 iată-l, e cel ce l-ai privit - Cu Pallas şi cu Focul în veci neadormit! Iar mai încolo Numa3 trăia în locu-acest, În asfinţite vremuri, într-un palat modest! Spre Poarta Palatină4, la dreapta să privim: Acolo-i Joe Stàtor5 şi-al Romei leagăn prim!” Şi admirând, văzură un portic ochii mei, Ce strălucea de arme ca un lăcaş de zei! „Acesta e palatul lui Joe?” zis-am dar, Când am văzut ghirlande cu frunze de stejar. „O, pentru ce uşorul e-n lauri îmbrăcat, Şi-acest copac umbreşte al uşilor canat? Triumful fără capăt în asta să-l discern, Sau îndrăgi palatul Apolo cel etern?

1 Calea care trecea prin For, pe unde defilau de obicei procesiunile. 2 Templul zeiţei Vesta, aflat la intrarea în For, avea o formă rotundă, ca străvechea casă italică. În acest templu se păstra palladium – statueta zeiţei Pallas sau Minerva, adusă, zice-se, de Enea de la Troia. Tot acolo ardea continuu focul pe altar ca în fiecare casă romană. 3 Numa Pompilius – al doilea rege al romanilor. El a organizat latura religioasă a vieţii sociale romane. 4 Poarta Palatină ducea pe muntele Palatin unde se afla palatul lui August. Este una din cele 4 porţi lăsate de Romulus când a construit zidul din jurul Romei. 5 Adică templul lui Iupiter Stator. Iupiter a primit numele de Stator în urma promisiunii făcute de Romulus în timpul fugii romanilor dinaintea sabinilor. Ascultându-l, Iupiter i-a oprit pe romani din fugă şi Romulus i-a ridicat un templu pe Capitoliu.


8

Că pacea e vestită prin lauri, să-nţeleg, Palatul jubilează sau universu-ntreg? E laurul pe lume în veci netrecător: Ca laurul, palatul va fi nepieritor! Pe urmă, în ghirlandă, văzut-am scris, deodat’ Cum Joe cetăţenii de-a pururi i-a salvat!1 O, milostiv părinte, ai milă, în sfârşit, La cei salvaţi mai pune un om nenorocit, Ce-i alungat de tine la capăt de pământ! Pedeapsa ta e dreaptă, o spune-al lui cuvânt, Doar a greşit, stăpâne, n-a săvârşit omor! Dar, vai, nenorocire! De teamă-ngrozitor, Am început să tremur, aflată-n locu-acest! Papirusul pălit-a ca galbenul funest, Distihurile, toate, au prins a tremura, Lăcaş divin, mai poate stăpânul meu spera?” Pe trepte majestoase, cu călăuzul meu, Urcam apoi lăcaşul către Pletosul Zeu2: Belidele3 acolo şedeau printre columni,

1 Intrarea palatului lui August era împodobită cu lauri (plantă închinată lui Apolo), iar deasupra era cununa de stejar (copac închinat lui Iupiter), numită şi civică, acordată lui pentru că salvase pe cetăţeni, biruind pe duşmani. 2 Este templul zeului Apolo, care era reprezentat cu plete lungi. 3 Danaidele – cele cincizeci de fiice ale lui Danaos, fiul lui Belus, rege crud care le-a sfătuit să-şi omoare mirii în noaptea nunţii pentru a se răzbuna pe fratele său Egyptus, care avea de asemenea cincizeci de feciori. Numai una dintre fete nu a ascultat de porunca tatălui. Celelalte au fost pedepsite pentru fapta lor ca, în Infern, să umple nişte butoaie fără fund, de unde expresia „butoaiele Danaidelor”, pentru o muncă fără sfârşit şi zadarnică. Statuile Danaidelor se aflau printre coloanele


9

Şi tatăl lor sălbatec cu spada goală-n pumni. Îţi stau la îndemână acolo, cititor, Şi toţi poeţii antici cu operele lor, Şi cei moderni.1 Şi vrut-am să-i văd pe fraţii mei, Afară de aceea ce vină duc cu ei - Dar paznicul, îndată, ce vreau a înţeles, Şi din incinta sacră mi-a poruncit să ies! Şi mai apoi degeaba am încercat să vin La templul ce cu teatrul aproape e vecin! Şi Atriul Libertăţii2 din mari vechimi deschis Lucrărilor savante, rămas-a interzis! Mă urmăreşte răul păţit de tatăl meu, Căci iată, alungată ca dânsul sunt şi eu! Odată şi odată s-o îmbuna, apoi S-o îndura cezarul cu tatăl şi cu noi! Vă rog, o, zei din ceruri! În ruga mea te chem, Pe tine, o, cezare, tu zeule suprem! Obşteştile lăcaşuri de fel cum nu mă vor, Măcar să mă ascundă un suflet primitor! Ci izgonita carte, în umilinţa ei, Luaţi-o-n mâna voastră dacă puteţi, plebei!

porticului lui Apolo pe Palatin. 1 Pe Palatin se afla biblioteca cu cărţi greceşti şi latineşti fundată de Augustus. 2 Aici fusese deschisă de către Asinius Pollio cea dintâi bibliotecă publică din Roma.


10

TRISTELE, cartea a III-a, ELEGIA a III-a Epistola aceasta te va mira, socot! A scris-o altă mână, fiindcă eu nu pot: Sunt istovit de boală pe-acest tărâm străin, Şi-s osândit pieirii la Pontul Euxin! Aici, pe-aceste ţărmuri, de boală mă usuc, Printre sarmaţi sălbateci şi geţi, cumplit o duc - Şi aerul şi apa nesuferite-mi sînt! Şi iată că nu-mi place nici chiar al lor pământ! Nici casă n-am ca lumea, nici hrană cum aş vrea, Şi nu găsesc nici leacuri s-astâmpăr boala mea, Şi n-am nici vorbe bune, căci nici prieteni nu-s, Să uit în lungi taifasuri al meu deşert apus. În depărtarea asta grozavă exilat, Mereu îmi vine-n minte ce-n urmă am lăsat, Îmi amintesc de-atâtea tristeţi, dar tu le-alungi, Pe drumul amintirii la mine cum ajungi - Lumină din lumină şi gând din gândul meu! De-a pururea, iubito, cu mine eşti mereu! Ba, spun şi trăitorii la Pontul Euxin, Cum, aiurând, întruna strig numele-ţi divin, De-aş leşina, să fie ca lutul limba mea, O, ştiu, să mi-o trezească nici vinul n-ar putea, Dar dacă mi s-ar spune cumva că mi-ai sosit, M-aş ridica din moarte atât de fericit! O clipă mă desparte de noaptea cea de veci! Şi poate tu, acasă, soţia mea, petreci -


11

Dar ce gândesc eu, oare? Şi cum s-ar mai putea? Doar eşti atât de tristă de întristarea mea! Şi dacă, totuşi, soarta acum s-a împlinit, Şi e să plec din lume precum mi-i hărăzit, Să-mi fi cruţat sfârşitul acesta-ngrozitor: Puteam de mult acasă în ţara mea să mor; Sau voi, scurtându-mi drumul prin lume dintr-o dat, Ori amânând blestemul pe fruntea mea picat, Puteam muri acasă sub părintescul cer, Dar mi-aţi lăsat viaţa înstrăinat să pier! Căci, iată, mă voi stinge pe un străin tărâm, Pe o străină glie va fi să mă sfărâm, Şi nu pe pat, acasă, de moarte-o să mă-ntind, Şi nimeni n-o să vină în urmă jeluind, Şi nu-i putea, iubito, la căpătâi să-mi stai, Cu-o lacrimă o clipă din viaţa ta să-mi dai! Dorinţele din urmă mi le voi spune, cui? Cine-mi va-nchide ochii? Pe nume cum să-mi spui? Cum? Fără-ngropăciune, fără mormânt, străin, Mă va-nghiţi pământul barbar, la Euxin? Tu auzind acestea din minţi îţi vei ieşi, Şi tremurând, cu pumnii în piept te vei izbi, Mă vei striga pe nume într-un cumplit suspin, Cu braţele întinse spre Pontul Euxin! Nu-ţi zgâria obrajii! Nu-ţi smulge păru’-ţi cer! Ştii doară că acum a doua oară pier - Căci am pierit când braţul cezarului divin


12

Mi-a hărăzit pieirea la Pontul Euxin! Şi-acum dacă se poate, eu te-aş ruga întâi, De moartea-mi bucuroasă, iubito, să rămâi: Stai dreaptă! Nu te-nfrânge nicicând şi nicăieri, Căci inima ta ştie a suferi dureri! De chinurile lumii pe veşnicii să fug! Oh, bine-ar fi să-mi piară şi spiritul pe rug - Căci dacă-i drept ce spus-a Pitagora cândva, Că spiritul cât lungul eternităţii va - Printre sarmate umbre, la Pontul Euxin, Va rătăci o umbră străină, de latin! Ciolanele acasă le ia, cum au rămas: Măcar şi după moarte să mă întorc acas’: Luat-a Antigonei, un rege1, dreptul sfânt, Dar ea, călcând porunca, tot a săpat mormânt! Şi-afară din Cetate le-ngroapă! Şi să spui Pietrarilor să sape pe proaspătul mormânt, Să vadă trecătorii grăbiţi acest cuvânt: „Sub piatra asta doarme Ovidiu, cântăreţul

Iubirii delicate. Talentu-i l-a ucis.

Dac-ai iubit vreodată, de-i ştii iubirii preţul,

Rosteşte: fie-i somnul mai moale ca un vis...” Mă mulţumesc cu-atâta, căci doar al meu talent Mi-a înălţat de-a pururi, din cărţi, un monument! Mult suferi poetul dureri pe urma lor, Dar ele îl făcură etern, nemuritor!

1 Creon interzice îngroparea lui Polinice, atacatorul Tebei, dar Antigona, sora celui răpus, nu l-a ascultat (vezi Antigona de Sofocle).


13

Şi să nu uiţi, iubito, la datini vechi să ţii, Şi-n zilele de datini la cimitir să vii, Cu flori adânc stropite cu lacrimi! Scrumul meu Simţi-va pietatea prinosului mereu. Şi multe ţi-aş mai scrie şi ţi-aş mai arăta, Dar mi-i uscată gura şi nu mai pot dicta, Şi-ţi spune sănătate cel părăsit, străin, Rămas fără speranţă la Pontul Euxin!


14

TRISTELE, Cartea a III-a, ELEGIA a X-a De n-aţi uitat de Naso, de-l pomeniţi arar, De mai trăieşte-n Roma cu numele măcar, Să ştiţi că el se află departe la sarmaţi, Sub nişte aştri palizi şi-atât de depărtaţi! În jurul său, sălbateci, sarmaţi şi geţi s-adun, Şi bessii1! Oh, ce nume nedemne să le spun! Doar cât zefirii cântă, trăim mai liniştiţi, Dinspre pletoase neamuri de Istru ocrotiţi; Dar cum se lasă iarna şi gerul cel cumplit Întinde peste fluvii un pod încremenit, Sub Ursă Borealul când bate, crunt lătrând, Să vezi atunci barbarul cu viscolul luptând! Zăpezile pe câmpuri rămân neîncetat, Nici soarele, nici ploaia nu le topesc vreodat’! Zăpadă nouă cade, cea veche nu se ia: Din două ierni zăpadă pe-aici putem vedea! Acoperişuri smulge nepotolitul vânt Şi turnuri Acvilonul doboară la pământ! Barbarii-mbracă cioareci; sub frigu-ngrozitor Se vede din cojoace abia obrazul lor! Au ţurţurii de gheaţă din plete, clopoţei!

1 Trib tracic din regiunea munţilor Rodope şi a râului Hebru, colonizat în sec. I î.e.n., în Dobrogea.


15

Le pune promoroaca în aspre bărbi scântei! De ger, pe-aicea vântul îngheaţă în ulcior! Solidul vin barbarii îl sfarmă-n dinţii lor, Şi râurile-ngheaţă când iarna cade grea; Barbarii doar din copcă scot apă ca să bea! Dar Istrul chiar, cât Nilul în păpuriş bogat, Prin tot atâtea braţe în mare revărsat, Sub Ursă când porneşte cumplitul Boreal, De cremene e Istrul atunci, din mal în mal - Pe unde doar corăbii treceau, e drumul lat, De se aud pe gheaţă copitele cum bat, Şi vin, şi vin în cete, barbari înfricoşaţi, Şi vin, în care trase de boii lor sarmaţi! Să mint? Dar pentru cine şi pentru ce folos? O, sunt acestor locuri un martor credincios! Şi am văzut oglinda imensei negre mări, Sub gheaţa nesfârşită cuprinsă până-n zări, Pe suprafaţa mării am mers şi-am încercat, Şi apa ei piciorul nici nu mi l-a udat! De nimereai pe-aice, o, Leandre1, mai erai: De moarte Helespontul acum nu-l acuzai! Şi bate Borealul sinistru şi cumplit! Sub gheaţă stă noianul adânc înmărmurit! Îngheaţă până-n zare tot Pontul Euxin; Nu se mai zvârle-n aer sălbatecul delfin!

1 Leandru – tânăr grec din Abydos (Asia Mică) care trecea în fiecare noapte Helespontul la iubita sa, preoteasă a zeiţei Venus, Hero din Sestos (pe coasta Traciei).


16

Corăbii dintre sloiuri de când nu s-au urnit? Lopeţi nu mai despică noienul împietrit! Peşti vii văzum în gheaţa lucioasă cum se zbat! Când bate Acvilonul pe Pontul îngheţat, Şi când îngheaţă marea şi Istrul, când zăpezi Se-ntind pe tot cuprinsul, barbari pornesc grămezi Pe iuţii cai, şi-aruncă cumplitele săgeţi, Şi-i cotropesc barbarii pe pământenii geţi. E glia pustiită, căci pământenii fug! Le iau barbarii pâinea şi vita de la jug! Le iau până şi carul ce scârţâie neuns Şi tot ce-adună getul sărman, şi nu-i de-ajuns! Cei prinşi se uită-n urmă, din lanţu-ngrozitor, Spre ţarina sărmană şi spre căminul lor. Şi unii cad, când repezi, ca vijelia, vin Săgeţi încârligate dospite în venin! Şi nimicesc barbarii tot ce nu iau pe loc! Şi trece prin colibe mistuitorul foc! Adeseori şi-n timpul destul de liniştit, De groaza lor ogorul rămâne-nţelenit! Nu ştii de unde vine şi când acest puhoi; Ogoarele sunt toate paragină la noi! Nu stau pe viţă struguri pietroşi şi buni de prăzi, Nu clocoteşte mustul îmbătător prin căzi,


17

Şi nu află poame! Aconţiu1’-n adevăr, Degeaba pentru mândră ai căuta un măr! Nici frunze nu-s, nici arbori pe-aici nu s-au găsit! Şi nu-l poftesc aicea pe omul fericit! Gândiţi-vă: pământul e-aşa de lung şi lat, Şi eu în ţara asta mă aflu alungat!

1 Îndrăgostit fără succes de Cydippe, Aconţiu aruncă în calea iubitei, tocmai când ea intra în templu, un măr pe care scrisese: „Pe Diana! Voi lua de bărbat pe Aconţiu!” Fata, citind inscripţia aceasta, a socotit că a pronunţat un jurământ şi l-a luat de soţ.


18

TRISTELE, Cartea I, Elegia a IX-a Tu, ce citeşti aceste poeme, să ajungi Mereu în fericire, la ani bătrâni şi lungi, Urarea prindă-ţi bine de mii şi mii de ori, Căci pentru mine zeii au fost nepăsători! Cât e senin, atâţia în jur s-ar arăta! La rău, rămâi tot singur cu întristarea ta! Columbele se lasă pe turnul luminos! Ce păsări vin anume spre-un loc întunecos? Cel ruinat suspină prieteni aşteptând! Hambarul gol n-atrage furnicile nicicând! Cum umbra ne-nsoţeşte mereu, în soare plin, Şi cum ne părăseşte când nouri negri vin - Aşa ne tot urmează şi schimbătorul vulg: Când nenorocul vine, dispare ca un fulg! Aş vrea să fie totul de adevăr străin, Dar totul pentru mine s-a împlinit din plin: Ştiai şi tu prea bine, pe vremuri câţi adast’, În casa mea ştiută de toţi, dar fără fast - Şi-apoi simţind cum casa adânc s-a zguduit, De frica prăbuşirii în turmă au fugit! Îi înţeleg prea bine pe toţi, şi mă îndur, Căci trăsnetul i-atinge pe cei aflaţi în jur, Dar chiar cezarul însuşi va lăuda, v-o spun, Că mi-aţi rămas prieteni – în cumpătul lui bun - Căci el nu urgiseşte nicicând pe omul cel


19

Rămas prieteniei statornic şi fidel! Tu ştii că însuşi Toas1, chiar regele acest, A fost mişcat de bunii Pilade2 şi Orest! Chiar Hector pe Patrocle l-a lăudat duios, Că marelui Ahile îi este credincios! Când în Infern piosul Teseu a coborât, De fapta lui chiar Pluto s-a minunat atât! Cum mai plângea chiar Turnus3, când îi vorbeau cu dor Euryal şi Nisus despre credinţa lor! Şi la vrăjmaşi, credinţă, eşti bun nepreţuit! Credinţă, pietatea celui nenorocit! O, e atât de mare tot nenorocul meu, C-ar trebui întruna să plâng, să plâng mereu! Deşi atâtea rele încearcă-a mă-ntrista, M-am luminat la faţă de fericirea ta! Şi am ştiut, amice, că iar va fi senin, Când ţi-a bătut în navă un vântuleţ mai lin! De are preţ virtutea şi traiul preafrumos, Atunci nu-i om pe lume ca tine preţios! Şi de se-nalţă omul prin arte, câte sînt, Învinge totdeauna ca tine prin cuvânt, Şi eu ţi-am spus din vreme: „Te văd doar învingând, Într-o arenă largă virtuţi desfăşurând!” O, nici în măruntaie de oi n-am căutat, Nici tunetul, nici păsări în zbor n-am cercetat,

1 Rege în Chersonesul tauric, unde se aduceau Dianei jertfe omeneşti. 2 În faţa regelui, Pilade s-a dat drept Oreste – sortit să fie sacrificat Dianei – ca să moară el în locul prietenului său. 3 Regele rutulilor, vrăjmaşul troienilor veniţi în Italia în frunte cu Enea.


20

Aflat-am adevărul acesta, meditând, Cu forţa raţiunii spre viitor cătând! Ghicit-am viitorul, şi-acum te felicit, Că-n faţa lumii geniul ţi-i bine preţuit! Iar geniul meu mai bine în bezne-ar fi căzut! Al meu cuvânt viaţa să n-o fi cunoscut! Tu din belşug te bucuri de harul tău bogat! Prin harul meu, mă aflu din ţară alungat! Tu îmi cunoşti viaţa destul! Un nenoroc A fost faimoasa Artă

1, şi-al tinereţii joc! De laudă nu-i demnă şi n-o voi lăuda! Şi nici pentru iertare pretexte nu voi da! Dar o greşeală poate oricând iertată fi! Te zbate şi iertarea-mi şi tu vei dobândi! Du-ţi înainte pasul de început umil ― Te zbate şi readă-ţi amicul din exil.

1 Arta de a iubi, pe care poetul mereu o arată ca fiind cauza principală a

surghiunirii sale, deşi ştia bine că alta a fost pricina adevărată (de ordin politic).


21

PIERRE LOUŸS

AFRODITA sau

CURTEZANELE ORIENTULUI (moravuri antice)

Fragmente din roman. Versiune în limba română de

VICTORIA DRAGU DIMITRIU


22

Cartea I

CRISIS

Culcată pe burtă, cu coatele înainte, cu picioarele depărtate şi obrazul sprijinit în palmă, fata împungea cu un ac lung de aur perna ei de in verde, umplând-o de găurele simetrice.

De când se trezise, la două după-amiază, istovită de somnul peste măsură de îndelungat, rămăsese în patul răvăşit, pe jumătate învăluită în revărsarea bogată a pletelor ei.

Avea o coamă mătăsoasă şi grea, moale ca o blană, suplă ca o aripă lungă, deasă şi vie, plină de căldură. Pletele îi acopereau spatele, se întindeau pe sub pieptul ei gol, străluceau până în dreptul genunchilor în bucle groase şi rotunde. Tânăra era toată înfăşurată în lâna aceea de aur, ale cărei reflexe, aproape metalice, le făcuse pe curtezanele din Alexandria să-i spună Crisis.

N-avea nici şuviţele netede ale siriencelor de la curte, nici părul vopsit al asiaticelor, nici cârlionţii bruni şi negri ai fiicelor Egiptului. Erau inelele unui neam arian, al galileenilor de dincolo de nisipuri.

Crisis. Îi suna bine numele acesta. În versurile pe care le găsea dimineaţa, atârnate la poartă între ghirlande de trandafiri, de tinerii care veneau să o vadă, i se spunea Crise, ca Afroditei. Ea nu credea în Afrodita, dar îi plăcea să fie comparată cu zeiţa şi se ducea câteodată la templu, pentru a-i dărui, ca unei prietene, cutii cu parfumuri şi văluri albastre.

Fusese născută pe malurile lacului Genesaret, într-o ţară de umbră şi soare, potopită de lauri roşiatici. În fiecare seară,


23

maică-sa se ducea să aştepte, pe drumul Ieruşalaimului, călători şi neguţători, şi li se dăruia în iarbă, în mijlocul tăcerii campestre. Era o femeie mult iubită în Galileea. Preoţii nu-i ocoleau pragul, pentru că era miloasă şi plină de pioşenie, mieii de sacrificiu ea îi plătea, totdeauna, binecuvântarea Celui Etern se lăsase peste casa ei. Iar când rămăsese grea, cum, neavând soţ, sarcina ei era o ruşine, un om, cunoscut pentru darul profeţiei, îi vestise că va da naştere unei fete ce va purta odată, la gât, averea şi credinţa poporului.

Ea nu înţelesese prea bine cum ar fi fost cu putinţă una ca asta, dar îşi numise copilul Sara, adică prinţesă, în ebraică. Şi astfel făcuse să înceteze toate bârfelile.

Crisis nu aflase niciodată, ghicitorul îi spusese mamei cât de primejdios este să dezvălui oamenilor profeţiile care-i privesc. Fata nu ştia nimic despre viitorul ei. Şi de-aceea se gândea adesea la viitor.

Îşi amintea rareori copilăria, nu-i plăcea să vorbească despre ea. Singurul sentiment foarte limpede ce-i rămăsese de-atunci era spaima amestecată cu plictiseala ce i-o pricinuia zi de zi maică-sa, când, la ceasul sortit ieşirii în drum, o încuia singură în odaia lor, lăsând-o acolo ore nesfârşite. Îşi mai amintea fereastra rotundă prin care vedea apele lacului, câmpiile albăstrui, cerul transparent, aerul uşor al ţării lui Galil. Fetiţele se scăldau într-un pârâu curat, în care găseau scoici roşii sub tufele de laur în floare, erau flori şi pe apă şi în toată lunca, iar în munţi creşteau crini uriaşi.

Avea doisprezece ani când fugise de-acasă cu un grup de tineri călăreţi, plecaţi spre Tir să vândă fildeş. Îi aşteptase lângă bazin. Caii aveau cozi lungi cu smocuri încurcate. Îşi amintea că o săltaseră în şea, albă de bucurie, şi nu se mai opriseră nici


24

măcar o dată în timpul nopţii, o noapte atât de luminoasă, că nu se vedea nicio stea.

Nu uitase nici intrarea în Tir: ea în frunte, călare pe coşurile calului de povară, ţinându-se cu pumnii strânşi de coama lui şi lăsându-şi mândră picioarele să-i atârne dezgolite, pentru ca femeile oraşului să-i vadă dârele de sânge prelinse pe pulpe. În aceeaşi seară, pornise spre Egipt. Îi urmase pe vânzătorii de fildeş până în piaţa din Alexandria.

Două luni mai târziu, ei o lăsaseră acolo, într-o căsuţă albă cu terasă şi colonete, cu oglinda ei de bronz, cu covoare, perne noi şi o frumoasă sclavă hindusă, care se pricepea să pieptene curtezanele. Unii veniseră s-o mai vadă o dată, în ajunul plecării, alţii, a doua zi.

Cum locuia în cartierul de est, unde grecii din Bruchion nu catadicseau să se-arate, ea nu cunoscuse multă vreme decât neguţători şi călători, întocmai ca maică-sa. Nu-şi revedea iubiţii de o zi, ştia să le placă şi să-i părăsească repede, mai înainte de a se îndrăgosti de ei.

Şi totuşi, inspirase pasiuni nesfârşite. Stăpâni de caravane fuseseră văzuţi vânzându-şi marfa la preţ de nimic, numai ca să întârzie în preajma ei, ruinându-se în câteva nopţi. Cu averea acestor oameni, ea îşi cumpărase podoabe, perne de pat, parfumuri rare, rochii înflorate şi patru sclave.

Ajunsese să înţeleagă o mulţime de limbi străine şi cunoştea poveşti din toate ţările. Asirienii îi spuseseră despre iubirile lui Duzi şi Ishtar, fenicienii îi vorbiseră despre Ashtoreth şi Adonis. Fetele grecoaice din insule îi povestiseră legenda lui Iphis şi-o deprinseseră cu mângâieri ciudate, care la început o uimiseră, apoi o fermecaseră în asemenea măsură, încât nu se mai putuse lipsi nici o singură zi de ele. Ştia şi


25

despre dragostele Atalantei şi cum, făcând întocmai ca ea, cântăreţele din nai, încă fecioare, se pricepeau să vlăguiască bărbaţii cei mai voinici. În sfârşit, sclava hindusă o învăţase cu multă răbdare, timp de şapte ani, până în cele mai mici amănunte, arta bogată şi voluptuoasă a curtezanelor din Palibothra.

Pentru că iubirea este o artă, ca şi muzica. Ea naşte emoţii de acelaşi fel, tot atât de delicate şi de vibrante, câteodată, poate, mai intense, iar Crisis, care-i deprinsese toate ritmurile şi subtilităţile, se considera, pe drept cuvânt, o artistă mai iscusită decât Plango însăşi, care era totuşi muzicanta templului.

Şapte ani trăise ea în felul acesta, fără să viseze la o viaţă mai frumoasă şi mai bogată ca a ei. Dar, cu puţin înainte de a împlini douăzeci de ani, când tânăra fată deveni femeie şi descoperi sub sâni cea dintâi cută fermecătoare a maturităţii ce începea, i se treziră deodată ambiţiile.

Şi, într-o bună zi, cum se deşteptase pe la două după-amiază, năucită de somnul peste măsură, se răsuci pe burtă, de-a curmezişul patului, întinzându-şi picioarele, îşi sprijini un obraz în palmă şi începu să împungă cu un lung ac de aur perna ei de in verde, umplând-o de găurele simetrice. Se gândea adânc. Mai întâi, patru împunsături care formau un pătrat şi un punct la mijloc. Apoi, alte patru puncte, pentru a închipui un pătrat mai mare. Apoi, încercă să formeze un cerc... Dar era puţin mai greu. Atunci, înţepă pânza la întâmplare şi începu să strige:

― Djala! Djala! Djala era sclava ei hindusă, numită Djalanta-

chtchandratchapala, ceea ce voia să însemne mişcătoare-ca-


26

imaginea-lunii-pe-apă. Crisis era prea leneşă ca să-i rostească numele în întregime. Sclava intră şi se opri lângă uşă, fără să o închidă.

― Djala, cine a fost aici ieri? ― Chiar nu ştii? ― Nu, nici nu l-am privit. Era frumos? Cred c-am dormit

tot timpul, eram obosită. Nu-mi amintesc nimic. La ce oră a plecat? Devreme?

― La răsăritul soarelui, spunea că... ― Şi cât a lăsat? Mult? Nu, nu-mi spune. Mi-e tot una.

Ce-a zis? N-a mai venit nimeni după plecarea lui? Se va întoarce? Dă-mi brăţările!

Sclava îi aduse o casetă, dar Crisis nici n-o privi, ci-şi ridică braţele cât putu de mult. ― Ah, Djala! exclamă ea. Îmi doresc aventuri nemaipomenite!

― Totul e nemaipomenit! îi răspunse Djala. Sau nu are niciun rost! Zilele seamănă între ele.

― Ba nu. Altădată nu era aşa. În toate ţările lumii, zeii au coborât pe pământ şi s-au iubit cu muritoarele. Ah, oare pe ce fel de paturi trebuie să-i aştepţi, în ce codri trebuie să-i cauţi pe cei care sunt mai presus de oameni? Oare cu ce rugăciuni îi poţi îndupleca să vină pe cei care mă vor învăţa să uit totul? Iar dacă zeii nu mai vor să coboare, pentru că au murit ori sunt prea bătrâni, oare voi muri şi eu, Djala, fără să fi întâlnit un om care s-aducă un val de nebunie în viaţa mea?

Se întoarse pe spate, troznindu-şi degetele. ― Cred că dacă cineva m-ar adora, aş fi fericită să-l fac

să sufere, să piară. Cei care vin la mine nu sunt demni să fie


27

plânşi. Şi e tot greşeala mea: de vreme ce eu îi chem, cum aş putea să-i fac să se îndrăgostească de mine?

― Ce brăţară vrei azi? ― Le pun pe toate. Dar lasă-mă. N-am nevoie de nimeni

acum. Du-te pe treptele din faţă şi, dacă vine cineva, spune-i că sunt cu iubitul meu, un sclav negru, pe care îl plătesc... Hai, du-te! ― Tu nu vrei să ieşi? ― Ba da, am să ies mai târziu, singură. Mă îmbrac singură. Şi n-am să mă mai întorc. Hai, du-te!

Îşi lăsă un picior să-i alunece pe covor şi se ridică, întinzându-se. Djala ieşi tăcută.

Crisis străbătu alene odaia, desculţă, ţinându-şi mâinile după ceafă, călcând cu voluptate pe dale şi simţind cum i se răceşte sudoarea pe picioare. Apoi, intră în baie.

Era o bucurie să se privească prin transparenţa apei. Se vedea ca într-o cochilie de sidef, deschisă pe o stâncă. Pielea îi apărea perfectă, linia picioarelor i se alungea într-o lumină albăstruie, ea toată părea mai suplă, nu-şi recunoştea mâinile. Cu numai două degete se împingea în sus, şi tot corpul îi plutea o clipă, apoi cădea iar pe marmură, cu o cutremurare uşoară, care-i lovea bărbia. Apa îi pătrundea în urechi, gâdilând-o ca un sărut.

În ceasul de baie, Crisis ajungea să se adore pe sine însăşi. Fiecare parte a trupului ei devenea pe rând obiectul unei admiraţii tandre şi motiv de mângâiere. Îşi imagina o mie de jocuri fermecătoare cu sânii şi cu pletele. Câteodată, îşi alina chiar dorinţele neostoite, cu multă îngăduinţă, şi niciun alt loc nu slujea mai bine lentorii blânde a acestei eliberări, decât scoica băii.


28

Ziua se apropia de sfârşit, ea se ridică din bazin, ieşi din apă şi o porni spre uşă. Urmele paşilor străluceau pe piatră. Clătinându-se epuizată, deschise larg uşa şi se opri cu braţul pe clanţă, apoi se întoarse alene şi, abia când ajunse lângă pat, în picioare, udă, îi spuse sclavei:

― Şterge-mă. Fata din Malabar luă un burete mare şi îl trecu delicat

prin pletele de aur ale Crisisei, grele de apa care şiroia. Le ştergea, le desfăcea în şuviţe, le agita uşor. Apoi, muindu-şi buretele într-un vas cu ulei, o unse pe stăpână până la gât şi apoi o frecă zdravăn, cu o pânză aspră, care făcea să i se înroşească pielea.

Crisis se lăsă, fremătând, pe o banchetă de marmură şi şopti: Piaptănă-mă.

În raza orizontală a serii, părul ei încă umed şi greu lucea ca o ploaie luminată de soare. Sclava îi prinse toată coama cu mâna şi i-o răsuci, i-o încolăci ca pe-un şarpe gros de metal şi-o străpunse cu săgeţile agrafelor de aur, înfăşurând-o apoi cu o bandă verde, de trei ori învârtită în jurul capului, pentru a scoate în evidenţă strălucirile de mătase ale pletelor.

Crisis ţinea cât putea de departe oglinda de bronz lustruit, urmărind în ea, distrată, mâinile întunecate ale sclavei, pierdute în adâncimea coafurii, rotunjind buclele, prinzând şuviţele rebele şi sculptând în păr un fel de riton ca de lut răsucit. Când totul fu rânduit, Djala se lăsă în genunchi dinaintea stăpânei sale şi-i rase atentă pubisul, astfel ca fata să apară în ochii amanţilor ei cu goliciunea desăvârşită a unei statui.

Crisis deveni mai gravă şi spuse cu voce joasă: ― Fardează-mă.


29

O cutiuţă din lemn de trandafir, adusă din insula Dioscoride, conţinea farduri de toate culorile. Cu o pensulă din păr de cămilă, sclava luă puţin praf negru şi-l presără pe genele răsucite şi lungi, pentru ca irişii să pară mai albaştri. Două linii întunecate îi alungiră şi-i îndulciră ochii, o pulbere albăstruie îi umbri pleoapele, două pete de un roşu viu îi însufleţiră pomeţii. Pentru fixarea fardurilor, faţa trebuia unsă cu o alifie de ceară, până spre piept. Cu o pană moale, muiată în ceruză, Djala lăsă dâre albe de-a lungul braţelor şi pe gât, cu o pensulă grea de cârmâz ea îi vopsi gura în culoarea sângelui şi-i atinse sfârcurile sânilor, cu degetele îi întinse pe obraji un nor uşor de pudră roşie şi-i însemnă, la nivelul şoldurilor, cutele taliei şi gropiţele adâncite în rotunjimea spatelui, apoi, cu un tampon de piele trecut prin fard, ea coloră abia văzut coatele stăpânei şi-i învioră cele zece unghii. Toaleta era încheiată.

Atunci, Crisis surâse şi-i spuse hindusei: ― Cântă-mi. Şedea arcuită pe bancheta de marmură, iar agrafele

înfipte în păr radiau ca nişte raze în jurul capului ei. Mâinile lăsate pe piept păreau că înşiră între umeri colierul roşu al unghiilor pictate, iar picioarele ei albe păreau lipite de podeaua de piatră. Djala, ghemuită lângă perete, se gândea la cântecele de dragoste din India. Intonă, cu glas monoton:

― Crisis... Crisis, pletele tale sunt ca un roi de albine agăţat de-a lungul unui arbore. Vântul cald dinspre sud îl pătrunde cu roua luptelor iubirii şi cu umedul parfum al florilor de noapte.

Tânăra fată îi răspunse cu o voce mai dulce şi mai şoptită:


30

― Pletele mele sunt ca un râu nesfârşit de câmpie, pe apa lui lunecă seara învăpăiată.

Şi ele continuară să cânte pe rând.

* ― Ochii tăi sunt ca nişte crini de apă albaştri, fără tijă,

încremeniţi pe eleşteie. ― Ochii mei sunt, la umbra genelor, lacuri adânci sub ramuri negre.

― Buzele tale sunt două flori gingaşe, pe care-a picurat sângele unei căprioare.

― Buzele mele sunt marginile unei răni arzătoare.

* ― Limba ta e însuşi pumnalul însângerat care-a săvârşit rana gurii tale. ― Limba mea e încrustată cu pietre preţioase. Ea e roşie, râvnindu-mi gura.

* ― Braţele tale sunt rotunde aidoma colţilor de fildeş, subsuorile sunt ca două guri lacome. ― Braţele mele sunt prelungi ca două tije de crin, din care degetele mele se desfac în cinci petale.

― Coapsele tale sunt ca două trompe de elefant alb şi-ţi poartă picioarele ca pe nişte flori roşii. ― Picioarele mele sunt ca două frunze de nufăr pe apă. Coapsele mele sunt ca doi boboci de nufăr, gata să se desfacă.

* ― Sânii tăi sunt ca două scuturi de argint cu vârfurile înmuiate în sânge.


31

― Sânii mei sunt luna şi oglindirea lunii în apă.

* ― Buricul tău e ca o fântână adâncă într-un pustiu de nisip roşiatic, iar pântecul tău e ca un ied culcat la sânul mamei sale. ― Buricul meu e o perlă rotundă pe-o cupă răsturnată, iar pântecul îmi e ca luna nouă a Foebei sub păduri.

* Se lăsă pentru o clipă tăcerea. Sclava îşi ridică braţele şi se prosternă. Curtezana urmă: ― EA e ca floarea de purpură, plină de miere şi de parfum. Ea este ca o hidră de mare, vie şi moale, deschisă noaptea. Ea este grota umedă, culcuşul întotdeauna cald. Azilul în care bărbatul îşi află odihna în drumul spre moarte. Cea prosternată şopti abia auzit: ― Ea este înspăimântătoare. E faţa Meduzei.

*** Crisis îşi apăsă talpa pe ceafa sclavei şi spuse tremurând toată: ― Djala... ..............................................................................

Încetul cu încetul, venise noaptea, iar luna era atât de luminoasă, încât odaia se umpluse de-o limpezime albastră. Crisis, goală, îşi privea trupul pe care umbrele cădeau negre iar reflexele încremeniseră. Ea se ridică brusc.


32

― Djala, opreşte-te, unde ne e gândul?! S-a înnoptat şi încă nu am ieşit în oraş. Pe heptastadă, n-or să mai fie decât marinari adormiţi. Djala, spune-mi, sunt frumoasă? Spune-mi, Djala, nu sunt mai frumoasă ca oricând în noaptea asta? Eu sunt cea mai frumoasă femeie din Alexandria, ştii? Nu-i aşa că acela care se va nimeri în raza privirii mele mă va urma ca un câine? Nu-i aşa c-am să fac ce-o să-mi placă din el, un sclav, dacă am să vreau, şi că pot cere cea mai plecată supunere primului venit? Îmbracă-mă, Djala. În jurul braţelor ei, se răsuciră doi şerpi de argint. Djala îi legă în jurul gleznelor firele lungi de piele împletită ale sandalelor. Crisis îşi încopcie ea însăşi sub pântecul cald centura de tânără fată, care se şi lăsă într-o parte pe linia şoldurilor, în urechi îşi prinse cercei rotunzi, îşi potrivi pe degete inele şi pecetare, iar la gât, trei şiraguri cu falusuri de aur cizelate la Pafos de preotesele hierodule. O vreme, se privi aşa cum era, plină de podoabe şi despuiată, apoi, trăgând din cufăr un val bogat de pânză transparentă, din in galben, şi-l răsuci de jur împrejur şi se drapă până la pământ. Pliuri diagonale tăiau puţinul ce se vedea din trupul ei prin ţesătura uşoară. Unul din coate ieşea de sub tunica strânsă, iar pe celălalt braţ, lăsat gol, îşi ridică poala cea lungă, ferind-o de praful de pe jos. Îşi luă evantaiul de pene şi ieşi dezinvoltă în stradă. Rămasă singură, pe treptele din prag, cu mâna sprijinită de zidul alb, Djala privea cum se îndepărtează curtezana. Mergea fără grabă, de-a lungul caselor, pe strada pustie, scăldată în lumina lunii. O umbră mică palpita lunecătoare în urma ei.

***


33


POEME

ŞINCAI

Cine arde-n sine însuşi, cine poate îndura

Ne-nţelegerea, uitarea, ignorarea, muşchiul rece

Năpădind pe unde nimenea nu mai venea

Şi-apoi, timpul care trece

Îngropându-te sub clipe şi sub zile şi sub ani.


34

Până unde poţi ajunge, până unde poţi răbda?

Vreau să pot uita de mine cum tu însuţi ai uitat

Şi ai existat în lume, ca să duci numai, în spate,

Sub ameninţarea furcii, adevăr adevărat.

Cu un manuscris în spate, ca un melc puţin nebun,

Gârbov şi mânat de gânduri, baţi pustiuri şi paragini.

Undeva, istoria însăşi vrea o voce şi te cere,

Dascăl şi şcolar de-a pururi, viaţă măsurată-n pagini.

Tu, ce ţi-ai uitat de sine şi ai fost numai trimisul

Unui adevăr în lume, adevăr adevărat.

Ca pe-un steag, scris cu migală şi cu sânge, manuscrisul

L-ai purtat cu-nverşunare, obosit şi ne-mpăcat.

Creşte iarba ca băută, albe drumurile-n lună

Taie dealurile-n sferturi, timpul creşte copleşit.

Într-o zi pe an e vremea foarte limpede şi bună

Şi atunci, de-a lungul ţării colindând poţi fi zărit.


35

MATER

Ploaie de iarnă, dulce degringoladă,

Uite cum pielea se desparte de os,

Uite cum unghiile încep să cadă

Ca frunzele, şi nu e dureros...

Veselă năuceală, veselă seceră pe beregată,

Vesele-n inima mea iatagane,

Uite cum se arată în lumina curată

Sfintele mele ciolane.

Oase moi, oase bune, oase miloase,

Reci, mlădioase, grele, prelungi,

Aţi fost încheiate odată, frumoase,

Ca o covată de lemn pentru prunci.

Oase zidite cu trupul, în sus,

Voi, iliace, crescând grosolane,

Niciun templu mai sfânt n-a fost pus

Pe mai sfinte coloane...


36

FEREASTRA

Nimeni nu-i vede pe cei lăsaţi acasă,

Pe cei cuminţi, pe cei urgisiţi.

Mi-aduc aminte dealul de mătasă

Şi întrebarea blândă: ”Mai trăiţi?”

Urcam şi dealul iar creştea, înalt,

Singurătatea se-arăta mai clară.

Jos rămânea tărâmul celălalt,

Înfumegat şi cotropit de seară.

Umbre creşteau ca din seninătate,

Şoimi speriaţi zvâcneau pe lângă tâmple,

Lacuri clipeau sub nori şi o cetate

În linişte părea să se scufunde.

Iar sus mai stăruia puţină zi,

Nişte lumini se clătinau pe creastă,

M-am aplecat să văd ce poate fi

Şi m-am izbit cu fruntea de fereastră.


37

ÎNOTAM PRINTRE STELE

Înotam printre stele, într-o vârstă, cândva,

Ca în apele timpului, înotam printre stele

Şi se spărgeau în degetele mele

Şi se-nchegau din nou în urma mea.

Aşa se întâmpla întotdeauna,

Mă încordam, voind să o ajung

Cu zborul meu acvatic şi prelung,

Dar n-am ajuns-o niciodată, luna...

Şi algele zvâcneau ca nişte mâini

Alunecând fugar pe trupul meu

Şi ajungeam la mal mereu mai greu

Dusă de valuri, credincioşii câini.

Mă prăbuşeam sub plopi, în iarba bună

Şi plopii ajungeau până la lună,

Cu creştetele sprijinite-n ea...

Lumina lunii le curgea pe trunchiuri

Şi-ncet, lumina lunii mă-neca...


38

SCENĂ DE SEARĂ

Ea se-apropia cu o coroană în mână.

Eu aşteptam aplecată

Şi între noi avea să rămână

Rana nevindecată.

Ea venea din mari bătălii,

Eu, de sub aripi de catifea.

Şi ea nu-mi putea povesti,

Eu n-o puteam asculta.

Între trofeele de vrăjitoare,

Între cărţile toate,

Era cupa albă şi încăpătoare

De iliace-ncheiate.

”Nu-ţi este frică?” mă întrebase

Şi blândă se apropia

Şi-mi întindea coroana de oase.

Ale cui, nu ştia.

Şi deodată, ea n-a mai şoptit

”Nu-ţi este frică?” întruna

Şi blândă s-a risipit

Şi n-am mai primit cununa.

***


39


Povestea unei doamne din Bucureşti

– Tatiana Mărgescu –

(fragment)

Domnul arhitect Ernest Doneaud

Printre însemnările, fotografiile, scrisorile, documentele de tot felul ale doamnei Tatiana Mărgescu, adunate de prin sertare şi străfunduri de bibliotecă anume ca să trezească şi să întărească poveştile cu mărturii oficiale, ştampilate şi semnate, o surpriză: copia unui act de vânzare-cumpărare, emis de Administraţia Financiară a Capitalei, Sectorul III Albastru, în decembrie 1932. Orice act de acest fel conţine, în afară de litera rece, exactă a textelor legale, şi adierea vieţii adevărate. O casă înseamnă oameni, înseamnă succesiune de generaţii, înseamnă creaţie şi istorii de familie, o vânzare înseamnă schimbare de destin, o cumpărare, un început, o asumare, un pariu. Timbrele şi ştampilele adaugă informaţiile lor, descrierea casei, istoricul ei prezentat pe scurt, strict utilitar, vecinătăţile, clauzele, preţul chiar, conţin în ansamblul lor sâmburele unui


40

roman balzacian. Iar când vânzătorul nu este altul decât arhitectul Ernest Doneaud, care îşi vinde casa proprie, construită de el însuşi, lucrurile devin şi mai interesante.

― Da, spune doamna Mărgescu, răsfirând documentele pe birou, era un arhitect cunoscut în Bucureşti, în primul rând prin Biserica Visarion Nou, cu pridvorul ei rotunjit, cu pereţii de cărămidă aparentă, şi prin Hotelul Lido, în stil Art déco. A colaborat la realizarea fastuoaselor interioare ale Cercului Militar şi la proiectul Palatului CFR. A studiat arhitectura la Paris.

― Eu îi leg numele de un monument: Ultimul străjer al

Capitalei, aflat la intrarea prin Nord în Bucureşti, reamplasat în anii noştri în faţa aeroportului Băneasa.

― Aţi făcut fişa acestui monument în cartea dumneavoastră despre fântâni şi statui. Ultimul străjer e o lucrare impunătoare, simplă şi sobră. Mie îmi place foarte mult Casa Coandă proiectată de Doneaud, de pe bulevardul Lascăr Catargiu. Îmi aminteşte de renascentismul francez. Mai e şi hotelul numit parcă Palace, de pe strada Constantin Mille, colţ cu Ion Brezoianu, foarte elegant la vremea lui, care ajunsese prin anii 60 cămin studenţesc. Acum este de zeci de ani abandonat, începuse o restaurare, dar şantierul a fost oprit. Doneaud a proiectat case şi în alte cartiere bucureştene, cum sunt casa foarte elegantă, neoclasică, de la intrarea prin strada Aurel Vlaicu în Parcul Ioanid, unde a locuit violonistul Ion Voicu, şi o altă casă, superbă la vremea ei, în acelaşi stil neoclasic, de pe strada Dianei numărul 9, care poartă de mulţi ani anunţul acela de rău augur, De vânzare, precum şi vile în Domenii, în Bonaparte şi aici, în Parcul Filipescu.


41

― În anii din urmă, arhitectul Ernest Doneaud a reintrat în atenţia specialiştilor şi a iubitorilor Bucureştilor. S-au organizat şi nişte tururi ghidate prin oraş, pe la casele lui, şi chiar în aceste zile, de ianuarie 2016, când noi recitim împreună convorbirile noastre, pentru o ultimă verificare, se pregăteşte lansarea unui album monografic dedicat lui, intitulat Visul Liniei. Locul ales pentru această lansare a fost o clădire de pe strada Zola, peste drum de Muzeul Zambaccian, proiectată de Ernest Doneaud, la câţiva ani după ce proiectase, construise şi vânduse casa din Ankara, 4.

― E vorba de vila aviatorului Louis Noël, din strada Emile Zola 6, despre care aminteşte istoricul Ştefan Pleşia, în altă carte a dumneavoastră, Poveşti ale domnilor din Bucureşti. Fiind vorba de cartierul meu, am reţinut detaliul. Zona aceasta s-a numit la un moment dat chiar Parcul Mornand, pentru că proprietarii erau nişte francezi, care, şi citez din spusele domnului Pleşia: după spusele lumii, stăteau în vila Noël,

proprietatea statului francez de mult timp, unde astăzi sunt

„Serviciile Culturale Franceze”. Louis Noël era un aviator

francez, venit în Primul Război Mondial, care s-a îndrăgostit

atât de mult de România, încât a rămas aici şi a construit

această splendoare de vilă şi a murit în România. Casa a

rămas proprietatea statului francez, indiferent de regimul

politic. ― Domnul Pleşia locuieşte pe strada Grigore Cerkez, în

perimetrul zonei numite cândva Parcul Mornand, care s-a parcelat pe la începutul secolului XX! Aşadar, aviatorul a construit în această parcelare, dintr-o coastă a Parcului Filipescu. Cum se leagă lucrurile! E frumos că albumul


42

Doneaud va intra în lume într-o casă proiectată chiar de arhitect.

― Abia aştept să-l răsfoiesc. Cine anume este autorul? ― Doamna istoric de artă Oana Marinache, doamna care

a organizat, în 2014, când se împlineau 135 de ani de la naşterea arhitectului şi 55 de la dispariţia sa, pelerinajele. Au fost patru la număr şi au avut în vedere principalele lui înfăptuiri. Tururile au început în faţa Cercului Militar şi s-au sfârşit în bulevardul Ferdinand 47.

― Oare au avut în vedere şi casa despre care e vorba în aceste acte de vânzare-cumpărare, aflată aici, în Parcul Filipescu?

― Cred că da, pentru că unul din tururi a avut în vedere acest cartier, zona parcelării Bonaparte, apoi Şoseaua şi Parcul Domenii. ― Actele acestea şi casa aparţin prietenei mele, Dudu. ― Dudu, adică doamna Ioana Stavrescu, adesea pomenită în conversaţiile noastre. La prima noastră preumblare prin Parcul Filipescu, mi-aţi arătat frumoasa ei casă. E, deci, proiectată de Ernest Doneaud.

― Exact. Numele complet al prietenei mele este Laura Ioana Catarina, pentru apropiaţi, Dudu, născută Enescu, prin căsătorie, Stavrescu. Adresa actuală a casei este strada Ankara, 4. Cu acordul prietenei mele, v-am dat xerocopia, pentru că nu e vorba numai de o clădire interesantă, ci şi de poveste!

― Transcriu, cu voia dumneavoastră, doamnă Mărgescu. ― Atunci când l-am citit prima oară, am fost

impresionată de actul în sine, de toate detaliile trecute acolo. Iar motivul pentru care îşi vindea Doneaud casa construită special pentru soţia lui, Marcela, şi pentru fiul lui, Andrei,


43

viitorul mare om de ştiinţă, mi s-a părut emoţionant. Din documente, fireşte, nu răzbate durerea, acolo nu figurează nici motivul vânzării, dar arhitectul nu mai suporta să stea în imobilul în care soţia lui suferise şi, după cum auzise de la ai ei Dudu, chiar murise de ftizie. Amândouă am căutat date, am verificat această informaţie şi credem că doamna Doneaud mai trăia atunci când a fost vândută casa. Am citit că ea a murit în străinătate, la un sanatoriu, în 1934 sau 1935, iar casa a fost vândută în 1932.

― Sfârşitul soţiei arhitectului aici era, probabil, o mică legendă romantică. Sau aşa a înţeles fetiţa familiei, când a fost cumpărată casa!

― Aşa ne-am gândit şi noi. Dar să citim mai departe. Detaliile legate de clădire, de istoria cartierului, oferite de aceste documente sunt remarcabile. Actul merită transcris în întregime.

― Aşadar, notez: ARHITECT ERNEST DONEAUD, domiciliat în Bucureşti,

Aleea Vulpache No. 20, în calitate de vânzător de o parte şi

VASILE ENESCU, domiciliat în Bucureşti, Strada Andrei

Mureşanu No. 1, în calitate de cumpărător, pe de altă parte… ― Vă întrerup aici, ca să vă explic cine este

cumpărătorul. Vasile Enescu a fost un bine cotat director de scenă şi pictor scenograf interbelic, la Teatrul Naţional, cunoscut între colegi sub pseudonimul de Enice, şi căsătorit cu actriţa Gabriella Danielopol. Ea jucase mai întâi la Iaşi, apoi la Bucureşti, la Teatrul Naţional. Îmi era foarte dragă. Aceştia sunt părinţii prietenei mele. Dudu locuieşte şi acum în casa aceea, după ce toţi ai ei, părinţii şi soţul, arhitectul Radu


44

Stavrescu, s-au stins. Aleea Vulpache a devenit demult strada Ankara.

― Aşadar, în 1932, arhitectul Doneaud şi regizorul Vasile Enescu arătau că între ei doi a intervenit prezentul

contract de vânzare cumpărare în condiţiunile următoare:

Subsemnatul, Arhitect Ernest Doneaud, vând de veci şi

irevocabil d-lui V. Enescu, imobilul meu situat în Bucureşti,

Aleea Vulpache No. 20 (Parcul Filipescu), fosta Alee Zoe

Prelungirea Vulpache No. 32, compus dintr-un teren cu o

întindere de 300 m.p. şi din toate clădirile şi construcţiunile ce

se află pe acest teren, construcţiuni făcute de mine în baza

autorizaţiei Primăriei Municipiului Bucureşti, S. I Galben No.

51 A din 5 iunie 1929.

Construcţiunile se compun dintr-o casă de locuit, parter, etaj

şi subsol, precum şi dintr-un garaj ce se află situat în fundul

curţei. ― Trebuie să intervin, ca să aduc la zi datele. Din păcate,

Dudu a fost nevoită să înstrăineze subsolul imobilului şi garajul, vânzându-le foştilor ei chiriaşi, care locuiau la subsol. Detaliile următoare ne fac o idee despre confortul casei.

― Imobilul se vinde dimpreună cu toate aparatele de

încălzit atât ale casei (calorifer) cât şi de la baie, toate

instalaţiunile din camera de baie, o lampă electrică situată pe

scara din afară, precum şi cu toate vitrourile gravate ce se află

în cuprinsul casei. Vitrourile dădeau o valoare specială clădirii, de vreme ce sunt menţionate. Mai există, sper.

― Bineînţeles. Vitrourile, atât cele exterioare cât şi cele interioare, au fost executate de Manufactura Gaetan Jeannin din Billancourt, Franţa, iar în fiecare casetă a tavanului din living, sunt montate lămpi rotunde Lalique. Există în cameră şi


45

un şemineu de cărămidă, de tip englezesc, şi, tot aici, este montată o mică fântână de perete din ceramică italiană, de un verde pal. Cândva, din robinetul ei susura apa. Dudu spune că a văzut numai de două ori, când era mică, apa curgând în fântâna de majolică. E aproape de şemineu, într-o firidă, are în faţă şi o mică îngrăditură din fer forgé superb lucrat. Paradoxal, pare ceva foarte aerat. În această cameră de la parter, sunt trasate pe tavan grinzi de beton vopsite, ca să imite grinzile de lemn, iar în sufrageria aflată în prelungirea salonului, pereţii sunt îmbrăcaţi în lambriuri. Toţi pereţii parterului sunt placaţi cu o ceramică mată, ocru pal, de mare efect. Să citim mai departe. Urmează partea care vă place în mod deosebit!

― Situarea casei! Imobilul vândut are următoarele

vecinătăţi şi dimensiuni: la nord-vest, în faţa sa, se învecineşte

cu Aleea Vulpache, pe o latură de 15 m. 55; la sud-vest în

dreapta, cu proprietatea Dr. A. Babeş, pe o latură de 24 m.69;

la sud-vest, în fund, cu proprietatea Creţulescu pe o latură de

18 m. 25, aşa cum se arată în schiţa de plan ce face parte

integrantă din actul de vânzare ce subsemnatul arhitect Ernest

Doneaud l-am făcut în calitate de cumpărător, act transcris în

registrele de transcripţiuni ale Tribunalului Ilfov şi care face

parte integrantă şi din prezentul act de vânzare cumpărare. Nu văd acest plan!

― Era separat şi nu l-am xeroxat. Urmează date legate de istoricul locului.

― Această porţiune de teren a fost stăpânită de domnul

Constantin Basarab Brâncoveanu, în calitate de legatar

universal al defunctului Alexandru I. Filipescu, pe baza

testamentului cu data de 11/24 Iunie 1916, a inventarului

succesiunei, a Jurnalului Tribunalului Ilfov de trimitere în


46

posesie şi a procesului verbal din 19 octombrie 1916, de

punere în posesiune de fapt. Acest teren a fost apoi cumpărat

de la domnul Constantin Basarab Brâncoveanu, de doamna

Agripina Ion Ionescu şi domnul Ion Ionescu, personal şi ca soţ,

pentru autorizare cu actul de vânzare-cumpărare transcris la

No. … din 1928, în registrele de transcripţiuni ale Tribunalului

Ilfov. Iar subsemnatul arhitect Ernest Doneaud am cumpărat

terenul de la doamna Agripina Ion Ionescu şi domnul Ion

Ionescu, personal şi ca soţ, cu actul de vânzare-cumpărare

transcris la No. …, din 1929. Pe acest teren am clădit

construcţiunile existente azi, în baza autorizaţiei dată de

Primăria Municipiului Bucureşti No. 51 A din 5 iunie 1929.

Totul s-a petrecut foarte repede: în 1929 cumpăra terenul, obţinea autorizaţia şi începea construcţia. Iar în 1932, vindea!

― Urmează partea cu preţul casei şi reiese că arhitectul făcuse un împrumut de la Creditul Funciar Urban din Bucureşti, pentru achiziţionarea terenului, astfel încât, cum scrie acolo? ― Se explică modul de plată: preţul acestei vânzări este

de lei 1.400.000 (un milion patru sute mii) lei, în care se

cuprinde suma de lei 943.125 (nouă sute patruzeci şi trei mii,

una sută douăzeci şi cinci) în efecte funciare urbane 5% ce

constituie rest din împrumutul ipotecar ce subsemnatul arhitect

Ernest Doneaud l-am făcut la Creditul Funciar Urban din

Bucureşti, cu actul de ipotecă înscris în registrul de

inscripţiuni al Tribunalului Ilfov şi actul adiţional din iulie

1932, împrumut ce trece asupra cumpărătorului Vasile Enescu,

care va plăti direct Creditului Funciar Urban din Bucureşti.

Restul preţului de vânzare până la 1. 400.000, adică lei 456.

875, subsemnatul vânzător arhitect l-am primit în întregime


47

azi, la autentificarea acestui act. Poveştile cu bani nu mă farmecă, dar aici ele vorbesc despre un sistem convenabil, deopotrivă, pentru vânzător şi cumpărător. Pentru mine, următoarele paragrafe, referitoare la intrarea în posesie a noului proprietar şi la plecarea vânzătorului, au pur şi simplu haz. Trebuiau trecute în acte toate etapele acestea? Părţile nu se puteau înţelege, aşa, între ele?

― Probabil aceasta era procedura, doamnă Dimitriu. Să vedem ce se prevede: Dl. cumpărător Vasile Enescu va intra în

posesie de drept şi de fapt asupra imobilului, imediat după

autentificarea prezentului act fără a mai fi nevoie de nici o altă

formalitate de punere în posesie. Dl. vânzător va putea însă

locui mai departe în acest imobil până la data de 23 Aprilie

1933, dată când domnia sa va trebui să-l evacueze fără nici o

prealabilă înştiinţare, domnia sa până la această dată fiind

socotit ca un simplu tolerat şi putând fi evacuat în baza acestui

act, la data de 23 aprilie 1933, pe cale de ordonanţă

prezidenţială fără citarea părţilor şi fără somaţiune. Dl.

Arhitect Ernest Doneaud e obligat ca la mutarea d-sale din

imobil să predea imobilul în bună stare, adică aşa cum se

găseşte astăzi, împreună cu toate plantaţiunile făcute în teren,

precum şi toate construcţiunile aşa cum au fost descrise mai

sus. Finalul actului preciza şi alte detalii: Toate dările către

stat, judeţ sau comună precum şi orice taxe referitoare la acest

imobil până la data de 23 Aprilie 1933 vor fi plătite integral de

domnul vânzător, arhitect Ernest Doneaud. Taxele de timbru şi

înregistare ale prezentului act privesc pe cumpărător, domnul

V. Enescu. 23 aprilie, ziua Sfântului Gheorghe, era în trecut data tradiţională a mutărilor dintr-un imobil în altul, primăvara. Toamna, mutările se făceau de Sfântul Dumitru.


48

― Din adresa trecută în act reiese că familia Enescu locuia în cartier, pe strada Andrei Mureşanu.

― Pe strada Andrei Mureşanu numărul 1, se află casa unde s-a născut Dudu. Aparţinea bunicului ei matern, Gabriel Danielopol, militar de carieră, cavalerist, ajuns la gradul de general şi având şi studii de Drept, era doctor în Drept. Casa din Andrei Mureşanu, în stil neo-românesc, încăpătoare, situată chiar la bifurcaţia cu strada Sofia, era proprietatea lui. De câte ori trec pe acolo, o admir. Îmi plac balconul cu stâlpişori de lemn cioplit, de la etaj, jardiniera din lemn a ferestrei, intrarea, veranda cu arcade trilobate, panourile decorative, o dantelărie de piatră. După ce Eneştii s-au mutat în casa lor, Dudu îşi vizita des bunicii materni. Bunica ei, Alice Danielopol, era fiica celebrului jurist Dimitrie Alexandrescu de la Iaşi, ilustru profesor universitar, decan, autor de scrieri juridice, între care una despre Codul Hamangiu, şi manuale. Era cunoscut drept Tololoi Alexandrescu. Ce i se povestea lui Dudu despre acest străbunic: iubea animalele, mai ales păsările, care se plimbau, unele, nestingherite pe vastul lui birou de lucru. Fiecare pui, fiecare găină avea un nume. Atunci când trebuia tăiată o pasăre pentru gătit, soţia profesorului venea la acesta şi îi spunea: Dragă, ştii mata, Miorica (pasărea ce urma să fie sacrificată)

trage să moară! – Cum aşa? A otrăvit-o cineva? – Nu, dar

cred că a mâncat ea ceva ce nu i-a priit şi, ca să nu se mai

chinuie, trebuie s-o tăiem. Răspuns: Dacă aşa crezi mata,

sărăcuţa, tăiaţi-o, numai să nu se chinuie! Celebrul profesor civilist Dimitrie Alexandrescu a fost căsătorit cu Olimpia Coslovanu, de fel din Bucovina. Dudu mi-a dat o însemnare cu anii lor de viaţă. Olimpia Coslovanu a trăit între 1858 şi 1941, iar profesorul, între 1850 şi 1925. Au avut doi copii: pe


49

Vasilică şi pe Alice. Alice (1882-1954) şi Gabriel Danielopol (1876 -1966) au avut trei fiice şi un fiu. Trebuie să vă spun că generalul a pierdut casa din Andrei Mureşanu girând pentru un amic, chiar înainte de a începe Al Doilea Război Mondial. A fost nevoit să vândă imobilul unei familii Protopopescu şi să se mute în Calea Floreasca, 44, într-o casă cu un etaj şi o grădină mare în spate, dar mult mai modestă decât vila din Andrei Mureşanu.

― Casa din Andrei Mureşanu e şi astăzi foarte frumoasă, îmi pare că e o policlinică particulară acolo.

― Nu ştiu sigur ce este acolo, acum! Ca să aveţi însă o imagine despre cartier în a doua jumătate a anilor 1930, Dudu îmi povestea că, pe când avea patru-cinci ani, de la geamul bucătăriei, aflat pe partea opusă străzii, se vedea un câmp mare, pe care păşteau oile. Azi, acolo se desfăşoară spaţiul din jurul Televiziunii Române, mărginit de Calea Dorobanţi, de strada Ermil Pangratti, de strada Grigore Cerkez şi de micile intrări ale străzii Muzeul Zambaccian. Acelaşi lucru se petrecea şi în Domenii, pe strada Aviator Sănătescu, după cum spune Radu Dimăncescu: înainte de construirea Spitalului Ellias, pe acolo se vedea tot aşa, un câmp pe care păşteau oile.

― Prin anii 40, turme în transhumanţă puteau fi văzute şi pe marile bulevarde! Există imagini cu vaci la păscut în şoseaua Jianu, prin pastilele cu iarbă de pe stradă, iar doamna Duduţa Olian, autoarea cărţii Bucureştii sufletului, îşi amintea cum aştepta pe trotuar, în centru, să treacă turma de oi, cu măgari, câini şi ciobani, care nu păreau să se grăbească prea mult, ca să-şi poată relua plimbarea cu bicicleta! Dar rău îmi pare că generalul Danielopol şi-a pierdut casa, girând pentru un prieten!


50

― Noroc că fetele erau măritate la casele lor. Gabriela, căsătorită Enescu, locuia de câţiva ani în strada Ankara, iar sora ei, Lisetta, se măritase cu doctorul Vasia Andreev, având un fiu, Micky, viitor inginer. Trebuie să fac o paranteză, legată de acest văr al lui Dudu. Este mai tânăr ca ea şi ca mine, are numai 69 de ani. Micky Andreev şi cu mine suntem amici buni, este un om extraordinar. Locuieşte în Drumul Taberei şi, acum, să mergi sau să vii de acolo în centru sau până aici, la noi, este o adevărată escapadă, datorită mijloacelor de transport perturbate de şantierul metroului. De ce vă dau acest detaliu? Micky este o mare figură: iubeşte atât de mult copacii, încât, în zilele caniculare, merge în Parcul Herăstrău, în zona Charles de Gaulle, la prietenii lui, copacii încă firavi, cu un bidon în spate, şi de două-trei ori pe săptămână, face nu ştiu câte drumuri, numai ca să le ude rădăcinile.

― Iubire adevărată. O prietenă a mea stropeşte deseori peste vară mestecenii din Piaţa Universităţii, văzându-i neglijaţi de municipalitate. Bucureştenii, când iubesc natura, o iubesc! Păcat că sunt cam puţini sau prea ocupaţi şi grăbiţi!

― Şi Micky Andreev şi verişoara lui, Dudu, iubesc natura şi fac ce le stă în putere s-o ocrotească, în oraşul lor, în curtea lor. Mai trebuie să spun că, acum, Micky este tare emoţionat, deoarece fiica sa, căsătorită cu un englez şi stabilită în Olanda, tocmai a născut o fetiţă! Aceasta a fost paranteza!

― O foarte frumoasă paranteză! Fetiţa nou venită pe lume va moşteni poate, de la bunic, dragostea pentru copaci! Dar povesteaţi despre momentul când un alt bunic, cel al lui Micky Andreev şi al lui Dudu Stavrescu, pierduse frumoasa lui casă, girând-o pentru un prieten ghinionist.


51

― Vă spuneam că nici mama lui Micky, Lisette Andreev, nu mai locuia în strada Andrei Mureşanu, atunci când familia a părăsit casa. A treia fiică a generalului Danielopol, Violeta, măritată şi ea, a mers să stea cu părinţii în Calea Floreasca.

― Dar fiul familiei? ― Fiul familiei, tânăr ofiţer, murise, înainte ca familia să

piardă casa. ― A pierit pe front? Ce a fost cu el? ― Am înţeles că a fost o tragedie, familia nu vorbea

niciodată despre asta. Se întâmplase în prima jumătate a anilor 1930. Dudu mi-a spus că băiatul, tânăr ofiţer, s-a sinucis din dragoste, în casa din strada Andrei Mureşanu, cu arma din dotare, cum se spune acum. O tragedie… Cât despre familia Enescu, Dudu mi-a povestit şi despre ei câte ceva. Tatăl ei, se pare aromân, provenit dintr-o familie cu mulţi copii, nu era singurul Enescu din teatru. Actorul Marcel Enescu era văr primar cu Dudu, dar mai în vârstă decât ea cu ani buni, fiind fiul unui frate mai mare al lui Vasile.

― Există şi o actriţă, Coca Enescu. Se înrudeau? ― Nu, nu, am întrebat-o pe Dudu, Coca Enescu nu a fost

rudă cu tatăl ei. Dudu mai avea un văr interesant, Basile Liveanu (Liviano), plecat după război în Franţa, unde a practicat, cu succes, arhitectura, fiind colecţionar şi anticar de tablouri şi alte obiecte de arta. Dudu are şi ea foarte mult bun gust şi aplecare spre artă. O admir pentru caracterul ei, pentru cultura ei, e poliglotă, cititoare pasionată şi o mare iubitoare de necuvântătoare. Mama ei, Gabriella Alice Lucia Danielopol (1903-1990), absolventă a Conservatorului de Artă din Bucureşti, foarte talentată, a jucat pe scena Naţionalului bucureştean, unul din rolurile ei reuşite, la început de carieră,


52

fiind cel al Neerei, din Fântâna Blanduziei. A jucat şi în filmul Milionar pentru o zi, în regia lui Jean Georgescu. Numele ei de actriţă era Gaby Danielopol. Din păcate, filmul s-a pierdut. Am cunoscut-o şi eu pe mama lui Dudu, a cunoscut-o şi mama mea, o admiram mult, era o bună pianistă, un om inimos, o persoana cultă, plăcută şi mare iubitoare de animale. Dar ca actriţă nu a avut noroc!

― Începuse cu două succese! Nu a ajutat-o căsătoria cu un regizor?

― Nu, dimpotrivă! Familia Danielopol era destul de nemulţumită că fiica lor cea mare alesese acest drum. De altfel, ştiu de la Dudu că şi Lizetta, sora ei mai mică, jucase în filmul lui Jean Georgescu, turnat în 1924. Gabriela Danielopol a crezut că, prin căsătorie, va avea mai multă libertate şi va putea să îşi vadă de cariera în teatru. Mi-a arătat Dudu un Caiet de

sală al Teatrului Naţional, din anul 1927, editat cu prilejul sărbătoririi a jumătate de veac de activitate teatrală a regizorului Paul Gusty. Este foarte interesant, conţine articole, reclame de spectacole şi comerciale, şi fotografiile tuturor societarilor Teatrului Naţional, printre ei fiind şi Gaby Danielopol... Dar Enice, cum i se spunea soţului ei, nu i-a mai permis să joace deloc! Târziu, la bătrâneţe, după moartea lui, pe vremea regimului comunist, ea a condus cercuri de teatru la nişte cluburi muncitoreşti. Nu avea pensie, a trăit din vânzări: bijuterii, mobile, covoare, tablouri, din lecţii de engleză şi instruind artişti amatori. Aşa erau vremurile atunci.

― Chiar pierderea filmului din 1924 pare a ţine de destin. A avut şi alţi copii?

― Dudu a fost singurul lor copil. Diferenţa de vârstă dintre ei era de peste 20 de ani. Imobilul din strada Ankara


53

fusese cumpărat pe numele ambilor soţi. Jumătate din sumă provenea din dota domnişoarei Danielopol. Căsătoria lor nu a fost prea fericita. Dudu nu are amintiri frumoase despre tatăl ei, se pare că, deşi afirma că o iubeşte, severitatea lui era excesivă, nu numai faţă de soţia căreia îi interzisese să joace, dar şi faţă de copil.

― Şi doar era un artist, un sensibil… ― Se pare că a fost foarte bun, şi ca director de scenă, şi

ca scenograf. Era prieten la cataramă cu mulţi plasticieni, cu Jean Steriadi, care i-a făcut mai multe portrete, în ulei sau creion, expuse şi acum în casa lor, cu Dărăscu şi Ressu, cu sculptorul Spaethe. Dudu păstrează câteva măşti de bronz şi un bust, portretele lui făcute de Spaethe.

― Erau şi vecini cu Oscar Spaethe! ― Da, locuiau aproape unul de altul. Poate că Spaethe îi

lucra portretele în atelierul din Rabat 16. Dudu mai are două portrete ale lui Vasile Enescu, unul, realizat de pictorul Traian Cornescu şi altul, de Stoica, amândoi fiindu-i colegi la Teatrul Naţional, unde lucrau ca scenografi. În societate era un om foarte plăcut. A murit când Dudu avea 16 ani, în urma unei încercări de sinucidere, după multă suferinţă. Dudu mi-a dezvăluit motivele acestui gest: pe de o parte, îşi dădea seama că, înaintând în vârstă, se sclerozează, pe de alta, se temea că, aşa cum gândea şi crea, nu o să mai fie încadrat în noua societate de tip socialist şi va fi dat deoparte.

― A fost neiertător şi cu el însuşi! Un tată dur şi o mamă blândă…

― În casa ei, Dudu păstrează cu credinţă sertare întregi cu documente, fotografii, cărţi, scrisori ale părinţilor şi ale soţului ei. Le răsfoieşte adesea, dar sunt atât de multe, încât


54

mereu descoperă ceva nou. Cele mai multe cărţi au fost ale tatălui ei, ediţii din clasici, istorie, critică teatrală, albume de scenografie, de artă, ziare, dar şi desene, schiţe de decor, multe alte lucrări realizate de Vasile Enescu, ilustrate, fotografii vechi de actori şi decoruri, programe de teatru, cu spectacole văzute de el ca student, în străinătate, şi, mai târziu, la Bucureşti… Am răsfoit nişte volume de sfârşit de secol XIX, început de XX, dintr-o revistă de teatru cu aspect de carte, cu aerul acela special al unui volum vechi, intitulată L’Illustration Théatrale, din 1909, Journal d'Actualité Dramatiques, referitor la diferite spectacole: Beethoven şi La fille de Pilate de René Fauchois, piese atunci publicate pentru prima oară, L’Imperatrice, L’âne

de Buridan, comedie în trei acte de Robert de Flers, La Tosca, La rencontre, Macbeth, asta îmi amintesc, dar erau mult mai multe. O diversitate ameţitoare. Alte numere din revistă sunt încă şi mai vechi, de dinainte de 1900 şi din 1907. M-a impresionat bogăţia de titluri, de texte, pe care le strânsese directorul de scenă Vasile Enescu, o adevărată bibliotecă de specialitate. O bibliotecă spune multe despre posesorul ei. Aceasta vorbea despre erudiţie şi talent complex, pentru că el era un foarte bun scenograf. Talentul lui de plastician l-a moştenit, de altfel, Dudu.

― Asta, în ce priveşte ramura Enescu. ― Familia Danielopol, povesteşte Dudu, a fost destul de

stufoasă, dacă se poate spune aşa. Între alţii, erau rude apropiate cu proprietarul fostului şi celebrului hotel Continental din Constanţa. Acel Danielopol avea şi el trei fete şi, imediat după război, au emigrat în Grecia.

― Se înrudeau şi cu marele profesor de Drept Roman, Gheorghe Danielopol, care a dat numele străzii de pe Splai?


55

― Da, erau rude cu strada, acel Danielopol era văr cu bunicul lui Dudu. De altfel, cum intri în Cimitirul Bellu, spre stânga, în faţa capelei, se află cavoul familiei Danielopol. Acolo este înmormântată şi mama lui Dudu, în orice caz, mai multe ramuri ale familiei şi, se pare, şi unchiul ofiţer, cel mort de tânăr, atât de tragic! Dar să închei cu o poveste mai amuzantă, din folclorul familiei, din cele spuse de Dudu.

― Eneştii sau Danielopolii? ― O întâmplare petrecută în 1954, în casa Danielopol

din Floreasca. E amuzantă, pentru că s-a încheiat cu bine. Dar putea fi şi altfel! Locuia la ei, clandestin, dat în urmărire de securitate, Bani Ghica.

― Prinţul Şerban Ghica, inginer constructor, rugbist în echipa naţională înainte de război, moştenitor, împreună cu fratele lui, al Casei Grădişteanu?

― Exact! Generalul Danielopol fusese cu ideea ca prinţul, prietenul lui încă din tinereţe, să se ascundă în casa lor. Într-o seară, târziu de tot, sună la poartă. Toţi ştiau ce înseamnă asta. Bani Ghica s-a refugiat în întunericul curţii din spatele casei, iar generalul s-a dus să deschidă. Apoi, văzând că venise numai o cunoştinţă nevinovată, a strigat fericit din poartă, tare, cât să fie auzit din fundul grădinii, dar şi de toată strada: Bani,

vino înapoi, că nu era Securitatea! ― Dar, până la urmă, a fost şi Securitatea! ― Da, Bani Ghica a făcut ani grei de închisoare

comunistă, dar a supravieţuit. Cât despre casa din Ankara 4, mai este de spus o poveste. Radu Stavrescu, soţul lui Dudu, era o persoană excepţional de talentată, la desen şi pictură, dar, mai ales, la miniaturi, în sensul adevărat al cuvântului.

― Ce fel de miniaturi?


56

― Nu mă refer la acele miniaturi clasice superbe, încadrate de obicei în rame ovale sau pătrate de lemn, portrete sau scene bucolice, care împodobeau pereţii marilor saloane. Meşterea, pur şi simplu, obiecte foarte mici. El a început facultatea de arhitectură, dar, din motive de dosar, nu şi-a mai dat examenul de stat. Avea mâini de aur, gust sigur, inventivitate şi manualitate. Putea face, de exemplu, o broşă modernă dintr-un simplu capac de metal. A lucrat pentru Fondul Plastic şi pentru cooperativa Arta Aplicată. Dudu a lucrat câţiva ani, nu prea mulţi, ca desenator tehnic la un institut de profil, ca apoi să lucreze pentru o cooperativă cu profil artistic, unde se confecţionau mărţişoare. Radu le sculpta, de obicei din lemn, iar Dudu le picta. Dar făceau mărţişoare şi bijuterii din orice fel de material, erau foarte ingenioşi. Îmi amintesc ce inspirat lucra Radu în fildeş! După terminarea liceului, mai întâi, Regina Maria, iar după 1948, Liceul Clasic-Mixt, care funcţiona, se pare, în curtea Catedralei Catolice, Dudu a urmat doi sau trei ani la Belle-Arte, secţia pictură, după care a fost exmatriculată, deoarece nu s-a prezentat la examenul de marxism. Unul dintre motive.

― Era absolut suficient! Un act de curaj, se poate spune. ― Mai erau şi motive de dosar, bineînţeles. Se consolau,

ducând o viaţă mai boemă, aşa… Radu avea un frate cu doi-trei ani mai în vârstă ca el, un bărbat superb, fost ofiţer în marina comercială, unde fusese coleg cu fiul lui Jean Bart, Călin Adam Botez pe numele lui. Fratele lui Radu se numea Virgil Stavri. Cum se întâmpla pe vremuri, o parte a familiei devenise Stavrescu, alta rămăsese Stavri. Atât Virgil, cât şi Călin Botez, căsătorit cu o fiică a Ceciliei Cruţescu Storck, pe lângă profesia lor de marinari, erau şi nişte ceramişti foarte buni. Se pare că,


57

în anii comunismului, fiul lui Jean Bart a şi lucrat ceramică, alături de soţia lui, artistă ceramistă cunoscută, Lita (Cecilia) Botez. Aveau atelier în Bucureşti.

― Probabil, atelierul familiei, din strada Vasile Alecsandri!

― Aşa cred! Cât despre Virgil Stavri, el a rămas în Franţa, unde ajunsese în calitatea lui de marinar, mi se pare cu una din ultimele curse ale Transilvaniei în Occident. Acolo a rămas pentru toată viaţa, căsătorindu-se cu o bogată franţuzoaică, se pare şi cu titlu nobiliar. Îşi ajuta familia din România în mod constant. Dudu păstrează într-un dulap din casa lor desene şi lucrări de-ale lui Virgil Stavri, era foarte talentat. Colabora la revista Illustration. Radu visa să ajungă şi el cu Dudu, cumva, în Franţa. Dar n-a fost să fie. Acum, Dudu a rămas singură în casă. Locuiesc cu ea nebunaticul căţel Yoko, salvat dintre maşini, bătrânul şi înţeleptul motan Rambo şi jumătatea de pisica Miu-Miu.

― Jumătate de pisică sau o pisică şi jumătate? ― De ce jumătate de pisică? Deoarece pisica ne aparţine

amândurora, Dudu are o jumătate, iar cealaltă jumătate este a mea. Drăgălaşa negresă, cu ochi superbi şi blăniţă moale ca o mătase, a fost găsită de Dudu acum doi ani, într-o seară de iarnă, pe treptele ce duc la apartamentul meu: o făptură mică, mică, îngheţată, înfometată şi care nu mai avea nici puterea să miorlăie, emiţând un foarte slab miu,miu, de unde i se trage şi numele. Cum, din motive obiective, nu o puteam adăposti eu, am hotărât, Dudu şi cu mine, că domiciliul pisicuţei va fi la ea, iar de îngrijirea ei ne vom ocupa în egală măsură, motiv pentru care Miu-Miu a devenit o mare răsfăţată. Vreau să mergem odată la Dudu. Să vedeţi casa şi pe cei trei protejaţi ai noştri.


58

― Vă voi însoţi bucuroasă. Ţin să-i mulţumesc doamnei Laura Ioana Catarina Stavrescu, născută Enescu, pentru xeroxurile trimise, pentru poveştile ei, spuse prin mijlocirea dumneavoastră. Nu numai pe Miu-Miu, ci şi poveştile le împărţiţi cu prietena dumneavoastră!

***

Fragment din Povestea unei doamne din Bucureşti

– Tatiana Mărgescu, Editura VREMEA, 2016.


59

ELISABETA ISANOS

REVERIILE UNEI PLIMBĂREŢE CU SATELITUL

fragment

4. Călătoria bunicii la Viena pe jos

Dacă savantul Pitton de Tournefort a fost în stare să descrie cu atâta precizie moldavica, cum e posibil ca eu să ştiu atât de puţin despre mea bunica mea paternă, moldavica bucovinesis?

Deşi mergea şi ea „la târg” cu treburi, ca alte femei din sat, bunica nu dădea semne că ar dori să afle cum e oraşul şi cum se trăieşte acolo. Nu m-a întrebat niciodată nimic. Era calmă şi împlinită în felul ei, fără nelinişti şi fără curiozităţi, de parcă ar fi ştiut cum stăteau lucrurile. Universul nostru e plin de pete albe, pe hărţile noastre interioare lipim clişee şi idei de-a gata, însă o doză de nelinişte faţă de necunoscut există în fiecare. De unde venea oare calmul bunicii, siguranţa în purtări, aerul care părea să spună că ştie mai bine ca oricine cum e lumea şi ce hram poartă?

Spuneam că nu o cunosc aproape deloc pe bunica asta de departe. Dar e destul să mă uit în oglindă şi văd, sub pometele


60

obrazului stâng, un semn ca o împunsătură, care mi s-a accentuat cu vârsta. Şi bunica avea, exact în acelaşi loc, o gropiţă spre care se scurgeau ridurile, mi se părea urma unei răni făcute cu vârful unui obiect ascuţit, un fus sau un dinte de furcă.

Citind ce scrisese tata despre ea, am aflat că în timpul primului mare război se luptase cu un cazac din trupele ruseşti intrate în sat; cazacul voia să-i ia fânul din şură, ea şi l-a apărat. Am crezut că de-atunci avea cicatricea. Dar iată că şi eu, ajungând la o anumită vârstă, am pe obraz aceeaşi urmă, care se vede mai ales când zâmbesc.


61

Îmi aduc aminte că, odată, cineva, punându-mi întâmplător palma pe ceafă, a scos o exclamaţie de încântare. Preţ de câteva secunde, i-am simţit palma întârziind: un început de mângâiere, de la care s-a abţinut. Pe urmă, mi-am pipăit ceafa, şi am înţeles. Am pielea subţire, părul blond, moale ca firul de mătase, nu semăn cu femeile din neamul matern, cu tenul măsliniu, brunete şi asprite, generaţii întregi, de briza mării. Părul şi pielea le am de la cealaltă bunică, de la ţăranca pe care nu am ştiut să o descopăr la vreme, dar mi-o aduc aminte acum, când îmi ating pielea de pe gât şi când îmi văd în oglindă gropiţa din obrazul stâng.

Copil, mă uitam mereu la semnul din obrazul ei. Gropiţa o înghiţea pe bunica cu încetul, i se scurgeau acolo anii, sângele, puterile. „Nu mai poate merge la pădure”, îmi spusese tata într-o zi, îndemnându-mă să culeg pentru ea zmeură. Şi gropiţa se lărgea, tot mai adâncă şi mai lacomă, sângele care-i brăzda obrazul pe dedesubt seca, gropiţa creştea, iar bunica se topea încet de pe oase. Pe bunica asta am cunoscut-o cel mai puţin, totuşi asemănarea dintre noi se vede şi în pozele de când eram copil.1 Semănam uluitor cu ea, lucru de care îmi dau seama abia acum, din păcate prea târziu. Îmi pare rău că nu am vorbit cu ea

1 Am una din 1949, făcută la Piatra Neamţ. De sub paltonul lung până peste genunchi, mi se vede rochia care-l depăşeşte ajungând la glezne; purtam o rochie a mamei, cred că nu fusese nevoie să fie scurtată prea mult, mama fusese mică de statură şi subţirică. La hotel, stăteam împreună cu ai mei în faţa căminului în care ardea un foc de lemne şi tăceam. M-am ridicat, am luat vătraiul şi am scormonit în jăratec, iar ei s-au uitat la mine cu atenţie, de parcă mă vedeau prima oară, atunci m-am simţit serioasă şi fericită ca într-o clipă de glorie Ar fi multe de spus despre clipa aceea, când m-am ridicat prima oară deasupra bătrânilor.


62

aproape de loc, mi se adresa rar şi numai prin intermediul tatei. Am avut impresia că tata se jena cu mine în faţa ei, sau cu ea faţă de mine, oricum, cu amândouă alături, nu era în largul lui.

În singura fotografie pe care o am, bunica este bătrână, şi abia acum, privind-o atent, observ că este altfel îmbrăcată decât portul obişnuit din sat. În zilele de lucru, femeile nu se îmbrăcau cu ie brodată şi fotă, ci în bluze simple şi fuste creţe, cu imprimeu mărunt, cu şorţ la brâu, de obicei negru. Fotografiată afară, în faţa casei, bunica nu e îmbrăcată nici în portul sărbătoresc, nici în cel de lucru, ci într-un costum din două piese, care aduce mai curând a ţinută de oraş: bluză cu garnitură brodată sau adăugată pe manşete, îngustată mai sus de talie, şi lăsată mai largă jos, să atârne liber peste fusta lungă, din acelaşi material şi cu două rânduri din aceeaşi garnitură pe poale.

În picioare, îmbrobodită cu un batic de culoare închisă, cu mâna pe un abajur de lampă aşezat alături pe un taburet,


63

bunica se îmbrăcase în hainele ei bune şi a ţinut să fie fotografiată cu obiectul cel mai frumos din casă, abajurul, pe care nu l-a folosit niciodată. Tata i-a adus o lampă cu petrol, mai luminoasă decât cele cu gaz, însă ea nu a folosit-o, fie că fumega, fie că în sat nu se găsea petrol. Bunica nu şi-a văzut casa luminată electric, deşi reţeaua era instalată, stâlpii cu fire nu au ajuns pe uliţa ei. Abajurul a rămas fără lampă şi fără scop: un obiect elegant şi frumos în sine. Cu toate că era bătrână când am văzut-o prima oară şi nu mai avea nici un dinte în gură, bunica îşi păstra spatele drept. Veneau la ea femei mai tinere să-i ceară sfatul sau pur şi simplu să o vadă şi să stea de vorbă. Întotdeauna mi s-a părut mândră, şi multă vreme n-am înţeles de ce era aşa de stăpână pe ea.

Am înţeles mult mai târziu, descoperind câteva fraze într-un interviu dat de tata reporterului unui ziar, imediat după al doilea mare război. Spunea că mama lui fusese în tinereţe, pe jos, cu mai multe femei, până la Viena şi îl văzuse la faţă pe împărat.

*

Copilăria şi prima tinereţe au fost pentru bunica mea vremuri fericite, răsfăţată de părinţi, de mamă – cu straie frumoase, de tată cu istorii despre întâmplări vechi şi ţinuturi îndepărtate. Odată cu venirea primăverii, se auzeau trecând prin sat căruţele negustorilor ambulanţi, care se opreau pe la case, anume la cele cu fete, unde scoteau din lădiţe veşminte în culori vii: broboade galbene cu flori de in, numite barizuri, jachete, aşa-zisele polcuţe, cu fir de beteală, fuste verzi, şorţuri


64

albastre, pe poale cu trandafiri. Îmbrăcată în ele, era mai frumoasă şi decât „fata popii”, şi decât „feşteriţa”, nevasta pădurarului, şi decât împărăteasa din „icoană”, îi lipsea numai coroana.1

Mai târziu, ar fi vrut să le dea copiilor ei măcar o parte din răsfăţul pe care-l cunoscuse când era la casa părinţilor, însă vremurile şi soarta nu au mai fost la fel de blânde. Prin sat se auzeau şi atunci trecând căruţele, negustorii au intrat şi în casa lor, fiica mai mare a probat straiele, însă a trebuit să le înapoieze pe rând când negustorii au început să spună preţurile. Bunica mea nu a putut să le dea copiilor „decât dulceaţa dragostei de mamă”, cum zicea cineva; uneori, în nopţile lungi de iarnă, când nu puteau dormi din cauza viscolului care vuia pe acoperiş, ea, la lumina lămpii, torcea aşezată pe un scaun scund, copiii aţipeau în zbârnâitul fusului, ascultând ce auzise și ea la rândul ei de la bătrâni, „întâmplări vechi, din munţii luminoşi ai Maramureşului”, de unde veniseră străbunii lor cu turmele. Traiul lor de zi cu zi era dur, iar copiii erau şi ei nevoiţi să muncească, uneori peste puteri. Mi s-a muiat inima citind că, prin 1915, într-o iarnă grea, bunica îl lua cu ea pe Alexie, fiul mai mare, atunci în vârstă de doisprezece ani, şi plecau cu topoarele în spate la pădure, în „codrii Fundoaiei”, la tăiat butuci2.

Din păcate, despre copilăria fericită bunicii ştiu prea puţin, tot din cele povestite de tatăl meu. Când recenzorul sau învăţătorul venea să o înscrie la şcoală, părinţii o ascundeau

1 Eusebiu Camilar, „Lădiţele cu iluzii”, în volumul Inimi fierbinţi, Editura pentru literatură, 1963. 2 Eusebiu Camilar, „Alexie cărturarul”, în volumul Inimi fierbinţi, Editura pentru literatură, 1963.


65

după uşa grea, de lemn, priponită cu un cârlig de perete. Sub austro-ungari, învăţământul obligatoriu era o invenţie nemţească, neagreată de ţăranii bucovineni, poate şi din cauza „măgarului” de hârtie sau de carton, atârnat de gâtul şcolarilor nesupuşi. Cu destul de rare excepţii, copiii nu merg cu plăcere la şcoală, mai ales prima oară. Eu nu am făcut parte dintre excepţii, primul contact cu şcoala nu a fost o bucurie. La vremea ei, nici bunica bucovineancă nu a vrut să se ducă la şcoala nemţească din sat, privită ca o unealtă a înstrăinării. În schimb, le-a trimis pe fetele ei la şcoala sătească, iar pentru tatăl meu s-a făcut luntre şi punte să-l dea la învăţătură.

Cred că elevii auzeau la şcoală despre „Proclamaţia lui Franţ Iosif către Bucovina”, scurtă, dar elocventă dovadă că împăratul cunoştea geografia şi istoria, mai mult din cărţi şi urmărindu-le pe hartă. Spunea împăratul în Proclamaţia sa, cu o anumită doză de orgoliu, că acest ţinut făcea mai demult parte din Dacia, unde Traian îi împământenise pe colonii şi veteranii romani, că ţara se numise în vechime Arboroasa, apoi Plonina, şi în fine Bucovina, de la pădurea imensă de fagi dintre Cernăuţi şi Vijniţ. Timp de o mie de ani, a fost bântuită de barbari, „care au lăsat numai urme de groază şi de pustiire”. Poporul trebuia să se mulţumească pe atunci cu salvarea vieţii, a datinilor şi a limbii, refugiindu-se „în întunericul pădurilor.” Dragoş a unificat ţinutul într-un voievodat, iar „eroul Ştefan cel Mare” i-a dat „un măreţ renume prin biruinţele sale strălucite”. Lecţia de istorie se termina cu glorificarea momentului când Bucovina, „împreunată cu coroana noastră”, „începu să răsufle sub binecuvântările unei cârmuiri blânde”, pornind „pe calea propăşirii”. Au fost făcute drumuri, ceea ce a înlesnit comerţul, au înflorit agricultura şi industria, au fost înfiinţate şcoli „în


66

toate părţile”, „şi aşa se puse temelia unui viitor mai bun, la care Bucovina priveşte cu încredere veselă”. „Credinciosul ducat” a primit steag şi stemă proprie în două culori, albastru şi roşu, reprezentând un cap de bour cu stele aurii între coarne şi în părţi.

În Bucovina, provincie a Imperiului Austro-Ungar, ori de câte ori se isca vreo problemă, pe uliţe apăreau „cătanele” împărăteşti. Tatăl bunicii fusese şi el cătană la împărat, după cum povestea tatăl meu, şi era înalt, voinic şi „cuprins”, om cu avere, şi „cântăreţ din fluier vestit”. Am o fotografie, de pe când era încă tânăr, cu plete până la umeri şi medalii pe piept. Fotografia pare aranjată ierarhic, în scară: un grup de bărbaţi pe treptele unei estrade, în primele rânduri, domni cu guler tare şi papion sau în uniformă militară, doi având pe piept câte patru decoraţii; începând de la rândul al treilea în sus se stă în picioare, unul poartă bondiţă şi are numai două decoraţii, altul e în suman. Tatăl bunicii e şi el îmbrăcat în suman, dar nu disting dacă are pe piept una sau două medalii, poza e veche şi ştearsă. Lucru interesant: toţi bărbaţii din fotografie au mustaţă à la Franţ Iosif! Tatăl meu povestea că, fiind copil, pe genunchii acestui bunic zdravăn se simţea „ca într-un jilţ împărătesc” şi asculta „povestea cu sârbii”, de pe vremea războaielor din Bosnia şi Herţegovina, auzind de la el pentru prima oară numele acestor ţinuturi. „Ce ştii tu, pruncule?” îi spunea, „pe vremuri, oamenii erau altfel şi împărăţia ţinea cât vezi cu ochii”. De pe vremea acelor războaie1, bătrânul Motrici păstra în pod, „sub căpriori” o sabie îndoită „ca o seceră”, de

1 E vorba, probabil, de campania prin care Imperiul a ocupat, în 1878, Bosnia şi Herţegovina.


67

care gospodina atârnase o traistă cu ciuperci uscate. Până să dispară nu se ştie cum, sabia strălucea în întunericul din pod ca o semilună.

Împăratul ideal era Iosif al II-lea, „om bun”, care „cobora

şi vorbea cu clăcaşii”. „Împăratul cel bun” vizitase Bucovina, cu care prilej o ridicase în braţe pe Nataliţa, pe atunci copilă „nu mai înaltă ca o buruiană”. Nu îmi dau seama care împărat ar fi putut face asta, de vreme ce Iosif al II-lea aparţinea altui veac, iar Franz Iosif venise în Bucovina când Nataliţa nu se născuse încă, şi avea să revină mai târziu, când gestul ridicării în braţe nu ar mai fi fost posibil.


68

Dar există, poate, şi vreun prilej pe care istoria nu l-a consemnat sau e doar o poveste care întreţinea în familie cultul împăratului bun şi drept, mijlocitor şi apărător al năpăstuiţilor.1

Poate că din amintirile bunicului ei, care povestea cum a

stat de strajă „la poarta împăratului”, „la cetatea cea mare, Viana”, unde a văzut „prinţi tineri”, „cucoane îmbrăcate în aur” şi „trăsuri cu roţi de argint”, i-a apărut mai târziu bunicii dorinţa de a merge să-l vadă la faţă pe suveranul care o ridicase în braţe când era copilă.

Nu ştiu dacă şi la poarta lor au venit vreodată cătanele călări, în tunici albastre cu tighel roşu, cu căşti purtând în frunte stema aurie, vulturul cu două capete, acvila bicefală

1 Flăcăi aleşi după statura înaltă şi dreaptă erau puşi străjeri la palatul imperial, cum a fost, de pildă, Andrei Leuşcan, „bădiţa Andrei”, trâmbiţaşul satului; după trei ani de „cătănie” la Viena fără permisie, într-o dimineaţă, când venea împăratul în trăsură, „bădiţa Andrei” a sunat din trâmbiţă atât de înalt încât a plesnit alama, iar împăratul a oprit trăsura, i-a făcut semn să se urce lângă dânsul şi l-a întrebat ce-l durea. (Eusebiu Camilar, „Bădiţa Andrei”, în volumul Inimi fierbinţi, Editura pentru literatură, 1963.)


69

simbolizând despărţirea în două a Imperiului Roman, existenţa Romei şi a Bizanţului. Împăraţii Împeriului Romano-Germanic se credeau continuatorii Cezarilor, căştile militare aveau, ca şi coifurile romane, o creastă îndoită ameninţător înainte, ceea ce sporea asemănarea cu profilul unei păsări de pradă, iar pe piepturile cailor luceau platoşe de aramă. Imperiile ştiau să-şi afirme puterea şi prin astfel de semne.

În schimb, „domnii” în haine negre aduceau cu ei, după părerea generală, nenorocul, oamenii blestemau şi-i numeau Anticrişti, cu cărţi „scoase din teascurile diavolului”. Asta era, se pare, cauza refuzului unora de a urma „Şcoala nemţească”. „Mama nu ştia carte. N-a fost niciodată cu trenul. A fost pe jos, în tinereţe, cu alte femei, până la Viana. L-a văzut la faţă pe Franţ Iosif şi-i foarte mândră de treaba asta”, povestea, textual, tatăl meu. Apoi, adăuga câteva vorbe şi despre tatăl lui, bunicul meu din neamul Cămilarilor, pe care nu l-am cunoscut: „Tata a fost emigrant în America. După ce s-a întors, a zăcut şi a murit de nostalgia ţărilor părăsite. Nu se mai putea obişnui cu viaţa măruntă din sat.” Nu am cu acest bunic decât o ipotetică fotografie din vremea când era emigrant, între 1914 şi 1918, timp în care a fost şi miner, şi colportor de Biblii, şi simplu rătăcitor, însă nu pot fi sigură că în poză e chiar el. Ion al lui Vasile al lui Toma Camilar s-a născut în 1871, în ziua de Crăciun, şi a murit tot la sărbătoarea asta, în 1937. Era, aşadar, cu cinci ani mai mare ca bunica. Având în vedere că în Imperiul Habsburgic bărbaţii erau recrutaţi la 20 de ani şi încorporaţi la 21, iar serviciul militar, redus cu timpul, dura totuşi vreo zece ani, ultimii în cadrul „rezervelor”, se poate presupune că această obligaţie le-a întârziat căsătoria.


70

Casa de lut, acoperită cu „stuh”, unde a trăit bunica măritată o ţin minte foarte bine. Era joasă, copil de vreo zece-unsprezece ani ajungeam cu mâna la streşina care mă înţepa cu vârfurile tulpinilor tari, goale pe dinăuntru ca nişte fluiere. Într-o vară, când am stat acolo mai mult , am aflat cum erau „lipite”, din timp în timp, casele de lut. „A lipi casa” însemna a o unge cu argilă untoasă, apoi, după uscare, pereţii erau văruiţi, iar cuptorul zugrăvit cu brâne colorate în albastru şi verde închis, aşa cum am văzut în căsuţa uneia din surorile mai mari ale tatei; întrebând-o cine l-a împodobit, mi-a spus că-l pictase chiar ea. Unul dintre ingredientele lutului „de lipit casa” era balega de cal. Mătuşa, numită ca şi mine Saveta, îndoindu-se din genunchi cu graţia unei reverenţe, o strângea de pe uliţă punând-o în şorţul prins în brâu. Balega de cal este plăcut mirositoare, ceea ce nu aş fi crezut înainte de a pune mâna pe ea, pe una din uliţele pieptişe, lăturalnice ale satului, în timp ce mergeam spre casa mătuşii, unde aveam să învăţ cum să îmi ung şi eu casa după măritiş.

La ce vârstă se măritase bunica? Născută în 1876, nu ştiu în ce lună şi în ce zi, nu s-a căsătorit foarte tânără, cum se obişnuia pe atunci, de vreme ce primul copil, o fată, Rahila, l-a născut la vreo 23 de ani, în ianuarie 1899. Apoi, Magdalina în 1901, Alexie în 1903, Catrina în 1906, Elisaveta în 1908, Eusebie, tatăl meu, în 1910, şi ultimul, Mandache, în 1913, mort foarte tânăr, toţi la intervale mici. Aşadar, bunica nu putea să plece la Viena decât înainte de naşterea primului copil. Şi mai era nevoie de o ocazie deosebită, care s-a ivit în 1898, când Imperiul sărbătorea Jubileul de Aur, cincizeci de ani de domnie ai Împăratului Franţ-Iosif.


71

5. Împărăţia

Spre deosebire de cei care ştiu tot, eu nu ştiu nimic. Nu

sunt „spiritul” care pătrunde oriunde şi oricând, aflând instantaneu ce se întâmplă şi ce gândeşte fiecare. Descopăr închipuindu-mi, îmi imaginez descoperind, spun pe măsură ce aflu, cu decalajul necesar vieţii, povestesc pas cu pas ce văd, chiar dacă toate sau aproape toate sunt doar în închipuirea mea, ceea ce nu le face mai puţin adevărate. Povestirea nu poate fi niciodată simultană cu cele povestite, cum lasă unii să se înţeleagă. Dimpotrivă, e ca şi cum te-ar izbi un val şi trebuie mai întâi să-ţi tragi sufletul, să te aduni, să respiri, şi abia după ce a trecut poţi să spui cum a fost. Aşa am descoperit eu împărăţia a cărei „supusă” a fost bunica mea bucovinensis.

De vreme ce împăratul este „regele regilor”, credeam că e suficient să ai acest titlu, dar am aflat că nu era destul. Deviza de pe stema lui Franţ-Iosif era „Viribus unitis”, „Puterile unite”, şi toate aceste puteri le ţinea în mâini, ca frâiele unui atelaj cu o mulţime de cai. Limba oficială a fost, până aproape de vremurile moderne, latina; mulţi locuitori din regiunile foste ale imperiului îşi adresează şi azi salutul „servus”, echivalent cu „servitorul dumneavoastră”. La un moment dat, Sfântul Imperiu Roman s-a destrămat, apoi s-a refăcut, înglobând tot mai multe provincii, iar împăratul, în chip de „administrator” suprem, era investit în fiecare ţinut cu un rang, în funcţie de tradiţii şi de mărimea teritoriului. În cazul Bucovinei, se ştie cum a fost: nu cucerită cu sabia, ci cumpărată, pe un soi de bacşiş, prin intermediul rusului care nu avea nici un drept să o vândă, dar a profitat de înfrângerea turcilor în război. Titlul de


72

Duce al Bucovinei pe care-l avea împăratul însemna o relativă independenţă a provinciei aflate la limita orientală a Imperiului, greu accesibilă, fără drumuri, păzită de întinderi uriaşe de codri.

Imperiul Roman, imperiul universal, era un vis râvnit de germani, de ruşi, până şi de turci, care se considerau moştenitorii prin dreptul sabiei ai ultimului împărat bizantin, deoarece cuceriseră prin luptă Constantinopolul. Despre ţari, e greu de spus ce-i făcea să se creadă îndreptăţiţi să preia coroana Imperiului Roman de Răsărit. Se pare că totul pleacă de la Ivan al III-lea, care a fost căsătorit la un moment dat cu prinţesa Sofia Paleologu, nepoata ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea.1

Pe medalia jubiliară a lui Franţ Iosif exista un etc. în care se cuprindeau ţinuturile care nu mai încăpuseră de atâtea ţarate, voievodate, regate, principate şi ducate; sunt menţionate, prescurtat din lipsă de spaţiu, doar Austria, Boemia şi Ungaria. Însă titlurile sale erau numeroase: „Majestatea Sa Imperială şi Apostolică, Franţ Iosif I, prin Graţia lui Dumnezeu Împărat al Austriei, Rege al Ungariei şi al Boemiei, al Dalmaţiei, Croaţiei, Slavoniei, Galiţiei, Lodomeriei şi Iliriei, Rege al Ierusalimului, Arhiduce al Austriei, Mare Duce de Toscana şi de Cracovia, Duce de Lorena, de Salzburg, de Würzburg, de Franconia, de Styria şi de Carinthia, de Carmiola şi de Bucovina, Mare Prinţ

1 Cnezatul Moscovei fusese proclamat ultimul bastion al dreptei credinţe şi urmaş al Imperiului Roman, iar Moscova – „a treia Romă”. Ţarul Mihail Feodorovici, primul din dinastia Romanovilor, a adăugat stemei cele trei coroane, semnul cuceririi a trei regate, Kazan, Astrahan şi Siberia. Stema Federaţiei Ruse conţine şi azi vulturul bicefal, iar pe pieptul lui stă Sfântul Gheorghe ucigând balaurul.


73

al Transilvaniei, marchiz de Moravia, Duce de Silezia de Sus şi de Jos, de Modenia, de Parma, de Plaisance şi de Guastalla, de Auschwitz şi de Zator, de Teschen, de Friuli, de Ragusa şi de Zara, Conte princiar de Habsburg şi de Tirol, de Kyburg, de Gorizia şi de Gradisca, Prinţ de Trente şi de Brixen, de

Berchtesgaden şi Mergentheim, Marchiz de Lusacia de Sus şi de Jos, Marchiz de Istria, Conte de Hohenems, de Feldkirsch, de Bregenz, de Sonneberg, Senior de Trieste, de Kotor şi al Marchizatului de Windisch, Mare Voievod al voievodatului Serbiei...”

Mi-e greu să înţeleg de ce într-un ţinut era Mare Duce, în altul Rege, în altul Împărat, în altele doar Conte sau Marchiz. Dacă era mai presus de toţi, se poate spune că acolo unde avea rangul de conte, marchiz sau duce, domnea şi asupra lui însuşi, aşadar era propriul său împărat şi rege, ceea ce este, într-adevăr, suprema putere. Stranie suzeranitate întoarsă asupra ei însăşi, Marele Duce de Bucovina supus sieşi ca Împărat! Un scenariu l-ar putea închipui închinându-se în faţa tronului său imperial, sau jurându-şi lui însuşi credinţă, de vreme ce ducii şi conţii erau vasali şi ai regelui, şi ai împăratului. Totuşi, când se acumulează titluri atât de diverse, devin mai mult funcţii, posturi, slujbe, iar cumulardul împărat nu era „pe viaţă” decât pe tronul de „uns al lui Dumnezeu”. Aşadar, într-un etc. gravat pe o medalie puteau fi cuprinse ţinuturi întregi, splendida coastă dalmată, dar şi Banatul cu Băile lui Hercule şi viperele sacre, Ierusalimul cu pelerinajele din Ţara Sfântă, landurile germane muntoase, vechile cnezate medievale, ţinutul numit Plăcere, Plaisance, şi alte provincii şi comune din Italia nordică. Asta însemna să fii împărat: să poţi


74

topi o lume, cu fanteziile ei vizuale şi sonore, într-un etc. gravat pe o medalie!

Oare copiii trebuiau să înveţe la şcoală titlurile împăratului şi provinciile Imperiului? Dacă era aşa, şi nu văd cum ar fi putut fi altfel, invenţiile fonetice ale elevilor trebuie să fi fost savuroase, la fel ca sonoritatea altor cuvinte nemţeşti intrate în graiul locului, în cântece şi porecle. Posesia unor lucruri ca proprietar se chema bizâţ, districtul biţârc, un anumit ban – creiţar, cu diminutivul griţăraş. Cântecul ostăşesc „Wacht am Rhein”, „Se trezeşte Rinul”, a devenit la bucovineni „Vaca-n rai”, adăpostului militar îi ziceau dicunc, cartuşierei – pătruntaş, voluntarului – fraivilic, exerciţiul militar se chema ghiţârcă, permisia – urlip... Dar primiseră nume scornite după cele nemţeşti şi unele lucruri din gospodărie: sticla se chema fliuşcă, plita – şparhat, salteaua de paie – strujac. Oraşul Lvov se numea Lembric, iar locuitorii lui lembricari. Königgratz, localitatea din Boemia de-atunci, unde avusese loc o bătălie celebră, devenise Câine-creţ

1 , nici Kaiserul Franţ Iosif nu scăpase de poreclă românească, i se spunea Caizăr-Barbă, pentru că avea obrajii împodobiţi cu favoriţi.2

*

1 Eusebiu Camilar, „Câine-creţ”, în volumul Inimi fierbinţi, Editura pentru literatură, 1963. 2 Eusebiu Camilar, „Cuvinte germane în graiul din nordul Moldovei”, text inedit, probabil o comunicare pregătită pentru a fi susţinută în şedinţa secţiei de specialitate a Academiei Române, al cărei membru corespondent era.


75

Am rătăcit mult cu satelitul până să nimeresc ţinutul sau oraşul Plaisance, unde Franţ Iosif era duce. Am şovăit, în Franţa, asupra comunei Plaisance du Gers, din regiunea Pirineilor sudici, un sat vechi, unde un nobil d’Armagnac construise cândva un bastion. Văd o biserică cu turle foarte ascuţite şi orologiu, într-o iarnă oarecare, cu pete albe de zăpadă, dar şi împrejurimile verzi dintr-o zi de vară, îmbrăţişate de apele râului Arros. De ce i-ar fi trebuit lui Franţ Iosif acest sătuc? Mie îmi place, însă eu nu sunt posesoarea unui imperiu. Mai că aş vrea să cobor pe mal şi să mă întind la umbră pe iarbă! E linişte, nu văd pe nimeni, poate e după-amiază şi lumea aţipeşte. Pe colinele joase şi line se înşiră în trepte podgoriile, într-o curte înecată în verde, cu frunzişuri, tufe şi iarbă, văd o masă şi câteva scaune albe de plastic: mi-i închipui pe stăpâni retraşi în răcoarea odăilor de după zidurile mari, solide ca de cetate, aş vrea să stau la masa aceea, dar iată, s-a şi făcut toamnă, frunzele au căzut ori au ruginit, văd câmpul proaspăt arat, parcă aranjat cu pieptenele, pentru viitoarea recoltă. Tocmai când îmi plăcea mai mult, descopăr că mai există un loc numit Plaisance, tot în sudul Franţei, pe valea râului Touch, între poalele Pirineilor şi valea mijlocie a Garonnei. Acesta şi-a adăugat la nume particula „du Touch”, pentru ca poşta să ştie în care Plaisance să ducă scrisorile.

Ceva mai răsărită decât tiza ei, Plaisance du Touch are un minunat castel de apă, împodobit sus cu ornamente în formă de colonade îmbrăţişate, şi pe turnul propriu-zis un trompe-l’oeil înfăţişând un cavaler căţărându-se pe-o scară de frânghie către balconul unde îl aşteaptă doamna lui. Cavalerului îi apare pictată pe zid umbra cu panaş, ceea ce-l face şi mai viu. Neobişnuit mi s-a părut numărul mare de poduri şi mansarde cu


76

intrări speciale pentru porumbei, nu e casă mai înaltă să nu aibă hulubărie. Totuşi, nu am văzut nici picior de porumbel pe acoperişuri sau în preajma adăposturilor cu atâta grijă pregătite şi mi-am amintit că gurmanzii le savurează carnea. Nu, la Plaisance du Touch nu mi-ar plăcea să rămân, cu toate că soarele bate şi aici la fel de blând în anotimpul verde, deşi sunt şi aici maluri cu iarbă, lângă un lac albăstrit de cer, plin de raţe sălbatice. M-am mai uitat o dată la bastionul rotund, din cărămizi, flancat de doi arbori cu coroane bogate, în mijlocul unei singurătăţi unde puterea tăcerii se făcea auzită. În fine, m-am dumirit, în ignoranţa mea: nu aici trebuie să caut domeniul împăratului Franţ Iosif, nici pe insula Terra Nova, unde regele Franţei întemeiase o colonie cu acest nume, dovadă în plus că plăcerea era atunci, ca şi acum, scopul suprem al vieţii. Ţinutul Kaiserului se afla în altă parte: era Piacenza, din Italia nordică. După ce Imperiul Roman de Apus s-a făcut bucăţi, Carol cel Mare i-a lăsat fiului său, Pépin le Bref, printre alte oraşe, Parma şi Plaisance sau Piacenza. Pricină de gâlceavă între diverşi pretendenţi, a fost şi posesie a Sfântului Scaun, care a bătut monedă cu inscripţia Parma aurea. După 1789, cele două oraşe îi reveniră Franţei, ca să rămână apoi ale Mariei-Luiza de Austria. Nu ştiu dacă „diata” lui Carol cel Mare sau dreptul acestei prinţese a adus Piacenza sub coroana lui Franţ Iosif, dar se pare că titlul şi l-a păstrat şi după ce n-a mai stăpânit ţinutul.

„Parma este un oraş destul de mare, bine zidit, aşezat pe o câmpie plăcută, înconjurat de fortificaţii, apărat de bastioane şi de o citadelă...”, spune un călător din secolul al XIX-lea, A.


77

L. Millin.1 „Un râu care poartă acelaşi nume o străbate, străzile sunt curate şi largi, pavate cu pietre luate din albia râurilor.” Pe laturi, erau trotuare podite cu cărămizi, piaţa publică era mare, mărginită de porticuri, cel de la primărie servea pentru comerţul cu grâu şi pentru plimbări pe ploaie. Biserici, cupole cu tavanele pictate de Corregio se pot vedea şi azi, însă nu am mai zărit ulmii frumoşi de-o parte şi de alta a „străzii mari”, il Stradone, care mergea de la Poarta Romei la Poarta Nouă. Dincolo de zidurile citadelei, erau livezi şi grădini, iar vara se deschidea o cafenea mare, unde cântau muzicanţi rătăcitori. Doar împrejurimile par să fie şi azi la fel; colinele care ţin matern în poala lor oraşul sunt mai atrăgătoare decât cetatea însăşi, cuibărită între pantele cu vrejuri de viţă de vie sălbăticită, copaci singuratici şi soare pe culmi. În cetate, clădirile cărămizii sunt sobre, păzind cu stricteţe forma temeinică a paralelipipedului, rareori lansându-se dintre ele câte o turlă subţire. (Fragment din Reveriile unei plimbăreţe cu satelitul,

în curs de apariţie la editura eLiteratura)

1 Voyage dans le Milanais, à Plaisance, Parme, Modène, Mantou,

Crémone. Par A. L. Millin..., Tome II. À Paris, Au Bureau des Annales Encyclopédiques..., 1817.

Date post:	18-Oct-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	6 times
Download:	0 times

FERESTRE - Elisabeta isanos nr.18.pdf · Rog, cititori, să-mi spuneţi, de nu vă stric vreun...

Documents