ANTICHRISTULde Friedrich Nietzsche

Text tradus in totalitate de zopiryon din limba englezaAdunat si transformat de mazgaLyn

1.- Să ne privim drept în faţă. Suntem cu desăvârşire nordici1, ştim îndeajuns câtde aparte vieţuim. „Nici pe pământ, nici pe mare, nu vei găsi calea ce duce sprecei nordici"; ne-a spus-o mai demult Pindar. Dincolo de miazănoapte, gheţurile şimoartea - viaţa noastră, fericirea noastră... Noi am descoperit fericirea, noi îi ştimcalea, noi am găsit ieşirea printre miile de ani ai labirintului. Cine altul ar figăsit-o? -„Omul modern poate"? „Nu ştiu nici să intru, nici să ies", oftează omulcel nou... Suntem bolnavi de această modernitate, - bolnavi de aceastănesănătoasă pace, de această nemernică pierzare a faimei, de toată aceastăvirtuoasă necurăţenie a modernului da şi nu. Această îngăduinţă şi a-ceastălărgime a inimii, care „iartă" totul, fiindcă „înţelege" totul, e pentru noi un fel desiroco2. Mai bine să vieţuieşti printre gheţuri decât în mijlocul virtuţilor moderne şial altor vânturi de miazăzi!... Am fost destul de curajoşi, n-am cruţat nici pe alţii,dar nici pe noi înşine nu ne-am cruţat, - de vreme îndelungată n-am ştiut unde săpunem vitejia noastră. Din ce în ce mai posomorâţi deveneam şi ni se spuneafatalişti. Fatalitatea noastră era deplinătatea, încordarea, reînvierea puterilor Neera sete de fulgere şi fapte; rămâneam foarte departe de fericirea bicisnicilor,foarte departe de „resemnare"... Atmosfera noastră era plină de vijelie, firea dinnoi se posomora, căci noi nu aveam drum. lată formula fericirii noastre: un da, unnu, o linie dreaptă, un ţel...

2.Cine este cel bun? - Tot cel care preamăreşte cu simţul puterii, cu voinţa puterii,cu puterea însăşi.Cine-i cel rău? - Tot cel care are la rădăcina lui slăbiciunea?Ce este fericirea? Sentimentul că puterea creşte, că s-a ridicat, e împotrivire.Nu mulţumirea, ci însăşi puterea, nu pacea înainte de orice, ci războiul, nuvirtutea, ci valoarea (virtute, în stilul Renaşterii, virtute lipsită de mica morală).Piară cei slabi şi neisprăviţi, iată întâiul principiu al dragostei noastre de oameni.Şi încă unii îi mai ajută să piară.Care este cel mai vătămător viciu? - Mila ce-o simte fapta pentru ceidezmoşteniţi şi slabi: Creştinismul...

3.Nu pun aici această problemă: Ce anume caută să înlocuiască omenirea înscara făpturilor (- omul e un sfârşit). Dar ce speţă de om trebuie ridicată, trebuievoită, ce speţă avea-va cea mai mare valoare, fi-va cea mai vrednică de a vieţui,cea mai sigură de un viitor?Această speţă de o valoare superioară s-a mai văzut ades: dar ca o întâmplare,ca o excepţie, nicicând ca un tip voit. Dimpotrivă, ea a fost aceea care a fost ceamai fricoasă; până acum ea a fost aproape un lucru cu deosebireînspăimântătoare prin excelenţă; - şi această teamă va însămânţa speţapotrivnică, voită, pregătită, atinsă: animalul casnic, dobitocul (de turmă, animalul

bolnav) care e omul, -creştinul...

4.Omenirea nu reprezintă nici o dezvoltare spre un bine, spre un ce mai puternic,mai înalt, aşa cum se cugetă astăzi. „Progresul" nu-i decât o idee modernă, adicăuna falsă. în valoarea sa de european de astăzi, el rămâne cu mult mai prejosdecât europeanul Renaşterii. A se dezvolta nu înseamnă neapărat a se înălţa, ase ridica mai presus, a se întări.Dimpotrivă, există o neîntreruptă izbândă acazurilor singuratice, pe diferitele puncte ale pământului, în sânul civilizaţiilor celemai deosebite. Aceste cazuri permit într-adevăr să se imagineze o speţăsuperioară, o fiinţă care în legătură cu întreaga omenire constituie un felde supraoameni. Astfel de lovituri ale întâmplării marii izbânzi au fost pururea cuputinţă, şi vor fi poate întotdeauna. Ba seminţii întregi, triburi, popoare chiar, înîmprejurări anumite pot reprezenta lovituri fericite.

5.Nu trebuie să vrei nici să împodobeşti, nici să dezvinovăţeşti creştinismul: el adus o luptă de moarte împotriva acestei seminţii superioare a omului, a pus laopreală toate instinctele fundamentale ale acestui tip, a distilat din acesteinstincte: răul, pe răutăcios; - omul puternic, tip al afurisitului. Creştinismul a luatapărarea a tot ceea ce este slab, josnic, neizbutit, a făcut un ideal dinîmpotrivirea faţă de instinctele de conservare, ale vieţii puternice, ba chiar acorupt dreapta judecată a firilor celor mai puternice din punct de vedereintelectual, propovăduindu-le că valorile superioare ale intelectualităţii nu-s decâtpăcate, rătăciri şi ispite. Pilda cea mai vrednică de plâns este coruperea luiPascal, care crede în stricăciunea mintii sale datorită păcatului din naştere, pecând ea nu era stricată decât prin creştinismul său!

6.O dureroasă şi înspăimântătoare privelişte ridicatu-sa înaintea ochilor mei: amîndepărtat perdeaua stricăciunii oamenilor. Acest cuvânt este, cel puţin în guramea, la adăpost de orice bănuială, cel care conţine o învinuire morală a omului, îlînţeleg - interesant este a sublinia încă o dată - lipsit de mica morală; şi astapână-ntr-atât încât resimt această stricăciune exact acolo unde, până în zilelenoastre, se năzuia cât mai conştiincios la „virtute", la „firea divină", înţeleg princoncepţie - cred că se ghiceşte lucrul acesta - un ce în înţelesul decăderii:pretind că toate valorile ce slujesc astăzi oamenilor ca să-şi rezume cele maiînalte dorinţe sunt valorile decăderii.Numesc corupt, fie un animal, fie o speţă, fie un ins, a-tunci când el alege şipreferă ceea ce-i este mai prielnic. O istorie „a sentimentelor celor mai înalte", a„idealurilor umanităţii" – şi e cu putinţă să-mi fie necesar s-o povestesc - ar daaproape lămurirea pentru ce omul e atât de stricat. Viaţa însăşi e pentru mineinstinctul credinţei, al duratei, al creşterii puterilor; instinctul puterii unde lipseşte

voinţa puterii este degenerare. Pretind că această voinţă lipseşte în toate valorilesuperioare ale omenirii - că valorile degenerării, valori nihiliste, domnesc subdenumirile cele mai sfinţite.

7.Se spune că creştinismul este religia milei - mila e în contradicţie cu sentimenteleîntăritoare ce înalţă energia înţelesului vital; ea lucrează într-un chip deprimant.Când ţi-e milă, pierzi din tărie. Prin milă se înmulţeşte şi sporeşte irosirea puteriipe care suferinţa o aduce vieţii, însăşi suferinţa devine molipsitoare prin milă. înatare cazuri ea poate aduce o totală irosire a vitalităţii şi energiei, pierdereabsurdă când o compari cu minciuna cauzei (cazul morţii Nazariteanului). latăîntâiul punct de vedere, totuşi este unul şi mai însemnat încă. Admiţând că semăsoară mila după valoarea reacţiilor care de obicei îi dau naştere, caracterul deprimejdie vitală se va ivi şi mai lămurit încă. Mila împiedică în definitiv legeaevoluţiei, care este aceea a selecţiei. Ea înţelege ceea ce este copt pentrudispariţie, ea se apără în favorul dezmoşteniţilor şi osândiţilor vieţii. Prin numărulşi varietatea celor neizbutite, pe care le reţine în viaţă, ea dă vieţii însăşi unaspect posomorât şi îndoielnic. S-a avut curajul de a ne numi mila o virtute (înorice morală nobilă, ea trece drept slăbiciune); s-a mers încă şi mai departe, s-afăcut din ea o virtute, tărâmul şi obârşia tuturor virtuţilor. Dar nu trebuie uitatniciodată, că acesta era punctul de vedere al unei filosofii care este nihilistă,care înscria pe scutul său tăgăduirea vieţii. Schopenhauer avea dreptate cândspunea: viaţa este tăgăduită prin virtute, mila o face şi mai vrednică de a fităgăduită, mila e practicarea nihilismului, încă o dată, acest instinct copleşitor şimolipsitor se întâlneşte în cale cu celelalte instincte ce doresc să izbutească apăstra şi spori valoarea vieţii, el este - şi ca înmulţitor, şi ca păstrător al tuturormizeriilor - unul din uneltele principale pentru reînvierea decăderii: milaimplică neantul!... Nu se spune „neantul"; se înlocuieşte sursa cu noţiunea„dincolo"; sau „Dumnezeu"; ori „viaţa adevărată", sau chiar „nirvana", izbăvirea,„fericirea celor aleşi".Această nevinovată retorică ce intră în domeniul idiosincrasiei religioase şimorale, va părea cu mult mai puţin nevinovată, de îndată ce se va pricepe că eaeste năzuinţa ce se învăluie aici într-o mantie de cuvinte sublime: duşmăniavieţii. Schopenhauer era vrăjmaşul vieţii, de aceea mila deveni pentru el ovirtute... Se ştie că Aristotel vedea în milă o stare bolnăvicioasă şi periculoasă,pe care o dezrădăcina, luând din când în când câte un purgativ: tragedia erapentru el acel purgativ. Pentru a ocroti instinctul vieţii, ar trebui însă să se cauteîntr-adevăr un mijloc de a da o lovitură acestei îngrămădiri a milei, atât depericuloasă şi aşa de bolnăvicioasă cum e înfăţişată de cazul lui Schopenhauer(şi din nefericire şi de acel al întregii noastre decadenţe literare şi artistice de laPetersburg la Paris, de la Tolstoi până la Wagner), pentru ca s-o facă săizbucnească... Nimic mai nesănătos, în mijlocul modernismului nostru nesănătos,decât această milă creştină. A fi medici în acest caz, neînduraţi aici, a mânui

scalpelul, face parte din noi înşine, e felul nostru de a iubi oamenii; prin easuntem noi filosofi, noi ăştia din îndepărtata miazănoapte!...

8.E necesar a spune pe cine socotim noi ca un contrast lăuntric al nostru: teologiişi tot ce are sânge de teolog în vine - întreaga noastră filosofie... Trebuie să fivăzut mai de a-proape această ursită, mai bine încă, trebuie s-o fi vieţuit, trebuiesă fi fost gata să pierzi pentru dânsa, pentru ca să nu mai înţelegi gluma în acestcaz (libera gândire a domnilor, oamenii noştri de ştiinţă, a fiziologiştilor noştri e înochii mei o glumă, le lipseşte patima în aceste chestii, le lipseşte faptul de a fisuferit cu ele). Această otrăvire merge cu mult mai departe decât îşi dă omul cupărerea: am găsit instinctul teologic, al mândriei pretutindeni unde se simte azi„idealism", pretutindeni unde mulţumită unei obârşii mult mai înalte, îţi însuşeştidreptul de a privi de sus realitatea, ca şi cum ne-ar fi străină... Idealistul, întocmaica şi preotul, are la îndemână toate marile idei (şi nu numai în mână!), mânuieşteun binevoitor dispreţ împotriva „raţiunii", a „simţirilor", a „onorurilor", a „buneistări", a „ştiinţei", se simte mai presus de toate acestea, ca şi cum ar fi nişteputeri vătămătoare şi ademenitoare deasupra cărora pluteşte ca o pură osândirela singurătate... „duhul": ca şi cum smerenia, nevinovăţia, sărăcia - într-un cuvântsfinţenia - nu făcuseră până acum mult mai mult rău vieţii decât oricare alt viciu...Spiritul pur este minciună curată. Atât cât preotul va trece încă drept o speţăsuperioară, preotul, - acest tăgăduitor, acest bârfitor, acest otrăvitor al vieţii prinmeserie, nu este răspuns la întrebarea: ce este adevărul?Adevărul e cu capul în jos, dacă avocatul întărit al neantului şi tăgăduirii trece cafiind reprezentant al adevărului...

9.Acestui instinct teologic îi fac eu războiul: am găsit pretutindeni urmele lui. Acelcare are sânge de teolog în sine, se află de la întâiul pas într-o falsă poziţie faţăde toate lucrurile, întro situaţie lipsită de sinceritate. Patosul ce izvorăşte din ease cheamă credinţă; trebuie să închizi ochii o dată pentru totdeauna înainte-ţi, casă nu suferi de aspectul unei falsităţi fără de leac. Aparte, îţi faci din aceastăoptică cu cusururi, o morală, o virtute, o sfinţenie: se uneşte buna conştiinţă cu ovedenie falsă, se cere ca nici o altfel de optică să nu aibă valoare, după ce aifăcut-o sacrosanctă pe a ta însăţi, „dându-i" numele de „Dumnezeu", „mântuire",„veşnicie". Pretutindeni unde mă duceam, am pus în lumină, am vădit instinctulteologic, este într-adevăr forma subpământeană a falsităţii. Ceea ce socoatedrept adevărat un teolog, trebuie să fie fals: e aproape un criteriu al adevărului.Cel mai josnic instinct de conservare al lui este acela ce-l opreşte de a da cinstirerealităţii, sau să-i dea cuvântul întrun oarecare punct. Pretutindeni unde ajungeinfluenţa teologică, evaluările s-au răsturnat, pretutindeni concepţiile „adevărat" şi„fals" sunt necesarmente înlocuite una prin alta: „adevăr" e în cazul acesta tot ceeste mai primejdios pentru viaţă; ceea ce-l înalţă, îl ridică, îl afirmă, îl

îndreptăţeşte şi-l face să triumfe se cheamă „fals"... Dacă se întâmplă ca teologiisă-şi întindă mâna - către putere, prin „conştiinţă" prinţilor (sau noroadelor) - sănu ne îndoim de ceea ce se întâmplă în fond, de fiecare dată: voinţa sfârşitului,voinţa nihilistului vrea să obţină puterea...

10.Între germani aş fi pe dată înţeles, dacă aş spune că filosofia e coruptă prinsângele teologilor. Pastorul protestant este bunicul filosofiei germane,protestantismul este însăşi pecatum originale al ei. Definiţia protestantismului:creştinismul paralizat pe de o parte şi raţiunea tot aşa... N-ai decât să rosteşticuvântul „seminarul din Tubingen", pentru ca să pricepi ce este în definitivfilosofia germană - o filosofie prin şiretlic... Şvabii sunt cei mai buni mincinoşi dinGermania, ei mint cu neprihănire... De unde vine uşurarea care trecu la ivirea luiKant asupra Germaniei şi asupra lumii ştiinţifice, compusă pe trei sferturi din fiiide pastori şi dascăli săteşti - de unde vine convingerea germană, care şi acumîşi mai găseşte ecou, că prin Kant se inaugurează o cârmuire spre mai bine?Instinctul teologic al savantului german ghicea ceea ce ar redeveni cu putinţă...Un drum cotit spre idealul antic era deschis, concepţia „lumii-adevăr", concepţiamoralei întru atât cât esenţa lumii (aceste două dintre cele mai 'rele greşeli dincâte sunt!) era nouă, dacă nu cu putinţă de dovedit, cel puţin cu neputinţă derespins, mulţumită unui scepticism delicat şi viclean... Motivul, dreptul are temei,nu are puternice înclinări... S-a înfăptuit din realitate o „aparenţă"; o lume cudesăvârşire mincinoasă, aceea a esenţei devenite realitate... Succesul lui Kantnu este decât un success de teolog; Kant nu era - ca Luther, ca Leibniz, - decâtun frâu mai mult integrităţii germane, şi aşa destul de puţin temeinică.

11.Încă un cuvânt împotriva lui Kant şi ca moralist. O virtute caută să fie născocireanoastră, apărarea noastră şi necesitatea noastră personală: luată în cu totul altînţeles, ea nu este o primejdie. Ceea ce nu este o condiţie vitală este vătămătorvieţii; o virtute care nu fiinţează decât din pricina unui sentiment de respectpentru ideea de „virtute", cum o voia Kant, este primejdioasă. „Virtutea",„datoria", „binele în sine", binele cu caracter de impersonalitate, de valoareobştească - himere în care se exprimă degenerarea, ultima slăbire a vieţii,hinezeria din Koenigsberg. Cele mai adânci legi ale conservării şi creşterii cercontrariul: ca fiecare săşi născocească virtutea sa, imperativul său categoric. Unpopor piere când confundă datoria sa cu concepţia generală a datoriei. Nimic nunimiceşte mai adânc, mai temeinic, decât datoria impersonală, jertfa în faţazeului Moloch al astracţiei. Şi pas să mi se găsească pericolul imperativ -categoric al lui Kant!... Numai instinctul teologic a putut să-l ia sub a lui ocrotire!O acţiune scornită de instinctul vieţii dovedeşte valoarea sa, prin bucuria cuare-l însoţeşte; şi acest nihilist cu măruntaiele creştine şi dogmatice socoteabucuria ca o greşeală... Ce slăbeşte oare mai repede decât munca, gândirea,

decât a simţi fără necessitate lăuntrică, fără o adâncă alegere personală, fărăbucurie, ca un automat al „datoriei". E întrucâtva un fel de reţetă pentrudecadenţă şi nerozie... Kant deveni nerod. Şi acesta era contemporanul luiGoethe! Acest păianjen prin puterea sorţii era socotit ca filosoful german înplin înţeles al cuvântului - şi... vai! încă mai este!... Mă feresc tare mult de aspune ce cuget despre germani..., Kant nu vedea oare în Revoluţia francezătrecerea de la o formă anorganică a Statului la forma organică? Nu s-a întrebat eloare, dacă există un eveniment inexplicabil altfel decât printr-o aptitudine moralăa omenirii în aşa fel ca prin acest eveniment să fie dovedită - o dată pentrutotdeauna - „năzuinţa omenirii spre mai bine"? „Răspunsul lui Kant" „E revoluţia".Instinctul care se înşală în toate, instinctul împotriva firii, decadenţa germană şifilosofică - iată Kant!

12.Las la o parte pe cei câţiva sceptici, filosofi de rasă în istoria filosofiei: cât desprerest, ei nu cunosc nici cele dintâi cerinţe ale cinstei intelectuale. Toţi fac cafemeile: aceşti mari înflăcăraţi, aceste dobitoace curioase, iau „sentimentelefrumoase" drept argumente, „pieptul ridicat" drept suflarea de făurar adumnezeirii, convingerea drept Criterium al adevărului. La sfârşitul vieţii sale,Kant în nevinovăţia lui „germană", încă a mai căutat să se facă ştiinţific,sub numele de „raţiune practică", această formă a corupţiei, această lipsă deconştiinţă intelectuală; ci născoci ad-hoc o raţiune, în care nu se ocupă deraţiune, această raţiune se manifestă când vorbeşte morala, când se poate auzirevendicarea „tu trebuie". Dacă se ţine seama că, aproape la toate popoarele,filosoful nu este decât dezvoltarea tipului sacerdotal, această moştenire apreotului, această falsă batere de monedă în faţa sa însuşi nu mai uimeşte. Cândai datorii sfinte, de pildă aceea de a face pe oameni mai buni, de a-i izbăvi, dea le aduce mântuirea, când porţi dumnezeirea în pieptu-ţi, când eştitransmiţătorul imperativelor suprapământeşti, te şi găseşti - cu o atare misiune -în afara evaluărilor pur conforme raţiunii - sfânt prin tine însuţi printr-o ataresarcină, tip tu însuţi al unei ierarhii superioare!... întru ce-l priveşte ştiinţa pe unpreot El se află prea sus pentru dânsa!... şi preotul a domnit doar până aici!... Ela determinat concepţia „adevărului" şi a „falsului"!...

13.Să nu rămânem mai prejos de măsură: noi înşine, noi ăştia care suntem minţilibere, suntem de pe acum o „prefacere a oricăror valori", o acea declaraţie derăzboi şi victorie împotriva tuturor vechilor concepţii ale „adevărului" şi „falsului".Cele mai preţioase vederi se găsesc în cele din urmă; dar vederile cele maipreţioase sunt metodele. Toate metodele, toate presupunerile spiritului nostruştiinţific, aveau împotrivă-le, timp de veacuri, cel mai adânc dispreţ: mulţumită lorerau cu totul înlăturate legăturile cu „oamenii cinstiţi" - erau socotite ca un„duşman al lui Dumnezeu", un defăimător al adevărului, un „demoniac", întru ce

priveşte caracterul ştiinţific, era Tşândâla... Avem împotrivă-ne întreg pathosulomenirii - concepţia sa despre ceea ce trebuia să fie adevărul, serviciuladevărului. Fiecare din imperativele „tu trebuie" era îndreptat, până acumîmpotriva noastră... Lucrul nostru, umbletul nostru tăcut, îngrijorat, neîncrezător -totul li se părea absolut nevrednic şi de dispreţuit, în ultimă instanţă ar fi locul dea ne întreba - cu oarecare dreptate - dacă nu este o anumită rafinare estetică înfaptul opririi omenirii într-o atât de îndelungată orbire: ea cerea adevărului unefect pitoresc, ba cerea ca acela ce caută conştiinţa, să producă asuprasimţurilor o puternică impresie. Smerenia noastră le-a fost multă vremepotrivnică... O, cum au mai ghicit acest lucru, curcanii ăştia.

14.Ne-am schimbat felul nostru de a vedea. Am devenit mai puţin pretenţioşi întoate lucrurile. Nu mai scoboram pe om din „spirit" din „dumnezeire", noi l-amaşezat iarăşi printre animale. E pentru noi animalul cel mai puternic, pentru că ecel mai viclean: spiritualitatea noastră e o urmare a acestui lucru. Pe de altăparte ne apărăm împotriva unei deşertăciuni care, şi ea, ar vrea să-şi înalţevocea: ca şi cum omul ar fi fost cea mai mare gândire dincolo de capătulevoluţiei animale. Nu este o absolută încununare a creaţiei, fiecare făptură seaflă alăturea de dânsul în acelaşi grad de desăvârşire... Şi pretinzând asta, încămergem prea departe: omul este relativ cel mai lipsit dintre toate animalele, celmai bolnăvicios, acela care s-a rătăcit cât mai periculos de departe de instinctelesale - e drept, cu toate acestea este şi animalul cel mai interesant!În ce priveşte animalele, Descartes era acela care, cel dintâi a avut admirabilaîndrăzneală de a socoti pe animal ca o maşină: întreaga noastră fiziologie seîncumetă a dovedi această propoziţie. Astfel - cu dreaptă judecată nu mai punempe om aparte, cum făcea Descartes: ceea ce concepe omul astăzi nu depăşeştecu mult mai departe de concepţia lui maşinală. Odinioară se da omului „liberularbitru" ca o înzestrare a unei lumi superioare: astăzi i-am luat chiar şi arbitrul,voinţa în acest înţeles, că nu-i mai este îngăduit a se înţelege prin asta unarbitru. Vechiul cuvânt „voinţa" nu mai serveşte la altceva decât să arate orezultantă, un fel de acţiune individuală, care urmează neapărat unei serii deîntărâtări, - fie concordante, fie contradictorii: - Voinţa nu „lucrează" nici nu mai„aţâţă". Altădată se vedea în conştiinţa omului, în „spirit", o dovadă a obârşiei luisuperioare, a dumnezeirii sale: pentru desăvârşirea omului i s-a dat sfatul să-şivâre în sine simţurile, ca broasca ţestoasă; să suprime legăturile cu celepământeşti, să îndepărteze învelişul muritor: nu mai rămânea din el decâtesenţialul: „spiritul curat". Acolo ne-am modificat felul nostru de a vedea. „Spiritul",conştiinţa ni se par a fi tocmai simptomele unei relative nedesăvârşiri aorganismului, o încercare, o pipăire, un dispreţ, o trudă ce istoveşte zadarnic multăputere nervoasă, - tăgăduim că nu poate fi făurit la perfecţie, atâta timp cât esteconştiincios făcut. „Spiritul pur" e o curată nerozie: dacă facem abstracţie de sistemulnervos, de „învelişul pământesc", ne înşelăm în socoteala noastră şi nimic mai mult!

15.În creştinism nici morala, nici religia nu sunt în contact cu realitatea. Nimic altadecât nişte cauze imaginare („Dumnezeu", „suflet", „eu", „spirit", „liber arbitru" -sau chiar arbitru care „nu e liber"); nimic altceva decât efectele imaginare(„păcatul", „mântuirea", „îndurarea", „ispăşirea", „iertarea păcatelor"). O închipuitălegătură între făpturi („Dumnezeu", „spirit", „suflet"); o imaginară ştiinţă naturală(antropocentrică, o absolută lipsă a conceperii cauzelor fireşti); o psihologieimaginară (nimic altceva decât neînţelegeri, interpretări de sentimente generale,plăcute sau neplăcute, ca stările marelui simpatic, cu ajutorul graiului figurat alidiosincrasiilor religioase şi morale - („căinţa", „vocea conştiinţei", „ispitadiavolului", „prezenţa lui Dumnezeu"); o teologie imaginară („domnia luiDumnezeu", „Judecata de Apoi", „viaţa veşnică"). Această lume a ficţiunilor purese deosebeşte foarte tare, în defavoarea sa, de lumea viselor, pentru că astaoglindeşte, pe câtă vreme cealaltă nu face decât s-o falsifice, s-o deprecieze şis-o tăgăduiască. După ce a fost născocit începutul „fire", într-atât cât împotrivireaconceptului „Dumnezeu", „firesc" ajunge echivalentul conceptului „de dispreţuit",- toată această lume de ficţiuni îşi are obârşia în ura împotriva firescului(-realitatea! -), e expresia adâncii neplăceri ce-o pricinuieşte realitatea... Daraceasta explică totul. Cine este dar unicul care să aibă motiv a ieşi din realitate,printr-o minciună? Acela pe care ea îl face să sufere. Dar a suferi, în acest caz,înseamnă să fii tu însuţi o realitate greşită... Preponderenţa sentimentuluisuferinţei faţă de sentimentul plăcerii este cauza acestei religii, a acestei moraleînchipuite: un atare exces dă formula pentru decadenţă3...

16.O critică a concepţiei creştine a lui Dumnezeu înlănţuie o asemenea concluzie.Un popor care mai are încă credinţă în sine însuşi, posedă şi un Dumnezeucare-i este propriu. El venerează în acest Dumnezeu condiţiile ce-l fac victorios,virtuţile sale, el răsfrânge senzaţia plăcerii ce şi-o pricinuieşte sieşi, sentimentulputerii într-o făptură căreia îi putem mulţumi. Acel care a avut, vrea să dea; unpopor mândru are trebuinţă de un Dumnezeu, căruia să-I jertfească... în acestecondiţii religia e o formă a recunoştinţei. Eşti recunoscător faţă de tine însuţi: iatăde ce trebuie un Dumnezeu. Un atare Dumnezeu trebuie să poată folosi şivătăma, trebuie să fie prieten şi vrăjmaş, îl admiri în bine ca şi în rău. Scopireaantifirească a unui Dumnezeu, pentru a face din El numai un Dumnezeu albinelui, ar fi în afară de tot ce se poate dori. Ai nevoie de Dumnezeul răutăcios,tot atât cât şi de un Dumnezeu bun. Nu-şi prea datorează omul propria luiexistenţă toleranţei, filantropiei... Ce însemnătate ar avea un Dumnezeu caren-ar cunoaşte nici mânia, nici răzbunarea, nici pizma, nici bătaia de joc, nicivicleşugul, nici silnicia, care n-ar şti poate nici chiar luminoasele ardori alevictoriei şi nimicirii? Un atare Dumnezeu n-ar fi înţeles, de ce-ar mai avea omul?Fără îndoială, când piere un popor, când simte definitiv credinţa lui în viitor,

speranţa sa în libertate, când supunerea i se pare a fi de primă necesitate, cândvirtuţile supunerii intră în conştiinţa sa, ca o condiţie a conservării, atunci trebuietot aşa ca şi Dumnezeul lui să se transforme. El devine atunci făţarnic, fricos,smerit, povăţuieşte „pacea sufletului", lipsa urii, atenţiile, „iubirea" faţă de prietenica şi de neprieteni. Nu face alta decât să moralizeze, se urcă în cocioaba tuturornoroadelor particulare, devine Dumnezeul lumii întregi, Dumnezeul vieţiiparticulare, devine cosmopolit... Altădată El reprezenta un popor, puterea unuipopor, tot ceea ce este bătăios şi cu puteri falsificate în sufletul unui popor; acumnu mai e decât bunul Dumnezeu... într-adevăr, nu e altă alternativă pentruDumnezei: sau sunt chiar VOINŢA PUTERII, - şi atunci vor fi Dumnezeii unuipopor, sau sunt neputinţa putinţei, - şi atunci vor deveni neapărat buni...

17.Pretutindeni unde, într-un chip oarecare, voinţa puterii descreşte, este de fiecaredată o fiziologică dare înapoi, o decadenţă. Divinitatea decadenţei 4 estecircumscrisă în virtuţile sale şi instinctele bărbăteşti devin neapărat Dumnezeulacelor ce sunt într-o stare de regresiune fiziologică: Dumnezeul slabilor. Ei înşişinu se numesc slabi, ci îşi spun „bunii". Se înţelege, fără să mai fie nevoie de vreoindicaţie, în care clipă a istoriei devine cu putinţă ficţiunea dualistică a unui bun şia unui rău Dumnezeu. Cu acelaşi instinct de care se servesc supuşii pentru aapleca pe Dumnezeul lor spre „binele în sine", ei răpesc bunele calităţiDumnezeului învingătorilor: se răzbună pe stăpânii lor îndrăcind pe Dumnezeulăstora. Bunul Dumnezeu, ca şi diavolul, amândoi sunt produsele decadenţei.Cum e cu putinţă să se mai supună cineva din zilele noastre simplicităţiiteologilor creştini, ca să decreteze cu ei împreună, că dezvoltarea concepţiei luiDumnezeu, începând de la „Dumnezeul lui Israel" - Dumnezeul unui popor, -până la Dumnezeul creştin, suma tuturor bunătăţilor poate fi un progres? Dar şiRenan însuşi o face. Ca şi cum Renan ar fi avut un drept la simplicitate!Contrariul îţi sare numaidecât în ochi. Dacă se elimină din concepţia luiDumnezeu condiţiile vieţii ascendente, tot ce este puternic, viteaz, măreţ,mândru, dacă această concepţie decade pas cu pas pentru a deveni simbolulunui toiag al ostenelii, o scândură de izbăvire pentru toţi acei ce se îneacă, dacăse face din ea Dumnezeul sărmanilor, al păcătoşilor, al bolnavilor prin excelenţăşi dacă atributul de „Mântuitor", de „Reînvietor", rămâne, rămâne întrucâtva şiîn chip general singurul atribut divin: la ce va duce o atare transformare?, o atarereducere a dumnezeirii? Fără îndoială: „domnia lui Dumnezeu" s-a mărit.Odinioară Dumnezeu nu-şi avea decât norodul său „ales". De atunci încoace Els-a dus printre străini; ca şi poporul Lui a început a călători fără să se maioprească vreodată locului: până acolo încât El a fost pretutindeni acasă, marelecosmopolit, - până acolo că avu de partea Lui „marele număr", democratul printrezei, nu deveni totuşi un mândru zeu păgân: rămase evreu, rămase Dumnezeulungherelor şi al locurilor obscure, al tuturor mahalalelor nesănătoase din lumeaîntreagă, împărăţia Lui universală e - înainte ca şi după aceea - o împărăţie

subterană, un spital, un regat al Ghettoului...5. Şi el însuşi atât de palid, aşa deslab, atât de decadent... Cei mai străvezii dintre făpturile palide se făcură stăpâniilui, domnii metafizicieni, aceşti albinoşi ai gândirii într-atât îşi ţesură pânza înpreajma Lui, încât - hipnotizat de mişcările lor, - ajunge El însuşi păianjen, Elînsuşi metafizician. Acum s-a dedat să împartă lumea fără vrerea Lui - subSpecie Spinozae6 - şi s-a prefăcut într-un ce pururea mai subţire, mereu maipalid, a ajuns „ideal", „spiritul pur", „absolutum", „lucru în sine"... Ruina unuiDumnezeu: Dumnezeu devine „lucru în sine"...

18.Concepţia creştină a lui Dumnezeu - Dumnezeu, zeul bolnavilor, Dumnezeu,păianjenul, Dumnezeu-duhul — e una din concepţiile divine cele mai corupte dincâte s-au înfăptuit vreodată pe pământ; poate că e chiar cu mult mai prejos denivelul evoluţiei scoborâtoare a tipului divin: Dumnezeu degenerează pânăajunge în contradicţie cu viaţa, în loc de a fi glorificarea şi veşnica afirmare! Adeclara război vieţii, firii, voinţei de a trăi, în numele lui Dumnezeu! Dumnezeu,formulă pentru toate bârfelile de „dincoace", pentru toate minciunile de „dincolo"!Neantul divinizat în Dumnezeu, voinţa neantului sfinţită!...

19.Că puternicele rase din miazănoaptea Europei nu l-au respins pe Dumnezeulcreştin, asta într-adevăr nu face cinste darului lor religios, ca să nu mai vorbim şide gustul lor. Ele ar fi trebuit s-o sfârşească cu acel produs al decadenţei,bolnăvicios şi firav, lată pentru ce apasă asupra lor un blestem: ele au absorbit întoate instinctele lor, boala, bătrâneţea, contrazicerea, de când n-au mai creat unDumnezeu! Aproape două mii de ani şi nici un alt Dumnezeu nou! Vai, dăinuiepururea un ultimatum şi un maximum al puterii creatoare a divinităţii, a creatorspiritus-ului în om, acest vrednic de milă, Dumnezeu al monotonoteismuluicreştin! Acest şubred edificiu de ruine, născut din zero, dintr-o idee şi ocontradicţie, în care toate obsesiile sufletului îşi găsesc pedeapsa lor!

20.Prin osândirea creştinismului n-aş vrea să nedreptăţesc o religie înrudită, care-lîntrece chiar prin numărul credincioşilor ei: budismul. Amândouă preţuiescîntr-atât că sunt religii nihiliste - sunt religiile decadenţei - dar amândouă suntdespărţite prin cel mai ciudat fel de a fi. Critica creştinismului e adâncrecunoscătoare indianiştilor, chiar de a fi comparate acum. Budismul e de o sutăde ori mai realist decât creştinismul, el aduce, ca moştenire, putinţa de a şti săpună în mod obiectiv şi rece problemele, el vine după o mişcare filosofică de maimulte veacuri; ideea de „Dumnezeu" în geneza lui e fixată când vine. Budismul esingura religie cu adevărat pozitivă ce ne-o arată istoria, chiar în teoria conştiinţei(un strict fenomenalism), el nu mai spune: „lupta împotriva păcatului" ci, dânddrept realităţii „lupta împotriva suferinţei". El are chiar în urma lui - şi asta-l

deosebeşte profund de creştinism - iluzia voluntară a concepţiilor morale, - el seaflă aşezat, ca să vorbesc în graiul meu, dincolo de bine şi de rău, - cele douăfapte fiziologice ce le ia drept bază şi pe care le consideră, sunt mai întâi oumflare a sensibilităţii, care se exprimă printr-o putere rafinată de a suferi, apoi ohiperspiritualizare, o viaţă prea prelungită prin ideile şi procedurile logicii în careinstinctual personal a fost jignit în favoarea impersonalităţii. (Două stări pe carecel puţin unii dintre cititorii mei - „obiectivi" ca şi mine - le cunosc din experienţă).Din cauza acestor condiţii filosofice s-a produs o scădere a puterilor pe careBuddha o combate prin igienă. Ca leac el întrebuinţează viaţa în aer liber, viaţaîn mişcare, cumpătarea şi alegerea alimentelor, prevederi împotriva spirtoaselor,împotriva tuturor stărilor bolnăvicioase ce produc fiere, care aprind sângele: nicio grijă, nici pentru sine, nici pentru alţii. El cere reprezentaţii ce procură fieodihna, fie veselia, - născoceşte mijlocul de a se descotorosi de altele, înţelegeprin bunătate lucrurile care sunt bune, prielnice sănătăţii. Rugăciunea esteexclusă, ca şi ascetismul; nici un imperativ categoric, nici o constrângere, nicichiar în comunităţile călugăreşti - (se poate ieşi din nou din ele) - . Toate asteanu-s socotite ca mijloc de a întări această prea mare sensibilitate. De aceeabudismul nu cere lupta împotriva ereticilor; învăţătura sa nu se apără de nimic,atât de mult cât se apără de răzbunare, de scârbă, de ură („duşmănia nu punecap vrăjmăşiei"; e mişcătorul refren al budismului...). Şi asta cu drept cuvânt:având în vedere principalul ţel igienic, aceste tulburări ar fi întru totulnesănătoase. El se luptă împotriva oboselii sufleteşti pe care o află la sosirea sa,o oboseală care se exprimă printr-o mare „obiectivitate", (adică slăbireainteresului individual, pierderea echilibrului, a „egoismului"), printr-o asprăreîntoarcere chiar a intereselor spirituale asupra personalităţii, în învăţătura luiBuddha egoismul devine o datorie: „singurul lucru trebuincios". Chipul în carese descotoroseşte cineva de suferinţă, regulează şi hotărniceşte orice dietăspirituală (- să-şi amintească oricine de acel atenian care declara deopotrivărăzboiul „ştiinţei pure" a lui Socrate, care în domeniul problemelor, ridicăegoismul la înălţimea unui principiu).

21.Cea dintâi condiţie pentru budism e o climă foarte dulce, o mare blândeţe, omare libertate în obiceiuri şi nici urmă de militarism. Mişcarea trebuie să-şi aibăcăminul său în castele superioare, chiar în straturile învăţaţilor. Ca ţel suprem elvrea seninătatea, tăcerea, lipsa de dorinţe şi scopul este atins. Budismul nu-i oreligie prin care se năzuieşte numai la desăvârşire; perfecţiunea este cazulnormal. În creştinism instinctele supuşilor şi apăsaţilor vin în prima linie: straturilecele mai de jos sunt acelea ce caută în el izbăvirea: aici se exercită, caîndeletnicire, ca leac împotriva urâtului, cazuistica păcatului, critica de sine,inchiziţia conştiinţei, aici se menţine neîncetat - prin rugăciune - extazul în faţaunui puternic, numit „Dumnezeu"; aici cel mai înalt e privit ca un lucru de care nicinu te poţi apropia, ca un prezent, o „graţie". De asemenea lipseşte publicitatea:

uşile închise, locul întunecos este creştinismul, aici se dispreţuieşte trupul,igiena este respinsă ca senzualitate; Biserica se apără chiar şi împotrivacurăţeniei – prima măsură creştină după izgonirea Maurilor a fost închidereabăilor publice, care numai în Cordoba erau două sute şaizeci: o anumită aplecarespre cruzime către sine însuşi şi faţă de alţii, este esenţialmente creştină; tot aşaura necredincioşilor, a schismaticilor, voinţa de a-I prigoni; idei mohorâte şineliniştitoare ocupă întâiul rând; stările de suflet cele mai căutate, acelea ce searată sub cele mai înalte nume sunt „epilepsoizii"; dieta e poruncită în aşa fel, casă ocrotească fenomenele bolnăvicioase şi să supraîntărâte nervii. Creştinismule ura mortală împotriva stăpânilor pământului, împotriva „nobililor" - şi înacelaşi timp o concurenţă ascunsă şi tainică (li se lasă „trupul", nu vor decât„sufletul"). Creştinismul e ura „spiritului", a mândriei, a curajului, a libertăţii,necredinţei 7 spiritului; creştinismul e ura împotriva simţurilor, împotriva plăceriisimţurilor, împotriva bucuriei în genere...

22.Când creştinismul îşi părăsi primul său tărâm, castele inferioare, pesubpământeanul lumii antice, când caută puterea printre popoarele barbare, numai avea înaintea-i - ca primă condiţie - nişte oameni obosiţi, ci oamenilăuntriceşte îmbobociţi, ce se sfâşiau unii pe alţii, nu pe omul puternic, ci pe omulpeste măsură de slăbit. Nemulţumirea de sine, suferinţa trupului nu-s aici - ca labudişti - mare sensibilitate 8 şi o prea mare putere de a suferi, dimpotrivă, ouriaşă dorinţă de a face să sufere, de a dezlănţui încordarea lăuntrică în fapte şiidei contradictorii. Creştinismul avea trebuinţă de idei şi de valori barbare, pentrua se face stăpânul barbarilor, astfel sunt jertfa primelor roade, consumareasângelui la Cină 9, dispreţul spiritului şi culturii, tortura sub toate formele -trupească şi sufletească - marea pompă a culturilor. Budismul este o religiepentru oamenii zăbavnici, pentru rasele devenite bune, blânde, leneşe, care suntprea simţitori la durere (Europa încă nu-i coaptă pentru acest caz), e o chemarea acestor rase spre pace şi seninătate, dieta în cele sufleteşti, spre o anumităîntărire trupească. Creştinismul vrea să se facă stăpânul fiarelor sălbatice,motivul său este să-i facă bolnavi, slăbirea este reţeta creştină pentrudomesticire, pentru „civilizaţie".Budismul e o religie pentru sfârşitul şi oboseala civilizaţiei; creştinismul nugăseşte încă această civilizaţie, el o făureşte, dacă asta-i este trebuitor.

23.Budismul, încă o dată spus, e de o sută de ori mai rece, mai demn de crezare,mai obiectiv. El nu mai are trebuinţă de a-şi pregăti durerea sa, puterea lui de asuferi, prin interpretarea păcatului, el spune numai ceea ce cugetă: „Sufăr".Pentru barbar, dimpotrivă, a suferi nu e deloc convenabil: el are mai întâinecesitatea unei lămuriri, pentru a-şi mărturisi că suferă - instinctul său, maidegrabă îl îndeamnă să tăgăduiască suferinţa, s-o sufere în tăcere - Aici cuvântul

„diavol" a fost o binefacere: a avea un vrăjmaş precumpănitor şi groaznic - sesimţea nevoia ruşinii de a suferi din partea unui atare duşman, în bazacreştinismului sunt câteva fineţi care aparţin Răsăritului. Mai întâi de toate, el ştiecă-i este cu totul indiferent în sine, dacă e ceva adevărat, dar că este de cea maimare însemnătate să fie crudul adevăr. Adevărul şi credinţa în ceva sunt douălumi de interes cu desăvârşire îndepărtate una de alta, aproape două lumi deîmpotriviri, - ajungi şi la una şi la alta, pe căi cu totul deosebite. Faptul de a fiiniţiat asupra acestui punct, aproape constituia pe înţeleptul în Răsărit: astfel oînţeleg brahmanii, aşa le înţelege Platon şi toţi discipolii înţelepciunii tainice 10.Dacă, de pildă, e fericire în a se şti izbăvit de un păcat, nu e trebuincios - caprimă condiţie - ca omul să fie vinovat cu orice chip, credinţa e mai întâi de toatetrebuincioasă, va trebui să se discrediteze raţiunea, cunoaşterea, cercetareaştiinţifică: calea adevărului devine drumul oprit. Speranţa intensă este un bine cumult mai îmbolditor vieţii, ca indiferent orice altă fericire care se îndeplineşte.Trebuie susţinuţi acei ce suferă de pe urma unei speranţe care nu poate ficontrazisă prin nici o realitate; - care nu poate izbuti în nici o înfăptuire: o nădejdedin cealaltă lume. (Din pricina acestei putinţi de a face să tânjască nenorocitul,speranţa era privită de greci ca rău al relelor, ca cel mai rău dintre toate, acelacare rămase pe fundul cutiei Pandorei). Pentru ca iubirea să fie cu putinţă,Dumnezeu trebuie să fie personal; pentru ca instinctele cele mai josnice să poatăfi de partea lui, trebuie ca Dumnezeu să fie tânăr. Pentru osârdia femeilor sepune un sfânt frumos, în prima linie; pentru aceea a bărbaţilor o Sfântă Fecioară.Asta cu condiţia ca creştinismul să vrea să devină stăpânul solului unde cultulAfro-ditei şi cultul lui Adonis determinaseră deja concepţia cultului; revendicareaneprihănirii întăreşte violenţa şi inferioritatea instinctului religios - ea face cultulmai cald, mai entuziast, mai intens. Iubirea este starea în care omul vede maimult lucrurile, aşa cum nu sunt. Puterea iluzorie e în ordine ierarhică cea mairidicată, ca putere îndulcitoare, putere glorificatoare. Era vorba de a se găsi oreligie în care să se poată iubi: cu iubirea te pui mai presus de cele mai relelucruri din viaţă - nu le mai vezi nicidecum. Asta în ceea ce priveşte cele treivirtuţi creştine, credinţa, iubirea şi speranţa: le numesc cele trei prevedericreştine. Budismul este prea zăbavnic, prea pozitiv, pentru ca să mai fie încă şiprevăzător în felul acesta.

24.Nu fac aici decât să ating problema obârşiei creştinismului. Primul lucru pentru aajunge la soluţia acestei probleme se anunţă astfel: Nu se poate înţelegecreştinismul decât considerându-l pe tărâmul unde a crescut, el nu estenicidecum o mişcare de reacţiune împotriva instinctului semitic, e însăşiconsecinţa, o încheiere mai mult în înspăi-mântătoarea-i logică, în formulaMântuitorului; „Izbăvirea prin evrei", iată cel de-al doilea punct: tipul psihologic alga-lileanului e încă de recunoscut, dar numai în completa-i degenerare (care e înacelaşi timp o sluţire şi o suprapovară a trăsăturilor străine) ce a putut-o servi,

aşa cum a fost întrebuinţat, tipul Mântuitorului omenirii.Jidovii sunt poporul cel mai de seamă din istoria universală, fiindcă, puşi în faţaproblemei de a fi sau a nu fi, ei au preferat cu limpeziciune de vederineliniştitoare, să existe cu orice preţ, acest preţ era falsificarea radicală a totceea ce este fire, firesc, realitate, atât ca lume lăuntrică şi ca lume exterioară. Eise baricadară împotriva tuturor condiţiilor ce îngăduiau până acum unui popor săvieţuiască, ei creară o idee opusă condiţiilor fireşti, - au reîntors, una după alta,religia, cultul, morala, istoria, psihologia, pentru a face într-un chip iremediabilcontrariul a ceea ce era fireasca lor valoare, întâlnim încă o dată acelaşifenomen, înălţat la proporţii de nespus, şi cu toate acestea, toate astea nu-sdecât o copie: lipseşte biserica creştină, în comparaţia „poporului aleşilor", oricepretenţie a originalităţii. De aceea evreii sunt poporul cel mai fatal din istoriauniversală: în ulterioara lor înrâurire ei au falsificat într-atât omenirea, încât şiastăzi încă creştinul poate simţi într-un chip antievreiesc, fără a se socoti oconsecinţă extremă a iudaismului.În a mea Genealogie a Moralei, am prezentat pentru întâia oară ideeacontrastului între o morală nobilă şi o morală de ură, una născută dintr-un nu cuprivire la cealaltă: e morala iudeo-creştină în întregime. Pentru a putea spune„nu", ca răspuns la tot ceea ce reprezintă mişcarea ascendentă a vieţii, la totceea ce este bine născut, puterea, frumuseţea, afirmarea de sine pe pământ atrebuit ca instinctul urii, devenit geniu, să-şi născocească o altă lume, de unde nis-a arătat această afirmare a vieţii, ca răul, lucrul osândit în sine însuşi.Psihologic vorbind, poporul iudeu e acela ce posedă forţa vitală cea mai anevoiede smuls. Transportat în condiţii imposibile, el se hotărăşte, liber, cu o adâncăinteligenţă a conservării, pentru toate instinctele decăderii, nu c-ar fi fost stăpânitde ele, ci pentru că a ghicit o putere care-l putea face să izbutească împotriva„lumii". Evreii sunt contrariul tuturor decadenţilor: ei au putut să-i reprezinte pânăla iluzie, ei au ştiut să se pună în capul tuturor mişcărilor decadenţei, cu un necplus ultra al geniului comediantului - cu creştinismul Sfântului Pavel - pentru aface un lucru, care a fost mult mai puternic decât toate hotărârile, afirmând viaţa.Pentru categoria de oameni care, în iudaism şi în creştinism, năzuiesc la putere,pentru categoria sacerdotală, decadenţa nu e decât un mijloc: oamenii ăştia auun interes vital să facă omenirea bolnavă şi să răstoarne, în înţeles primejdios şidefăimător, noţiunea de „bine" şi de „rău", de „adevărat" şi „fals".

25.Istoria lui Israel este apreciabilă, ca istorie tipică a denaturării tuturor valorilorfireşti. Indic cinci fapte care arată această denaturare, încă de la început, maiales de pe vremea regilor, israeliţii se aflau, în privinţa tuturor lucrurilor, într-undrept raport, adică firesc. Jehova al lor era expresia sentimentului puterii, albucuriei în sine, al speranţei în sine: de la el se spera victoria şi mântuirea, prinel se aştepta cu încredere ca firea să dea ceea ce doreşte poporul, mai întâi detoate ploaia.

lahveh este Dumnezeul lui Israel, deci Dumnezeul dreptăţii. El este logicaoricărui popor care are puterea şi are conştiinţa liniştită, în cultul solemn seexprimă aceste două laturi ale afirmării unui popor; el este recunoscător pentrumarile destine ce-l înlătură de stăpânire, el este recunoscător pentruregularitatea în succesiunea anotimpurilor şi pentru întregul noroc în creştereavitelor şi în agricultură. Această stare de lucruri rămăsese încă mult timp subformă de ideal, chiar când luă sfârşit într-un chip trist: anarhia în interior, asirianulîn afară. Dar poporul păstră, ca cea mai înaltă năzuinţă a sa, această imagine aunui rege care este un bun ostaş şi un judecător aspru: imagine propagatăînainte de orice prin acest profet-tip (critic şi satiric al momentului) Isaia. Totuşi,toate speranţele rămaseră neîmplinite. Dumnezeul antic nu mai putea nimic dincele ce putuse odinioară. Ar fi trebuit să-l părăsească. Ce se întâmplă? Setransformă, se denatura noţiunea de Dumnezeu: cu acest preţ îl putură păstra,lahveh, Dumnezeul „dreptăţii" nu mai e una cu Israel, expresia sentimentuluidemnităţii naţionale: nu mai e decât un Dumnezeu, condiţional... Noţiunea sadevine o unealtă în mâinile agitatorilor sacerdotali, care acum interpreteazăîntreaga fericire ca o răsplată, toată fericirea ca o pedeapsă a nesupunerii faţăde Dumnezeu, cum un „păcat" devine în felul acesta interpretarea cea maimincinoasă din toate; o pretinsă „lege morală" răsturnând o dată pentrutotdeauna concepţia raţională a „cauzei" şi „efectului". Când cu ajutorul răsplăţiişi al pedepsei s-a izgonit din lume cauzalitatea firească, ai nevoia de ocauzalitate împotriva firii şi acum urmează tot restul a ceea ce este împotrivanaturii. Un Dumnezeu care cere, - în locul unuia care povăţuieşte, care la urmaurmei este expresia întregii inspiraţii fericite a curajului şi încrederii în sine...Morala: nici expresia condiţiilor de viaţă şi de dezvoltare a unui popor, niciinstinctul vital cel mai simplu, dar un ce abstract, potrivnic vieţii, - morala,stricăciune sistematică a imaginaţiei, „piaza rea" pentru toate. Sau ce estemorala iudaică, ce este morala creştină? întâmplare care şi-a pierdutnevinovăţia; nenorocirea pângărită prin ideea de „păcat", bunăstarea, oprimejdie, o „ispită", indispoziţia fiziologică otrăvită de viermele rozător alconştiinţei.

26.Noţiunea de Dumnezeu falsificată: noţiunea moralei falsificată: - preoţimeaiudaică nu se opri aici. Nu se putea servi de întreaga istorie a poporului israelit;se descotorosi de dânsa. Preoţii realizară această minune de falsificare, desprecare în mare parte Biblia va rămâne un document. Cu un dispreţ fără seamăn, aloricărei tradiţii, în pofida oricărei realităţi istorice, ei au transcris într-un înţelesreligios propriul lor trecut naţional. Au făcut din ea o neroadă unealtă de mântuireşi de vinovăţie eu privire la lahveh; de pedeapsă, de adoraţie pentru lehova, derăsplătire. Am resimţi cu mult mai dureros acest ruşinos act de falsificare aistoriei, dacă interpretarea ecleziastică în curs de mii şi mii de ani nu ne-ar fiistovit aproape cu pretenţiile lor de probitate în historicis. Şi filosofii ajutară

Biserica: minciuna de „ordin moral" străbate întreaga evoluţie a filosofiei, până lacea mai modernă. Ce înseamnă „ordinul moral"? Există numai, o dată pentrutotdeauna, o voinţă a lui Dumnezeu care hotărăşte tot ceea ce trebuie să facăomul, sau să nu facă; că valoarea unui popor, ori a unui individ se măsoară,după cum se supune mai mult ori mai puţin voinţei lui Dumnezeu; că în destineleunui popor sau ale unui individ, voinţa lui Dumnezeu se arată stăpânitoare, adicăea pedepseşte sau răsplăteşte după gradul de supunere. Pusă în locul a-cesteijalnice minciuni, realitatea pune: un fel de oameni paraziţi care nu propăşescdecât în dauna tuturor formaţiunilor sănătoase ale vieţii, preotul abuzează denumele lui Dumnezeu; el numeşte „Stăpânirea lui Dumnezeu" o stare de lucruriîn care preotul e acela care fixează valorile; el numeşte „Voinţa lui Dumnezeu"mijloacele ce le întrebuinţează pentru a atinge sau a menţine o astfel de stare delucruri; cu rece cinism el măsoară popoarele, epocile, indivizii, după cum au fostfolositori ori s-au împotrivit preponderenţei sacerdotale. Vedeţi-i la lucru: submâinile preoţilor iudei, marea epocă a istoriei lui Israel deveni o epocă dedescompunere; surghiunul, îndelunga nenorocire, se prefăcu în veşnicăpedeapsă pentru marea epocă - o epocă în care preotul încă nu era. Dupătrebuinţă ei au făcut nişte figuri puternice şi foarte libere ale istoriei lui Israel,nişte făţarnici mizerabili şi nişte ipocriţi, sau chiar nişte „necucernici"; ei ausimplificat psihologia tuturor marilor evenimente, până la idi-oata formulă asupunerii sau nesupunerii către Dumnezeu. Un pas mai mult: „voinţa luiDumnezeu", adică condiţia de păstrare pentru puterea preotului, trebuie să fiecunoscută, - pentru a atinge ţelul acesta, trebuie o „destăinuire". Altfel spus: omare falsificare literară devine necesară, se descoperă „Sfintele Scripturi", sepublică cu toată pompa ierarhică, cu posturi şi tânguiri, din pricina îndelungateistări de păcătuire. „Voinţa lui Dumnezeu" era de mult fixată, toată nenorocireaconstă în aceea că s-au îndepărtat de „SfântaScriptură"... Şi lui Moise i s-a arătat „voinţa lui Dumnezeu"... Ce s-a întâmplatoare? Preotul cu asprimea şi pedanteria lui, formulase, o dată pentru totdeauna,marile şi micile impozite cu care era dator - să nu se uite cele mai bune bucăţi decarne, căci preotul este un mare mâncău de bifte-curi - ceea ce voia el să aibă,aceea era „voinţa lui Dumnezeu"... De atunci toate ale vieţii sunt orânduite în aşachip, încât preotul devine pretutindeni indispensabil. La toate evenimentele fireştiale vieţii: naşterea, căsătoria, boala, moartea; ca să nu mai vorbim de jertfă, -„ospăţul" - apărea parazitul ca să le falsifice 11, pentru a le „sfinţi" în graiul lui...Căci trebuie înţeles prin aceasta: orice obicei firesc, orice instituţie naturală (Stat,justiţie, căsătorie, îngrijirile de dat săracilor şi bolnavilor) întreaga credinţăinspirată de instinctul vieţii, într-un cuvânt, tot ce-şi are valoarea sa în sine, edepreciat prin principiu, făcut contrariu valorii sale prin parazitismul preotului.Pentru ca să fie necesară o pedeapsă după o lovitură, trebuie o putere careatribuie o valoare, care tăgăduieşte pretutindeni firea şi care creează prin asta ovaloare... Preotul depreciază, pângăreşte firea, numai cu preţul acesta fiinţeazăel. Nesupunerea faţă de Dumnezeu, a-dică faţă de preot, faţă de „lege" se

cheamă acum „păcatul"; mijloace de a se împăca cu Dumnezeu sunt, ca dedrept, mijloacele ce asigură şi mai mult supunerea către preot: singur preotul„răscumpără"... Verificate psihologic, în toată societatea preoţeşte organizată,„păcatele" devin indispensabile, propriu-zis sunt uneltele puterii, preotulvieţuieşte prin păcate, are nevoie să se „păcătuiască". Ultima axiomă:„Dumnezeu iartă pe acela ce se pocăieşte", altcum spus: pe acela ce se supunepreotului.

27.Creştinismul creşte pe un tărâm fals unde întreaga fire, orice valoare naturală,orice realitate aveau împotrivă-le cele mai profunde instincte ale claselorcârmuitoare, o formă de duşmănie împotriva realităţii, duşmănia de moarte carede atunci încoace n-a mai depăşit. „Poporul ales" care n-a păstrat pentru toatelucrurile decât valori de preoţi, cuvinte de preoţi şi care a despărţit de sine, cu ologică neînduplecată, ca un lucru „necucernic, impur, păcat", tot ce mai rămâneîncă puternic pe pământ, poporul acesta făuri pentru instinctele sale o ultimăformulă consecventă până la negaţiunea de sine însuşi; el sfârşi prin a nega încreştinism ultima formulă a realităţii, „poporul sfinţit", „poporul aleşilor", însăşirealitatea iudee. Cazul e cu desăvârşire de primă ordine, mica mişcarerevoluţionară botezată cu numele de „Isus din Nazaret" e o repetare a instinctuluipreoţesc care nu mai suferă realitatea preotului, născocirea unei forme deexistenţă încă şi mai retrasă, a unei vedenii a lumii încă şi mai neaievea, aceeacare condiţionează organizaţia Bisericii. Creştinismul tăgăduieşte Biserica...Dimpotrivă, nu văd care era direcţia răzvrătirii prin care trecu Isus, pe nedreptpoate, ca să fie promotorul, dacă a-ceastă răzvrătire n-ar fi fost îndreptatăîmpotriva Bisericii iudee, biserica luată în exactul înţeles ce-l dăm astăzi acestuicuvânt. Era o răzvrătire împotriva „bunurilor şi drepţilor", împotriva „sfinţilor luiIsrael", împotriva ierarhiei societăţii, nu împotriva corupţiei societăţii, ci contracastei, a privilegiului, ordinea, formula. E o lipsă de credinţă în „oameniisuperiori", un nu rostit împotriva a tot ceea ce era preot şi teolog. Dar ierarhiacare, prin acest fapt, era pusă în chestie, nu a fost oare aceea care pentru o clipăera locuinţa plutitoare, care singură îngăduia poporului evreu să existe în mijlocul„apei", ultima posibilitate de a supravieţui, cu greu căpătată, reşedinţa existenţeipolitice autonome, un atac împotriva acestei existenţe era un atac împotriva celuimai adânc instinct popular al său, împotriva celei mai dârze voinţe de a trăi aunui popor din câte au existat pe pământ. Acest sfânt anarhist care chema celmai de rând popor, pe afurisiţi şi pe pescari, pe Tşândâla iudaismului, laîmpotrivirea contra ordinii stabilite, - cu un grai care acum ar duce cu siguranţă înSiberia, dacă s-ar putea da crezare Evangheliilor, acest anarhist era un criminalpolitic, cu atât mai puţin cu cât un criminal politic era posibil într-o comunitateabsurd de nepolitică. Asta-l duse pe cruce; inscripţia ce se găsea pe aceastăcruce, e o dovadă. El muri pentru păcatele Sale, - lipseşte orice raţiune de apretinde, deşi a făcut-o destul de adesea, că a murit pentru păcatele altora.

28.O atare contradicţie era oare un fapt al conştiinţei, e ceea ce pare a fi drept, săse întrebe omul, - sau nu vom simţi-o decât ca o simplă contrazicere. Şi numaiaici ne vom atinge de problema psihologiei Mântuitorului. Recunosc că citescpuţine cărţi cu atâtea greutăţi ca Evangheliile. Aceste dificultăţi sunt de alt ordindecât acelea ce îngăduiră savantei curiozităţi a spiritului german celebre şi deneuitat triumfuri, sorbeam cu prevăzătoarea încetineală a filologului rafinat, operafără de seamăn a lui Strauss. Aveam pe atunci douăzeci de ani, acum prea suntserios pentru aşa ceva. Ce-mi pasă de consecinţele „tradiţiei"? Cum se poate îngenere numi „tradiţie" legendele sfinţilor! Istoriile sfinţilor sunt literatura cea mai îndoi peri din câte există: a le afla metoda ştiinţifică, dacă nu există altedocumente, e un procedeu osândit din primul loc - o simplă trândăvie de savant!

29.Ceea ce mă priveşte pe mine, e tipul psihologic al Mântuitorului. Acesta ar puteasă se menţină în Evanghelii, chiar fără vrerea lor, deşi schilodit şi plin de trăsăturistrăine: cum s-a păstrat în legendă acela al lui Francisc d' Asissi. Nu e vorba deadevărul celor ce a făcut el, despre cele ce a spus, despre chipul cum a murit, cide a se şti dacă se mai poate înfăţişa încă tipul său, dacă a fost „păstrat"?încercările ce au fost făcute pentru a descoperi chiar în Evanghelii, povesteaunui „suflet" îmi par, după câte le cunosc, că dau dovadă unei urâcioasenimicnicii psihologice. D-l Renan, a-ceastă păpuşă în psihologicis, a dat dreptlămurire a tipului lui Isus, două din cele mai cuviincioase din câte s-au putut da:ideea geniului şi ideea eroului. Totuşi, dacă este un lucru mic evanghelic, e multăidee eroică. Contrar oricărei lupte, oricărui sentiment de a se afla în luptă, s-aamestecat în instinct: incapacitatea de împotrivire ce se transformă în morală,(nu rezistă „răului", cea mai profundă vorbă a Evangheliilor întrucât va fi cheialor), fericirea aleşilor în pace, în blândeţe, în incapacitatea de a fi duşmani. Ceînseamnă „vestea cea bună"? Viaţa adevărată, viaţa veşnică este găsită, - ea nuse făgăduieşte: ea e aici, ea este în voi: e viaţa în dragoste, în iubirea fărădeducţie, fără concluzie, fără distanţă. Fiecare e copil al lui Dumnezeu - Isus nuacaparează absolut nimic pentru dânsul - atâta timp cât El este copilul luiDumnezeu, fiecare este egal fiecăruia... A face din Isus un erou! - Şi ceneînţelegere mai e şi în cuvântul „geniu"! întreaga noastră noţiune a „spiritului",această idee de civilizaţie, nu are nici o noimă într-o lume în care supravieţuieşteIsus.O vorbă de seriozitate despre fiziologist, orice alt cuvânt ar fi cu totul altfel lalocul lui... Cunoaştem o stare bolnăvicioasă de iritare a simţului pipăitului care sedă îndărăt în faţa oricărei atingeri, care se înfioară de îndată ce apucă un obiectsolid. Reducă-se un atare habitus la ultima consecvenţă, - va deveni un instinct,o ură împotriva oricărei realităţi, o fugă în „ceea ce nu se poate apuca", în „ceeace nu poate fi priceput" 12, o scârbă faţă de orice formulă, de orice noţiune a

timpului şi spaţiului împotriva a tot ceea ce este obiectul temeinic instituţiei,Biserica: va deveni obişnuinţa unei lumi, în care nici un fel de realitate nu maimişcă, o lume care nu mai e decât „interior" al unei lumi „adevărate", al unei lumi„veşnice"... „împărăţia lui Dumnezeu este în voi..."

30.Ura instinctivă asupra realităţii: urmarea unei extreme facultăţi de a suferi, a uneiextreme iritabilităţi care în general nu mai vrea să fie „atinsă", fiindcă simte preaviu orice contact.Excluderea instinctivă a oricărei uri, a oricărei duşmănii, a tuturor graniţelor şituturor distanţelor în sentiment; urmarea unei extreme facultăţi de a suferi, a uneiextreme iritabilităţi care încearcă orice împotrivire, orice trebuinţă de a rezista, cuo nesuferită neplăcere (adică primejdioasă, respinsă de instinctul conservării) şicare nu cunoaşte fericirea - plăcerea - decât în ne-rezistenţa la rău, iubirea caunică, şi ca pe o ultimă putinţă în viaţă...Iată două realităţi psihologice pe care s-a înălţat doctrina învierii. Le socotesc cape o sublimă dezvoltare a hedonismului13 pe baze cu desăvârşire bolnăvicioase.Epicurismul, doctrina învierii păgânismului, îi rămâne de aproape înrudită, deşisupraîncărcată cu o puternică doză de vitalitate greacă şi de energie nervoasă.Epicur, un decadent tipic: pentru întâia oară recunoscut ca atare de mine. Teamadurerii, chiar a durerii nespus de mică, această teamă nu poate sfârşi altfel,decât într-o religie a dragostei...

31.Mi-am dat de mai înainte răspunsul la problema condiţiei, pentru a putea formulaacest răspuns era necesar a admite că tipul Mântuitorului nu ni-a fost păstratdecât foarte sluţit. Această desfigurare e foarte verosimilă; pentru multe motiveun atare tip nu putea rămâne în întregime liber de adăugituri. Trebuie că mediulîn care lucra această figură, să fi lăsat urme asupră-i, şi, mai mult decât istoria,datinele primelor comunităţi creştine: tipul a fost îmbogăţit în mod retrospectiv cutrăsături ce nu pot fi interpretate decât prin motive de luptă şi de propagandă.Această lume stranie şi bolnavă în care ne introduc Evangheliile, o lume ca luatădintr-un roman rus, în care drojdia societăţii, bolile nervoase şi nerozia„copilărească" par să-şi fi dat întâlnire, această lume trebuie să fi îngroşat înorice chip tipul: primii discipoli, îndeosebi, tălmăciră cu propria lor cruzime - ca săpoată pricepe ceva din el - o făptură în întregime alcătuită din simboluri şi dinceva insesizabil: pentru ei tipul nu există, decât după ce a fost turnat în tiparecunoscute... Profetul, Mesia, viitorul judecător, stăpânul moralei, făcătorul deminuni, loan Botezătorul, atâtea prilejuri de rea cunoaştere a tipului, în sfârşit, sănu dăm o valoare prea mică proprietăţii oricărei mari slăviri, mai cu seamă cândea e schismatică. Ea şterge din făpturile venerate trăsăturile originale, adeschinuitor de ciudate: idiosincrasiile; ea însăşi nici nu le vede. Trebuie să ne parărău că un Dostoevski n-a vieţuit în vecinătatea acestui interesant decadent,

vreau să spun, cineva care ar putea resimţi precis farmecul cotropitor al unuiamestec de sublim, de bolnăvicios şi copilăresc. Un ultim punct de vedere: tipul -întru atât cât tipul decadenţei a putut fi, într-adevăr rar, ciudat de multiplu şicontradictoriu; o atare putinţă nu e de exclus în întregime. Totuşi se pare că totulîl discredita, şi-n cazul acesta faptul că tradiţia ar trebui să fie remarcabil decredincioasă şi obiectivă - dar avem motive să admitem contrariul, în modprovizoriu există o contrazicere larg deschisă între acela ce predică în munţi,lacuri şi-n livezi, care apare ca un Buddha pe un tărâm foarte puţin indic, şi acestfanatic al atacului, duşman de moarte al teologilor şi preoţilor, pe care răutatealui Renan l-a glorificat ca „marele maestru al ironiei". Nu mă îndoiesc nici euînsumi că o mare doză de fiere - şi chiar de spirit - nu e răspândită în tipulmaestrului decât în ciudăţeniile stării de agitaţie a propagandei creştine; căci secunoaşte din belşug puţinul scrupul al sectarilor de a-şi alcătui propria lorapologie în persoana maestrului lor. Când prima comunitate avu trebuinţă de unteolog răutăcios şi foarte ager pentru a judeca, a se certa şi a se mânia împotrivateologilor, ea îşi făuri „Dumnezeul" ei, după necesităţile sale, după cum îi puse îngură aceste idei, cu totul potrivnice Evangheliei, de care nu se putea lipsi„reîntoarcerea lui Christ", „Judecata de Apoi".

32.Încă o dată mă împotrivesc fapului că se înscrie această latură fanatică în tipulMântuitorului: cuvântul imperios ce-l întrebuinţează Renan, anulează el singuracest tip, „Vestea cea bună" e tocmai faptul că nu mai sunt contraste, în eaîmpărăţia lui Dumnezeu aparţine copiilor; credinţa ce se deşteaptă nu enicidecum cucerită prin lupte, - de la început a rămas copilărească. Cazulpubertăţii întârziate şi rămasă în stare latentă în organism, este obişnuită celpuţin fîziologiştilor, ca un simplon secundar al degenerării. O a-tare credinţă efără pizmă, nu dojeneşte, nu se apără: ea nu poartă de fel, „sabia", nici nu-şiînchipuie măcar că ar putea despărţi cândva, să creeze discordii. Ea nu semanifestă nicidecum, nici prin minuni, nici prin făgăduieli de răsplătire, nici chiarprin Scripturi; ea însăşi este în fiecare clipă, propria ei minune, răsplata sa,dovada ei, a sa „împărăţie a lui Dumnezeu". Această credinţă nu se formulează, -ea vieţuieşte, se apără de formule. Fără îndoială, întâmplarea mediului, limba,prealabila educaţie, determină un anumit cerc de concepţii: întâiul creştinism nuse serveşte decât de noţiuni iudeosemitice (mâncarea şi băutura fac parte dinsfânta Cină, această idee de care s-a făcut un abuz aşa de răutăcios, ca tot ceeste evreiesc). Dar să se bage seama, să nu se vadă altceva decât un limbaj desemne, o semis-tică, un prilej de a vedea parabole. Nici unul dintre cuvintele salenu trebuie luate ad literam, iată condiţia prealabilă a oricărei cuvântări, pentruacest antirealist. Printre indieni s-ar fi servit de ideile lui Sankhyam, printrechinezi de acelea ale lui Lao-ţzî - fără să vadă în asta vreo deosebire. Cuoarecare libertate în expresie, s-ar putea numi Isus un „spirit liber", - el nu sesinchiseşte nicidecum de tot ce s-a fixat: verbul ucide, tot ce este fix ucide.

Ideea, experienţa „vieţii", după cum singur recunoaşte, îi face scârbă de orice felde vorbă, de formulă, de lege, de credinţă, de dogmă. El nu vorbeşte decâtdespre ceea ce este mai lăuntric: „viaţa" sau „adevărul" ori chiar „lumina", suntcuvintele sale pentru a-cest lucru lăuntric, - restul tot, întreaga realitate, toatăfirea, însuşi limba, nu au pentru el decât valoarea unui semn, a unui simbol.Deloc nu-i îngăduit să se înşele omul în această privinţă, oricât de mare ar fiispita ce se ascunde în prejudiciile creştine, vreau să zic colesiastice 14. Acestsimbolism, prin excelenţă se află în afara oricărei religii, a oricărei noţiuni de cult,a oricărei ştiinţe istorice şi naturale, a oricărei înţelepciuni a vieţii, a oricăreicunoaşteri, a oricărei politici, a oricărei psihologii, a oricăror cărţi, a oricărei arte, -„înţelepciunea" sa este exact pura ignoranţă a unor atari lucruri. Civilizaţia nu-ieste cunoscută decât din auzite, nu are nevoie să lupte împotriva ei, - el n-otăgăduieşte... Tot aşa cu Statul, tot aşa cu instituţiile civile şi din ordin social,munca, războiul, - el n-a avut nicicând motiv să tăgăduiască „lumea", nu s-aîndoit niciodată de ideea ecleziastică a „lumii"... Tăgăduirea este aşadar, pentrudânsul un ce cu totul imposibil. De asemenea lipseşte şi dialectica, ca şi ideea căo credinţă, un „adevăr" ar putea fi dovedite prin argumente, dovezile sale sunt„lumini" lăuntrice, senzaţii de plăceri lăuntrice şi afirmări de sine, nimic alta decât„probe însufleţitoare". O atare doctrină nu poate contrazice, ea nu înţelegenicidecum că mai sunt şi alte doctrine, că se mai poate avea şi altele, nu-şi poateînchipui cu nici un preţ o judecată potrivnică... Pretutindeni unde ea-l întâlneşte,se mâhneşte din cauza acestei „orbiri" prin compătimire lăuntrică, - căci vede„lumina" - dar nu face obiecţiuni.

33.În întreaga psihologie a „Evangheliei" lipseşte ideea de vinovăţie şi de pedeapsă,ca şi ideea de răsplată. „Păcatul", orice raport de distanţă între Dumnezeu şi ome suprimată, e tocmai „ştirea cea fericită". Fericirea veşnică nu e făgăduitănicidecum, dar nici nu este legată de anumite condiţii; ea e singura realitate,realul nu e, dacă privim aşa, decât semn...Consecinţele unei atari stări se arată într-o practică nouă, propriu-zis practicaevanghelică. Nu „credinţa" lui îl deosebeşte pe creştin: creştinul lucrează, el sedistinge printr-un fel de a lucra deosebit. El nu rezistă aceluia care este rău faţăde dânsul, nici prin cuvinte, nici în inima sa. El nu face deosebire între străini şibăştinaşi, între evrei şi neevrei („aproapele", adică coreligionarul, evreul). El nuse supără pe nimeni, nu dispreţuieşte pe nimeni. Nu se arată tribunalelor şi nu sesupune nicidecum la contradicţii („Nu depune jurământ"), în nici un caz nu vreasă se despartă de nevastă-sa, nici chiar în cazul unei vădite necredinţe. Toateastea-s urmarea unui instinct.Viaţa Mântuitorului nu era altceva decât această practică, - moartea Lui nu funimic mai mult decât atât... El nu avea nevoie nici de formule, nici de rituri pentrulegăturile cu Dumnezeu - nici chiar de rugăciune. El a pus cu desăvârşire capătdoctrinei iudee a căinţei şi iertării; El cunoaşte singura practică a vieţii, care

pricinuieşte sentimentul de a fi „divin", „fericit", „evanghelic", pururea „copil al luiDumnezeu, „Căinţa", „rugăciunea pentru iertare" nu sunt deloc căile spreDumnezeu, ele sunt „Dumnezeu" - Ceea ce era detronat prin evanghelie, eraiudaismul ideii „păcatului", a iertării „păcatelor", a „credinţei", a „izbăvirii" princredinţă - orice dogmatică iudee era tăgăduită în „ştirea cea bună".Adâncul instinct pentru felul în care trebuie să trăiască cineva, pentru ca să sesimtă „în ceruri", pentru ca să se simtă „veşnic", în timp ce cu o altă purtare nus-ar simţi nici de fel „în ceruri"; numai lucrul acesta e realitatea psihologică a„învierii". O viaţă nouă, şi nu o credinţă nouă...

34.Dacă înţeleg ceva în acest mare simbolist, e doar faptul de a nu lua dreptrealităţi, drept adevăruri, decât realităţile lăuntrice, şi că restul, tot ceea ce efiresc, tot ceea ce are legătură cu timpul şi spaţiul, tot ceea ce e istoric, nu i sepăreau decât ca nişte semne, nişte prilejuri de parabole. Ideea despre „fiulomului" nu e o personalitate concretă, care face parte din istorie, ceva individual,unic, ci un fapt „etern", un simbol psihologic, desprins din noţiunea de timp. Ăsta-iadevărul, afirm încă o dată, şi în cel mai înalt înţeles, al Dumnezeului acestuisimbolist-tip, al „împărăţiei lui Dumnezeu", al „împărăţiei Cerurilor", al „fiului luiDumnezeu", a doua personalitate a Treimii.Toate astea - să mi se ierte expresia - sunt lovitura de pumn drept în ochi. O! încare ochi! - al Evangheliei: un cinism istoric în insula simbolului... Totuşi se vedelămurit, - nu toată lumea, sunt de acord, - ceea ce este arătat prin semnele„tatălui" şi „fiului": cuvântul „fiul" exprimă pătrunderea în sentimentul„transfigurării" generale a tuturor lucrurilor (beatitudinea), cuvântul „tată", acelaşisentiment, sentimentul de veşnicie şi înfăptuire. Mi-e ruşine să amintesc ce afăcut Biserica din acest simbolism: n-a pus ea oare povestea lui Amphitryon înpragul credinţei creştine? Şi o dogmă a „neprihănitei zămisliri" în afară de asta? -Dar astfel, ea a prihănit Zămislirea.„Împărăţia Cerurilor" e o stare a inimii, - nu-i o stare „su-prapământească" sauchiar „după moarte". Orice idee de moarte firească lipseşte în Evanghelie:moartea nu e nicidecum o punte, nici o trecătoare; ea e lipsă, fiindcă face partedintr-o lume cu totul alta, aparentă, folositoare numai, tot atâta cât şi somnul.„Ora morţii" nu-i o idee creştină, „ora", timpul, viaţa trupească şi crizele ei nufiinţează pentru maestru „veştii fericite"... „Domnia lui Dumnezeu" nu e un cecare se aşteaptă, ea nu are nici ieri, nici mâine, nu vine în „mii de ani", - şi nueste o experienţă a inimii, se află pretutindeni, şi nu e nicăieri...

35.Acest „îmbucurător trimis" muri aşa cum vieţuise, aşa cum propovăduise, -nicidecum pentru a „izbăvi pe oameni", ci pentru a le arăta cum trebuie săvieţuiască. Practica o lasă pe seama oamenilor: atitudinea Lui în faţa călăilor Lui,faţă de învinuitorii Săi şi de orice fel de bârfire şi pângărire - atitudinea Lui pe

cruce. El nu rezistă, nu-şi arată dreptul Său, nu face un pas ca să se îndepărtezede sine lucrul extern, mai mult încă: îl provoacă... Şi se roagă, suferă şi iubeştecu acei care îi fac rău... Nicidecum să se apere, nicidecum să se mânie,nicidecum să facă răspunzător pe cineva. Dar nici aşa să se împotriveascărăului, iubind răul...36.- Noi, cei dintâi, noi ăştia care suntem spirite libere, noi avem condiţiile necesarepentru a înţelege ceva, pe care 19 veacuri l-au interpretat rău, acest adevărdevenit instinct şi patimă, care poartă războiul împotriva „Sfintei minciuni", maimult încă decât oricărei alte minciuni... Era nespus de departe de binevoitoareanoastră neutralitate prevăzătoare, de această disciplină a spiritului care, singurăpermite să se ghicească lucruri atât de îndepărtate şi aşa de delicate: cu unnereuşit egoism s-a voit, în toate vremurile, să nu se găsească decât propriul săuavantaj, contrazicerea cu Evanghelia a clădit Biserica.Oricine ar mai căuta semne, ca să descopere divinitatea ironică, care de dupămarele teatru al lumii, îşi agita degetele n-ar invoca creştinismul. Omenireaîngenunchează în faţa contrariului de ceea ce era la obârşie, înţelesul, dreptulEvangheliei; ea a sfinţit în ideea de „biserică" ceea ce „înveselitorul trimis", ceeace el socotea cu exactitate ca mai prejos de dânsul, ca rămas în urma lui. înzadar se caută o mare formă a ironiei istorice.

37.Epoca noastră e mândră de înţelesul ei istoric: cum de s-a putut ea lăsaconvinsă de această nerozie, că se află în pragul creştinismului o fabulăgrosolană despre Mântuitor şi despre făcătorul de minuni, şi că tot ceea ce estespiritual şi simbolic nu s-a dezvoltat decât mai târziu? Cu totul dimpotrivă - de lamoartea pe cruce - e istoria unei treptate interpretări pururi mai falsă şi maigrosolană a simbolismului primitiv. De fiecare dată când creştinismul seîmprăştie peste masele din ce în ce mai dese şi mai grosolane, care înţelegeaudin ce în ce mai puţin condiţiile dintâi ale naşterii sale, se simţea nevoia să sevulgarizeze creştinismul, să-l barbarizeze, absorbind în sine dogme şi rituri deale tuturor felurilor de boli mintale. Necesitatea de a face credinţa însăşi tot aşade bolnavă, tot aşa de paşnică, tot aşa de ordinară, după cât de bolnave, dejosnice şi de rând erau necesităţile ce trebuia să le satisfacă, - iată necesitateacreştinismului. Barbaria bolnavă îngrămădeşte în sfârşit propria ei putere înBiserică, această formă de duşmănie faţă de orice dreptate, de orice înălţaresufletească, de orice disciplină a minţii, de orice omenie liberă şi bună. Valorilecreştine - şi valorile nobile: noi ăştia, cei cu spiritele libere, fost-am cei dintâi caream restabilit acest contrast, cel mai mare din câte există!

38.Aici nu-mi înăbuş un oftat. Sunt zile când îmi vine un sentiment mai negru decâtcea mai neagră melancolie -dispreţul oamenilor. Şi ca să nu las nici o îndoială înprivinţa a ceea ce dispreţuiesc eu, şi pe cine dispreţuiesc, voi spune că este

omul de astăzi, cu care fatalmente sunt contemporan: Omul de astăzi, a căruisuflare necurată mă înăbuşă. Aidoma tuturor clarvăzătorilor, sunt de o mareîngăduinţă faţă de trecut, adică mă constrâng eu însumi, cu mărinimie trec cu oposomorâtă luare aminte de prevedere peste a-ceste miimi de ani ai unei lumi -chiliuţă ce se numeşte „creştinism", „credinţă creştină", „biserica creştină" - măferesc de a face omenirea răspunzătoare de bolile ei mintale dar sentimentulmeu se întoarce, izbucneşte de îndată ce intru în timpurile modeme, în vremeanoastră. Epoca noastră e un timp care ştie. Ceea ce odinioară nu era decâtbolnav, a devenit necuviincios astăzi, - în zilele noastre e o necuviinţă să fiicreştin. Şi aici începe dezgustul meu. Privesc în preajma mea: n-a mai rămas unsingur cuvânt din ceea ce se chema odinioară „adevărul", nu mai suferim ca unpreot să rostească cuvântul „adevăr", nici chiar în vârful buzelor. Chiar cu celemai smerite cerinţe de dreptate trebuie să se ştie astăzi că un teolog, un preot,un papă, la fiecare frază pe care o rosteşte, nu săvârşeşte numai o greşeală, cispune o minciună, că nu-i mai este îngăduit să mintă din „nevinovăţie" sau din„neştiinţă"... Preotul ştie şi el, ca indiferent care altul, că nu mai există„Dumnezeu", nici „păcat", nici „Mântuitor", - că „liberul arbitru", „ordinea morală"sunt minciuni: seriozitatea, profunda victorie spirituală asupra sieşi, nu maiîngăduiesc nimănui să fie ignorant în această privinţă... Toate ideile despreBiserică sunt recunoscute drept ceea ce sunt, cea mai rea şi falsă plată din câteexistă, pentru a deprecia firea şi valorile fireşti, însuşi preotul e recunoscut dreptceea ce este, cea mai periculoasă speţă de parazit, adevăratul păianjen negru alvieţii... Ştim, conştiinţa noastră ştie astăzi cât preţuiesc a-ceste neliniştitoarenăscociri ale preoţilor şi bisericii, la ce slujesc ele. Prin aceste născociri a fostatinsă o stare de spurcare a omenirii a cărei privelişte poate insufla groaza. Ideiledin „cealaltă lume", a „Judecăţii de Apoi", a „nemuririi sufletului", a „sufletului"însuşi, sunt instrumente de tortură a sistemelor de cruzimi de care s-au servitpreoţii pentru a deveni stăpâni, pentru a rămâne stăpânii... Fiecare ştie asta: şicu toate astea rămâne în vechea stare de lucruri. Unde s-a dus dar, ultimulsentiment de pudoare, de demnitate faţă de sine însuşi, dacă bărbaţii noştri deStat înşişi, - un fel de bărbaţi în genere foarte sinceri, pe deplin anticreştini înfaptă, - se mai numesc astăzi creştini şi se duc la împărtăşanie?... Un tânăr 15prinţ în capul regimentelor sale, - superba expresie a egoismului şi orgoliuluipoporului său - dar mărturisind fără ruşine, că e creştin!... Cine neagă dar,creştinismul? Ce-i pentru el „lumea"? Când e ostaş, judecător, patriot; când seapără cineva, când ţine la cinstea lui; când îşi voieşte propriul lui folos, când ecineva mândru... Practica tuturor momentelor, fiecare instinct, fiecare preţuiredevenind acţiune, e astăzi anticreştină; ce lepădătură a falsităţii trebuie să fieomul modern pentru ca să nu-i fie ruşine, chiar când se numeşte creştin!

39.- Mă reîntorc pe urma paşilor mei şi redau adevărata poveste a creştinismului -Cuvântul „creştinism" e şi aşa un non-sens - de fapt n-a fost decât un singur

creştin, şi acela a murit pe cruce. „Evanghelia" a murit pe cruce. Ceea ce deatunci încoace, s-a numit „Evanghelie", era şi aşa contrariul a ceea ce vieţuiseChrist: o „rea vestire", un dysan-gelium. E fals până la non-sens să vezi într-o„credinţă", ca de pildă credinţa în mântuirea prin Christ, instinctul distinctiv alcreştinismului: nu e decât practică creştină, o viaţă ca aceea ce-a trăit-o cel carea murit pe cruce, şi care e creştină...În zilele noastre e cu putinţă o asemenea viaţă unor anumiţi oameni, trebuitoarechiar: creştinismul adevărat şi primitiv va fi cu putinţă tuturor epocilor... Nu numaio credinţă deosebită, dar o facere deosebită, a nu face anumite lucruri, şi maiales, a duce o altă viaţă...Stările de conştiinţă, o credinţă oarecare, de pildă, a crede adevărat un lucruoarecare - toate astea (psihologul o ştie) - total indiferent şi de a cincea ordine,dacă se compară cu valoarea instinctelor: ca să vorbim mai exact, orice noţiunede cauzabilitate spirituală este falsă. A reduce faptul de a fi creştin, creştinismul,la un fapt de credinţă, la un simplu fenomen de conştiinţă, e ceea ce se cheamăa tăgădui creştinismul. De fapt n-au fost nicicând creştini. „Creştinismul" nu estedecât o galimatie psihologică. A privi cât mai de a-proape, fără a ţine seama de„credinţă", ar domni în el numai instinctele, şi ce instincte! - Credinţa nu a fost, întoate vremurile, ca de pildă la Luther decât o mantie, un pretext, un val ce tăinuiajocul instinctelor, o înţeleaptă orbire cu privire la domnia unor anumite instincte.„Credinţa" am şi nu-mit-o adevărata „prevedere" creştină - s-a vorbit mereudespre „credinţă", s-a lucrat pururea prin instinct... în lumea reprezentărilor, lacreştin, nu este nimic care să atingă realitatea, dimpotrivă, recunoaştem în urainstinctivă împotriva realităţii, elementul impulsiv, singurul impulsiv, în rădăcinilecreştinismului. Ce mai urmează apoi? Că în cele psihologice, greşeala edeopotrivă de radicală, adică determinată pentru făpturi, adică substanţă.Smulgându-se de aici o singură idee, o singură realitate, şi întreg creştinismul serostogoleşte în neant. Privit de sus, faptul acesta, cel mai ciudat din toate,rămâne o religie - nu numai motivată de greşeli ci născocitoare şi chiar genialănu numai pe tărâmul erorilor care primejduiesc viaţa şi otrăvesc inima. Şi aici eun spectacol pentru zei - pentru aceste divinităţi care sunt în acelaşi timp filosofişi pe care i-am întâlnit - de pildă - în vestitele dialoguri ale lui Naxos. în clipacând dezgustul îi părăseşte (şi ne părăseşte şi pe noi!) ei devin recunoscătoripentru spectacolul ce li-l procură creştinii: steluţa mică, mizerabilă de mică, carese cheamă Pământul, merită, poate, singură din pricina acestui caz ciudat, uninteres divin, o privire dumnezeiască. Dar să nu depreciem pe creştin: creştinul,fals până la nevinovăţie, întrece cu mult pe maimuţă; -întru ce priveşte pe creştin,teoria descendenţei devine o curată amabilitate.

40.- Soarta Evangheliei se hotărî în clipa morţii, era atârnată de „cruce"... A fostaceastă moarte neaşteptată şi ruşinos de mârşavă, - crucea îndeobşte rezervatăcanaliei, - şi numai acest groaznic paradox aduse pe discipoli în faţa adevăratei

probleme: Cine era omul acesta? Ce era asta? Se înţelege foarte binesentimentul mişcat şi jignit, până-n adâncul făpturii, teama că o atare moartepoate fi serioasa combatere a cauzei lor, groaznicul punct de întrebare: „Pentruce este asta?" Aici totul trebuia să fie necesar, să aibă o noimă, o raţiunesuperioară; iubirea unui învăţăcel nu cunoaşte întâmplarea. Numai atunci sedeschide prăpastia: „Cine-i acela ce l-a ucis? Care-i era vrăjmaşul său firesc"?Această întrebare ţâşneşte ca un fulger. Răspunsul: Iudaismul stăpânilor, clasalui diriguitoare. De aici înainte, se afla în revoltă contra ordinii, Isus a fost privitdupă aceea ca un răzvrătit împotriva ordinii stabilite. Până atunci aceastătrăsătură războinică şi negativă, lipsa imaginii sale: mai mult încă, eratăgăduirea. Este ştiut faptul că mica comunitate nu înţelesese esenţialul, pildadată prin această moarte, libertatea, superioritatea asupra oricărei idei derăzbunare: asta dovedeşte cât de puţin îl pricepea comunitatea! Prin moartea sa,Isus nu putea să voiască nimic alta în sine, decât să dea dovada cea maistrălucită a înlăturării sale... Dar ucenicii lui erau departe de a ierta aceastămoarte, ceea ce ar fi fost evanghelic în cel mai înalt grad; sau chiar să se lasepradă unei atare morţi, într-o dulce şi senină linişte sufletească... Sentimentulacesta, mai puţin evanghelic, al răzbunării, a fost acela care a pus stăpânire pedânşii. Era cu neputinţă ca să fie judecată cauza prin această moarte: era nevoiede „răsplată", de „Judecată" (- şi totuşi ce poate fi mai potrivnic Evangheliei decât„răsplata", „pedeapsa", „judecata"!). Aşteptarea populară a unui Mesia revineîncă o dată pe planul întâi; un moment istoric a fost luat în seamă; „împărăţia luiDumnezeu", socotită ca act final, ca făgădu-ială! Evanghelia a fost tocmaiafirmarea, îndeplinirea, realitatea acestei „împărăţii"; Moartea lui Christ a fost„împărăţia lui Dumnezeu". Acum se înscrie în tipul maestrului tot dispreţul şiamărăciunea aceasta împotriva fariseilor şi cărturarilor, şi de aici au făcut din elun fariseu şi un cărturar!Pe de altă parte, sălbatica veneraţie a acestor suflete devotate nu mai sufereadreptul fiecăruia de a fi copilul lui Dumnezeu, acest drept care-l propovăduiseIsus; răzbunarea lor consta în a-l înălţa pe Isus într-un chip lăturalnic, a-l dezlipide el însuşi, după cum odinioară iudeii, prin ura duşmanilor se despărţiseră deDumnezeul lor, pentru a-l ridica în înălţimi. Dumnezeul unic, fiul unic: amândoierau produse ale urii...

41.- Şi de atunci s-a ivit o problemă absurdă „Cum de putea Dumnezeu una caasta? Mintea tulburată a micii comunităţi găsi în asta un răspuns de o absurditatecu adevărat groaznică: Dumnezeu dădu pe fiul Său ca jertfă pentru iertareapăcatelor. Ah! Dintr-o dată se sfârşeşte cu Evanghelia! Jertfa ispăşitoare, şi astasub forma cea mai respingătoare, cea mai barbară, jertfa nevinovatului pentrugreşelile păcătoşilor! Ce păgânism! Isus nu suprimase oare ideea „păcatului"?Nu tăgăduise prăpastia între om şi Dumnezeu, vieţuise această unitate între omşi Dumnezeu care era vestitorul său cel îmbucurător? Şi nu era în asta un

privilegiu pentru el! De îndată ce se introduce puţin câte puţin în tipulMântuitorului: doctrina judecăţii şi întoarcerii, doctrina morţii prin jertfă, învăţăturaînălţării care escamotează orice idee de „mântuire", întreagă, singura şi unicarealitate a Evangheliei - în favorul unei stări după moarte. - Sf. Pavel a făcutaceastă concepţie mai logică - neruşinare a concepţiei! - cu această obrăznicierabinică ce este proprie în toate lucrurile: „Dacă Christ n-a înviat din morţi,credinţa noastră este zadarnică". - Şi dintr-o dată Evanghelia devine cea maivrednică de dispreţ dintre făgăduielile irealizabile neruşinata doctrină a nemuririipersonale. Sf. Pavel însuşi în învăţătura lui îşi făcea o răsplătire!

42.Se vede în acela care lua sfârşit în moartea pe cruce o sforţare nouă, cu totulpripită, către o mişcare de domolire budistă, spre fericirea pe pământ, nu numaifăgăduită, ci înfăptuită. Căci, am şi spus-o clar, că aceasta rămâne esenţialadeosebire între cele două religii ale decadenţei: budismul nu făgăduieşte, ciîndeplineşte, creştinismul promite totul, dar nu îndeplineşte nimic. „Buna vestire"a fost urmată de aproape de cel mai rău „vestitor" dintre toţi vestitorii, acela esteal Sf. Pavel. în el se încadrează tipul contrariu, „vestitorului vesel", geniul în ură,în vedenia urii, în neîndurata logică a urii. Câte lucruri n-a jertfit urii„dysangelistul" acesta! Mai întâi de toate pe Mântuitorul: îl ţintui pe crucea lui.Viaţa, pilda, predica, moartea, înţelesul şi dreptul oricărei Evanghelii - nimic nuvor fiinţa decât afară de ceea ce înţelegea în ura lui acel calpuzan, nimic altadecât ceea ce îi putea fi de folos. Nici o realitate, nici un adevăr istoric! Şi încă odată instinctul preoţesc al jidovului săvârşi aceeaşi mare crimă împotriva istoriei,şterse cu simplicitate ieri şi alaltăieri din