FENOMENE ŞI PROCESE DE GRUP

Dinamica grupului

• Termenul de dinamică a grupului a fost propus de Kurt Lewin pentru a denumi totalitatea proceselor sociale care au loc în grupuri şi care au

un impact important asupra membrilor acestora.

• De asemenea, Lewin a utilizat termenul de dinamică a grupului pentru a denumi studiul ştiinţific al proceselor care se petrec în interiorul

acestuia.

• Tot Lewin a fost cel care a iniţiat descrierea modalităţilor de reacţie ale indivizilor şi grupurilor la circumstanţele schimbătoare din mediul

social.

Mai târziu, psihosociologi ca Zander şi Cartwright au formulat o definiţie ştiinţifică:

“câmp de cercetare dedicat avansării cunoaşterii despre natura grupurilor, despre legile dezvoltării lor şi despre relaţiile lor cu

indivizii, cu alte grupuri şi cu instituţii mari”

Prin urmare, dinamica grupurilor se referă la studiul ştiinţific al multiplelor aspecte ale grupului prin construirea unor teorii şi

testarea cu rigoare metodologică a acestor teorii.

Există două nivele de analiză a grupurilor:

• Nivelul individual de analiză, specific psihologiei, se concentrează asupra studiului indivizilor în cadru grupului: atitudinile, aptitudinile sociale şi

trăsăturile de personalitate implicate în comportamentul social al acestora;

• Nivelul grupal de analiză, specific sociologiei, priveşte individul ca pe un element al unor sisteme din ce în ce mai complexe (grupul, comunitatea,

organizaţia, societatea); comportamentul lui reflectă starea acestor sisteme.

• În prezent, se consideră că este necesară o analiză multinivelară a grupului care să înglobeze concluziile celor două perspective enunţate mai sus.

Temele majore ale dinamicii grupurilor Fundamente

• Elemente fundamentale ale dinamicii grupurilor

• Studiul ştiinţific al grupului

• Individul şi grupul

Dezvoltarea grupurilor

• Formarea grupului

• Coeziune şi dezvoltare

• Structură

Temele majore ale dinamicii grupurilor

Influenţă şi interacţiune

• Influenţă

• Putere

Performanţă

• Performanţa grupurilor

• Luarea deciziilor

• Leadership

Temele majore ale dinamicii grupurilor Conflict

• Conflict

• Relaţii inter-grupuri

Context şi aplicaţii

• Grupul în context social

• Grupul şi schimbarea

• Mulţimile şi comportamentul colectiv

Formarea normelor

Normele de grup sunt standarde care descriu atât comportamentele dezirabile, acceptate de către grup, cât şi

comportamentele indezirabile, respinse

Tipuri de norme

• Norme prescriptive

• Norme prohibitive

• Norme subiective

• Normele descriptive

• Norme directive

• Norme consensuale

Tipuri de norme

O a doua clasificare împarte normele în:• Norme stabile

• Norme emergente

Într-o altă clasificare avem:• Normele explicite• Normele implicite

Engleberg şi Winn (2013) discută despre patru tipuri de norme:

• Norme de interacţiune

• Norme orientate spre proceduri

• Norme legate de status

• Norme de realizare

Formarea grupuluiB.W. Tuckman consideră că cele mai multe grupuri trec prin cinci stadii de

dezvoltare. Aceste stadii sunt următoarele:

• Formarea (forming);

• Furtuna (storming);

• Normarea (norming)

• Realizarea sarcinii (performing)

• Dizolvarea (adjourning

Există şi alte modele şi teorii care explică mecanismele formării grupurilor:

• Teoria lui Bennis şi Sheperd (1955) este tot o teorie a stadiilor secvenţiale de dezvoltare asemănătoare cu teoria lui Tuckman; ele descriu dezvoltarea grupurilor ca pe un proces de trecere prin diverse stadii, de maturizare;

• Teoria lui Bales şi Strodtbeck (1951) şi modelul lui Bales (1965) sunt teorii ale fazelor grupului care consideră că acesta îşi schimbă focalizarea de pe o preocupare pe alta;

• Teoria echilibrului punctat a lui Gersick (1988, 1989) consideră că grupul trece prin lungi faze de echilibru întrerupte de perioade de schimbare radicală şi de reorientare.

Rolurile în grup• K.D. Benne şi P. Seats clasifică rolurile după criteriul funcţiei pe care o au:

• Rolurile legate de sarcină precizează comportamentele legate de sarcinile individuale astfel încât scopurile grupului să fie atinse. Asemenea roluri presupun cererea şi oferirea de sugestii şi informaţii.

• Rolurile legate de relaţii (socio-emoţionale) împlinesc nevoile sociale şi emoţionale ale membrilor grupului şi îmbunătăţesc calitatea interacţiunilor lor.

• Rolurile individuale sunt acele roluri prin care membrii grupului îşi împlinesc dorinţele personale în defavoarea nevoilor grupului

Rolurile legate de sarcină

• Iniţiatorul • Solicitantul de informaţie • Solicitantul de opinii • Furnizorul de informaţii

• Furnizorul de opinii, valori şi sentimente• Dezvoltatorul • Coordonatorul • Orientatorul

• Evaluatorul/criticul • Energizantul

• Tehnicianul procedural • Grefierul

Rolurile legate de relaţii (socio-emoţionale)

• Încurajatorul

• Armonizatorul

• Negociatorul

• Paznicul

• Evaluatorul

• Observatorul/comentatorul

• Adeptul

Rolurile individuale • Agresorul

• Inhibitorul

• Dominatorul

• Evitantul

• Neajutoratul

• Grandomanul

• Playboy-ul

• Susţinătorul unor interese speciale

Ambiguitatea rolului apare atunci când responsabilităţile şi comportamentele aşteptate nu sunt clare fie celui care deţine rolul fie

celor care l-au atribuit

• Ambiguitatea rolului se asociază cu:• sentimente de derealizare, • cu epuizarea emoţională

• cu o stare de tensiune generală care duc în cele din urmă la scăderea angajamentului faţă de

organizaţie şi a performanţei la locul de muncă.

Conflictul de rol

•Conflictul inter-rol

•Conflictul intrarol

•Conflictul persoană-rol

Coeziunea grupului este un concept de bază în studiul grupurilor umane şi se referă la ansamblul

forţelor interne care ţin grupul unit, îl împiedică să se dezintegreze şi îl determină să acţioneze ca un întreg.

Coeziunea unui grup este evidentă atât membrilor cât şi celor din afara lui.

Un grup coeziv se va dezvolta în timp şi va permite membrilor lui să-şi atingă unele obiective cu o mai mare uşurinţă decât singuri sau într-un grup mai puţin

unit.

Moralul unui grup coeziv este mai înalt şi membrii lui resimt un grad mai mare de atracţie şi de satisfacţie faţă de activităţile desfăşurate împreună.

Factorii coeziunii sunt următorii • Atracţia dintre membrii grupului

• Atracţia membrilor faţă de grupul ca întreg

• Sentimentul apartenenţei şi nivelul moralului

• Puterea forţelor sociale care împiedică persoana să părăsească grupul;

• Tendinţa de a se aduna, de a fi împreună

• Încrederea şi munca de echipă;

Psihologii descriu patru tipuri principale de coeziune

• Coeziunea socială

• Coeziunea legată de sarcină (eficacitatea colectivă)

• Coeziunea percepută

• Coeziunea emoţională

• Un fenomen determinat de coeziunea ridicată este cel cel cunoscut sub denumirea de sindromul sergentului bătrân, specific grupurilor militare înalt coezive: un ansamblu de

simptome suferite de către militarii din plutoanele care suferă pierderi grele pe câmpul de luptă.

• Aceste simptome includ tulburări serioase în plan psihologic precum depresia, anxietatea şi vinovăţia.

• Deşi coeziunea furnizează, iniţial, o stare psihologică de bine miliarilor, aceasta se transformă în depresie şi distres atunci când colegii lor încep să moară în misiuni.

• Dacă plutonul este refăcut cu noi colegi, cei vechi nu doresc să stabilească legături emoţionale şi cu aceştia, din cauza ataşamentului faţă de cei vechi, pe de o parte, dar şi din

dorinţa de a se proteja de o nouă suferinţă în cazul morţii noilor colegi, pe de altă parte.

• În cele din urmă, aceşti “sergenţi bătrâni” se pot izola de grup dacă grupul nu face eforturi să îi integreze.

Puterea în grup este dată de capacitatea de a influenţa şi de a controla într-un mod

semnificativ procesele care se desfăşoară într-un grup şi rezultatele acestora.

• Ea este generată adesea de controlul inegal asupra resurselor, persoanelor şi activităţilor umane.

• Este strâns corelată cu disponibilitatea membrilor grupului de a de conforma la cerinţele unei persoane sau ale unui grup;

• În funcţie de această disponibilitate, reacţiile la influenţă merg de la obedienţă şi conformare până la revoltă şi conflict.

Sursele de putere dintr-un grup 1. recompensa

2. coerciţia

3. legitimitatea

4. referinţa

5. expertiza

6. informaţia

Forsyth (2006, p. 228) prezintă trei categorii de tactici utilizate pentru a impune sau câştiga putere:

•Axa blândeţe – duritate;

•Axa raţional – iraţional;

•Axa unilateral – bilateral;

Tacticile de impunere şi exercitare a puterii în grup sunt următoarele:

• sesizarea/informarea • terorizarea • colaborarea • plângerea • consultarea • criticarea • discuţia

• dezangajarea • evadarea • expertiza

• faptul consumat

• umorul

• linguşeala

• a inspira

• instruirea

• unirea forţelor

• manipularea

• negocierea

• persistenţa

• persuadarea

• promisiunea

• pedepsirea

• reducerea la tăcere

• solicitarea

• recompensa

• interacţiunea informală

• implorarea ţintei

• ameninţarea

H. Kelman a identificat trei reacţii posibile ale oamenilor la puterea coercitivă:

1. complianţa

2. identificarea

3. internalizarea

Performanţa grupului

•Situaţii de interacţiune fără reciprocitate

•Situaţiile de co-acţiune

•Performanţa colectivă

• Eficacitatea: gradul în care grupul îşi îndeplineşte sarcina, fără a lua în considerare costurile rezolvării ei şi fără a face comparaţii cu modul în care o

rezolvă alte grupuri;

• Eficienţa: depinde de alegerea modalităţii optime de a rezolva sarcina, identificată prin raportul dintre eficacitate şi costuri; în acest caz, comparaţia

socială intră în discuţie, grupul fiind mai mult sau mai puţin eficient în comparaţie cu altele;

• Productivitatea este eficacitatea grupului raportată la unitatea de timp

• Performanţa este măsurată prin raportarea rezultatelor activităţii la un etalon care este de obicei reprezentat de media rezultatelor obţinute de alte grupuri la aceeaşi sarcină sau la altele similare; în unele cazuri grupul se poate raporta la

propriile rezultate obţinute în alte momente ale activităţii sale.

Taxonomia sarcinilor unui grup

În funcţie de componentele sarcinii (măsura în care sarcina de lucru poate fi împărţită în părţi mai mici )

• sarcini divizibile - diferitele subcomponente ale sarcinii pot fi identificate şi împărţite membrilor grupului;

• sarcini unitare – sarcina de lucru nu poate fi împărţită în componente separate.

Taxonomia sarcinilor unui grup

În funcţie de raportul cantitate/calitate (măsura în care cantitatea este mai importantă decât calitatea)

• sarcini de maximizare – cu cât e mai mare cantitatea cu atât e mai bună performanţa;

• sarcini de optimizare – soluţia corectă/optimă este indicatorul performanţei.

Taxonomia sarcinilor unui grup

În funcţie de interdependenţa acţiunilor individuale (modul de combinare a activităţilor individuale pentru obţinerea produsului final):

• sarcini aditive

• sarcini disjunctive

• sarcini conjunctive

• sarcini compensatorii

• sarcini discreţionare

Taxonomia sarcinilor unui grup

• în sarcinile aditive, performanţa grupului depăşeşte performanţa celui mai bun membru al său;

• în sarcinile compensatorii, performanţa grupului depăşeşte performanţa unui mare număr dintre membrii săi;

• în sarcinile disjunctive, performanţa grupului este mai bună decât a mediei şi doar uneori egalează performanţa celui mai bun membru;

de aceea, în asemenea cazuri, adoptarea soluţiei celui mai performant membru asigură reuşita grupului;

Taxonomia sarcinilor unui grup

• în sarcinile conjunctive unitare grupul este atât de bun pe cât este de bun cel mai slab membru al său;

• în sarcinile conjunctive divizibile grupul este mai bun decât cel mai slab membru al său şi performanţa lui se va îmbunătăţi dacă fiecărui membru i se va atribui o componentă a sarcinii care să se potrivească

cel mai bine aptitudinilor şi competenţelor sale;

• în sarcinile discreţionare, performanţa depinde de combinaţia de reguli adoptate de către grup, reguli prin care se stabileşte modul de

raportare a contribuţiei fiecărui membru la produsul final.

•Cercetările realizate în acest domeniu au pus în evidenţă trei fenomene sau procese fundamentale care apar în

orice grup social:

• facilitarea socială

• lenea socială

•deindividualizarea

• Fenomenul facilitării sociale a fost pus pentru prima dată în evidenţă de către N. Triplett care a observat faptul că, atunci când un grup de

ciclişti evoluau într-o cursă comună cu colegi de-ai lor, obţineau timpi superiori în comparaţie cu timpii obţinuţi în curse solitare.

• El a realizat un experiment în care au fost incluşi copii cărora li se cerea să acţioneze tamburele unor mulinete cu cea mai mare viteză pe care

o puteau atinge, mai întâi singuri şi apoi într-un grup.

• Triplett a constatat că prezenţa altor copii stimula viteza de rotire a tamburului, ei lucrând cu o viteză mai mare atunci când erau în grup

decât atunci când erau singuri.

• F. Allport a numit facilitare socială procesul de ameliorare a performanţei unui individ atunci când acesta se află în

prezenţa altor oameni comparativ cu performanţa sa atunci când lucrează singur.

• Acest autor a arătat că performanţa unei persoane variază şi în funcţie de prezenţa unui public – adică a unui grup de persoane care

asistă pasiv la acţiunile subiectului – sau a unor persoane care acţionează simultan cu aceasta (situaţie de co-acţiune).

R. Zajonc în teoria impulsuluiporneşte de la un principiu de bază al psihologiei experimentale: excitarea fiziologică (activarea) întăreşte răspunsul dominant al

subiectului: într-o situaţie oarecare, tendinţa persoanelor implicate este de a răspunde spontan aşa cum sunt obişnuite să răspundă;

• Cu cât este mai puternic impulsul, cu atât mai frecventă este reacţia venită din obişnuinţă.

• În sarcinile simple, cu cât este mai mare activarea cu atât este mai performant răspunsul subiectului.

• În sarcinile complexe această regulă NU mai funcţionează: răspunsul dominant al subiectului nu mai este cel corect şi prin urmare,

activarea fiziologică duce la o performanţă scăzută sau chiar la eşec.

N. Cottrell propune o teorie opusă celei a lui Zajonc:

• teoria fricii de evaluare: publicul pasiv sau persoanele care acţionează simultan cu un individ (situaţia de co-acţiune) vor acţiona ca un stimul care creşte activarea fiziologică numai în cazul în

care aceştia se vor comporta sau dacă vor fi percepuţi individ ca nişte potenţial evaluatori.

• Cottrell considera că simpla prezenţă a celorlalţi nu este suficientă pentru a provoca activarea.

• Cottrell a mai demonstrat că persoanele înalt anxioase devin şi mai anxioase în situaţia de evaluare de către un public oarecare.

• Atitudinea unui public ce evaluează poate induce frică prin faptul că persoanele care acţionează în faţa lui pot anticipa o evaluare negativă.

• Prin urmare, frica este cea care produce activarea.

• Însă şi aşteptarea unei evaluări pozitive din partea publicului produce activare; deci, indiferent de sensul evaluării, fenomenul facilitării

sociale se produce.

Sanders (1981) şi Baron (1986): teoria distragere-conflict.

• Aceşti autori pun accent pe procesele cognitive: atunci când alte persoane sunt de faţă, atenţia unui individ se împarte

între acestea şi sarcina pe care o are de rezolvat şi de aceea capacitatea sa de a procesa informaţia este afectată.

• În prezenţa altor persoane, conştienţa de sine creşte şi de aceea atenţia acordată sarcinii scade, ceea ce are drept consecinţă scăderea

performanţei.

• Însă şi în acest caz operează aceeaşi distincţie între sarcinile simple şi cele complexe:

Uziel (2007) a pus în evidenţă faptul că anumite trăsături de personalitate ale indivizilor favorizează instalarea fenomenului

facilitării sociale.

Prezenţa altor oameni se dovedeşte stimulatoare pentru persoanele cu stimă de sine înaltă şi nivel scăzut de anxietate;

De asemenea, persoanele cu tendinţe crescute de exhibiţionism (căutare excesivă a atenţiei din partea celorlalţi) au performanţe mai

bune în situaţiile de co-acţiune decât persoanele introvert

• Lenea socială este un fenomen pus în evidenţă de psihologii sociali care au utilizat studiile unui agronom francez numit Max Ringelmann.

• Acesta a realizat o serie de experimente pentru a studia influenţa mărimii grupurilor asupra eficienţei acestora.

• Ringelmann şi-a pus la un moment dat întrebări cu privire la productivitate.

• El a încercat să răspundă la o serie de întrebări concrete legate de munca în agricultură: câţi bivoli ar trebui să tragă un plug?; Câţi cai ar trebui să are un câmp – doi sau trei? Patru oameni învârt mai încet roata unei mori decât cinci oameni?

Pentru a rezolva aceste probleme practice el a creat diverse combinaţii de echipe cărora le-a măsurat eficienţa şi productivitatea

Constatarea lui a fost următoarea: în grup, oamenii (chiar şi caii şi bivolii) devin mai puţin productivi.

Chiar dacă un grup poate avea un nivel mai înalt de performanţă decât un individ izolat, totuşi, grupurile tind să nu funcţioneze la nivelul maxim;

Mai mult, cu cât un grup devine mai mare cu atât creşte ineficienţa sa.

Această tendinţă de scădere a productivităţii şi eficienţei indivizilor atunci când acţionează împreună cu alţii într-un grup a fost numită efect Ringelmann

Ringelmann a identificat două surse ale scăderii performanţei grupurilor chiar şi în sarcinile cele mai simple:

•pierderea motivaţiei membrilor;

•pierderea coordonării – membrii grupului nu depun efort în mod simultan

Modalităţi de eliminare a fenomenului lenei sociale în grupuri

creşterea identificabilităţii – se referă la creşterea vizibilităţii contribuţiei fiecărui membru al grupului la realizarea sarcinii;

• acest remediu împotriva lenei sociale se bazează pe un fenomen pe care l-am analizat mai sus şi anume facilitarea socială

• atunci când ştiu că vor fi evaluaţi de către alţii, oamenii tind să îşi crească nivelul de activare şi să se străduiască mai mult pentru o

performanţă acceptabilă;

•minimizarea parazitismului: în sarcinile colective unii membrii ai grupului au tendinţa să îşi diminueze semnificativ contribuţia

personală, ştiind că ceilalţi le vor compensa lipsa de efort;

• parazitismul este diminuat în grupurile mici şi atunci când munca respectivilor este considerată de către ceilalţi esenţială (deci lipsa ei ar

deveni vizibilă);

• în cazul parazitismului se poate pune în evidenţă efectul fraierului – tendinţa unor membri ai grupului de a-şi diminua contribuţia la

sarcina colectivă deoarece cred că ceilalţi râd de o persoană care munceşte sau contribuie prea mult (fraierul);

• precizarea clară a scopurilor şi a standardelor de evaluare a rezultatelor;

• aceste precizări stimulează o serie de procese de grup care cresc eficienţa şi productivitatea:

• o planificare mai bună, • dozarea şi corelarea eforturilor,

• monitorizarea desfăşurării sarcinilor• creşterea angajamentului faţă de grup;

• pentru creşterea eficienţei grupului este bine ca scopurile de atins să nu fie foarte accesibile

• creşterea implicării în sarcină fie prin precizarea recompenselor şi a pedepselor fie a combinaţiei dintre cele două;

• lenea socială se reduce atunci când recompensele pentru grup sunt mai mari decât cele personale, cu condiţia ca grupul să nu fie prea

mare;

• implicarea crescută în sarcinile grupului îi determină pe membri să compenseze în mod anticipat lipsa abilităţilor sau competenţelor unor colegi – efectul compensării sociale - şi scade posibilitatea

apariţiei efectului fraierului;

• creşterea gradului de identificare cu grupul =

atunci când membrii grupului îşi definesc identitatea socială într-o mare măsură prin participarea la grupul

respectiv, lenea socială va fi înlocuită cu munca socială;

Karau şi Williams propun un model explicativ al cauzelor lenei sociale numit modelul efortului colectiv

Nivelul de motivaţie al membrilor unui grup este influenţat de aşteptările acestora cu privire la posibilităţile de atingere a scopului şi

de valoarea acelui scop.

Nivelul motivaţiei lor este cel mai înalt atunci când ei consideră că scopul este valoros şi poate fi atins.

Nivelul motivaţiei scade atunci când scopul este considerat mai puţin valoros sau când se consideră că poate fi atins cu dificultate sau deloc.

Munca în grup diminuează atât aşteptările cât şi valoarea scopurilor deoarece conexiunea dintre efortul personal şi succesul grupului este

adesea neclară.

Aceşti doi autori au identificat în lucrările dedicate acestui subiect şi următoarele aspecte:

• lenea socială este mai răspândită în rândul bărbaţilor, • în societăţile aparţinând civilizaţiilor vestice

• şi în cazul sarcinilor simple.

• Deindividualizarea este un fenomen care apare cu precădere în grupurile mari.

• Chelcea (1998, p. 91) o defineşte astfel: ”condiţia psihică a indivizilor care consideră că, datorită unor factori

de natură fizică (de exemplu, întunericul) sau socială (de exemplu, starea de mulţime), nu mai pot fi identificaţi.”

• Prin urmare, non-identificabilitatea este condiţia centrală a deindividualizării.

• În contextele sociale care favorizează anonimatul, individul nu se mai distinge de ceilalţi, nu mai este vizibil şi identificabil, fapt ce îi scade

conştiinţa de sine şi inhibiţia comportamentelor indezirabile.

• Fenomenul apare în toate grupurile, oricare ar fi mărimea sau natura acestora.

• Grupurile mari, cu precădere, favorizează anonimatul iar acesta favorizează dezinhibarea comportamentelor care sunt de obicei

inhibate de normele sociale, facilitând apariţia manifestărilor antisociale individuale sau de grup