REFERAT -

Facerea lumii în concepția

Sfântului Vasile cel Mare

al Cezareei Capadochiei

Cuprins

Introducere

1. Viaţa Sfântului Vasile cel Mare

2. Scrierile Sfântului Vasile cel Mare

3. Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare

Facerea lumii în concepția Sf. Vaseile cel Mare al Cezareei

Hexaimeronul sau Cele Şase Zile ale creaţiei

Ziua întâia

Ziua a doua

Ziua a treia

Ziua a patra

Ziua a cincea

Ziua a șasea

Concepția patristică despre originea lumii

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Sfîntul Vasile cel Mare a rostit cîteva omilii despre cele Şase Zile ale Facerii, intitulate

Hexaimeron (adică Cele Şase Zile). În literatura Bisericii timpurii există şi alte Hexaimera,

unele datînd chiar din veacul al doilea. Dar cel a Sfîntului Vasile, am putea zice, are cea mai

mare autoritate.1

Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadochiei, este un mare dascăl şi

ierarh, Părinte al Bisericii și una din figurile cele mai strălucitoare ale secolului al patrulea,2

veacul de aur al literaturii creştine.

Ştirile despre viaţa sfântului Vasile cel Mare le avem, în primul loc, în propriile sale

scrieri şi mai ales în Scrisorile lui, 366 la număr, apoi : a) Cuvântul funebru în cinstea

1 Ierom. Seraphim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor , trad. Constantin Făgeţan, Editura

Sophia, Bucureşti, 2001, p. 51. 2 Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, trad., introd., note şi indici de Pr. D. Fecioru, PSB. Vol. 17, EIBMBOR,

București, 1986, p. 9.

sfântului Vasile rostit în 381 de sfântul Grigore de Nazianz3; b) Cuvîntul funebru rostit de

fratele său, sfântul Grigore al Nişei4; c) Viaţa cuvioasei Macrina de sfântul Grigore al

Nyssei5; d) Cuvântul sfântului Efrem Sirul, după unii pseudo-Efrem6; e) Viaţa sfântului Vasile

cel Mare, atribuită prietenului său sfântul Amfilohie al Iconiei, este o lucrare scrisă în secolul

al optulea7; f) în sfîrşit, în istoricii bisericeşti : Ieronim8, Socrate9, Sozomen10, Teodoret11,

Filostorgiu12, precum şi Biblioteca lui Fotie13.

În acea vreme, Dumnezeu a împodobit Biserica Sa cu sfinţi oratori şi scriitori fără

număr14. N-avem decât să ne gândim la alletul Ortodoxiei din Egipt, Sf. Atanasie; la

Episcopul catehet al Ierusalimului, M Chiril; la teologul creştinătăţii, Sf. Grigore de Nazianz;

la cel mai mare exeget şi orator, Sf. Ioan Gură de Aur; la oratorul Siriei şi lupătorul contra

ereziilor, Sf. Efrem; la filosoful Capadochiei, Sf. Grigore de Nyssa; la fondatorul vieţii

monahale şi neîntrecutul filantrop, Sf. Vasile cel Mare; la fericiţii Ieronim şi Augustin, sau la

luminaţii împăraţi Constantin şi Teodosie.

Dintre iluştrii ierarhi din veacul al lV-lea, care au strălucit cu îndoita lumină a geniului

şi a sfinţeniei, poate numai Sf. Ioan Gură de Aur a mai fost atât de admirat de către

contemporani şi lăudat de către posteritate ca Sf. Vasile cel Mare.

1. Viaţa Sfântului Vasile cel Mare

S-a născut la finele anului 329 în Cezareea Capadochiei, dintr-o familie bogată şi

profund creştină. Tatăl său - purtând tot numele de Vasile - era retor şi avocat, iar mama sa.

Emilia, era o femeie plină de virtuţi, căreia i se spunea „hrănitoarea săracilor". Bunicii din

partea tatălui au suferit prigoana pentru mărturisirea credinţei în Iisus Hristos în perioada

persecuţiei lui Martimin în jurul anului 311 iar tatăl Emiliei a murit ca martir în timpul

3 Cuvîntul 43, MG., 30, 493—608, tradus în româneşte de Pr. Prof. N. Donos, în : «Sf. Grigore de Nazianz,

Apologia sau cuvîntarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul sfîntului Vasile»,

Huşi, 1931, p. 118—204. 4 MG, 46, 787—818. 5 MG, 46, 959—1000, tradusă în româneşte de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Sibiu, 1947. 6 S. P. N. Ephraem Syri Opera omnia quae exstant graece, latine, syriace in sex tomos distributa, Roma e

Bibliotheca Vaticana prodeunt, Tomus 2, Romae, 1743, 289—296. 7 In greceşte şi latineşte la F. Combefis, SS. Patrum Amphilochii Iconiensis; Methodii Patarensis et Andrcae

Cretensis opp., Paris, 1644, 155—225; numai în limba latină, în MG, 29, CCXCIV—CCCXVI. 8 De viris illustribus, 116.

9 Istoria Bisericească, IV, 26. 10 Istoria Bisericească, VI, 1.5—17. 11 Istoria Bisericească, IV, 19. 30. 12 Istoria Bisericească, II, 9. 13 Cod. 137. 141—144. 191. 14 Sfântul Vasile cel Mare, Despre Botez, Traducere şi studiu introductiv de Pr. Dumitru V. Georgescu,

Colecţia „Comorile Pustiei", Ed. Anastasia, București, 1999, p. 23.

persecuţiei creştinilor.15 Aceşti părinţi au avut zece copii. Dintre aceştia, trei au devenit

episcopi: Sf. Vasile, Sf. Grigore de Nyssa şi Petru de Sebasta. Sora lor, Macrina, a întemeiat o

mănăstire de călugăriţe la Anesi, iar fratele lor, Naucraţiu, a fost pustnic şi mare făcător de

minuni. Bunicul său după mamă fusese martir; iar bunica sa după tată, anume Macrina

(numită şi „Macrina cea Bătrână", spre a o deosebi de ilustra ei nepoată pomenită mai sus),

care i-a dat învăţătură pe când era copil, fusese ucenica Sf. Grigore Taumaturgul în Pont.

Primii ani de studiu îi făcu în Cezareea şi Neocezareea Pontului. Tatăl său i-a fost dascăl de

retorică. Apoi a mers la Constantinopol, unde a studiat cu sofistul Libanus. Vasile şi-a

împodobit bintea şi sufletul cu alese învăţături, dovedindu-şi înaintea dascălilor şi a

tovarăşilor ascuţimea cugetării şi puterea de muncă. De aci merse să studieze la Atena, focarul

civilizaţiei, unde îl întâlni pe Grigore de Nazianz, cu care legă o sfântă prietenie. Ei n-aveau

decât o locuinţă, o masă, o voinţă şi ardoare deopotrivă pentru virtute. Nu cunoşteau decât

două drumuri: unul principal - al Sfintei Biserici, pentru a primi acolo învăţăturile dascălilor;

celălalt secundar - al şcolilor, unde primeau învăţătura unor sofişti renumiţi, precum

Prohcresius şi Himerius. Vasile părăsește Atena și venind în patria sa, profesează retorica iar

la 28 de ani, sub influenţa surorii sale, Macrina în anul 358, primeşte botezul de la Episeopul

Dianeos şi imediat va intra şi în monahism; se leapădă de lume, îşi vinde averile, vizitează pe

pustnici, este făcut lector, și în final se retrage pe ţărmurile Irisului.16

Retras din lume, compune, împreună cu Grigorie de Nazianz, o scriere cu numele de

Filocalia - adică o culegere de pasaje din scrierile lui Origen. El organizează viaţa călugărilor

după regimul chinobitic al Sf. Pahomie. Ocupaţia călugărilor consta în lucru manual,

rugăciune şi studiu. Pentru ei a făcut Regulile (cele mari şi cele mici)17.

În anul 362 Sfântul a fost nevoit să părăsească pentru un timp mănăstirea. Smintelile

făcute de arieni în Cezareea îl determină pe episcopul de atunci, Dianie, să îl poftească pe

Sfântul Vasile să apere credinţa dreptmăritoare. Episcopul la hirotonit ca preot şi la însărcinat

15 Episcopul Sofian Braşoveanu, Martiri, martiriu şi mărturie după Sfântul Vasile cel Mare, Editura Teognost,

Cluj Napoca, 2005, p. 46 16 “Mult timp am pierdut pentru cele deşarte şi aproape toată tinereţea mea am păgubit-o în deşartă osteneală

(...) când însă în sfârşit ca şi cum trezindu-mă dintr-un somn adânc mi-am îndreptat privirea spre minunata

lumină a adevărului Evangheliei şi am văzut deşertăciunea înţelepciunii stăpânitorilor acestui veac (...)atunci

vărsând lacrimi multe pentru nemernica mea viaţă(...) Cea dintâi grijă a mea a fost ca să-mi îndrept măcar puţin

năravul cel stricat prin îndelungate legături cu oamenii cei răi. Aşa că, citind Evanghelia, am văzut acolo că

singurul mijloc spre a ajunge la desăvârşire este acesta : să-ţi vinzi averea, să o împarţi fraţilor săraci şi mai ales,

să nu te îngrijeşti de cele ale vieţii acesteia şi să nu fii legat cu sufletul de nimic din cele de aici”. (Sfântul Vasile

cel Mare, Sfântul Pahomoie cel Mare, Sfântul Ioan Casian, Rânduielile vieţii monahale, Editura Sofia, Bucureşti,

2001, p.168) 17 Sfântul Vasile cel Mare, Despre Botez, Traducere şi studiu introductiv de Pr. Dumitru V. Georgescu,

Colecţia „Comorile Pustiei", Ed. Anastasia, București, 1999, p. 25.

cu predica. Acest sfat nu a durat decât un an, deoarece murind Dianie a fost înscăunat Eusebiu

care la început s-a arătat binevoitor, dar apoi din pricina invidiei a început să-l prigonească.

Din aceste motive marele nevoitor se vede silit a se retrage din Cezareea, în ascuns, din nou

spre vieţuirea îngerească. În aceasă vreme iarăşi a vieţuit în pustie.18

Cu Vasilc al Amoirei a luptat contra Eunomienilor, iar la 364 a fost sfinţit preot de

către Episcopul Eusebiu al Cezareei, cu care neînţelegându-se, a trebuit să-1 părăsească

pentru câţiva ani. Dar Eusebiu îl rechemă şi găsi în el un înţelept sfătuitor, pentru a face față

împăratului arian Valens. Îi lăsa cea mai marc parte a administraţiei eparhiei sale.

Întâmplandu-se o foamete mare, Vasile își împărţi averile sale şi-i ajută pe cei lipsiţi.

În 370, cu mare greutate, este ales Episcop al Cezareei Capadochiei - în locul lui

Eusebiu. În scurta durată a episcopatului său. Sf. Vasilc a desfăşurat o rodnică activitate: a

dezvoltat organizaţia monahismului, a făcut aşezăminte de binefacere, a luptat contra ereziei,

a biruit în cuvânt pe prefectul Modestus şi pe Valens (care a vrut să-i micşoreze eparhia), l-a

sfinţit pe fratele său Grigore ca Episcop de Nyssa, iar pe Grigore de Nazianz ca Episcop de

Sasima.

A murit la 1 februarie 379.

2. Scrierile Sfântului Vasile cel Mare

Sf. Vasile a scris foarte mult în timpul scurtei sale vieţi. Lucrările sale, care au o

importanţă covârşitoare pentru credinţă, sunt în cea mai mare parte normative pentru

învăţătura ortodoxă.

Opera sfântului Vasile cel Mare se tipăreşte pentru prima dată, necompletă însă, la

Basel în 1532, cu o prefaţă de Erasm. Între 1721 şi 1730 apare la Paris, în trei volume, cea

mai completă ediţie a operelor sfântului Vasile cel Mare ; ediţia aceasta a fost începută de J.

Garnier, care a tipărit volumul întîi, Paris 1721 şi volumul 2, Paris 1722 şi terminată, după

moartea lui Combefis, de P. Maran, care tipăreşte volumul al treilea la Paris în 1730. L. de

Sinner a retipărit la Paris, în 1839, ediţia lui Garnier-Maran, corijată şi completată. Aceeaşi

ediţie a fost încorporată cu cîteva texte noi de Abatele Migne în Patrologia greacă, volumele

29—32, Paris, 1857, reimprimată în 1886—1888.19

Lucrările Sf. Vasile cel Mare se împart în: dogmatice, ascetice, omilii şi cuvântări,

18 Stelianos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Editura Bizantină, Bucureşti-2003, p.144-145. 19 Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, p. 33.

pedagogice, liturgice, canonice, epistolare.

A. Scrieri exegetice:

a) 9 omilii asupra Hexaimeronului;

b) omilii asupra a 13 Psalmi biblici;

c) comentariul la primele 16 capitole din fsaia;

d) o culegere de 24 discursuri, panegirice şi lilii;

e) alte omilii atribuite;

În cele 9 Omilii la Hexaemeron explică crearea lumii şi toate fenomenele legate de

actul creaţiei pe zile. Interpretarea e literală. Autorul pune la contribuţie toată ştiinţa

antichităţii şi a timpului său, în domeniul naturii şi al filozofiei. El foloseşte cu pricepere

această ştiinţă şi scoate totdeauna concluzii solide şi frumoase pentru spiritualismul creştin.

Aceste Omilii au câştigat curând o mare autoritate şi au fost imitate în Apus de Sf. Ambrozie.

Sf. Vasile a tratat creaţia lumii până în ziua a cincea, fratele său Grigorie de Nyssa 1-a

completat scriind o lucrare Despre facerea omului, în ziua a şasea. Omiliile vasiliene au fost

rostite în timpul unui Post al Paştelui; 13 Omilii asupra Psalmilor, tratând Psalmii 1,7, 14, 28,

29, 32, 33, 44, 45, 48, 59, 61, 114, verset cu verset şi cu aplicaţii pentru edificarea

credincioşilor. Prima omilie e un studiu asupra psalmilor în general. Sf. Ambrozie a imitat

aceste omilii; Comentariul la Isaia e de autenticitate discutabilă; 24 Cuvântări din diferite

domenii; dogmatic: Despre credinţă, la textul „La început era Cuvântul", Contra sabelienilor,

a lui Arie şi a eunomienilor, Dumnezeu nu este autor al răului etc.; morale: Contra bogaţilor,

la textul din Luca 16, 18, Cu ocazia secetei, Contra beţiei, Despre invidie; pedagogice: Către

tineri: se poate trage folos din studiul clasicilor profani care trebuie citiţi aşa cum albina

culege nectarul din flori; panegirice: La martirii Sf. Iulita, Sf. Gordius, Cei 40 de martiri din

Sevasta, Sf. Marnant.

B. Scrieri ascetice:

a) trei discursuri ascetice;

b) despre judecata lui Dumnezeu şi despre dinţa;

c) precepte de morală - 80 (Etica sau Morala);

d) Regulile mari - 55 (dezvoltate);

e) Regulile mici- 312 (prescurtate);

Învăţături morale, Regulile mari, Regulile mici, Despre judecata lui Dumnezeu,

Despre credinţă. Nu sunt autentice cele trei cuvântări care deschid scrierile ascetice. De

asemenea, Penitenţialul monastic şi Constituţiile monahale. Învăţăturile morale cuprind 80 de

arătări formate din texte biblice, precedate de un mic rezumat care le serveşte de introducere

şi comentariu. Sfaturile din ele nu-i privesc special pe monahi, ci pe creştini în general şi pe

preoţi. Regulile mari cuprind 55 de numere tratând despre marile principii ale vieţii monahale,

pe baza Sf. Scripturi. Au fost compuse între 358-362. Regulile mici cuprind 313 numere şi se

prezintă ca răspunsuri scurte la anumite întrebări. Sunt aplicaţii. Regulile sunt, în parte,

proprietatea spirituală a lui Eustaţiu de Sevasta, care le transmisese numai oral. Ambele

colecţii de Reguli au suferit mai multe remanieri până la forma lor definitivă. Ele au influenţat

Aşezămintele Sf. Ioan Casian şi Regula lui Benedici de Nursia.

C. Scrieri dogmatice:

a) combaterea Apologiei nelegiuitului Eunomie;

b) Despre Sfântul Duh;

c) Corespondenţă (365 sau 366 de epistole);

Contra lui Eunomiu, conducătorul anomeilor, lucrare scrisă pe la 364, în trei cărţi:

cărţile IV şi V sunt neautentice; ele aparţin, probabil, lui Didim. Eunomiu prezenta arianismul

ca pe un pur raţionalism. Fiinţa lui Dumnezeu rezidă, zicea el, în nenaşterea Lui. Dumnezeu

poate fi perfect cunoscut, pretindea acelaşi eretic. Sf. Vasile arată în prima carte eroarea

gnoseologică a lui Eunomiu. În cartea a II-a se stabileşte dumnezeirea Fiului şi deofiinţimea

Lui cu Tatăl; în cartea a III-a se tratează despre dumnezeirea Sf. Duh; Despre Sf. Duh, lucrare

de o importanţă considerabilă, dedicată lui Amfilohie de Iconium. Autorul susţine puterea şi

rolul Sf. Duh Care, ca şi Tatăl şi Fiul, are dreptul la aceeaşi cinstire, fiindcă e de aceeaşi fire

cu El. El a evitat însă formula „homoousios" şi pentru Sf. Duh.

E. Liturgice, canonice, corespondenţă:

a) Sfânta Liturghie care-i poartă numele.

b) Scrisorile canonice (188, 199, 217),

c) Corespondența cu Libaniu, Iulian Apostatul, Apolinaire, Amfilohie de

Iconium, ș. a.

Scrisorile canonice, au trecut în dreptul bisericesc. Colecţia de scrisori a Sf. Vasile

cuprinde 365 de numere datând din toate perioadele vieţii lui. Trebuie socotită ca apocrifă

corespondenţa sa cu Libaniu (Scris. 333-359); la fel, scrisorile către Iulian Apostatul

(numerele 39, 40, 41, 360) şi poate şi cele către Apolinarie. Scrisoarea a 8-a aparţine lui

Evagrie Ponticul. Scrisorile vasiliene au cuprins variat şi interesant. Unele sunt de natură

dogmatică, ca cele de la numerele 233, 234, 235 adresate lui Amfilohie de Iconium şi care

sunt o completare a cărţilor contra lui Eunomiu. Alte scrisori sunt de natură misionară,

monahală sau ocazională. Merită să relevăm scrisorile adresate Bisericilor din Apus în

legătură cu schisma din Antiohia. Corespondenţa Sf. Vasile e cea mai elegantă operă a sa sub

raportul stilului şi al fineţii spiritului.

În ce privește doctrina, Sf. Vasile dezvoltă o frumoasă şi interesantă teorie a

cunoaşterii lui Dumnezeu, contra lui Eunomiu. Ereziarhul susţinea că fiinţa lui Dumnezeu

este nenaşterea şi că noi ştiind ce este aceasta, ştim implicit ce este Dumnezeu. Sf. Vasile

observă că Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât din lucrările Sale şi aceasta pe calea minţii.

Prin aceste lucrări noi cunoaştem însă numai puterea, nu şi fiinţa lui Dumnezeu. Cu ajutorul

conceptelor sau noţiunilor, noi deducem pe Dumnezeu din operele Sale. Aceste concepte

exprimă atributele sau însuşirile lui Dumnezeu. Conceptele sunt subiective, dar ele nu sunt

vorbe goale, cum pretindea Eunomiu, ci corespund la ceva real în Dumnezeu. Dacă

Dumnezeu ar putea fi înţeles, El ai fi mărginit. Nenaşterea e o însuşire negativă şi nu poate să

exprime fiinţa întreagă sau parţială a lui Dumnezeu.

Sf. Vasile aduce și o precizare preţioasă în folosirea termenilor care exprimau în

vremea lui fiinţa lui Dumnezeu şi persoanele Sf. Treimi. Ştim că termenii „fiinţă" şi „ipostas"

se întrebuinţau de-a valma. Sf. Vasile e cel dintâi care întrebuinţează numai formula „o

singură fiinţă, trei ipostase". Prin „ipostasă", el înţelege o fiinţă de sine stătătoare caracterizată

prin însuşiri proprii, în sensul de individ sau persoană. Sf. Vasile atribuie Tatălui paternitatea,

Fiului filiaţia şi Sf. Duh sfinţenia. Autorul nostru a susţinut dumnezeirea şi deofiinţimea Sf.

Duh cu celelalte Persoane ale Sf. Treimi, dar n-a întrebuinţat niciodată pentru Sf. Duh

expresiile: Dumnezeu şi „deofiinţă cu Tatăl".

Urmărind aceste scrieri ale Sf. Vasile cel Mare, este de cuviinţă să redăm un pasaj din

cuvântarea a 20-a a Sf. Grigore de Nazianz, care vorbeşte despre ele: „Când citesc

Hexaimeronul său, îmi pare că sunt mai aproape de Creatorul universului şi că pătrund în

toate misterele creaţiunii. Când citesc cărţile pe care le-a compus pentru combaterea

ereticilor, îmi închipui că văd focul care mistuie Sodoma și care preface în cenuşă aceste

limbi scelerate și nelegiuite, sau că văd Turnul Babel, care, fiind rău construit, se prăbuşeşte

într-o clipă. Când meditez asupra a ceea ce a scris cu privire la Sfântul Duh, mă simt pe

deplin încredinţat de dumnezeirea Sa. Și întemeiat pe demonstraţiile pe care le face, vestesc

cu siguranţă şi celorlalţi acest adevăr. Operele compuse pentru oamenii ale căror cunoştinţe

sunt mai mărginite au o mare însemnătate pentru cuvintele simple. Panegiricele sale întru

lauda martirilor mă fac a dispreţui propriul trup. Ele îmi inspiră curaj şi mă fac să doresc a

fi încercat şi în asemenea lupte. Cuvântările sale morale reprezintă tot atâtea frumoase reguli

de viaţă, fiindu-mi de un mare ajutor pentru a-mi curăţi trupul şi sufletul şi pentru a deveni

un templu demn de Dumnezeu, sau mai bine zis un instrument al laudelor Sale, făcându-mă

să cunosc mărirea şi puterea Sa".20

3. Personalitatea Sfântului Vasile cel Mare

Pe drept a fost numit „cel Mare" pentru inteligenţa, cuvântul şi caracterul său.

Trăsătura dominantă a caracterului său pare a fi o armonioasă plinătate a darurilor celor mai

felurite. Biserica a avut puţini oameni aşa de desăvârşiţi şi echilibraţi ca el. A fost totodată om

de doctrină, a cărui cugetare precisă călăuzeşte o generaţie, şi om de acțiune cu caracter tare,

ştiind ce vrea şi găsind cu ușurință mare mijloacele necesare pentru realizare. Este un

păstrător al credinţei tradiţionale şi un iubitor din copilărie al culturii clasice. E filosof când

trebuie să combată o greşeală, e oratorul care rămâne în contact cu oamenii, ştie să le

vorbească şi să-i conducă.

Acest ansamblu de calităţi strălucitoare şi teminice i-a îngăduit Sfântului Vasile să

exercite îndelungă vreme o înrâurire covârşitoare. A fost un creştin deplin prin gândire şi

atitudine, iar din punct de vedere literar pare a fi cel mai clasic dintre părinţii greci.

Sf. Vasile a fost un mare păstor al Bisericii, atât ca preot cât şi ca mitropolit al

Cezareei Capadociei. El a fost un scriitor de culme al perioadei a II-a patristice. Operele sale

numeroase, patru volume în ediţia Migne, dense, scurte ca întindere, dar pline de o rară

bogăţie de probleme şi idei, sunt folositoare pentru dogmatică, morală, monahism, lucrări

sociale şi cult. Sf. Vasile e primul dintre „Cei trei mari dascăli ai lumii creştine şi ierarhi". A

adâncit problema cunoaşterii lui Dumnezeu, a Sf. Treimi, a Sf. Duh şi a Sf. Taine. Materialul

său documentar şi metoda sa sunt de o mare acrivie pentru vremea lui. El a fost un mare

misionar înlăuntrul eparhiei sale şi la marginile imperiului, interesându-se şi de creştinii din

părţile noastre. El a fost unul din cei mai mari pedagogi ai vremii sale. El recomandă în mod

stăruitor însuşirea culturii profane în anumite condiţii. El este alcătuitorul Regulilor monahale

în forma lor clasică, Reguli pe care monahismul din Răsărit le foloseşte şi astăzi.

20 Sfântul Vasile cel Mare, Despre Botez, p. 28.

Pentru a ne da seama de autoritatea personalității sale, n-avem decât să ne gândim cât

de dârz a răspuns prefectului Modest: „Vrei averile mele ? Ia-le! Pe mine nu mă vei sărăci, iar

pe tine nu te vor îmbogăţi. Zdrenţele de pe mine şi ceasloavele mele chibzuiesc că nu-ţi fac

trebuinţă. De izgonire nu mă tem, că tot pământul este al lui Dumnezeu. De caznele la care

vei fi vrând să mă pui, nici o grijă nu port, ci mai vârtos ţi-oi mulțumi, căci astfel mă vei

trimite mai degrabă la Dumnezeu.” Modest, cuprins de grea furie, i-a zis : ”Nimeni nu mi-a

vorbit vreodată cu atâta îndrăzneală!” Atunci, Sf. Vasile n-a pregetat să-i răspundă : ”Pentru

că nu ţi s-a întâmplat să vorbeşti cu un episcop. Întru toate noi ne purtăm cu smerenie şi

blândcţe, dar când cineva ar vrea să ia de la noi pe Dumnezeu și dreptatea Lui, o, atunci nu ne

temem de nimeni!”. 21

Şi pentru a lămuri pe scurt câtă valoare a avut pentru lumea creştină, reproducem aici

frumoasa peroraţie din cuvântarea Sf. Grigore de Nazianz la comemorarea morţii Sf. Vasile:

„Veniţi acum, o, voi toţi, preoţi şi leviţi, odinioară credincioşii lui tovarăşi, şi voi toţi,

oricine veţi fi, cetăţeni şi străini, uniţi-vă cu mine pentru a-i aduce cuvenite laude: fiecare

dintre voi să mărturisească tot ce cunoaşte din virtuţile sale. Episcopi, lăudaţi-1 pe legislatorul

vostru! Turmă, laudă-1 pe păstorul tău! Oratori, lăudaţi-l pe dascălul vostru ! Fecioare,

lăudaţi-1 pe purtătorul vostru în odaia Mirelui! Femei, lăudaţi-1 pe călăuzitorul vostru!

Pustnici, lăudaţi-1 pe cel ce vă dădea aripi! Cuvioşi, lăudaţi-1 pe judecătorul vostru! Suflete

simple, lăudaţi-1 pe piosul vostru învăţător! Ostenitori ai ştiinţei, lăudaţi-1 pe cel ce era

luminător cercetărilor voastre! Fericiţi ai veacului, lăudaţi-1 pe cel ce punea frâu patimilor

voastre! Oameni nenorociţi, lăudaţi-1 pe cel la care aflaţi îngerească mângâiere ! Bătrâni,

lăudaţi-1 pe sprijinitorul vostru! Tineri, lăudaţi-1 pe cel ce vă descoperea tainele vieţii! Săraci,

lăudaţi pe providenţa voastră! Bogaţi, lăudaţi-l pe chivernisitorul milosteniei voastre! Lăudaţi-

1, văduve şi orfani, pe ocrotitorul şi părintele vostru; bieţi străini sau cetăţeni - pe fratele

vostru; voi, cei ce vă bucuraţi de sănătate, pe prietenul care veghea să n-o pierdeţi; toţi, în

fine, pe acela care s-a făcut tuturor toate, ca pe toţi să vă câştige lui Hristos!". 22

Nu putea fi făcută o caracterizare mai frumoasă şi totodată mai justă a sfântului Vasile,

spirit de conducător dublat de ascultare de monah, voinţă de neînfrînt, dublată de înţelegere

plină de înţelepciune a oamenilor şi situaţiilor.

Şi dacă Sf. Vasile e primul orator pe care a contat Biserica, înseamnă că e primul care

21 Ibidem, p. 29. 22 Ibidem, p. 30.

vorbeşte, în tot timpul şi înaintea oricărui om, un limbaj pe cât de firesc, pe atât de plin de

ştiinţă, a cărui eleganță nu-i diminuează nici simplitatea, nici puterea. Și dacă spiritul şi inima,

activitatea şi autoritatea i-au fost cu totul regeşti, după cum îl arată şi numele (basileu - adică

împărat), înseamnă că acest Părinte bisericesc a fost în drept să dea şi cele mai puternice

învăţături, în omiliile sale, cu privire la Dogmele credinţei ortodoxe.23

Sf. Vasile a fost un organizator al cultului bisericesc. De la el ne-au rămas Liturghia,

care-i poartă numele, frumoasele rugăciuni din Pravila Sf. împărtăşanii şi Molitvele ce se

citesc în ziua numelui lui. El este prăznuit la l şi 30 ianuarie.

Facerea lumii în concepția Sf. Vaseile cel Mare al Cezareei 24

«Dacă ţi se pare că poate fi adevărat ceva din cele spuse, atunci mută-ţi admiraţia

spre Dumnezeu, Care le-a rînduit aşa pe acestea! Că nu se micşorează admiraţia pentru

lucrurile măreţe din natură, dacă se descoperă chipul în care Dumnezeu le-a făcut. Iar

dacă nu le socoteşti adevărate, simpla ta credinţă să-ţi fie mai puternică decît argumentele

logice».

Sf. Vasile cel Mare, Omilia I, 1, la Hexaemeron.

Citind îndeosebi primele sale Omilii la Hexaimeron din care se poate analiza modul

creaţiei lumii din nimic şi a apariţiei elementelor primordiale ale cosmosului, se poate

constata că discursul Sfântului Vasile cel Mare asupra acestui subiect e unul retoric şi

omiletic, făcând referinţe critice la principalele concepţii cosmologice din epoca sa,

respingându- le aproape pe toate aceste concepţii ce servesc doar ca elemente de contrast şi de

discurs, pentru a afirma şi a reliefa astfel doar învăţătura biblică şi patristică, aceasta din urmă

foarte selectiv, datorită abordării foarte concret realiste a discursului său despre cosmos pe

baza referatului biblic al creaţiei. Cititorul neteolog s-ar putea întreba: şi în cele din urmă cum

a apărut lumea, în concepţia Sfântului Vasile cel Mare, şi care e modelul cosmogonic şi

cosmologic pe care el îl propune, pentru că discursul său e mai mult plin de respingeri şi

delimitări faţă de diferitele teorii şi modele cosmologice din epocă, decât de afirmaţii privind

o anumită natură şi structură a lucrurilor create? Analizând, însă, în perspectiva scopului

omiletic mărturisit de altfel al discursului său, a complexităţii şi nesiguranţei modelelor

cosmologice antice, cât şi a incertitudinii chiar a modelelor cosmologice moderne, i se poate

deduce că în cele din urmă modul de abordare a problemei creaţiei lumii de către Sfântul

23 Ibidem, p. 31. 24 MG, (Migne, Patrologia graeca, Paris), 29, 4—208.

Vasile cel Mare e unul îndreptăţit, atitudinea sa (echi)distantă faţă de teoriile cosmologice

antice dovedind înţelepciune, doar tonul său prea critic şi polemic uneori fiind nejustificat

după normele deontologiei ştiinţifice moderne, însă scuzabil în contextul apologetic şi al

dezbaterilor din şcolile filosofice antice.

Acceptând ca atare modul său de abordare, rămâne interesant de descoperit care a fost

de fapt concepţia despre facerea lumii la Sfântul Vasile cel Mare?

Sfântul Vasile cel Mare a rostit Omiliile la Hexaemeron, nouă de toate, când era preot,

înainte de anul 37025, într-o săptămână din postul mare, predicând în unele zile de două ori pe

zi, dimineaţa şi seara, în aceste omilii comentează versetele 1—26 din capitolul întâi al Cărţii

Facerii, cele şase zile ale creaţiei.

În Omilia a noua făgăduieşte credincioşilor că le va vorbi şi despre facerea omului, dar

se pare că n-a mai rostit o astfel de cuvântare, deoarece sfântul Ambrozie vorbeşte numai de

aceste nouă omilii ale sfântului Vasile.

Cele nouă Omilii cuprind minunate descrieri ale puterii creatoare a lui Dumnezeu şi

ale frumuseţilor naturii. Citind acest minunat comentar al zilelor creaţiei nu ştii ce să admiri

mai mult :

a) cunoştinţele multiple ale Marelui Vasile, care cuprind întreaga filozofie

a antichităţii cu toate teoriile ei despre geneza lumii,

b) temeinicia argumentelor scripturistice şi raţionale cu care surpă aceste

teorii şi prezintă concepţia creştină despre creaţie,

c) sau dragostea sa de Creator, pe Care-L preamăreşte pentru frumuseţile

create de El în lumea aceasta. Şi împleteşte sfântul Vasile frumuseţile creaţiei cu

frumuseţea gîndirii şi cuvintelor sale.

Omiliile la Hexaimeron au implicit un caracter apologetic ce marchea¬ză profund pe

cel dorit ştiinţific, Sfântul Vasile descriind învăţăturile filosofilor păgâni ca fiind deşarte, iar

cuvintele Scripturii ca demne de laudă. El consideră că numai necredinţa în Dumnezeu şi-n

puterile Lui i-a putut determina pe filosofii şi gânditorii păgâni să nu înţeleagă faptul că

Dumnezeu a făcut cerul şi pământul cu Cuvântul Său. El spune: „Aceşti filosofi, necunoscând

pe Dumnezeu, n-au pus la temelia creaţiei universului o cauză raţională; ci ideile lor despre

25 G. Bernardi susţine (La date de i'Hexaemeron de saint Basile, în: SP, (Studia Patristica, Berlin), III, Berlin,

1961, 165—169) că sfântul Vasile ar fi rostit aceste omilii în anul 378, de luni 12 martie pînă vineri 15 martie.

facerea lumii sunt concluziile neştiinţei lor iniţiale despre Dumnezeu".26

Omiliile la Hexaemeron i-au impresionat pe contemporani.

Sfântul Ambrozie îl imită în Hexaemeronul său, iar sfântul Grigore din Nazianz

exclamă cu admiraţie: «Cînd pun mâna pe Hexaemeronul lui Vasile şi citesc cu glas tare, mă

simt aproape de Creator şi încep să pricep temeiurile creaţiunii şi admir pe Creator mai mult

decât mai înainte»27. La numai 20 de ani după trecerea sfântului Vasile la cele veşnice, în anul

400, Eustatie traduce în, limba latină Hexaemeronul28.

În limba română a fost tradus de : «ieromonahul şi didascalul Ilarion, în sfânta

Mănăstire Neamţul»29; de «Rafail smeritul monah din soborul stareţului Paisie»30; de Samuil

Micu Clain31; de mitropolitul Ungrovlahiei Grigore Dascălul, care a revizuit traducerea lui

Ilarion Dascălul32; de arhimandritul Sofronie Garboschi33; de Pr. I. Avramescu34. Fragmente

din Hexaemeron a publicat Arhimandritul Benedict Ghiuş35; un fragment din Omilia a doua

este publicat în volumul I din Efrem Sirul36, iar Prof. Iuliu Valaori a publicat un fragment grec

din Omilia IV37 şi alt fragment din Omilia V38.

La începutul omiliilor sale despre cele șase zile ale Creației – numite de atunci -

Hexaemeron, și pe care le vom expune pe rând Sf. Vasile precizează că Dumnezeu este

Creatorul tuturor celor văzute : ”Că nu trebuie să vorbeşti de facerea cerului şi a pamîntului ca

de o întocmire făcută de la sine, aşa cum şi-au închipuit unii, ci ca de o lucrare, ce-și are

pricina de la Dumnezeu.”39

Hexaimeronul sau Cele Şase Zile ale creaţiei

26 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Omilia I, 2, p. 73. 27 La Pr. Prof. N. Donos, op. cit., 187. 28 Traducerea este tipărită în MG, 30, 869—968. 29 BAR, (Biblioteca Academiei Române), Ms. 3094, f. 1—279 v, anul 1782. 30 BAR, Ms. 1458, f. 1—230, anul 1805. 31 BARC, (Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj), Ms. 415, f. 23—24. Se păstrează numai un fragment. 32 CGD, (Cuvinte puţine oarecare din ceale multe ale celor întru sfinţi Părinţilor noştri Vasilie celui Mare şi

Grigorie Cuvântătoriului de Dumnezeu, tâlmăcite din limba Elinnească (de Grigorie Mitropolitul Ungro-vlahiei)

şi acum întâi tipărite în zilele prealuminatului şi preaînălţatului nostru Domn Grigorie Dimitriu Ghica Voevod

spre folosul neamului nostru, în Bucureşti în sfânta Mitropolie, la anul 1826 de Matthei Băbeanul Tipograful), f.

1—46 v. 33

BMN, (Biblioteca Mănăstirii Neamţu), Ms. 198, f. 1—197, anul 1847. 34 MMS, 55 (1979), 362—376; 543—554; 716—726; 56 (1980), 110—128. 35 MO, 9 (1957), 63—65; 789—793. 36 Cuvinte şi învăţături, Mînăstirea Neamţul, 1818, 57. 37 IVV, (Iulia Valaori, Sfîntul Vasile cel Mare, (Bucăţi alese), Text grec publicat de..., Bucuresci, 1903),14—

16. 38 IVV, 16—18. 39 Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, p. 71.

Mulţi creştini nu realizează că evenimentele relatate în Cartea Facerii au un caracter

literar şi istoric, acestea făcând parte din temelia credinţei creştine. Toate doctrinele biblice

ale teologiei îşi trag rădăcinile, direct sau indirect, din Cartea Facerii. De aceea, a o accepta

ca atare este o condiţie esenţială pentru a-L înţelege pe Dumnezeu şi planul Său pentru om.

Dacă Facerea este doar un mit sau o alegorie, atunci doctrinele creştine nu au nici o bază.

Cartea Facerii nu poate fi luată decât literar. Pe deasupra trebuie amintit că nu poţi

“interpreta literar”, căci expresia “interpretare literară” reprezinta o contradicţie de termeni.

Cartea Facerii, ori o iei literar, ori o interpretezi! Este important de reţinut că ea trebuie luată

literar, în afară de cazul în care este evidentă exprimarea simbolică.

Pentru început trebuie să reţinem că cele Şase Zile ale Facerii nu sunt un proces

natural; ele sunt ceea ce a avut loc înainte de a începe să funcţioneze întregul proces natural al

lumii. Ele sunt lucrarea lui Dumnezeu; prin definiţie ele ţin de miracol, nepotrivindu-se cu

legile firii ce cârmuiesc lumea pe care o vedem în prezent.

În Hexaimeronul său, Sfântul Vasile învaţă că în Ziua a Treia nu era vreo trebuinţă

firească pentru ca apele să curgă în jos; aceasta e o lege a lumii noastre, dar atunci legea era

ca şi inexistentă, până a venit porunca lui Dumnezeu.

Se pare că aici avem principala sursă a neînţelegerii între teoria ştiinţifică şi

descoperirea religioasă. În timpul celor Şase Zile s-a făcut însăşi firea; cunoaşterea noastră

actuală a legilor firii nu are cum să ne spună cum au fost alcătuite aceste legi. Întreaga temă a

începuturilor, a facerii tuturor lucrurilor este deci în afără ştiinţei.

Sfinţii Părinţi care au scris despre Facere au subliniat un lucru în mod deosebit:

lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu în Cele Şase Zile este spontană, are loc dintr-o dată.

Sfântul Efrem Sirul, care înţelege zilele Facerii ca fiind de douăzeci şi patru de ore, a

subliniat că lucrările ziditoare ale lui Dumnezeu în acele zile nu au avut nevoie de douăzeci şi

patru de ore, ci numai de o clipă. Iată ce scrie despre Ziua Întâi: “Deşi atât lumina cât şi

întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi, atât ziua cât şi noaptea Zilei Întâi au ţinut câte

doisprezece ceasuri fiecare”40

40 Sf. Efrem Sirul, Tâlcuire la Cartea Facerii 1, The Works of Our Father among the Saints, Ephraim the

Syrian, vol.6, Moscova Theological Academy, Sergiev Posad, vol.6. in Ieromonah Serafim Rose, Cartea

Facerii, crearea lumii și omul începuturilor, Ed. Buc., 2001.

Cele Şase Zile, însă, nu trebuie măsurate cantitativ, ci teologic. Însemnătatea lor nu

ţine de durata ci de ceea ce s-a petrecut în ele. Ele sunt afirmarea a şase lucrări ziditoare ale

lui Dumnezeu care au ivit universul aşa cum îl cunoaştem.

Ziua Întâi

“La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol”.

Cartea vorbeşte despre cele dintâi lucruri din lume. Următoarele lucrări ale Facerii

încep cu aceste cuvinte: ”Şi a zis Dumnezeu…”

Dumnezeu cuvântează, adresează cuvânt. Cui anume? Desigur nu apelor, nu îngerilor,

ci Cuiva egal cu Sine.

În Cuvântul şi Duhul lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au văzut nu simple puteri, ci

Persoane “de-o fiinţă” cu Dumnezeu Tatăl. Universul apare astfel ca produsul unui dialog

etern şi al unei “Iconomii” trinitare: Dumnezeu Tatăl creează toate prin Cuvântul (Fiul) Său în

Duhul Sfânt.

Începutul, însă, în înţeles tainic este arătat de cuvintele: ”Eu sunt Alfa şi Omega,

începutul şi sfârşitul”(Apocalipsa1,8)

“Cu adevărat, Cela ce este începutul tuturor lucrurilor în puterea dumnezeirii Sale,

este, de asemenea şi sfârşitul…Deci întru acest început, adică întru Hristos, Dumnezeu au

zidit cerul şi pământul, fiindcă „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce

s-a făcut”(Ioan 1,3)”.41

Astfel, în iconografia ortodoxă tradiţională a Facerii lumii nu vedem un bătrân (adică

Tatăl) care-l face pe Adam, ca în fresca lui Michelangelo din Capela Sixtină, ci pe Hristos.

Desigur că întreaga Treime creează: Tatăl porunceşte, Fiul zideşte, şi îndată vom vedea că şi

Duhul ia parte la lucrare, “purtându-se pe deasupra apei”.

Sfântul Ambrozie numeşte lucrarea Zilei Întâi “temelia lumii”.

“De ce nu a dat Dumnezeu […] stihiilor podoabele potrivite odată cu ivirea lor, ca şi

cum El, în clipa Facerii, nu ar fi fost în stare să facă îndată ca cerul să sclipească ţintuit cu

stele, iar pământul să se îmbrace în flori şi roade? Putea prea bine să se fi întâmplat aşa.

41 Sf. Ambrozie al Mediolanului, Hexaimeron 1, 2 The Fathers of the Curch, New York, 1961, col.42, in,

Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, pp.6-7

Totuşi, Scriptura arată că lucrurile au fost mai întâi zidite şi abia pe urmă au fost rânduite;

altfel ar trebui să presupunem că ele nu au fost de fapt create şi că nu au avut început,

întocmai ca şi cum firea lucrurilor ar fi fost născută de la început, neapărând a fi ceva adăugat

pe urmă.”42

În legătură cu aceasta, Sfântul Efrem Sirul zice: “El spune aceasta dorind a arăta că

goliciunea a premers firea [lucrurilor] … Pe atunci era doar pământul, şi nimic altceva în

afară de el.”43

“Întuneric era deasupra adâncului”

Apele adâncului au fost făcute împreună cu pământul şi acopereau pământul în

întregime. Iată motivul înfăţişării sale netocmite. Părinţii socotesc că a existat o oarecare

lumină făcută împreună cu cerul, căci cerul este tărâmul luminii; dacă este aşa, norii ce

acopereau pământul împiedicau această lumină să ajungă pe pământ.

Sfântul Efrem scrie: “Dacă toată zidirea (fie că facerea ei e pomenită sau nu) a fost

făcută în şase zile, atunci norii s-au zidit în ziua întâi… Căci toate trebuiau a se zidi în şase

zile”.44

“Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra

apelor.”

Vedem aici lucrarea celei de-a Treia Persoane a Sfintei Treimi în zidire. Sfântul

Ambrozie scrie: “Încă nu venise plinătatea lucrării întru Duhul. Acesta se purta peste

pământul sortit a aduce roadă, căci cu ajutorul Duhului el cuprindea seminţele noii naşteri, ce

aveau să încolţească, după cuvintele proorocului: ‘Trimite-Vei Duhul Tău, şi se vor zidi, şi se

va înnoi faţa pământului.’ (Ps. 103, 30).”45

Duhul Sfânt a luat parte şi la celelalte Zile ale Facerii, căci Iov vorbeşte de “Duhul cel

dumnezeiesc Cel Ce m-a făcut pe mine”. (Iov, 33, 4)

“Şi a zis Dumnezeu: ‘Să fie lumină!’ Şi a fost lumină.”

Sfântul Ambrozie scrie: “[…] Bunul Făcător a rostit cuvântul ‘lumină’ ca să poată

descoperi lumea, pătrunzându-o cu strălucire, şi astfel s-o facă frumoasă la înfăţişare. Deci

42 Sfantul Ambrozie, Hexaimeron 1, 7, ed. cit. pp.26, 28-29. 43 Sfantul Efrem Sirul, Tâlcuire la Cartea Facerii 1, ed. cit., p.283. 44 Ibidem 45 Sfantul Ambrozie, Hexaimeron 1, 8, ed. cit. p. 31.

dintr-o dată văzduhul s-a făcut strălucitor, iar întunericul s-a dat cu spaimă înapoi de la

neobişnuita strălucire.”46

Sfântul Efrem, în acord cu ceilalţi Părinţi, ne spune limpede că lumina nu avea nimic

de-a face cu soarele, care a fost creat de-abia în Ziua a Patra: “Lumina care a apărut pe

pământ era fie ca un nor luminos, fie ca lumina zorilor, ori ca stâlpul ce a luminat norodului

iudeu în pustie. [Ea] era răspândită pretutindeni, nefiind închisă într-un singur loc anume[…]

Ea a ajutat la odrăslirea şi răsărirea tuturor celor care urmau a fi scoase de către pământ în

Ziua a Treia; cât despre soare, el a fost aşezat în tăria cerului ca să aducă la împlinire cele

care fuseseră făcute să apară mai înainte cu ajutorul luminii dintru început”.47

“Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina”

După învăţătura Sfântului Ambrozie, Dumnezeu numeşte fiecare treaptă a zidirii Sale

‘bună’, văzându-i firea desăvârşită şi neprihănită şi având în vedere desăvârşirea întregii

lucrări.

“Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar

întunericul l-a numit noapte.”

“Şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu a făcut să

nu se amestece lumina cu întunericul. “Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a

numit noapte”. Acum, după ce a fost făcut soarele, este zi când văzduhul e luminat de soare şi

când soarele străluceşte în emisfera de deasupra pământului; este noapte când soarele,

ascunzându-se, face umbră pământului. Atunci, la început, ziua şi noaptea nu se datorau

mişcării soarelui, ci se făcea zi şi urma noapte când se revărsa lumina aceea care a fost făcută

la început şi când iarăşi se retrăgea potrivit măsurii rânduite de Dumnezeu”.48 Nu e vorba aici

de lumina necreată şi inaccesibilă a lui Dumnezeu însuşi, ci de o lumină creată, ce se

decantează sub efectul Cuvântului lui Dumnezeu din întunericul în care era conţinută

potenţial. Ea introduce o primă mare diferenţiere în creaţie: cea temporală, între zi şi noapte.

Nu avem aici alternanţa astronomică cunoscută azi, ci un ritm ontologic general, o mişcare

universală a existenţei, de la inform la formă, de la “întuneric” la “lumină”. Pentru că, deşi nu

e identică cu Dumnezeu, lumina este un prim simbol natural şi asemănare creată a Lui,

învăluindu-L ca într-o haină(Ps. 103, 4).

46 Ibidem 47 Sfantul Efrem, Tâlcuire la Facere 1, ed. cit. pp. 287-288. 48 Sfantul Vasile cel Mare, Scrieri, ed. Cit.

“Lumina lumii”, lumina spirituală, e însă Hristos. În El ni se descoperă însăşi Lumina

divină necreată şi, luminaţi de El prin Botez, devenim “fii ai luminii”.

“Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi.”

Ziua Întâi a Facerii (indiferent cât de lungă s-ar presupune că este) pune început

ciclului de şapte zile ce se continuă până în zilele noastre.

Iată-ne deci la sfârşitul Zilei Întâi a Facerii. Ea a statornicit măsura timpului pentru

toate epocile următoare (fiindcă înainte de ea nu exista timp; timpul începe cu ea). Ea este o

zi deosebită de cele care urmează, cum explică şi Sfântul Efrem: “Deci, după mărturia

Scripturii, cerul, pământul, focul, aerul şi apa au fost făcute din nimic; pe când lumina făcută

în Ziua Întâi şi toate celelalte lucruri făcute după ea, s-au făcut din ceea ce exista mai

înainte”.49

Cele cinci zidiri pomenite de Sfântul Efrem sunt cele patru stihii (sau elemente) din

care, după definiţia ştiinţei antice, se alcătuiesc toate cele de pe pământ, împreună cu “cerul.”

În ceea ce priveşte elementele constitutive ale lumii materiale, Sfântul Vasile susţine simbioza

lor intimă, căci mişcarea reuneşte apa, pământul, aerul şi focul şi le desparte, aşa cum piatra

ciocnită scoate scântei, iar fierul încălzit se înroşeşte, devenind el însuşi foc. Corpurile se

constituie din unirea acestor elemente care le dau astfel culoare, gust, densitate, făcându-le

sesizabile pentru simţurile noastre.50 Într-adevăr, Ziua Întâi a Facerii are ceva “de temelie”:

ea cuprinde începuturile tuturor celor care urmează după ea. Structura de temelie a materiei şi

a creaţiei s-a făcut în Ziua Întâi; lucrarea următoarelor cinci zile este mai puţin radicală decât

cea a Zilei Întâi – este mai mult o tocmire decât o facere în adevăratul înţeles.

Tocmai ideea zidirii din nimic sau din nefiinţă deosebeşte cu totul istorisirea Facerii

de cea a tuturor miturilor păgâne şi a speculaţiilor despre creaţie.

Creştinul care înţelege absolutul lucrării creatoare a lui Dumnezeu în cele Şase Zile

priveşte zidirea prezentă cu alţi ochi decât cineva care o socoteşte o dezvoltare treptată sau o

evoluţie a materiei primordiale (fie că aceasta este înţeleasă ca o creaţie a lui Dumnezeu sau

ca existenţă prin sine). Concepţia din urmă priveşte lumea ca fiind în mod natural ceea ce

este, iar urmele ei din trecut se pot descoperi în formele din ce în ce mai simple, fiecare din

ele putând fi înţeleasă în mod natural; dar prima concepţie, cea a Facerii ne pune în faţa

49 Sfantul Efrem, Tâlcuire la Facere 1, ed. cit.,p.293 50 Pr. Drd. Gh. Calciu-Dumitreasa, Crearea lumii, expusa in Hexaimeronul Sf. Vasile cel Mare, in Ortodoxia,

anul XXVII, nr. 4, octombrie-decembrie 1975, p.635

celor doi poli fundamentali ai existenţei: ceea ce există în prezent şi nimicul absolut din care

s-a ivit dintr-o dată şi numai prin voinţa lui Dumnezeu.

Ne mai rămane de pus o singură întrebare privitor la Ziua Întâi: unde anume se

plasează în ea zidirea lumii îngereşti? Moise descrie numai zidirea lumii văzute; când anume

s-a zidit lumea nevăzuta a fiinţelor duhovniceşti? Sfântul Vasile învaţă:

“Dar după cum se pare, a fost şi înainte de lumea aceasta ceva care se poate contempla

cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie pentru că acest lucru era nepotrivit celor

începători şi încă prunci cu cunoştinţa. Era o stare mai veche decât facerea lumii, potrivită

puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veşnică, pururea fiitoare; în ea

Ziditorul şi Creatorul tuturor a făcut creaturi: lumina duhovnicească, potrivită fericirii celor

care-L iubesc pe Domnul, firile raţionale şi nevăzute[…]”51

La fel scrie şi Sfântul Ambrozie: “Îngerii, Domniile şi Stăpânirile, deşi au început să

fiinţeze cândva, existau atunci când s-a zidit lumea.”52

Părinţii, deci, socotesc că îngerii au fost creaţi înainte de crearea lumii sensibile şi a

omului. Ei plasează chiar lumea îngerească într-un fel de eon supratemporal, dar nu co-

etern cu Dumnezeu. Acesta reprezintă un mod de viaţă asemănător celui în care va fi toată

creaţia în planul eshatologic.53

Vom vedea în Ziua a Şasea, că Adam a fost ispitit de către satana, deci ştim că

războiul din cer cu îngerii cei trufaşi, descris în Apocalipsa (12, 7,8 ) avusese loc mai înainte,

iar satana căzuse deja ca un fulger.

Ziua a doua

“Şi a zis Dumnezeu: ‘Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!’ Şi

a fost aşa. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele

cele de deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi

a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a doua.”

După ce a separat lumina de întuneric, Cuvântul lui Dumnezeu introduce o a doua

separaţie, între ape, prin crearea tăriei. Cuvântul tarie are două conotaţii în Cartea Facerii,

una specială, stiintifică iar cealaltă generală. În înţeles general, tăria este mai mult sau mai

51 Sfantul Vasile cel Mare, Hexaimeron 1, 5, op. cit. p.75 52 Sfantul Ambrozie, Hexaimeron 1, 5, ed. cit., p.18. 53 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol.1, editia a doua, edit. IBM al BOR

Bucuresti – 1996, p.288

puţin sinonimă cu cerul: stelele sunt numite luminători întru tăria cerului (Fac.1, 14), iar

păsările zboară sub tăria cerului (Fac.1, 20). Noi, însă, pierzând înţelesul aparte al tăriei,

spunem că atât stelele cât şi păsările se pot vedea pe cer.

Să vedem, însă, care este înţelesul ştiinţific al tăriei în acest text. Deşi se mai numeşte

şi cer – spune Sfântul Vasile – ea nu este sinonimă cu cerul pomenit la începutul Facerii.

“Deoarece s-a dat celui de-al doilea cer şi alt nume şi o întrebuinţare deosebită, acesta

este alt cer decât cel făcut la început, căruia i s-a dat şi o întrebuinţare deosebită în

univers.[…] Şi socotim că acest cuvânt a fost pus aici pentru a arăta o natură tare, în stare să

ţină apa care alunecă şi se împrăştie uşor. Dar pentru că, după concepţia comună, se pare că

tăria îşi are naşterea din apă, nu trebuie să se creadă că tăria este asemenea cu apa îngheţată

sau cu…piatra străvezie…ce are aproape transparenţa aerului. Noi nu asemănăm tăria cu nici

una din aceste materii. Într-adevăr, a avea despre cele cereşti nişte idei ca acestea înseamnă a

fi copil şi a avea mintea uşoară.[…] Suntem învăţaţi de Scriptură să nu lăsăm mintea noastră

să-şi închipuie ceva dincolo de cele ce sunt îngăduite.[…]

Scriptura nu numeşte tărie substanţa rezistentă şi tare ce are greutate şi este solidă;

căci pământul ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire; dar din pricină că substanţa celor

care stau deasupra pământului este fină şi rarefiată nu e percepută de nici unul dintre simţurile

noastre, substanţa aceasta s-a numit tărie, în comparaţie cu substanţele foarte fine care nu pot

fi sesizate de simţirea noastră. “54

Tăria, deci, din Cartea Facerii constituie o barieră sau un filtru natural; ea desparte

cele două niveluri ale umidităţii atmosferice. Deşi astăzi nu mai observăm un astfel de

fenomen pe care să-l putem numi tărie, aceasta nu exclude posibilitatea ca la început tăria să

fi existat. Funcţia tăriei – crede Sf. Vasile – era aceea de a păstra o temperatura plăcută pe tot

pământul. În Cartea Facerii la capitolul al doilea ni se spune că până să fie zidit omul

Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ…ci numai abur ieşea din pământ şi

umezea toată faţa pământului (Fac. 2, 5-6).

Pământul timpuriu a fost, deci, un loc mult deosebit de cel pe care-l ştim noi azi: o

climă temperată, multă umezeală ce uda în permanenţă îmbelşugata vegetaţie; aceasta era,

după cum vom vedea mai târziu, singura hrană pe care Dumnezeu o hotărâse atât pentru om

cât şi pentru animale.

54 Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron,3, 3 – 4; 7,ed. cit.,pp.100-101; 104-105

Această fericită stare se sfârşeşte, însă, odată cu căderea omului; totuşi, chiar şi după

căderea omului, pământul a păstrat unele din însuşirile sale de mai înainte. Astfel, ploaia ca

fenomen nu este pomenită în textul Facerii până în timpul lui Noe; şi atunci aceasta (ploaia)

nu este una obişnuită, ci o catastrofă cosmică. Cantităţi uriaşe de apă s-au revărsat peste

suprafaţa pământului, aducându-l aproape la starea sa din Ziua Întâi a facerii, când adâncul

acoperea pământul; în plus, o mare cantitate de apă subpământeană a fost eliberată, tăria fiind

astfel sfărâmată, golindu-şi conţinutul asupra pământului. După potop îşi face apariţia pentru

prima dată pe bolta cerească curcubeul, acesta fiind alcătuit de razele directe ale soarelui în

umezeala din aer. Datorită sfărâmării tăriei, razele soarelui ajung – acum, după potop - pentru

prima oară pe pământ. Este interesant că astăzi oamenii de ştiinţă, prin cercetare şi cu ajutorul

raţiunii, au ajuns la concluzia că în urmă cu 5000 de ani radiaţia cosmică ce loveşte pământul

a cunoscut o creştere izbitoare, confirmând relatarea scripturistică cu privire la Potop şi

distrugerea tăriei existente până atunci.

Putem concluziona astfel că perioada de după Potop este o epocă cu totul diferită în

istoria omenirii. Dacă până în vremea lui Noe domnea o climă temperată asupra întregului

pământ, aceasta determinând existenţa unei bogate vegetaţii ce asigura nevoile omului, acesta

nefiind nevoit să mănânce carne, după Potop condiţiile pe pământ devin mult mai aspre, omul

experimentând frigul, căldura, vara şi primăvara, iar durata medie de viaţă scade înfricoşător,

de la 900 de ani (Adam şi primii Patriarhi) până la 70-80 de ani, cât este astăzi.

Ziua a Treia

“Şi a zis Dumnezeu: ’Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate

uscatul!’ Şi a fost aşa. Şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat

uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut

Dumnezeu că este bine.”

După despărţirea apelor, în Ziua a Treia, Cuvântul lui Dumnezeu operează o ultimă

mare separaţie a elementelor: porunceşte apelor să se strângă şi să scoată la iveală uscatul. Şi

astfel, apele de sub firmament se adună formând oceanele, mările şi lacurile, ieşind la

suprafaţă continentele, uscatul (regnul mineral).

În fiecare zi a facerii se dă o poruncă ce devine lege a firii pentru toată vremea de după

aceea. Din Ziua Întâi începe succesiunea zilelor şi nopţilor, iar din A Treia Zi apele îşi încep

necontenita lor mişcare. Astfel, firea apelor – spune Sfântul Vasile cel Mare – a primit

poruncă să curgă, şi apele niciodată nu obosesc, pentru că sunt silite necontenit de porunca

aceea.

Hrană indispensabilă şi curăţire pentru fiinţele vii, apele sunt în acelaşi timp un

element al fecundităţii şi regenerării naturale, cât şi un simbol al harului şi regenerării

spirituale a omului prin botez.

Sfinţii Părinţi, în toate cele ce ţin de cele Şase Zile ale Facerii ne pun înainte doar

unele presupuneri – şi acelea cu prudenţă – în ce priveşte felul cum a creat Dumnezeu; astfel

şi noi trebuie să fim reţinuţi în a proiecta cunoaşterea noastră despre felul cum arată lumea în

prezent asupra lumii întâi-zidite.

Uscatul s-a ivit la porunca lui Dumnezeu, şi nu printr-un proces natural. În acest sens

Sfântul Ambrozie spune: “S-a rânduit mai dinainte, pe cât se pare, ca pământul să fie uscat de

mâna lui Dumnezeu, iar nu de către soare, căci, în fapt, pământul s-a uscat înainte de facerea

soarelui”.

Ziua a Treia marchează începutul preocupării speciale a lui Dumnezeu pentru planeta

noastră. Prin separarea uscatului de apă, pământul capătă o individualitate proprie, un

echilibru al elementelor solide și lichide, căci porunca divină a separării apei de uscat a dat

celor două stări de agregare caracterele lor specifice până la sfârşitul lumii: pământului

fermitate şi stabilitate, iar apei fluiditate, coeziune şi circuit continuu în natură.55

“Apoi a zis Dumnezeu: ‘să dea pământul din sine verdeaţă: iarba, cu sământă într-

însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomii roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după

fel pe pământ!’ Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarba, care face sămânţă,

după felul şi după asemănarea ei, şi pomii roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a

văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.”

Pământului umezit de apele ploilor Cuvântul lui Dumnezeu îi porunceşte apoi să

genereze din sine plantele în toată diversitatea speciilor. Pământul înfloreşte, producând o

nouă descoperire a slavei, frumuseţii şi înţelepciunii divine în covorul verde care acoperă tot

uscatul roditor. Ghidate parcă de un instinct estetic natural, plantele se întrec în frumuseţe,

răspunzând în nesfârşita lor varietate, voinţei de frumuseţe a lui Dumnezeu. Cu veşmântul

plantelor pământul-materie se îmbracă ca o mireasă împodobită şi înfrumuseţată, gătită

Mirelui Prea Înalt.

55 Pr. Prof. Drd. Gh. Calciu-Dumitreasa, op. cit. p. 637

Sfinţii Părinţi, cu toţii sunt de acord în a arata chipul minunat al zidirii din Ziua a

Treia: spune Sfântul Vasile:

“Să dea pământul din sine verdeaţă. Şi într-o clipită de vreme pământul, ca să

păzească legile Creatorului, a trecut plantele prin toate fazele lor de creştere, începând cu

odrăslirea, şi le-a adus îndată la desăvârşire. Sfântul Grigorie al Nyssei subliniază un lucru

foarte important: Dumnezeu nu a făcut doar seminţele şi potenţialităţile creşterii, ci însăşi

zidirea pe care o cunoaştem; seminţele s-au ivit din primele plante făcute: căci citim în

Scriptură, la începutul facerii lumii[…] spicul n-a răsărit din sămânţă, ci sămânţa a crescut din

spic; iar după aceea spicul a răsărit din sămânţă.”56

Ierburile şi copacii au dat sămânţă după fel. Avem aici, iată, una din cheile gândirii

patristice; vom vedea în Ziua a Cincea a facerii că şi făpturile însufleţite au fost făcute să

apară tot după fel.

Ziua a Patra

Şi a zis Dumnezeu: “Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să

despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, şi să

slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul”. Şi a fost aşa. A făcut

Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi

luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele. Şi le-a pus Dumnezeu pe tăria

cerului, ca să lumineze pământul, să cârmuiască ziua şi noaptea şi să despartă lumina de

întuneric. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a patra.

După ce a împodobit în Ziua a Treia pământul cu flori, în Ziua a Patra Cuvântul lui

Dumnezeu împodobeşte cu corpuri cereşti firmamentul. Apar luminătorii cerului: soarele,

luna şi stelele. Ca semne, ele vor jalona şi organiza atât spaţiul, cât şi curgerea astronomică a

timpului.

Celor ce vor să aranjeze Cele Şase Zile în cadrul evoluţionist, Ziua a Patra a Facerii le

dă multă bătaie de cap; e cu totul imposibil de făcut lucrul acesta dacă soarele a fost creat într-

adevăr în Ziua a Patra. Din acest motiv, partizanii interpretării evoluţioniste sunt nevoiţi să

creadă că soarele a fost de fapt făcut în Ziua Întâi, odată cu cerul, apărând doar în Ziua a

Patra – chipurile, după ce învelişul de nori al pământului din primele trei zile s-ar fi ridicat.

56 Sfantul Grigorie al Nyssei, Dialog despre suflet si inviere, Scrieri, partea a doua. Scrieri exegetice,

dogmatico-polemice si morale, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, PSB 30, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1998,

p.367-368.

Primele trei capitole, însă, din Cartea Facerii nu istorisesc dezvoltarea naturală a

pământului după legile ce guvernează dezvoltarea sa astăzi, ci istorisesc începutul miraculos

al tuturor lucrurilor. Nu avem voie sa rearanjăm Zilele Facerii pentru a se potrivi cu teoriile

noastre; mai curând să ne smerim cugetul pentru a înţelege astfel ce spune textul sfânt.

Soarele şi luminătorii cerului au fost făcuţi în Ziua a Patra, nu doar au apărut atunci

– spun Sfinţii Părinti. Nu există nici un motiv pentru care Părinţii, dacă textul Facerii ar fi

îngăduit-o, să nu fi acceptat explicaţia, mai firească, aparent, că lumina soarelui a luminat

primele Trei Zile ale Facerii, însă globul soarelui a devenit vizibil de pe pământ doar în Ziua

a Patra. Ei resping, totuşi, (toţi!) explicaţia aceasta pentru faptul că textul Facerii nu o

îngăduie.

În legătură cu aceasta Sfântul Vasile învaţă: “Cerul şi pământul fuseseră făcute mai

înainte; după facerea lor a fost creată lumina, apoi a fost despărţită ziua de noapte, apoi iarăşi

s-a făcut tăria şi arătarea uscatului; apa s-a adunat într-o adunare cu margini fixe şi

determinate; pământul s-a umplut cu cele care au răsărit din el, a odrăslit mii şi mii de feluri

de plante şi s-a umplut cu toate soiurile de arbori. Nu erau încă nici soarele, nici luna, ca să nu

spună oamenii că soarele este pricina şi tatăl luminii, ori ca aceia ce nu-L cunosc pe

Dumnezeu să-l socotească creator al celor răsărite din pământ[…] Dacă lumina a fost făcută

mai înainte, pentru ce se spune acum iarăşi că soarele a fost făcut ca să lumineze? […]

Cuvintele acestea nu sunt contrare celor ce s-au spus despre lumină. Atunci, la început, s-a

adus la existenţă firea luminii; acum, corpul acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al

acelei lumini întâi-născute[…] Să nu-mi spui că este cu neputinţă ca acestea să stea despărţite.

Nici eu nu spun că ne este cu putinţă, mie şi ţie, să despărţim lumina de corpul soarelui, ci

spun că cele care pentru mintea noastră nu sunt despărţite, acelea pot fi despărţite în realitate

de Creatorul firii[…]”57

Ideea că viaţa pe pământ a fost de la început dependentă de soare, şi chiar că pământul

însuşi provine de la soare, este o idee recentă, ea fiind o simplă presupunere; nu are nici măcar

legătură directă cu adevărul sau falsitatea aşa-numitei evoluţii a vieţii pe pământ. Pentru că

oamenii veacurilor recente au căutat o nouă şi naturală explicaţie a originii lumii, lepădându-

se de explicaţia provenită din descoperirea dumnezeiască, a părut a fi de la sine înţeles că

soarele – mult mai mare şi mai însemnat din punct de vedere astronomic decât pământul, şi

centrul orbitei terestre – trebuie să preceadă pământul, mai curând decât invers.

57 Sf. Vasile, Hexaimeron 6, 2-3; 8, ed. cit. pp.133-134;142

Descoperirea dumnezeiască, însă, în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, ne spune altceva:

anume că pământul este întâi, şi ca timp şi ca însemnătate, iar soarele este al doilea. De n-am

fi aşa de tributari modelelor intelectuale ale vremii am putea primi mai uşor această explicaţie

alternativă a începuturilor lumii.

Concepţia scriptural-patristică ne prezintă pământul ca sălaş al omului, încununarea

zidirii lui Dumnezeu şi centrul universului. Orice altceva – indiferent de explicaţia ştiinţifică a

stării şi mişcării sale prezente, sau de imensitatea sa fizică în comparaţie cu pământul – este

un lucru secundar, şi a fost făcut întru folosul pământului, adică al omului. O asemenea

măreţie şi putere ca a Dumnezeului nostru n-ar trebui să ne mai lase nici o îndoială că într-o

singură clipă de punere în lucrare a puterii Sale ziditoare a adus la fiinţare întregul pământ –

mare pentru noi, dar numai o fărâmă în univers – iar într-o altă clipă a puterii Sale a făcut

întreaga imensitate a stelelor cerului. Ar fi putut să facă infinit mai mult decât atât, dacă ar fi

voit; în textul insuflat al Cărţii Facerii El ne-a lăsat doar o simplă schiţă a celor săvârşite, iar

istorisirea lor nu este obligată să se conformeze cu speculaţiile şi presupunerile noastre

omeneşti.

Este ceva uşor şi la modă astăzi să crezi că totul a evoluat prin legi absolut uniforme,

legi pe care le putem observa şi acum, dintr-un strop primordial de energie sau materie; în

acest context, de Dumnezeu mai este nevoie doar pentru a crea acest strop de energie

primordială sau pentru a iniţia big-bang-ul, care se presupune că a produs tot ceea ce există.

Azi e nevoie de o minte mult mai deschisă şi mai puţin dependentă de opinia publică, pentru

a începe să vezi măreţia lucrării ziditoare a lui Dumnezeu, descrise în Cartea Facerii. Sfinţii

Părinţi – minţile cele mai sofisticate şi mai ştiinţifice ale vremii lor – pot fi deschizătorii

minţilor noastre închise.

Ar putea apărea întrebarea de ce Dumnezeu a făcut un corp atât de mare ca soarele să

slujească unui corp atât de mic precum pământul. N-ar fi putut să-şi păstreze energia şi să facă

un soare ceva mai apropiat de mărimea pământului?

Desigur că am putea concepe un soare cu mult mai mic decât cel pe care îl ştim, şi

mult mai apropiat de pământ, păstrându-şi astfel mărimea aparentă văzută de pe pământ.

Energia unui astfel de soare, însă, s-ar risipi mult mai repede decât a soarelui nostru. Este clar

că Dumnezeu a făcut soarele la dimensiunea şi la distanţa de pământ necesară, spre a da

pământului cantitatea de lumină şi căldură de care are nevoie spre a întreţine viaţa până la

sfârşitul veacurilor, când soarele se va întuneca (Mat. 22, 30). Mai mult, Dumnezeu a făcut

împărţirea omului în bărbat şi femeie, prevăzând căderea omului şi faptul că înmulţirea

omenirii va avea nevoie de o modalitate pătimaşă de procreere.

În aceste condiţii nu s-ar putea oare ca cei doi aştri cereşti, soarele şi luna, să nu fi

făcut parte din imaginea iniţială a lui Dumnezeu asupra zidirii Sale, ci să fi fost făcute doar

pentru a însemna zilele şi lunile şi anii stării căzute a omului? Lumina originară creată în Ziua

Întâi, nu avea nevoie de un corp care să o cuprindă. La sfârşitul lumii soarele se va întuneca,

şi luna nu-şi va da lumina sa, şi stelele vor cădea din cer. (Mat. 22, 30); iar în Împărăţia

Cerurilor, la fel ca şi în Ziua Întâi a Facerii, va fi din nou lumină fără soare şi lună – căci

cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună ca să lumineze întru ea, că slava lui Dumnezeu

a luminat-o pre ea. (Apocalipsa 21, 23)58

Ziua a Cincea

Apoi a zis Dumnezeu: “să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să

zboare pe pamânt, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu animalele cele

mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi

toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi le-a binecuvântat

Dumnezeu şi a zis: ”prăsiţi-vă şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mărilor şi păsările să se

înmulţească pe pământ!” Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a cincea.

Ziua a cincea aduce cu sine popularea celor două elemente fluide: apa şi aerul, cu

diversitatea uluitoare a speciilor de animale marine şi aeriene. Ele primesc porunca de a se

înmulţi şi umple pământul. Mai mult decât imensitatea elementelor, mai mult decât

perfecţiunea cristalină a mineralelor, şi chiar decât înflorirea multicoloră a vegetalelor, prin

autonomia mişcării lor în elemente, prin fecunditatea şi capacitatea lor de reproducere a unor

entităţi individuale cu un grad extrem de complex, animalele oglindesc în viaţa lor, la un mod

superior în natură, perfecţiunile lui Dumnezeu, afinitate analogică subliniată de actul

binecuvântării acestei vieţi de către Creatorul ei.

Sfântul Ioan Gură de Aur, în tâlcuirea sa la Ziua a Cincea a Facerii, evidenţiază

precizia şi acurateţea ordinii în care se descrie zidirea. Astfel, despre Ziua a Cincea scrie

următoarele:

“După cum pământului i s-a spus numai atât: să dea pământul din sine verdeaţă, şi

pământul a dat fel de fel de flori, de ierburi şi de seminţe, şi numai cu cuvântul au fost aduse

58 Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, p. 87

toate la fiinţă, tot aşa şi acum a spus: Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele, şi păsări

să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului, şi dintr-o dată au fost create atâtea feluri de

târâtoare, atât de deosebite păsări, că nici nu este cu putinţă a le înşira cu cuvântul.”59

Iată ce spune şi Sfântul Ambrozie: “La această poruncă apele îndată şi-au ivit

odrăslirea. Râurile erau în chinurile facerii. Iezerele zămisleau partea lor de viaţă. Marea

însăşi începu a naşte tot felul de târâtoare… Nici că putem pomeni mulţimea numirilor tuturor

soiurilor aduse într-o clipită la viaţă de către dumnezeiasca poruncă. Căci forma materialnică

şi suflarea de viaţă întru o aceeaşi clipită au fost aduse la fiinţare… Aceeaşi clipă şi aceeaşi

putere ziditoare au adus la existenţă şi chitul şi broasca”.60

În Cartea Facerii, expresia “după soiul lui/ei” apare de 10 ori. Această expresie este

utilizată cu referire la animale şi plante şi la cum se vor reproduce ele pe pământ. Sfânta

Scriptură afirmă clar că Dumnezeu a creat soiuri distincte de animale şi plante, fiecare

trebuind să se reproducă după soiul sau. Un soi (specie) nu se poate schimba la altul.

Să cercetăm însă, acum, înţelesul zicerii după fel. Nu poate fi nici o îndoială că Sfinţii

Părinţi au înţeles cu toţii, şi în chip clar, că în cele trei zile Dumnezeu a zidit toate felurile de

făpturi pe care le cunoaştem astăzi. Acest lucru se poate vedea din desele lor afirmaţii că

Dumnezeu creează instantaneu, că numai cuvântul Său este cel care aduce făpturile la

existenţă, că apele şi pământul nu au însuşirea naturală de a da naştere vieţii.

Dumnezeu i-a dat pământului nu numai porunca să răsară (iarba), ci şi puterea de a

scoate din sine. Deci Cuvântul dumnezeiesc zideşte cele ce se fac; înţelegem aici că pământul

dobândeşte ceea ce nu are, adică puterea de a lucra, putere dăruită de Dumnezeu pământului

prin poruncă.

Sfinţii Părinţi au o învaţătură foarte clară despre felurile Facerii. Să reţinem ideea că

nu este nevoie să definim precis limitele acestor feluri. Speciile taxonomiei moderne (adică

ale ştiinţei clasificării) sunt uneori arbitrare, necorespunzând neapărat cu felurile din Cartea

Facerii.

În zilele noastre noi ştim că într-un soi poate exista o mare varietate, însă vedem că

există limite impuse fiecărui soi. De fapt, sistemul de clasificare pe care noi îl folosim pentru

59 Sfantul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, 7, 3, ed. cit., pp. 90-91. 60 Sfantul Ambrozie, Hexaimeron 5, 1, ed. cit., 2, pp. 160-162.

împărţirea plantelor şi animalelor în specii a fost formulat după învăţătura biblică a delimitării

soiurilor, de către Carl Linnaeus (1707-1778).

Am putea zice că Părinţii înţeleg că un anumit fel cuprinde acele făpturi în stare să

producă urmaşi fertili.

Sfântul Vasile învaţă că felurile din Cartea Facerii (cu excepţia celor care ar fi putut

să dispară) îşi păstrează firea până la sfârşitul timpului.

La fel învaţă şi Sfântul Ambrozie: “Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde fiece zidire din

alcătuirea lumii. De aceea, precum au poruncit Dumnezeu, toate felurile de făpturi vii s-au

născut cu grăbire din pământ. Ascultând de o lege statornică, toate au urmat unele altora veac

după veac, după fel şi după asemănare. Leul zămisleşte leu; tigrul, tigru; bivolul, bivol;

lebăda, lebădă şi vulturul, vultur. Ceea ce s-a poruncit odată devine în fire un obicei pentru

totdeauna. De aceea pământul n-a încetat a aduce cinstirea slujbei sale. Soiul începator al

făpturii vii e păstrat pentru vremile viitoare de către generaţiile următoare ale felului său”.61

Încercările de încrucişare din toate timpurile, atât la plante cât şi la animale pentru a

crea noi specii prin împerecherea indivizilor din specii diferite, atunci când reuşesc, dau

rezultate care nu fac decât să dovedească cuvântul patristic despre statornicia speciilor:

hibrizii sunt sterpi, neputându-se reproduce. Sfântul Ambrozie avertizează oamenii asupra

unirilor nefireşti care se împotrivesc legilor pe care le-a aşezat Dumnezeu în Zilele Facerii.

Specificitatea şi integritatea seminţelor fiecăruia dintre felurile zidirii ţine în aşa

măsură de gândirea scripturală şi patristică încât în Scriptură slujeşte drept temei pentru una

din Pildele Domnului nostru privitoare la deosebirea dintre bine şi rău, dintre virtute şi păcat.

Sfântul Ambrozie foloseşte această pildă (Matei 13, 24-30) spre a ilustra integritatea

seminţelor fiecărui fel: “Nu e nici o primejdie ca rânduiala lui Dumnezeu, cu care însăşi firea

s-a obişnuit, să se facă deşartă în vremile viitoare din lipsă de prăsilă, întrucât astăzi întregul

obârşiei se păstrează încă în sămânţe. Ştim că neghina şi alte sămânţe străine, care adesea se

răspândesc între roadele pământului, se cheamă zâzanii în Evanghelie. Însă acestea ţin de un

soi aparte şi nu au decăzut într-un alt soi printr-o preschimbare a sămânţei grânelor. Domnul

ne-a spus că este aşa când a zis: Asemănatu-s-a Împărăţia Cerurilor omului care a semănat

sămânţă bună în ţarina sa. Dar, dormind oamenii, a venit vrăjmaşul lui şi a semănat neghine

între grâu. De aici pricepem că neghinele şi grânele par a fi osebite cu adevărat, atât ca nume,

61 Ibidem 6, 3, pp. 232

cât şi ca fel. De aceea şi slugile au zis stăpânului: Doamne, au nu ai semănat sămânţă bună în

ţarina Ta? Dar de unde are neghine? Iar El a zis lor: Un om vrăjmaş a făcut aceasta. Una

este sămânţa diavolului; cealaltă a lui Hristos, semănată după dreptate. Deci Fiul Omului a

semănat una, iar diavolul a semănat-o pe cealaltă. Din această pricină firea fiecăreia este

osebită, căci şi semănătorii sunt potrivnici. Hristos seamănă împărăţia lui Dumnezeu, pe când

diavolul seamănă păcatul. Cum dar, poate această împărăţie să fie de acelaşi soi cu păcatul?

Astfel este împărăţia lui Dumnezeu, zice El, ca atunci când omul aruncă sămânţa în

pământ”.62

Precum deosebirea speciilor e legată de deosebirea între bine şi rău, la fel şi amestecul

speciilor e legat de relativismul moral. Se ştie prea bine cum cei ce cred în relativitatea binelui

şi răului, a virtuţii şi viciului, se folosesc de teoria cosmologică a evoluţiei universale spre a-şi

apăra credinţa ca fiind ştiinţifică şi realitatea de fapt: dacă omul a fost cândva un animal

inferior şi evoluează către altceva, atunci cum e cu putinţă ca firea lui nestatornică să fie silită

să se supună poruncilor date doar pentru una dintre treptele dezvoltării sale? Ateismul marxist

s-a ataşat de teoria evoluţiei încă de la început, predicând-o până azi ca pe una dintre

doctrinele cruciale ale filosofiei sale relativiste.

Literatura patristică este străbătută de idea statorniciei firii şi a integrităţii şi deosebirii

felurilor. Ea slujeşte drept model, de pildă, învierii trupului omenesc. În tratatul său despre

înviere, Sfântul Ambrozie vorbeşte despre firea care rămâne credincioasă sieşi în tot ceea ce

rodeşte. Astfel, seminţele unui fel nu pot fi schimbate într-un alt fel de plantă şi nici nu dau la

iveală roade deosebite de propriile seminţe. Aşadar, tot ceea ce s-a semănat va răsări din nou

în propria fire, pentru că rodul grânelor nu se deosebeşte de sămânţă.

În acelaşi sens scrie şi Sfântul Grigorie al Nyssei: “Căci citim în Scriptură, la începutul

facerii lumii, că pământul a odrăslit mai întâi felurite ierburi, apoi din fiecare plantă a crescut

sămânţă; după ce aceasta a căzut în pământ, din ea a crescut iarăşi acelaşi soi de plantă cum a

fost la început. Şi zice slăvitul Apostol că acelaşi lucru se petrece şi la înviere. Dar aflăm de la

el nu numai că firea omenească se va schimba în ceva foarte mărit, ci şi că ceea ce nădăjduim

noi este altceva decât starea noastră primordială”.63

O ciudată paralelă la teoria modernă a evoluţiei universale se poate vedea în vechea

învăţătură păgână despre transmigrarea sufletelor (reîncarnare). Reacţia Sfinţilor Părinţi faţă

62 Ibidem 3, 10, pp. 99-100 63 Sfantul Grigorie al Nyssei, Dialog despre suflet si Inviere, ed. cit. p. 406.

de această idee, pe care au osândit-o cu toţii, arată cât de mult se preocupau de păstrarea

rânduielilor zidirii şi neamestecării felurilor şi făpturilor sale.

Sfântul Grigorie al Nyssei scrie: “Mi se pare că cei ce cred că sufletul rătăceşte în

fiinţe cu natură diferită, confundă proprietăţile naturii, amestecând şi încurcând lucrurile între

ele: iraţionalul cu raţionalul, sensibilul cu insensibilul, care, dacă vin în contact unul cu altul,

nu sunt despărţite între ele de nici o ordine firească. Or, să zicem că acelaşi suflet este acum

cuvântător şi gânditor, purtând haina trupească corespunzătoare, iar apoi acelaşi suflet

alunecă, vârându-se în găuri ca şerpii sau se adună în stoluri ca păsările, sau se face vită de

povară, sau carnivor acvatic, sau decade până la nesimţire şi face rădăcini, devenind copac şi

odrăslind ramuri care cresc, apărând pe ele fie o floare, fie un fruct bun de mâncat, fie unul

otrăvitor. Dar aceasta nu este altceva decât a crede că toate sunt la fel şi că în toate câte sunt

există o singură fire, topită într-o generalizare confuză şi nedistinctă, de vreme ce nici o

proprietate nu desparte corpurile unul de altul”.64

Ideea că în toate câte sunt există o singură fire stă, desigur, la temelia teoriei evoluţiei

universale. Erasmus Darwin (bunicul lui Charles) indicase deja speculaţiile ştiinţifice în

această direcţie, la sfârşitul veacului al optsprezecelea. O astfel de idee este cu totul străină

gândirii scripturale şi patristice.

Ziua a Şasea

“Apoi a zis Dumnezeu: ‘Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale

târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor’. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice

după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după

felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.”

Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre facerea animalelor de uscat în Ziua a Şasea nu

repetă doar ceea ce s-a spus deja despre celelalte fiinţe vii. Astfel, Sfântul Efrem ne spune că

pământul a scos îndată, la porunca lui Dumnezeu, fiare ale câmpului, animale de pradă şi

dobitoace, atâtea câte erau necesare pentru slujirea celui ce, în aceeaşi zi, a călcat porunca

Domnului său.

De asemenea, Sfântul Vasile învaţă şi el că sufletul necuvântătoarelor a luat fiinţă

odată cu trupul lor, la porunca Ziditorului, nefiind ascuns în pământ.

64 Ibidem.

Cu această lucrare creatoare, totul este gata pentru apariţia omului, care avea să fie

domn peste toate. Măreaţă zidire, însă, nu este doar spre folosul practic al omului. Ea are ceva

tainic; fiind zidirea cea bună a Atotbunului Dumnezeu, ea poate să ne înalţe mintea către El.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Dumnezeu a creat toate nu numai pentru

trebuinţa noastră , ci şi pentru dărnicia Lui, ca noi văzând bogăţia nespusă a făpturilor sale, să

fim uimiţi de puterea Ziditorului, putând astfel şti că toate acestea au fost aduse la fiinţare cu

o mare înţelepciune şi bunătate şi spre cinstirea omului ce avea să fie creat.

Minunându-se de măreţia zidirii lui Dumnezeu, Sfântul Vasile scrie: “Să slăvim pe

Marele Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi măiestrie. Din frumuseţea celor văzute să

înţelegem pe Cel care e mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor ce cad sub simţurile

noastre şi din trupurile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemărginit, la

Cel mai presus de măreţie, care întrece toată mintea cu mulţimea puterii Sale. E drept, nu

cunoaştem natura existenţelor; dar este atât de minunat cât ne cade sub simţuri, încât mintea

cea mai ascuţită se vădeşte a fi neputincioasă în faţa celei mai mici făpturi din lume, fie pentru

a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da lauda cuvenita Ziditorului, Căruia se cuvine toată

slava, cinstea şi puterea , în vecii vecilor, Amin”.65

Sfântul Ioan Damaschin învaţă că Dumnezeu a făcut lumea , deoarece “nu s-a

mulţumit cu contemplarea de Sine, ci prin mulţimea bunătăţii Sale a binevoit să se facă ceva

care să primească binefacerile Sale şi să se împărtăşească din bunătatea Lui”.66

Probabil nici o parte a Scripturii nu înfăţişează atât de bine înfricoşata măreţie a lui

Dumnezeu în zidirea Sa şi , prin comparaţie, nimicnicia omului, precum locul unde

Dumnezeu vorbeşte cu Iov în vifor şi nor: Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune-

Mi, dacă ştii să spui? Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui

lanţul de măsurat? În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul

unghiului, atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă

sărbătoreau? Cine a închis marea cu porţi, când ea ieşea năvalnică, din sânul firii, şi când i-

am dat ca veşmânt negura şi norii drept scutece, apoi i-am hotărnicit hotarul Meu şi i-am pus

porţi şi zăvoare şi am zis: ‘până aici vei veni şi mai departe nu te vei întinde, aici se va

sfărâma trufia valurilor tale?’ Ai poruncit tu dimineţii, vreodată în viaţa ta şi i-ai arătat

65 Sfantul Vasile,Hexaimeron 1, 11, ed. cit. , p.83. 66 Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea a doua, cap. 2, ed. cit. p.46.

aurorei care este locul ei, ca să apuce pământul de colţuri şi să scuture pe nelegiuiţi de pe

pământ?

Observând lumea de astăzi, vedem că unele animale le mănâncă pe altele şi că

oamenii, de asemenea, mănâncă carnea animalelor. Vederea violenţei printre animale a fost

zugravită de către un poet cu expresia “colţii însângeraţi ai naturii”. Evoluţioniştii etichetează

această violenţă ca fiind “supravieţuirea celor mai tari”. O consideră parte a procesului

evolutiv. Pentru evoluţioniştii teişti, animalele carnivore constituie doar o parte a “creaţiei”

actuale pe care Dumnezeu a folosit-o în evoluţia omului.

“Dumnezeu a zis: ,,Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa

întregului pământ, şi orice pom, care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră.“

Iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului, şi tuturor vietăţilor cari se mişcă pe

pământ, cari au în ele o suflare de viaţă, le dau ca hrană toată iarba verde.“ Şi aşa a

fost”.(Facere1: 29-30)

Omul şi animalele au fost creaţi vegetarieni. Bineînţeles, lucrul acesta se potriveşte cu

faptul că nu era moarte înainte de căderea în păcat. Dar, din cauza intrării păcatului în lume, a

rezultat moartea. Păcatul a afectat lumea atât de mult încât Dumnezeu a îngăduit să se abată

asupra ei un potop pentru a o judeca. Dumnezeu S-a uitat spre pământ, şi iată că pământul

era stricat; căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ. Atunci Dumnezeu a zis lui Noe:

,,Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie

(violenţă); iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul”.(Facere 6:12-13) Această silnicie,

poate era cauzată de faptul că animalele au început să se omoare între ele, să-l atace pe om şi

viceversa. Deşi omului nu i-au fost date instrucţiuni exacte că poate să mănânce carne decât

după potopul lui Noe, Cartea Facerii ne relatează: Tot ce se mişcă şi are viaţă, să vă

slujească de hrană: toate acestea vi le dau, ca şi iarba verde. ( Facere 9:3)

Mulţi oameni cred că datorită faptului că animalele au danturi diferite, acestea au fost

create ca şi carnivore. Cu toate acestea, astăzi există multe animale care au canini puternici,

dar care mănâncă doar verdeţuri. Iniţial dinţii acestor animale le-au folosit pentru a mânca

plantele pe care Dumnezeu le-a creat pentru ei. Ca şi consecinţă a căderii în pacat, unele

animale acum mănâncă carne. Sfânta Scriptură, însă, nu exclude nici intervenţia directă a lui

Dumnezeu la cădere, care să fi avut un efect biologic direct asupra creaturilor şi modului lor

de hrănire.

Aşa s-au făcut cerul şi pământul şi toată oştirea lor. Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a

şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale,

pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa

S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială.

Despre sabbath-ul odihnei lui Dumnezeu după creaţie, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie:

“Aici dumnezeiasca Scriptură spune că s-a odihnit Dumnezeu de lucrurile Sale; în Evanghelii

Hristos zice: Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez (Ioan 5, 17). Nu se pare, la auzul

acestor cuvinte, că este contrazicere între cele spuse? Să nu fie! Nu este nici o contrazicere

între cele scrise în dumnezeiasca Scriptură. Când Scriptura ne spune aici că Dumnezeu S-a

odihnit de lucrurile Sale, ne învaţă că Dumnezeu în ziua a şaptea a sfârşit de creat şi de adus

totul de la nefiinţă la fiinţă; când Hristos ne spune că Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu

lucrez, ne arată continua Lui purtare de grijă; numeşte lucrare menţinerea celor care au fost

făcute, dăruirea dăinuirii lor şi ocârmuirea lor în toată vremea. Dacă n-ar fi aşa, cum ar dăinui

universul acesta – toate cele văzute şi neamul omenesc – de nu ar fi mâna cea de sus, care le

ocârmuieşte şi le rânduieşte?”67

Privind minunea care se petrece zilnic în ceea ce ne-am obişnuit a numi natură – de

pildă, creşterea deplină a unei plante, a unui animal ori chiar a omului, dintr-o sămânţă

minusculă – nu avem cum să nu vedem continua lucrare ziditoare a lui Dumnezeu. Totuşi nu

este acelaşi lucru cu Facerea din cele Şase Zile, întâia aducere în fiinţare a tuturor celor

existente. Primul capitol din Cartea Facerii descrie această zidire unică şi irepetabilă.

Fiind obişnuiţi cu lucrarea lui Dumnezeu în lumea noastră prezentă, ne este greu să ne

facem o idee despre celălalt fel de lucrare pe care El a săvârşit-o în cele Şase Zile. Lumea,

atunci, deşi desăvârşită şi deplin tocmită, era încă nouă. Sfântul Grigorie Teologul arată că,

atunci când Dumnezeu a dorit să-l zidească pe Adam din ţărână, Cuvântul, luând o parte din

nou ziditul pământ, cu nemuritoarele Sale mâini a plăsmuit chipul omului.

Sfântul Efrem Sirul învaţă: “Aşa cum toate – copacii, ierburile, dobitoacele, păsările şi

omul – erau deodată şi bătrâne şi tinere: bătrâne după înfăţişarea mădularelor şi alcătuirii,

tinere după vremea zidirii lor; tot aşa şi luna era în acea vreme şi batrână şi tânără: tânără, căci

numai ce fusese zidită, bătrână fiindcă era plină precum în ziua a cinsprezecea.”68

67 Sfantul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere 10, 7, ed. cit. p.125. 68 Sfantul Efrem, Tâlcuire la Facere 1, ed. cit. p.287

Sfântul Efrem şi alţi Părinţi subliniază această noutate afirmându-şi credinţa că lumea

a fost zidită primăvara. Sfântul Ambrozie leagă aceasta de faptul că la evrei anul începea

primăvara.

Concepția patristică despre originea lumii

Sfinţii Părinți reprezintă mintea Bisericii – înțelegerea vie a revelaţiei lui Dumnezeu,

ei fiind legătura noastră între vechile texte ce cuprind descoperirea dumnezeiască și realitatea

de azi. Fără o astfel de legătură fiecare om rămâne de capul lui, rezultatul fiind zecile de mii

de interpretări și de secte ce există astăzi.

Să revedem, cum anume ne învață Sfinţii Părinți să tâlcuim Cartea Facerii. Pentru

aceasta e nevoie să dăm deoparte prejudecățile noastre în ce priveşte tâlcuirile literale sau

alegorice pentru a vedea ce ne învață Sfinţii Părinți despre citirea textului Facerii.

Sfântul Vasile cel Mare în Hexaimeron-ul său scrie:

“Cei care nu interpretează cuvintele Scripturii în sensul lor propriu spun că apa de care

vorbeşte Scriptura nu e apă, ci altceva, de altă natură, și interpretează cuvintele plantă și pește

cum li se pare lor.[…] Eu, când aud că Scriptura zice iarbă înțeleg iarba […] Nu mă ruşinez

de Evanghelie.[..] Deci să fie înțeleasă Scriptura aşa cum a fost scrisă.69”

Sfântul Vasile ne atenționează, deci, să evităm a tâlcui locurile din Cartea Facerii care

sunt anevoie de înțeles pentru simţul comun, chiar dacă omul modern, luminat, e înclinat să

facă cu ușurință acest lucru.

Iată, însă, ce spune și un alt părinte – Sfântul Efrem Sirul – despre felul cum trebuie să

înțelegem Cartea Facerii: “Nimenea să nu creadă ca zidirea cea de Șase Zile este o alegorie.

Trebuie să ştim că întocmai cum cerul și pământul care s-au zidit întru început sunt chiar cerul

și pământul, iar nu altceva ce s-ar înțelege sub numele de cer și pământ, tot aşa orice altceva

se zice a fi fost zidit și tocmit cu rânduială după zidirea cerului și a pământului nu sunt numiri

goale, ci însăși fiinţa firilor zidite corespunde puterii numelor acestora.[…] Deşi atât lumina,

cât și întunericul au fost zidite într-o clipită, totuşi atât ziua cât și noaptea Zilei Întâi au ţinut

câte douăsprezece ceasuri fiecare.”70

Un aspect important ce se cere lămurit în contextul teoriilor ștințifice de astăzi ar fi

69 Sfantul Vasile, Hexaimeron 9, 1, ed. cit., p. 170-171 70 Sfantul Efrem Sirul, Tâlcuire la Cartea Facerii, ed, cit..

acela al lungimii celor Șase Zile ale Facerii.

Oricum le-am înțelege, aceste Zile sunt cu totul mai presus de înțelegerea noastră; noi,

care cunoaştem doar zilele stricăcioase ale lumii noastre căzute cum am putea oare a ne

închipui acele Zile când puterea ziditoare a lui Dumnezeu era în plină lucrare ?

Pentru Părinți cele Șase Zile nu constituiau o problemă, ei socotind că acestea, ca

durată, nu se deosebeau de zilele pe care le cunoaştem azi.

În ce priveşte felul cum Dumnezeu a creat lumea, la prima vedere concepţia

“științifică” despre originea lumii (teoria evoluţiei) pare că ar coincide cu învățătura

scripturistică: creaţia lui Dumnezeu nu e lucrarea unei clipe. Însă, Părinții sunt foarte exacţi în

învățătura lor în această privinţă. Sfântul Efrem și Sfântul Ioan Gură de Aur, în tâlcuirile lor la

Facere, privesc foarte clar zidirea lui Dumnezeu ca fiind lucrarea a șase zile literale,

Dumnezeu creând în fiecare din ele în mod imediat și într-o clipită; la fel și Sfântul Vasile

socotea zidirile lui Dumnezeu ca imediate și dintr-o dată, privind cele Șase Zile ca având

exact durata de 24 de ore.

La fel ca și ceilalţi Părinți, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Adam a fost plăsmuit

literalmente din țărână, iar Eva literalmente din coasta lui Adam. În continuare Sfântul Ioan,

vorbind despre râurile Raiului, spune: “Dar poate că cei care vor să vorbească după a lor

înțelepciune nu îngăduie iarăși ca aceste râuri să fie râuri, nici apele să fie ape, ci caută să

convingă pe cei ce vor să-și dea lor spre ascultare auzul, ca să-și închipuie cu totul altceva.

Noi însă, rogu-vă, să nu dăm ascultare acestora […] Să ne străduim să punem în sufletele

noastre învățăturile cele sănătoase.”

Pentru noi, învățătura Sfinţilor Părinți este un întreg, vădit fiind faptul că întregul

învățăturii ortodoxe nu se cuprinde într-un singur Părinte (căci toţi Părinții sunt oameni, și

deci au și limite), găsim unele părţi din ea la un Părinte și alte părţi la alt Părinte, iar un

Părinte deslușește ceea ce este neclar la un alt Părinte; pentru noi nici măcar nu este de prima

importanță cine a spus un lucru, atâta timp cât este ceva ortodox și în armonie cu întreaga

învățătură patristică.

În ceea ce priveşte firea lumii întâi zidite și firea omului întâi zidit, Sfinţii Părinți spun

că întreaga zidire a căzut o dată cu Adam. Cei mai mulţi Părinți vorbesc despre animale ca

fiind deja stricăcioase și muritoare; dar ei vorbesc despre starea lor căzută. Însă Sfinţii Părinți

învață limpede că animalele (la fel ca și omul) erau diferite înainte de călcarea poruncii de

către Adam. Iată ce scrie Sfântul Ioan Gură de Aur: “Acum ne temem,[…] ne e frica de

animale și nu mai avem stăpânire asupra lor. […] La început lucrurile nu stăteau aşa, ci

fiarele se temeau, tremurau și se supuneau omului, stăpânul lor. Când omul a pierdut

îndrăznirea din pricina neascultării, i s-a tăiat și stăpânirea. Că toate animalele erau supuse

omului o spune Scriptura […] Când Adam a văzut animalele alăturea de el, nu a fugit ci, ca

un stăpân care pune nume robilor de sub stăpânirea sa, aşa a dat și el nume tuturor fiarelor

[…] Dovada aceasta e îndestulătoare să arate că la început animalele nu înfricoșau pe om. “71

Despre nestricăciunea zidirii înainte de neascultarea lui Adam ne vorbeşte și Sfântul

Grigorie Sinaitul. Acesta, cu o înaltă viață duhovnicească și cu o teologie foarte ortodoxă, a

ajuns la culmile vederii dumnezeieşti. În Filocalie el scrie: “Deci spun că zidirea nu a fost

făcută la început stricăcioasă. Dar mai pe urmă s-a stricat și s-a supus deșertăciunii, adică

omului, potrivit Scripturii (Rom., 8, 20), însă nu de bunăvoie, ci fără să vrea, pentru cel ce a

supus-o în nădejdea înnoirii lui Adam, cel ce s-a stricat.”72

Învățătura Sfinţilor Părinți, dacă o primim aşa cum e scrisă, ne arată limpede că starea

făpturilor înainte de călcarea poruncii de către Adam era cu totul diferită de starea lor

prezentă. De asemeni, Sfântul Simeon Noul Teolog învață că legea firii pe care o cunoaştem

în prezent e diferită de legea firii de dinainte de călcarea poruncii de către Adam.

Teoriile moderne ce încearcă să înțeleagă tainele zidirii lui Dumnezeu prin cunoaştere

firească și filosofie lumească, nici măcar nu iau în consideraţie posibilitatea ca în aceste taine

să existe ceva care să le plaseze dincolo de capacitățile lor de cunoaştere. Însă Cartea Facerii

este o istorisire a zidirii lui Dumnezeu aşa cum a fost văzută în vedenie dumnezeiască de către

văzătorul de Dumnezeu Moise, iar vedenia lui e confirmata și de experierea Sfinţilor Părinți

de mai târziu.

Noi, însă, asemeni Sfântului Vasile: “Să cercetăm alcătuirea lumii și să contemplăm

universul nu pe temeiul principiilor filosofiei lumii, ci pe temeiul învățăturilor pe care

Dumnezeu le-a dat lui Moisi, slujitorul lui, Care I-a vorbit lui Moisi aievea, iar nu în

ghicitură.”73

Un aspect important adus în discuție de teoria modernă a evoluției se referă la firea

71 Sfantul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea intai, Omilii la Facere 9, 4, trad.de Dumitru Fecioru, ed.

IBMBOR, Bucuresti, 1987, p.110-111. 72 Sfantul Grigorie Sinaitul, “Cuvinte felurite despre porunci” 11, în Filocalia, vol. 7, trad. de Pr. Prof.

Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1977, p. 94. 73 Sfantul Vasile cel Mare, Hexaimeron, 1, 2, ed. cit. pp.131

omului și îndeosebi la firea omului întâi-zidit, Adam. Conform teoriei evoluției, “Lumea vie

(inclusiv firea lui Adam) era stricăcioasă și muritoare înainte de păcat”.74 Iată însă, ce spune,

Avva Isaia Pusnicul: “Întru început, când a făcut Dumnezeu pe om, l-a lăsat în Rai, având

simțirile sănătoase și stăruind în ceea ce le era firesc. Dar când a ascultat de înșelătorul lui,

atunci simțirile sale s-au strămutat toate în ceea ce e potrivnic firii, iar el s-a aruncat din slava

sa […] Deci cel ce voiește să se întoarcă la cele ale firii, să taie toate voile lui cele după trup,

până statornicește pe om în cele pe potriva firii.”75

Sfinții Părinți învață limpede că atunci când Adam a păcătuit, omul nu a pierdut doar

ceva ce fusese adăugată firii sale, ci mai curând însăși firea omenească a fost schimbată, s-a

făcut stricăcioasă, deodată cu pierderea harului lui Dumnezeu de către om. În ce privește

starea lui Adam din Rai, Sfântul Ioan Gură de Aur învață: “Ca un înger trăia omul pe pământ;

era îmbrăcat cu trup, dar nu era supus nevoilor trupești. Ca un împărat împodobit cu purpură

și diademă, îmbrăcat în porfiră, așa se desfăta omul în Rai, având cu înlesnire totul din belșug

[…] Că numai după călcarea poruncii a trăit bărbatul cu femeia; până atunci trăiau în Rai ca

îngerii; nu erau aprinși de poftă, nu erau luptați de alte patimi, nu erau supuși nevoilor firii, ci

au fost făcuți cu totul nestricăcioși și nemuritori, că nici de îmbrăcăminte nu aveau nevoie.”76

Concluzii

Ca o concluzie, atitudinea noastră față de Sfântul Vasile cel Mare și față de Părinți în

totalitate ar trebui să fie mai serioasă și mai profundă. A fi credincios Părinților nu înseamnă

doar a fi gata să îi cităm, ci înseamnă să pătrundem în gândirea lor, care e gândirea Bisericii

lui Hristos, și să avem o filosofie de viață bine închegată, ivită din viețuirea noastră în

Biserică, în armonie cu gândirea Părinților. Iar Părinții au avut o filosofie, și cu adevărat o

teologie, care include problema evoluției și arată absolut limpede ce anume trebuie să creadă

creștinul ortodox despre acest lucru. Evoluția nu e o erezie, nu mai mult decât este budismul o

erezie; dar ea include, implică și presupune atât de multe erori și păreri false, încât este total

incompatibilă cu creștinismul ortodox.

A încerca o rezumare a discursului omiletic despre cosmos al Sfântului Vasile cel

Mare nu e un lucru uşor, deşi, sperăm, analiza în amănunt a textului primelor sale Omilii

aruncă o oarecare lumină asupra subiectului. Concepând ca diferite cerul şi tăria, fără a le

74 Ion Vlăduca, Firmilian Gherasim, Ortodoxia si eroarea evolutionista, editura Scara, Bucuresti, 2002, p.8 75 Isaia Pusnicul, Douazeci si noua de cuvinte, Cuvantul II, 1, in Filocalia, vol. 12, ed. Harisma, Bucuresti,

1991, pp.41-42 76 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere 13, 4; 15, 4, op. cit. pp.153; 172-173

explica clar natura, şi atribuind şi cerului calitatea de „netocmit" dat de referatul biblic doar

pământului, Sfântul Vasile cel Mare ne duce cu gândul mai mult la un cosmos primordial - cer

şi pământ - mai degrabă i neîmpodobite şi lipsite de viaţă, decât la un „cer şi pământ" lipsite

total de calităţile elementare pe care Dumnezeu le va împărtăşi apoi materiei primordiale. Pe

scurt, Sfântul Vasile neagă identificarea pământului dintru început cu materia condamnând

direct pe filosofii ce îndrăzniseră aşa ceva, iar celelalte consideraţii ale sale cu referire la

celelalte elemente ale lumii create circumscriu modelul său cosmologic, practic, pământului

ca realitate mundană imediată. Fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, va depăşi această

concepţie restrânsă, el oferindu-ne mult mai multe date necesare unei cosmologii valabile în

dialogul religiei cu ştiinţa modernă. Circumscriind referatul genezei doar la planeta pământ,

Sfântul Vasile îl transformă pe Dumnezeu, din Dumnezeul creator al cerului şi al pământului,

al tuturor celor văzute şi nevăzute, deci al întregului univers, într-un Dumnezeu care a creat

doar planeta Pământ - Terra. Realismul său extrem, abordarea retorică şi pastorală a unei

probleme filosofice de subtilitate şi complexitate maximă a determinat această viziune

circumscrisă asupra creaţiei, care, de altfel, e foarte bună şi astăzi, la nivelul de înţelegere pe

care îl vizează.

Astfel, totuşi chiar cu aceste limite, exegeza sa la referatul creaţiei are meritul ei,

pentru că el inaugurează în mediul culturii antice greceşti această tâlcuire de tip realist care

exista doar în mediul siriac, urmaşi precum fratele său Grigorie de Nyssa şi Sfinţii Ambrozie

sau Augustin continuând această tradiţie.

Însă chiar şi din punct de vedere ştiinţific, acrivia biblică pe care o practică în tâlcuirea

referatului creaţiei îl păstrează pe Sfântul Vasile, în preajma unor ipoteze pe care cercetarea

modernă astronomică şi ştiinţa cosmologică le confirmă ca adevăruri de credinţă ştiinţifice.

Astfel teoria universurilor multiple e presupusă de Sfântul Vasile prin revendicarea existenţei

mai multor ceruri, iar teorii creaţioniste moderne precum „the canopy theory" sau „the hydro-

plate theory", descrise mai sus, îşi află posibila confirmare sau infirmare în scenariul

circumscrierii referatului creaţiei la realitatea mundană a pământului.

Acceptarea indirectă şi voalată a naturii eterice a cerului deschide iarăşi comentariul

Sfântului Vasile unor interpretări moderne cu mari posibilităţi de confirmare de către ştiinţa

cosmologică şi teologică modernă. Lumea materială trebuie să fi avut dintru început ceva

creat care să-i asigure posibilitatea de tangenţă şi comunicare cu lumea spirituală la un nivel

maxim macrocosmic şi prin care Dumnezeu să poată interveni proniator în creaţia sa. Ceilalţi

Sfinţi Părinţi capadocieni precum şi alţi exegeţi creştini ai referatului creaţiei ne permit o

asemenea consideraţie.

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. Sfântului Sinod al BOR, Bucureşti,

1995.

2. Bodogae, Pr. Prof. Dr. Teodor, Viaţa cuvioasei Macrina de sfântul

Grigore al Nyssei, Sibiu, 1947

3. Calciu-Dumitreasa, Pr. Drd. Gheorghe, Crearea lumii, expusă în

Hexaimeronul Sf. Vasile cel Mare, Ortodoxia, anul XXVII, (1975), nr. 4

4. Donos, Pr. Prof. Nicolae, «Sf. Grigore de Nazianz, Apologia sau

cuvîntarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul

sfîntului Vasile», Huşi, 1931

5. Episcopul Sofian Braşoveanu, Martiri, martiriu şi mărturie după

Sfântul Vasile cel Mare, Editura Teognost, Cluj Napoca, 2005

6. Isaia Pusnicul, Douăzeci și nouă de cuvinte, Filocalia, vol. 12, Ed.

Harisma, București, 1991

7. Papadopoulos, Stelianos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Editura

Bizantină, Bucureşti, 2003

8. Rose, Ierom. Seraphim, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul

începuturilor, trad. Constantin Făgeţan, Editura Sophia, Bucureşti, 2001

9. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, trad., introd., note şi indici de Pr. D.

Fecioru, PSB. Vol. 17, EIBMBOR, București, 1986

10. Sfântul Grigorie al Nyssei, Dialog despre suflet si inviere, Scrieri,

partea a doua. Scrieri exegetice, dogmatico-polemice si morale, trad. de Pr. Prof. Dr.

Teodor Bodogae, PSB 30, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1998

11. Sfântul Grigorie Sinaitul, “Cuvinte felurite despre porunci” , Filocalia,

vol. 7, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1977

12. Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea intai, Omilii la Facere,

trad.de Dumitru Fecioru, ed. IBMBOR, București, 1987

13. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Botez, Traducere şi studiu introductiv

de Pr. Dumitru V. Georgescu, Colecţia „Comorile Pustiei", Ed. Anastasia, București,

1999

14. Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomoie cel Mare, Sfântul Ioan

Casian, Rânduielile vieţii monahale, Editura Sofia, Bucureşti, 2001

15. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.1,

ediția a doua, EIBMBOR, București, 1996

16. Vlăduca, Ion, Firmilian Gherasim, Ortodoxia și eroarea evoluționistă,

editura Scara, București, 2002