Ezra 1:1 1. În cel dintâi an. Cetatea Babilon a căzut în mâinile oştirilor persane la 16 Tişri (13 oct.), 539 î.Hr., (vezi p. 55), iar Cir însuşi a intrat în cetate la 9 Marcheşvan (29 oct.) al aceluiaşi an. Totuşi, numai la următoarea zi a Anului nou, 1 Nisan (24 martie), anul 538 î.Hr., a început întâiul an de domnie babilonian. Toate documentele anterioare acestei zile au fost datate în "anul de urcare la tron" al lui (vezi vol. II, p. 138). Iudeii, pe de altă parte, socoteau anii de domnie ai cârmuitorilor persani după propriul lor calendar. După calendarul civil iudaic, primul an întreg de la căderea Babilonului se întindea din toamna anului 538 până în toamna anului 537 î.Hr. Pentru informaţii în plus privind acest subiect, vezi p. 96, 97. Cu privire la cârmuirea lui "Dariu Medul", vezi p. 95, precum şi nota suplimentară la Daniel 6.

Decretul lui Cir de reîntoarcere a evreilor pare să fi fost emis în fosta capitală a mezilor, Ecbatana (Ahmeta), care a devenit una dintre reşedinţele de vară ale regilor persani. O copie a decretului găsit în arhivele de la Ecbatana câţiva ani mai târziu (Ezra 6,2) lasă să se înţeleagă că Cir a fost acolo cândva în primul an al său de domnie. Dovezi din arhivele contemporane ale firmei bancare "Egibi & Fiii" din cetatea Babilon arată că Cir a fost în Ecbatana în sau înainte de luna septembrie 537 î.Hr., care a fost cucerită spre sfârşitul primului an calendaristic iudaic întreg după căderea Babilonului.

Cir. Cir este forma grecească latinizată a ebraicului Koresh, care e apropiat de echivalentul persan (Kurush) şi de cel babilonian (Kurash).

Ieremia. Se face aici referire la cele două profeţii ale lui Ieremia din cap. 25,11.12; 29,10, profeţii care îl convinseseră pe Daniel că sosise vremea întoarcerii şi a refacerii (Daniel 9,2). Întrucât captivitatea babiloniană începuse în anul 605 î.Hr. (vezi la Daniel 1,1), cei 70 de ani ai profeţiilor lui Ieremia urmau să expire în anul 538, după calculul inclusiv (vezi vol. II p. 136). Prin urmare, dacă decretul lui Cir a fost emis învara sau toamna anului 537, iar iudeii s-au înapoiat în patria lor probabil în primăvara anului următor, 536, aceasta ar fi o împlinire a profeţiilor lui Ieremia (vezi p. 96, 97).

A trezit duhul. Aşa cum anterior Dumnezeu îi influenţase pe cârmuitorii păgâni (Genesa 20, 3; Daniel 2,28 etc.) să aducă la îndeplinire planurile Sale, El a lucrat acum asupra inimii lui Cir pentru a împlini profeţiile lui Isaia cu privire la acest monarh, profeţii care fuseseră făcute cu peste 150 de ani înainte (Isaia 44,28; 45,1-4.13).

Vestirea. Decretul a fost proclamat public în diferitele satrapii ale imperiului, de la hotarele Indiei în estla Marea Egee în vest şi de la Caucaz în nord până la hotarul Golfului Persic şi hotarul Egiptului în sud.

Prin scris. Decretul a fost trimis în formă scrisă şi păstrat ca informaţie permanentă într-o arhivă (vezi cap. 6,1.2). Probabil că scrisul fusese introdus în Persia de curând, deoarece dovezile arheologice arată ca rapoartele persane au fost păstrate începând cu domnia lui Cir. Proclamaţia a fost probabil emisă în limba oficială persană, în babiloniană şi în aramaică, limbă înţeleasă pe tot cuprinsul imperiului. Inscripţia de la Bechistan a lui Dariu I (vezi vol.I, p. 98, 110, 111; vol. III, p. 57) constă din inscripţii similare în persana veche, elamită şi babiloniană. S-a găsit şi o copie în aramaică.

Ezra 1:2 2. Aşa vorbeşte Cir. O formulă oficială pentru prezentarea unei proclamaţii regale, similară celor folosite în decretele regale. De pildă, inscripţia de la Bechistan (versiunea aramaică, col. iii, 1. 37) spune: "Aşa vorbeşte împăratul Darius".

Împăratul perşilor. Compară cu formula obişnuită din inscripţiile persane: "Eu sunt..., marele împărat, împăratul împăraţilor, împăratul Persiei".

Domnul, Dumnezeul cerurilor. Exact aceleaşi cuvinte se găsesc într-o petiţie aramaică făcută de iudeii din insula Elefantina de pe Nil unui guvernator persan (Cowley, Papyri Aramaici, nr. 30, liniile 3, 4), în timp ce în răspunsul slujbaşului persan adresat petiţionarilor se folosesc numai cuvintele: "Dumnezeul cerurilor" (ibid., nr. 32, rând. 3,4). Este posibil ca monoteismul iudeilor să fi mişcat pe Cir, care era zoroastrian, şi ca acesta să fi pus semnul egal între Iehova şi propriul lor zeu, Ahura-Mazda.

Mi-a dat. Cir credea cu tărie că era un trimis al cerului şi ca atare avea de îndeplinit o misiune divină. Învestita inscripţie de pe cilindrul de lut al lui Cir din Muzeul Britanic, împăratul zice: "El [dumnezeul babilonian Marduc] a cercetat cu amănuntul şi a privit [prin] toate ţările, căutând un cârmuitor drept gata de a-l conduce (în procesiunea anuală). El a rostit numele lui Cir, regele din Anşan, declarându-l cârmuitor al lumii". Cuvintele acestea, scrise pentru babilonieni, sunt atât de asemănătoare cu cele folosite în declaraţia în favoarea iudeilor încât, în combinaţie cu ceilalţi termeni tipic oficiali folosiţi, constituie o puternică dovadă a autenticităţii decretului. Singura deosebire constă din numele divinităţii lor. În proclamaţiile babiloniene a fostfolosit fireşte numele dumnezeului babilonian Marduc, în timp ce în cea scrisă pentru iudei a fost folosit numele Dumnezeului lor.

[El] Mi-a poruncit. Cuvântul "El" [în româneşte subînţeles] este subliniat. Accentul acesta se găseşte şi în traducerile greacă şi latină veche ale textului. Evident că Cir se referă la Isaia 44,28. Iosif Flavius (Antiquities, xi, 1) susţine că pasajul acesta i-a fost arătat lui Cir curând după căderea Babilonului, şi este numai firesc să se consideră că Daniel a fost cel care l-a informat pe împărat despre profeţiile cucerirea Babiloniei de către Cir şi despre rolul lui în reconstruirea Templului de la Ierusalim (vezi PK 557). În inscripţia de pe cilindrul de lut menţionată anterior, Cir susţine că a repatriat mulţi dumnezei străini pe care babilonienii îi mutaseră în capitala lor şi a reconstruit multe temple care fuseseră distruse. Având în vedere faptul că autorizarea de rezidirea a Templului din Ierusalim a fost dată în anul I al domniei lui, e probabil că înţelepciunea unei astfel de politici (PK 571, 572) l-a îndemnat pe Cir să facă acelaşi lucru pentru alte popoare supuse şi pentru dumnezeii lor. În felul acesta acţiunea împăratului legată de iudei şi Templul lor era în deplin acord cu ceea ce s-a transformat într-o politică generală de a face pe placul popoarelor care suferiseră de pe urma acţiunilor crude ale babilonienilor, ca să le câştige bunăvoinţa şi sprijinul loial ca cetăţeni ai noului Imperiu persan.

Casa. Ebr. bayith, "casă", folosit fie pentru o locuinţă omenească, fie pentru una destinată lui Dumnezeu. De aceea, bayith ar putea fi tradus aici "Templu".

În Iuda. Faptul că expresia aceasta este adăugată aici şi din nou în versetul următor reflectă caracterul oficial al documentului, care ar fi fost de aşteptat să indice amplasarea geografică exactă a Templului care urma să fie rezidit.

Vezi diagrama următoare.

Ezra 1:3 3. Din poporul Lui. Permisiunea de a se întoarce nu a fost acordată doar exilaţilor din Iuda şi Beniamin, urmaşii supuşilor fostului regat al lui Iuda luaţi robi de către Nebucadneţar. Ea îi cuprindea pe toţi cei care Îl considerau pe "Domnul, dumnezeul cerurilor" (v. 2) ca Dumnezeu al lor, îndeosebi pe urmaşii celorzece seminţii ale fostului regat de nord al lui Israel, mutate în diferite provincii ale Imperiului asirian în secolulal VIII-lea î.Hr.. Potrivit cu 1 Cronici 9,3, membri ai câtorva din seminţiile din nord trăiau pe atunci la Ierusalim.

Dumnezeul lui să fie cu el. Bunătatea lui Cir, lăudată de mulţi autori clasici (Aeschylus, Herodot, Xenofon, Plutarch, Diodor, Cicero şi alţii), se reflectă în cuvintele acestea. Măreţia lui Cir constă în toleranţa şi mărinimia manifestate de popoarele supuse. Fără îndoială că influenţa lui Daniel şi profetizarea lui Isaia cu privire la el au avut un rol însemnat în alcătuirea politicii lui imperiale (vezi PK 557).

Este adevăratul Dumnezeu. Comentatorii şi traducătorii Bibliei au păreri diferite în privinţa acestei propoziţii şi a celei următoare. Unii au luat-o ca o recunoaştere a lui Cir că Iehova este unicul Dumnezeu adevărat şi au comparat-o cu o mărturisire asemănătoare a lui Nebucadneţar (Daniel 6,26). Alţii o leagă de propoziţia următoare şi spun: "El este Dumnezeul care e în Ierusalim". Aceasta ar arăta că Cir Îl considera pe Iehova doar un dumnezeu local.

Tratând expresia "el este Dumnezeul" ca parantetică şi traducând 'asher prin "care" se transmite ideea că propoziţia "care este în Ierusalim" se referă la "Templu". Cu toate acestea, ebraica spune clar: "el este dumnezeul care este în Ierusalim", aşa cum fac şi LXX, Vulgata şi alte versiuni antice. Dacă totuşi trebuie să se folosească paranteze, ele trebuie să cuprindă întreaga afirmaţie ca un tot unitar. În plus, cuvântul 'asher

poate fi tradus prin "ce" sau "care", aşa după cum o cere contextul.

S-ar putea ca, asemenea lui Nebucadneţar (Daniel 2,47; 3,28; 4,37) şi Dariu (Daniel 6,26), Cir să fi ajuns să-L recunoască pe adevăratul Dumnezeu (vezi PK 537), dar textul ebraic, cel puţin aşa cum îl avem astăzi, nu permite ca expresia din Ezra 1,3 să fie construită ca o dovadă în acest sens. S-a găsit un document în care Cir, adresându-se babilonienilor, vorbeşte despre dumnezeul lui Marduk exact în aceleaşi cuvinte pe care le foloseşte aici cu privire la Dumnezeul iudeilor. Totuşi, vezi PK 557.

Ezra 1:4 4. Oriunde locuiesc. [Oricine rămâne, KJV]. Adică iudeii care aleg să rămână în exil (vezi PK 559). Ceicare intraseră cu succes în afaceri de vreun fel sau altul ar fi fost înclinaţi să rămână. Era numai drept ca ei să sprijine pe fraţii lor care se întorceau, prin contribuţii financiare însemnate.

Daruri de bunăvoie. Se acorda permisiunea ca iudeii să colecteze contribuţii financiare de la prietenii lor păgâni pentru Templul ce urma să fie construit la Ierusalim. E vrednic de observat că felul de exprimarea publică a decretului lui Cir conţine acest apel către cetăţenii imperiului fără a se menţiona că acesta luase măsuri pentru rezidirea Templului din fonduri publice, aşa cum se afirmă în copia decretului păstrat în arhivelecârmuirii din Ecbatana (vezi la cap. 6,2). Motivul este evident. Dacă proclamaţia ar fi menţionat subvenţia regală, puţini oameni s-ar fi simţit îndemnaţi să contribuie personal la lucrarea aceea. Neştiind că guvernul ţării plătea o parte din costuri, mulţi păgâni care aveau relaţii de prietenie cu iudeii ar fi putut să fie mai dispuşi să-şi aducă aportul lor personal.

Ezra 1:5 5. Capii de familie. [Mai marii părinţilor, KJV.]. Aceştia erau capii de familie ereditari, a căror autoritate era recunoscută (vezi la Exod 3,16). Cu toate că permisiunea de reîntoarcere fusese astfel alcătuită încât să-i cuprindă pe toţi credincioşii în Iehova, numai două seminţii, Iuda şi Beniamin, sunt menţionate în mod specific. Membrii celorlalte seminţii, dacă erau vreunii, trebuie să fi fost în minoritate.

Al căror duh l-a trezit Dumnezeu. Numai o minoritate dintre exilaţi s-a întors. Chiar şi multe dintre grupele de familii din Iuda şi Beniamin au ales să rămână în ţara adopţiei lor. Mulţi ajunseseră onoraţi şi bogaţi în Babilonia, aşa cum arată rapoartele cuneiforme, şi nu erau dispuşi să părăsească tot ce agonisiseră prin muncă grea în decursul anilor în schimbul unui viitor nesigur într-o ţară pustie, Iudea. Pentru motivul acesta s-au făcut mai târziu eforturi din nou pentru a readuce înapoi în Iudea pe alţii care rămăseseră pe loc cu prilejul acţiunii iniţiale de întoarcere (vezi Ezra 7,7; Zaharia 6,10). Prima grupă dispusă să rişte totul pentru ţara şi pentru Dumnezeul lor a fost alcătuită din patrioţi şi zeloţi şi poate din unii care nu aveau nimic de pierdut dacă se întorceau şi care şi-ar fi putut îmbunătăţi viaţa înapoindu-se în fosta lor patrie. Cei care au rămas pe loc poate că şi-au îndreptăţit decizia citind îndemnul lui Ieremia, dat cu mai bine de o jumătate de secol înainte, şi anume acela de a zidi case, de a sădi grădini, de a întemeia familii şi de a dovedi un interes activ pentru binele ţării exilului lor (Ieremia 29,4-7). Cei care au renunţat să se întoarcă în Palestina au constituit nucleul comunităţilor puternice şi influente care au existat în Babilonia pe tot parcursul istoriei viitoare până în timpuri foarte recente.

Ezra 1:7 7. Uneltele. Toate uneltele [vasele, KJV] enumerate sunt de aur şi de argint. Întrucât multe dintre uneltele Templului erau de bronz (2 Regi 25,14; vezi la Exod 25,3), este clar că Cir le-a înapoiat doar pe acelea care fuseseră dedicate zeităţilor babiloniene şi ca atare păstrate mai mult de jumătate de secol de la sosirea lor de la Ierusalim. Se pare că uneltele care nu fuseseră făcute din metale preţioase nu fuseseră păstrate.

Acest act generos din partea lui Cir nu a fost un caz izolat. Împăratul menţionează în inscripţia de pe cilindrul de lut din Muzeul Britanic amintit anterior (vezi la v. 2) că au trimis înapoi, la locul cuvenit, mai multe obiecte de cult luate anterior de babilonieni.

Ezra 1:8 8. Mitredat. Un nume persan care apare şi ca Mitradati într-un document cuneiform de pe timpul lui Araxerxe I.

Vistiernicul. [Tezaurarul, KJV]. Ebr. gizbar, "tezaurar", aflat numai aici şi în cap. 7,21. Gizbar este un cuvânt de împrumut persan aflat şi în forma babiloniană, ganzabaru. Folosirea acestuia şi a altor cuvinte de origine persană în cartea lui Ezra arată că documentul original a fost scris pe vremea Imperiului persan, probabil de un contemporan al evenimentelor descrise.

Şeşbaţar, voievodul lui Iuda. Şeşbaţar, numit "dregător" în cap. 5,14, este identificat de mulţi învăţaţi cu Zorobabel (vezi cap. 3,8; 5,16; EGW, RH, 28 martie 1907). El e numit "voievodul lui Iuda", un titlu pe care îl avea şi Zorobabel, ca nepot al regelui Ioiachin (1 Cronici 3,17-19). Nu era ceva neobişnuit pentru nobilii iudei din exil să poarte două nume (vezi Daniel 1,7). Se consideră că numele Şeşbaţar vine de la babilonianul Shamash-abal-uşur.

Ezra 1:9 9. Treizeci. Este de observat că lista de obiecte a uneltelor Templului dată în v. 9 şi 10 dă un total de 2.499 în loc de 5.400, cifra dată în v. 11. Este posibil ca lista de obiecte să fie numai parţială şi ca Ezra să nu fi intenţionat să le adauge până la totalul dat. Totuşi, ultimul punct de pe listă pare să cuprindă toate celelalte unelte care nu fuseseră puse pe listă şi probabil ar trebui să completeze diferenţa dintre totalul articolelor precedente şi totalul general al tuturor acestora. Toate manuscrisele şi versiunile vechi ebraice sunt de acord cu cifrele date în KJV. E vrednic de observat, totuşi, că un pasaj paralel din cartea apocrifă 1 Esdras (cap. 3,13.14) evită acest conflict aparent punând pe listă 1.000 de "pahare de aur" în loc de 30, cum sunt date aici,şi 2.410 "potire... de argint" în loc de numai 410, ca în v. 10. În rest, cifrele sunt aceleaşi. Totalul general, aşa cum e dat în 1 Esdras 2,14, este 5.469, suma cifrelor pentru diferitele articole care sunt redate acolo. Unii au sugerat că cifrele din 1 Esdras au fost deliberat alterate pentru a evita conflictul aparent din Ezra 1,9-11. Tot ce se poate spune este că dovezile sunt îndestulătoare pentru a da problemei o soluţie clară.

Lighene. Ebr. 'agarţelim, "coşuri", un cuvânt cu înţeles nesigur. LXX, Vulgata şi Siriaca redau traducerea "lighean", care a fost adoptată de diferite versiuni moderne.

Cuţite. Ebr. machalaph, un cuvânt găsit numai aici în VT şi cu înţeles nesigur. Contextul sugerează că este vorba de un vas oarecare.

Ezra 1:10 10. Potire. Ebr. kphor, "ceaşcă mare" sau "pahare", cum este şi în Ezra 8,27, sau "potire", ca în 1 Cronici 28,17. Cuvântul acadian înrudit kaparu înseamnă şi "ceaşcă".

Ezra 1:11 11. Toate lucrurile. [Toate vasele, KJV]. Vezi la v. 7. Probabil că multe dintre aceste "vase" au fost printre acelea pe care Belşaţar le-a profanat la petrecerea din noaptea când a căzut Babilonul (Daniel 5,3). Folosirea necuviincioasă a acestor unelte sacre şi spiritul sfidător care a influenţat un astfel de act au constituit dovada vizibilă că Babilonul nu avea să mai răspundă soliilor divine de călăuzire şi că avea să refuzesă-i elibereze pe robii iudei ca aceştia să se poată întoarce în patria lor, aşa cum plănuise Dumnezeu (Daniel 5,1-4.21-23).Ca urmare, împărăţia a fost dată altui popor care urma să se integreze în planul divin (v. 25-31).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1-4 PK 558

2.3 TM 203

5 PK 599

5-11 PK 559

Ezra 2:1 1. Oamenii din ţară. [Copiii provinciei, KJV]. În timp ce cetatea Babilon era una din capitalele Imperiului persan, iar ţinutul său era o satrapie sub administraţia unui satrap, Iudea era o provincie. Folosirea

acestei expresii este dovada că autorul era familiarizat cu situaţia politică a timpului.

Fiecare în cetatea lui. La întoarcerea lor exilaţii s-au aşezat nu numai în Ierusalim, ci şi în târgurile şi satele învecinate, precum Ierihon, Tecoa, Gabaon, Miţpa şi în alte câteva localităţi (vezi Neemia 3,2-19; 11,20-35).

Ezra 2:2 2. Zorobabel. Conducătorul politic al exilaţilor care se întorceau. În cap. 3,2 şi în alt loc el este numit fiul lui Şealtiel. Totuşi în 1 Cronici 3,19 el este enumerat printre fiii lui Pedaia, un frate al lui Şealtiel. Această nepotrivire aparentă poate fi explicată admiţând o căsătorie de levirat (vezi la Deuteronom 25,5-10) între văduva fără copii a lui Şealtiel şi fratele său Pedaia, al cărui prim copil dintr-o astfel de căsătorie ar fi fost considerat moştenitor al lui Şealtiel (vezi la Matei 1,12). Zorobabel, chiar dacă este fiul lui Pedaia, este numit fiul lui Şealtiel în cea mai mare parte dintre pasajele care se referă la el. Faptul că în singurul loc unde Zorobabel este numit fiul lui Pedaia, Şealtiel apare fără copii, deşi mai mare ca fratele său Pedaia, sprijină teoria unei căsătorii de levirat.

Hagai (cap. 1,1) vorbeşte despre Zorobabel, un nepot al regelui Ioiachin, ca guvernator al lui Iuda. În felul acesta, Cir l-a numit pe urmaşul unui fost rege al lui Iuda să cârmuiască în numele împăratului persan, o alegere cu care Cir considera că i-a mulţumit pe iudei. El se aştepta ca aceştia, în mod natural, să fie mai dispuşi să-l slujească pe unii dintre proprii lor prinţi decât pe un străin.

Iosua. Yeshua' este forma aramaică a numelui ebraic care de obicei se traduce prin "Iosua". Acest Iosua a fost conducătorul spiritual al exilaţilor care s-au întors, "marele preot" din Hagai 1,1 şi Zaharia 3,1. La el se face referire şi în Ezra 3,2; Neemia 12,1 etc. Acesta era un urmaş direct din Aaron prin tatăl său, Ioţadac, mare preot pe vremea captivităţii lui Nebucadneţar (1 Cronici 6,3-15; Ezra 3,2). Iosua s-a născut probabil în exil, întrucât a trăit să vadă terminarea construirii Templului, la 20 de ani după revenirea la Ierusalim.

Astfel, doi bărbaţi din vechea nobilime iudaică au fost în fruntea reabilitării lui Iuda, unul, urmaş al vechii casa domnitoare, în calitate de conducător politic numit şi celălalt, un fiu al ultimului mare preot dinainte de robie, în calitate de conducător spiritual. S-ar putea ca numele lor să fi fost sugerate lui Cir de un sfetnic de încredere, ca de pildă Daniel, şi fără îndoială că ambii au fost aleşi datorită caracterului lor curat şi pentru că se bucurau de încrederea poporului lor.

Neemia. Slujba celorlalţi zece conducători aici enumeraţi este necunoscută, întrucât numele lor nu mai apare decât în lista copie din Neemia 7. Se poate ca ei să fi fost bătrânii amintiţi adesea în pasaje ulterioare (vezi cap. 5,5.9 etc.).

Numărul bărbaţilor. Lista următoare de exilaţi arată importanţa pe care iudeii o dădeau listelor de strămoşi. Deşi transportaţi în Babilonia în cele mai mizerabile condiţii ce se puteau imagina, se pare că mulţi au izbutit să-şi păstreze documentele genealogice. Unii, totuşi, nu au reuşit la fel de bine şi nu şi-au putut dovedi originile (v. 59).

Numărul persoanelor din diferitele grupe de familii indicat aici diferă uşor de acela al unei listă duplicat pe care Neemia a folosit-o după aproximativ un secol ca să-l ajute la recolonizarea Ierusalimului. Dintre cele 42 de cifre date de Ezra (v. 3-60) 18 diferă de cifrele corespunzătoare din Neemia 7. Deosebirile sunt mici şi pot fi explicate dacă se admite că listele au fost alcătuite la momente diferite şi că într-un interval de timp numărul populaţiei variază datorită morţilor şi naşterilor sau altor cauze.

Ezra 2:3 3. Fiii lui Pareoş. Marea familie a lui Pareoş, cu 2.172 de bărbaţi, stă pe primul loc, aşa cum face din nou în lista corespunzătoare din Neemia 7. Numele Pareoş înseamnă "purice". Nu se ştie cum a ajuns familia aceasta să adopte numele acesta, dar e o realitate că şefii de triburi arabe poartă adesea nume de animale, precum şopârlă, gazelă, chiţoran. Tot astfel un conducător iudeu de seminţie ar fi putut să ia numele de "purice", un nume pe care îl adoptase cândva David, la modul figurat (1 Samuel 24,14; 26,20).

Ezra 2:4 4. Şefatia. O veche familie, al cărei nume înseamnă "Iehova a judecat". Numele acesta apare deseori începând de pe vremea lui David.

Ezra 2:5 5. Arah. Numele acesta, care înseamnă "El a rătăcit", este atestat doar într-un singur loc în altă parte caacela al unui om din seminţia lui Aşer (1 Cronici 7,39). Totuşi, numele se găseşte în documente babiloniene şi este posibil să fi fost adoptat în timpul exilului.

Ezra 2:6 6. Pahat-Moab. Cea mai numeroasă familie, cu 2.812 bărbaţi. Numele înseamnă "guvernator al Moabului", fapt ce sugerează că un fost cap de familie guvernase Moabul pe vremea când ţara aceea era supusă lui Iuda.

Ezra 2:7 7. Elam. Numele acesta este atestat în 1 Cronici 8,24; 26,3.

Ezra 2:8 8. Zatu. Nu se ştie nimic nici despre numele acesta şi nici despre cel următor, Zacai (v. 9).

Ezra 2:10 10. Bani. Numele acesta apare în rapoarte ebraice de pe vremea lui David (2 Samuel 23,36).

Ezra 2:11 11. Bebai. Un nume babilonian. Familia aceasta fie fusese înfiinţată de curând, fie îşi schimbase numele evreiesc într-unul babilonian în timpul exilului.

Ezra 2:12 12. Azgad. Numele acesta nu se mai regăseşte nicăieri. Este posibil ca membrii familiei să fi provenit din transiordanianul Gad, care se unise cu multă vreme în urmă cu seminţia lui Iuda. Cea mai mare diferenţă numerică între listele lui Ezra şi Neemia apar aici, când Ezra dă cifra 1.222 şi Neemia (cap. 7,17) 2.322. S-ar putea ca un copist de mai târziu să poarte răspunderea acestei nepotriviri aparente.

Ezra 2:13 13. Adonicam. Numele atestat doar aici înseamnă "Domnul meu se ridică".

Ezra 2:14 14. Bigvai. Un nume persan; Bagoas, în rapoartele greceşti. Un guvernator persan cu numele acesta a stăpânit peste Iudea către finele secolului al V-Lea î.Hr. Această mare familie de 2.056 de oameni care se întorceau cu Zorobabel ar fi putea să ia numele de Bigvai în cinstea perşilor. Este posibil ca familia aceasta să fi venit dintr-un ţinut care se învecina cu Persia şi să fi fost favorabilă politicii persane. Iudeii au fost totdeauna foarte adaptabili.

Ezra 2:15 15. Adin. Toate numele din versetele 15-19 sunt ebraice, totuşi necunoscute.

Ezra 2:20 20. Ghibar. După cele 17 familii de seminţii enumerate în v, 3-19, urmează 15 grupe, clasificate după cetăţi sau sate. [În trd. Cornilescu, lista familiilor continuă până la v. 21, inclusiv]. Amplasarea lui Ghibar e necunoscută. Lista lui Neemia are aici Gabaon (Neemia 7,25).

Ezra 2:21 21. Betleem. În Iuda, la sud de Ierusalim, acum numit Beit Lahm.

Ezra 2:22 22. Netofa. O cetate în apropiere de Betleem, a cărui amplasare exactă nu este cunoscută. De

asemenea, nu e clar motivul pentru care cei din Netofa, Anatot, Micmaş, Betel şi Ai (v. 23,27 şi 28) sunt numiţi "oameni", iar toţi ceilalţi sunt numiţi "fii".

Ezra 2:23 23. Anatot. O cetate levitică în Beniamin, acum Râs eţ Kharrubeh, aproape de 'Anata, la 4,8 nord-est de Ierusalim. Pe vremuri fusese cetatea de obârşie a profetului Ieremia (Ieremia 1,1). Cu privire la termenul "oameni", vezi la v. 22.

Ezra 2:24 24. Azmavet. O cetate la nord de Anatot, acum numit Hizmeh.

Ezra 2:25 25. Chiriat-Arim. De obicei numit Chiriat-Iearim, acum Tell el-Azher, cam la 12 km vest-nord-vest de Ierusalim.

Chefirei. Acum Tell Kefireh, la nord de Chiriat-Iearim.

Beerotului. Pe drumul care duce de la Ierusalim spre nord. Beerot a fost ipotetic identificat cu Râs eţ-Ţahuneh, aproape de Betel.

Ezra 2:26 26. Ramei. Probabil er-Râm, la 8,8 km nord de Ierusalim.

Ghebei. Cunoscută azi ca Jeba', la răsărit de Rama (vezi la 1 Samuel 13,3).

Ezra 2:27 27. Micmaş. Acum Mukhmâs, la nord-est de Gheba. Cu privire la termenul "oameni", vezi la v. 22.

Ezra 2:28 28. Betel. Acum Beitîn. Cu privire la termenul "oameni", vezi la v.22.

Ai. Ai a fost identificat cu et-Tell, la est de Betel, unde s-au făcut săpături arheologice între 1933-1935. Identificarea este probabil corectă în ce priveşte cetatea Ai postexilică, cu toate că în ceea ce priveşte localizarea cetăţii de pe vremea lui Iosua există îndoieli (vezi la Iosua 7,2).

Ezra 2:29 29. Nebo. Acum Nuba, aproape de Aijalon, care se află la aproape 19 km vest-nord-vest de Ierusalim.

Ezra 2:30 30. Magbiş. O localitate necunoscută din Palestina centrală.

Ezra 2:31 31. Celuilalt Elam. Având în vedere că un Elam este menţionat printre familii (v.7), e nesigur dacă aici denumeşte o localitate sau o familie.

Ezra 2:32 32. Harim. Şi numele acesta a fost considerat în general ca aparţinând unei cetăţi tribale şi nu unei localităţi. Un nume de persoană, Harimma', apare în rapoarte babiloniene din sec. al V-lea, indicând că această familie era una din cele care adoptaseră nume străine în timpul exilului.

Ezra 2:33 33. Lod, Hadid şi Ono. Aceste trei locuri se află la 40 km nord-vest de Ierusalim. Lod este numit Lida în NT, iar acum poartă numele Ludd. Hadid, acum el- Hadîtheh, se află cam la 5,6 km est-nord-est de Lod, întimp ce Ono, acum Kefr'Ana, se află cam la 8 km nord de Lod.

Ezra 2:34

34. Ierihonului. Cetatea aceasta se află în valea Iordanului şi a fost în general identificată cu Tell es-Sulţân,vecin cu modernul Ierihon (vezi vol. 1, p.124; vol. II, p.42).

Ezra 2:35 35. Senaa. E interesant că la sfârşitul listei tuturor familiilor şi grupelor de cetăţi se află cea mai mare familie - 3.630 de oameni - cu numele curios de "fiii lui Senaa". Faptul că grupa aceasta este amintită la urmă de tot s-ar putea să arate că ea era socotită ca mai puţin însemnată decât celelalte. Datorită terminaţiei lui feminine numele a fost socotit că reprezintă o cetate; dar ar fi fost ceva cu totul neobişnuit să fi existat o cetate atât de mare fără să fie menţionată niciodată. Cum s-ar fi putut ca o astfel de localitate să dispară fără să lase nici o urmă? De aceea, unii comentatori consideră că e numele unei familii. Dar dacă e aşa, de ce să fieea menţionată singură, la sfârşitul unui grup de cetăţi, în ciuda marelui ei număr? De aceea pare acceptabil să se considere că cei 3.630 de "fii ai lui Senaa" formau o categorie de oameni dintr-o castă inferioară, aşa cum au sugerat Meyer şi Kittel. Numele Senaa apare de asemenea în diferite forme în Neemia 11,9 şi 1 Cronici 9,7.

Unii cred că este posibil ca acest nume să fi fost dat celor care nu şi-au putut demonstra obârşia şi care nu aparţineau unei bresle meşteşugăreşti, precum spiţerii [neguţătorii de miresme, trd. G. Gal.] sau aurarii. Separe că nu aveau un loc stabil în societate, fără obârşie de neam sau drepturi moştenite. O soartă comună îi unea. Este posibil să nu le fi mers bine în Babilonia şi să se fi întors în număr mare, cu nădejdea unor oportunităţi mai bune în Palestina.

Vezi imaginea următoare.

Ezra 2:36 36. Preoţii. Dintre preoţi, patru familii cu un total de 4.289 de oameni s-au întors la Ierusalim şi alte trei familii care nu şi-au putut dovedi calitatea de preoţi (v. 61-63). Trei dintre familiile legitime de preoţi şi-au dovedeau descendenţa din căpetenii ale cetelor preoţeşti în timpul domniei lui David, şi anume Iedaia, Harim şi Imer (1 Cronici 24,7.8.14). Cealaltă familie îşi avea obârşia într-un anume Paşhur, despre care nu se ştie nimic în plus. Nici o persoană biblică cu numele acesta nu poate fi strămoşul acestei familii.

Cele patru familii de exilaţi menţionate în lista aceasta erau reprezentanţii principali ai preoţiei pe vremea lui Ezra şi 80 de ani mai târziu, când toate patru sunt menţionate pe lista celor care luaseră femei străine (Ezra 10,18-22).

Ezra 2:40 40. Leviţii. E surprinzător de observat că dintre categoriile eclesiastice inferioare s-au întors atât de puţini, doar 74 de leviţi, 128 de cântăreţi, 139 de uşieri, 392 de alţi slujitori ai Templului, un total de 733 de oameni în comparaţie cu peste 4.000 de preoţi care s-au întors din exil.

Din istoria regatului lui Iuda cunoaştem că slujba la Templu nu şi-a păstrat mereu caracterul sacru şi cămulţi din slujitorii Templului aveau legături cu cultul păgân al înălţimilor (vezi la Judecători 5,18) care fuseseră înfiinţate pretutindeni prin ţară. Toate acestea au fost nimicite de Iosia ca parte a lucrării lui de reformă (2 Regi 23,5.8.13), iar preoţii lor, aduşi la Ierusalim. Dar li se refuzase un loc în sanctuar şi la altarul Templului şi, pe cât se pare, li s-a permis să îndeplinească doar cele mai de rând munci (vezi la 2 Regi 23,9).

Ezechiel se referă la purtarea rea a personalului Templului de dinainte de exil, dar preoţii din neamul luiŢadoc se pare că s-au păstrat relativ neatinşi de idolatrie. În serviciul la Templului care i-a fost arătat lui Ezechiel în viziune, aceştia urmau să slujească în calitate de preoţi. Fraţilor lor levitici urma să li se îngăduie să îndeplinească doar munci de rând în Templul cel nou. Astfel, leviţii nu se puteau aştepta la locuri de cinste. De aceea, cei mai mulţi dintre ei au preferat probabil să rămână în exil.

Un alt motiv posibil pentru micul număr de leviţi care s-au întors ar fi faptul că relativ puţini dintre ei fuseseră luaţi în exil. La început, Nebucadneţar a deportat doar slujbaşii superiori, nobilimea şi forţele armate.Leviţii nu aparţineau nici uneia dintre categoriile acestea - cel puţin pe vremea lui Iosua - şi prin urmare se poate să nu fi fost deportaţi în număr aşa de mare precum preoţii. Dacă numai puţini leviţi erau în exil, numărul celor care se întorceau urma să fie la fel de mic.

Ezra 2:41 41. Cântăreţi. O categorie specială de leviţi. E reprezentată doar o familie, aceea a lui Asaf, unul dintre cântăreţii de frunte de pe timpul lui David (1 Cronici 6,39.43; 16,5.6). Nu se ştie ce s-a petrecut cu urmaşii celorlalţi responsabili muzicali menţionaţi în titlurile Psalmilor şi în alte pasaje biblice.

Ezra 2:42 42. Uşierilor. O altă profesie cunoscută de pe vremea lui David. Templul, cu multele lui săli, uşi şi curţi, mai ales cu prilejul sărbătorilor anuale, avea nevoie de o forţă poliţienească specială pentru menţinerea ordinii şi a siguranţei.

Ezra 2:43 43. Slujitorii Templului. [Netinimi, KJV]. Cuvântul tradus astfel vine din rădăcină nathan, "a da", şi înseamnă "cei daţi", probabil cu sensul de a fi devotaţi sau dedicaţi sanctuarului. De pe timpul lui Iosua (Iosua9, 27), străinii fuseseră folosiţi pentru tipul cel mai umil de lucrare în slujba Templului. Este posibil ca din când în când la grupa aceasta de slujitori ai Templului să fi fost adăugaţi prizonieri de război (vezi Ezra 8,20).Slujitorii care s-au înapoiat aparţineau unui număr de 35 de familii.

Ezra 2:55 55. Robilor lui Solomon. Se pare că regele Solomon a înmulţit personalul de serviciu la Templu, întrucât noile clădiri cereau mult mai multă atenţie (1 Regi 9,20.21; 2 Cronici 8,7.8). Deoarece constituiau categoria cea mai puţin importantă de lucrători eclesiastici, ei sunt menţionaţi aici ultimii. Ei trăiau în localităţiizolate sau în propriile lor cartiere din Ierusalim şi, deşi, nu erau israeliţi, fuseseră de acord să ţină toată legea (vezi Neemia 10,29-31). Legea deuteronomică cerea ca ei să fie consideraţi ca parte a adunării lui Israel (Deuteronom 29,10-13: Exod 20,10) şi erau trataţi ca atare. Zece familii dintre "robii lui Solomon" s-au înapoiat împreună cu Zorobabel.

Ezra 2:58 58. Toţi slujitorii Templului. [Toţi Netinimii, KJV]. Slujitorii (v. 43-54) şi "robii lui Solomon" (v. 55-57) erau se pare atât de strâns înrudiţi în ce priveşte originea şi lucrarea încât numărul lor este dat ca şi cum ar fi fost un singur grup. Se dă un total de 45 de familii, având în medie fiecare opt oameni. Se observă că, dintr-un motiv necunoscut, familiile lor erau mult mai mici decât acelea ale iudeilor veritabili. Mai târziu, pe vremea lui Ezra, s-au mai întors încă 220 de slujitori ai Templului (cap. 8,20). Trebuie să fi venit veşti în Babilonia că cei care se întorseseră cu Zorobabel găsiseră servicii bune în slujba Templului. De aceea, mulţi alţii au fost dispuşi să rupă legăturile lor cu Mesopotamia şi să se întoarcă în Palestina.

Ezra 2:59 59. Tel Melah. Amplasarea tuturor celor patru localităţi mesopotamiene menţionate în textul acesta este necunoscută. Din aceste patru locuri au venit 652 de bărbaţi (v. 60) care făceau parte din trei familii care nu au putut să prezinte dovada că erau urmaşi ai vechilor iudei. Dacă strămoşii lor fuseseră locuitorii legitimi ai Iudeii pe vremea lui Nebucadneţar, poate că au avut parte de un tratament dur special, fie în timpul călătoriei lor spre Babilonia, fie ca sclavi după sosirea lor, şi în consecinţă şi-au pierdut toate documentele lor de identificare (vezi la v. 2).

Ezra 2:61 61. Preoţilor. Trei familii care s-au întors pretindeau că aparţin clasei preoţeşti, dar nu puteau să prezinte dovezi valide. Guvernatorul nu le-a permis să slujească în calitate de preoţi până când un mare preot nu avea să obţină o hotărâre divină apelând la Urim şi Tumim. E ciudat că numărul acestor preoţi nu e dat nici în lista aceasta, nici în aceea din Neemia 7.

Hacoţ. E posibil ca această familie să fi putut mai târziu să îşi dovedească drepturile preoţeşti, deoarecegăsim pe un anume "Meremot, fiul lui Urie, fiul lui Haţoc" luând parte la construirea zidurilor cetăţii pe vremea lui Neemia (Neemia 3,4.21). Ezra (cap. 8,33) îl numeşte simplu "Meremot, fiul lui Urie, preotul". Se pare că fie membrii acestei familii şi-au găsit documentele de acreditare, fie au strâns alte dovezi că strămoşii lor fuseseră preoţi, fie Urim şi Tumim descoperiseră voia lui Dumnezeu cu privire la ei.

Ezra 2:63 63. Dregătorul. [Tirşata, KJV]. De la persanul tarshta, un titlu onorific pentru guvernatorul unei provincii, echivalent cu "excelenţa sa". Sensul lui literal este "cel temut".

Urim şi Tumim. Vezi la Exod 28,15.30. Este clar că Zorobabel anticipa că puterea de a obţine răspunsuri directe de la Dumnezeu prin intermediul lui Urim şi Tumim, aşa cum fusese în perioada pre-exilică,urma să fie restabilită de îndată ce noua adunarea avea să fie din nou înfiinţată şi slujbele la Templu reluate. Nu se ştie dacă aşteptarea aceasta a fost împlinită.

Ezra 2:64 64. Toată adunarea. Suma totală a cifrelor date în versetele precedente este de 29.818, în timp ce numărul total al exilaţilor care s-au întors este dat ca fiind 42.360. Astfel, este evident că, în afara celor enumeraţi mai sus, trebuie să fi existat şi alţi 12.542. Întrucât numărul de 12.542 este prea mare pentru cele trei familii de preoţi ale căror număr nu este dat (vezi la v. 61), sugestia că acestea erau femei trebuie să fie considerată ca o soluţie posibilă a problemei. Numărul lor relativ mic - în comparaţie cu numărul bărbaţilor care s-au întors - poate fi explicat admiţând că mulţi şi-au lăsat familiile la rudele lor din Babilonia, până când au putut avea locuinţe pentru acestea în Palestina. Probabil că femeile urmau să vină la soţii lor într-o caravană, de îndată ce situaţia din Palestina ar fi făcut călătoria recomandabilă. Întrucât, în versetele următoare, sunt adăugaţi roabele şi robii, cântăreţele, precum şi cântăreţii, pare sigur că soţiile cetăţenilor liberi nu au fost trecute cu vederea. Prin urmare, trebuie să înţelegem cele 42.360 de persoane trecute pe listă ca reprezentând numărul total de cetăţeni care s-au întors, bărbaţi, femei şi personal eclesiastic.

Ezra 2:65 65. Afară de robii şi roabele lor. După enumerarea tuturor iudeilor, cum şi a acelora care pretindeau că aparţin adunării, sunt menţionaţi 7.337 de robi, bărbaţi şi femei. Faptul că ei nu erau iudei este evident nu numai din poziţia lor socială, dar şi din locul pe care-l ocupă în lista aceasta, după ce fusese prezentat totalul "întregii adunări". E surprinzător de descoperit că în cei 50 de ani ai captivităţii lor unii iudei îşi îmbunătăţiseră poziţia socială atât de mult încât îşi luaseră robi, unul la fiecare al şaselea iudeu.

Cântăreţi şi cântăreţe. Unii au considerat că aceşti artişti neiudei urmau să sporească numărul relativ mic al cântăreţilor levitici (vezi la v. 41). Totuşi, lucrul acesta este puţin probabil. Unii comentatori consideră că erau trupe de amuzament. Când israeliţii au părăsit Egiptul, cu aproximativ o mie de ani în urmă, o "mulţime de oameni de tot soiul", neisraeliţi, i-a însoţit (Exod 12,38), iar în pustie au constituit pricina multor necazuri (Neemia 11,4). N-ar fi surprinzător de descoperit că, părăsind Babilonia, iudeii au fost însoţiţi de astfel de oameni.

Ezra 2:66 66. Cai. Un număr total de 8.136 de animale de călărit şi de povară este pus pe listă ca însoţind expediţia. Întrucât doreau să călătorească repede, cei care s-au întors nu au luat oi, capre sau vite. Cei care aveau animale de felul acesta în Babilonia probabil că le-au vândut şi au luat banii cu ei.

Ezra 2:68 68. La venirea lor. Scriitorul nu spune nimic despre călătorie (vezi la Genesa 24,7.62), cu toate că trebuie să fi durat câteva luni. Nu este precizată ruta, deşi topografia Orientului Apropiat lasă loc pentru puţine incertitudini în privinţa aceasta (vezi la Genesa 12,5). Caravana s-a urmat probabil malurile Eufratului până la paralela 36 sau a mers prin vechea ţară a Asiei până la Arbela, apoi a urmat cursul aproximativ al actualei graniţe turco-siriene, până a ajuns la Eufrat. De acolo a fost străbătut pustiul dintre Eufrat şi râul Orontes, cu oaza Aleppo ca loc de oprire, la mijlocul drumului prin deşert. Ajungând la Orontes probabil că a urmat cursul râului acestuia până la izvoarele lui şi apoi a traversat Beqa', valea dintre munţii Liban şi Anti-Liban, până a ajuns la cursul superior al Iordanului, după care a intrat în Palestina. Aceasta era ruta pe care o urmaseră cândva cele mai multe armate ale asirienilor şi babilonienilor şi pe care părinţii şi bunicii captivi ai acestei cete se pare că o parcurseseră în direcţia opusă cu o jumătate de secol în urmă (vezi Ieremia 39,5-7; 52,9.10.26.27).

Timpul plecării a fost probabil primăvara anului 526 î.Hr. (vezi la cap. 1,1) şi s-a ajuns la Ierusalim probabil în vara aceluiaşi an. Optzeci de ani mai târziu lui Ezra şi caravanei lui le-au trebuit aproape patru luni

ca să ajungă la Ierusalim (cap. 7,8.9; 8,31) şi pare rezonabil să se considere că şi călătoria lui Zorobabel a durat tot atât.

Au adus daruri de bunăvoie. Sosind pe locul vechiului Templu, membrii expediţiei au ţinut un serviciu de mulţumire, în care capii de familii şi poporul au adus daruri pentru plănuita rezidire a clădirii Templului în sumă de 61.000 darici de aur şi 5.000 de mine de argint.

Aceasta era cu siguranţă o sumă impresionantă pentru o ceată de oameni care îşi recăpătaseră libertateade curând. Un spirit de dărnicie trebuie să-i fi luat în stăpânire, ca acela care a cuprins pe popor la construirea cortului întâlnirii la Sinai (vezi Exod 36,5-7). Ei ştiau cum Dumnezeu Îşi împlinise făgăduinţele prin profeţi şi erau gata să facă un sacrificiu pentru a reînfiinţa Templul şi slujba lui.

Dumnezeu a oferit totdeauna poporului Său ocazii de a da din mijloacele încredinţate lor. Nu există remediu mai bun pentru spiritul de egoism, care contaminează în mod firesc inima omului, decât să răspundă cu mărinimie chemările pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu pe pământ şi să-i ajute pe semenii lor. Aceia care Îl iubesc cu adevărat pe Dumnezeu vor cultiva spiritul dărniciei (vezi 2 Corinteni 9,6.7).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

64.65 PK 598

64-70 PK 560

Ezra 3:1 1. Luna a şaptea. La scurt timp după sosirea lor în Palestina, probabil în vara anului 536 î.Hr., exilaţii de curând întorşi s-au adunat la Ierusalim pentru a inaugura noul serviciu la Templu. Adunarea aceasta a avut loc la sfârşitul lunii a 6-a, aşa cum arată o comparaţie a v. 1 cu v. 6. Luna a 7-a (Tişri) era una dintre lunile cele mai sfinte ale întregului an religios iudaic. Ziua întâi a acelei luni era ziua Anului Nou a calendarului civil (vezi vol. II, p. 110). Luna începea cu numărarea trâmbiţelor şi cu o adunare sfântă (Levitic 23,24; vezi vol. II, p. 106). Zece zile mai târziu venea solemna zi a Ispăşirii (Levitic 23,27), urmată aproape imediat de Sărbătoarea Corturilor, între 15 şi 22 ale aceleiaşi luni (Levitic 23,34-36).

Poporul s-a strâns. Poporul era pregătit să rămână pe loc destul timp pentru a celebra Sărbătoarea Corturilor (v. 4), una dintre cele trei mari sărbători pe care fiecare iudeu era obligat să le respecte la Ierusalim(Exod 23,14; Levitic 23,2; Deuteronom 16,16).

Ezra 3:2 2. Iosua. Cu privire la Iosua şi Zorobabel, vezi la cap. 2,2.

Au zidit altarul. Vechiul loc al Templului trebuie să fi fost cercetat şi să se fi determinat unde fusese amplasat la origini altarul arderilor de tot. Pe locul acela sacru s-a zidit noul altar. Altarul era centrul cultului iudaic, şi slujbele nu puteau fi făcute fără el. Altarul trebuie să fi fost încheiat în ultima zi a lunii a şasea (vezi v. 6).

Cum este scris. Sub conducerea unor bărbaţi ca Daniel şi Ezechiel, exilaţii se hotărâseră să se închine din nou lui Dumnezeu conform voinţei Sale exprimate şi să nu cadă iarăşi în plasa păcatelor nepăsării şi idolatriei, din cauza cărora ei şi părinţii lor suferiseră atât de mult. Se face aici probabil referire la Levitic 17,2-6 şi Deuteronom 12,5-7, unde Dumnezeu porunceşte israeliţilor în mod explicit să-şi aducă jertfele numai pe locul pe care El urma să-l aleagă în scopul acesta. Locul acela era Ierusalimul (1 Regi 9,3).

Ezra 3:3 3. Temeliile lui. Mai degrabă "pe locul lui" (RSV), lucru care înseamnă că altarul a fost ridicat exact pe locul unde stătuse altarul arderilor de tot al lui Solomon.

Au avut să se teamă. Cu toate că poporul se întorsese doar de curând din Babilonia, deja simţiseră ostilitatea vecinilor lor, care erau foarte supăraţi că iudeii se înapoiaseră acum în patria lor. Este posibil ca

popoarele de primprejur să fi ocupat unele părţi din Iudea în timpul exilului, şi acum li se cerea să le înapoiezeproprietarilor lor de drept. Natural, ei au privit cu neîncredere pe iudei, care au arătat clar că de aici înainte nuvor tolera nici un alt cult în afară de cel al lui Iehova. Poate că ostilitatea aceasta se manifestase deja prin ameninţări. De aceea, exilaţii s-au adunat la Ierusalim stăpâniţi de teamă. Cu toate că aveau permisiunea de la Cir să construiască atât altarul, cât şi Templul, nu era prea sigur că lucrul acesta putea fi făcut fără să întâmpine o opoziţie serioasă din partea popoarelor învecinate. Doar de curând ajunsese Cir în posesia acestor ţinuturi, care aparţinuseră Imperiului babilonian, şi este posibil ca el să fi exercitat asupra lor doar un aşa-zis control.

Arderi de tot. Aşa cum cerea legea (Exod 29,38.39; Numeri 28,3.4).

Ezra 3:4 4. Sărbătoarea corturilor. Cerinţele cu privire la sărbători din Levitic 23,33-42 au fost respectate cu grijă. De data asta locuirea în corturi sau colibe avea un înţeles propriu. Sărbătoarea fusese înfiinţată ca amintire a celor 40 de ani de pribegie în pustie. Din nou poporul lui Dumnezeu fusese adus înapoi în patria lui dintr-o ţară străină, unde fusese în exil. Din nou copiii lui Israel locuiau în corturi, până când aveau să-şi construiască locuinţe stabile.

Zi de zi arderi de tot. [Arderi de tot zilnice, KJV]. Jertfele acestea nu sunt cele amintite în versetele 3 şi5, ci aparţineau Sărbătorii corturilor. Rânduielile cu privire la ele se găsesc în Numeri 29,12-40. Toate indicaţiile impuse acolo erau împlinite acum cu grijă, cum se poate deduce din raportul dat aici cu privire la sărbătorire.

Ezra 3:5 5. Arderea de tot necurmată. Aceasta era fără îndoială jertfa zilnică de dimineaţă şi de seară. (Exod 29,38-42; Numeri 28,3-6).

Pentru fiecare lună nouă. [şi ale lunilor noi, KJV]. Literal "şi acelea ale lunilor noi". Expresia din KJV dă impresia că jertfele arderii necurmate aparţineau Sărbătorii lunii noi şi celorlalte sărbători fixate, dar nu acesta este înţelesul textului ebraic. Indicaţiile pentru sărbătoarea lunii noi se găsesc în Numeri 28,11-15.

Sărbătorile închinate. Vezi la Levitic 23,2. Acestea erau celelalte sărbători, precum Paştele, Sărbătoarea săptămânilor şi Ziua ispăşirii.

Daruri de bunăvoie. A fost de asemenea instituită din nou deprinderea de a aduce daruri de bunăvoie (vezi Levitic 1-3). În felul acesta s-au luat măsuri cu privire la tot ceea ce era cel mai important în practica ritualului religios iudaic, cu toate că Templul însuşi nu era deocamdată construit.

Ezra 3:6 6. Lunii a şaptea. Vezi la v. 1.

Ezra 3:7 7. Au dat argint. În cursul adunării festive au fost purtate discuţii cu privire la reclădirea Templului şi au fost încheiate contracte cu meseriaşi pregătiţi să execute planurile făcute acolo. Mulţi dintre exilaţi fuseserăfără îndoială folosiţi de către babilonieni la clădirea palatelor, a templelor şi a fortificaţiilor lor. În timpul exilului, îndeosebi sub Nebucadneţar, Babilonul fusese martorul unor activităţi uluitoare, aşa cum au arătat săpăturile făcute acolo. Iscusinţa profesională însuşită în Babilon s-a dovedit acum de mare folos, iar Zorobabel i-a pus pe zidari şi pe dulgheri să îndeplinească sarcinile lor, plătindu-le regulat salarii în bani.

Merinde. [carne, KJV]. Literal "hrană".

Sidonienilor. Cumpărarea de cedri din munţii Liban a fost făcută prin contract cu sidonienii şi tirienii, prin compensare în natură. Fenicia era o fâşie îngustă de pământ de coastă şi era nevoită să importe alimente (vezi Fapte 12,20; vezi şi vol. II, p.68). Solomon plătise materialele primite de la Hiram din Tir cu grâu, orz, vin şi untdelemn (2 Cronici 2,15), şi o înţelegere asemănătoare a făcut acum Zorobabel. Din timpurile cele mai vechi, ţinuturile Libanului furnizaseră lemn de cedru pentru construirea de palate, temple şi alte clădiri

publice tuturor ţărilor civilizate ale Orientului Apropiat.

Faptul că sidonienii sunt menţionaţi înainte de tirieni corespunde situaţiei politice de fapt sub stăpânireapersană. Herodot (vii. 96, 98; viii. 67) susţine că pe timpul lui Xerxe, regele Sidonului avea un rang mai înalt decât regele Tirului. Situaţia aceasta exista probabil dinainte de timpul lui Xerxe şi se datora asediului prelungit al Tirului de către Nebucadneţar. Rezultatul a fost o slăbire importantă a forţei economice şi a prestigiului Tirului. Sidonul a profitat de situaţia aceasta şi ulterior a preluat conducerea statelor-cetăţi feniciene (vezi vol. II, p. 69).

După învoirea. Pare să fie vorba un dar special de lemn fenician făcut de Cir. Cu toate că în afară de observaţia aceasta n-avem o altă dovadă scrisă cu privire la un astfel de dar, prevederea făcută în decretul oficial, aşa cum a fost găsit mai târziu la Ecbatana, ca cheltuielile cu Templul să fie achitate din fondurile împărăteşti, pare să fi inclus cumpărarea de material de construcţie din bani publici. Alimentele, băuturile şi untdelemnul trebuie să fi fost procurate de administraţia persană, deoarece iudeii de curând sosiţi n-ar fi avut hrană îndestulătoare nici pentru propriile lor nevoi, în ţara pe jumătate pustie în care veniseră.

Ezra 3:8 8. Al doilea an. Dacă anul revenirii iudeilor a fost 536 î.Hr. (vezi la cap. 1,1), luna a doua a anului al doilea ar fi căzut în primăvara anului 535 î.Hr. Lunile erau numărate începând cu Nisan, luna întâi a anului eclesiastic, chiar dacă lunile astfel numite se refereau la calendarul civil, care începea toamna, cu Tişri, luna a 7-a (vezi vol. II, p. 108). Expresia "de la venirea lor la Casa lui Dumnezeu" arată clar că se are în vedere al doilea an al întoarcerii lor şi nu al doilea an al domniei lui Cir, cum au considerat unii comentatori.

Luna a doua. Numită Iyyar în calendarul postexilic. Unii comentatori gândesc că luna aceasta a fost aleasă pentru începerea lucrărilor de clădire pentru a coincide cu data aleasă de Solomon pentru începerea înălţării primului Templu (1 Regi 6,1).

Zorobabel. În v. 2, Iosua, marele preot, este menţionat înaintea guvernatorului Zorobabel, deoarece referirea se face la o chestiune strict eclesiastică, în care marele preot avea în mod natural prima răspundere. În legătură cu reclădirea Templului, Zorobabel, care reprezenta autoritatea de stat, este menţionat primul. El era reprezentantul oficial al împăratului persan, care dăduse decretul de reclădire a Templului; prin urmare, erau privilegiul şi datoria lui de a răspundă de măsurile ce trebuie să fie luate pentru aducerea la îndeplinire a decretului.

Au însărcinat pe Leviţi. Puţinii leviţi care se întorseseră (vezi la cap. 2,40) au fost numiţi de guvernatorsă supravegheze pe lucrătorii folosiţi la reconstruirea Templului.

De la douăzeci de ani. În conformitate cu un obicei care exista cel puţin de pe vremea lui David, şi anume că leviţii puteau sluji numai după ce împlineau vârsta de 20 ani (1 Cronici 23,24.27; 2 Cronici 31,17). Pe vremea lui Moise, nu li se îngăduia să slujească decât după ce împlineau la 25 ani (Numeri 8,24).

Să vegheze. Adică "să supravegheze" sau "să aibă supravegherea".

Ezra 3:9 9. Iosua. Supravegherea lucrării o aveau trei grupe, probabil aranjate în conformitate cu populaţia noii provincii Iudea. Iosua era căpetenia preoţiei. Cadmiel era reprezentantul seminţiei lui Iuda şi Hanadad era pe cât se pare conducătorul rangului inferior al personalului Templului.

Ezra 3:10 10. Preoţi în veşminte. Veşmintele preoţeşti pe care poporul le oferise de curând (cap. 2, 69) erau destinate "spre cinste şi podoabă", potrivit legii mozaice (Exod 28,40).

Cu trâmbiţe. Sunatul din trâmbiţe era o prerogativă preoţească (Numeri 10,8; 31,6; Iosua 6,4; 1 Cronici 15,24; 16,6; 2 Cronici 5,12), în timp ce chimvalele erau instrumente muzicale întrebuinţate de leviţi (1Cronici 15,16.19; 16,5; 2 Cronici 5,12.13; 29,25).

După rânduiala lui David. Rânduiala aceasta este dată în 1 Cronici 15,16-24. Totuşi, serviciul muzical al lui Zorobabel nu a fost la înălţimea "rânduielii lui David" întrucât nu cuprindea diferite instrumente, care constituiau o parte esenţială a sistemului instituit de David. Pe cât se pare, instruirea muzicală a leviţilor fusese neglijată pe timpul exilului (vezi Psalm 137,2-4).

Ezra 3:11 11. Cântau. [Cântau laolaltă după cete, KJV]. Sau "cântau răspunzând" (RSV), literal "ei răspundeau [unul altuia]". Corul era împărţit în două cete care cântau alternativ sau antifonic.

Scotea mari strigăte. Ocaziile de bucurie şi de biruinţă erau totdeauna caracterizate prin strigăte, dar rareori acestea sunt menţionate în legătură cu ocaziile religioase. O astfel de ocazie excepţională a fost atunci când chivotul legământului a fost dus în tabăra israelită, aproape de Afec (1 Samuel 4,5), o alta când David l-a adus de la Chiriat-Iearim la Ierusalim (2 Samuel 6,15). Strigătul însoţit de pioşenie este menţionat şi în Psalm 47,5 şi Zaharia 4,7.

Ezra 3:12 12. În vârstă. Trecuseră doar 50 de ani de când Templul lui Solomon fusese distrus (586 î.Hr.) şi 70 deani de prima luare de captivi, de aceea erau prezenţi "mulţi" bărbaţi în vârstă care-l văzuseră în tinereţea sau copilăria lor şi care îşi aminteau în culori vii grandoarea şi gloria lui. Ei nu s-au putut abţine să nu plângă atunci când s-au gândit la planurile modeste de rezidire a Templului. Era o "zi a începuturilor [lucrurilor] slabe [mici]" (Zaharia 4,10), şi casa cea nouă, în comparaţie cu cea veche, părea să fie "o nimica" (Hagai 2,3).Solomon fusese capabil să folosească lucrătorii cei mai buni ai propriei sale ţări, care se întindea de la hotarul Egiptului până la Eufrat, şi iscusinţa celor din ţările învecinate, precum cea a tirienilor. Zorobabel urma să se sprijine pe proprii săi supuşi, puţinii cetăţeni ai micii provincii Iudea.

Ezra 3:13 13. Glasul plânsetelor. În Orient, plânsul nu este tăcut, ci însoţit de ţipete pătrunzătoare.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1-6 PK 560

11.12 PK 563

12 GC 23

12.13 PK 564

Ezra 4:1 1. Vrăjmaşii. Cu privire la identitatea lor, vezi v. 2. Cu toate că ei veneau sub o mască prietenească, istoricul i-a văzut aşa cum erau în realitate, "vrăjmaşi", ca şi Haman (Estera 7,6) sau Sanbalat (Neemia 4,11).

Ezra 4:2 2. Chemăm... pe Dumnezeul vostru. Era adevărat că ei, într-un anumit sens, Îl căutau pe Dumnezeu, deşi nu ca exilaţii întorşi. Samaritenii, locuitori ai teritoriului ocupat anterior de regatul lui Israel, erau mai ales aramei din Siria şi Mesopotamia. Ei aveau o religie amestecată de păgânism şi închinare lui Iehova (vezi 2Regi 17,24-33).

Din vremea lui Esar-Hadon. Nu există nici o altă informaţie în afară de afirmaţia aceasta cu privire la o strămutare de populaţie în regiunea Samariei de către Esarhadon, care a domnit peste Asiria între 681-669 î.Hr. Totuşi, profeţia din Isaia 7,8 - o prezicere făcută cam cu un deceniu înainte de căderea Samariei - în sensul că Efraim urma să fie zdrobit în decursul a 65 de ani, aşa încât "nu va mai fi un popor", s-ar putea referi la strămutarea aceasta. Împlinirea, deci, trebuie să fi avut loc înainte de 665 î.Hr., în timpul domniei lui Esarhadon. Se pare că pe vremea aceea a avut loc o nouă rebeliune împotriva puterii asiriene printre seminţiile fostului regat israelit, în urma căreia asirienii i-au mutat din ţară şi i-au înlocuit cu contingente de străini, aşa cum făcuse Sargon II după nimicirea Samariei în 723/2 î.Hr. (2 Regi 17,24). O altă strămutare de

popor, şi mai târzie, sub "Asnaper" (Asurbanipal) este menţionată în Ezra 4,10.

Ezra 4:3 3. Nu se cuvine. [Nu aveţi nimic de a face, KJV]. Din trista experienţă a exilului babilonian, un lucru îl învăţaseră iudeii bine: să se opună unirii cu idolatrii indiferent de lucrare. Necredincioşia faţă de Dumnezeu venise în urma legăturilor nesfinte pe care iudeii le făcuseră înainte de exil cu alte naţiuni, iar rezultatul unei astfel de purtări fusese ruşine şi dezastru. De aceea, iudeii se hotărâseră să nu mai cadă din nou în greşeala aceea, un legământ pe care, cu puţine excepţii, iudeii de după exil l-au respectat cu stricteţe. Dacă au făcut ceva, este că au mers la extrema cealaltă.

Ruperea legăturilor cu samaritenii cu acea ocazie s-a dovedit definitivă. Rezultatul a fost ură, aversiuneşi dispreţ reciproc, care au continuat de-a lungul veacurilor (vezi Luca 9,52-54; Ioan 4,9).

Ezra 4:4 4. Au muiat inima. [Au slăbit inimile, KJV]. Sau "au descurajat" (RSV). Încurajarea este numită "întărirea inimilor" (Ezra 6,22; Isaia 35,3; Ieremia 23,14 etc). Expresia "slăbirea mâinilor" (vezi Ieremia 38,4) apare şi în aşa-numitele scrisori de la Lachiş, resturi de vase inscripţionate din vremea lui Ieremia (vezi vol. I, p. 125; vol. II, p. 97).

Înfricoşat. [I-a tulburat, KJV]. Întrucât tulburarea a avut ca rezultat încetarea lucrului, ea trebuie să fi fost efectivă. Împiedicarea nu pare să se fi mărginit la ameninţări, ci probabil a fost de natură mai serioasă. Toţi exilaţii întorşi locuiau în aşezări nefortificate, probabil în case provizorii sau corturi. Ameninţările îndreptate împotriva lor şi atacurile ocazionale asupra proprietăţilor lor au fost probabil de aşa natură încât lucrătorii care nu locuiau în Ierusalim au socotit că e necesar să rămână acasă pentru a-şi ocroti familiile şi proprietatea. Oricare ar fi fost metoda aleasă de vrăjmaşii iudeilor, rapoartele de mai târziu arată clar că acţiunile lor au avut foarte mare succes şi că lucrarea la Templu a încetat pentru mulţi ani.

Ezra 4:5 5. A mituit cu preţ de argint pe sfetnici. Cu toate că v. 5 lasă un număr de întrebări fără răspuns, e clar că anumiţi sfetnici împărăteşti au fost mituiţi de samariteni ca să-l influenţeze pe împărat împotriva iudeilor. Probabil că Daniel murise - cea din urmă viziune a lui a fost dată în anul al treilea al lui Cir (Daniel 10,1) - şi vrăjmaşii lui (vezi Daniel 6,4) au avut poate mai mult succes în a-l influenţa pe Cir împotriva iudeilor după moartea lui. Totuşi, se pare Cir nici nu a revocat decretul, nici n-a emis un altul prin care să împiedice construirea Templului, deoarece dacă s-ar fi emis un astfel de contra-decret, vrăjmaşii iudeilor l-ar fi folosit pevremea lui Dariu. În plus, împăraţii persani aveau o puternică aversiune faţă de revocarea unui decret (vezi Daniel 6,8.12.15; Estera 8,8).

Ezra 4:6 6. Asuerus. Unii comentatori l-au identificat pe Asuerus din versetul acesta cu Cambise, întrucât numele lui apare în capitolul acesta după evenimente care au avut loc pe vremea lui Cir. Alţii au arătat că numele "Asuerus" apare doar în rapoarte vechi ca nume al împăratului cunoscut prin numele grecesc "Xerxe",şi de aceea au plasat evenimentul incomplet raportat în versetul acesta la începutul domniei lui Xerxe. Vezi Nota suplimentară de la sfârşitul acestui capitol.

O pâră. Vrăjmaşii iudeilor, samaritenii, au profitat de urcare pe tron a noului împărat ca să le facă greutăţi iudeilor. Din nefericire, nu se spune nimic cu privire la natura acestor acuzaţii sau la rezultatele lor (vezi mai sus, la v. 5). Faptul că nu se raportează nimic cu privire la o decizie contrară a împăratului îndreptată împotriva iudeilor s-ar putea interpreta că petiţia a primit un răspuns nefavorabil şi că iudeii n-au avut de suferit.

Ezra 4:7 7. Artaxerxe. Comentatorii care l-au identificat pe Artaxerxe din v.6 cu Cambise au văzut în acest Artaxerxe pe falsul Smerdis, care a domnit aproape o jumătate de an în 522 î.Hr. şi a fost ucis de Dariu I, preluând apoi tronul. Alţii l-au identifiat pe Artaxerxe din v. 7-23 cu împăratul cunoscut în istorie ca Artaxerxe I. Vezi Nota suplimentară de la sfârşitul acestui capitol.

Bişlam. Numele nu este atestat în altă parte; nu este sigur dacă este un nume persan sau semitic. Mitredat e un nume persan (vezi la cap. 1,8). Tabeel ar putea fi semitic (cf. numele asirian Tâb-ilu, vezi şi Isaia 7,6). Cei trei oameni enumeraţi aici erau probabil conducători samariteni. Unul cel puţin, Mitredat, era persan, poate guvernatorul sau un trimis persan care îl asista pe guvernatorul băştinaş, cu numele Bişlam.

În limba aramaică. [În limba siriană, KJV]. Literal, "în aramaică." Cuvintele traduse "interpretată în limba siriană" pot fi redate fie "expusă [în] aramaică," fie "tradusă [din] aramaică". Înţelesul ar fi că scrisoareaa fost scrisă cu litere pătrate aramaice, folosite în corespondenţa oficială în tot Imperiul persan, şi fie a fost compusă în limba aramaică, fie a fost tradusă din aramaică în vreo altă limbă, poate persană.

Ezra 4:8 8. Dregătorul Rehum. Cu v. 8 începe cea dintâi parte aramaică a lui Ezra. Documentul pe care redactorul cărţii - poate Ezra însuşi - l-a folosit, a fost pe cât se pare scris în aramaică începând din punctul acesta şi preluat neschimbat. Rehum e un nume semitic purtat şi de câţiva iudei din zilele lui Zorobabel (Ezra 2,2) şi ale lui Neemia (Neemia 3,17; 10,25 etc.). Numele acesta apare şi în papirusurile aramaice de la Elafantina. Nu e ciudat să găsim numele acesta purtat de un samaritean, întrucât mulţi samariteni erau din neam de aramei (semiţi). Cuvântul aramaic tradus "dregător" se găseşte şi în documente iudaice de la Elefantina şi pare să însemne "secretar particular" sau "contabil", fiind poate titlul guvernatorului ajutor.

Şimşai. Numele acesta apare şi în textele aramaice de la Elefantina, ca şi în textele babiloniene, în formaShamshai, însemnând "soarele meu". Titlul de "logofăt" arată că scrisoarea era de fapt scrisă de el şi că Rehum, amintit anterior, compusese sau dictase scrisoarea.

Ezra 4:9 9. Din Din. Cuvântul tradus astfel, luat de traducătorii mai vechi ca fiind un popor, apare şi în papirusurile elefantine, unde înţelesul lui cel mai important este "judecător" sau "magistrat". Aşa e tradus şi în RSV [şi în trd. G. Gal.].

Din Arfarsatac. Cuvântul acesta, regăsit şi în cap. 6,6, este interpretat de cea mai mare parte a comentatorilor moderni ca termen aramaic sau persan însemnând o anumită categorie de slujbaşi, cu toate că un echivalent exact, în afară de aceste două cazuri, este necunoscut. Acelaşi lucru se poate spune şi despre expresia "din Tarpel".

Din Afaras. Cuvântul acesta fie reprezintă o categorie necunoscută de slujbaşi, fie trebuie să fie vocalizat (vezi vol. I, p. 25, 26) în ebraică, aşa încât să se citească "persani".

Din Erec. Oameni din cetatea Erec (vezi la Genesa 10,10) acum Warka, în partea de sud a Mesopotamiei.

Din Deha. Cuvântul tradus în felul acesta, considerat anterior că reprezintă un popor, ar trebui să fie vocalizat aşa încât să însemne "adică" (vezi vol. I, p. 25, 26). Atunci ultima parte a v. 9 ar suna astfel "oamenii dn Susa, adică elamiţii" (RSV).

Ezra 4:10 10. Osnapar. O formă alterată a numelui Asurbanipal, împărat al Asiriei, 669-626 î.Hr. Cu privire la deportarea de către el a locuitorilor din Erec, Babilon şi Susa nu se ştie nimic din nici o altă sursă. Totuşi, războaiele sângeroase ale lui Asurbanipal împotriva Babilonului (652-648 î.Hr.) şi Elamului (dată incertă) sunt bine atestate din rapoarte asiriene. Ca rezultat al acestor războaie oamenii din cetăţile menţionate au fost pe cât se pare deportaţi în Samaria.

Dincoace de râu. Aceasta este prima apariţie în cartea lui Ezra a numelui oficial al satrapiei persane care cuprindea Siria şi Palestina. Numele ei aramaic 'Abar nahara' , "Dincolo de râu" (RSV). ["Dincolo de Eufrat", trd. G. Gal.] este găsit ca Ebirnâri în inscripţiile cuneiforme ale timpului. Numele arată amplasarea ei geografică, şi anume cuprindea ţinuturi care se aflau dincolo de Eufrat, considerate capitale ale Imperiului persan.

Şi aşa mai departe. [Şi la un atare timp, KJV]. Vezi la v. 17.

Ezra 4:12 12. Plecaţi de la tine. Adică din Babilonia.

Zidesc din nou cetatea aceea răzvrătită. Temeiul acestei acuzaţii se află în diferite comploturi şi răzvrătiri ale iudeilor împotriva stăpânilor lor babilonieni, aşa cum sunt descrise în 2 Regi 24 şi 25. Fuseseră şialte răzvrătiri anterioare împotriva Asiriei (2 Regi 18,7; 2 Cronici 33,11), dar e puţin probabil ca samaritenii să fi avut cunoştinţă de ele. Totuşi, ei cunoşteau foarte bine repetatele răzvrătiri sub ultimii trei regi ai lui Iuda: Ioiachim, Ioiachin şi Zedechia, care avuseseră ca rezultat ocară şi dezonoare şi aduseseră nimicirea lui Iuda şi luarea în robie a locuitorilor lui. În felul acesta, ei aveau un motiv plauzibil să acuze că Ierusalimul era o cetate răzvrătită şi rea.

Şi ridică zidurile. Din aceste cuvinte reiese că acuzaţia aceasta era îndreptată împotriva clădirii construirii zidului cetăţii, ca şi în cazul de mai târziu, de pe vremea lui Neemia. Cuvântul aramaic tradus "ridică" înseamnă literal "termină". Acuzaţia aceasta era cu siguranţă exagerată, întrucât expresia următoare se referă la fundaţii şi versetul următor şi mai mult. Prin urmare, lucrarea nu putea fi atât de aproape de final, aşa cum susţineau samaritenii.

Ezra 4:13 13. Nu vor mai plăti. Concluziile trase din rezidirea fortificaţiilor Ierusalimului erau plauzibile. Istoria cunoaşte multe exemple de cetăţi care au refuzat să plătească tribut suzeranilor lor, dacă se simţeau în siguranţă să procedeze astfel. De multe ori simpla reparare a zidurilor cetăţii trezea bănuiala şi era interpretatăca o pregătire a revoltei. Este destul de limpede că acuzaţia era, totuşi, cu totul neîntemeiată. Iudeii fuseseră recunoscători lui Cir pentru că li se îngăduise să se înapoieze în veche lor patrie. Ei primiseră favoruri împărăteşti şi nici nu se gândeau să se revolte împotriva conducătorilor binevoitori ai Persiei, care le făcuse mult bine. Istoria iudeilor sub cârmuitorii persani nu scoate la iveală nici o răzvrătire organizată.

Nici bir, nici dare, nici drept de trecere. Cele trei expresii alese de traducătorii KJV nu redau clar sensulcuprins în cuvintele aramaice. Cel dintâi, un cuvânt acadian de împrumut, înseamnă venituri care trebuie să se plătească în bani; al doilea, un cuvânt vechi persan, înseamnă tribut care trebuie să fie plătit în natură sau produse; al treilea, luat tot din acadiană, reprezintă taxele feudale care trebuiau să fie plătite pentru anumite subvenţii.

Ezra 4:14 14. Mâncăm sarea curţii domneşti. [Suntem întreţinuţi de palatul împăratului, KJV]. Literal, "pentru că mâncăm sarea palatului," este o expresie idiomatică. Interesele lor erau astfel legate cu acelea ale împăratului, iar bunăstarea continuă a tronului regesc şi sănătatea financiară a vistieriei împărăteşti erau chestiuni care îi preocupau personal.

Ezra 4:15 15. Cartea cronicilor. Marile naţiuni ale antichităţii, precum asirienii, babilonienii şi perşii, păstrau cronici politice, economice şi istorice. Multe arhive de felul aceasta au ieşit la lumină în ultimii anii. Întrucât cetatea Babilon nu a fost distrusă când a căzut în mâinile lui Cir, arhivele lui Nebucadneţar ajunseseră probabil intacte în mâinile perşilor şi deci puteau să fie cercetate de regii persani de mai târziu. O astfel de cercetare, propusă acum, ar fi dovedit corectitudinea acuzaţiei aduse.

De aceea. Iată un fapt de netăgăduit pe care se sprijineau samaritenii. Era un fapt istoric, uşor de dovedit, că Nebucadneţar nimicise Ierusalimul numai în urma unor răzvrătiri repetate. Lanţul acesta de argumente, totuşi, nu e dovadă că iudeii urmau să se răzvrătească împotriva suzeranilor lor persani, care se dovediseră nişte adevăraţi prieteni pentru iudei şi îi trataseră în mod generos.

Ezra 4:16 16. Nu vei mai avea stăpânire. [Nu vei mai avea parte, KJV]. Primejdia unei răzvrătiri posibile era atât de exagerată încât acuzaţia apare aproape ridicolă. Samaritenii pretindeau că o răzvrătire a iudeilor urma să aibă ca rezultat pierderea de către Persia a întregii satrapii de "Dincolo de râu" (vezi la v. 10), care cuprindea

toate ţările care se aflau între Babilonia şi Egipt şi dintre care Iudea era una dintre cele mai mici.

Ezra 4:17 17. Răspunsul. Faptul că împăratul coresponda direct cu slujbaşii de provincie, trecând peste satrap, atrage atenţia asupra unei situaţii politice cu totul neobişnuite. În împrejurări obişnuite împăratul nu ar fi scris în nici un caz direct unor slujbaşi inferior de stat dintr-o provincie îndepărtată. O astfel de solie ar fi fost transmisă pe căile diplomatice obişnuite, în cazul de faţă biroul unui satrap.

Rehum. Cu privire la Rehum şi Şimşai şi titlurile lor, vezi la v. 8.

Sănătate, şi aşa mai departe. [Pace şi la un atare timp, KJV]. Cuvântul aramaic shelam, tradus "pace", este salutul universal folosit în cele mai multe părţi ale Orientului Apropiat până în momentul de faţă, fie că e pronunţat salam, şalAm sau în vreun alt fel. Cuvântul aramaic tradus în KJV prin "şi la un atare timp" a fost găsit în scrisori aramaice scurte pe resturi de vase din secolul al V-lea î.Hr. şi se pare că făcea parte dintr-o formulă obişnuită de salutare. Ar trebui să fie tradus "şi acum" (RSV), care prezintă mesajul scrisorii.

Ezra 4:18 18. Întocmai. [Lămurit, KJV]. Unii comentatori au sugerat traducerea cuvântului aramaic meparash ca "în persană", care aici ar putea să aibă sens. Totuşi, întrucât acelaşi cuvânt apare în alt document aramaic, unde doar înţelesul "lămurit" se potriveşte cu contextul, traducerea din KJV trebuie acceptată ca fiind corectă.

Ezra 4:19 19. Să se facă cercetări. [Şi s-au făcut cercetări, KJV]. Sugestia samaritenilor de a se cerceta istoria iudeilor din arhivele babilonienilor a fost urmată. Cronicele lui Nebucadneţar erau încă la îndemână pentru a putea fi cercetate oficial.

Ezra 4:20 20. Împăraţi puternici. Dacă vorbele împăratului înseamnă ceea ce par să însemne, ele se pot referi numai la David şi la Solomon, doar lor putându-se aplica o astfel de descriere. Pe atunci, Israel se întindea de la hotarul Egiptului până la Eufrat (1 Regi 4,21.24) şi pretinsese tribut de la diferiţi prinţi şi conducători (2 Samuel 8,6-12; 1 Regi 10,14.25). Dacă într-adevăr se au în vedere David şi Solomon, cronicile Babilonului trebuie să fi fost extrem de puse la punct şi exacte. Singurul conducător în afară de aceştia care ar mai fi pututfi considerat "împărat puternic" la Ierusalim a fost Iosia, care s-a socotit destul de tare ca să rişte o bătălie cu oştirile Egiptului (2 Regi 13,29).

Bir, dare şi drept de trecere. Vezi la v.13.

Ezra 4:21 21. Porunciţi. Însărcinarea este într-adevăr ciudată. Împăratul scrie unei provincii îndepărtate şi ordonă slujbaşilor ei să emită un decret. De ce nu a acţionat împăratul în nume propriu şi nu şi-a împlinit voinţa prin reprezentanţi care răspundeau în faţa lui şi care de obicei acţionau în numele lui? Se pare că această scrisoare împărătească se potriveşte numai pentru timpul când autoritatea împărătească din satrapia de "Dincolo de râu" era cât se poate de slabă şi depindea de orice slujbaşi care ar fi vrut să aleagă să-i fie loial. În plus, ar trebui să se noteze că permisiunea împărătească dată samaritenilor era limitată în scop şi timp. Scrisoarea le permitea să ordone ca lucrarea de rezidire de la Ierusalim să se oprească, dar nu le dădea voie să distrugă ceea ce fusese deja construit. De asemenea, împăratul îşi rezerva dreptul de a contramanda prezenta lui decizie printr-o alta. ulterioară.

O învoire. Pe cât se pare împăratul intenţiona să-i invite pe iudei să-şi susţină cauza, să-şi afirme loialitatea faţă de el, aşa cum se pare că făcuseră samaritenii, şi pe baza cărora să primească noi înlesniri imperiale. Astfel, scrisoarea constituia o poruncă imperială de suspendare temporară sau un ordin restrictiv.

Ezra 4:23 23. Rehum. Cu privire la Rehum şi Şimşai şi titlurile lor, vezi la v.8.

Cu silă şi cu putere. La primirea scrisorii împăratului, vrăjmaşii iudeilor n-au pierdut timp pentru a acţiona în virtutea ei. Ei s-au dus de îndată la Ierusalim şi, printr-o manifestare ostentativă de forţe, i-au constrâns pe iudei să asculte de prevederile ei.

Ezra 4:24 24. Atunci s-a oprit lucrarea. Se poate vedea că se realizase foarte puţin până în momentul când lucrarea s-a oprit din faptul că a fost necesar să se pună o nouă piatră de temelie în anul al doilea al lui Dariu, când a fost reluată construirea Templului (Hagai 2,18).

Nu era voia lui Dumnezeu ca lucrarea de reconstruire să înceteze. Credinţa activă a poporului ar fi fost sprijinită de puterea divină exercitată ca să ţină în frâu pe vrăjmaşii poporului Său.

Dariu. Dariu este forma grecească a numelui, care în ebraică era scris Dareyawesh. Forma veche persană este Darayavaush, în timp ce numele acesta este scris Darijâwush în textele babiloniene. În hieroglifele egiptene, în care nu apar vocalele, numele împăratului este scris Drjwsh, iar în inscripţiile aramaice avocalice Dryhwsh, Drywhsh sau Drywsh. Nu există nici o îndoială că este vorba de Dariu I, care a domnit între anii 522-486 î.Hr. După socoteala persană, al doilea an de domnie al lui Dariu a început la l Nisan (3 aprilie) 520 î.Hr., şi s-a sfârşit în ultima zi a lunii Adar (21 febr.) 519 î.Hr. (vezi p. 98, 99).

NOTA SUPLIMENTARĂ LA CAPITOLUL 4

Ezra 4, 6-23 vorbeşte despre împotrivirea vrăjmaşilor iudeilor "sub domnia lui Asuerus" şi despre o scrisoare de plângere "pe vremea lui Artaxerxe" care a adus un ordin împărătesc forţându-i pe iudei să oprească lucrarea de construire. Versetul 24 încheie capitolul cu această afirmaţie: "Atunci s-a oprit lucrarea Casei lui Dumnezeu la Ierusalim şi a fost oprită până în anul al doilea al domniei lui Dariu, împăratul perşilor".

La prima vedere, referirea aceasta la Dariu din v. 24 pare să fie o continuare a pasajului anterior (v. 5-23), şi dacă lucrurile stau astfel, "Asuerus" şi "Artaxerxe" au fost împăraţi care au domnit între Cir şi Dariu I. În conformitate cu aceasta, v. 24, care vorbeşte despre "anul al doilea la domniei lui Dariu", ar marca sfârşitul unei naraţiuni consecutive, cu referire la Dariu din v. 5, afirmând doar dinainte cât au durat dificultăţile care urmează să fie povestite în v. 6-23. Prin urmare, succesiunea împăraţilor din cap. 4 ar fi: Cir (v. 5), Asuerus (v. 6), Artaxerxe (v. 7), Dariu (v. 5.24). Cei care înţeleg în felul acesta cap. 4 atrag atenţia asupra faptului că istoria antică descoperă că doi împăraţi acoperă golul dintre Cir şi Dariu I, şi anume, Cambise şi falsul Smerdis (vezi p. 56, 57). Ei atrag atenţia de asemenea asupra faptului că Smerdis se pare că a fost cunoscut sub diferite nume, babilonienii numindu-l Bardiya, în timp ce autorii greci par să-l fi cunoscut nu numai sub numele Smerdis, dar şi de Merdis, Mardois, şi Tanuoxarkes sau Tanaoxares. De aceea, ei trag concluzia că Asuerus din v. 6 este Cambise şi Artaxerxe din v. 7 este falsul Smerdis.

Totuşi, astăzi se susţine în general că faptele descrise în cap. 4 nu sunt redate în ordinea lor cronologică, şi anume, evenimentele din v. 6-23 au avut loc mai târziu decât acelea din v. 1-5. 24. În continuare, se susţine că v. 24 şi naraţiunea din cap. 5 despre lucrarea lui Hagai şi Zaharia, care erau activi în anul al 2-lea al lui Dariu I, ar fi fost o continuare a secvenţei de evenimente întreruptă la cap. 4,5. Cei care iaupoziţia aceasta insistă că nu aruncă o umbră asupra inspiraţiei; scriitorii biblici se abat adesea de la secvenţialitatea strictă în timp a naraţiunilor lor.

Cei care susţin că evenimentele din cap. 4 nu sunt prezentate în ordine cronologică subliniază faptul că succesiunea reală a numelor din v. 5-7 este: Cir, Dariu, Asuerus, Artaxerxe. De asemenea, ei subliniază faptulcorolar al istoriei că cei doi împăraţi care au urmat lui Dariu I au fost Xerxe (fiind identificat în mod autorizat cu Asuerus sau Ahaşveroş al Esterei) şi Artaxerxe I. De aceea, ei afirmă că "pâra" din v. 6 a fost adusă la începutul domniei lui Xerxe, probabil când acesta a trecut prin Palestina în drumul spre Egipt, şi că "scrisoarea" din v. 7 a produs un edict nefavorabil din partea lui Artaxerxe I, acelaşi împărat care îl trimesese pe Ezra la Ierusalim printr-un decret extrem de generos.

Tocmai scrisoarea către Artaxerxe (v. 7) e cea care creează probleme de ambele laturi ale problemei identificării împăraţilor enumeraţi în v. 6.7. Cei care susţin că Asuerus şi Artaxerxe sunt Cambise şi, respectiv,Smerdis descoperă că se confruntă cu problema explicării numelor împăraţilor şi a faptului că scrisoarea de

nemulţumire se ocupă doar de construirea cetăţii şi a zidurilor şi nu se referă deloc la înălţarea Templului. Pe vremea lui Smerdis, Templul se construia, dar nu este nici o dovadă biblică că zidurile erau construite, afară de cazul că se găseşte în Ezra 4, 7-23. Pe de altă parte, celor care privesc incidentul acesta al petiţiei ca avândloc în timpul lui Artaxerxe I, li se cere să explice totala schimbare de atitudine a împăratului faţă de iudei, de la una favorabilă în anul al 7-lea de domnie, la una defavorabilă lor într-un an necunoscut, şi iar la una favorabilă în anul al 20-lea de domnie.

Întrucât mulţi cercetători biblici de azi susţin că Asuerus (v. 6) este Xerxe şi Artaxerxe (v. 7) este Artaxerxe I, sunt enumerate mai jos motivele care îi determină să aibă concepţia aceasta în folosul acelor cititori care doresc să studieze mai amănunţit această problemă:

1. Stabilirea identităţii lui Asuerus. Numele Asuerus [Ahaşveros] se găseşte în trei cărţi din VT: Daniel,Estera şi Ezra. Referirea lui Daniel la Ahaşveros ca tatăl lui Dariu Medul (cap. 9,1) poate fi trecută cu vederea aici, întrucât identitatea lui Dariu din Daniel n-a fost încă stabilită din rapoarte contemporane. Din această cauză stabilirea identităţii tatălui lui este la fel de nesigură. Ahaşveroş din Estera (cap. 1,1) este în general identificat cu împăratul pe care grecii îl numesc Xerxe. Ebraicul 'Achashwerosh este o transliterare mult mai potrivită a persanului Khshayârshâ sau a formei babiloniene Achshiyarshu decât este grecescul Xerxes. Nu trebuie să se uite că vocalele n-au apărut în manuscrisele Bibliei ebraice decât prin secolul al VII-lea d.Hr. De aceea, autorul evreu al Esterei a reprodus numai consoanele lui Khshayârshâ şi a scris 'Chshrwsh. Iudeii din Elefantina, Egipt scriau numele Chshy'rsh sau Chshyrsh în scrierea lor aramaică avocalică.

Ortografierea numelui Ahaşveros din Ezra 4,6 este aceeaşi în Estera şi din punct de vedere lingvistic dintre toţi împăraţii persani cunoscuţi se potriveşte doar cu Xerxe. Nu există nici o bază lingvistică pentru identificarea numelui Ahaşveros (Asuerus) cu Cambise. Numele lui Cambise apare în forma de Kambujiya sauKabujiya în persana veche, Kambuşiya în elamită, Kambuziya în acadiană, Kambyţ în egipteana hieroglifică şi Kambyses în greacă. Iudeii din Elefantina ortografiau numele în scrierea lor aramaică avocalică Knbwzy. Este prin urmare imposibil de a pune semnul egal între forma ebraică 'Chswrwsh şi oricare transliterare a lui Cambise. Este de asemenea nejustificat să se presupună ca el era cunoscut sub un alt nume printre iudeii palestinieni. Numele lui apare pe numeroase tăbliţe cuneiforme babiloniene, pe inscripţii babiloniene în piatră, pe monumente hieroglifice egiptene, în papirusuri aramaice şi în lucrări istorice ale grecilor, dar totdeauna în forma Cambise.

2. Stabilirea identităţii lui Artaxerxe. Numele "Artaxerxe" apare în Biblie numai în cărţile lui Ezra şi Neemia. Istoria cunoaşte trei împăraţi persani cu numele acesta, numiţi Artaxerxe I, II şi III. Faptul că Artaxerxe din Ezra 7 (v. 1.7.11.21), Ezra 8,1 şi Neemia (cap. 2,1; 5,14; 13,6) trebuie identificat cu Artaxerxe I este arătat în notele suplimentare de la Ezra 7 şi Neemia 2. Astfel, discuţia de faţă se ocupă doar cu stabilirea identităţii lui Artaxerxe din Ezra 4,7.8.11.23 şi 6,14.

Ebraica ortografiază numele Artaxerxe în forma 'Artachshast', 'Artachshaśt' şi 'Artachshaśta'; persana veche, Ardakhcashca sau Artakshastrâ; babiloniana, Artakshatsu şi Artahshassu; elamita, Irtakshasha; hieroglifele Egiptene, 'Rtchshssh; şi frecvent în papirusurile aramaice ale iudeilor din Elefantina ortografierea este 'Rtchshssh. Aceste transliterări în diferite limbi se referă la cei trei împăraţi cunoscuţi ca Artaxerxe I, II şi III. Cititorul ar trebui să noteze următorul fapt: consoanele din diferite transliterări sunt fundamental aceleaşi şi numai vocalele se schimbă, o schimbare de importanţă secundară în cele mai multe limbi.

Cei care-l identifică pe falsul Smerdis cu Artaxerxe susţin că Smerdis a fost cunoscut sub nume extrem de diferite. Dar o cercetare atentă a numelor lui cunoscute în lumina regulilor lingvistice arată că nu este adevărat în cazul lui. Numele lui original, potrivit lui Dariu I, era Gaumata, dar el a pretins că e Bardiya, fratele lui Cambise, şi este numit doar cu numele acesta doar în rapoarte contemporane cunoscute. Numele acesta apare ca Birtiya în elamită, Barziya în acadiană, iar în papirusurile iudee de la Elefantina, Brzy (fără vocale).

Grecii l-au numit pe acest fals Bardiya "Smerdis". Dar "Bardiya" arată cu totul diferit de "Smerdis", dardeosebirea este mai mult aparentă decât reală. S-ul iniţial din Smerdis rămâne neexplicat. B-ul din Bardiya exprimat printr-un m în Smerdis respectă un fenomen lingvistic obişnuit, potrivit căruia în diferite limbi b, v şi

m se schimbă adesea între ele. R şi d din Bardiya sunt păstrate neschimbate în forma greacă Smerdis, care conţine finalul grecesc is în locul persanului iya. E clar, deci, că numele Smerdis şi variantele lui Merdis şi Mardois, sunt numai variante transliterate ale lui Bardiya, nu nume diferite. Se spune mai departe că Tanuoxarkes al lui Ctesias şi Tanaoxares al lui Xenofon nu trebuie să fie identificaţi cu falsul Smerdis, ci cu adevăratul fiu al lui Cir, pe care Cambise l-a ucis şi care, potrivit cu Dariu, era adevăratul Bardiya. Cele două nume aparent diferite, Tanuoxarkes şi Tanaoxares, au acelaşi înţeles: "Cel cu trup de uriaş" şi sunt nume greceşti, care au fost date lui Bardiya, întrucât legendele lor îi atribuie un trup de uriaş. De aceea cei care se opun identificării lui Artaxerxe din Ezra 4 cu Smerdis susţin că nu există nici o dovadă că falsul Bardiya sau Smerdis a fost cunoscut ca Artaxerxe în timpul scurtei lui domnii sau ultereior.

3. Motive pentru succesiunea aparent ciudată a evenimentelor relatării. Autorul lui Ezra trebuie să fi avut un motiv temeinic să prezinte evenimentele din 4 în succesiunea respectivă. Capitolul, în forma aceasta, se ocupă de împotrivirea "vrăjmaşilor" faţă de iudeii reîntorşi. Trăind pe vremea lui Artaxerxe I, scriitorul nu s-a limitat să vorbească doar despre acţiunile ostile din timpul lui Zorobabel, ci a adăugat experienţe asemănătoare de dată mai recentă pentru a le arăta cititorilor săi că samaritenii, vrăjmaşii principali ai iudeilor,au lucrat împotriva lor cu întreruperi, încă de la încheierea exilului. Întâi, "au muiat inima poporului lui Iuda; l-au înfricoşat ca să-l împiedice să zidească" Templul în timpul domniei lui Cir şi a urmaşilor lui "până la domnia lui Dariu I" (Ezra 4,1-5). Mai târziu, "sub domnia lui Asuerus", fiul şi urmaşul lui Dariu I, s-a făcut o altă încercare ascunsă de a-i hărţui pe iudei (v. 6). În cele din urmă, i s-a trimis o scrisoare de învinuire lui Artaxerxe, împăratul sub care a trăit Ezra, în urma căreia lucrarea a fost oprită temporar de un decret imperial(v. 7-23).

Doar după ce a relatat aceste diverse acte de ostilitate săvârşite de duşmanii poporului său în decursul unei perioade de aproape 90 de ani, Ezra a continuat relatarea sa legată la construirea Templului sub conducerea lui Zorobabel şi a lui Iosua. Prin urmare, v. 23 reia povestirea de acolo de unde fusese lăsată în v. 5 şi repetă unele dintre gândurile deja exprimate, pentru a-i conduce pe cititori înapoi la istorisirea care fuseseîntreruptă de v. 6-23.

Este demn de a se nota, în trecere, că Ezra prezintă dovezi documentare doar pentru unul dintre cele trei incidente ostile relatate în cap. 4. Natura acestor acte săvârşite din timpul lui Cir până la Dariu este arătată doar în termeni generali, dintre care mituirea "cu preţ de argint" a sfetnicilor împotriva lor este singuraacuzaţie menţionată în mod clar. Cu privire la rezultatul "pârei împotriva locuitorilor din Iuda şi din Ierusalim" pe vremea lui Asuerus (v. 6) cititorul nu primeşte nici un fel de lumină. Incidentele acestea avuseseră loc înainte de vremea lui Ezra şi probabil nu mai existau documente legate de ele. Totuşi, faptul că se prezintă dovezi detaliate şi documentate despre evenimentele care avuseseră loc pe timpul lui Artaxerxe dăgreutate concepţiei că Ezra fusese implicat în ele.

4. Explicarea schimbării politicii lui Artaxerxe faţă de iudei. Unul dintre motivele oferite pentru identificării lui Artaxerxe din Ezra 4, 7-23 cu Smerdis este acesta: Artaxerxe I al istoriei este cunoscut din Ezra 7 şi Neemia 2 ca un împărat care a arătat bunăvoinţă de două ori faţă de iudei, lucru care face ca purtarea sa faţă de ei să fie asemănătoare cu cea a împăraţilor persani anteriori. De aceea pare dificil de înţelescă el ar fi putut să se manifeste nefavorabil faţă de iudei, lucru pe care el l-ar fi făcut dacă ar fi Artaxerxe din Ezra 4. Pe de altă parte, e un fapt istoric că Smerdis a distrus temple care fuseseră susţinute de predecesorii săi de pe scaunul de domnie persan. Cu toate că afirmaţia lui Dariu că Smerdis, fostul mag, distrusese temple,se referă probabil în primul rând la sanctuarele lui Zoroastru, aceasta ar putea să cuprindă şi altele. De aceea, se susţine că este just să se tragă concluzia că Smerdis a emis un decret care a afectat defavorabil planul de construcţii al iudeilor din zilele lui Zorobabel, deşi nu există dovezi biblice sau nebiblice contemporane care săsusţină plauzibil această idee.

Totuşi, motivele deja prezentate de identificare a lui Artaxerxe din Ezra 4 cu Smerdis nu sunt atât de puternice cum ar părea. Artaxerxe I istoric este cunoscut ca un personaj capricios şi nestatornic, care putea oricând să aibă o schimbare de atitudine. Un studiu istoric al vieţii lui ajută la înţelegerea modului cum dintr-un împărat binevoitor se transforma într-unul lipsit de înţelegere. Dintre diferitele istorisiri care relevă caracterul lui nestatornic şi imprevizibil, următoarele sunt reprezentativ:

Rebelului egiptean Inarus i se dăduse asigurarea solemnă că viaţa îi va fi cruţată dacă se predă. Primind

garanţia aceasta, Inarus s-a predat, pentru ca totuşi mai târziu să fie omorât de Artaxerxe I. Actul acesta de perfidie împărătească, nedemn de un domnitor persan, a mâniat aşa de tare pe Megabizos, cumnatul lui, încât s-a răzvrătit împotriva coroanei, ca urmare imperiul a ajuns aproape de distrugere.

Odată, când împăratul a fost atacat pe neaşteptate de un leu, Megabizos s-a aşezat între ei şi a scăpat viaţa împăratului omorând leul. Totuşi, Artaxerxe, căruia pe cât se pare nu era deloc încântat că avusese nevoie de ajutorul cuiva într-o situaţie de pericol, şi-a pierdut cumpătul şi a ordonat ca Megabizos să fie omorât. În cele din urmă, a schimbat ordinul şi l-a exilat. Cu toate că, potrivit normelor vremii sale, Artaxerxenu era un om rău, totuşi nu era demn de încredere, întrucât lucra sub imperiul impulsurilor capricioase, al simţămintelor şi impresiilor de moment. Prin urmare, Artaxerxe ar fi procedat în mod firesc, dacă după ce s-a arătat binevoitor faţă de iudei, într-o altă ocazie s-ar fi manifestat total opus.

Evenimentele relatate în Ezra 4, 7-23 corespund condiţiilor politice care existau pe timpul revoltei lui Megabizos, guvernator al provinciei de "Dincolo de Râu", de care aparţineau atât Samaria cât şi Iudea. Această rebeliune a început probabil pe la 448 î.Hr. şi a durat câţiva ani. Aceia care susţin că relatarea din pasajul acesta de Scriptură a avut loc în timpul lui Artaxerxe I atrag atenţia că se pare că numai în timpul acelei perioade împăratul persan ar fi tratat direct cu funcţionarii locali, ar fi primit scrisori de la ei şi le-ar fi trimis deciziile sale ocolind canalele obişnuite de comunicare ale sediului satrapului, aşa cum pare să fie cazul în aceste scrisori. Samaritenii ar fi folosit ocazia rebeliunii lui Megabizos ca să-l asigure pe împărat de loialitatea lor neîntreruptă şi în acelaşi timp ca să-i acuze pe iudei de rezidirea trădătoare a fortificaţiilor lor cuscopul clar de a se revolta împotriva împăratului. În acest caz, Artaxerxe, care se agăţa de orice mijloace i se ofereau ca să-l ajute în situaţia aceasta delicată, mai ales dacă putea concomitent să creeze nelinişte şi probleme pe teritoriul lui Megabizos, este posibil să fi aprobat cererea samaritenilor de a opri lucrarea iudeilorde re construire a Ierusalimului. Ca urmare, vrăjmaşii iudeilor, nemulţumiţi de permisiunea aceasta, aveau să se ducă la Ierusalim şi să folosească "forţa şi puterea" împotriva vecinilor lor pe care-i urau. Dacă cele spuse până acum reprezintă o reconstituire corectă a istoriei, atunci ele s-au întâmplat atunci când au fost dărâmate părţi din zidul parţial refăcut, iar unele din porţile terminate au fost arse de foc (Neemia 1,3).

5. Actele ostile din capitolul 4 tratează diferite subiecte. Natura "acuzaţiei" din timpul domniei lui Asuerus este necunoscută. În zilele lui Cir (v. 1-5) opoziţia faţă de lucrarea de construcţie provenea din faptulcă ei rezideau Templul (vezi v. 1 şi 3). Motivul menţionat al vrăjmăşiei samaritenilor de pe vremea lui Artaxerxe era că iudeii rezideau cetatea şi zidul (vezi v. 12.13.16.21).

Unii comentatori care l-au identificat pe Artaxerxe din capitolul 4 cu Smerdis susţin că "zidul" din versetele 12.13.16 se referă doar la zidurile exterioare de apărare din jurul Templului. Totuşi, aceasta este o interpretare bazată nu pe fapte, ci pe ipoteze.

6. Artaxerxe din cap. 6,14. În capitolul 6,14, Artaxerxe este menţionat ca unul dintre împăraţii persani a căror "poruncă" le-a îngăduit iudeilor să zidească şi să termine Templul. Se pare că nu nici nu poate fi vorbade a-l identifica pe acest Artaxerxe cu Smerdis, întrucât Smerdis a domnit mai puţin de şapte luni. Dacă drept răspuns la o scrisoare de plângere, el a emis un decret care oprea zidirea Templului, el trebuie să fi dat şi o altă "poruncă", favorabilă iudeilor, toate acestea în cuprinsul domniei lui de şapte luni, ceva cu totul improbabil. Pentru motivul acesta mulţi dintre comentatorii care au declarat că Artaxerxe din capitolul 4 este Smerdis, au declarat totuşi că Artaxerxe din cap. 6,14 este Artaxerxe I. Dar dacă Artaxerxe din cap. 6 este acelaşi cu Artaxerxe din cap. 7, şi acest fapt este în general acceptat, nu există temei biblic sau istoric pentru a-l identifica pe Artaxerxe din cap. 4 cu oricine altcineva decât cu Artaxerxe I.

Aceste şase puncte prezintă pe scurt considerentele oferite de cei care susţin că Asuerus din Ezra 4,6 este Xerxe şi că Artaxerxe din versetele 6-23 este Artaxerxe I.

Faptele istoriei şi raportul sacru concordă întotdeauna unele cu celelalte. Orice nepotrivire aparentă între cele două se datorează cunoştinţelor şi înţelegerii noastre mărginite în privinţa unei sau alteia.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1-24 PK 567-573

1.2 PK 567

3 PK 568

1-5 1T 281

4 PK 594

4.5 PK 571

7 PK 572

21-24 PK 573

23 PK 594

Ezra 5:1 1. Proorocii. [Atunci proorocii, KJV]. Aceasta este prima menţionare a lucrării profeţilor printre iudei, după întoarcerea lor din exil. Se pare că profeţia nu şi-a făcut auzită vocea timp de aproape 16 ani, din "anul al treilea al lui Cir", când Daniel a rostit ultima lui solie (Daniel 10,1). Acum ea a reapărut. Întrucât avem chiar scrierile celor doi profeţi menţionaţi aici, Hagai şi Zaharia, cunoaştem foarte bine cum au contribuit ei prin încurajare şi călăuzire la reluarea lucrului la Templu. Este evident din cuvintele lor că îndelunga amânare a împlinirii speranţelor lor arzătoare de rezidire a Templului avusese un efect nefavorabil asupra poporului. Deoarece stăruinţele lor evlavioase de a fi plăcuţi lui Dumnezeu şi de a reface Templul şi serviciile lui au stârnit împotrivire, ei au îngăduit ca entuziasmul lor să se stingă. Dorinţa egoistă de a fi mângâiaţi a luat locul zelului pentru onoarea lui Dumnezeu.

În loc să pândească un prilej de a începe din nou lucrul şi de a se folosi de el, poporul a acceptat ideea amânării zicând: "N-a venit încă vremea pentru zidirea din nou a Casei Domnului" (Hagai 1,2). Lăsând deoparte ideea de a continua lucrul cu hotărâre, ei şi-au canalizat eforturile urmărind scopuri practice de a-şi întemeia case confortabile (Hagai 1,4.9). Rezultatul acestei complaceri a constat din pedepse divine: recolte slabe, dificultăţi economice (Hagai 1,6.9-11) şi o mare nesiguranţă politică (Zaharia 1,12-2,9). Poporul n-a recunoscut în aceste stările semnele neplăcerii lui Dumnezeu. De aceea, agenţi omeneşti au fost chemaţi de Dumnezeu ca să arate poporului semnificaţia împrejurărilor în care se găseau şi să le inspire un nou zel.

Hagai, proorocul. Despre el nu se ştie, cu excepţia numelui şi a lucrării lui în decursul a foarte puţine luni, în timpul acesta extrem de critic. Numele, care apare ocazional în istoria israelită timpurie, apare mult mai des în perioada de după exil. Unsprezece diferiţi iudei menţionaţi în documente aramaice din secolul al V-lea de la Elefantina purtau numele acesta, care a fost găsit şi în documente descoperite în urma săpăturilor în Palestina. Probabil că numele era ajunsese să fie preferat datorită faimei pe care o obţinuse profetul Hagai ca rezultat al succesului lucrării lui.

Zaharia, fiul lui Ido. Întrucât, în uzanţa ebraică, cuvântul "fiu" este folosit şi în sensul de nepot, nu este greşit a-l numi pe Zaharia fiul lui Ido, deşi de fapt era nepotul lui (Zaharia 1,1; vezi la 1 Cronici 6, 13.14). Tatăl lui Zaharia fie fusese mai puţin important decât bunicul său, fie murise de timpuriu, iar ca urmare Zaharia fusese probabil crescut în casa bunicului său.

Au proorocit. Profeţia nu consta mai ales în a face preziceri, aşa cum de obicei, dar necorespunzător este înţeles cuvântul. Cele mai multe solii profetice au fost îndemnuri sau învăţături. Cei care dădeau aceste solii erau numiţi profeţi datorită faptului că vorbeau ca răspuns la îndemnul lui Dumnezeu, şi tot ceea ce rosteau ei ca rezultat al acestei iluminări divine era numit profetizare.

Ezra 5:2 2. Zorobabel. Conducătorii, politici şi spirituali, ai poporului erau aceiaşi ca pe vremea lui Cir (vezi cap. 2,2). Prima solie a lui Hagai a fost adresată în special acestor conducători, şi alte solii ale lui Hagai şi ale

lui Zaharia, date cu diferite ocazii, i-au ajutat şi încurajat în lucrarea lor (Hagai 1,1; 2,21-23; Zaharia 3,1-10; 4,6-10).

Au început zidirea. Datele oferite de Hagai descoperă stadiile succesive care au marcat reluarea activităţii de zidire. Primul apel la acţiune a fost dat la 29 august 520 î.Hr. (Hagai 1,1). Apelul acesta s-a dovedit reuşit, deoarece conducătorii, pe cât se pare, au început să facă planuri imediat şi au pornit lucrarea trei săptămâni mai târziu, pe 21 septembrie 520 î.Hr. (Hagai 1,15). După ce terenul a fost curăţat şi şanţurile săpate pentru noua temelie, s-a observat încă o dată că noul Templu nu avea să se ridice la nivelul măreţiei şi frumuseţii celui al lui Solomon, şi s-au auzit unele exprimări ale dezamăgirii (Hagai 2,3.9; cf. Ezra 3,12.13). Pentru motivul acesta Hagai a adresat o nouă solie de încurajare de astă dată poporului, la 17 octombrie (Hagai 2,1). Două luni mai târziu totul era gata pentru punerea temeliei, şi acea mare ocazie, din 18 decembrie 520 î.Hr. (Hagai 2,10.18), a fost sărbătorită, în conformitate cu obiceiul oriental. În ziua aceea Hagai a ţinut două cuvântări, despre ultima neexistând nici un raport. Între timp, la două luni după ce Hagai prezentase prima solie raportată a lui, i s-a alăturat Zaharia (Zaharia 1,1). Un studiu al cărţilor lui Hagai şi Zaharia subliniază exactitatea declaraţiei din Ezra 5,2 că "proorocii lui Dumnezeu... îi ajutau" la rezidirea Templului. Soliile lor înviorătoare, de mobilizare, călăuzire şi încurajare au contribuit mult la lucrare; de fapt, dacă nu ar fi fost activitatea lor inspirată, Templul ar fi putut să rămână o ruină.

Ezra 5:3 3. Tatnai. Satrapul de "Dincolo de Râu" era Uştani, în greceşte, Hystanes. El fusese numit în primăvaraanului 520 de către Dariu şi locuia la Babilon, întrucât era în acelaşi timp şi satrap al Babiloniei. Până de curând s-a considerat că Uştani era numai un alt nume al lui Tatnai, dar un document cuneiform de curând publicat îl menţionează pe "Tattannai, guvernator la Ebir-nâri". Ştim acum că Tatnai era asistentul lui Uştani pentru satrapia de "Dincolo de Râu". Având răspunderea celor două satrapii, Uştani nu putea să aloce timp suficient ambelor; satrapia Babiloniei solicita cel mai mult din atenţia sa. E vrednic de notat că raportul biblic îl numeşte pe Tatnai pachath "guvernator", exact acelaşi cuvânt (pahat) pe care inscripţia cuneiformă îl foloseşte pentru a-l desemna pe Tatnai.

Şetar-Boznai. Potrivit cu Herodot (iii. 128), fiecare satrap avea un secretar regal şi acesta era probabil slujba deţinută de Şetar-Boznai. Numele este atestat în iraniana veche ca Shethrabuzana, iar în documente cuneiforme în forma Shatabarzana şi Ushatabuzana.

Tovarăşii lor. Ceilalţi adjuncţi şi slujitori care alcătuiau suita obişnuită a unui satrop.

Cine v-a dat învoire? [Cine v-a poruncit? KJV]. Motivul vizitei acesteia pare să fi fost o altă plângere făcută de vrăşmaşii iudeilor. Totuşi, pe cât se pare un slujbaş persan credincios se hotărâse să facă o cercetarepersonală înainte de a trimite plângere mai departe. Este, totuşi, posibil ca Tatnai să fi venit la Ierusalim nu ca urmare a unei plângeri cu privire la reluarea activităţilor de zidire la Templu, ci într-un tur obişnuit de inspecţie, poate chiar primul, după numirea ca satrap asistent pentru regiunea de "Dincolo de Râu". Sosind la Ierusalim şi observând desfăşurarea planului de construire, a cercetat lucrurile dorind să cunoască cine a fost cel care a poruncit declanşarea acţiunii. Ar putea părea ciudat astăzi că el a întrebat de "porunca" pentru rezidirea Templului şi nu de "permis", dar în limbajul oficial al vremii un "permis" era o "poruncă".

Casa aceasta. Vezi la cap.1,2.

Zidurile acestea. Cuvântul aramaic tradus aici şi în v. 9 cu "ziduri" este deseori folosit şi în documente aramaice de la Elefantina (vezi p. 79-83), dar semnificaţia lui este necunoscută. În documentele acestea el poate avea înţelesul de "trusou", "decoraţie", "amănunt", în trei cazuri, dar în alt document pare să însemne "specificaţie". Totuşi, este sigur că nu înseamnă "zid", o traducere derivată din LXX şi Vulgata. În lumina textelor de la Elefantina întrebarea lui Tatnai ar trebui probabil să fie tradusă: "Cine v-a poruncit să zidiţi Templul acesta, şi să schiţaţi detaliile [sau decoraţiile] acestea?"

Ezra 5:4 4. Ei le-au mai zis. [Atunci le-am zis, KJV]. LXX zice: "Atunci [Tatnai şi Şetar-Boznai] le-au zis [iudeilor]". Aramaica spune lămurit "noi" şi nu "ei", dar o astfel de expresie nu poate fi armonizată cu contextul. Pare de preferat să se zică "ei", făcând astfel din prima parte a v. 4 o afirmaţie introductivă a

întrebării din ultima parte a versetului ca fiind pusă de Tatnai şi Şetar-Boznai (vezi v. 6.10).

Ezra 5:5 5. Ochiul lui Dumnezeu. [Ochiul Dumnezeului lor, KJV]. "Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană" (Psalm 34,15). "Nu-Şi întoarce ochii de asupra celor fără prihană" (Iov 36,7). Bătrânii acţionaseră ca răspuns la o poruncă directă a lui Dumnezeu prin profeţii Săi (vezi la Ezra 5,1.2), şi Dumnezeu S-a îngrijit ca ei să nu aibă de suferit câtă vreme împlineau voia Lui.

În timp ce autorul cărţii Ezra a dat toată cinstea lui Dumnezeu pentru rezultatul vizitei lui Tatnai, nu putem să nu apreciem imparţialitatea acestui slujbaş important, care s-a comportat potrivit celor mai înalte tradiţii de integritate ale unui slujbaş persan.

Ezra 5:6 6. Tatnai. Cu privire la Tatnai şi Şetar-Boznai, vezi la v. 3.

Din Afarsac. [Afarsahiţii, KJV] Unii dintre comentatorii mai vechi au luat cuvântul tradus astfel ca însemnând "persani", dar de curând s-a descoperit că este un cuvânt iranian vechi care însemna o categorie inferioară de funcţionari.

Ezra 5:8 8. Casa Dumnezeului celui mare. Aceasta este o expresie remarcabilă în gura unui păgân. Perşii erau monoteişti, şi fără îndoială că monoteismul iudeilor a fost apreciat de ei ca fiind o religie asemănătoare cu a lor. Aceasta ar putea explica parţial de ce împăraţii şi slujbaşii persani aveau, în mare vorbind, o atitudine de simpatie şi bunăvoinţă faţă de iudei, în general, şi faţă de dorinţele şi aspiraţiile lor.

Pietre cioplite. [Pietre mari, KJV] Literal, "pietre de cilindrare", indicând pietre mărime corespunzătoare astfel încât fie nevoie de un tăvălug pentru ca să fie mişcate din loc. Popoare antice foloseau pietre de mărime uriaşă pentru temple şi pentru clădiri publice. Astfel de pietre pot fi văzute în temple egiptene, ca de pildă acelea de la Karnak sau în clădiri mai târzii, ca de pildă templul roman de la Baalbek sau suprastructura de pe mormântul lui Avraam de la Hebron.

În pereţi se pune lemn. O referire la metoda arhitecturală antică de a pune în perete un rând de scândurila fiecare trei rânduri de pietre. Decretul lui Cir a menţionat în mod expres procedeul acesta (cap. 6,4), iar iudeii au respectat minuţios ordinul. Metoda de construire a zidurile alternând un rând de scânduri cu trei rânduri de pietre este menţionată prima dată în legătură cu Templul lui Solomon (1 Regi 7,12). În timpul săpăturilor efectuate la Megido a fost scoasă la suprafaţă o clădire publică care prezenta amănuntul acesta arhitectural, lemnul folosit fiind cedrul. Singurele locuri unde s-a mai observat practica aceasta sunt Carchemiş, o cetate hitită, şi vechiul Alalakh în Siria de Nord. Poate că iudeii mai bătrâni care văzuseră Templul lui Solomon cu rânduri de lemn în pereţi au dorit să vadă noul Templu clădit la fel şi de aceea au făcut o cerere corespunzătoare la Cir. Aceasta pare să fie singura explicaţie plauzibilă pentru această prevedere din decretul oficial, deoarece nu era deprinderea perşilor sau a oricărei alte naţiuni din vremea aceea de a construi pereţii în felul acesta, atât cât se cunoaşte în prezent.

Ezra 5:9 9. Am întrebat pe bătrâni. Zorobabel, ca guvernator al Iudeii, era reprezentantul numit al guvernului persan şi probabil că a primit pe Tatnai şi suita lui în propriul său palat oficial. Se pare că Zorobabel nu i-a descoperit lui Tatnai rolul pe care el însuşi l-a jucat în rezidirea Templului şi l-a îndrumat pe Tatnai cu toate întrebările lui către "bătrânii" poporului (vezi cap. 2,2.68). Faptul că Zorobabel nu este purtătorul de cuvânt al bătrânilor cu ocazia anchetei reiese din faptul că ei îl numesc dregător (v. 14-16) sub numele prin care el era cunoscut de administraţia persană de pe vremea lui Cir (vezi la cap. 1,8). Când a sosit Tatnai, nici unul dintre iudei nu a ştiut care va fi atitudinea lui, şi este posibil ca bătrânii să fi socotit că e înţelept ca Zorobabel să rămână în umbră dacă avea să se facă o anchetă. Poate că ei s-au gândit că dacă Tatnai ar fi oprit lucrarea şi ar fi trimis pe conducătorii responsabili în Persia ca să dea socoteală de faptele lor, statul nu ar fi fost astfel lipsit de Zorobabel, a cărui conducere se pare că însemna atât de mult pentru ei pe vremea aceea.

Ezra 5:10

10. Numele. Vezi la v. 4. Tatnai a socotit important să trimită odată cu scrisoarea sa o listă a numelor bărbaţilor de seamă care răspundeau de noul program de construcţie. Slujbaşii din capitala persană puteau să verifice dacă vreunul din bărbaţii enumeraţi se angajase în activităţi subversive şi dacă ei erau conducătorii recunoscuţi ai iudeilor. Din nefericire, lista numelor nu este cuprinsă în cartea lui Ezra şi nu ştim ale cui nume le-a menţionat Tatnai. Numele marelui preot, Iosua, probabil a fost în fruntea listei, dar poate că numele lui Zorobabel nu a fost inclus (vezi la v. 9).

Ezra 5:11 11. Slujitorii. Bătrânii susţineau cu smerenie că nu sunt decât slujitori ai lui Dumnezeu şi că respectă îndrumările Lui. În felul acesta ei erau obligaţi să asculte atunci când Dumnezeu vorbea. Titlul pe care îl folosesc când se referă la Dumnezeu era acela pe care iudeii îl foloseau în mod obişnuit când vorbeau despre El suzeranilor lor perşi, aşa cum ştim din papirusurile elefantine (vezi p. 79-83).

Mare împărat al lui Israel. Adică, Solomon, cel mai mare dintre toţi regii iudei, în ceea ce priveşte întinderea şi prosperitatea regatului şi poziţia pe care acesta a ocupat-o printre celelalte regate ale vremii.

Ezra 5:12 12. Părinţii noştri au mâniat. Mai ales prin idolatria lor evidentă şi prin urâciunile lor morale pe care aceasta le aducea cu sine: sacrificarea copiilor şi ritualurile destrăbălate ale cultului lui Baal. Timp de secole, cu excepţia unor perioade scurte şi rare, "căpeteniile preoţilor şi poporul au înmulţit şi ei fărădelegile, după toate urâciunile neamurilor" şi chiar "au pângărit Casa Domnului, pe care o sfinţise El în Ierusalim" (2 Cronici36,14).

Nebucadneţar. Cu privire la asediul final al Ierusalimului, vezi 2 Regi 24 şi 25.

Ezra 5:13 13. Cir, împăratul Babilonului. Cu privire la data decretului la care se face referire, vezi la cap. 1,1. A-l numi pe Cir "împăratul Babilonului" este la fel de corect cu a-i da titlul de "împărat al Persiei" folosit în cap. 1,1. Cir a cucerit Babilonul în octombrie 539 î.Hr. Primăvara următoare, în absenţa sa, fiul său Cambise a participat la sărbătoarea Anului Nou, la care fiecare împărat al Babilonului primea statutul de împărat prin luarea mâinilor lui Bel Marduc, zeul principal. Mai târziu în acel an şi după aceea în documente babiloniene găsim adăugat la titlul lui Cir de "împărat al ţinuturilor" şi pe acela de "împărat al Babilonului".

Împăratul Cir. Repetarea numelui Cir în versetul acesta este semnificativă şi pe cât se pare a fost folosită pentru a accentua faptul că lucrările de construire nu reprezentau un semn de răzvrătire, ci erau în acord cu un decret împărătesc.

Ezra 5:14 14. Uneltele. Vezi la cap. 1,7-11.

Le luase Nebucadneţar. Vezi la 2 Regi 24,13.

Şeşbaţar. Vezi la cap. 1,8; 5,9. Din informaţia suplimentară de aici înţelegem că Şeşbaţar sau Zorobabel, aşa cum era mai des numit, fusese făcut guvernator sau dregător al Iudeii, un fapt care nu e menţionat în raportul mai timpuriu al împuternicirii lui Cir.

Ezra 5:15 15. Să se zidească din nou Casa. Locul Templului era un vechi şi sfânt loc ales de Dumnezeu Însuşi. Era locul pe care Dumnezeu i l-a indicat lui Avraam când s-a dus să jertfească pe fiul său (Geneza 22,2), undea apărut îngerul şi a pus capăt urgiei pe timpul lui David (2 Samuel 24,16.17) şi unde "slava Domnului a umplut casa" pe vremea lui Solomon (2 Cronici 7,1).

Ezra 5:16 16. De atunci. Nu e clar dacă ultima parte a v. 16 face parte din răspunsul dat de bătrâni lui Tatnai, pe care el îl raportează lui Dariu (vezi v. 11) sau reprezintă propria părere a lui Tatnai cu privire la fapte. Poate că ultima este mai probabilă. Poate că Tatnai nu avea cunoştinţă că pentru un număr de ani, înainte de cel de

al doilea an al lui Dariu, lucrarea fusese întreruptă. S-ar părea că lucrarea a înaintat repede, altfel Tatnai nu ar fi tras concluzia că situaţia prezentă a lucrării ar putea să reprezinte în mod clar peste 15 ani de muncă. E de asemenea posibil că fi trecut destul de mult timp de la reluarea activităţii de construcţie din al doilea an al lui Dariu.

Ezra 5:17 17. Casa vistierilor împăratului. Săpăturile au arătat că documentele de natură religioasă sau literară erau păstrate în arhivele templului sau în palate, iar documentele economice şi politice în bibliotecile palatelor.Numeroase arhive mari, constând din multe mii de tăbliţe cuneiforme, au fost găsite în siturile lumii antice. Cea mai importantă dintre aceste arhive este aşa-numita bibliotecă a lui Asurbanipal, găsită în unul dintre palatele lui de la Ninive. Alte biblioteci sau arhive de stat au fost găsite în palate regale la Mari pe Eufrat, în cetatea de capitală hetită de la Khattushash (Boghaz-köy), în palatul de la Ugarit (Ras Shamrah), în palatul luiIkhnaton de la Amarna şi în alte locuri. Nu este încă sigur dacă vistieriile împărăteşti erau ţinute în acelaşi loc,dar există toate premizele să fi fost aşa. De aceea, este posibil ca având informaţii bune Tatnai să fi propus o cercetare a visteriei împărăteşti pentru a găsi decretul lui Cir, ca să se determine dacă afirmaţia iudeilor era adevărată.

La Babilon. Gândind că decretul fusese emis la Babilon, Tatnai sugera o cercetare în arhivele păstrate acolo. Probabil că nici iudeii care sugeraseră cercetarea, nici Tatnai însuşi nu ştiau că decretul fusese de fapt dat la Ecbatana, vechea capitală a Mediei. Pare curios că iudeii nu au fost capabili să prezinte o copie a documentului pentru a stabili adevărul susţinerilor lor. E posibil ca vrăşmaşii lor, printr-un atac prin surprindere, să fi furat şi să fi distrus documentele oficiale ale acestora. Aceasta i-ar fi lăsat pe iudei fără nici odovadă legală prin care să fi putut dovedi dreptul lor de a rezidi Templul.

Ar trebui să se noteze în legătură cu aceasta faptul că se pare că Tatnai şi-a format o impresie favorabilă cu privire la sinceritatea şi buna credinţă a iudeilor. El nu a stopat lucrarea şi le-a îngăduit să continue să construiască până când avea să fie făcută o anchetă amănunţită care să determine temeinicia susţinerilor lor, după care împăratul actual să aibă ocazia să se pronunţe.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 PK 573

2 PK 577, 579

5.6 PK 578

Ezra 6:1 1. Atunci împăratul Dariu. Cererea lui Tatnai, satrapul asistent al satrapiei "Dincolo de Râu", a intrat imediat în atenţia lui Dariu (cap. 5,17).

A dat poruncă. [A făcut un decret, KJV]. De preferat, "a dat o poruncă", întrucât un "decret" nu era necesar pentru efectuarea unei cercetări în arhivele împărăteşti cu privire la documentul acela.

Casa scrisorilor. [Casa sulurilor, KJV]. Literal, "casa cărţilor" adică biblioteca sau arhivele împărăteşti. În ce priveşte observaţia că "vistieriile" erau păstrate acolo, vezi la cap. 5,17.

În Babilon. Se pare că Tatnai a preluat impresia de la iudei în timpul vizitei lui la Ierusalim că documentul original ar putea să se afle în arhivele împărăteşti de la Babilon. De aceea, el a sugerat că Babilonul era locul unde să se facă cercetarea (cap. 5,17). Dariu a urmat sugestia aceasta şi a dispus să se facă o cercetare la Babilon care, totuşi, nu s-a dovedit rodnică.

Ezra 6:2 2. S-a găsit la Ahmeta. Când documentul la care se referea scrisoarea lui Tatnai nu s-a găsit, se pare că s-a dat ordin pentru extinderea cercetării în arhivele împărăteşti din celelalte capitale persane, Ecbatana şi Susa. Aceasta arată un efort sincer din partea împăratului şi a funcţionarilor lui de a fi cinstiţi şi de a face o

cercetare amănunţită înainte de a ajunge la o concluzie. Aceasta îi plasează pe perşi într-o lumină cât se poate de favorabilă. Ei ar fi putut să întrerupă cercetarea după ce nu a fost descoperit la Babilon nici un decret al luiCir cu privire la iudei. Extinzând cercetarea în alte locuri unde se pare că se ştia că erau depozitate documente oficiale ale primului an al lui Cir, aceşti slujbaşi au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să ajungă la oconcluzie cinstită, imparţială.

Ahmeta era vechea capitală a Mediei. În persana veche era numită Hagmatâna şi în greceşte Ecbatana. Astăzi oraşul este numit Hamadân. Aşezată în munţii iranieni apuseni, la 1.829 m deasupra nivelului mării, erafolosită de împăraţii persani ca una din capitalele lor de vară. Babilonul, aşezat pe valea râului, devenea inconfortabil de cald în timpul verii. Populaţia prezentă a oraşului Hamadân, compusă din turci, armeni, perşi şi iudei, este de aproape 100.000.

Faptul că documentul s-a găsit la Ecbatana şi nu la Babilon arată că Cir locuia acolo când s-a emis decretul. Legătura dintre aceasta şi data emiterii decretului a fost deja subliniată în cele comentate la cap. 1,1.

Un sul. Toate documentele perioadei Imperiului persan care au fost descoperite în regiunea Mesopotamiei şi Persiei sunt tăbliţe cuneiforme. Datorită condiţiilor climaterice din aceste ţări, rapoarte persane scrise pe material perisabil, precum papirus sau piele, nu au supravieţuit. Totuşi, documentele persanepe papirus sau piele din perioada aceea s-au păstrat în Egipt, dovedind exactitatea afirmaţiei făcute aici că decretul oficial al lui Cir era scris pe un sul şi nu pe o tăbliţă de lut. Întrucât limba oficială şi universală a Imperiului persan era aramaica, aşa cum dovedesc documentele găsite în Egipt, poate fi de la sine înţeles că decretul lui Cir a fost scris în aramaică.

Ezra 6:3 3. Poruncă. Vezi la cap. 1,1-4. Deosebirile sumare dintre copia aceasta a decretului şi aceea raportată în cap. 1,1-4 se datorează faptului că această copie a fost numai pentru uz oficial, în timp ce cealaltă a fost publicată. Decretul făcut public conţinea un permis de reîntoarcere în Palestina pentru a rezidi Templul de acolo şi de a colecta bani în scopul acesta, dar nu menţiona decizia lui Cir de a susţine ridicarea Templului dinfonduri publice (vezi la cap. 1,4). Totuşi, copia decretului care a servit ca directivă pentru slujbaşii împărăţiei afirma clar că tezaurul imperial avea să suporte costurile (cap. 6,4). În copia aceasta se dădeau instrucţiuni exacte cu privire la metoda de construire.

Înălţime. Cifra dată aici pentru înălţimea noului Templu este de două ori mai mare decât cea a Templului lui Solomon, iar lărgimea, de trei ori mai mare (vezi 1 Regi 6,2). Lungimea noii construcţii nu este dată; aceea a Templului lui Solomon era de 60 de coţi. Totuşi, noul edificiu se spunea că este "ca o nimica" încomparaţie cu acela al lui Solomon (Hagai 2,3), iar aceia care văzuseră Templul lui Solomon au plâns când auvăzut temelia noi clădiri din cauza inferiorităţii evidente a acesteia din urmă (Ezra 3,12; cf. PK 564). Nu e imposibil ca lungimea măsurii de cot a decretului lui Cir să difere cumva de aceea a iudeilor, deşi nu e cu putinţă ca diferenţa să fie atât de mare încât să înlăture aparenta nepotrivire dintre faptele notate. E mult mai just să se creadă că Cir a permis construirea unui edificiu mult mai mare decât au realizat de fapt iudeii. Dar având subvenţie împărătească (vezi la cap. 1,4), este greu de gândit că ei ar fi fost mulţumiţi cu o construcţie cu mult mai modestă decât aceea a lui Solomon. S-ar putea ca dimensiunile dat în decretul lui Cir să fi fost numai pentru faţada Templului, care era de dimensiuni mult mai mari decât restul clădirii.

Ezra 6:4 4. Un rând de lemn nou. Vezi la cap. 5,8.

Cheltuielile. Vezi la cap. 1,4 şi 6,3.

Ezra 6:5 5. Uneltele de aur şi de argint. Vezi la cap. 1,7-11.

Ezra 6:6 6. Tatnai. Cu privire la Tatnai şi la ceilalţi bărbaţi menţionaţi aici, vezi la cap. 5,3.6.

Depărtaţi-vă de locul acesta. Se poate ca autorul raportului oficial încorporat în Ezra 6 să fi prescurtat

sau concentrat scrisoarea lui Dariu, şi să fi redat numai părţile esenţiale din ea - un rezumat al decretului lui Cir - şi decretul de confirmare al lui Dariu. Primul punct important al scrisorii lui Dariu îl constituie avertizarea slujbaşilor satrapiei de "Dincolo de Râu" de a nu se amesteca în lucrarea de la Ierusalim. Limbajul întregii scrisori arată că statul era cârmuit de un împărat puternic şi hotărât. Unele dintre decretele altor cârmuitori persani descoperă clar nehotărâre din partea monarhilor care le promulgau.

Ezra 6:8 8. Porunca pe care o dau. Dariu nu a fost mulţumit să trimită lui Tatnai o copie a decretului lui Cir, pentru ca să-l informeze cu privire la dreptul iudeilor de a continua să lucreze la Templu. El a confirmat decretul anterior printr-un altul, al său personal, unul care a depăşit chiar şi prevederile generoase ale celui anterior (vezi la cap. 1,7).

Cheltuielile. Cir decretase ca reconstruirea Templului de la Ierusalim să fie susţinută din fonduri publice(v. 4). Poate că partea aceasta a decretului nu a fost adusă niciodată îndeplinire (vezi cap. 4,4.5), deoarece se pare că samaritenii au reuşit să împiedice realizarea intenţiilor bune ale lui Cir. Când Dariu a aflat din copia decretului lui Cir găsită la Ecbatana că li se făgăduise iudeilor sprijin financiar, poate că a întrebat trezorierul imperial câţi bani au fost cheltuiţi cu Templul de când fusese dat primul decret. Faptul că împăratul s-a supărat lui când a primit informaţia că nu fusese dat decât puţin sau chiar nimic până atunci este subînţeles dinlimbajul hotărât al scrisorii lui către Tatnai: "depărtaţi-vă de locul acesta" (v. 6), "lăsaţi să meargă înainte lucrările" (v. 7), "să nu înceteze lucrul" (v. 8), "fără nici o lipsă" (v. 9) şi îndeosebi din ameninţările din versetul 11, în cazul în care decretul acesta ar fi fost ignorat.

Cir fixase doar vag sursa ajutorului financiar ca fiind "casa împăratului" (v. 4), care ar fi putut să însemne că fondurile urmau să vină din fonduri împărăteşti, cu toate că toţi banii publici erau cheltuiţi după dorinţa împăratului. Dariu, însă, a ordonat ca cheltuielile legate de oamenii întrebuinţaţi la Templu să fie plătite de satrapul de "Dincolo de Râu" din tributul împărătesc al provinciei. În felul acesta, se presupune că n-a fost pusă nici o povară suplimentară asupra contribuabililor.

Mulţi comentatori moderni au pus la îndoială veracitatea acestei părţi a decretului, declarând ca este inimaginabil ca un împărat persan să poată fi atât de mult interesat de Templul unei naţiuni depărtate şi neînsemnate. Totuşi, istoria profană ne prezintă cazuri asemănătoare. Aceasta era politica lui Cir nu numai cu privire la Templul de la Ierusalim, dar şi cu privire la multe alte temple (vezi la cap. 1,2). Se raportează că, după cucerirea Egiptului, Cambise, fiul lui Cir, a dispus ca Templul lui Neith de la Sais să fie curăţat, a asigurat preoţimii lui venitul obişnuit şi i-a oferit daruri împărăteşti, aşa cum făcuseră anterior împăraţii egipteni. Chiar şi Antioh cel Mare a dat iudeilor mari daruri în vin, untdelemn, mirodenii, grâu şi sare pentru jertfe şi bani pentru terminarea Templului (Antiquities xii, 3,3) ca apreciere a loialităţii lor de la începutul domniei lui.

Ezra 6:9 9. Viţei, berbeci şi miei. Acestea erau principalele animale de jertfă ale iudeilor - un miel fiind cerut în fiecare dimineaţă şi seară, încă doi în Sabat, şapte la fiecare mare sărbătoare şi la începutul fiecărei luni şi 14 în fiecare zi în cursul Sărbătorii corturilor. Aceasta ar face în total peste o mie în cursul unui an. La miei se mai adăugau berbeci şi viţei pentru ocaziile mai solemne. Un alt animal de jertfă obişnuit era "un ied".

Grâu, sare, vin şi untdelemn. Aceste lucruri erau necesare pentru "jertfele de mâncare" care însoţeau orice ardere de tot (Exod 29,40.41; vezi la Levitic 2,13).

La cerere. [Potrivit cu funcţia, KJV]. Era o concesiune cât se poate de rară făcută iudeilor aceea de a permite preoţilor lor să fixeze suma de sprijin pe care ei urmau să o primească de la satrap. Dariu trebuie să fi avut încredere că iudeii nu aveau să abuzeze de generozitatea lui. Integritatea unor oameni ca Daniel, Mardoheu, Ezra, Neemia şi poate alţii făcuseră fără îndoială o adâncă impresie asupra monarhilor sub care slujiseră. Este posibil ca anumiţi iudei cu influenţă să fi fost folosiţi la departamentul de stat al Imperiului persan. Mâna unuia dintre aceşti bărbaţi a avut probabil un rol în pregătirea acestui decret al lui Dariu.

Ezra 6:10 10. Să se roage. Solicitarea ca bunăvoinţa şi generozitatea împăratului să fie răsplătite prin jertfe şi

rugăciuni în favoarea lui e foarte asemănătoare cu aceea din inscripţia pe cilindrul de lut al lui Cir deja menţionat (vezi la cap. 1,2). Acolo împăratul declară că a reînfiinţat cultul dumnezeilor babilonieni pentru ca babilonienii să-i roage zilnic pe Bel şi pe Nahu să îi binecuvânteze pe el şi pe fiul său, Cambise, cu viaţă lungă.Faptul că iudeii nu se opuneau îndeplinirii unei astfel de cereri se poate deduce din practica de pe vremea Macabeilor de a aduce jertfe în favoarea regilor seleucizi (1 Mac. 7,33).

Ezra 6:11 11. Spânzurat. Nu spânzurarea pe care o cunoaştem noi, ci tragerea în ţeapă, o formă crudă de executare practică pe scară largă de asirieni. Multe din basoreliefurile lor prezintă oameni traşi în ţeapă, mai ales vrăjmaşi prinşi. Erau cunoscute două tipuri de tragere în ţeapă. La fiecare tip, era fixat în pământ un par cu un vârf ascuţit. Victima goală era apoi trasă în ţeapă făcând-o să treacă prin trupul lui fie de la şezut în sus,fie prin piept.

Ameninţări de felul celor pe care Dariu le ataşa decretului acesta sunt obişnuite în documentele vechi. În lumina practicii domnitorilor absolutişti din antichitate, ameninţările din acest decret nu par ieşite din comun. Oamenii care citeau decretele împărăteşti din Orientul antic erau obişnuiţi cu ele şi a erau adesea martori la executarea lor. De pildă, vestitul cod al lui Hamurabi conţine vreo 250 de imprecaţii la adresa acelora care ar schimba prevederile lui. Dariu considera că decretul lui avea nevoie de un limbaj tare. Samaritenii se dovediseră iscusiţi în arta sfidării poruncilor împărăteşti. Decretul urmărea să îi înspăimânte, prin aceasta oprindu-i să mai facă rău.

Ezra 6:13 13. Tatnai. Cu privire la oamenii amintiţi aici, vezi la cap. 5,3.6.

Au împlinit întocmai. [Au făcut grabnic, KJV]. Nefiind duşmanii iudeilor, aşa cum reiese din acţiunile lor anterioare şi din scrisorile lor către Dariu, Tatnai şi ceilalţi funcţionari au îndeplinit cu plăcere porunca împărătească. Voinţa împăratului a fost adusă la cunoştinţa lor prin cuvinte clare, iar ei au trecut la executareaei cu sârguinţă. Terminarea rapidă Templului trebuie să fie atribuită în parte şi bunăvoinţei lor. Aceasta trebuie să fi cerut din partea lui Tatnai şi a suitei lui vizite dese la Ierusalimul şi o studiere atentă a nevoilor financiare şi a numărului de animale de jertfă considerate necesare pentru serviciul Templului (vezi la v. 9).

Ezra 6:14 14. Cu izbândă. Iudeii, care avuseseră atâtea necazuri şi dezamăgiri în cursul ultimilor ani, n-ar fi putut să se aştepte la o surpriză mai mare şi mai plină de bucuria ca mesajului noului decret al lui Dariu. Astfel, dintr-odată s-au împlinit profeţiile lui Hagai, care le reamintise că Dumnezeul lor era stăpânul argintului şi aurului şi că urma să fie uşor pentru El să procure mijloacele necesare încheierii lucrării pe care o începuseră în credinţă (Hagai 2,8). În ziua când fusese pusă temelia cea nouă, Domnul făgăduise: "Din ziua aceasta Îmi voi da binecuvântarea Mea (Hagai 2,19)." Minunată a fost împlinirea! De fapt, binecuvântările primite trebuiesă fi întrecut cele mai îndrăzneţe speranţe ale lor.

Celălalt profet al acelor zile întrebase: "Cine dispreţuieşte ziua începuturilor slabe?" (Zaharia 4,10). Câtde vrednice de milă şi slabe păreau să fie eforturile lor când au început a doua oară să zidească Casa Dumnezeului lor? Cu toate că ascultaseră de profeţi şi începuseră să zidească, în inima lor era frică. Erau înconjuraţi de duşmani. Totuşi, ei se încrezuseră în cuvântul profetului, care afirmase categoric că "mâinile luiZorobabel", care "au întemeiat Casa aceasta," "o vor şi sfinţi" şi că în felul acesta ei aveau să cunoască faptul că Domnul oştirilor îl trimisese la ei (Zaharia 4,9).

Artaxerxe. Unii comentatori mai vechi care îl identifică pe Artaxerxe din cap. 4,7 cu falsul Smerdis, fireşte că l-au identificat pe Artaxerxe din cap. 6,14 tot cu falsul Smerdis. Dar împăratul menţionat aici e împăratul Artaxerxe I pentru două motive: (1) E greu de conceput că Smerdis ar fi emis un decret favorabil, după ce fusese ostil - toate acestea în răstimpul a şapte luni ale domniei sale. (2) Deoarece Artaxerxe menţionat aici este pus aici pe listă în ordine după Dariu. Pe timpul lui Ezra, Cir, Dariu şi Artaxerxe dăduseră toţi decrete privitoare la Templu şi la slujbele lui. Pare să existe o contradicţie între afirmaţia că decretul lui Artaxerxe a fost necesar pentru încheierea Templului şi afirmaţia din v. 15 că Templul a fost "isprăvit" în timpul domniei lui Dariu. Această contradicţie aparentă poate fi rezolvată printr-o presupunere logică, şi anume că înfrumuseţarea Casei Domnului de către Artaxerxe (cap. 7,27) era într-un sens foarte real o finisare

a clădirii Templului. Prin urmare Ezra s-a simţit îndreptăţit să-l includă pe Artaxerxe ca al treilea dintre împăraţii ale căror decrete au făcut cu putinţă restaurarea Templului şi a Ierusalimului (vezi cap. 7,27; 9,9).

Menţionarea împăratului Artaxerxe în versetul acesta este dovada că Ezra (cartea) nu a fost scrisă pe vremea lui Zorobabel, ci pe vremea lui Ezra, probabil în timpul domniei lui Artaxerxe.

Ezra 6:15 15. Isprăvită. Este dată ziua exactă a încheierii Templului, probabil şi ziua dedicării descrisă în v. 16-18. Adar 3 din al 6-lea an de domnie al lui Dariu I era aproximativ 12 martie 515 î.Hr., cu şase săptămâni înainte de Paşte.

Rezidirea Templului, începând cu ziua când a fost pusă piatra de temelie a doua oară (24 Kislev, anul al2-lea al lui Dariu) şi terminând cu ziua când au fost încheiate lucrările, acoperă aproximativ 4 ani şi 3 luni, cu aproape 2 ani şi 3 luni mai puţin decât îi luase lui Solomon să construiască Templul său. Motivul acestei diferenţe stă probabil în faptul că Solomon a trebuit ca întâi să pregătească o suprafaţă plană pe care să înalţe diferite clădiri care aparţineau Templului, o sarcină de proporţii însemnate. Cu toate că infrastructurile actualeale zonei Templului de la Ierusalim datează din timpurile lui Irod sau de mai târziu, în măsura în care pot fi observate, descoperă eforturile uriaşe care trebuie să fi fost făcute de către constructorii iniţiali pentru ca să zidească o fundaţie pe care să fie înălţat Templul şi multele lui clădiri auxiliare. Când s-au întors exilaţii, au descoperit probabil că cea mare parte a fundaţiei era încă bună de folosit, fără să necesite lucrări de reparaţie costisitoare şi consumatoare de timp. În plus, construcţiile se pare că au fost mai puţin elaborate şi numeroasedecât pe timpului Solomon şi probabil mai puţin împodobite (vezi cap. 3,12). De asemenea, o anumită parte din construcţie fusese făcută de când fusese emis primul decret. Poate că acestea sunt unele sau toate motivele pentru care construirea celui de-al doilea templu a fost făcută într-o perioadă relativ scurtă.

Nu avem nici un fel de informaţii cu privire la dimensiunile noului Templu, numărul clădirilor auxiliare, aranjamentul şi forma lor exterioară. Se poate ca templul lui Solomon sau templul ideal al lui Ezechiel (Ezechiel 40-42) să fi servit ca model pentru unele părţi. Reiese clar faptul că Templul acesta, ca şi cel al lui Solomon, aveau clădiri auxiliare, din texte precum cele din Ezra 8,29; Neemia 12,44; 13,4.5, unde sunt menţionate anumite încăperi în legătură cu Templul. În unele dintre camerele acestea erau păstrate visteriile Templului; altele serveau ca acareturi pentru unii preoţi. Conform 1 Mac. 4,38, Templul era înconjurat de maimulte curţi.

Ezra 6:16 16. Au făcut... sfinţirea. Raportul acestei serbări de sfinţire este scurt, cuprinzând doar câteva informaţii: (1) a fost o sărbătoare de bucurie; (2) a fost adus un mare număr de jertfe şi (3) slujitorii Templului, preoţii şi leviţii au îndeplinit slujbele prescrise de legea lui Moise începând cu acea zi. Desigur că muzica a jucat un rol important în activităţile zilei de sfinţire, întrucât ocaziile anterioare similare au fost însoţite de multă muzică (vezi 1 Cronici 16,4-36; 2 Cronici 29,25-29).

Ezra 6:17 17. O sută de viţei. Numărul jertfelor aduse în cursul slujbei de sfinţire este mic în comparaţie cu slujbe asemănătoare săvârşite în timpul domniei lui Solomon (1 Regi 8,63), a lui Ezechia (2 Cronici 30,24) şi a lui Iosia (2 Cronici 35,7). Sutele au înlocuit acum miile oferite anterior.

Lui Israel. [Întregului Israel, KJV]. În v. 16 se vorbeşte despre adunare ca fiind "copiii lui Israel". Scriitorul are grijă să prezinte pe exilaţii întorşi ca fiind "Israel", nu numai "Iuda" (vezi cap. 2,70; 3,1; 4,3; 5,1). Numărul ţapilor jertfiţi a fost de 12 (cap. 6,17), numărul seminţiilor din împărăţia nedivizată. Putem presupune că se întorseseră cu Zorobabel reprezentanţi din fiecare seminţie şi că prin urmare era posibil ca poporul reorganizat să fie privit ca "Israel" (vezi Neemia 11,20; Ieremia 50,4; Ezechiel 37,15-19; Zaharia 8,13; Maleahi 1,11). Totuşi, cei mai mulţi dintre exilaţilor repatriaţi erau din seminţiile lui Iuda şi Beniamin şi ca urmare erau în mod normal numiţi "Iuda" (Ezra 4,1.6; 5,1; Zaharia 8,15). Dornic să scoată în evidenţă privelişte mai generoasă şi mai măreaţă şi să vadă în cei adunaţi rămăşiţa întregului popor al lui Dumnezeu, Zorobabel a rânduit această solemnă ocazie când au fost aduşi 12 ţapi ca jertfă pentru păcat, unul pentru fiecare seminţie. Ezra a urmat aceeaşi procedură când a sosit la Ierusalim cu a doua grupă de exilaţi, 60 de animai târziu (Ezra 8,35).

Ezra 6:18 18. Preoţi, după cetele lor. Terminarea noului Templu a fost în mod natural urmată de un aşezarea deservenţilor de la Templu, potrivit cel făcut iniţial de David (vezi 1 Cronici 23,6-23; 24,1-19). Această ordonare a fost întemeiată pe rânduielile legii cu privire la slujbele respective ale celor două categorii - preoţi şi leviţi - aşa cum sunt arătate în cartea Numeri (cap. 3,6-10; 8,6-26), dar "cetele" propriu zise n-au fost stabilite decât pe vremea lui David.

Ezra 6:19 19. Prăznuit Paştele. Este de observat că începând cu acest verset autorul se întoarce la folosirea ebraicei şi continuă în ebraică până la cap. 7,11. Faptul că Ezra a scris părţi din cartea sa în ebraică şi părţi în aramaică poate să fie explicat cel mai simplu spunând că ambele limbi erau bine cunoscute de iudei. Aramaica era limba obişnuită în Imperiul persan. Decretele oficiale erau scrise în ea.

Un număr de sărbători de Paşte deosebit de solemne au fost prăznuite în istoria iudaică, şi acestora li s-a acordat a atenţie specială de către scriitorii Bibliei. Aşa sunt Paştele prăznuite de Ezechia după ce a curăţitTemplul (2 Cronici 30) şi acelea prăznuite de Iosia după terminarea reformei sale (2 Cronici 35). Ambele sărbători de Paşte însoţeau o redeşteptare a închinării de la Templu după o perioadă de apostazie. Ezra aşeazăîn aceeaşi categorie Paştele care a venit după sfinţirea noului Templu. Aceasta nu însemnă că exilaţii nu sărbătoriseră Paştele înainte de anul 515 î.Hr., întrucât Ezra 5,5 conţine informaţia că ei au ţinut "toate sărbătorile închinate Domnului" îndată ce au sosit în patria lor. Totuşi, acest prim Paşte după încheierii construirii noului Templu marca reinstaurarea deplină a rânduielilor religioase regulate, mai mult sau mai puţin suprimate de la data nimicirii primului Templu.

A patrusprezecea zi. Ziua fixată de legea lui Moise (vezi Exod 12,6). Aceasta însemna aproximativ 21 aprilie 515 î.Hr.

Ezra 6:20 20. Se curăţiseră cu toţii. Traducerea v. 20, aşa cum apare în KJV şi RSV, este probabil corectă, deşi următoarea a fost apărată de un număr de comentatori: "Deoarece preoţii se curăţiseră, în timp ce leviţii erau toţi curaţi, ca un om". Aceia care adoptă această ultimă traducere cred că leviţii sunt cei la care se face referire în a doua jumătate a v. 20 că au sacrificat Paştele atât pentru preoţi, cât şi pentru laici, fiind mai sfinţiţi decât preoţii. O asemenea situaţie este descrisă în 2 Cronici 29,34, unde leviţii pe vremea lui Ezechia sunt descrişi ca fiind mai curaţi la inimă ca preoţii. Totuşi, cei mai mulţi traducători adoptă traducerea din KJV. Această redare nu face nici o deosebire între preoţi şi leviţi, susţinând că amândouă categoriile de slujitori ai Templului erau la fel de pregătiţi pentru această solemnă ocazie şi îi prezintă pe preoţi şi pe leviţi ca lucrând împreună la sacrificarea mieilor de Paşte.

Ezra 6:21 21. Se depărtaseră. După ce menţionează pe exilaţii reîntorşi, Ezra vorbeşte aici despre o a doua grupă de israeliţi care ia parte la prăznuirea Paştelui. Aceştia ar putea fi unii dintre "cei mai săraci din ţară" lăsaţi de Nebucadneţar în 586 î.Hr. ca să fie "vieri şi lucrători de pământ" (2 Regi 25,12). În timpul lungilor ani de exil,când preoţii şi conducătorii religioşi erau în Babilon, aceşti oameni săraci şi ignoranţi se pare că au acceptat obiceiurile păgâneşti. Exilaţii câştigaseră o nouă experienţă religioasă în şcoala încercării sub influenţa sănătoasă a unor bărbaţi precum Daniel şi Ezechiel. În consecinţă, ei au cerut celor care nu fuseseră la Babilon să îşi schimbe viaţa pentru ca să aparţină noului stat. Unii dintre cei la care se făcea referire aici s-ar putea să fi fost străini care au acceptat din toată inima religia iudeilor şi au fost primiţi în adunarea iudeilor ca egali. Ca şi pe timpul exodului, se luaseră măsuri ca toţi cei care doreau să se alipească poporului lui Dumnezeu să facă aşa.

Ezra 6:22 22. Sărbătoarea azimilor. Aceasta a fost ţinută timp de o săptămână, aşa cum era cerut de lege (Exod 12,15; 13,7; Levitic 23,6). Despre însemnătatea spirituală a sărbătorii, vezi 1 Cronici 5,8.

Împăratul Asiriei. Se consideră în general că aici este vorba despre Dariu. Este surprinzător că este numit "împărat al Asiriei". Este adevărat că împăraţii Persiei nu s-au intitulat niciodată "împărat al Asiriei", cu

toate că de la Cir până la Xerxe ei au purtat titlul de "împărat al Babilonului", pe lângă celelalte titluri ale lor. Întrucât Babilonul fusese timp de secole parte din Asiria, dar în cele din urmă luase locul acestui imperiu, esteposibil ca numele Asiria să fie folosit ca un sinonim al Babiloniei (vezi la 2 Regi 23,29).

Potrivit cu o altă interpretare, Asiria este aici o simplă denumire pentru marea putere a Asiei apusene, indiferent dacă pe vremea când s-a făcut afirmaţia puterea aceasta putea fi Babilonia, Persia sau oricare alta. În sprijinul acestei păreri vin documente de curând descoperite ale perioadei inter-testamentare, în care împăraţii seleucizi sunt numiţi asirieni.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1.2 PK 579

3-5 PK 558

7-10.12 PK 579

8-12 PK 598; TM 283

14 DA 233; GC 326; PK 607, 698

14-7.19 PK 596

Ezra 7:1 1. După aceste lucruri. Autorul face o delimitare clară între prima şi a doua parte a cărţii cu ajutorul unei expresii care este folosită decât aici în cartea lui Ezra. Intervalul real de timp dintre evenimentele descriseîn capitolul 6 şi cele din capitolul 7 este probabil de aproape 58 de ani, din primăvara anului 515 î.Hr. (vezi cap. 6,15) până la primele luni ale anului 457 î.Hr. (vezi cap. 7,7).

Artaxerxe. Cu privire la ortografierea numelui împăratului, vezi nota suplimentară de la capitolul 4. Pentru majoritatea învăţaţilor conservatori, comentariul de faţă susţine că Artaxerxe menţionat aici este Artaxerxe Longimanus, care a domnit între 465-423 î.Hr. Pentru un rezumat al dovezilor în favoarea acestei opinii, vezi nota suplimentară de la sfârşitul acestui capitol.

Ezra, fiul lui Seraia. Ezra era probabil stră-stră-nepotul lui Seraia. În limbajul scriitorilor biblici, fiecare descendent este un "fiu" şi fiecare strămoş este un "tată". Hristos este "fiul lui David", iar David, "fiul lui Abraam" (Matei 1,1). Ioram "a născut pe Ozia" (Matei 1,8), stră-stră-nepotul lui (vezi 1 Cronici 3,11.12, unde este folosit celălalt nume al lui Ozia, Azaria). Probabil că Ezra omite numele tatălui său, al bunicului şi alstrăbunicului său, care nu fuseseră oameni deosebiţi, şi pretinde să descinde din Seraia, ultimul mare preot care a slujit în timpul lui Solomon (2 Regi 25,18).

Azaria, tatăl lui Seraia, este amintit numai în lista genealogică din 1 Cronici 6,13.14 şi Ezra 7,1, dar tatăl lui Azaria, Hilchia, este fără îndoială marele preot de pe timpul lui Iosia (2 Regi 22,4-14; 2 Cronici 34,14-22).

Ezra 7:5 5. Fiul lui Aron. În versetele 1-5, Ezra trasează genealogia sa până la Aaron, primul mare preot. O comparaţie cu lista genealogică oferită în 1 Cronici 6, 3-15 arată că Ezra a omis şase nume între Azaria şi Meraiot din v. 3, care se găsesc în 1 Cronici 6,7-10 şi un alt nume (Meraiot) dintre Ţadoc şi Ahitub din v. 2 (vezi 1 Cronici 9,11). Prescurtarea genealogiilor prin omiterea numelor lipsite de însemnătate era o practică obişnuită la iudei. Un exemplu notabil este omiterea câtorva nume în genealogia lui Hristos din Matei (vezi la Matei 1,5.11.15.17).

Cu toate că Ezra era un urmaş al lui Aaron, aparţinând astfel familiei marelui preot, nu era el însuşi mare preot, ci numai "preot" (Ezra 7,11.12; Neemia 8,2).

Ezra 7:6 6. Ezra a venit. [S-a suit, KJV]. Vezi cap. 2,1, unde aceeaşi expresie "s-a suit" este folosită cu privire la prima grupă de exilaţi care s-a înapoiat.

Iscusit. Ebr. mahir, un cuvânt folosit şi în aramaică şi egipteană pentru a reprezenta un scriitor rapid, înzestrat. În papirusurile de la Elfantina, Ahikar se numeşte pe sine însuşi "un scriitor înţelept şi iscusit" şi foloseşte acelaşi cuvânt mahir. În Egipt, unde mahir devenise un titlu profesional pentru scribi iscusiţi, un astfel de om era mai bine educat în orice ramură a învăţăturii profane. Ezra folosea însă talentele sale în domeniul religiei, fiind un învăţat "în Legea lui Moise" (vezi la v. 11).

Domnul, Dumnezeul. E caracteristic pentru evlavia lui Ezra de a nu uita niciodată că Legea nu era un simplu cod omenesc dat de un legiuitor pământean, ci un dar dumnezeiesc direct - "Legea Domnului" (v. 10), "poruncile şi legile Domnului cu privire la Israel" (v. 11), "legea pe care Domnul o poruncise prin Moise" (Neemia 8,14) [KJV].

Tot ce ceruse. Ezra făcuse o impresie favorabilă asupra împăratului şi îi câştigase încrederea. Nu se ştiecum s-a realizat acest lucru.

Ezra 7:7 7. Copiii lui Israel. Aceleaşi şase categorii de colonişti sunt menţionate aici că s-au întors împreună cu Ezra, care potrivit cu relatării anterioare (cap. 2,70) îl însoţiseră pe Zorobabel. Ordinea citării este aproximativ dar nu exact aceeaşi.

Al şaptelea an al domniei lui Artaxerxe. Ezra a socotit probabil anul al 7-lea al domniei lui Artaxerxe după obiceiul iudaic, adică în termenii anului calendaristic civil iudaic, care începea toamna (vezi vol. II, p. 110, 112, 138, 140). Prin urmare, anul al 7-lea de domnie al lui Artaxerxe I a început în toamna anului 458 î.Hr. şi s-a sfârşit în toamna anului 457. Pentru o explicaţie a acestor date şi a acelor din v. 8.9, vezi p. 100-103 ale acestui volum.

Ezra 7:8 8. A venit la Ierusalim. Din v. 9 reiese că ziua întâia a lunii întâia (Nisan) a anului religios fusese aleasă pentru începutul călătoriei. Lucrul acesta nu e surprinzător, întrucât sezonul uscat era folosit în mod obişnuit pentru o astfel de călătorie, care cerea unei caravane câteva luni pentru a o încheia. Tot astfel, toate campaniile militare erau începute primăvara. Ziua plecării, în termenii calendarului iulian, a fost cel mai probabil 27 martie 457 î.Hr. Timpul necesar călătoriei a fost de aproape patru luni (vezi p. 108). Exilaţii au sosit la Ierusalim în ziua întâi a lunii a cincea (Ab) sau aproximativ 23 iulie 457 î.Hr. Faptul că grupa lui Ezra a avut nevoie de patru luni pentru a ajunge la Ierusalim pare, la prima vedere, prea mult, dar nu trebuie uitat faptul că o caravană de felul acesta avea un număr de popasuri prelungite, dintre care una se spune că a avut loc la Ahava (cap. 8,15). Raportul marşului oştirii lui Cir cel tânăr de la Efes la Cunaxa, aproape de Babilon, oferă un raport real a unei astfel de călătorii. Cu toate că la Cunaxa s-a ajuns în aproape 91 de zile de marş, întreaga călătorie, incluzând zilele de odihnă, a luat aproape o jumătate de an (Xenofon, Anabasis ii, 1. 6). O oarecare întârziere trebuie să fi fost aproape sigur pricinuită de primejdiile drumului (vezi cap. 8,31). Cât priveşte itinerariul probabil, vezi la cap. 2,68.

Ezra 7:9 9. Mâna bună. Favoarea divină specială la care se face aici referire include probabil răspunsul împărătesc la cererea lui Ezra (vezi v. 6) şi faptul că au fost scăpaţi de vrăjmaşii care intenţionaseră să atace caravana pe drum (vezi cap. 8,21-23.31).

Ezra 7:10 10. Îşi pusese inima. Ezra era un bărbat consacrat. Ţinta şi ambiţia vieţii sale erau de a cunoaşte voia lui Dumnezeu, de a conlucra cu Dumnezeu şi de a învăţa pe alţii să facă la fel. Acesta era omul pe care îl chema Dumnezeu acum să facă o lucrare specială.

Ezra 7:11 11. Preotului. Genealogia din v. 1-5 dă de înţeles că Ezra era preot, dar v. 11 oferă unica afirmaţie

specifică a acestui fapt. Şi Neemia îl numeşte pe Ezra (cap. 8,2.9).

Cărturarului. Aici pentru prima dată sopher e folosit în sensul N.T. de grammateus, "cărturar", însemnând un om instruit să explice Scripturilor. Ezra se afla în fruntea unui şir de învăţaţi evrei, care pe vremea lui Hristos îi cuprindeau pe Hilel şi Gamaliel, pe care iudeii îi considerau vrednici succesori ai lui Ezra.

Ezra 7:12 12. Împăratul împăraţilor. Decretul însuşi este citat în v. 12-26 scrise în aramaică exact aşa cum a fost emisă de cancelaria persană. El este foarte înrudit în formă şi conţinut cu documentele aflate în cap. 4 la 6, iaracum, după descoperirea unor documente similare la Elefantina, este recunoscut ca autentic chiar şi de oamenii de ştiinţă cei mai critici. "Împărat al împăraţilor" era un titlu recunoscut al monarhilor persani şi se găseşte pe orice inscripţie persană de întindere mai mare. Titlul a fost folosit prima oară de împăraţii asirieni, care exprimau prin el faptul că domneau peste mulţi regi vasali, pe care îi păstrau pe tronurile lor în ţările cucerite. Titlul a fost mai apoi însuşit de împăraţii Babilonului (vezi Daniel 2,37) şi apoi de împăraţii persani când au devenit stăpâni ai lumii.

Ezra, preotul. E interesant de a nota că decretul nu foloseşte cuvântul obişnuit aramaic kumra', "preot",ci cuvântul de împrumut kahen, luat de la ebr. kohen. În documentele aramaice de la Elefantina, scriitorii fac de asemenea o distincţie clară între preoţii păgâni, pentru care foloseau cuvântul aramaic obişnuit kumra', şi preoţii adevăraţi ai lui Dumnezeu, pe care îi denumeau folosind cuvântul kahana'. Folosirea acestui cuvânt în documentul din Ezra 7 arată deci că decretul, cu toate că era aprobat şi emis de împărat şi în numele lui, era compus de un iudeu din cancelaria imperială. Există în acest sens şi alte dovezi din acelaşi decret.

Cărturarul iscusit în Legea Dumnezeului cerurilor. Aramaic, saphar datha' di-'elah shemayya'. O explicaţie corectă a acestui titlu a fost numai de curând făcută de H. H. Schaeder. Pe temeiul titlurilor analoge, el arată că acesta denumeşte un slujbaş superior din cavaleria persană responsabil cu treburilor care ţineau de "legea Dumnezeului cerurilor". Potrivit cu aceasta, Ezra era un raportor al treburilor religioase iudaice în guvernarea persană. În mod asemănător îl descoperim mai târziu în guvernarea partică şi sasanidă pe conducătorul populaţiei iudaice (resh galutha', "conducătorul exilaţilor") fiind adesea egal cu cei mai înalţi funcţionari ai guvernării. Şi Neemia 11,24 dă mărturie despre existenţa unei altfel de slujbe pe timpul lui Artaxerxe I. Nu putem spune cum a ajuns Ezra pe un astfel de post, dar este evident că numirea lui în această slujbă a făcut din el iudeul cel mai influent din Babilon. Faptul că el şi-a folosit influenţa în interesul poporuluisău e dovedit de conţinutul decretului.

Aşa. [Pace desăvârşită, KJV]. Aramaica are numai cuvântul gemir, care înseamnă "completat" şi e considerat de cei mai mulţi cercetători că este fie o formulă prescurtată care indică sfârşitul unui document, fie un cuvânt care înseamnă "emis". În primul caz, cuvântul "pace" trebuie să fie adăugat, aşa cum a făcut KJV, iar a doua interpretare consideră textul complet, aşa cum este el.

Mai departe. [Atare timp, KJV]. Vezi la capitolul 4,17.

Ezra 7:13 13. Aceia din poporul. Decretul lui Artaxerxe este tot atât de cuprinzător ca şi proclamaţia lui Cir (cap.1,3) şi dă permisiunea nu numai iudeilor, dar şi tuturor israeliţilor din orice seminţie să-l însoţească pe Ezra la Ierusalim. Faptul că Israeliţii din toate seminţiile s-au dus la Ierusalim cu prilejul acesta e subînţeles din referirea la cei "doisprezece viţei pentru tot Israelul" pe care i-au jertfit cei care s-au întors cu Ezra la sosirea lor "Dumnezeului lui Israel" (vezi la cap. 8,35).

Ezra 7:14 14. Şapte sfetnici. În Estera 1,14 cei şapte sfetnici apar ca şapte domnitori care "vedeau faţa împăratului" şi "aveau locul întâi în împărăţie". Nici o inscripţie nu s-a găsit până acum care să explice mai mult funcţiile acestui grup. S-a emis ipoteza că se referă la capii celor şapte mari familii persane, care, după Herodot (III, 84), aveau privilegii care le depăşeau pe cele de care se bucurau alte familii, inclusiv dreptul de acces nerestricţionat la împărat.

Legea Dumnezeului tău. Însărcinarea dată lui Ezra privea şi îndatorirea de a cerceta situaţia religioasă

din provincia Iudea. De aici, fireşte, decurge faptul că Legea lui Dumnezeu constituia termenul de referinţă. Cuvintele cu privire la Lege au fost adesea interpretate de oamenii de ştiinţă critici ca arătând că Ezra era autorul sau cel puţin redactorul legii la care se face referire. Faptul că această opinie este incorectă se poate vedea din v. 25, care arată că legea aceasta era deja binecunoscută iudeilor palestinieni înainte de sosirea lui Ezra. De aceea este evident că "Legea Dumnezeului tău" era o carte sau cărţi, aflate deja în posesia lui Ezra, ca şi a iudeilor din Palestina. Natura acestei legi, deja cunoscută iudeilor din Babilon şi Palestina, este revelatăîn Neemia 8.

Ezra 7:15 15. Argintul şi aurul. Chestiunile financiare ocupă un rol cât se poate de important în acest decret. Darurile pe care Ezra era însărcinat să le ducă la Ierusalim veneau din trei surse: împăratul şi sfetnicii lui, o colectă făcută printre prieteni neiudei din satrapia Babiloniei şi daruri de bunăvoie făcută de iudeii care locuiau în afară de Palestina (v. 16). În vremurile străvechi, transferarea sumelor mari de bani era făcută de caravane bine păzite. Căile principale de călătorie nu erau niciodată lipsite de tâlhari, şi cu cât era mai mare suma de transferat cu atât mai mare era primejdia să fie interceptată. Iosif relatează (Antiquities, xviii, 9. 1) cădarurile transferat anual la Ierusalim de la Babilon pe timpul romanilor erau escortate de un mare număr de oameni înarmaţi.

A cărui locuinţă. Expresia aceasta este asemănătoare, dar nu identică, cu cea folosită de Cir în capitolul1,2.3. Aceasta nu înseamnă neapărat că Artaxerxe Îl considera pe Dumnezeul iudeilor o divinitate locală, ci doar că amplasarea Templului Lui era la Ierusalim. Dacă un iudeu ca Ezra a fost autorul faptic al acestui decret, care a fost apoi aprobat de Artaxerxe (vezi v. 12), el a folosit fireşte o astfel exprimare.

Ezra 7:17 17. Să cumperi. [Să cumperi grabnic, KJV]. Mai bine "să cumperi cu pricepere" sau "cu toată sârguinţa" (RSV). Artaxerxe nu era preocupat de cât de repede urmau să fie cheltuiţi banii, ci cât de bine. Scopul principal al banilor trimişi prin Ezra era de a menţine ritualul iudaic (vezi cap. 6,9.10).

Ezra 7:18 18. Ce veţi crede de cuviinţă. Restul banilor urmau să fie cheltuiţi oriunde considera Ezra, care lucra sub călăuzire divină, că sunt necesari. Ezra era astfel liber să folosească cât de mulţi bani ar fi socotit înţelept pentru scopuri pe care le-ar fi socotit necesare, fără a cere permisiune de fiecare dată. Decretul îi dădea astfel dreptul să folosească banii pentru lucrări precum repararea Templului sau reconstruirea zidului. La data când a fost scris decretul, Ezra poate că a considerat benefică o astfel de libertate de acţiune. Mai târziu, când samaritenii şi-au arătat vrăjmăşia, este posibil ca el să fi regretat că nu a menţionat în decret anumite scopuri precise care urmau să fie finanţate cu aprobarea imperială.

Ezra 7:19 19. Uneltele. Nu reiese că acestea erau unelte sacre care au aparţinut primului Templu, ca acelea care fuseseră încredinţate lui Zorobabel, ci se pare că făceau parte din darul de bunăvoie (v. 15), în care ele erau înmod distinct cuprinse (vezi cap. 8,26-28). Poate că uneltele sau vasele trimise împreună cu Zorobabel se dovediseră prea puţine pentru sărbătorile cele mari. Se găsesc cazuri similare în istoria antică de regi care au trimis vase de preţ ca daruri altor regi sau templelor naţiunilor aliate. Darul lui Artaxerxe nu era deci ceva neobişnuit.

Ezra 7:20 20. Ce va trebui. [Orişice altceva, KJV]. Aici flexibilitatea decretului devine vizibilă. Lui Ezra i se acordă acces nelimitat la veniturile provinciei Iudea pentru a fi folosite pentru orice scop legat de Templul. În limitele stabilite în v. 22, propria judecată a lui Ezra urma să hotărască ce trebuia făcut.

Casa vistieriilor împăratului. Nu vistieria imperială din Susa sau Persepolis, unde se aduna tributul din diferitele provincii, ci vistieria locală a Iudeii, la care iudeii aduceau contribuţiile lor şi din care Ezra era acum autorizat să ia.

Ezra 7:21 21. Tuturor vistiernicilor. "Decretul" care includea şi autorizaţia fusese probabil trimis aparte

vistiernicului imperial care locuia în Iudea şi celor din anturajul satrapului care se ocupau 0cu treburile financiare ale provinciei. Artaxerxe nu intenţiona ca Ezra să ceară venituri unor provincii precum Samaria sauAmon, ai căror locuitori erau vrăjmaşii Iudeii. Titlul aramaic tradus "vistiernic" apare şi pe obiecte din Persepolis.

Ezra... cărturar. Cu privire la titlul oficial al lui Ezra, vezi la v. 12.

Ezra 7:22 22. Până la o sută de talanţi de argint. Potrivit cu greutatea talantului babilonian uşor, acesta putea să aibă 3.013 kg sau 3,32 tone. În plus, Ezra putea să ceară 100 de cori de grâu (22.000 litri) şi câte 100 de baţi (2.200 litri) de vin şi, respectiv, de untdelemn.

Pe tăbliţele-contract babiloniene untdelemnul şi vinul sunt de obicei evaluate în "oale", a căror capacitate nu e cunoscută. Preţul vinului varia între unul la opt sicli "oala", potrivit cu calitatea vinului şi cu sezon. Compară cu vol. I, p. 169.

O cerere către vistieria de grâu, vin sau untdelemn şi sare pare ciudată astăzi, dar era destul de obişnuită în sistemul persan, în care impozitul era plătit parţial în natură, şi fiecare provincie era obligată să trimită curţii imperiale produsele cele mai alese. Vinul, grâul, untdelemnul şi sarea erau produse din abundenţă în Palestina, care era "o ţară cu grâu şi cu vin, o ţară cu pâine şi vii, o ţară cu măslini de untdelemn şi miere" (2 Regi 18,32), iar regiunea din jurul Mării Moarte abunda în sare.

Ezra 7:23 23. Mânia Lui asupra împărăţiei. În anul al şaptelea al lui Artaxerxe I era "mânie împotriva împărăţiei" Persiei cât se poate de serioasă. Egiptul se revoltase împotriva perşilor în anul 460 î.Hr., iar în anul următor, cu ajutorul atenienilor, alungase ultimii persani din ţară. Către finele anului 459, s-a făcut o încercare zadarnică de a-i constrânge pe atenieni să-şi retragă trupele. În 458, Artaxerxe s-a hotărât să facă o încercare de a recâştiga ţara răzvrătită. La scurt timp după aceasta, el a emis decretul acesta prin care autoriza expediţialui Ezra la Ierusalim. Istoria raportează că începând cu anul 457 d.Hr., lucrurile au mers bine pentru perşi în Egipt. Memfis a fost recâştigat în anul acela, iar în 456 trupele ateniene au fost în cele din urmă biruite şi provincia Egipt recâştigată.

Fiilor săi. Când Artaxerxe a ajuns pe tron era destul de tânăr şi se ştie câţi copii avea în al şaptelea an allui. Până în final, numărul lor a ajuns la 18 (Ctesias Excursus Persika 44).

Ezra 7:24 24. Facem cunoscut. [Certificăm, KJV]. Comentatorii mai vechi au văzut în pluralul folosit aici, fie un plural de reverenţă, încă folosit în mod obişnuit pe atunci de către regalitate şi probabil comparabil cu editorialul "noi", fie o indicaţie că Artaxerxe se referea aici şi la fiii săi. Ambele păreri sunt însă incorecte. O înţelegere mai bună a limbii aramaice arată că subiectul participiului activ "certificăm" sau "notificăm" este nedefinit şi că expresia ar trebui tradusă în sensul pasiv "sunteţi notificaţi".

Nu puteţi pune. [Nu va fi legal să impuneţi, KJV]. Cu privire la cele trei impozite pomenite aici, vezi la cap. 4,13. Dovezi documentare relevă faptul că preoţimea egipteană a fost scutită de impozite în cea mai mariparte a istoriei (vezi la Genesa 47,22). Cu toate că nu sunt dovezi documentare care să confirme acelaşi obicei în Persia, faptul că acest privilegiu a fost acordat personalului Templului iudeu dă de înţeles că şi preoţimea persană era scutită de impozite. Nu ar fi fost posibil ca Ezra să obţină o astfel de scutire pentru preoţii poporului său dacă preoţimea persană nu s-ar fi bucurat de privilegii asemănătoare.

Faptul că politica scutirii preoţilor de la plata impozitelor îşi găseşte paralela chiar şi pe vremea perşilorse poate vedea dintr-o inscripţie grecească în care Dariu I mustră pe un anume Gadatas pentru ignorarea politicii împărăteşti cerând "tribut de la cultivatorii sacrii al lui Apolo". Şi Antioh cel Mare a acordat privilegii asemănătoare preoţimii iudaice (Iosif, Antiquities xii 3. 3).

Ezra 7:25 25. Judecători şi dregători. Partea finală a decretului (v. 25.26) îl autorizează pe Ezra să reorganizeze

sistemul judiciar al Iudeii şi să se ocupe în viitor de numirea slujbaşilor judecătoreşti în provincia aceea. Cuvântul shapheţin, "magistraţi", este doar echivalentul ebraic aramaicizat al cuvântului tradus "judecători". Cuvântul nu a fost găsit în documente neiudaice scrise în aramaică, dar verbul lui de rădăcină apare în rapoartele iudaice aflate la Elefantina. Folosirea lui în decretul din Ezra 7 este încă o probă că un iudeu care vorbea ebraică, probabil Ezra, era răspunzător de redactarea acestui document.

Dincolo de Râu. Vezi la Ezra 4,10. Faptul că în jurisdicţia lui Ezra nu era menită să cuprindă întreg teritoriul de "Dincolo de Râu" este evident din clauza explicativă suplimentară, "tuturor celor ce cunosc legileDumnezeului tău". Ea conferă lui Ezra jurisdicţie numai asupra părţii iudaice a populaţiei, inclusiv prozeliţii iudei.

Fă-le cunoscut. [Învaţă-i, KJV]. Ezra, care era probabil răspunzător de redactarea decretului, trebuie săfi cunoscut ceva cu privire la starea spirituală dominantă în Iudea, care l-a convins de necesitatea instruirii în Legea lui Dumnezeu a exilaţilor întorşi. Cunoscând că propria sa convingere asupra chestiunii nu ar fi avut mare greutate înaintea conducerii din Iudea, a obţinut o autorizaţie împărătească pentru lucrarea aceasta, astfel încât iudeii să nu fie ispitiţi să treacă cu vederea acest aspect al programului său de reformă. Faptul că iniţiativa acestei prevederi din decret îi aparţinea lui Ezra reiese în v. 6.28.

Ezra 7:26 26. Să fie osândit. În fine, Ezra era autorizat să aplice legea, având puterea să amendeze, să întemniţeze, să exileze sau să execute pe cei vinovaţi, aşa cum va crede el de cuviinţă. Puterile acestea erau întotdeauna acordate de către perşi administratorilor civili ai provinciilor, care guvernau ca autocraţi în teritoriile lor, răspunzători doar faţă de împărat. Acordarea unor răspunderi atât de vaste lui Ezra arată că Artaxerxe nu îl considera un simplu conducător religios. El era învestit cu autoritate civilă în oricare ramură a administraţiei provinciei Iudeii, cu excepţia, poate, a celei financiare.

Ezra 7:27 27. Binecuvântat. După ce a citat documentul important în aramaică, limba în care era folosit la origine, Ezra porneşte acum în ebraică, limbă care continua neîntrerupt până la sfârşitul cărţii. Ca un adevărat om al lui Dumnezeu, el îşi exprimă recunoştinţă pentru răspunsul la rugăciune.

Să slăvească. [Să înfrumuseţeze, KJV]. Cuvântul de recunoştinţă al lui Ezra arată că Artaxerxe dăduse autorizaţie pentru continuarea lucrărilor de construcţie în legătură cu Templul. Nu se ştie dacă lucrarea aceasta consta numai din decorări sau cuprindea şi clădiri. Fără îndoială că textul acesta explică motivul pentru care Ezra l-a pus pe Artaxerxe printre împăraţii a căror "poruncă" a făcut ca Templul să fie clădit (vezicap. 9,9 şi la cap. 6,14).

Ezra 7:28 28. Asupra mea. Mulţi comentatori moderni au socotit că numai acele părţi ale cărţii lui Ezra care sunt scrise la persoana întâia singular pot fi atribuite lui Ezra şi că acele părţi care se referă la Ezra la persoana a treia singular au fost scrise de un altul (vezi cap. 7,1-11; 10,1). Totuşi, un studiu atent al documentelor vechi arată că o schimbare a pronumelor nu este o dovadă a schimbării autorului. Se pot da exemple din documenteegiptene (istoria lui Sinuhe, vezi la Exod 2,15), asiriene (Annals of Sargon II), aramaice (Istoria lui Ahikar), ebraice (Daniel 4) şi greceşti (Tucidide), în care apare aceeaşi particularitate. Chiar şi în unele lucrări literare moderne scriitorii trec brusc de la persoana întâia la a treia şi invers, aşa cum a arătat Kittal.

Bunăvoinţa împăratului. Vezi la v. 15. Aici e o nouă dovadă că Ezra s-a înfăţişat înaintea lui Artaxerxe şi a cabinetului lui ca un petiţionar (vezi şi v. 6). Cu toate că trebuie să se admită că tactul şi înţelepciunea lui Ezra au fost responsabile purtat într-o măsură importantă de succesul care a încoronat eforturile lui, mai ales în obţinerea decretului, mâna Providenţei l-a condus pas cu pas. El a recunoscut din toată inima că succesul lui se datora bunătăţii lui Dumnezeu şi că Dumnezeu lucrase asupra inimii împăratului şi a dregătorilor în faţa cărora se înfăţişase.

NOTĂ SUPLIMENTARĂ

LA CAPITOLUL 7

Până aproape de finele secolului al XIX-lea, atât iudeii cât şi creştinii considerau că Artaxerxe din cartea lui Ezra era primul împărat persan care a purtat numele acesta. El a fost numit de greci Artaxerxe Longimanus ("mână lungă") şi a domnit între 465-423 î.Hr. Însă, începând cu 1890, situaţia s-a schimbat radical. În anul acela, un învăţat belgian, A. van Hoonacker, a publicat primul său studiu asupra succesiunii cronologice din Ezra şi Neemia, aducând argumente în favoarea răsturnării succesiunii tradiţionale şi încercând să facă din Ezra unul dintre succesorii lui Neemia. Opinia aceasta a câştigat mulţi adepţi în lumea savanţilor. Cei care inversează succesiunea tradiţională sunt acum în număr aproximativ egal cu cei care aderăîncă la ea. Având în vedere importanţa acestei chestiuni, îndeosebi cu privire la profeţia din Daniel 9,24-27 şi la datarea ei exactă, avem mai jos o analiză mai detaliată a problemei.Cercetătorii care cred că Ezra a venit după Neemia pot fi grupaţi după cum urmează: (1) cei care plasează evenimentele din Ezra 7 în ultimii ani de domnie ai lui Artaxerxe I, de obicei în al 37-lea an al lui de domnie (427 î.Hr.) şi nu în al-7-lea, ca în textul biblic, şi (2) cei care fixează expediţia lui Ezra în anul al 7-lea al domniei lui Artaxerxe II (40/045-359/58 î.Hr.).

Părerile primei grupe nu au de ce să fie tratate în acest comentariu, deoarece ele nu implică nimic altceva decât un amendament ipotetic al textului, care respinge data aşa cum este redată în Ezra 7 şi o înlocuieşte cu alta. Majoritatea cercetătorilor care cred că activitatea lui Ezra în Ierusalim a urmat-o pe aceea a lui Neemia aparţine acest primei grupe.

Mai impresionante sunt argumentele cercetătorilor care aparţin celei de-a doua grupe. Ei atrag atenţia asupra faptului că Biblia nu arată care dintre cei trei Artaxerxe ai istoriei este menţionat în Ezra 7 şi că ei nu forţează raportul biblic plasând evenimentele din Ezra 7 şi 8 în anul al 7-lea al lui Artaxerxe II şi nu în anul al 7-lea al lui Artaxerxe I. Deşi orice cercetător al Bibliei va recunoaşte că evenimentele raportate nu sunt totdeauna prezentate în ordine cronologică, nimeni nu e îndreptăţit, a priori, să respingă idee care fixează Ezra 7-10 undeva după evenimentele descrise în Neemia. Un studiu atent al tuturor dovezilor este esenţial pentru o hotărâre valabilă în privinţa aceasta.

Pentru început, e bine să cercetăm motivele pentru care învăţaţii au părăsit poziţia susţinută multă vreme că Ezra a venit la Ierusalim în al 7-lea an al lui Artaxerxe I şi Neemia în al 20-lea al aceluiaşi împărat. Dintre numeroasele argumente în favoarea inversării succesiunii tradiţionale doar cinci sunt deosebit de importante. Ele susţin că:

1. Neemia nu ştia nimic despre Ezra. Dacă Ezra venise la Ierusalim înarmat cu puteri administrative, religioase şi judecătoreşti lărgite, aşa cum dă de înţeles Ezra 7, de ce nu joacă un rol mai însemnat pe vremea lui Neemia? Este adevărat că Ezra este menţionat ca cititor al legii (Neemia 8,1-6.9) şi ca unul dintre conducătorii celor două coruri de la sfinţirea zidului (Neemia 12,36), dar lucrările lui sunt complet eclipsate de cele ale lui Neemia. Dacă, în shimb, el era un preot relativ tânăr de obârşie aaronică pe vremea lui Neemia, era numai natural ca el să fie un cititor al legii, dar fără un loc important în administraţia civilă. Mai târziu, probabil, a câştigat atenţia împăratului persan şi a fost trimis în Iudea cu puterile extinse arătate în Ezra 7

2. Neemia nu spune nimic despre exilaţii întorşi împreună cu Ezra. În efortul lui de a repopula capitala ţării, Neemia trece în revistă recensământul diferitelor grupe care se întorseseră cu Zorobabel în urmă cu aproape 100 de ani (Neemia 7), dar pare să ignore total pe cei care, potrivit cu Ezra 7 şi 8, se întorseseră cu numai 13 ani în urmă, dacă reîntoarcerea lui Ezra a avut loc în 457 î.Hr. Dacă Ezra a venit însă cu 5.000 sau 6.000 de oameni pe vremea lui Artaxerxe II, Neemia nu putea să-şi bazeze măsurile sale de repopulare decât pe unicul recensământ disponibil, acela al lui Zorobabel.

3. Ezra găseşte o comisie instituită de Neemia. Când Ezra a sosit la Ierusalim, el a înmânat tezaurele încredinţate lui de Artaxerxe unui număr de patru leviţi, care se pare că aveau răspunderea fondurilor Templului (Ezra 8,33). Neemia raportează că în cursul celui de al doilea mandat de serviciu al său a numit o comisie compusă din patru persoane care răspundea de vistierii (Neemia 13,13), dând de înţeles că o astfel de comisie n-a existat înainte de el. De unde se trage concluzia că Ezra trebuie să fi sosit la Ierusalim după ce comisia fusese instituită, adică după primul mandat ca guvernator al lui Neemia.

4. Zidul fusese construit înainte de sosirea lui Ezra. Ezra şi-a exprimat recunoştinţa pentru că

Dumnezeu dăduse "un zid în Iuda şi la Ierusalim" (Ezra 9,9, KJV) [Un adăpost, trd. Cornilescu], care pe cât se părea fusese terminat de curând. Însă Neemia n-a găsit decât ruine şi a trebuit să construiască zidul în primul an al sosirii sale la Ierusalim.

5. Marele preot Iohanan aparţinea unei generaţii ulterioare. Iohanan este de obicei citat ca martor principal în favoarea opiniei că Ezra a urmat după Neemia. Iohanan, fiul lui Eliaşib, este unul dintre ultimii demnitari, probabil mari preoţi, menţionaţi în cartea lui Neemia (Neemia 12,22.23). Întrucât Eliaşib a fost mare preot când Neemia era guvernator (Neemia 3,1; 20,21; 13,4.7), Iohanan, care era fiul sau nepotul lui (Ioiada e plasat între Eliaşib şi Iohanan în Neemia 12,22), aparţinea unei generaţii ulterioare. Concluzia aceasta e în acord cu faptul că Iohanan este menţionat într-un document iudaic ca mare preot în 410 î.Hr. Printre papirusurile elefantine (vezi p. 79-83), există o scrisoare scrisă la 25 noiembrie 407 î.Hr. (după calendarul persan) şi adresată lui Bigvai, guvernatorul persan al Iudeii. Scrisoarea aceasta afirmă că scriitorii scriseseră cu trei ani mai devreme lui "Iohanan, marele preot şi tovarăşilor lui, preoţii care sunt în Ierusalim" (ediţia lui Cowley, nr. 30).

Mai mult, Iohanan, fiul lui Elaşib, avea o odaie în Templul de la Ierusalim când Ezra a sosit în cetatea aceea (Ezra 10,6). Dacă Ezra a venit la Ierusalim în 457 î.Hr. şi l-a găsit pe Iohanan în posesia unei odăi din Templu, acesta din urmă trebuie să fi fost un preot slujitor în vârstă de cel puţin 20 de ani (vezi Ezra 3,8), probabil mult mai vârstnic. Dacă, potrivit papirusului menţionat, Iohanan era mare preot în 410 î.Hr., pe vremea aceea trebuie să fi fost de cel puţin 67 de ani. De asemenea întrucât succesorul său Iadua (Neemia 12,11.22) era mare preot când Alexandru cel Mare traversa Palestina (332 î.Hr.; vezi Iosif Antiquities xi, 8, 4.5), 78 de ani mai târziu, Iadua trebuie să fi fost în vârstă de aprox. 100 de ani.

Cei care susţin că Neemia l-a precedat pe Ezra declară că aparenta dificultate de a presupune că Iadua funcţiona ca mare preot la vârsta de 100 de ani poate fi rezolvată admiţând că Ezra a sosit la Ierusalim sub Artaxerxe II (405/04-359/58 î.Hr.). Atunci se poate explica faptul că Iohanan a devenit mare preot cu puţin timp înainte de 410 î.Hr., ca succesor al lui Ioiada, fiul lui Eliaşib, contemporanul lui Neemia. Presupunând căIohanan era de vreo 30 de ani în 410, el avea 43 de ani când Ezra a sosit la Ierusalim, în anul al 7-lea de domnie al lui Artaxerxe II, şi astfel deţinea o cameră la Templu, pe care Ezra a putut-o folosi (Ezra 10,6). Dacă presupunem în continuare că Iadua s-a născut târziu în viaţa lui Iohanan, poate când Iohanan avea 40 deani, el a atins vârsta de 70 de ani pe timpul vizitei lui Alexandru.

Acestea sunt cele cinci argumente mai importante pe care savanţii le prezintă în favoarea inversării succesiunii tradiţionale a expediţiilor lui Ezra şi Neemia. Argumentele acestea vor fi analizate acum din punctul de vedere al succesiunii tradiţionale Ezra-Neemia.

1. Poziţia lui Ezra pe vremea lui Neemia era una normală. Ezra a sosit la Ierusalim în 457 î.Hr., înarmatcu mari puteri, dar nu ca guvernator precum Neemia, 13 ani mai târziu. Ezra câştigase favoarea împăratului, care l-a autorizat să se întoarcă în Iudea şi să reorganizeze sistemul judecătoresc potrivit legilor iudaice (vezi Ezra 7,26). De asemenea el a primit susţineri financiare bogate şi pe cât se pare dreptul de a întări cetatea. În timpul rebeliunii lui Megabizos, satrap "Dincolo de Râu" (vezi p. 62), de care aparţinea provincia Iudea, samaritenii au folosit poate ocazia să comunice direct cu împăratul asigurându-l de loialitatea lor, dar în acelaşi timp acuzându-i pe iudei de intenţia dăunătoare de a reconstrui zidul cetăţii lor. Artaxerxe, nestatornicdin fire şi oportunist, a acceptat poate cu recunoştinţa declaraţia pe care au făcut-o samaritenii, nădăjduind că loialitatea lor urma să-i provoace neajunsuri răzvrătitului de Megabizos în propria lui satrapie, şi le-a îngăduit samaritenilor să ceară o oprire a reconstruirii zidului Ierusalimului. Nemulţumiţi numai cu oprirea activităţii iudeilor, totuşi samaritenii au demolat poate o parte din acesta şi au ars anumite porţi (vezi la Neemia 1,3).

După ce Megabizos şi Artaxerxe s-au împăcat, au fost refăcut relaţiile normale cu satrapia de "Dincolo de Râu", iar Neemia a aflat de la fratele său (vezi la Neemia 1,2) ce se petrecuse în Iudea în perioada când legăturile cu provincia aceea fuseseră întrerupte. Atunci Neemia i-a cerut împăratului, de a cărui bunăvoinţă se bucura, să fie trimis la Ierusalim cu autoritate deplină pentru a reconstrui zidul (Neemia 1 şi 2).

Cu toate că Neemia primise autoritatea deplină să reconstruiască zidul, el a acţionat cu foarte mare atenţie la sosirea lui la Ierusalim, perfect conştient de puterea şi stăruinţa vrăjmaşilor săi. Discreţia lui iniţială (Neemia 2,12-16), alături de hotărârea care mai târziu a respins opoziţia faţă lucrarea lui, arată cât de calificat

era pentru a termina lucrarea la care se angajase Ezra, dar fusese împiedicat de a o îndeplini.

Pentru motivul acesta Ezra a socotit poate că e înţelept să nu iasă în evidenţă până s-a terminat construirea zidului. Se poate de asemenea ca Ezra să fi fost acuzat de vrăjmaşii săi dintre iudei că produce nelinişte şi conflict între Iuda şi naţiunile învecinate pentru că a alungat femeile păgâne din casele iudaice, la întoarcerea sa la Ierusalim (Ezra 9 şi 10). Poate că prudenţa a dictat un anumit comportament care, la început, a dat aparenţa că Neemia nu avea de a face cu Ezra.

Totuşi, odată zidul terminat şi neavând de ce să se mai teamă, Neemia i-a acordat în mod firesc lui Ezralocul îndreptăţit în treburile naţiunii. La sfinţirea zidului, el l-a invitat pe Ezra să conducă unul dintre cele două coruri de laudă din cadrul ceremoniei, în timp ce el însuşi l-a condus pe al doilea (Neemia 12,36.38). Eranumai potrivit ca cele două procesiuni să fie conduse de cei doi bărbaţi care avuseseră un loc atât de însemnatîn lucrarea de refacere a zidului.

Mai târziu, când a sosit vremea sărbătorilor, Ezra a fost conducătorul religios necontestat şi a îndrumatpoporul în activităţile sale (Neemia 8,1-6.9.13). Aceasta arată că Neemia nu l-a ignorat pe Ezra, ci i-a acordatlocul cuvenit de îndată ce condiţiile au îngăduit-o. Nu e adevărat, aşa cum s-a susţinut, că numele lui Ezra poate fi trecut cu vederea în cap 8-12 din Neemia, fără nici cea mai mică consecinţă pentru naraţiune. Dacă s-ar fi procedat aşa, un dintre cele două procesiuni din timpul zidului nu ar fi avut conducător. Explicaţia careface din Ezra întâi predecesorul şi mai târziu colaboratorul lui Neemia e pe deplin compatibilă cu faptele cunoscute.

2. Neemia a folosit cel mai vechi recensământ cunoscut. Faptul că Neemia a folosit lista recensământului de pe timpul lui Zorobabel ca bază pentru măsurile lui de a repopula Ierusalimul (Neemia 7) nu vrea să spună că i-a omis pe acei exilaţi care se întorseseră de curând cu Ezra sau că aceştia nu se întorseseră încă. Noi cunoaştem evenimentele din acea vreme doar parţial. Este posibil ca exilaţii care-l însoţiseră pe Ezra să fi fost mai dispuşi să locuiască în Ierusalim decât cei de pe timpul lui Zorobabel, o situaţie care l-ar fi făcut pe Neemia să cerceteze lista recensământului anterior. Un alt posibil motiv pentru consultarea listei mai vechi ar putea fi faptul că cei 50.000 de exilaţi ai expediţiei lui Zorobabel erau mai egal distribuiţi prin ţară decât grupa relativ mică care sosise la Ierusalim cu Ezra. Întrucât lista lui Zorobabel menţionează 45 de grupe, excluzând pe slugile şi saltimbancii, iar lista lui Ezra numai 18 grupe, este evident că prima listă oferea o mai bună reprezentare a contingentelor de populaţiei decât cea de a doua. Faptul că lista lui Ezra nu e menţionată în Neemia 7 nu dovedeşte că ea nu exista pe timpul lui Neemia.

3. Neemia nu a organizat un nou oficiu al trezoreriei. E falsă susţinerea că Neemia, în cursul celui de al doilea mandat al lui ca guvernator, a instituit pentru prima dată vistiernici. Raportul din Neemia 13,10-14 afirmă în mod clar că la sosirea lui la Ierusalim a doua oară Neemia a aflat că de un timp poporul nu mai dăduse zecime şi că, din cauza aceasta, personalul Templului fusese constrâns să lucreze pământul pentru ca să-şi asigure cele trebuincioase vieţii. Neemia a corectat situaţia imediat după sosirea sa. Convingându-i pe iudei să reia plătirea de zecime, a reuşit să-i recheme pe leviţi şi pe cântăreţi la Templu. Aşadar era nevoie de vistiernici care să mânuiască fondurile şi de aceea au fost numiţi patru bărbaţi. Menţionarea a patru vistiernici în Ezra 8,33 nu îndreptăţeşte concluzia că era ceva obişnuit ca toate fondurile Templului să fie administrate de o comisie de patru. A presupune că o astfel de comisie nu a existat înainte de a doua perioadă de serviciu alui Neemia nu are la bază fapte reale.

4. Ezra I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru permisiunea de a construi un zid. Dacă reconstituirea istorieiactivităţii lui Ezra, aşa cum e trecută în revistă pe scurt la punctul nr. 1, e în acord cu faptele, Ezra a fost împuternicit să reconstruiască zidul Ierusalimului la data reîntoarcerii lui, în anul 457 î.Hr. Dacă lucrurile stau aşa, nu e de mirare că-l descoperim mulţumind lui Dumnezeu (Ezra 9,9), deoarece îi influenţase pe împăraţii Persiei să dea lui Israel "o nouă putere de viaţă" (Cir şi Artaxerxe I), să ajute pe Israel la construirea Casei Dumnezeului lor (Cir şi Dariu I) şi să le "facă rost de un loc de adăpost în Iuda şi în Ierusalim" [să le "dea" "un zid în Iuda şi la Ierusalim", KJV] (Artaxerxe I). Este de observat că zidul nu era încă terminat. Cuvintele lui ar putea fi înţelese astfel, numai dacă alte dovezi ar ieşi la iveală, dovedind că înălţarea zidului fusese deja terminată înainte ca rugăciunea lui să fi fost rostită. Dar luată singură, afirmaţia aceasta poate fi interpretată de asemenea că prin harul lui Dumnezeu se dăduse autorizaţia de a se continua reconstruirea zidului. Cuvintele nu dau de înţeles că zidul era deja terminat, şi textul acesta nu poate fi luat ca dovadă că reforma lui

Ezra, descrisă în cap. 9 şi 10, a avut loc după evenimentele raportate în cartea lui Neemia.

5. Vârsta lui Iohanan nu a fost nelogică. Nu există motiv să se pună la îndoială faptul că Iohanan, menţionat într-un document iudaic de la Elefantina ca mare preot în 410 î.Hr., este Iohanan, fiul lui Eliaşib, din Neemia 12,22.23. Cel mai probabil el a fost şi omul în a cărei cameră a plâns Ezra (Ezra 10,6). Chiar pe vremea reîntoarcerii lui Ezra la Ierusalim, în anul 457 î.Hr., Iohanan era deja un preot respectat în vârstă de aproape 30 de ani şi avea propria sa cameră învecinată cu Templu. El putea să fie mare preot şi în 410 î.Hr., la vârsta de 70-80 de ani, când scrisoarea amintită anterior, a iudeilor din Elefantina, i-a fost scrisă.

Singura dificultate a acestei interpretare este în legătură cu Iadua, dacă a fost succesorul lui Iohanan camare preot şi dacă slujea încă pe vremea lui Alexandru, la 75 de ani după scrisoarea elefantină către Iohanan, aşa cum ar părea să susţină Iosif (Antiquities, xi, 8. 4, 5). Totuşi, această dificultate pare mai serioasă decât este în fapt. Chiar dacă Iosif e corect în susţinerea că marele preot de pe timpul lui Alexandru era Iadua, nu e dovadă că acesta era acelaşi Iadua cu cel menţionat în Neemia 12,11.22. Însăşi cartea lui Neemia mai cunoaşte un Iadua, menţionat în calitate de cap de familie, care a semnat legământul de pe timpul lui Neemia (Neemia 10,21). Prin urmare, Iadua din Neemia 12,11.22, care a venit după Iohanan ca mare preot, ar fi pututsă fie bunicul unui mare preot cu numele de Iadua, care a oficiat în Templu pe vremea vizitei lui Alexandru.

Ar trebui să se ia în consideraţie că istoricul Iosif a făcut cel puţin o singură greşeală serioasă în naraţiunea lui cu privire la istoria timpului său, făcându-l pe Sanbalat contemporan al lui Alexandru (Antiquities, xi, 8. 2, 3). Ştim din Biblie şi din rapoarte contemporane aflate la Elefantina că Sanbalat a trăit pe vremea lui Neemia (vezi la Neemia 2,10).

De aceea, e foarte posibil ca el să fi confundat numele marilor preoţi iudei. Cu toate acestea, nu e necesar ca din cauza aceasta să presupunem că relatarea vizitei lui Alexandru trebuie considerată ca fiind legendară.

Din discuţia de mai sus este evident că dovada adusă ca argument în favoarea părerii că lui Ezra a apărut după Neemia este, în cel mai bun caz, foarte slabă. Datorită recunoaşterii acestui fapt, mulţi cercetătoriau refuzat să inverseze succesiunea tradiţională. În plus, o astfel de inversare propusă îi pune pe apărătorii teoriei inversării în situaţii dificile, asemănătoare celor pe care caută să le evite.

1. Vârsta lui Meremot. Când a sosit la Ierusalim, în anul 457 î.Hr., Ezra a predat visteriile aduse de la Babilon preotului Meromot, fiul lui Urie (Ezra 8,33). Acelaşi Meremot e amintit 13 ani mai târziu, ca un activsusţinător al lui Neemia şi un entuziast conducător a două secţiuni ale zidului (Neemia 3,4.21). Nu intervine nici o problemă de pe urma faptului că acelaşi bărbat a îndeplinit diferitele funcţii atribuite lui în textele amintite mai sus în decursul celor 13 ani, din 457 în 444.

Dacă, însă, aşa cum se pretinde, Ezra a sosit la Ierusalim în anul 397 î.Hr., în al 7-lea an al lui Artaxerxe II, la 47 de ani după ce zidul lui Neemia fusese construit, Meremot care a primit vistieriile de la Ezra era un om foarte bătrân. Chiar dacă Meremot avea 25 de ani când a purtat răspunderea zidirii a două părţi din zid, el ar fi atins vârsta de 72 de ani, când a activat ca unul dintre vistiernici, pe vremea reîntoarcerii lui Ezra. Deşi acest ar putea fi posibil, ar fi de observat că noua teorie îi atribuie lui Meremot o vârstă pe care adepţii acestei teorii o consideră imposibilă pentru Iohanan.

Un alt punct demn de reamintit este că pe vremea lui Ezra şi a lui Neemia orice mare preot slujea toată viaţa, şi e numai de aşteptat ca cei care deţineau slujba să fie înaintaţi în vârstă către sfârşitul perioadelor succesive de serviciu. Astfel Aaron a servit ca mare preot până la vârsta de 123 de ani, Eli până la vârsta de 98 şi Iehoiada până la vârsta de 130 de ani (Numeri 33,39; 1 Samuel 4,15; 2 Cronici 24,15).

2. Vârsta lui Ezra. O dificultate şi mai mare pentru susţinătorii teoriei inversării apare în privinţa vârsteilui Ezra, în cazul în care a sosit la Ierusalim la 47 de ani după Neemia. Adepţii acestei noii teorii îl prezintă pe Ezra ca marele conducător religios al activităţilor descrise în Neemia 8 şi ca unul dintre cei doi conducători la ceremonia de sfinţire a zidului. Dar cineva ales să conducă astfel de lucrări, în locul marelui preot, trebuie să fifost un om distins şi extrem de influent, prin urmare, nu un tânăr. E dificil să ne imaginăm ca cineva ales pentru acest rol să fie mai tânăr de 40 de ani sau că Neemia l-ar fi ales dacă nu era cunoscut pentru realizări

speciale şi importante anterioare. Însă admiterea că Ezra avea o vârstă respectabilă pe vremea lui Neemia conduce inevitabil la o vârstă absurd de înaintată pentru el pe timpul presupusei lui reîntoarceri din Babilon, 47 de ani mai târziu, în anul 397 î.Hr.

Recunoscând această serioasă dificultate, mulţi învăţaţi care inversează ordinea biblică a lui Ezra şi Neemia, şterg numele lui Ezra din texte care-l asociază cu Neemia sau în mod arbitrar plasează expediţia lui în al 37-lea an al lui Artaxerxe I. Pentru cititorii acestui comentariu este suficient să arătăm că ambele propuneri sunt bazate pe modificări deliberate ale textului biblic. Cercetătorul conservator al Bibliei nu găseşte motiv pentru inversarea succesiunii sosirii lui Ezra şi a lui Neemia, aşa cum e dată în Biblie. O astfel de schimbare nu numai că nu rezolvă toate dificultăţile pe care îşi propune să le înlăture, ci creează unele noi şi face cât se poate de dificilă o reconstituire a istoriei timpului aceluia. Nu putem ignora nici afirmaţiile Inspiraţiei şi nici faptele cunoscute ale istoriei.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1-28 PK 607-614

1 DA 233; PK 698

1-5 PK 608

6 PK 609

9 DA 233; PK 611, 617, 698

10 PK 608, 623

11.12 PK 610

12.13 PK 607

12-26 GC 326; LS 58; 1T 52

13 PK 611

14.15.20.23 PK 610

24-26 PK 611

27.28 PK 612

28 PK 614

Ezra 8:1 1. Spiţele de neam. Această listă de exilaţi prezentată în versetele 1-14 este paralelă cu cea din cap. 2,3-19, repetând în cea mai mare parte aceleaşi nume de familii, deşi nu în exact aceeaşi ordine. Aici numerelesunt în fiecare caz mult mai mici, totdeauna mai mici cu 1/3 şi uneori mai mici de 1/12. Cel mult, trei noi familii de colonişti sunt menţionate: cea a lui Şecania (v. 5), a lui Ioab (v. 9) şi a lui Şelomit (v. 10), dar în două cazuri, varianta numelui nu e sigură. În ansamblu, Ezra a fost însoţit la Ierusalim de membri ai aceloraşi familii ca cele reprezentate de cei care au fost cu Zorobabel, deşi cu Ezra erau mai puţini membri în fiecare familie. Lista lui Ezra este astfel mult mai scurtă decât cea a lui Zorobabel, care se întorsese cu 80 de ani înainte.

În total sunt trecuţi pe listă 1754 de bărbaţi, dar la câteva grupe nu e dat nici o cifră. Socotind trei sau patru femei şi copii la fiecare bărbat, numărul total al bărbaţilor, femeilor şi copiilor care s-au întors cu Ezra a fost de aproximativ 8.000. Faptul că grupa lui Ezra era mai mică decât cea a lui Zorobabel, cu 80 de ani în

urmă, poate fi uşor explicat. Aceleaşi cauze ni care i-au reţinut pe mulţi atunci erau acum şi mai presante. În Orient nu e uşor să desprinzi o familie de localitatea în care a trăit o lungă perioadă de timp. Iudeii care rămăseseră în ţara exilului erau acolo de aproape un secol şi jumătate. Săpăturile întreprinse la Nippur au scosla iveală numeroase documente care arată că mulţi iudei bogaţi au trăit în acea regiune a Mesopotamiei în cursul domniei lui Artaxerxe I. Astfel, trebuie să fi fost o sarcină dificilă pentru Ezra şi colegilor lui conducători să convingă pe atâţia să se reîntoarcă în ţară. Coloniştii care se întorceau nu se puteau aştepta decât la o viaţă grea, de pionierat, în vechea patrie, cu mult mai puţin confort decât în Babilonia. Având în vedere aceste motive, e surprinzător să descoperim că Ezra a reuşit să convingă aproape 2000 de familii să împărtăşească soarta fraţilor lor din vechea patrie.

Ezra 8:2 2. Din fiii. În versetul 2 sunt menţionate două familii preoţeşti şi una din casa lui David. Numărul bărbaţilor aparţinând fiecărei din cele trei familii nu este dat, cum nu este dat nici la prima familie din v. 3. Este posibil ca aceste cifre să fi fost omise în vreo copie timpurie a listei. Astfel este imposibil de redat numărul exact al exilaţilor reveniţi în ţară.

Hatuş. Punctuaţia din KJV face neclar faptul că Gherşon era fiu al lui Fineas, Daniel, al lui Itamar etc. Pe vremea când KJV a fost realizată, semnul de punctuaţie punct şi virgulă însemnau o pauză mai mare decât două puncte; acum contrariul este adevărat. Mai mult, deşi descendent îndepărtat al lui David, Hatuş era un nepot al lui Şecania (v. 3), aşa cum reiese din 1 Cronici 3,22.23. Versetul 2 ar trebui să se încheie cu numele Şecania, nu cu Hatuş.

Ezra 8:3 3. Pareoş. În ceea ce priveşte numele acesta şi cele din verstele următoare, menţionate şi în lista de pe vremea lui Zorobabel, vezi la cap. 2.

Ezra 8:5 5. Şecania. Un nume s-a pierdut cu prilejul copierii, fie între cuvintele "din fiii" şi "lui Şecania", fie între"Şecania" şi "fiul lui Iahaziel". LXX sprijină varianta: "Din fiii lui Zatu, Şecania, fiul lui Iahaziel". Zatu este menţionat în cap. 2,8.

Ezra 8:10 10. Şelomit. Ca şi în v. 5, pare să fie o omisiune de un nume, pe care LXX îl suplineşte prin varianta: "Din fiii lui Bani, Şelomit, fiul lui Iosifia." Bani apare ca fiind capul unei familii în cap. 2,10.

Ezra 8:13 13. Cei din urmă. Probabil este vorba despre fiii mai tineri ai lui Adonicam. Familiile fiilor mai mari par să se fi înapoiat încă de pe vremea lui Zorobabel (cap. 2,13). RSV spune: "cei care au venit mai târziu".

Ezra 8:15 15. Râul. Râul sau canalul numit Ahava în v. 21.31 este de altfel necunoscut. Raportul lui Ezra lasă impresia că era amplasat oarecum central în Babilonia, deoarece era uşor de a lua legătura cu Leviţii, cărora le-a fost adresat un apel special din locul acela (vezi v. 15-20). Unii l-au considerat echivalent cu talmudicul 'Ihi, pe care l-au identificat cu modernul Hît, la nord-vest de Babilon.

Fiii lui Levi. Motivul absenţei leviţilor este probabil acelaşi ca cel discutat în legătură cu cap. 2,40, unde numărul mic al leviţilor întorşi este evident (vezi şi la cap. 8,1).

Ezra 8:16 16. Atunci am trimis. Textul pare să arate că Ezra a fost nu numai surprins, dar şi tulburat că nici un levit nu răspunsese chemării lui. Fără ei, caravana lui părea incompletă, mai ales având în vedere dorinţa lui dea produce o redeşteptare (vezi cap. 7,10.14-28; cf. cap. 9 şi 10). E semnificativ faptul că a trimis "învăţătorii" ["oameni cu pricepere" KJV] pe lângă cei nouă capi de familie menţionaţi ca să facă un ultim şi stăruitor apel către leviţi pentru a participa la călătoria de întoarcere. Aceşti doi bărbaţi, cu toate că nu aveau nici un titlu sau funcţie oficială, fie erau foarte elocvenţi şi convingători, fie erau consideraţi excepţional de calificaţi pentru însărcinarea încredinţată.

Ezra 8:17 17. Casifia. Amplasarea acestei localităţi este necunoscută. Unii au sugerat că era un centru religios al populaţiei iudaice în Babilon, alţii că acolo era o şcoală unde tinerii leviţi erau educaţi pentru a fi învăţători la şcolile de sinagogi. E vrednic de notat în treacăt faptul că Ido, căpetenia a acestui centru al leviţilor, aparţineagrupei inferioare din punct de vedere a slujitorilor Templului, numiţi netiniţi (vezi la cap. 2,43).

Ezra 8:18 18. Mâna cea bună. Acesta este modul obişnuit al lui Ezra de a recunoaşte providenţa divine (vezi cap. 7,6.9.28; 8,31). Expresii asemănătoare apar şi în Neemia (cap. 2,8.18), dar nicăieri altundeva în Scriptură.

Bărbat cu minte. [Bărbat cu pricepere, KJV]. Ebr. 'ish śekel, considerat de unii comentatori drept numepropriu, dar fără dovezi suficiente. Nu se cunoaşte să fi existat nici un nume de acest fel. Dacă 'ish śekel e luatca nume propriu, suntem confruntaţi cu marea dificultate de a fi obligaţi să admitem că numele strămoşilor luişi numărul leviţilor din grupa lui de familie s-au pierdut din listă. Numele acestui bărbat cu minte sau cu pricepere este redat Serebia, care este menţionat de mai multe ori pe vremea lui Neemia ca mai mare al leviţilor (Neemia 8m7; 9,4.5).

Pe Serebia [Şi Serebia, KJV]. Conjuncţia ebraică we, "şi", ar trebui tradusă prin "anume" (RSV) sau "chiar", pentru ca textul să spună: "ei ne-au adus un bărbat cu pricepere, ... anume pe Serebia".

Ezra 8:20 20. David şi căpeteniile. Nu se raportează nici în Regi, nici în Cronici, creşterea de către David a numărului servitorilor de la Templu, cu toate că o astfel de reglementare e în acord cu alte reglementări pe care se ştie că le-a făcut. Netiniţii (servitorii) originali au fost probabil, gabaoniţii (vezi la Iosua 9,21; Ezra 2,43).

Numiţi pe nume. Este clar că naratorul a considerat necesar să afirme că o listă cu numele acestor netiniţi (servitori) fusese înaintată de Ido lui Ezra, probabil în sensul de scrisori de acreditare, dar el nu consideră necesar să insereze lista.

Ezra 8:21 21. Am vestit un post. Postul era de obicei simbolul pocăinţei şi însoţea adesea o nenorocire care avusese loc sau era aşteptată. În cazul acesta, însă, a fost ţinut în legătură cu rugăciunea în vederea unei călătorii sigure. Marea răspunderea de a duce aceste mii de oameni cu bine în Iudea apăsa greu pe inima lui Ezra, aşa cum arată v. 21.22. Nevoia urgentă ca expediţia să aibă ocrotirea divină pe cale era îndeosebi reală pentru membrii caravanei, deoarece Ezra, care dorea să-l convingă pe împărat de puterea adevăratului Dumnezeu, fie nu ceruse escortă înarmată, fie refuzase să primească una (v. 22). Totuşi, Neemia n-a şovăit săcălătorească însoţit de o escortă (Neemia 2,9), care nu era un lux nefolositor într-o călătorie atât de primejdioasă care parcurgea porţiuni de teritoriu puţin populat. Ezra îşi dădea pe deplin seama de primejdiile existente care confruntau o grupă neînarmată de exilaţi şi de marea lor cantitate de bunuri. Ştiind că aveau nevoie de protecţia divină mai mult decât orice altceva, dar ştiind de asemenea că prezenţa lui Dumnezeu urma să le fie asigurată numai dacă nici un păcat nu exista între popor şi Dumnezeul lor, le-a poruncit să postească şi să-şi "smerească" sufletul, adică să-şi cerceteze viaţa şi să îndepărteze orice păcat cunoscut, înainte de a porni la drum.

Copiii noştri. Aceasta arată că, pe timpul lui Ezra, toţi bărbaţii erau însoţiţi de familiile lor, în timp ce pe vremea lui Zorobabel, cele mai multe familii au rămas pe loc pentru un timp (vezi Ezra 2,64).

Ezra 8:22 22. Vrăjmaşului pe drum. Vezi la v. 21. Versetul 31 lasă să se înţeleagă că nu se face referire la un vrăjmaş închipuit. Se poate ca Ezra să fi ştiut că samaritenii aşteptau să oprească din drum caravana sau că unele triburi arabe, care nu datorau supunere Persiei, aflaseră de caravană şi plănuiau să o atace şi să o jefuiască.

Ezra 8:24

24. Şerebia, Haşabia. Bărbaţii aceştia şi cei zece asociaţi erau leviţi, dar nu preoţi, aşa cum lasă să se înţeleagă traducerea engleză (v. 18 şi 19). Înainte de "Şerebia" este prepoziţia le. Aceasta nu este tradusă în KJV. LXX redă aici "şi". Tradus în felul acesta, înţelesul pasajului ar fi că Ezra a numit 12 preoţi principali şi, pe lângă ei, 12 leviţi, anume pe Şerebia, Haşabia şi alţi zece colegi de-ai lor - în total, 24 de bărbaţi - pentru a purta răspunderea unui transfer în regulă a a bunurilor.

Ezra 8:25 25. Cântărit înaintea lor. Argintul şi aurul erau sub formă de bare sau lingouri şi nu monede bătute. Perşii foloseau pe vremea aceea monede bătute, dar tezaurul îşi păstra cantitatea cea mare a depozitelor sale în bare (Herodot, iii, 96).

Ezra 8:26 26. Argint. Orice încercare de a exprima valoarea aurului, argintului şi bronzului din această listă, în termenii valorilor moderne, nu ar reuşit să aprecieze valoarea lor reală din acea vreme ca putere de cumpărare. O estimare brută a valorii totale, determinată conform greutăţii celor trei metale, ar putea să fie mai mult de 3 milioane de dolari.

Chiar şi savanţii critici recunosc că această listă de bunuri şi lista de capi de familie care se întorceau cuEzra poartă amprenta autenticului. În cazul în care cartea lui Ezra ar fi fost o simplă ficţiune, autorul nu ar fi consacrat atât de mult spaţiu unor liste anoste de exilaţi care se întorceau în ţară sau nu ar fi arătat bunurile pearticole.

Cu toate că o parte considerabilă a acestui tezaur se poate să fi provenit din averea împărătească, mare parte din ea el fusese donată de iudeii bogaţi din Persia şi Babilonia, iar parte de la prietenii lor păgâni (vezi cap. 7,15.16). Deşi valoarea tezaurului adus înapoi în Iudea pare să fie mare, nu trebuie să se uite că bogăţia Persiei pe vremea aceea era imensă (vezi Daniel 11,2). După Herodot (iii, 94. 95), India plătea un tribut anualde 360 de talanţi de praf de aur (12,3 tone), Babilonia, 1000 de talanţi de argint (34,3 tone) şi cantităţi mari era plătite de alte satrapii ale vastului imperiu. Veniturile totale ale imperiului sunt date de Herodot ca fiind de14.560 de talanţi euboeici. În comparaţie cu această sumă uriaşă, averea dusă de Ezra în Iudea nu apare prea mare, cum au sugerat unii comentatori.

Ezra 8:27 27. Vase de aramă frumoasă poleită. Traducerea este corectă, dar nu se ştie despre ce fel de vase este vorba sau ce făcea ca aceste vase să fie "la fel de preţioase ca aurul". Unii au socotit că erau foarte bine poleite şi lustruite, ca aurul, alţii, că erau din oricalcum, un amalgam de aramă, extrem de valoros.

Ezra 8:28 28. Sunteţi închinaţi Domnului. [Sunteţi sfinţi, KJV] Consacraţi lui Dumnezeu prin slujba lor, preoţii şi leviţii erau custozii potriviţi ai obiectelor consacrate.

Ezra 8:29 29. Cămările. Odăile acestea erau de ambele laturi ale clădirii principale în curtea Templului (vezi la 1 Regi 6,5), servind ca odăi pentru preoţi şi ca magazii (vezi Neemia 13,5).

Ezra 8:31 31. A douăsprezecea zi. În ziua întâi a lunii, călătorii au început să se adune (cap. 7,9), dar în timpul celor trei zile de şedere în tabără, la punctul de întâlnire stabilit (cap. 8,15), Ezra a descoperit că nici un preot şi nici un levit nu răspunsese chemării chemarea lui. Atunci a luat măsurile descrise în cap. 8,16-20, pentru a convinge pe anumiţi leviţi şi netiniţi [servitori] să-i însoţească. La sosirea acestor bărbaţi, Ezra a hotărât un post pentru a cere ocrotirea divină în călătorie şi a încredinţat bunurile sfinte în grija preoţilor şi a leviţilor. Aumai trecut opt zile, timp în care s-au făcut aceste pregătiri pentru plecare, iar plecarea de pe malul râului Ahava nu a avut loc decât în ziua a 12-a.

Orice cursă pe drum. Temerile lui Ezra erau îndreptăţite şi primejdiile erau reale, dar credinţa în protecţia divină a fost răsplătită. Nu ni se spune cum au fost scăpaţi de vrăjmaşi, dar Dumnezeu, prin propriileSale căi, a purtat de grijă celor care îşi puseseră încrederea în El. Mâna lui Dumnezeu a condus cu bine pe

Ezra şi pe tovarăşii săi de călătorie, prin toate primejdiile de pe drum şi i-a adus la destinaţie fără vreo pierdere sau pagubă.

Ezra 8:32 32. Am ajuns la Ierusalim. Ca şi în relatarea mai veche a întoarcerii sub Zorobabel, nu se raportează nimic despre ruta urmată sau despre experienţele lungii călătorii de patru luni (PK 617). Cu privire la ruta probabilă din Babilon în Iudea, vezi la cap. 2,68.

Ne-am odihnit acolo trei zile. După călătoria obositoare, un scurt timp de odihnă totală era necesar. Caşi Neemia (Neemia 2,1), Ezra s-a mulţumit cu o odihnă de trei zile.

Ezra 8:33 33. Cântărit. În ziua a patra, Ezra s-a eliberat de misiunea de a înmâna tezaurului Templului diferitele daruri din Babilon. Când a făcut lucrul acesta, el s-a înfăţişat personal înaintea preoţilor şi leviţilor, care aveaurăspunderea Templului, şi le-a transferat toate darurile de aur şi argint, împreună cu vasele arătate în versetele25-27.

Meremot. El a fost una dintre căpeteniile ordinului preoţesc, atât sub Ezra, cât şi sub Neemia. El este menţionat că a reparat două secţiune din zidul de la Ierusalim, atunci când Neemia era guvernator (Neemia 3,4.21) şi că a fost unul dintre cei care au semnat legământul dintre Dumnezeu şi Israel, încheiat mai târziu, sub conducerea lui Ezra şi Neemia, în 444 î.Hr. (Neemia10,5).

Eleazar. Fiind preot, ca şi Meremot, Eleazar este probabil persoana al cărei nume este menţionat ca luând parte la sfinţirea zidului, pe vremea lui Neemia (Neemia 12,42).

Iozabad. Iozabad şi Noadia erau Leviţi principali. Primul nume apare din nou în Ezra 10,23; Neemia 8,7; 11,16.

Ezra 8:34 34. Au pus atunci în scris greutatea. Nu numai că lingourile şi uneltele au fost numărate şi cântărite, dar preoţii cu răspunderea Templului au făcut un inventar şi a fost notată greutatea fiecărui vas. Atât de mare era grija custozilor de a preveni delapidarea proprietăţii Templului. Aceste lucrări l-au eliberat pe Ezra de răspundere şi l-au scutit de posibile acuzaţii ulterioare. În Mesopotamia, cele mai mici tranzacţii erau făcute pe bază de documente, iar lui Ezra i s-a cerut, fără îndoială, să trimită înapoi, la arhivele imperiale, un act de predare semnat, ca dovadă a îndeplinirii prevederilor decretului.

Ezra 8:35 35. Ca ardere de tot. Ca şi predecesorii lor sub Zorobabel, care aduseseră o jertfă "pentru tot Israelul", la sfinţirea Templului (cap. 6,17), şi exilaţii de curând sosiţi şi, se pare, reprezentanţi ai întregului Israel au adus jertfe pentru întreaga naţiune. Categoriile de animale jertfite sunt aceleaşi în ambele ocaziile. Numărul ţapilor este identic, dar în fiecare alt caz numărul animalelor este mult mai mic decât în ocaziile anterioare. Lucrul acesta este compatibil cu numărul relativ mic al celor care s-au întors cu Ezra. În fiecare categorie, cu excepţia mieilor, numărul era divizibil cu 12. Cifra 77 este greu de explicat, afară de cazul că se pune accentulpe cifra 7, aşa cum au sugerat unii comentatori.

Ezra 8:36 36. Au dat. Schimbarea pronumelui, de la persoana I la persoana a III-a plural nu reprezintă o dovadă aschimbării autorului (vezi la cap. 7,28). E posibil ca versetul să prezinte pe scurt ce făcuse Ezra deja în călătoria lui din est la Ierusalim.

Dregătorilor. Ebraicul 'achashdarpenim, echivalentul termenului persan tradus cu "satrap" (vezi la Estera 3,12). Satrapul de "Dincolo de Râu" îşi avea reşedinţa fie la Alexandria, fie la Damasc, şi este mai multdecât probabil că Ezra şi caravana lui se opriseră la reşedinţa satrapului, prezentându-i autorizaţia împărătească pentru misiunea sa. După sosirea sa la Ierusalim, Ezra trebuie să fi informat de asemenea pe guvernatorul local cu privire la însărcinarea sa, înmânând perceptorilor decretul financiar al împăratului (cap. 7,21,22). Ezra adaugă că s-a bucurat de colaborarea acestor dregători. Perşii sunt rareori aflaţi în opoziţie

faţă de interesele iudaice.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

15-36 PK 612-619

15 PK 612

16 PK 614

17-22 PK 615

21.23 PK 616

21-23 PK 619; 1T 282

24.25.28.29 PK 616

31 PK 617

33-36 PK 619

Ezra 9:1 1. După ce s-a sfârşit lucrul acesta. Trebuie să fi trecut ceva timp de la sosirea lui Ezra la Ierusalim. El a ajuns în cetate în ziua întâi a lunii a 5-a (cap. 7,9), s-a odihnit 3 zile (cap. 8,32) şi în patra zi a aceleiaşi luni atransferat tezaurul autorităţilor Templului. Numai în ziua a 17-a a lunii a 9-a a fost luat în discuţie subiectul căsătoriilor mixte (cap. 10,8.9). Nu putem presupune că acţiunea a fost mult timp amânată, după ce chestiunea a ajuns la cunoştinţa lui Ezra.

Căpeteniile. E remarcabil faptul că sesizarea privind o chestiune de abatere religioasă a venit de la autorităţile civile şi nu de la cele eclesiastice ale cetăţii. Motivul pentru această situaţie neobişnuită este faptul că demnitarii religioşi ai naţiunii nu numai că au iertat practica, dar erau şi vinovaţi (v. 2). Întrucât rude apropiate de-ale lui Iosua, fostul mare preot, se căsătoriseră cu femei străine, nu e de mirare de observat că mişcarea de reformă nu a pornit de la preoţi. Când conducătorii religioşi înşişi erau implicaţi, era de înţeles că paturile inferioare trebuiau să tacă. Totuşi, prin providenţa plină de bunătate a lui Dumnezeu, se întâmplă adesea că atunci când lucrurile ajung într-un astfel de impas, iar pastorii sunt corupţi, sunt ridicaţi membri laici pentru a lua iniţiativa realizării unei reforme religioase.

Urâciunile lor. [După urâciunile lor, KJV] Protestul nu susţine că iudeii adoptaseră deja practicile idolatre ale păgânilor din jur, ci că se uneau cu aceşti vecini. Soţiile străine ale acestor iudei apostaţi introduseseră, fără îndoială, ritualuri idolatre în familiile lor.

Canaaniţilor. Menţionarea celor opt naţiuni din vechime, cu care avusese loc amestecarea, nu înseamnăneapărat că, faptic, fuseseră luate soţii din fiecare dintre cele opt grupuri amintite. E posibil ca hetiţii, fereziţii,iebusiţii şi amoriţii nici să nu mai fi existat ca grupuri etnice distincte. Căpeteniile au avut în minte restricţia din Pentateuc, cum ar fi cea din Deuteronom 7,1-4, unde sunt enumerate aceste naţiuni, şi au atras atenţia lui Ezra asupra faptului că aceste restricţii fuseseră încălcate.

Ezra 9:2 2. Neamul sfânt. Compară Isaia 6,13. Oricât de mult se întinase poporul Israel prin încălcarea legii, era încă poporul Lui, prin vestire profetică şi prin harul Lui, întrucât timpul lepădării lui nu sosise. Iudeii fuseseră rânduiţi ca "o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt" (Exod 33,16), ca o "seminţie aleasă", adică a lui Dumnezeu (vezi la 1 Petru 2,9).

Cei dintâi care au săvârşit păcatul acesta. Conducătorii erau vinovaţii principali (cap. 10,18). O neglijarea asemănătoare sau chiar şi mai serioasă a datoriei din partea clasei conducătoare a avut loc pe

vremea lui Neemia (Neemia 6,17.18; 13,4.28).

Ezra 9:3 3. Mi-am sfâşiat hainele. Sfâşierea hainelor era modul oriental obişnuit de exprimare a durerii (vezi Genesa 37,29.34; 1 Samuel 4,12; 2 Samuel 1,2; 2 Împăraţi 18,37; Iov 1,20; 2,11.12; Matei 26,65). În Babilon, de unde venea Ezra, căsătoria cu păgânii probabil că nu devenise încă ceva obişnuit. De aceea, Ezra a fost şocat când a aflat cât de mult pătrunsese acest păcat printre exilaţii reîntorşi. El şi-a exprimat sentimentele în felul tipic oriental, întâi sfâşiindu-şi veşmintele exterioare şi pe cele de dedesubt, apoi smulgându-şi perii din cap şi din barbă şi, în cele din urmă, aşezându-se jos, înmărmurit, nemişcat şi fără grai, până în momentul jertfei de seară. O astfel de manifestare de groază şi uimire era bine calculată ca să impresioneze pe cei al căror conducător spiritual devenise.

Mi-am smuls părul. Această practică nu e menţionată altundeva în Scriptură, deşi se găseşte în Apocrife (Estera apocrifă 14,2; etc.).

Mâhnit. [Înmărmurit, KJV] Compară cu Daniel 4,19; 8,27, unde este folosit acelaşi cuvânt având acelaşi sens.

Ezra 9:4 4. Se temeau. [Tremurau, KJV] Nu atât de mult o referire la persoane temătoare de Dumnezeu ca acestea (vezi Isaia 66,2), ci la toţi cei care erau îngrijoraţi de călcarea poruncilor lui Dumnezeu (Ezra 10,3) şi de ameninţările legii împotriva celor vinovaţilor (Deuteronom 7,4).

Jertfa de seară. Întrucât în Orient, dimineaţa este timpul pentru afaceri, putem admite că mai marii îl vizitaseră pe Ezra dimineaţa devreme, cu siguranţă înainte de miezul zilei. Jertfa de seară era adusă în jurul orei trei după-amiaza (vezi Iosif, Antiquities, xiv, 4.3; vezi şi la Exod 12,6).

Ezra 9:5 5. M-am sculat. Timpul jertfei era şi timpul rânduit pentru rugăciune, îndeosebi pentru o rugăciune în care mărturisirea păcatului ocupa primul loc sau o rugăciune în care se manifesta preocupare pentru naţiune ca întreg. Ezra a considerat probabil că cererile de iertare ar fi cele mai potrivite la vremea când se aducea jertfa, care reprezenta mărturisire şi iertare.

Cu hainele sfâşiate. [Mi-am sfâşiat hainele, KJV] Această a doua sfâşiere a hainelor [KJV] nu era numai un indiciu reînnoit al profunzimii întristării pe care o simţea, dar, fără îndoială, avea şi scopul să impresioneze poporul care "s-a strâns" la el (v. 4) de gravitatea situaţiei şi să-l îndemne la pocăinţă.

Ezra 9:6 6. Mi-e ruşine. Ieremia se plânsese că, în zilele sale, cei care "săvârşesc urâciuni ... totuşi nu roşesc şi nu ştiu de ruşine" (Ieremia 6,15; 8,12). Poate că Ezra, având cuvintele acestea în minte, Îl asigură pe Dumnezeu că este profund cuprins de ruşine pentru păcatele poporului.

Ezra 9:8 8. Un adăpost. [Cuiul, KJV] Cuiul sau cârligul menţionat aici a fost luat de unii comentatori - Luther, Keil şi alţii - ca fiind un cui în perete (vezi Isaia 22,23.25) de care se pot agăţa uneltele. Înţelesul ar putea fi căpoporul lui Dumnezeu era susţinut de cuiul acesta. Alţii au văzut în el un ţăruş pentru cort şi, deci, simbolizând un adăpost sigur.

Ezra 9:9 9. Împăraţilor perşilor. Deşi deplângea starea spirituală a poporului, Ezra este recunoscător pentru privilegiile acordate de împăraţii perşilor. Practic, fiecare monarh de până acum dovedise bunăvoinţă faţă de iudei. Cir acordase prima permisiune de reîntoarcere şi construire a Templului (Ezra 1). Cambise îi favorizase pe iudeii din Egipt, după cum aflăm din papirusurile elefantine. Dariu I reînnoise decretul lui Cir (Ezra 6), Xerxe acordase iudeilor din tot imperiul privilegii nemaiîntâlnite (Estera 8-10) şi Artaxerxe I făcuse acum donaţii noi şi mult cuprinzătoare (Ezra 7). Singura excepţie fusese falsul Smerdis, care în mod activ le-a pus piedici iudeilor în cursul celor câteva luni ale domniei lui.

Să putem zidi Casa. Vezi la cap. 6,14; 7,27.

Un loc de adăpost. [Să ne dea un zid, KJV] S-a arătat deja în nota suplimentară de la cap. 7 că această afirmaţie nu înseamnă în mod necesar că, la sosirea la Ierusalim, Ezra a găsit un zid terminat. El se referă la diferitele subvenţii făcute de împăraţii perşilor, îndeosebi la permisiune de a reclădi zidul. Ezra, care fusese învestit cu autoritatea de a lucra la zid, putea de aceea să spună pe bună dreptate că Dumnezeu "a îndreptat spre noi bunăvoinţa împăraţilor perşilor ... făcându-ne astfel rost de un loc de adăpost, în Iuda şi la Ierusalim" ["ca să ne dea un zid în Iuda şi la Ierusalim", KJV]. Poate, aşa cum gândesc unii, "zidul" simbolizează şi înseamnă ocrotire (vezi Zaharia 2,5).

Ezra 9:11 11. Ţara. Citatul din "profeţi" nu apare în altă parte în VT, deci trebuie să fie dintr-un scriitor necanonic, dar inspirat, sau un citat liber, dând girul învăţăturii profetice asupra acestui subiect. Prima parte a citatului se referă la epoca mozaică (vezi Deuteronom 7,1-3). Autorul cărţii Regi face referiri asemănătoare la"profeţi" (2 Regi 17,23; 21,10; 24,2). Scopul unor astfel de aluzii este de a prezenta adevărul în discuţie, ca unul des menţionat (vezi la Matei 2,23).

Este adevărat că în altă parte în Scriptură (excepţie făcând Deuteronom 7,1-3) nu apare o interdicţie explicită în privinţa căsătoriilor cu canaaniţii ca atare, cu toate că în observaţiile făcute în Judecători 3,6 (în Biblia ebraică, Judecători este socotită printre "Profeţii vechi", vezi vol. I, p. 37), astfel de căsătorii sunt condamnate ca fiind prilejuri de atragere a israeliţilor în idolatrie. De asemenea, în descrierile profetice ale desfrânărilor lui Israel cu diverşi Baali locali şi în osândirile generale ale apostaziei, încălcarea acestei opreliştieste implicit inclusă. Aceasta justifică cu siguranţă afirmaţia generală că Dumnezeu interzisese israeliţilor încheierea unor asemenea căsătorii. Este evident deci că aceste cuvinte ale lui Ezra nu sprijină argumentul autorilor critici că Deuteronomul a avut câţiva autori "profeţi".

Necurăţiile. Nu necurăţii literale, ale trupului, ci simbolice, morale şi religioase ale naţiunilor Canaanului. Despre religia canaanită, vezi vol. II, p. 38-41.

Ezra 9:12 12. Să nu daţi deci pe fetele voastre. Această interdicţie este redactată după Deuteronom 7,3. Adăugarea "să nu vă pese" este luată aproape textual din Deuteronom 23,6, cu referire la amoniţi şi moabiţi. "Veţi ajunge tari" reaminteşte de Deuteronom 11,8, iar făgăduinţa "veţi mânca cele mai bune roade ale ţării" face aluzie la Isaia 1,19. Cuvintele "o veţi lăsa pe veci moştenire" întruchipează idee din diferite alte pasaje biblice (Deuteronom 11,9; Proverbe 10,27; Ezechiel 37,25).

Ezra 9:14 14. Să călcăm poruncile Tale. Ezra vede păcatul în care a căzut poporul ca fiind crescut "până la ceruri" (v. 6). Păcatul lor era echivalent cu părăsire totală a poruncilor lui Dumnezeu, situaţie în care nu puteau sta înaintea lui Dumnezeu (v. 15). Mărturisirea publică a lui Ezra în favoarea poporului său (vezi Daniel 9,5-16) este întemeiată pe de o parte pe natura păcatului însuşi şi pe de alta pe faptul că ei manifestaseră o nerecunoştinţă neruşinată, întorcându-I spatele lui, de îndată ce El le iertase păcatele care-i duseseră în captivitate şi revărsase îndurare asupra lor, după ce reveniseră în Palestina. Recăderea în acelaşi păcat era, după aprecierea lui Ezra, de neiertat, iar pedeapsa urma cu certitudine să fie nimic altceva decât nimicirea ireversibilă a naţiunii.

Ezra 9:15 15. Tu eşti drept. În numele poporului său, Ezra recunoaşte sfinţenia lui Dumnezeu, când le cere să se supună cerinţelor Legii Lui. În contrast cu dreptatea Lui, păcătoşenia lor iese în evidenţă, în toată ticăloşia ei.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1-15PK 619-621

1 1T 279

1.2 PK 619

3-6 PK 620

5 GW 178; PK 48

7-15 PK 621

13-15 1T 279

Ezra 10:1 1. Când sta Ezra. Pentru restul povestirii, Ezra se retrage pe planul al doilea şi vorbeşte despre sine la persoana a III-a. Despre schimbarea de persoană a pronumelui, vezi la cap. 7,28.

O mulţime foarte mare de oameni. Mulţi oameni veniseră la Templu pentru a participa la jertfa de searăzilnică. Văzându-l pe Ezra, conducătorul de curând numit, neînchipuit de mâhnit, mărturisind păcatele poporului, bărbaţii şi femeile au fost fireşte adânc mişcaţi. Sinceritatea lui Ezra a făcut o impresie atât de puternică asupra lor, încât au plâns cu toţii. La început, Ezra îngenunchease în rugăciune, cu mâinile ridicate (cap. 9,5), dar curând, simţind din ce în ce mai mult grozăvia păcatului poporului, s-a aruncat cu faţa la pământ, într-o atitudine de extremă umilinţă. Gesturile emoţionante ca acestea nu puteau să nu impresioneze o adunare orientală în modul cel mai puternic cu putinţă.

Ezra 10:2 2. Şecania. Probabil un om cu influenţă, deoarece apare aici ca purtător de cuvânt al poporului. Cu toate că numele lui nu apare printre cei care aveau femei străine şi, deci, trebuie considerat nevinovat de acestpăcat, el era adânc întristat de faptul că tatăl său făcea parte dintre vinovaţi, căci se pare că tatăl său, Iehiel, era una şi aceeaşi persoană menţionată în v. 26 ca numărându-se printre cei care luaseră în căsătorie femei idolatre. Amândoi erau din familia Elam. Se poate ca multă vreme Şecania să fi simţit influenţa rea a celei de-a doua soţii, străine, a tatălui său şi, prin urmare, putea fi în mod sincer de acord cu toate spusele lui Ezra. El se pare că s-a bucurat că problema ajunsese în atenţia lui Ezra, care era tot pe atât de frământat de situaţie,precum el însuşi fusese.

N-a rămas fără nădejde. Pocăinţa poporului, manifestată prin plânsul amar, oferea speranţă că mai puteaţi să-şi îndrepte căile şi să se întoarcă la Dumnezeu.

Ezra 10:3 3. Izgonirea tuturor acestor femei. Şecania s-a prezentat cu o sugestie concretă, care dă de înţeles că situaţia aceasta a apăsat greu inima lui de ceva timp. Ezra nu oferise încă nici un sfat în această problemă. Se pare că Şecania considera căsătoriile încheiate contrar legii nu numai greşite, dar şi ilegale. Legea lui Moise permitea divorţul din diferite motive (vezi Deuteronom 24,1-4; Matei 19,3).

A copiilor lor. [Cei născuţi din el, KJV]. Îndeosebi copiii mici au nevoie de ajutorul mamei, şi ar fi fost un lucru extrem de crud să se sugereze separarea. Mai mult, tendinţele ereditare erau de aşa natură încât să perpetueze spiritul apostaziei. Copiii mai mari poate că deja erau atinşi de idolatrie. Părea lucrul cel mai bun, cel puţin pentru Şecania, de a-i îndepărta pe copii odată cu mamele.

După Lege. Sugestia aceasta poate însemna fie ca: (1) legea care interzice astfel de căsătorii, să fie satisfăcută; fie (2) să aibă loc divorţul, conform legii (vezi Deuteronom 24,1).

Ezra 10:4 4. Treaba aceasta te priveşte. Sau "e sarcina ta" (RSV). Întrucât misiunea lui Ezra includea răspunderea de a îndeplini judecata asupra celor care nu ascultă de Legea lui Dumnezeu (cap. 7,26), Ezra era obligat moral să treacă la acţiune. Asigurarea lui Şecania "noi vom fi cu tine" trebuie să-l fi încurajat mult pe Ezra, care îşi dădea seama că orice măsură ar fi luat în această privinţă, l-ar fi făcut inevitabil nepopular în ochii unui număr considerabil de bărbaţi vinovaţi.

Ezra 10:5 5. Ezra s-a sculat. Fără ezitare, el a acţionat imediat, punându-i pe conducătorii religioşi să facă un legământ, ca să pună în aplicare sugestia lui Şecania, cu care Ezra era în deplin acord. Confirmarea unei astfelde hotărâri importante, printr-un jurământ, era în armonie cu practica VT (vezi Iosua 2,12; Deuteronom 6:13 etc.).

Ezra 10:6 6. Odaia lui Iohanan. Despre odăile Templului, vezi la cap. 8,29. Cu privire la Iohanan, vezi nota suplimentară de la cap. 7. Acest Iohanan pare să fi fost nepotul lui Eliaşib (Neemia 12,22.23), mare preot pe vremea lui Neemia (Neemia 13,4.5). În anul 457 î.Hr., el avea deja o "odaie" în Templu şi, deci, trebuia se fi avut peste 20 de ani pe vremea aceea (vezi la Ezra 3,8). Obiecţia unor comentatori faţă de identificarea lui Iohanan din textul acesta cu cel menţionat de Neemia şi în papirusurile elefantine nu e întemeiată.

N-a mâncat pâine. Posturi stricte de felul acesta au fost de două ori ţinute de către Moise (Exod 34,28;Deuteronom 9,18) şi tot astfel de locuitorii cetăţii Ninive (Iona 3,7), dar nu erau ceva obişnuit. De obicei se considera ca fiind suficientă abţinerea de la mâncare (1Samuel 1,7; 2 Samuel 3,35). Uneori persoana care postea se abţinea doar de la "bucate alese", "carne" şi "vin" (Daniel 10,3). Implicarea profundă a lui Ezra se manifeste prin severitatea postului său. Mâhnirea lui Ezra din odaia lui Iohanan, după răspunsul poporului, arată clar că manifestările lui anterioare încărcate de emoţie erau expresia spontană a unei groaze veritabile şi nu o reprezentaţie teatrală, bine pusă la cale, aşa cum au exagerat unii comentatori.

Ezra 10:7 7. Toţi fiii robiei. O expresie preferată a lui Ezra (vezi cap. 2,1; 4,1; 6,16.19; 8,35 etc.), care îi cuprindepe toţi, atât pe cei din Iuda, cât şi pe cei din Israel, care se înapoiaseră din robie.

Ezra 10:8 8. În trei zile. Pe vremea aceea, punctele de hotar ale Iudeii par să fi fost Betelul, la nord, Bet-Pelet şi Beer-Şeba, la sud, Ierihonul, la est, şi Ono, la vest. Întrucât, nicăieri frontiera nu era la mai mult de 80 km depărtare de Ierusalim, trei zile din ziua în care au auzit anunţul oficial ar fi constituit timp suficient ca orice persoană sănătoasă să ajungă în capitală.

I se vor lua. Literal, "consacra". Această pierdere de proprietate nu înseamnă nimicirea, aşa cum se poruncea în Deuteronom 13,13-17, în cazul unei cetăţi căzute în idolatrie, ci predarea ei pentru uz sacru la Templu (vezi Levitic 27,28; vezi la Iosua 6,17).

Ezra 10:9 9. A douăsprezecea zi. În anul 457 î.Hr., 20 Kislev a fost probabil 7 decembrie (vezi la p. 108).

Locul deschis. Acesta era probabil curtea din afară a complexului Templului. Aici puteau să încapă mulţi oameni. Actualul Haram esh-Sherîf din Ierusalim, împreună cu toate clădirile auxiliare, care corespunde aproximativ cu vechea amplasare a Templului, acoperă aproximativ 142,137 m2, iar în curţile lui descoperite şi spaţioase pot încăpea multe mii de oameni. Probabil că situaţia era asemănătoare când Templul era amplasat acolo.

Tremurând. Seriozitatea motivului pentru care poporul fusese convocat trebuie să fi fost evidentă pentru toţi din asprele pedepse cu care erau ameninţaţi în caz că nu ar fi venit la adunare.

De ploaie. [Ploii mari, KJV] Luna a noua, care începea în noiembrie sau decembrie din calendarul nostru, aduce ploi puternice în Palestina. Ploile de iarnă pornesc pe la sfârşitul lui octombrie sau începutul lui noiembrie, cu ploi uşoare, dar pe la începutul lui decembrie, cad ploi puternice. Menţionarea întâmplătoare a "ploii mari" este unul dintre acele amănunte aparent neînsemnate, dar care indică pe scriitor ca martor ocular şi relatarea ca fiind autentică.

Ezra 10:10 10. Preotul Ezra s-a sculat. Până aici Ezra a părut că încredinţează autorităţilor civile conducerea în

această chestiune. Acum el a ieşit în faţă plin de curaj, denunţând păcatul săvârşit şi, în calitate de conducător suprem, a poruncit îndepărtarea femeilor străine.

Ezra 10:13 13. Sunt mulţi dintre noi care au păcătuit. Exprimarea marginală din KJV, adoptată şi în RSV, "am greşit mult", este o exprimare mai exactă a textului original. Fără îndoială, însă, mărimea păcatului a constat parţial şi în numărul mare al celor care îl săvârşiseră.

Ezra 10:14 14. Căpeteniile noastre. Întrucât erau atât de multe cazurile care urmau să fie cercetate şi rezolvate, a fost făcut sugestia ca slujbaşii administrativi şi autorităţile judecătoreşti să fie autorizate să se ocupe de chestiune aceasta şi ca toţi cei vinovaţi să fie invitaţi să se înfăţişeze înaintea lor.

Mânia lor aprinsă. Această propoziţie, împreună cu restul versetului este oarecum obscură, din punct de vedere gramatical, dar exprimarea din KJV şi RVS este probabil corectă.

Ezra 10:15 15. Împotriva acestei păreri. [Întrebuinţaţi la acest lucru, KJV] Literal, "s-au ridicat împotriva acestui lucru", care înseamnă că ei s-au opus. Aceleaşi cuvinte sunt folosite cu acelaşi sens în 1 Cronici 21,1; Daniel 8,25; 11,14.

Motivul împotrivirii lui Ionatan, Iahazia şi a susţinătorilor lor, nu este arătat. Nici unul dintre cei patru bărbaţi nu e menţionat pe lista vinovaţilor şi nimeni nu putea să-i acuze că ar fi căuta să se apere pe ei înşişi. Levitul Meşulam din v. 15 nu poate fi identificat cu Meşulam din v. 29, care nu făcea parte dintre leviţi, deoarece vinovaţii levitici sunt menţionaţi în v. 23.24. Aceşti patru bărbaţi erau fie fanatici înrăiţi, care se opuneau oricărei temporizări şi doreau ca problema să fie rezolvată atunci şi acolo, fie fuseseră mituiţi să acţioneze în favoarea unor vinovaţi care nu îndrăzneau să-şi exprime în mod public protestul. Indiferent de motivele pe care le aveau, aceşti oameni nu au reuşit în demersul lor. Relatarea arată clar că măsurile pe care le-a propus Ezra au fost împlinite.

Ezra 10:16 16. Ezra ... numiţi. KJV redă fidel textul ebraic, care nu oferă nici un indiciu cu privire cei care au făcuttrierea. Unii comentatori şi traducători modifică textul în aşa fel încât să spună că Ezra a fost cel ce a numit comisia.

Am stat. Şedinţele comisiei numite să ia o hotărâre în fiecare caz particular şi-au început lucrarea pe 1 Tebet, care corespunde datei de 18 decembrie, 457 î.Hr., la zece zile după ce adunarea cea mare de la Ierusalim hotărâse să supună problema soţiilor păgâne unui juriu de conducători aleşi.

Ezra 10:17 17. Au isprăvit. Lucrarea comisiei s-a încheiat în ziua întâi a lunii întâi, 1 Nisan 456 î.Hr., adică pe 15 aprilie. Astfel, şedinţele curţii speciale au durat aproape patru luni, deoarece în primăvara anului 456 î.Hr., a fost probabil introdus un al doilea Adar înainte de Nisan (vezi p. 108, de asemenea vol. II, p. 103, 116).

Ezra 10:18 18. Fii preoţilor. Dându-şi seama de primejdia ca naţiunea să cadă din nou în păcatul pe care el căuta să-l dezrădăcineze, Ezra i-a pedepsit pe făcătorii de rele, înscriind numele lor în cronici, pentru ca ceilalţi să fie avertizaţi. Pe primele locuri ale listei de vinovaţi Ezra îi plasează pe preoţi, deoarece răspunderea lor era cea mai mare. Fiind administrator speciali ai Legii, ei erau obligaţi să rămâne cât se poate de credincioşi preceptelor ei. După preoţi, el îi menţionează pe leviţi, pe temeiul aceluiaşi principiu. Apoi încheie cu laicii, aranjaţi pe familii. Lista de laici sugerează că numai 9 din cele 33 de familii menţionate pe lista lui Zorobabel sunt implicate. Este o familie în plus care nu apare pe lista lui Zorobabel. În schimb, trei dintre cele patru familii preoţeşti şi chiar rude ale marelui preot se numărau printre cei vinovaţi.

Fiii lui Iosua. În primul rând, între preoţi stau patru nume ale fiilor şi altor rude ale marelui preot Iosua,care se înapoiaseră la Ierusalim odată cu Zorobabel. Ca în multe alte locuri din Biblie, "fiu" apare în loc de

"nepot" sau chiar de "strănepot" (vezi la cap. 7,1).

Ezra 10:19 19. Dând mâna. Sau "obligându-se" (RSV). Sunt descrise aici procedurile urmate cu privire la divorţul rudelor lui Iosua de soţiile lor străine. Întâi, ei s-au legat dând mâna, probabil cu membrii comisiei, să le îndepărteze pe soţii şi să le despartă de adunarea lui Israel. Apoi au adus un berbec, ca jertfă pentru vină, după Lege (Levitic 5,14-16; cf. la Levitic 4,2). În ceea ce priveşte restul listei, sunt date numai numele persoanelor individuale şi ale familiilor din care făceau parte, fără repetarea procedurii divorţului. Totuşi, reiese clar din context că şi acestora li s-a cerut să urmeze aceeaşi procedură.

Ezra 10:20 20. Fiii lui Imer. Cu privire la familiile preoţeşti, vezi cap. 2,36-39. Incluzându-i pe cei din familia marelui preot (v. 18), sunt menţionaţi ca vinovaţi 17 preoţi în total. Comparând aceste nume cu cele în cap. 2 descoperim faptul că nici una din grupările preoţeşti legate, care s-au întors împreună cu Zorobabel, nu era fără vină în această privinţă. Unele dintre numele redate în v. 20-22 reapar în lista din Neemia 8,4 şi 10,2-9 şi s-ar putea să indice aceleaşi persoane.

Ezra 10:23 23. Leviţii. Dintre leviţi, sunt date numai şase nume şi acestea fără a se menţiona casele din care făceau parte. Chelaia, cunoscut mai bine sub numele Chelita, apare sub acest nume din urmă în Neemia 8,7 şi 10,10. Iozabad apare din nou în Neemia 8,7.

Ezra 10:24 24. Cântăreţi. Sunt date numele unui cântăreţ şi a trei uşieri.

Ezra 10:25 25. Dintre cei din Israel. Adică dintre laici, fiind amintite în total 86 de nume. Din cele zece familii prezentate, nouă sunt menţionate pe lista lui Zorobabel. Întrucât sunt date două familii Bani (v. 29.34), iar în lista lui Zorobabel, numai una, a doua familie trebuie să se fi înapoiat mai târziu.

Ezra 10:26 26. Iehiel. Probabil tatăl lui Şecania care l-a sfătuit pe Ezra (vezi la v. 2-4).

Ezra 10:44 44. Toţi aceştia. În ebraică întregul verset este oarecum obscur. Redarea cea mai literală ar fi următoarea (în care sunt făcute numai două mici ajustări gramaticale în textul ebraic): "Toţi aceştia luaseră femei străine, şi printre femei erau unele care dăduseră naştere la copii". Cei mai mulţi cercetători moderni ar vrea să schimbe textul şi să traducă astfel ultima parte a versetului: "şi ei au îndepărtat de la ei pe femei şi pe fiii lor". Oricare ar fi înţelesul original, pare clar că autorul intenţiona să transmită ideea că era mai dificil de aranjat un divorţ acolo unde erau copii decât acolo unde nu erau. Toate cazurile au fost tratate la fel.

Lista dată în v. 18-43 arată că 113 bărbaţi erau vinovaţi de a fi luat în căsătorie femei păgâne. Ar fi interesant să cunoaştem numărul populaţiei Iudeii în timpul lui Ezra pentru a avea o imagine corectă a amplorii acestui rău în Iudea. Întrucât nu dispunem de asemenea cifre, o comparaţie se poate face numai cu oamenii care veniseră cu Zororabel, în urmă cu aproximativ 80 de ani.

Numărul bărbaţilor care s-au întors împreună cu Zorobabel

Numărul bărbaţilor cu femei străine

Procentul

Preoţi

4289

17

0,4

Leviţi

74

6

8,1

Cântăreţi

128

1

0,8

Uşieri

139

3

2,2

Laici

24144

86

0,4

Total

28774

113

0,3

Întrucât atât de puţini leviţi se înapoiaseră pe timpul lui Zorobabel, procentajul vinovaţilor din această grupă pare mare în comparaţie cu celelalte grupe din listă. Reiese că în toate grupele, o medie de cel puţin 3 din 1000 bărbaţi luaseră în căsătorie femei străine. Procentajul scăzut poate explica în parte de ce Ezra n-a prea întâmpinat o opoziţie în ceea ce priveşte măsurile de reformă pe care le-a propus să fie luate.

Cu toate că numărul vinovaţilor a fost relativ mic, tendinţa era primejdioasă, iar Ezra, ca şi alţi conducători hotărât, era hotărât să păstreze naţiunea departe de influenţa păgână. Reforme asemănătoare cu cea a lui Ezra au apărut şi alte naţiuni, deşi de obicei cu scopul de a păstra puritatea rasei. În Roma, până la 445 î.Hr. (sau 437 î.Hr., după cum susţin unii), patricienilor le era interzisă căsătoria cu plebei. În 451/50 î.Hr., Pericle a impus o lege în Atena conform căreia numai cei ai căror părinţi erau atenieni pur-sânge puteaurămâne cetăţeni atenieni. Aproape 5000 de persoane au fost vândute ca sclavi pentru că n-au avut şansa să fie100% atenieni.

Ezra ştia că marele dezastru din 586 î.Hr., când Ierusalimul a fost distrus şi naţiunea a încetat să mai existe, venise în urma idolatriei. O reapariţie a acelor condiţii trebuia să fie evitată cu toate mijloacele. Răul, încă de proporţii mici la sosirea lui la Ierusalim, urma să scape în scurt timp de sub control, dacă nu era ţinut în frâu. De aceea el trebuia să fie smuls cu rădăcină, indiferent de suferinţele individuale. Situaţia era deosebit de primejdioasă din cauza faptului că membri şi conducători ai familiei marelui preot se aflau printre vinovaţi. Măsurile lui Ezra de acum şi ale lui Neemia de mai târziu i-au ajutat pe iudei să privească cu groază căsătoriile mixte, atitudine care a ţinut naţiunea iudaică relativ departe de căsătoriile amestecate până în ziua de azi. Prin contrast, vechile naţiuni care înconjurau Iudea s-au pierdut prin amestecul de rase şi prin migraţie.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1-5 PK 622

3 PK 623

CARTEA LUI NEEMIA