1

2

3

Născută pe 11 februarie, într-un 1971 friguros, Adriana Petrescu a deschis ochii într-un oraș cu oameni frumoși, Timișoara. Ambițioasă și tenace, și-a găsit de timpuriu vocația în a observa natura umană. Studiile de psihologie au venit ca o continuare firească a dragostei pentru oameni. Și-a luat viața în propriile mâini, și-a dorit o carieră și succese profesionale. Le-a avut din plin, poate în detrimentul sensibilității native cu care s-a născut. Comunicarea a atras-o firesc și, ani de zile, a oferit consultanță pentru multe branduri internaționale, semnând strategii și campanii publicitare. Succesul a avut un preț, însă. A înțeles din propria experiență că depărtarea de sine este doar un început de alienare și că, în mare parte, răul care ne înconjoară se detorează uitării de sine și de cei dragi.

În prezent, s-a întors la prima ei dragoste, scrisul, și dezvoltă cursuri de life coaching pentru oamenii care vor să-și schimbe viața.

4

Exerciții pentru fericire

Capitolul 1.

Sunt un depresiv fericit.

Facturile sunt pe masă, s-a adunat o stivă de ele. Unele sunt cu preaviz, altele sunt mai generoase cu mine. Dau drumul la știri; una după alta, știre după știre mă anunță că sunt vremuri grele, că undeva pe glob se moare în continuare și probabil vor crește prețurile. Telefonul nu sună, nu mă întreabă nimeni cum mă simt. Mă îndrept către frigider, îl deschid larg și mă uit în el. Pare gol. În bucătărie găsesc un măr, mușc din el, deschid geamul, inspir și zâmbesc: sunt un depresiv fericit. Eu am scăpat. Mă întristez maxim o zi, mă revolt pe moment și, dacă depinde de mine, fac ceva, mă duc până în pânzele albe dacă am credința că se poate, văd frumosul și acolo unde este urât și am învățat să mă ascult. Îmi aud perfect vocea interioară care mai tot timpul îmi spune că sunt fericită. Atunci când nu sunt, știu că nu mai depinde de mine. Fac ceea ce mi-am dorit, am renunțat la toate visele împrumutate și m-am iertat pentru neputințele mele. Am refuzat nefericirea, deși de multe ori mă înconjoară și privesc cu obiectivitate viața: știu cum arată nefericirea și știu drumul simplu către seninătate și starea de fericire. Nu este greu decât primul pas...

Fericirea este o stare de care rareori mai suntem conștienți. Generații întregi am fost învățați să ne bucurăm în tăcere sau să așteptăm acele miraculoase vremuri în care liberi, în plin exercițiu democratic și infinită abundență, fericirea să se cuibărească tandru la pieptul nostru de unde să nu mai plece niciodată. Aproape nimeni nu ne-a învățat cum arată fericirea, doar ni s-a spus că este ceva similar cu recompensa: ai făcut ceva bine, ai făcut pe cineva fericit. Poate toate astea nu ar fi atât de grave dacă în lipsa exercițiului de fericire nu am fi fost repede învățați că de fapt ea nu prea există, iar dacă există, este de scurtă durată și oricum după ea... vine potopul. Mulți dintre noi resimțim un sentiment de culpă în momentul în care suntem fericiți mai mult de 24 de ore. Ne este rușine să o recunoaștem și dacă

5

totuși o facem, riscăm să fim priviți ca fiind ușor boemi și superficiali.

Fericirea în țara Mioriței și a Baltagului, a lui Caragiale și, mai nou, a generației fără direcție, este greu de găsit. Cuvântul în sine lipsește din vocabularul atât de uzitatei mass media. Fericirea se găsește pentru noi doar în filme cu happy end sau în cărți scrise de autori importați care ne învață cum să o dobândim în maxim 10 pași.

Generația tânără este hrănită încă din biberon cu o doză mare de cinism, cu suspinde, lamentări și credința că nu mai există nici o șansă. Reclamele iau locul sfaturilor părintești, școala a devenit un loc în care se învață mai mult deprinderi de supraviețuire decât valori, iar educația este dată cu succes de televizor.

Nu prea mai există normalitate, nu există mari speranțe, nu există fericire și negațiile pot continua la nesfârșit. Dacă avem bani, avem probleme, dacă nu avem bani, problemele sunt tot acolo dar poate au alta structură. În tot acest carusel arareori avem timp să ne oprim o clipă. Ne mai opresc din când în când vreo boală gravă, dispariția unei persoane dragi de care nu ai avut suficientă grijă din cauza alergăturii după supraviețuire sau vreun episod de viață trist care te pune pe gânduri.

Cât de fericit poți să fii în mijlocul oamenilor nefericiți? Este o întrebare la care trebuie să ne răspundem sincer.

Ce facem să fim fericiți sau de unde așteptăm soluțiile sunt întrebări la care este bine să găsim un răspuns cât mai convenabil pentru noi.

Să ne imaginăm un scenariu:

Trăim într-o țară normală, avem o slujbă care ne aduce satisfacții, avem o familie armonioasă și zilele decurg normal. La știri aflăm că s-a mai întâmplat ceva bun, vreun politician tocmai și-a dat demisia pentru că a mințit, a crescut numărul de pensionari care au plecat în croazieră și s-au interzis produsele care au în compoziția lor substanțe toxice pentru organism. Vecinii se salută, străzile sunt curate și numărul de parcuri personalizate în funcție de zonă a crescut. Doamna de

6

la magazinul din colț te salută, în trafic este armonie și odată ajuns la locul de muncă ești mulțumit că asta ți-ai dorit să faci.

Pare ireal, nu? Și, totuși, este un scenariu pe care l-am putea imprima în viețile noastre fără prea mult efort dacă am realizat un singur lucru: DE NOI DEPINDE!

Pentru a defini corect conceputul de fericire, este simplu: tot ceea ce ne face nefericiți este opusul fericirii. Desigur că însuși DEX-ul ne atrage atenția că fericirea este o stare de mulțumire deplină și intensă. Dacă este deplină, atunci durează, și dacă este intensă înseamnă că nu lasă loc incertitudinilor de genul: oare pot să fiu fericit?

Oare pot să fiu fericit acum?

Iată o întrebare pe care deja ar trebui să v-o puneți și însuși faptul că ați cumpărat cartea vă clasează în categoria celor care mai au o șansă.

Ca să îți dai seama cât de fericit ești răspunde-ți repede la câteva întrebări:

1. Când te-ai trezit ultima dată cu zâmbetul pe buze?

2. Când te-a amuzat ultima dată greșeala cuiva neintenționată?

3. Când ai simțit că te umpli de bucurie doar pentru că ai observat soarele?

4. Când ai găsit o soluție constructivă pentru o problemă care părea de nerezolvat?

5. Când te-ai întrebat ultima dată cât de departe ești de visele tale?

6. Când ai avut curaj să recunoști că faci un compromis cu viața ta și te-ai decis să schimbi ceva pentru tine?

7. Când ți-ai întrebat familia, prietenii, apropiații dacă sunt fericiți sau dacă poți face ceva pentru ei?

8. Când ți-ai permis un moment în care să faci ceva doar pentru tine?

9. Când ai observat ultima dată lumina din privirea ta?

7

10. Când ai fost atât de fericit încât să simți că trebuie să dăruiești și altora fericire?

Zece întrebări la care puțină lume poate să răspundă afirmativ. Și poate nici nu ar fi atât de bine pentru noi să nu trecem prin mai multe etape până la starea de fericire deplină pe care o dorim.

O să spuneți că fericirea diferă de la om la om. Eu am să spun că fericirea este una singură, este acea stare naturală în care te simți bine în pielea ta.

Cât de mult depinde de noi? Depinde exact în măsura în care ne luăm viața în propriile mâini sau așteptăm ca cineva, vreodată, să observe că suntem nefericiți și să ne rezolve problema.

Cum, de obicei, nu se înghesuie nimeni să ne scoată din starea de nefericire sau dacă o face, o face pe termen scurt (să fim sinceri, câți oameni sunt dispuși să își împartă timpul cu un veșnic nefericit?) trebuie să facem noi acestă delicată operație.

Sinceritatea

Iată aliatul nostru în descoperirea fericirii. Pare uzual de folosit acest concept de sinceritate, dar gândiți-vă cât de des suntem cu adevărat sinceri într-o zi. Dar într-o săptămână, într-un an sau într-o viață? Fără exercițiul de sinceritate, orice demers spre căutarea fericirii va putea fi întrerupt brusc. Viața de zi cu zi nu este un creuzet în care totul este controlabil; forța cu care facem față problemelor, nedreptăților sau a evenimentelor neprevăzute vine tocmai din sinceritatea cu care învătăm să ne privim. În momentul în care știm cine suntem, ce putem și ce nu putem face, devenim mai puternici și instinctiv ne ferim de situațiile în care putem fi în pericol. Exercițiul de sinceritate nu este unul ușor însă. De cele mai multe ori, noi înșine fugim de adevăr ignorând total acest minunat instrument denumit instinct.

8

Am fi tentați să spunem că femeile sunt mai instinctuale decât bărbații. Eu personal spun că femeile aud mai repede glasul instinctului, pe când bărbații sunt mai practici. Spre deosebire de femei, mulți bărbați refuză instinctiv să rămână într-o situație care le crează inconfort. Femeile, în schimb, au vocația martiriului și rămân captive uneori o viață într-o situație care le este în totală defavoare.

Când învățăm să devenim nesinceri? Probabil că de la primele minciuni spuse în copilărie, minciuni uneori acceptate cu amuzament de părinți și trecute ca fiind „nevinovate” până la minciunile serioase, cele de viață matură în care practic fugim de o realitate pe care nu vrem să o acceptăm.

Cât ne ajută să ne mințim? Cam atât de mult cât vrem să trăim ușor confortabil, dar în totală nesiguranță.

Sinceritatea deși un exercițiu greu, ne devine aliat în momentul în care o acceptăm în viața noastră și produce o serie de mutații benefice:

1. Ne ferește de deziluzii.

Este deja bine cunoscut acel sentiment care ne animă atunci când vrem să începem un proiect nou, o cură de slăbire sau să corectăm ceva greșit. 9 din 10 persoane aleg varianta „de luni mă apuc”. 5 din 10 persoane renunță la mijlocul acțiunii și probabil 2 din 10 renunță frustrați și mânioși pe ei și pe toată lumea. În momentul în care ești sincer cu tine, nimeni nu mai poate veni să îți spună cum ești sau nu ești. Se așterne o stare de serenitate și acceptare, stare care nu este resemnare defel. Este o limită care, odată simțită, ne dă capacitatea să o putem depăși.

2. Ne selectează anturajul.

Un om sincer cu el este un om sincer cu ceilalți. La început, poate incomodă, modalitatea de abordare sinceră a unei relații de prietenie, iubire, parteneriat

9

sau simplă amiciție este singura variantă prin care ne ferim de deziluzii. Numai un naiv poate crede că abordarea nesinceră poate să dureze o viață și că minciuna nu va ieși la suprafață. De ce să nu ne eliberăm de stress-ul ținerii minte, a măștilor sau a limbajului nonverbal care este ca un film prost jucat? De ce să nu acționăm cu sinceritate, dar și cu politețe, față de cei din jurul nostru?

3. Ne aduce beneficii.

Știu. Acum vă gândiți la toți cei care au reușit prin nesinceritate. Aveți în fața ochilor colegul servil, șeful umil față de superiorii lui sau prietena plină de falsitate care tocmai a primit un cadou frumos de la iubitul mințit. Nu vă contrazic, doar că vă fac puțin atenți în jurul vostru: o companie condusă de oameni care acceptă nesinceritatea în jurul lor este o companie care mai devreme sau mai târziu va dispărea, șeful umil și servil va fi și el înlocuit la un moment dat iar prietena aparent norocoasă va fi înlocuită de alta, mai abilă în a vinde iluzii. Marile companii au fost create de oameni puternici (sinceri cu ei înșisi) și familiile fericite sunt cele în care oamenii se cunosc și acceptă limitele. Natura umană sesizează instinctiv minciuna și minciuna conferă o stare de nesiguranță. Cui îi place să trăiască așa?

Până la urmă aceste trei lucruri sunt la baza fericirii: noi, anturajul și satisfacția faptelor pe care le facem. De noi depinde să fim fericiti, ieșiti din capcana în care credeți că cineva va veni să vă scoată din starea de nefericire. Alegeți prieteni pozitivi și sinceri. A avea în jur oameni care împart cu dumeavoastră starea de nefericire sau, dimpotrivă, o întrețin, este ca și când vă puneți piedici singuri. Nu aveți nevoie de lăudători care să glorifice starea de nefericire, nici de sceptici care să vă oprească din visare. Înconjurați-vă de oameni care au atins un echilibru sufletesc și înțelepciune. Stați cu ei de vorbă și veți descoperi că rețeta fericirii este aproape identică în fiecare poveste. Faceți lucruri care vă stimulează. Poate nu aveți norocul să aveți un loc de muncă care să vă ofere satisfacții și la care nu puteți renunța acum, așa că găsiți-vă un hobby, o activitate care să vă țină spiritul conectat la cine sunteți și nu la ceea ce faceți. Extrem de multe persoane intră în capcana

10

nefericirii în momentul în care continuă să persevereze într-o greșeală pe care instinctiv o recunosc. Locurile de muncă ar trebui alese vocațional. A face ceva din nevoie nu este decât o tortură a spiritului pe termen nelimitat. Compensați toate momentele de nefericire, fie ele personale, conjugale sau profesionale, cu momente de relaxare. Atenție însă, când spun relaxare nu mă refer la un spa luxos sau la o vacanță de vis. Starea de relaxare poate fi realizată oriunde. Fie că sunteți la locul de muncă, în mijlocul oamenilor sau în plină îmbulzeală, fugiți cu gândul la ceva care vă face să vă simțiți bine. La început nu o să vă vină ușor, dar cine spune că lucrurile bune vin ușor?

11

Capitolul 2

Să ne uităm în jur cu atenție

Este suficient să ne uităm inapoi în istorie să realizăm cât de mult evoluăm în fiecare zi. Omul, sănatatea, iubirea și viața însăși au fost privite diferit, funcție de momentul istoric. Cât de relevant este mediul sau gena umană, este în continuare o dilemă la care o armată de cercetători caută un răspuns. Unele voci spun că genele părinților determină comportamentul copilului, alții spun că mediul este direct răspunzător de evoluția lui. Și, totuși, sunt cazuri în care părinți mai puțin înzestrați genetic au dat naștere la genii sau copii crescuți in medii mai mult decât motivaționale au eșuat lamentabil.

Unde este adevărul?

Adevărul suprem nu îl deține nimeni, însă nu putem să nu observăm implicarea mediului înconjurător în calitatea vieții noastre. Un copil născut într-un mediu cenușiu, lipsit de dragostea părinților și privat de educație, are șanse minime să reușească în viață, nu? Și, totuși, sunt multe cazuri în care copii crescuți în medii vitrege au reușit să se autodepășească și să își trăiască viața în deplină fericire.

Ce i-a determinat să vadă binele acolo unde totul era rău?

Ne naștem fericiți. Este o stare de care trebuie să ne reamintim. Copii fiind, ținem seama mai puțin de mediul înconjurător și reușim să ne bucurăm de lucruri simple, construind o lume de povești în care ne refugiem. Fie că ne-am jucat cu o bucată de piatră sau cu o mașinuță electronică, bucuria jocului era aceeași. Capacitatea de a intra in ludic și de a construi o lume exact așa cum ne-o dorim este apanajul copilăriei, dar și a celor care au înțeles că fericirea pornește din noi.

Inițierea către maturitate este făcută deseori dur: cei responsabili de noi, din dorința de a proteja sau preveni, omoară inconștient candoarea. Ați obervat cum aleg copiii să fie întotdeauna personaje pozitive? Cum cred necondiționat în bine și nu pun la îndoială calitatea unui gest? Când încep ei să conștientizeze răul și mai ales de ce? Asta este o întrebare la care este bine să ne răspundem, mai ales dacă

12

suntem părinți.

În lumea copilăriei este bine să pătrundem cu grijă. Adevărurile dure ale vieții de care s-ar putea lovi copilul nu trebuie relevate ca postulate fără soluții. Copilăria este locul unde fericirea este încă necondiționată și este bine să fie lăsată așa pentru a putea avea un punct de reper în plină maturitate.

T.R. este o femeie frumoasă. Are 34 de ani, o carieră mulțumitoare și, din exterior, am putea spune că are un mariaj fericit. Fiind crescută de o mamă părăsită de soț, T.R. și-a dorit un soț pe care să poată să-l controleze în totalitate. Când a venit vremea să se așeze la casa ei, a ales un bărbat fără personalitate, incapabil să ofere dragoste sau să o manifeste. Femeia a crescut în imperiul temerii că „toți bărbații sunt răi, seduc, după care părăsesc”. S-a maturizat într-o casă unde și-a văzut mama împovărată de griji și mereu plină de frustrări. Nu a fost învățată să își dorească o familie fericită, s-a maturizat crezând că singurul mod în care poate fi fericită este controlul. A ajuns să trăiască cu iluzia că își controlează cariera, familia și viața. Este ea fericită? Deloc. Are în permanență un sentiment de nesiguranță pe care îl compensează cu tot mai mult control. Colegii de la serviciu o antipatizează, soțul o ignoră și copilul de doar 5 ani a început să manifeste accente de violență. În lumea lui T.R, atât de controlată, haosul stă să se declanșeze.

P.S. este un bărbat de 45 de ani. Toată tinerețea a fost abuzat fizic de tatăl său. Devenit la rândul lui părinte, își crește copilul cu multă dragoste și înțelepciune. A înțeles din experiența lui de viață că iubirea nu este abuz și că fericirea nu compensează loviturile de curea. Și-a ales ca soție o femeie echilibrată și împreună își cresc cei doi copii.

Aceste două cazuri extreme demonstrează că de noi depinde cum vrem să ne trăim viețile. Oricât de greu ne-ar fi fost încercată viața, întotdeauna este un moment în care putem să o luăm de la început.

Primul pas necesar pentru schimbare este capacitatea de a înțelege cât din ceea ce ne face nefericiți este învățat, moștenit sau preluat și cât este realitate. S-ar

13

putea să descoperim chiar în clipa aceasta, când citim aceste rânduri, că suntem prizonierii unei preconcepții care nici măcar nu este a noastră. Un fel de „nu îmi place salata”, frază pe care am auzit-o în copilărie de la un părinte, frază care ne-a făcut să nu avem nici măcar curiozitatea de a încerca să o gustăm. Tot la fel de util este să știm cât de optimiști suntem sau nu. Poate am fost învățați că fericirea trebuie meritată, poate ni s-a spus că după fericire vine nefericirea și asta ne face ca din precauție să ne scaldăm într-o existență fără prea multe emoții. Poate suntem sceptici și orice manifestare de fericire a spiritului este gâtuită din fașă.

Concluzia este următoarea: pentru a schimba ceva în bine trebuie să renunți la ceea ce faci rău

Ați observat cât de comod este să te plângi? Să observi în permanență numai lucrurile rele? Să cauți motive și acolo unde ele nu sunt și să învinovățești pe toată lumea? Să îți începi ziua gata supărat și întors pe dos, să răspunzi răului cu rău și violenței cu violență?

Nefericirea trebuie hrănită cu ceva, exact ca și fericirea. Fără a întreține starea, ea nu are cum să se dezvolte.

Tu ce alegi să dezvolți?

Nefericirea care te face să stai pe loc, să te simți mereu în pericol și să nu vezi ziua de mâine decât ca pe un nou început rău?

Sau alegi să îți impui să schimbi chiar acum ceva?

Primul pas este extrem de simplu: observă natura. Este ea nefericită? Nu, nu este decât atunci când omul face tot posibilul să-i strice echilibrul. Ce decurge de aici? Dacă eliminăm factorii perturbatori, ne găsim echilibrul.

Observați un animal. Animalele au marea capacitate de a trăi clipa. Nu stau să se gândească la ce a fost, la ce va fi să fie. Se atașează de noi și așteaptă mereu același lucru: atenție și dragoste. Trăiți clipă, nu construiți scenarii ipotetice și dăruiți atenție și dragoste.

14

Fă zilnic cea pentru tine. Nu aștepta de la alții, începe chiar tu. Acordă-ți un moment pe zi când îți evaluezi liniștit starea. Nu întreba pe alții despre soluții, învață să îți recunoști vocea interioară. Stai de vorbă zilnic cu tine, nu te judeca, nu te învinovăți, vorbește detașat și încearcă să găsești soluții constructive la toate contra-argumentele pe care le gândești.

De cele mai multe ori, ne înconjurăm de oameni nepotriviți. Cu puțină atenție, vom observa că există un tipar cu care ne alegem prietenii: îl avem pe cel negativist, care ne face să ne îndoim de capacitatea noastră, pe prăpăstios, cel de servici să ne sperie, bufonul... de cineva trebuie să și râdem și cei norocoși, puținii norocoși, au un om echilibrat, înțelept și discret cu care poți să fii în siguranță. De cele mai multe ori prietenia este prost înțeleasă. Avem așteptări diferite unii de la alții și în numele prieteniei de cele mai multe ori au loc fapte care cumva contravin oricărei reguli de bun simț. „Prietenii” ajung să te judece, să se bucure când ceva rău ți s-a întâmplat, să îți repete obsesiv aceea frază de genul „ți-am spus eu”. Tot ei, de cele mai multe ori, te lasă să te descurci singur, că doar tu știi cel mai bine și reapar senini atunci când tot răul a trecut. Prietenii îți judecă alegerile, relațiile, activitatea sau deciziile.

Dar asta nu este prietenie. Purtând pe umeri povara pusă de anturaj, este normal să începi să te simți nesigur. Marea noastră majoritate ne luăm validările de la persoanele din jur, puțini sunt cei care au atâta încredere în sine încât să nu aibă nevoie de așa ceva. Trăim oricum într-o societate creată să judece după aparențe totul. Ne este teamă de părerea celor din jur, dar uităm cumva că în momentele grele sau, de ce nu, fericite, toate părerile care ni s-au părut importante, cumva nu mai contează.

Alege-ți prietenii corect față de tine. Scapă de poveri și lasă lângă tine doar oameni pozitivi gata să te ajute constructiv. Un prieten adevărat este acela pe care dacă îl suni la 3 dimineață și-i ceri să îți aducă un pachet de țigări, nu te întreabă când te-ai apucat de fumat.

În jurul nostru se întâmplă în fiecare moment o minune. Obișnuiți să vedem de cele mai multe ori răul, devenim insensibili exact la lucrurile care ne pot

15

înfrumuseța viața fără costuri sau efort. Doar o simplă plimbare prin natură ne poate relaxa, dar ni se pare prea banal. Suntem obișnuiți de mici că trebuie să depunem un efort pentru orice, că nu există fericire pur și simplu. Ajunși maturi, plini de probleme, marea lor majoritate rezolvabile doar prin simpla distanțare de ele, devenim tot mai lipsiți de bucuriile simple care sunt la tot pasul.

Descoperă natura, nu fugi de ea, nu te așeza comod în problemele tale. Fă-ți un cadou. Ieși cu tine la o plimbare prin parc, încearcă să nu îți auzi gândurile și să asculți natura. Ea, natura, îți povestește despre bucurie, echilibru și frumusețe. Natura nu este diferită de tine, e tot energie, tot viață doar că-i lipsește meschinăria de a cere ceva înapoi atunci când oferă.

16

Capitolul 3.

Generalități despre fericire.

Trebuie să recunoaștem, nu suntem un popor foarte fericit. Cu veșnica scuză că am stat la confluența marilor imperii, folclorul și literatura noastră abundă de tristețe, resemnare și toleranță prost înțeleasă.

Un concept total neînțeles, fericirea, este practic dezideratul unei lumi întregi. Nu cred că există om pe lumea aceasta care să nu dorească să fie fericit.

Fericirea a fost întoarsă pe toate părțile de filosofi și marea lor majoritate au concluzionat că este ceva după care omul aleargă o viață întreagă fără a avea certitudinea că o va trăi.

Conform dicționarului Cambridge, fericirea este o stare de spirit sau o emoție caracterizată prin acceptare, iubire, satisfacție, plăcere. Denis Waitley definea fericirea astfel: „fericirea nu este ceva către care poți călători, nu este ceva care poate fi posedat, obținut, purtat sau consumat. Fericirea este experiența spirituală de a trăi fiecare minut cu dragoste grație și gratitudine.” Alexandre Dumas considera că: „Nu există nici fericire, nici nenorocire pe lume; există doar compararea unei stări cu cealaltă și atâta tot. Doar cel care a simțit nefericirea cea mai cumplită e în stare să simtă cea mai mare fericire.” Emerson considera că „fericirea este un parfum pe care nu îl poți turna pe alții fără să ajungă câteva picături și pe tine.” În buddism se consideră că pentru a ajunge la fericire trebuie să renunțăm la dorințe. În creștinism, fericirea este sinonimă cu dedicarea vieții lui Dumnezeu. Mark Twain considera că „sănătatea mentală și fericirea sunt o combinație imposibilă”.

17

Albert Schweitzer considera că „fericirea nu este nimic decât sănătate bună și o memorie proastă.”

Sunt milioane de definiții a fericirii în momentul acesta și probabil tot milioane de oameni în căutarea ei.

18

Capitolul 4.

Eu, tu, ei, noi, voi si fericirea

Omul modern s-a îndepărtat treptat de sinele lui. Atent mai mult la exterior, hrănit cu recompense facile, starea de auto-observare a devenit un exercițiu dificil pentru marea majoritate. Fericirea, căutată de toți, probabil că este cel mai discutabil concept din zilele noastre. Ea, fericirea, tinde să prindă forme inexacte, egoiste și definite în cele mai multe cazuri de percepții exterioare. Departe de sine, vrem să regăsim fericirea în ceea ce, de fapt, nu există. Porționând sentimentul pe momente facile, este de la sine înțeles să concluzionăm că de fapt ea, fericirea, nu există.

Ca să înțelegi profund fericirea, cel mai bine este să încerci un mic regres în trecut. Mai ții minte cum erai în copilărie? Dacă ți se pare prea departe momentul, adu-ți aminte un moment recent în care te-ai bucurat pur și simplu.

A.T. este un tânăr om de afaceri. Are 42 de ani, afacerile-i merg bine, natura l-a înzestrat cu un fizic plăcut, este inteligent și are priză la oameni. Are o casă frumoasă, așa cum vedem în reclamele americane, mașini scumpe, o colecție generoasă de obiecte de artă și, din când în când, câte un nou trofeu uman. Abil în lumea afacerilor, dovedește în viața sa privată o totală inadaptabilitate. Deși își dorește o relație de lungă durată, alege întotdeauna partenere de viață superficiale pe care le părăsește în final tocmai din cauza superficialității. A.T. nu crede în fericire, susține că ea este rodul conjuncturii de moment și încearcă în permanență să găsească un preț corect pentru orice satisfacție. Viața și-a transformat-o într-un joc de-a v-ați ascunselea și, până în prezent, a reușit să se păcălească trăind intens între lumea afacerilor și distracțiile facile. Spune că asta îl mulțumește, deși în rarele momente în care se întâlnește cu sine, știe că este profund nefericit.

Mirajul pe care viața cotidiană ni-l oferă este ceva înșelător. Suntem cumva condiționați să credem că totul are un preț. Așa vedem la televizor, așa vedem în

19

viața socială și tot așa ni se povestește de către părinți, parteneri, prieteni sau cunoștinte.

Când toate lumea îți spune că orice are un preț, cum să nu-i crezi?

Începi să cuantifici viața în „timp pentru mine, timp pentru alții, timp pentru slujbă, pentru momente neplăcute, bucurie, sănătate, iertare, iubire etc”. Îți începi diminețile supărat că trebuie să muncești undeva unde nici nu îți place, nici nu ești apreciat și nici bine plătit. Observi traficul imposibil, același în fiecare zi. Îți aduci aminte de promisiunile făcute de cei aleși și păcaleala pe care ți-au tras-o și de data asta. Ajungi deja nervos la locul de muncă, unde te simți de cele mai multe ori inutil, transparent, manipulat și, de ce nu, sclavagit pe nedrept. Te întorci acasă pe același drum, acasă te așteaptă poate aceleași probleme si dai drumul la televizor. Acolo, în universul mass media, începi să trăiești angoasa știrilor, marea lor majoritate negative, scandalurile publice, din belșug oferite și de lumea politică dar și cea din show biz. Filmele sunt mediocre, ne oferă o lume violentă, plină de compromis și romance ieftin. Stingi lumina chircit de probleme și insatisfacții și aștepți să sune ceasul. O altă zi proastă poate începe.

Ați observat cât de mult timp acordăm nefericirii? Vorbim despre ea, o hrănim zilnic și gata imbibată cu tot ce mai lipsește, o oferim cu generozitate și celor din jur. O facem cumva dintotdeauna, proverbele populare românești ne stau mărturie. Drobul de sare la noi s-a născut după cum și resemnarea mioritică ne ține calea în fiecare an de alegeri electorale. Așteptăm resemnați să vină cineva să ne fericească, să ne ordoneze, să curețe mizeria și dacă se poate, să facă o vrajă și să ne umple de fericire. Nu mai credem decât în lucrurile palpabile dar suntem cumva incapabil să ne mișcăm din confortul stării de rău. Nefericirea are o structură complexă. Se hrănește cu stări, generează acțiune și trebuie întreținută. Dacă ne uităm în jur, observăm cum toate aceste cerințe sunt perfect îndeplinite.

Pentru a te elibera de angoasa socială este nevoie de efort. Anii în care nesiguranța, obicieiurile dobândite și nemulțumirile acumulate au fost buni companioni, momentul în care decizi să lași „bagajul” nu este atât de ușor pe cât pare. Este infinit mai simplu să te plângi, să fii într-o permanentă nemulțumire

20

decât să trăiești fericit. Pentru echilibru și linște sufletească ai nevoie de o doză de creativitate și voință maximă. De regulă această schimbare majoră de abordare a vieții se întâmplă după un moment dificil.

M.M. este una dintre persoanele pe care oricine poate să o invidieze. Are o viață de poveste. Înaltă, roșcată, de o frumusețe care îți ia respirația. Afacerea i se potrivește și datorită talentului ei de designer, are mulți clienți care-i asigură un confort financiar. S-a căsătorit tânără, într-un moment de dragoste intensă. Are doi copii frumoși, o casă cu grădină japoneză, un cățel lățos și cam tot ce își poate dori o femeie. Anul acesta a aflat că soțul ei are o aventură de ani de zile. Momentul în care a aflat a fost foarte dureros pentru M.M. Familia și prietenii o sfătuiau să se despartă. Se simțea trădată și nu înțelegea cum de a nu observat nimic în toți anii aceștia. Avea de ales între două obțiuni: să ierte sau să rupă o relație în care nu a avut de reproșat nimic soțului ei. A ales să plece singură câteva zile, departe de păreri, acuze și sentimentul de nevinovăție a soțului. Și-a evaluat corect relația și și-a dat seama că de ani de zile uitase să fie femeie. Era mamă, om de afaceri, prietenă, dar nu femeie pentru bărbatul ei. S-a întors acasă, a avut curaj să mulțumească soțului pentru tot ce au avut frumos și după o discuție sinceră, au reluat relația.”

Puțini dintre noi avem curaj să ne privim greșelile și să le recunoaștem. În momentele dificile avem tendința să ne înconjurăm de persoane care ne dau dreptate sau ne judecă fără milă. Tindem să ne victimizăm și aproape întotdeauna altul este cel vinovat. Rar se întâmplă să ținem aproape momentele frumoase și intrăm în alte relații cu un întreg bagaj de resentimente.

Relațiile de tot felul au darul să ne învețe ceva. Dacă privim în urmă, observăm că, defapt, din ele am evoluat. Desigur, sunt o mulțime de oameni care se încăpătânează să se hrănească cu sentimente de mânie sau resemnare. Aceștia nu vor putea fi fericiți decât în momentul în care vor hotărî să se descotorosească de trecut.

Nu există tehnici universale de vindecare a rănilor sufletești, dar cum fiecare om este o individualitate, fiecare dintre noi trebuie să își găsească propria alinare.

21

Tehnica nu este universală, însă fiecare trebuie să trecem prin niște etape esențiale:

1. Iartă-te

Este normal să suferi când ceva neplăcut s-a întâmplat: ai fost agresat, înșelat, mințit, trădat sau păcălit. Suferința nu înseamnă că ești slab sau prost, că cedezi sau că nu ai verticalitate. A nu lasă suferința să se manifeste înseamnă a o stoca, generând resentimente și concluzii greșite pentru o mare perioadă de timp. Iartă-te, privește cu obiectivitate faptele și încercă să te distanțezi de suferința ta. Auto-iertarea nu înseamnă să îți plângi de milă sau să o cerșești de la alții. Iartă-te cu înțelepciune, acordându-ți timp suficient. Fă-ți bucurii simple de care ai uitat, fi generos cu alții, nu există vindecare mai bună decât vindecarea prin iertare și generozitate.

2. Iartă

Odată ce începi să te ierți, vei putea ierta cu mai multă ușurință și pe cei care ți-au greșit. Vina se împarte aproape întotdeauna la jumătate. Nu privi greșelile celorlați decât ca pe niște exerciții pe care trebuie să le rezolvi. În fond, fiecare moment greu din viață ne relevă un unghi din care nu ne-am privit. A nu ierta înseamnă a duce o povară care oprește bucuria și creativitatea. Ați observat cât de des vă întâlniți cu oamenii pe care nu i-ați iertat sau cât de des vă gândiți la ei? Se strecoară în gânduri, acțiuni, și dintr-o dată fiecare plan este cumva legat de nevoia de răzbunare. Merită acest chin? Iertarea nu este o acțiune ușoară, dar odată oferită, sentimentul de eliberare lasă loc unei noi existențe.

3. Analizează

După etapa în care te-ai iertat si ai iertat, este necesară etapa de analiză. Făcută fără urmă de resentimente, totul se desfăsoară de data asta echidistant de personaje. Totul pare clar în etapa aceasta și este un moment bun să mergi mai departe. Concluziile trebuie să fie pozitive, din fiecare situație, relație sau conjunctură, învățâm ceva: ceva despre noi, ceva despre alții.

22

4. Pasul următor

De regulă repetăm aceleași greșeli, ceea ce face ca etapa autoiertării să fie mai dificilă. Ai greșit odată este de înțeles, dar a nu știu câta oară, te poziționează cumva prost mai ales față de propriu sine. Este adevărat că sunt o mulțime de oameni care nu se preocupă de aceste autoanalize, trăiesc din greșeală în greșeală, învinovățind pe toata lumea din jurul lor. Dar noi vorbim aici despre fericire, și fericirea nu se poate obține decât din echilibru și acceptare. Nu este o greșeală atât de gravă să repeți, dar este greșit să nu înveți nimic din asta.

Nu există fericire fără iertare. Ați observat copii cât de repede uită și continuă să se bucure? Ar trebui să nu uităm acest exercițiu sublim la maturitate și să învățăm să nu purtăm poveri inutile.

23

Capitolul 5. Fericirea ei versus fericirea lui împreună cu fericirea lor și mai ales a noastră

Fericirea în cuplu este un subiect tare simpatic. Dacă ar fi ca partenerii să-și răspundă sincer unul altuia, de multe ori ar constata că acest cuvânt și-a pierdut semnificația demult. Nu pentru toată lumea fericirea înseamnă același lucru, în cazul femeilor și a bărbaților diferențele sunt semnificative.

După părerea mea, relațiile sunt management pur: îți trebuie resurse, și aici mă refer în special la cele afective, strategie și mai ales răbdare și toleranță. Așa cum bine spune și definiția managementului (arta de a înfăptui ceva cu oamenii, definiție dată de Mary Follet), o relație fericită este o adevărată artă.

Poate nu toate etapele sunt atât de importante într-o relație precum managementul așteptărilor. Din păcate, relațiile încep cu o doză enormă de „fluturi în stomac” și efuziuni hormonale și, când criza s-a instalat, cu greu se mai țin în frâu orgoliile. Ar trebui să existe un moment de luciditate în orice relație, când cei doi reușesc să discute detașat despre cum văd relația, un fel de „ce aștepți tu de la mine, ce aștept eu de la tine”. Știu, sună rece și tardiv, dar tonul face muzica și această etapă poate fi transformată în ceva chiar amuzant.

De ce este important să nu o sărim? Simplu, tot managementul ne învață: Efectul Pygmallion în management se traduce ca fiind „puterea așteptărilor”. Într-o relație ea arată cam așa:

- Am așteptări de la tine

- Comunic direct sau nu ce așteptări am

- Răspunsul partenerului este în funcție de ce crede că așteaptă celălalt de la el.

I.D. si T.D. sunt un cuplu tânăr, căsătoriți de 3 ani. După perioada în care au trăit luna de miere, totul a fost bine, acum, când noul membru de familie s-a născut, au

24

apărut problemele. I.D. s-a așteptat ca el, tânărul tată, să se implice mai activ. El a început să se simtă marginalizat din cauza atenției date copilului. Dialogul între ei se limitează la cele necesare copilului sau gospodăriei. În plus de asta, I.D. este ajutată de mama ei, ceea ce face ca frustrarea lui T.D. să crească. Rolul lui în familie a fost limitat la a face cumpărături. În același timp, I.D. se plânge că nu i se dă atenție, că toată responsabilitatea cade pe umerii ei și se simte neglijată ca si femeie”.

Marea dilemă a bărbaților este ce se află în mintea femeilor. Să fie o lipsă de comunicare sau pur și simplu o diferență între sexe?

Femeile, de regulă, așteaptă, dar nu comunică. Răbufnesc, acuză, se răzbună, tac, adică fac orice altceva decât să comunice direct ce își doresc. O dorință comunicată nu trebuie să sune ca o acuză, altă greșeală frecventă pe care noi, femeile o facem.

Revin la social și spun că aproape tot ce se discută despre cupluri este diferența între ele. De la reclamele care ironizează lipsa de comunicare dintre femeie și bărbat, până la diferitele articole sau cărți scrise pe principiul bărbat-femeie, rase diferite. Nimic rău în toate astea, doar că rar se întâmplă să găsim surse de informare care ne povestesc despre compatibilitate și nu competiție, diferențe și nu conflict sau rolul fiecăruia în cuplu și nu lipsa de limbaj comun.

Așa cum fericirea se învață, și comunicare în cuplu trebuie învățată. Trebuie trecut peste obstacolul întrebărilor. Un bărbat poate întreba liniștit ce așteptări punctuale are partenera de la el, după cum și femeia trebuie să întrebe ce anume își dorește bărbatul. Presupunerile nu sunt bune într-un cuplu, după cum letale sunt părerile celor din jur. Este o mare greșeală să încercăm să găsim rezolvări întrebând în stânga sau în dreapta. Fiind implicați emoțional, datele problemei sunt trunchiate sau deformate și nu trebuie să presupunem că întotdeauna în spatele unui sfătuitor se află un fin psiholog.

Dacă pentru bărbat fericirea poate însemna puțină admirație, multă înțelegere și la fel de multă toleranță, la femeie, fericirea poate însemna siguranță, afecțiune,

25

ajutor și sprijin.

Tot managementul ne spune că există un efect puternic și mult mai eficient, aplicabil în totalitate și în cupluri: efectul Galatea. Adică:

- Am încredere în relație, nu fac supoziții false și comunic

- Știu că vina se împarte, ofer ajutor fără să judec

- Am devotament și văd relația ca un organism care se dezvoltă armonios

- Încurajez, având în permanență reacții pozitive.

A.P. și V.P. sunt un cuplu de peste 20 de ani. Toată viața lor au trăit fericiți și acum, că fiica lor s-a căsătorit și s-a mutat, re-trăiesc a două lună de miere. Întrebați pe rând care a fost secretul fericirii în cuplu, au răspuns la fel: iubirea, respectul și comunicarea. Doamna A.P. a înțeles cât de important este să comunice pozitiv și a făcut o adevărată operă de artă în a transforma reproșurile în ceva constructiv. Chiar dacă a avut și momente în care revolta sa a fost justificată, a încercat să își păstreze calmul și simțul umorului, explicând soțului fără să-i lezeze orgoliul ce o deranjează. Pe de altă parte, domnul V.P. nu a rămas indiferent la micile plăceri ale soției și s-a asigurat să-i arate în permanență aprecierea lui.

Este infint mai simplu să strici decât să construiești. Din nefericire, cuvântul crează și, de cele mai multe ori, o acuză nedreaptă, o jignire, rămân definitiv între cei doi care formează cuplul. Iertarea mult clamată este rar acordată în întregime fără o asumare corectă a faptelor.

Revenind la managementul așteptărilor, el se aplică simplu și este absolut necesar pentru a obține o relație fericită.

Primul pas: Cine sunt eu, cine ești tu?

În momentul în care intrăm într-o relație, tindem să ne comportăm așa cum dorește partenerul. Problemele apar atunci când, inevitabil, redevenim noi și partenerul are brusc senzația că cel de lângă el e un străin. Întrebarea esențială într-o relație este „sunt eu așa cum par sau strâng refulări care vor răbufni?”. Dacă

26

simți frustrare, reținere sau revoltă, ceva nu este în regulă. Totodată, obiectivitatea în a privi partenerul trebuie să fie cât mai mare. Orice faptă, comportament sau atitudine care deranjează nu se vor estompa cu timpul, dimpotrivă.

Pasul doi: Ne uităm în aceeași direcție?

Cel mai important pentru o relație este ca cei doi parteneri să aibă obiective comune pe care să le realizeze, folosind împreună atât compatibilitatea cât și direfențele pentru a obține același scop. Dacă unul se bucură pentru lucruri simple și celălalt vede fericirea în chestiuni materiale și palpabile, fericirea nu va fi deplină niciodată. Sunt numeroase cupluri care își încep relația așteptând să rezolve prima dată chestiuni de ordin material după care să se ocupe și de propria fericire. Fericirea vine din simplitate, este o stare a sufletului și nu o manifestare dată de o acțiune specifică sau materială.

Pasul trei: Greșeli grave, greșeli constructive.

Nu există om care să nu greșească, drept pentru care este bine să nu fim drastici atunci când oferim iertarea. Desigur, sunt greșeli și greșeli. Sunt cele din neatenție, ne-știință, lipsa de comunicare sau greșeli care indică o carență de educație sau caracter. Dacă cele de educație se pot repara, cele care țin de caracter sunt mai puțin sortite succesului.

Fericirea unui cuplu se bazează în primul rând pe încredere. Relația nu are cum să se dezvolte armonios atâta timp cât unul sau altul din cuplu minte, înșeală sau prezintă un comportament opresiv sau violent. Extrem de mulți oameni greșesc cumva involuntar tocmai din lipsa de comunicare sau sinceritate. Până la urmă, este important să știm exact ce ne dorim: o relație fericită care este perfect realizabil sau o relație chinuită de îndoială. Greșelile pot fi corectate doar atunci când sunt recunoscute, asumate și există o dorință sinceră de schimbare. De asemenea, o greșeală recunoscută și în curs de corectare nu trebuie reproșată sau reamintită la nesfârșit. Marea calitate a iubirii este că vindecă.

De cele mai multe ori, găsim informații despre fericirea în cuplu bazate mai mult

27

pe instinctul sexual. Sexul este extrem de important într-un cuplu, ambii parteneri trebuie să se simtă împliniți, doar că sexul nu este suficient. Marea problemă a femeilor este dacă mai sunt suficient de atrăgătoare, scăpând din atenție importanța afecțiunii sufletești. Nu este suficient ca partenerul să te vadă atrăgătoare, așa pot fi milioane de femei. O femeie va fi fericită când va simți admirația partenerului împreună cu afecțiunea lui sinceră și necondiționată. De ce insist? Pentru că o relație nu poate fi privită ca o mare paradă a modei, este obositor și până la urmă teribil de frustrant pentru o femeie să fie mereu în alertă: Arăt bine? Sunt seducătoare? Mă dorește?

După cum și pentru un bărbat este cumplit să își piardă statutul de bărbat și să devină ținta tuturor reproșurilor conjugale. Bărbații sunt mult mai sensibili decât femeile. Motivele de nesiguranță sunt, deasemenea, mai multe. Pare ciudat, dar bărbații tind să aibă mai multe temeri decât femeile. Și este cumva firesc, explicabil și fiziologic, bărbații trebuie să își mențină erecția, pe când femeia nu are acest tip de problemă. Bărbații resimt și stresul mai puternic, tocmai din cauza acestui mit „bărbații puternici nu au voie să se plângă”. Ceea ce uităm noi, femeile, este că bărbații sunt născuți de femei și crescuți tot de ele până la o anumită vârstă. Trebuie să fie copleșitor să te străduiești să menții un echilibru și, în final, să ți se reproșeze neputința. Evident, aici mă refer la toți cei care se străduiesc să ofere fericire și nu se mulțumesc să o aștepte pe canapea lângă o telecomandă.

În concluzie, fericirea ei constă în atenție, grijă și gesturi, fericirea lui este dată de încredere, suport și admirație. Din acest cumul complet, starea de fericire în cuplu este o certitudine.

28

Capitolul 6.

Copil fericit, viitor fără probleme

Ați observat un nou născut cum zâmbește în somn? Cât de liniștit doarme? Maturi fiind, cei mai mulți dintre noi ne pierdem și acest moment de răgaz, somnul liniștit sau zâmbetul necondiționat.

Am un amic care ani de zile și-a căutat o parteneră de viață. Niciuna nu părea destul de bună. Elegant, se despărțea de ele cumva fără o explicație concretă. Întrebându-l ce caută și de ce nu este mulțumit, mi-a spun că vrea o femeie fericită lângă el. Văzând că nu sunt lămurită cu ce vrea să spună, eu susținând că fericirea se învață și în cuplu, mai ales în cuplu, ea se construiește și se menține, a scos un teanc de fotografii din sertar. Erau zeci de poze cu femei dormind. Pozele erau datate cu grijă și surprindeau chipul femeilor pe parcursul relației. M-a întrebat dacă observ ceva. M-am uitat și, în primă fază, nu mi-a atras atenția decât o suviță căzută pe obraz sau vreo mână care acoperea ochii. Într-un final, el a așezat pozele în linie dreaptă și atunci a devenit observabil: toate femeile erau încruntate. Dormeau cumva încrâncenat. Amicul meu, cumva fericit că mi-a făcut o demonstrație, a adăugat „nu vreau să am alături de mine o femeie care a uitat să zâmbească în somn, pentru că nu va putea păstra nici zâmbetul copilului meu.”

Meseria de părinte este o meserie esențială. Ea poate să construiască un drum lin pentru viitorul adult sau să lase mult bolovăniș sau zgură pentru viitor. Copiii se nasc fericiți, cele 9 luni de viață intrauterină îi ferește de tot ceea ce, născuți fiind, vor întâlni. Au mâncare, au protecție, au libertate și pot să se dezvolte firesc până în ziua nașterii.

Există multe teorii care spun ca primul strigăt al copilului este de disperare. Scos dintr-un mediu cald și protectiv, aruncat în viață, copilul are prima manifestare de revoltă. Desigur, până știința va demonstra asta, rămâne la latitutinea noastră să credem că strigă de bucurie sau de disperare.

29

Așa cum noi, adulții, nu suntem la fel dar când este vorba de fericire, mai toți ne dorim aceleași lucruri fundamentale, nici copii nu se nasc cu aceleași șanse. Șansele pot fi diferite, unii se nasc în familii bogate, alții vin pe lume în lumi sărace, condamnați la o viață plină de nevoi, dar toți copiii vor să se joace și să primească atenție. Poate nu toți au norocul să primească atenție sau îngrijire, dar cu siguranță, toți copiii vor să se joace.

Acestă manifestare a copilăriei, joaca, ar trebui să ne atragă nouă, adulților, mai mult atenția. Joaca este un moment suprem de relaxare, o evadare în lumea unde este totul posibil. Numai copiii sunt capabili să își imagineze că având un băț în mână pot cuceri lumea sau punând un batic înfășurat au devenit prințese.

Noi, adulții, prinși de mult în caruselul social al lipsei de timp, stress, materialism și incapacitate de a simți bucuria simplă, oferim fără să ne dăm seama copilului moștenirea grea a nefericirii. Așa cum fericirea trebuie educată sau re-învățată la un moment dat, nefericirea se învață și ea foarte ușor. Este ca un tipar pe care copilul și-l însușește ca pe o lecție firească de viață.

Cam până la vârsta fragedă de 2-3 ani, copilul trăiește niște transformări fantastice. Începe marea descoperire a lumii, rostește primele cuvinte și începe să socializeze cu adultul. Exact această perioadă esențială tinde să scape din vederea multor părinți, în sensul că acum putem să dăm primele lecții de fericire copilului.

Cum? Simplu, prin a nu-l neferici

Grija excesivă, obsesivă că i s-ar putea întâmpla ceva puiului de om conturează, în cele mai multe cazuri, un viitor copil fără prea multă încredere în el. De cele mai multe ori, părinții greșesc încercând să protejeze în loc să educe și să prevină.

Copilul trebuie inițiat în viață dându-i toate circumstanțele că înțelege foarte bine diferența între bine și rău dacă-i sunt explicate cum trebuie.

Grija numărul 1: Copilul nu mănâncă

Majoritatea părinților devin îngrijorați de faptul că micul om în devenire nu mănâncă. Toate eforturile se depun în jurul farfuriei micuțului, puțini părinți fiind

30

preocupați de cauză și nu de efect.

Un copil sănătos, odihnit, plimbat și vesel mănâncă întotdeauna cu poftă. Mâncatul nu trebuie transformat într-un supliciu de genul „trebuie să mănânci, altfel nu crești, sau nu mergi la joacă, nu primești jucării, etc”. Este absolut normal să existe o minimă rezistență a copilului la cuvântul „trebuie”. Este normal să fie supărat și să nu dorească să mănânce atunci când este luat de la joacă (deși poate-i este foame) așa cum tot normal este să nu-i facă plăcere să stea singur la masă cu cineva care îl îndoapă și să nu își vadă toată familia în jur.

Copiii au o capacitate extraordinară de a simți firescul și de a reacționa la nefiresc. Toate manifestările lui au undeva o rădăcină în manifestările adulților din jurul lui. Copilul nu mănâncă cu poftă? Dar tu o faci? Copilul nu vrea să vină la masă? Dar familia ta se așează la masă măcar o dată pe zi? Copilul nu vrea să mănânce una sau alta? Te-ai uitat atent în jur să observi dacă nu cumva copiază pe cineva?

Grija numărul 2: Copilul meu este neastâmpărat

Copiii nu sunt neastâmpărați, ei sunt doar curioși. Pentru ei, foarte mulți ani, lumea este un spectacol fascinant în care descoperă zilnic câte ceva. Lipsa de timp a adulților, incapacitatea sau, pur și simplu, nepăsarea fac dintr-un copil curios unul care încearcă să afle răspunsurile experimentând. Este inutil și deficitar să-i spui unui copil că nu are voie să facă ceva fără a-i explica si de ce. Este letal să sperii un copil că va păți ceva groaznic dacă face o greșeală și mai apoi să aștepți de la el performanțe extraordinare.

Cele mai bune metode prin care un copil învață disciplina sunt sportul și joaca. Doar prin cele două se poate face o inițiere în lumea binelui și a răului, a descoperirii capacităților și stăpânirea manifestărilor rebele. Un copil poate înțelege prin joacă foarte corect tot ceea ce își dorește un părinte de la el. Evident, condiția este ca părintele să fie capabil să reintre în rolul de copil și să lase deoparte bagajul de cuvinte negative (trebuie, nu este voie, nu ești bun, cuminte, deștept, ai grijă că ai să pățești ceva rău, o să vezi tu, nu vorbesc cu tine, nu te mai

31

iubesc etc).

Grija numărul 3: Copilul meu nu învață

Grădinița și școala sunt spaima majorității părinților. Cea din urmă, școala, crează adevărate tragedii, dispute nesfârșite și milioane de frustrări din ambele tabere: copii – părinți.

Este deja bine-cunoscută nevoia părinților de a impune copiilor tot ceea ce ei nu au putut realiza. Cumva este de iertat, dar doar prin prisma faptul că un părinte își dorește de regulă ce este mai bun pentru copilul său. Pe de altă parte, aceste dorințe, care pot deveni obsesii, frustrează și obstrucționează, poate, un viitor fericit.

Dacă tu ai fost bun la matematică, nu înseamnă că și copilul tău trebuie să fie. Poate are un talent care așteaptă să fie descoperit. Din nefericire, nici programa școlară nu pune accent pe dezvoltarea abilităților și vocație, adeseori copiii fiind epuizați cu materii care, de cele mai multe ori, nu le sunt deloc de folos.

A învăța cu bucurie este realizabil doar dacă tu, ca părinte sau dascăl, înveți să îți dezvolți capacitatea de a dărui și nu de a „învăța” pe cineva.

Copiii trebuie să înțeleagă perfect de ce le este utilă informația și să nu fie obligați să o asimileze de dragul unei note sau pentru plăcerea unui părinte. Cele mai mari genii au fost în copilărie niște boemi. Unii, ca Mozart, au avut norocul să aibă un părinte care le-a descoperit geniul; alții, ca Einstein, care nu a strălucit ca elev la materiile non-științifice, motiv pentru care nu a fost admis la Școala Politehnică Federală din Elveția decât după ani de zile și care dăruia mai târziu omenirii celebra teorie a relativității.

În momentul în care ai obligat un copil să învețe i-ai luat fericirea de a descoperi ce este aceasta.

32

Un copil fericit continuă să rămână așa doar într-un mediu echilibrat, departe de influența nefastă a televizorului, a mass media și a problemelor familiale. Asta nu înseamnă a așeza copilul într-un glob de cristal pentru a-l feri de toate relele lumii. Ca părinte, singura învățătură pe care trebuie să o oferi este școala vieții.

Un copil nu trebuie să învețe că există probleme, ci trebuie învățat să caute soluții.

Unui copil nu trebuie să i se spună că nu are voie, ci să i se explice ce consecințe pot avea faptele sale. Un copil trebuie tratat cu maturitate și implicat în decizii de pe poziții egale.

Un copil trebuie educat să iubească și să respecte natura, doar așa va deveni un adult responsabil care va știi să aibă grijă astăzi pentru mâine.

Un copil trebuie să creadă în povești, doar prin ele începe să învețe diferența între bine și rău.

Un copil nu trebuie obligat să mănânce, să doarmă când vrem noi, adulții, noi trebuie să îl învățăm să își asculte organismul și să-l respecte.

Un copil trebuie să fie activ. Da, un copil aleargă, cade, se murdărește. Asta face parte din copilărie.

Un copil trebuie învățat iubirea. Indiferent de ce probleme sunt în familie, dacă se ajunge la conciliere sau divorț, copilul trebuie să știe că există iubire necondiționată și el este beneficiarul ei.

Un copil nu trebuie judecat după performanțele sale, mai ales dacă nu sunt bune, cei din jurul lui trebuie să își pună întrebarea unde este greșeala.

Copiii nu greșesc, ei imită. Nu pedepsiți copiii pentru atitudini pe care le-au învățat din jurul lor. Creați o atmosferă creativă, liniștită și echilibrată și, așa cum copilul a învățat să greșească, așa va învăța să își îndrepte greșelile.

Copiii nu trebuie speriați. Orice lucru făcut bine de frică este ceva rău pentru viitor.

33

Ține-ti copiii departe de violență. Jocurile pe calculator, filmele violente, certurile în fața lor nu fac altceva decât să le determine un comportament pe care cu greu o să-l mai puteți controla.

Învățați-vă copiii să dăruiască. Mai târziu, adulți fiind, veți beneficia de toate atenția lor.

Nu există copil prost sau rău, există doar un adult complet nepregătit să comunice corect ceea ce își dorește de la el.

Acum, la finalul acestui capitol, dacă sunteți deja părinți, încercați măcar o dată pe zi să deveniți copii cu copiii voștri și să re-descoperiți frumosul univers în care trăiesc ei: universul fericirii.

34

Capitolul 7.

Momente dificile, soluții fericite (job, divorț, moarte)

Viața are un ciudat simț al umorului. Când crezi că ești pe culmi, te doboară în genunchi.

Mulți dintre noi alergăm după cariere care să ne ofere liniște. Alții așteaptă să bifeze o grămadă de etape de viață ca să aibă dreptul la fericire. Cei mai mulți ne dorim sănătatea, dar zilnic ne batem joc de ea. Fuga după ceva sau cineva, nebunia cotidiană în care intrăm fără să ne dăm seama sunt oprite uneori brusc. Și cum nimic nu este întâmplător, câte un șoc este, de multe ori, bine venit.

Cariera

Râvnită, construită, prețuită și invidiată, cariera este ceva pentru care milioane de oameni se pregătesc. Ani de școală, rezultate, ambiții, oportunități și satisfacții, toate fac din omul de carieră un produs de succes. Citim despre ei în presă, ne inspirăm, invidiem și, de cele mai multe ori, le observăm viețile aparent fără griji. Vedem în carieră scăparea și pașaportul către fericirea veșnică.

O.M. este un om cu carieră. A început de tânăr, a fost foarte ambițios și la nici 35 de ani avea deja un viitor asigurat. Compania pe care a înființat-o era stabilă, veniturile în creștere și notorietatea lui era pe culmi. Din lipsă de timp însă, și-a neglijat total viața. S-a căsătorit cu colega lui de facultate, nu era vreo mare dragoste între ei, dar se obișnuiseră. Au făcut un copil la insistențele ei, a acceptat vacanțe scurte doar de dragul familiei și s-a concertat doar pe carieră. I s-a părut că odată ce ajunge la o sumă confortabilă, va putea avea grijă și de viața lui. La nici 37 de ani a suferit primul infarct si la 39 era propus pentru by-pass. Soția băgase divorțul sătulă să aștepte o viață normală. Copilul este total străin de el dar se bucură de cadourile primite, compensare pentru absența îndelungată. În 2008 a venit criza și, în 2010, O.M. închidea multe dintre filialele companiei.

Una dintre cele mai mari deziluzii în viață este să aștepți de la carieră să îți satisfacă toate aspectele vieții. Fără control, cariera devine cu ușurință o cușcă de

35

aur în care libertățile îți sunt tot mai limitate. Este greu să vorbim de libertate atunci când construim o carieră, efortul, renunțările, chiar și compromisurile fac din acest deziderat frumos un război pe viață și moarte. Presiunea pentru a păstra un curs mereu ascendent devine un consum nu numai pentru cel în cauză, dar și pentru cei din familie. Ore lungi petrecute la birou, nervi, reproșuri creează de multe ori o atmosferă deloc propice fericirii.

A face carieră înseamnă a alege o cale. Este deja bine știut că a te face remarcat înseamnă a avea rezultate deosebite, ceea ce presupune muncă multă. Milioane de tineri se pregătesc pentru provocarea aceasta de multe ori total nepregătiți pentru a face față la tot ceea ce urmează. Cariera înseamnă sacrificii, dar dacă tot vrei să o faci, ai grijă la următoarele:

Compromisuri

De multe ori o carieră prestigioasă are în spate nenumărate compromisuri. Aparent, acestea trec neobservate, dar odată cu trecerea timpului s-ar putea ca ele să aibă un preț greu.

Prieteni

Succesul atrage oamenii, dar nu întotdeauna cei din jur sunt și cei mai sinceri prieteni. Mulți vânători de conjuncturi stau în preajma oamenilor de succes și întrețin un Ego dornic să fie lăudat în permanență. Tot ei sunt primii care vor pleca și vor întreține lungul șir de bârfe în cazul în care cariera ta are de suferit.

Viața de familie

Ea are cel mai mult de suferit. Femeile de carieră, de regulă, plătesc asta printr-un divorț, în timp ce bărbații de carieră devin niște musafiri permanenți în domiciliul conjugal. Copiii riscă să își vadă părintele carierist rar, iar discuțiile între ei, de multe ori, se limitează aproape la amabilități. Este deosebit de periculos să crezi că banii compensează prezența și că ei pot acoperi lipsa afectivității și a atenției. Familia are nevoie să fie completă, un card nu compensează absența.

36

Nu degeaba statistic unul dintre cei mai serioși factori de stres este divorțul. Declanșator de disperare, dezordine emoțională, de cele mai multe ori depresie, divorțul este un trend bine aspectat al societății. În anul 2010, se înregistra un divorț la două căsnicii, ceea ce indică două aspecte: ori am devenit superficiali în sentimente, ori suntem cu totul neadaptați vremurilor în care trăim.

Divorțul nu face discriminare, alege bogat sau sărac, femeie sau bărbat, cuplu stabil de ani de zile sau tineri căsătoriți. Cum se ajunge atât de repede la divorț? Simplu, societatea ne învață că totul este înlocuibil. Tot ceea ce ne înconjoară, de la mass media până la ritmul de viață, ne pregătește pentru o viață solitară și, în cele mai multe cazuri, egoistă. Căsătoria înseamnă generozitate, divorțul este dovada egoismului.

S.S. si S.D. au divorțat de curând. După 5 ani de căsnicie și-au dat seama că nu mai au ce să își spună. Copii nu au avut din cauză că ambii au așteptat să primească avansarea mult visată. Și-au luat credite pentru o casă frumoasă și au făcut câteva vacanțe reușite. Lipsa de timp i-a făcut să se vadă doar câteva ore pe zi, discuțiile se purtau doar în jurul banilor și a ratelor. S.S. își dorea un copil, dar soția lui tocmai ce a fost promovată și urma să plece mai mult în delegație. Și-au dat seama că au devenit niște străini care nu au ce să-și spună, așa că s-au hotărât să divorțeze. Din nefericire, casa luată de ambii în rate nu a putut fi vândută, așa că își împart singurătatea într-o atmosferă plină de frustrare, divorțați fiind.

Indiferent cât de amiabil ar fi, divorțul lasă urme. Este un fel de confirmare a faptului că ceva nu a mers bine. Fie că este vorba de tine sau de partener. Evident, este mult mai bine să poți evita dar, în cele mai multe cazuri, situațiile, acuzele și lipsa de comunicare fac ca o căsnicie să se încheie.

Divorțul, însă, poate fi un nou început. Așa și trebuie privit, odată ce a trecut perioada revoltei sau a regretelor, este bine să putem privi echidistant și învăța din greșeli.

În cuplu, rar greșeste numai unul. Acceptă-ți greșelile, iartă și treci mai departe.

Divorțul este o chestiune între doi oameni, familiile lor nu trebuie să devină

37

câmp de luptă.

Diferendele trec, cuvintele rămân, este bine ca acuzele să fie folosite cu moderație, niciodată nu se știe când viața vă aduce aproape.

Copiii nu sunt monedă de schimb, ei trebuie protejați. Pentru ei, important este să aibă certitudinea că au doi părinți care-i iubesc, nu doi adversari.

Iertați-vă, oricine poate greși.

Așa cum spuneam, divorțul poate reprezenta acel moment de cotitură a vieții în care ai ocazia să te întâlnești cu tine. Fiind vorba despre un moment plin de intensitate, reacțiile, sentimentele și deciziile te definesc. Este bine să reușești să păstrezi aceea echidistanță necesară pentru a nu te umple de resentimente. Vremea le rezolvă pe toate și este bine să poți privi inapoi cu seninătate.

Moartea este un subiect delicat. Fie că este vorba despre o persoană dragă sau, pur și simplu, un animal sau o floare, pierderea este adânc resimțită. Fiind vorba despre un sentiment atât de intim, probabil că nu există o generalizare cum ar trebui să simți sau să te comporți.

Poate ar trebui să vorbim despre ce trebuie să facem înainte de asta. Să nu uităm să trăim fiecare moment ca fiind ultimul. De regulă, uităm sau suntem prea comozi să-i întrebăm pe cei dragi nouă ce mai fac, este bine să o facem cât timp sunt în viață, regretele de după nu sunt decât simple regrete.

Viața este făcută din multe momente frumoase pe care trebuie să le împărțim cu cei dragi.

M.C. are 65 de ani și a aflat că are cancer. A fost un tată distant dar corect cu copiii lui toată viață. A aplicat principiul „sărută-ți copiii în somn” și a fost reținut în a-și arăta afecțiunea. Rând pe rând copiii au părăsit casa părintească și a rămas singur cu soția sa. Au trăit o viață frumoasă, doar că niciodată nu a putut să-și exteriorizeze sentimentele. Nu a băut, nu a fumat, a mâncat moderat dar, cu toate

38

astea, diagnosticul a fost nemilos: cancer cu metastaze multiple. A ajuns acasă și și-a dat seama că acum, pe ultima sută de metri, toată viața a fost un reținut. A fost reținut când a vrut să-i spună soției că o iubește, când a vrut să își strângă copiii în brațe sau când, pur și simplu, a vrut să se distreze. Acum cancerul îi macină trupul, zilele-i sunt numărate și poate nu o să ajungă să facă nimic din ceea ce și-ar mai dori.

Proverbul „nu lăsa pe mâine, ce poți face astazi” este cel mai potrivit în acest caz. Viața este făcută din bucurii mărunte, nu trebuie să le așteptăm pe cele mari, căci s-ar putea să nu apucăm niciodată. Nu este nici o exagerare când suntem sfătuiți să trăim fiecare zi ca și când ar fi ultima.

Există timp pentru orice, nu ar trebui să ne reținem din a face ceva pentru noi. Dacă simțim că vrem să ne strigăm iubirea, să o facem, dacă vrem să ne strângem în brațe copiii, să nu ne rețină nimic, dacă simțim că suntem pregătiți să iertăm, să nu mai stăm pe gânduri, dacă vrem să ajutăm, să o facem necondiționat, dacă simțim că nu suntem pe drumul cel bun, să schimbăm cu curaj drumul. O viață trăită frumos și fără regrete ne ajută și ajută să trecem mai departe senini.

39

Capitolul 8.

Adaptare, readaptare, punct și de la capăt.

Vremurile se schimbă, ritmul este tot mai accelerat și omenirea are nevoie de o permanentă adaptare. Odată cu apariția televiziunii, accesul la vise a devenit practic făra bariere. Televiziunea este cel mai prolific vânzător de vise: vinde vise despre relații, despre fericire, despre confort și, de ce nu, despre sănătate. Televiziunea a devenit cel mai facil mod de culturalizare și generațiile noi, obișnuite să crească cu televizorul înaintea ochilor de la cele mai fragede vârste, se îndepărtează tot mai mult de starea tihnită a cărților.

Fiecare generație are particularitatea ei și celebrul conflict între vechi și nou este tocmai teama celor maturi că generația tânără nu se va adapta. Această ipoteză este falsă și a fost demonstrată chiar de țâncii de câțiva ani care se joacă pe un calculator mai abil decât a făcut-o tatăl lui cu bicicleta în copilărie. După părerea mea, nu generația tânără este inadaptată, ci noi, generația supusă celor mai multe schimbări.

A.C. are 43 de ani, este contabilă, are o slujbă stabilă, o familie normală și până acum câteva luni totul era normal. Cum vremurile se schimbă și tot ce ține de tehnologie evoluează foarte rapid, și cariera lui A.C este supusă schimbării. Mai întâi au fost cursurile și certificările. Presiunea în companie este tot mai mare și slalomul între carieră și familie impune o presiune și mai mare. Contabilitatea presupune atenție și, din cauza oboselii, A.C greșește tot mai des. În plus, în departamentul în care lucrează, media de vârstă nu depășește 35 de ani, sunt tineri adaptați la vremurile noi, fără familie, fără obligații, orientați doar spre câștig și statut. A.C. se simte depășită zilnic și este conștientă că nu poate menține ritmul.

Marea greșeală pe care noi o facem cel mai des este să nu ne permitem timp să

40

evaluam situația corect. Momentele neplăcute nu vin anunțate, ele ne prind de cele mai multe ori nepregătiți, poate de aceea incidența deciziilor proaste este atât de mare.

Sunt puține lucruri rele, totuși, în viață: poți să pierzi o persoană dragă, poți să ai cariera afectată sau poți avea probleme de sănătate. Toate acestea fac ca un moment echilibrat de viață să se transforme într-un șir de probleme nesfârșite dacă nu sunt înțelese și controlate ca atare.

Omul are o capacitate infinită de readaptare cu condiția să nu persiste în nefericire. Indiferent de ce se întâmplă, viața merge mai departe și asta nu este doar o consolare ieftină. Dacă ne uităm la natură, avem și confirmarea. După calamități de neimaginat, natura își găsește resursa pentru a reînvia. Asta a uitat omul să facă.

Suntem comozi și această comoditate ne costă. Învățăm de tineri să vrem tot ce este facil și nu realizăm că suntem atrași într-o capcană cumplită: nimic din ceea ce este facil nu durează și nimic obținut ușor nu aduce satisfacția adevărată. Dacă ne uităm cu atenție în jur, o să observăm cât de mult ne-am îndepărtat de firesc. Muncim mult, marea noastră majoritate fără strop de bucurie, devenim sclavii materialismului, aproape totul este de vânzare și are un preț. În acest haos, ar trebui să observăm cât de fină este linia de demarcație între nefiresc și nefericire. Am devenit aproape neadaptați în propria lume. Mâncăm nesănătos, muncim nesănătos, iubim nesănătos și poate ceea ce este cel mai trist, ne iubim total nesănătos.

Diferența între firesc și nefiresc are un preț clar. Este suficient să te uiți dimineața la fețele oamenilor ca să-ți dai seama care este starea economică a națiunii. Oameni triști, economie tristă. Înrolați în armată insatisfacțiilor, milioane de oameni se duc zilnic la locul de muncă generând frustrări și insatisfacție atât lor cât și celor din jurul lor. Trăim într-o lume nebună, eficiența a ajuns să fie evaluată de cele mai multe ori după orele sterile petrecute la birou, avansările sunt propuse în funcție de cantitatea de laude nejustificate șefului și atmosfera între colegi este pigmentată colorat de bârfe, răutăți și, uneori, violență verbală.

41

Culmea este că într-un haos total ca acesta unii mai cred în progres.

De când lumea și pământul, omenirea a fost fascinată de acei oameni care au realizat istorie, indiferent în ce domeniu. Fie că este vorba de inventatori, oameni de afaceri, oameni simpli care au realizat ceva notabil și recunoscut. Îi admirăm, încercăm să-i copiem, îi cităm și peste secole dar ne scapă ceva: acei oameni au reușit prin tenacitate, bucuria de a face ceea ce au ales să facă și poate deloc neglijabil, bucuria de a dărui.

Unde greșim?

Ne-am uitat visele sau credem că nu le-am avut niciodată.

Mai țineti minte întrebarea aceea enervantă pe care o auzeam când eram mici?

„Ce vrei să te faci când vei fi mare?” Ei, bine, exact atunci, mici fiind, jucându-ne, ne imaginam poate pentru prima dată ce am vrea să facem în viață. Admirând un părinte, un personaj de film sau carte, nu există copil care să nu își imagineze că este erou și salvează lumea. Cât din visele noastre din copilărie mai sunt valabile acum? Cât din lume mai salvăm acum, când aproape nu ne mai putem salva nici pe noi de nefericire? Unde este entuziasmul și încrederea în sine? Unde este curajul?

Teama, cel mai mare dușman

Viața ne învață să ne fie teamă dar nu ne învață să o și stăpânim. Tot din fragedă pruncie auzim mai multe amenințări. „Nu ai voie, ai grijă că pățești ceva dacă... vezi că te pedepsesc, ai grijă...”. Mai toți adulții sunt atenți mai mult la efect decât la cauză. Sunt arhicunoscute cazurile în care copiii sunt amenințați că sunt furați de țigani dacă sunt răi sau dați la câini, asta în cazul în care nu sunt terifiați de faptul că li se va face o injecție. Către adolescență deja învață să ascundă adevărul

42

de frică și la maturitate sunt deja un produs perfect al compromisului. Milioane de oameni trăiesc zilnic cu teamă: teamă că nu sunt buni, frumoși, sănătoși, bogați, iubiți, apreciați, observați, auziți, ascultați, respectați, admirați și lista poate continua la nesfârșit. Realizați câtă tristețe există?

Neadaptarea

Omul este parte din natură dar a devenit total neadaptat. Poate acest lucru nu ar fi atât de grav pe cât este faptul că repetăm aceleași greșeli la nesfârșit. Crescuți în teamă, orice greșeală fiind privită ca fiind fatală, face ca procesul adaptării să fie privit ca slăbiciune de multe ori. Ți-ai pierdut locul de muncă, casa, familia, ești privit ca un perdant. Toată lumea se concentrează mai mult pe tragismul situației, pe judecăți de moment și critici, în loc să sprijine readaptarea celui în cauză. Suntem atât de speriați de eșec încât preferăm să trăim într-o stare de sclavagism, în loc să alegem o adaptare generală.

Adaptarea înseamnă foarte multă cunoaștere de sine și acceptare a ceea ce ești. Este greu de crezut că poți avea, de pildă, performanțele sportive la 40 de ani ca cele de la 18 sau că poți pierde nopți ca în studenție și să fii la fel de proaspăt și peste 3 zile. Fiecare vârstă are performanțele sale.

Punct și de la capăt

Într-o schimbare, este important să ieși din context, să poți privi totul echidistant și acest lucru nu se poate realiza decât în momentul în care ești complet detașat. Nu încerca să judeci încrâncenat, nu asculta sfaturi de la oameni negativiști sau veșnic revoltați. Acordă-ți un moment de liniște în care privește problema în ansamblu. Nu este simplu, dar uneori chiar merită să privești totul cu o doză de umor, în fond fiecare șut în fund poate fi un pas înainte.

43

Capitolul 9.

Nepăsarea, o soluție?

Nepăsarea nu trebuie confundată cu nesimțirea. Nepăsarea trebuie tratată ca o aspirină când ne doare capul. Necesară și prost înțeleasă, nepăsarea a fost apanajul supraviețuitorilor care preferă să își conserve energia în momente în care orice fel de efort ar fi inutil.

Pentru a nu induce în eroare cititorul, am să explic dând exemple când este benefică nepăsarea. Pornind de la definiția ei in DEX (NEPĂSÁRE s. f. 1. Lipsă de griji, de

frământări; situație, stare în care se află cel lipsit de griji, de frământări. ◊ Loc. adv. (Pop.) În nepăsare = nepăsător, vesel. 2. Lipsă de interes față de ceea ce se petrece în jur; indiferență, indolență, apatie; pasivitate. –

Ne- +păsare. ), această stare salvează de multe ori situații în care calmul, logica și rațiunea nu au nici o șansă. Nepăsarea poate fi considerată foarte bine acel moment de pauză benefică în care trebuie luată o decizie corectă. Sau acele secunde înainte de a rosti ceva ce mai târziu nu mai poate fi retras.

Nepăsarea este de fapt capacitatea de a auzi clar vocea ego-ului.

Nepăsarea este necesară în câteva situații foarte definite:

Comunicarea

Fiind un proces complet, este nevoie de un comunicator și de un receptor care să înțeleagă același lucru. Dar ce faci când unul dintre ei ține morțiș să își impună punctul de vedere? Declanșezi un conflict? Te superi? Te enervezi? Desigur, uneori toate acestea par necesare, dar trebuie să admitem că de cele mai multe ori, ego-ul este cel care își cere tributul. Nepăsarea poate fi o soluție. Când știi că ai dreptate, merită să fi puțin nepăsător și să lași ca adevărul să iasă la suprafață fără a intra într-un conflict inutil.

Relații

Se spune că într-o relație există un dominat și un dominator. Dacă este așa, înseamnă ca vorbim de relații mai puțin fericite, nu? Într-o relație, nepăsarea este

44

mai mult decât necesară. Sună straniu, dar în momentul în care devii nepăsător vis a vis de propriile porniri, ești deja pe drumul cel bun. Conflicte, gelozie, violență, toate pot fi tratate prin nepăsare față de ele însele.

Conflict

Un conflict poate degenera în ceva incontrolabil, dacă unul sau mai mulți protagoniști nu au un moment de nepăsare. Te poți certa, îți poți urla părerea, poți să ți-o impui cu violență, dar nu se poate și altfel? O secundă de detașare poate să îți ofere o imagine cu totul nouă a conflictului. Poate nici nu era necesar să te enervezi.

Boală

Orice boală trebuie luată în serios dar nu trebuie exagerată când nu este cazul. Ipohondria este o stare patologică care trebuie tratată cu nepăsare. Nu folosește nimănui exagerarea unui simptom, ba din contră, exagerarea întreține boala.

Problemele altora

Susțin să fim empatici și să ne oferim sprijinul, dar este cu totul neproductiv să trăim viețile altora. Foarte mulți dintre noi trăiesc dramele vedetelor, personajelor din cărți sau filme. Fiecare scandal din presă creează milioane de susținători a unei tabere sau alteia. Cel mai des este întâlnit acest fenomen în politică. Generații întregi de oameni s-au războit, familii au ajuns la divorț, prietenii s-au încheiat, totul de dragul și pe altarul politicii. Ei bine, poate nepăsarea nu este niciunde mai necesară decât atunci când privim promisiunea unui partid sau a altuia.

45

Capitolul 10.

Ghid practic de fericire

Pentru a fi fericit trebuie să vrei să fii fericit. Condiția necesară este voința. Din nefericire, mulți dintre noi decidem să redevenim fericiți abia după ce am cunoscut pe deplin nefericirea.

Definită în fel și chip, fericirea ține până la urmă de individualitatea fiecăruia. Doar un lucru este sigur: nu poți fi fericit între nefericiți. Evident că trebuie să încerci să faci tot ce îți stă în putință să faci oamenii fericiți, doar că unii înțeleg această stare doar prin a-i neferici pe ceilalți. Oricât de greu sau dureros ar fi, un om care decide să se salveze trebuie să iasă din complicitatea la nefericire și să își vadă de drum.

Rețete universale nu sunt, deși mai toată lumea parcurge cam aceiași pași către mult dorita stare.

Într-o bună zi te trezești că te-ai săturat. Te-ai săturat să te plângi, te-ai săturat să le asculți altora nesfârșitele nemulțumiri și te surprinzi că începi să te bucuri de lucruri simple. Observi în sfârșit că soarele strălucește, auzi păsările cântând și totul pare dintr-o dată oglindit în altă lumină. Poate este pentru prima dată când îți pui serios întrebarea ”Cine sunt eu?”.

Te uiți în jurul tău și începi să vezi limpede că marea majoritate a oamenilor sunt nefericiți pur și simplu gratuit. Că cei care nu au nu fac nimic să aibă, cei care au sunt nemulțumiți că alții au mai mult și că omenirea galopează în cercul închis al materialismului. Tot ce nu este natural în jurul nostru este menit să ne întrețină starea de nefericire. Suntem agresați de mesaje subliminale false, menite să ne transforme în persoane condiționabile pentru un preț derizoriu. Suntem învățați că fericirea este a celor frumoși, bogați, inteligenți și sănătoși. Cu restul ce se întâmplă? Cei mai puțin frumoși susțin o întreagă industrie de înfrumusețare în căutarea mulțumirii de sine. Cei mai puțin bogați se îndatorează și acceptă compromisuri de neimaginat doar pentru a susține o imagine falsă despre sine.

46

Cum nu toți oamenii sunt la fel de inteligenți, marea majoritate a celor care pot face munci practice sunt frustrați și se simt minimizați de societate. Ca să nu mai spun de nebunia declanșată de vreo boală. Suntem intoleranți cu bolnavii și-i marginalizăm fără milă. Milioane de oameni bolnavi de SIDA sau depresie sunt condamnați să nu aibă nici o șansă și să își ascundă boala de parcă ar fi făcut cea mai mare nelegiuire.

Starea de nefericire este un fel de sclavie ascunsă. Ești nefericit, ești vulnerabil, temător, gata de orice compromis. Munca depusă, efortul sunt răsplătite cu nemulțumire și ingratitudine, doar din dorința de control. A nu lăuda un om înseamnă a-l ține umil și manipulabil și asta este, din nefericire, modalitatea multor decidenți de a se manifesta.

Ne este frică de fericire ca de o manifestare a vreunei boli ciudate. Oamenii fericiți au devenit nefirești și de cele mai multe ori sunt priviți ca niște neadaptați ai societății. Par neserioși, boemi, cu capul în nori și deși demonstrează că sunt perfect demni de încredere, sunt preferați cei pe care viața i-a făcut duri și „realiști”.

Recunoști lumea din jurul tău? Crezi că altfel nu se poate? Este necesar să fii încrâncenat pentru a avea tot ce îți dorești? Să faci sacrificii până la epuizare în speranța că într-o bună zi va veni și marea recompensă?

Ei bine, fericirea este accesibilă doar celor care o recunosc și vor să o trăiască necondiționat, cu ea și în permanență. Pentru că fericirea este și poate deveni o stare permanentă, nu ceva punctual, așa cum suntem învățați. Pornim cu premize greșite, având mize false, așteptăm momentul de fericire ca pe o recompensă, nu ca pe un dat firesc. Și când acest „drept” nu ni se oferă suntem din ce în ce mai nefericiți.

47

Abordează fericirea ca pe o rețetă de prăjituri. Puțină imaginație, curaj, ingredientele necesare și totul poate fi la îndemâna celui mai pesimist om de pe lume.

Și industria publicității vine cu o soluție bună de implementat, analiza SWOT –Strenghts (puncte tari), Weaknesses (puncte slabe), Opportunities (oportunități) și Threats (amenințări). Fă o listă cu tot ce definește fericirea ta, adaugă slăbiciunile pe care le ai, le conștientizezi, le accepți și le ierți, cauți oportunitățile prin care găsești cum să înveți să fi fericit și elimini amenințările.

Odată ce te-ai hotărât să nu mai fi nefericit, ai să vezi că te vei simți ca un copil. La început temător, nesigur, mereu în alertă, ai să înveți să te redescoperi și să îți auzi foarte bine vocea interioară. Fericirea nu o să vină deodată. Ar fi și nefiresc după ani de zile să te trezești dimineață și să constați că tot răul s-a dus și ai intrat brusc într-o stare de beatitudine. Ca mai toate lucrurile bune și trainice în viață, fericirea se construiește, se menține și se alimentează constant.

Câteva sfaturi încercate și verificate:

1. Învață să trăiești momentul. Cum spuneau înțelepții, trecutul nu îl poți schimba, viitorul nu îl poți controla, nu îți rămâne decât să fii atent la prezent.

2. Ia-ți repere reale pentru fericire. Natura ar fi unul dintre ele. Observă bogăția ei, minunile fiecărui anotimp și vei observa că există un echilibru în toate. Echilibrul acesta trebuie să îl regăsești si tu.

3. Respectă-te. Fără să îți acorzi respect, nu aștepta ca ceilalți să o facă.

4. Muncește cu drag și bucurie. Indiferent ce ai ales să faci, dacă o faci din obligație sau fără plăcere, va fi mai dureros decât un jug.

5. Acceptă că de tine depinde totul. Tu ești cel care poate să își schimbe viața în bine, de tine depinde asta în totalitate. Nu aștepta de la alții să o facă pentru tine. Oricât de binevoitori ar fi, nu o să reușească la fel de bine cum ai face-o tu.

48

6. Iubește-te. Ca să fii iubit, mai întâi trebuie să te iubești pe tine.

7. Dăruiește necondiționat. Nu există bucurie mai mare decât dăruirea.

8. Ai grijă de corpul tău și respectă-l cum se cuvine. Un om fericit este un om care se hrănește sănătos, se odihnește suficient și a scăpat de comoditatea de a sta doar pe scaun.

9. Urmează-ți visele. Nu contează că nimeni nu are încredere că vei deveni cel mai bun bucătar sau că vrei să inventezi cel mai năstrușnic obiect. Continuă să adaugi zilnic câte ceva la el, astfel încât să știi că faci ceva concret pentru tine.

10. Stai între oameni pozitivi. Deși sunt momente în care da, este justificat să simțim nevoia să ne plângem de milă, progresul vine doar în momentul în care am încetat să o facem.

În concluzie, fericirea este ca un perpetuum mobile, rândurile acestea sper să îți fi dat imboldul.

De acum depinde de tine. Succes!

49