Date post: | 22-Apr-2017 |
Category: |
Documents |
Upload: | ionelinho29 |
View: | 224 times |
Download: | 0 times |
INTRODUCERE
Începând cu 1 ianuarie 2003 a intrat în vigoare o nouă reglementare-
cadru privind colectarea creanţelor bugetare, respectiv Ordonanţa Guvernului
nr. 61/2002 publicată în Monitorul Oficial nr. 644/30.08.2002, ale cărei norme
metodologice de punere în aplicare sunt aprobate prin Ordinul Ministerului
Finanţelor nr. 1785/2002 publicat în Monitorul Oficial nr. 43/27.01.2003.
Ordonanţa recent intrată în vigoare abrogă actul anterior de reglementare a
creanţelor bugetare, Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, precum şi actele de
modificare, completare şi punere în aplicare a acesteia.
Totodată trebuie precizat că în Monitorul Oficial al României nr.
530/23 iulie 2003 Partea I a fost publicată Legea pentru aprobarea Ordonanţei
Guvernului nr. 39/2003 privind procedurile de administrare a creanţelor
bugetelor locale.
Cele mai multe dintre modificări sunt destinate a armoniza textul OG nr.
39/2003 cu cel al Ordonanţei Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea
creanţelor bugetare, cu modificările şi completările ulterioare. Aceste
modificări se referă, printre altele, la:
răspunderea solidară pentru obligaţiile restante la bugetul local a
administratorilor, asociaţilor, acţionarilor şi a oricăror alte
persoane care au provocat cu rea-credinţă obligaţiile restante ale
contribuabilului prin înstrăinarea sau ascunderea cu rea credinţă a
bunurilor acestuia sau a nedeclarării schimbării sediului;
valorificarea bunurilor, prin executarea silită a acestora, inclusiv
prin vânzare potrivit înţelegerii părţilor, făcută de către însuşi
debitor, cu acordul organului de executare, astfel încât să se asigure
încasarea corespunzătoare a creanţelor bugetare;
modalităţile de plată a obligaţiilor la bugetul local şi întocmirea şi
depunerea declaraţiilor de impunere, acestea fiind, după caz,
declaraţii, declaraţii speciale sau deconturi.
5
În aceeaşi ordine de idei, Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind
colectarea creanţelor bugetare a fost adoptată prin Legea nr. 79/12.03.2003.
Această legea nu doar aprobă O.G. 61/2002, ci o şi modifică; modificările
sunt numeroase şi deopotrivă importante.
În perioada de tranziţie prin care încă trece România, mai mult decât
prelungită, s-a impus adoptarea unui act normativ care să reglementeze
instituţia executării silite a creanţelor bugetare.
Acest act normativ a fost Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, care la
vremea adoptării sale a avut o largă aplicabilitate în practică, care reglementa
în mod exclusiv executarea creanţelor bugetare. Întrucât era vorba de o
reglementare specială, dispoziţiile sale au fost întregite cu prevederile de drept
comun (respectiv Codul de procedură civilă), în măsura în care, Ordonanţa nu
dispune altfel.
Date viind condiţiile economice şi dezvoltarea vieţii juridice, s-a impus
adoptarea unui nou cadru normativ în materie - constituit, aşa cum am arătat
încă din primele rânduri, de Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002, care a
abrogat actul anterior de reglementare a creanţelor bugetare (Ordonanţa
Guvernului nr. 11/1996, precum şi actele de modificare, completare şi punere
în aplicare a acesteia).
6
CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE
PRIVIND EXECUTAREA SILITĂ
1.1. SCURT ISTORIC
AL EXECUTĂRII SILITE ÎN ROMÂNIA
Executarea silită ca instituţie juridică este cunoscută încă din epoca
romană. La început, creditorul era îndreptăţit să-şi execute singur dreptul său.
Până la sfârşitul epocii clasice ideea de execuţie silită, prin intermediul unui
funcţionar public, a fost străină dreptului roman. La romani execuţia avea un
caracter mai ales penal şi cu totul extrajudiciar, datornicul fiind considerat un
delicvent şi răspundea cu persoana sa de plata datoriilor. O schimbare a
concepţiei romane este prefigurată de Legea celor XII table în cadrul
căreia execuţia îşi pierde tot mai mult caracterul său penal, spre a se
concretiza în urmărirea bunurilor debitorului. Mai târziu, Legea „Poetelia
Papiria” renunţă definitiv la drepturile excesive de executare asupra persoanei
debitorului. Executarea silită şi-a păstrat însă în continuare caracterul său
privat.
Constrângerea corporală, ca mijloc de executare silită, s-a menţinut
în unele ţări ca Anglia, Franţa etc. până în epoca modernă. Astfel, de
exemplu, în Franţa, calea normală de executare a hotărârilor era urmărirea
bunurilor. În unele cazuri era totuşi admisă şi urmprirea persoanei debitorului şi
încarcerarea acestuia pentru a o forţa să plătească. Această modalitate de
executare silită s-a numit “contrainte par corps”1. Constrângerea asupra
1 C. E. CAMUZET, Manuel des matieres de code de procédure civile, 7 edition,
Maresco Jeune, Librairie-Editeur, Paris, p. 43; CH. BELLEAU, The law of civil procedure
in the province of Quebec with special reference to the field of the execution of judgments
as compared with the St. Lucia experience, în Essays on the Civil Codes of Ouebec and St.
7
persoanei putea dura între două zile şi doi ani, în funcţie de cuantumul datoriei.
Printr-o Lege din 15 aprilie 1867 s-a renunţat şi în Franţa la această modalitate
de executare silită.
Executarea asupra persoanei a fost cunoscută şi în unele legislaţii de
pe continentul american. Astfel, în Canada urmărirea persoanei debitorului a
fost reglementată în vechiul Cod de procedură civilă după modelul legislaţiei
franceze. Această procedură de executare a fost abolită, în materie civilă, cu
unele excepţii, doar prin noul Cod de procedură civilă (adoptat în anul 1966).
După modelul vechiului Cod de procedură civilă din Quebec (adoptat în anul
1867) executarea silită asupra persoanei a fost reglementată şi în Codul civil
din St. Lucia.
În ţara noastră executarea silită a fost considerată întotdeauna ca o
procedură excepţională la care se putea recurge numai în baza unei autorizaţii
prealabile2.
Izvoarele executării silite în România sunt relativ necunoscute3,
apreciindu-se că procedura de executare urma regulile cuprinse în Basilicale,
dar că, totuşi, în general, problemele de executare erau lăsate la bunul plac al
celor interesaţi, porunca Domnului fiind elementul juridic ce declanşa
executarea şi care se rezuma la „strânsoarea de avere” sau la închisoarea
pentru debitorul recalcitrant4.
O organizare sistematică şi naţională a instituţiei executării silite‚ multă
vreme nu a fost posibilă datorită condiţiei istorice a provinciilor româneşti, cu
organizare statală proprie. Aflate în zonă de influenţă bizantină, Moldova şi Lucia, University of Ottawa Press, 1984, p. 274.
2 S. ZILBERSTEIN, V. M. CIOBANU, Tratat de executare silită, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, p. 33 şi urm.3 FLOREA MĂGUREANU, Drept procesual civil, ediţia a IV-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2001, p. 404.4 S. ZILBERSTEIN, V. M. CIOBANU, op. cit., p. 21.
8
Ţara Românească au apelat la legislaţia împărătească “Basilicalele” care
reglementa şi dreptul material şi cel procesual civil.
Referindu-se la Alexandru cel Bun (1401-1433), Dimitrie Cantemir
sesizează preluarea de către Domnitor a Basilicalelor, în forma unui Codice,
care nu s-a păstrat. În timpul domniei lui Matei Basarab, în 1634, s-a tradus o
parte a Basilicalelor şi legile canonice ale lui Ariston. Pe aceeaşi bază, a
Basilicalelor, încep să se contureze cu continuitate instituţii de proceduri de
executare silită imobiliară. În această materie hotărârile se executau numai în
urma unei porunci speciale a Domnului, porunca fiind formula executorie a
acelor timpuri. Executorii (mumbaşiri domneşti, zapcii, copiii de casă,
păhărnicei, aprozi ai isprăvniciei sau aprozii vătăşeşti) făceau o somaţie verbală
înfăţişând numai porunca domnească. Vânzările silite se făceau la licitaţie
(mezat)5.
În 1785 Alexandru Mavrocordat emite un hrisov prin care vânzarea silită imobiliară se făcea cu publicaţii; adjudecarea definitivă se făcea prin
întărire a Domnului, după trecerea unui termen de şase luni în cazul debitorilor
cu domiciliul în ţară şi a unui termen de trei ani, pentru debitorii cu domiciliul
în străinătate6.
Reglementările sunt preluate în Codul Donici (1814-1817), capitolul
II, paragraful 17 şi apoi cu mici modificări într-un act normativ elaborat la 1846
sub domnia lui Mihail Sturza. În cadrul aceloraşi preocupări de codificare a
normelor civile şi procesual civile în Ţara Românească sunt de menţionat,
corpul de legi canonice, amestecate cu legi civile, cunoscute sub numele de Nomocanonic7. În anul 1779 se publică Codul Ipsilanti, în materie civilă, bazat
5 FLOREA MĂGUREANU, op. cit., p. 410.6 I. CETERRCHI (coordonator), Istoria dreptului românesc, Vol. II, Editura
Academiei, Bucureşti, 1984, p. 248 şi urm.7 NICOLA LUCA, Executarea silită asupra bunurilor imobile, ediţia a II-a, Editura
Curierul Judiciar S. A. 1928, p. 5 şi urm.
9
pe Basilicalelor lui Armenopol.
Urmează Codul Scarlat Calimaki publicat la Iaşi în 1812, Codul
Caragea promulgat la Bucureşti în anul 1818 şi Regulamentele Organice
alcătuite în 1829 şi puse în aplicare în ambele ţări române în 1831. Ultimele
trei legiuiri cuprindeau dispoziţii referitoare la urmărirea silită imobiliară şi
consfinţeau regula potrivit căreia adjudecarea se definitiva prin întărirea
Domnului8. De la 1862 această întărire nu mai era necesară, actele de vânzări
silnice, fiind supuse recursului în casaţie.
Prima lege de procedură civilă în România a fost Codul de
procedură civilă decretat la 9 septembrie 1865 şi pus în aplicare la 1
decembrie 18659. Codul a reglementat punerea în executare a hotărârii
judecătoreşti după investirea cu formula executorie. În principal, executarea
se realiza prin vânzarea silită a imobilelor. Ca forma de constrângere era
prevăzută şi constrângerea corporală, constând în detenţie. Realizarea acestei
forme de constrângere nu a fost posibilă deoarece Legea constrângerii
corporale din 12.09.1864, în care se prevedea construirea unor case judeţene
(închisori) pentru arestul debitorilor în materie civilă şi comercială, nu s-a pus
în aplicare, probabil din lipsa fondurilor necesare realizării investiţiilor în
aceste construcţii.
După 35 ani de la punerea în aplicare a Codului de procedură civilă,
imperfecţiunile de reglementare, puse în evidenţă, în activitatea practică, au
generat o primă şi importantă modificare în materia executării silite. Astfel,
prin modificările intervenite în anul 1900, a fost suprimat articolul 380
8 D. V. FIROIU, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1976, p. 99.9 Codul a fost redactat folosindu-se Legea de procedură civilă a Cantonului Geneva, din 20
septembrie 1819, care, la rândul ei, s-a inspirat din Codul de procedură al Franţei din 1806,
concomitent fiind folosite şi norme de procedură anterioare, aplicabile în ţară.
10
care reglementa constrângerea corporală şi au fost reduse termenele de
procedură în executarea silită10.
După primul război mondial şi Marea Unire, Codul a fost supus unor noi
modificări, esenţială fiind cea realizată prin Legea din 19 mai 1925 privitoare
la unificarea unor dispoziţii de procedură civilă şi comercială, pentru
înlesnirea şi accelerarea judecăţilor înaintea tribunalelor şi curţilor de apel.
precum şi pentru unificarea competenţei judecătoriilor. Au urmat şi alte
modificări prin legi de accelerare a judecăţilor, ultima lege de acest fel, Legea
nr. 389, fiind decretată la 22 iunie 1943.
În Transilvania, organizată cadastral, în sistemul austriac al Cărţii
funciare, executarea silită era reglementată potrivit Legii LX din 1881. Datorită
acestui fapt, Legea 389 din 1943 a menţinut procedura executării silite
asupra bunurilor imobile şi uzufructului, precum şi a măsurilor de asigurare
a acestora în forma vechii reglementări.
Acestea acte normative, se învederează astăzi, în noile condiţii ale
trecerii României la economia de piaţă, ca inadecvate, reclamând înlocuirea lor
cu dispoziţii speciale, potrivit cu principiile şi realităţile existente după anul
1989 sunt şi obiectivele avute în vedere prin modificările substanţiale aduse
Codului de procedură civilă prin OUG nr. 138/2000.
Astfel, în prezent, executarea silită este reglementată în art. 3711-5805,
texte ce alcătuiesc cea de-a V-a Carte a Codului de procedură civilă. Aceste
dispoziţii procedurale constituie dreptul comun în materie execuţională.
De asemenea, executarea creanţelor bugetare, care de altfel face
obiectul de studiu al lucrării de faţă, este supusă unei reglementări
derogatorii de la dreptul comun şi este concretizată în Ordonanţa
Guvernului nr. 61/200311.
Din cele relevate rezultă că evoluţia reglementărilor legale privind
10 FLOREA MĂGUREANU, op. cit., p. 412.
11
executarea silită a fost pusă sub semnul progresului realizat pe de o parte prin
perfecţionarea Codului de procedură civilă, multiplicarea titlurilor executorii,
altele decât cele care derivă din hotărârile judecătoreşti civile trecute în puterea
lucrului judecat, cât şi din diversificarea unor proceduri în afara dreptului
comun.
Ca o particularitate a executării silite în sistemul nostru procesual, se
poate constata caracterul umanitar pe care îl prezintă executarea silită prin
faptul că aceasta, în principiu, nu se poate purta asupra persoanei debitorului, ci
numai asupra bunurilor sale. Tot astfel, ca o expresie a protecţiei sociale
consacrate de lege, anumite bunuri, riguros determinate, nu pot fi urmărite silit,
iar taxele de timbru percepute în cadrul procedurii de executare silită sunt de
nivel redus.
Întreaga procedură a executării silite stă sub semnul legalităţii, orice
act de urmărire silită care intră în conţinutul procedurii de executare fiind sub
control judiciar pe calea contestaţiei la executare.
1.2. NOŢIUNEA, NATURA JURIDICĂ
ŞI SCOPUL EXECUTĂRII SILITE
1.2.1 NOŢIUNEA EXECUTĂRII SILITE
hotărârea judecătorească conferă posibilitatea celui care a câştigat
procesul de a solicita să valorifice drepturile ce rezultă din aceasta, pe cale
silită, dacă cel care a pierdut procesul nu-şi execută obligaţia de bunăvoie.12
11 Pentru raporturile execuţionale dintre titularii de conturi este reglementată o procedură
de decontare, în conformitate cu dispoziţiile şi normele bancare în vigoare.12 FLOREA MĂGUREANU, Executarea creanţelor bugetare, Analele Academiei de
Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, anul IV, 1996, p. 56 şi urm.; E. HEROVEANU, Editura
executării silite, Editura Cioflec, Bucureşti, 1942; FLOREA MĂGUREANU, Executarea
creanţelor bugetare potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 11/1996 în contextul armonizării
12
Executarea silită reprezintă ultima fază a procesului civil şi una din
formele de manifestare a acţiunii civile13; aşadar, scopul activităţii judiciare nu
se poate limita doar la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti favorabile întrucât
simpla recunoaştere a dreptului sau obligarea debitorului de a restabili dreptul
încălcat ori contestat nu este, adeseori suficientă14.
Astfel, executarea silită poate fi definită ca fiind „procedura prin
mijlocirea căreia debitorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre
judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, constrânge cu concursul
organelor de stat competente, pe debitorul său, care nu-şi execută de bună voie
obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce la îndeplinire, în
mod silit”15.
Întrucât, în masa titlurilor executorii ponderea cea mai mare revine
titlurilor constituie prin hotărâri judecătoreşti, legislaţia a consacrat
procedura execuţională ca parte a procesului civil. Imperativul de a integra
procesului civil faza executării rezidă din însăşi raţiunea de a fi a acţiunii civile,
care tinde să asigure realizarea dreptului ca scop şi nu numai obţinerea hotărârii
judecătoreşti care consfinţeşte părţii dreptul dedus judecăţii.
În aceste condiţii, recurgerea la forţa de constrângere a statului pentru
aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse printr-o hotărâre judecătorească
apare ca fiind judicioasă şi necesară atunci când executarea acesteia nu se face
în mod voluntar (art. 3711 C. proc. civ.). Ca formă a constrângerii de stat,
cu legislaţia Europeană, Simpozion de comunicări Ştiinţifice, I.N.I., Bucureşti, 1997; D.
NEGULESCU, Execuţiunea silită. Principiile generale, Vol. I, Tipografia „Guttenberg”,
Bucureşti, 1910. 13 SAVELLY ZILBERSTEIN, VIOREL MIHAI CIOBANU, Tratat de executare silită,
op. cit., p. 23; GABRIEL BOROI, DUMITRU RĂDESCU, Codul de procedură civilă
comentat şi adnotat, Editura All, Bucureşti, 1995, p. 642.14 IOAN LEŞ, op. cit., p. 811.15 FLOREA MĂGUREANU, Drept procesual civil, op. cit., p. 402.
13
executarea realizată prin procedura de executare silită are caracter judiciar,
întrucât se integrează în câmpul acţiunii civile şi prin aceasta operei justiţiei,
funcţiei jurisdicţionale a statului.
Realizarea dreptului pe calea constrângerii are în vedere nu numai
dreptul subiectiv (sau interesul legitim încălcat) dar şi dreptul obiectiv, ordinea
de drept care a fost deopotrivă nesocotită o dată cu atingerea adusă dreptului
subiectiv al titularului16.
Trebuie reţinut că executarea silită nu este însă obligatorie, dar ea este
întotdeauna posibilă, întrucât de ele mai multe ori, debitorul, în faţa unei
hotărâri înzestrate cu forţă executorie şi putere de lucru judecat, conştientizează
justeţea hotărârii date, motiv pentru care ca proceda de bună voie la realizarea
obligaţiei dispuse în sarcina sa.
Dar, întrucât pot exista şi situaţii în care debitorul nu-şi execută voluntar
obligaţiile, legiuitorul a instituit un ansamblu de mijloace procedurale de natură
a face posibilă realizarea efectivă a dreptului în cazurile de opunere ale
debitorului la îndeplinirea obligaţiilor statuate prin hotărârea judecătorească
pronunţată împotriva sa.
Atunci când cel condamnat printr-o hotărâre judecătorească îşi
îndeplineşte de bunăvoie obligaţiile reţinute în sarcina sa de către instanţă, se
realizează o executare voluntară şi orice altă procedură pentru finalizarea
constrângerii devine inutilă; dacă însă partea obligată prin hotărâre nu o
execută de bunăvoie, atunci cealaltă partea - care a avut câştig de cauză - va
putea cere executarea silită, situaţie ce îşi găseşte justificarea în faptul că atâta
vreme cât legea recunoaşte şi garantează persoanelor drepturi subiective şi
interese legitime, ea trebuie să le pună la dispoziţie şi mijlocul legal pentru
realizarea lor. În lipsa constrângerii, realizată ca mijloc legal prin urmărirea
silită a debitorului, dreptul recunoscut printr-o hotărâre trecută în puterea
16 FLOREA MĂGUREANU, Drept procesual civil, op. cit., p. 402.
14
lucrului judecat ar fi o simplă aparenţă, iar hotărârea judecătorească ar deveni
inutilă.
Reţinem astfel, că această fază procedurală - executarea silită - se
caracterizează prin existenţa unor norme procedurale destinate a institui
mijloace eficiente pentru realizarea dispoziţiilor cuprinse într-un titlu
executoriu. Denumirea este consacrată şi în alte legislaţii, în termeni identici
sau asemănători. Astfel, în Franţa, vechiul Cod de procedură civilă consacra
Titlul al VI-lea din Cartea a V-a (intitulată „De l’execution des jugements”)
tocmai regulilor generale privitoare la executarea silită (“Regles generales sur
l’exécution forcée des jugements et actes”)17.
Legea nr. 91-650 din 9 iulie 1991, care a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1993 - noua reglementare procesuală din Franţa - se referă chiar în
primul articol la conceptul de executare forţată sau silită.
Legislaţia provinciei canadiene Quebec se referă şi ea în termeni
expreşi la instituţia executării silite: în acest sens, pot fi date ca exemplu
dispoziţiile cuprinse în Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă din
Quebec, consacrate executării hotărârilor (“Exécution des jugements”). Primul
titlu din această carte a execuţiei voluntare este denumit “De l’exécution
voluntaire”, iar cel de-al doilea titlu este rezervat instituţiei denumite în dreptul
român - executare silită (în dreptul francez: “De l’exécution forcée des
jugements”). În aceeaşi ordine de idei, exemplificăm şi aspecte din Codul de
procedură civilă italian, care consacră Cartea a III-a procedurii de executare
(“Del Prcocesso di executione”). În primul articol din această carte - art. 474
alin. 1 se arată că executarea silită (“esecuzione forzata”) nu poate avea loc
decât în temeiul unui titlu executor (“titulo executivo”).
1.2.2. NATURA JURIDICĂ ŞI SCOPUL EXECUTĂRII SILITE.
17 IOAN LEŞ, op. cit., p. 812.
15
Ori de câte ori titlul executor îl constituie o hotărâre judecătorească,
executarea silită este ultima parte a procesului civil, care începe o dată cu
introducerea cererii de chemare în judecată şi sfârşeşte în momentul în care
hotărârea dată în cauză a fost efectiv executată - moment de obicei marcat prin
încheierea ultimului act de executare prin care, instanţa care a ordonat
urmărirea confirmă sfârşirea executării. Faza de judecată şi cea de executare nu
sunt, deci, rupte una de cealaltă, ci sunt numai două forme ale aceleiaşi
activităţi, fiecare având, totuşi, caractere specifice18.
În literatura juridică mai veche s-a susţinut concepţia potrivit căreia
executarea silită nu ar reprezenta o activitate jurisdicţională, ci doar o simplă
activitate administrativă, situaţie în care activitatea de judecată ar depinde de
funcţia judecătorească iar executarea silită de funcţia executivă19. Potrivit
acestei concepţii, executarea silită ar fi o activitate cu caracter administrativ, în
care rolul instanţei de judecată ar ţine de aşa numitul „imperium„ deosebit de
dreptul de jurisdicţie care s-ar epuiza în momentul în care instanţa a pronunţat
hotărârea în cauza judecată şi prin aceasta s-a dezinvestit.
Problema naţiunii juridice a executării silite nu este una de dată recentă,
ea a format obiect de preocupare atât în doctrina franceză mai veche, cât şi în
literatura română antebelică, aşa cum am arătat.
Astfel în doctrină20 s-a subliniat că “executarea silită nu constituie o
instituţie diferită de acţiunea civilă, ci ea ne apare ca o fază succesivă a
procesului civil pentru obţinerea realizării hotărârii definitive”; astfel că “a
considera executarea silită ca o instituţie distinctă de acţiunea civilă înseamnă
a goli conţinutul acţiunii civile de mijlocul concret de realizare efectivă a
18 CONSTANTIN DRAGOŞ POPA, Executarea silită a creanţelor financiar bugetare,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 75.19 V. CĂDERE, Tratat de procedură civilă, ediţia a II-a, Bucureşti, 1935, p. 463 şi urm.20 GR. PORUMB, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. II, p. 144 şi urm.;
GR. PORUMB, Teoria generală a executării silite şi unele proceduri speciale, op. cit., p.
22 şi urm.
16
drepturilor recunoscute...; ar însemna a lipsi acţiunea civilă de elementul
constrângerii, necesar realizării efective a dreptului recunoscut în cauză ...”.
În acelaşi timp nu se poate ignora faptul că activitatea execuţională are şi
unele componente care se apropie de activitatea executivă şi care prezintă
trăsături particulare faţă de judecata propriu-zisă. Poate acest motiv, a justificat
de fapt, în doctrina mai veche, acreditarea opiniei potrivit căreia executarea
silită ar avea mai degrabă un caracter mixt, atât jurisdicţional, cât şi
administrativ21.
Activitatea desfăşurată de organele de urmărire silită nu poate fi totuşi
identificată, în toate detaliile sale, cu activitatea de judecată22. În primul rând,
este de observat că executarea silită nu se caracterizează prin existenţa unei
instrucţii propriu-zise, materializată în administrarea unor dovezi pentru
stabilirea dreptului urmărit a fi realizat în justiţie. Pe de altă parte, executarea
apare, în principiu, ca o fază ulterioară recunoaşterii judecătoreşti a dreptului
afirmat prin acţiune. Intervenţia instanţei în cursul executării silite este uneori
necesară. Este ceea ce se realizează în mod deosebit în sistemul execuţional
reglementat prin dispoziţiile Codului de procedură civilă.
În unele din procedurile execuţionale reglementate în Codul de
procedură civilă - urmărirea bunurilor imobile, poprirea, următirea veniturilor
unor bunuri şi urmărirea fructelor prinse de rădăcini - executarea se făcea, până
la modificarea acestuia prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, prin
intermediul instanţei. Această împrejurare a justificat exprimarea opiniei
potrivit căreia aceste forme de executare se înfăţişează ca “proceduri
execuţionale judiciare, care se realizează sub forma unui adevărat proces civil,
public şi contradictoriu, în care instanţa decide printr-o hotărâre, supusă
21 V. CĂDERE, op. cit., p. 435.22 I. DELEANU, Tratat de procedură civilă, Vol. III, Editura Servo-Sat, 2000, p. 123.
17
căilor de atac”23.
Totodată, trebuie reţinut că în sistemul actual, executorul judecătoresc
este un organ auxiliar al justiţiei: “lucrează din ordinul acesteia şi sub
controlul ei”24.
În literatura juridică de specialitate se vorbeşte de un adevărat „proces de
execuţie” mai exact execuţia este o fază, în continuarea procesului civil, care
urmează aceleia de judecată25. Ea ţine şi de dreptul de jurisdicţie al instanţei şi
nu este în sistemul codului o activitate exclusiv administrativă. Se consideră26
însă că această caracterizare nu mai poate fi aplicată, în totalitatea ei, executării
silite reglementată prin unele dispoziţii speciale cum este cazul procedurii
execuţionale pentru realizarea creanţelor bugetare, reglementată prin Ordonanţa
Guvernului nr. 62/1996.
Executarea silită de drept comun27, ca urmare a noilor prevederi din
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, se înfăţişează ca o
activitate complexă, cu caracter mixt, în care trebuie distins între latura
jurisdicţională, reprezentată prin activitatea instanţei de executare şi latura
administrativă, constând în activitatea execuţională a executorului
judecătoresc.
Se consideră că acest caracter mixt rezultă în cadrul noii reglementări
prin însăşi condiţia prealabilă, stabilită de art. 374 C. proc. civ.28, care prevede
că nici o hotărâre judecătorească nu se va putea executa dacă nu este investită
23 S. ZILBERSTEIN, V. M. CIOBANU, Drept procesual civil. Executarea silită, vol. II,
op. cit., p. 18.24 Participarea unor organe administrative la executare nu poate conduce la concluzia că
activitatea desfăşurată de acestea are un caracter administrativ - G. BOROI, op. cit., p. 638.25 E. HEROVEANU, Teoria execuţiunii silite, Editura Cioflec, Bucureşti, 1942, p. 7.26 SAVELLY ZILBERSTEIN, VIOREL MIHAI CIOBANU, op. cit., p. 31.27 PAUL PETRESCU, Contestaţia la executarea silită imobiliară, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 2002, p. 22 şi urm.
18
cu formulă executorie prevăzută de art. 269 alin. 2 C. proc. civ., învestire ce se
face de prima instanţă, textul stabilind totuşi că încheierile executorii, hotărârile
executorii provizorii şi alte hotărâri prevăzute de lege se execută fără formulă
executorie.
În completare, art. 372 C. proc. civ. stabileşte că executarea silită se va
efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori a unui alt înscris care,
potrivit legii, constituie titlu executoriu. Hotărârile judecătoreşti şi celelalte
titluri executorii se execută de către executorul judecătoresc din circumscripţia
judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea, iar în cazul urmăririi
bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în
care se află bunurile urmărite. Instanţa de executare este judecătoria în
circumscripţia căreia se va face executarea.
Totodată, acest caracter mixt al executării silite rezultă şi din mecanismul
procedural al pornirii acesteia, respectiv, sesizarea executorului judecătoresc,
sesizare ce implică totodată obligaţia acestuia de a solicita instanţei de
executare încuviinţarea executării, instanţa fiind aceea care, după încuviinţare
prin încheiere data în camera de consiliu, alcătuieşte şi dosarul de executare,
piesă fundamentală în asigurarea legalităţii activităţii execuţionale.
În finalul acestor aspecte se impune astfel a reţine că noile reglementări
execuţionale, consacrate în urma adoptării Ordonanţei de urgenţă nr. 138/2000,
au redus în mod considerabil formalităţile caracteristice procedurii de executare
reglementate în Codul de procedură civilă. Intervenţia instanţei în unele
proceduri execuţionale, cum este cazul popririi şi al urmăririi silite imobiliare, a
fost diminuată în mod considerabil29. Cu toate acestea, instanţa păstrează un rol
important în cadrul executării silite, fiind chemată adeseori să soluţioneze
28 Codul de procedură civilă, cu modificările aduse prin Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 138/2000, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.29 IOAN LEŞ, op. cit., p. 816.
19
diferitele incidente ivite în cursul urmăririi. Astfel, în doctrină30 se consideră că
executarea silită, în prezent, are un caracter mixt administrativ-jurisdicţional,
latura administrativă fiind însă preponderentă.
Executarea silită, după cum rezultă din însăşi denumirea sa31, este
destinată să intervină numai în cazul neexecutării de bunăvoie a măsurilor
dispuse de judecător. În acest fel se poate desprinde ideea că scopul executării
silite este acela de a face posibilă realizarea efectivă a dreptului subiectiv
şi, în cazurile de împotrivire a debitorului, îndeplinirea obligaţiei cuprinse
într-un titlu executoriu.
Neîndeplinirea de bunăvoie a obligaţiei asumate atrage executarea
silită în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se
aduce la îndeplinire prin executare silită, potrivit dispoziţiilor prezentei cărţi,
dacă legea nu prevede altfel32. Executarea silită prezintă o importanţă deosebită
pentru creditor, întrucât reprezintă ultima cale de valorificare a dreptului în caz
de opunere din partea debitorului.
Faza executării silite, prezintă, de altfel, importanţă şi pe planul mai
general al dreptului obiectiv. În acest sens, se impune precizarea că,
constrângerea statală nu intervine doar pentru restabilirea unui drept subiectiv
privat, ci si în scopul salvgardării ordinii de drept; din această optică, instituţia
executării silite prezintă şi un caracter preventiv, deoarece avertizează
participanţii la viaţa juridică despre consecinţele patrimoniale ale neexecutării
obligaţiilor asumate33.30 I. DELEANU, op. cit., p. 123.31 IOAN LEŞ, op. cit. p. 812.32 Noile prevederi privind executarea silită cuprinse în Secţiunea I-a Capitolului I, al Cărţii
a V-a sub titlu „ Scopul şi obiectul executării silite”, pot fi apreciate ca fiind norme inedite -
RAUL PETRESCU, op. cit., p. 30 şi urm.33 GH. DOBRICAN, „Obiectul executării silite şi procedura de executare în cazul
debitorilor regii autonome şi societăţi comerciale”, în Revista Dreptul nr. 2/1994, p. 57;
20
1.3. SPECIFICUL NORMELOR DE PROCEDURĂ CIVILĂ
CARE REGLEMENTEAZĂ EXECUTAREA SILITĂ
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/200034 a adus importante
modificări Codului de procedură civilă, inclusiv Cărţii a V-a a Codului de
procedură civilă, intitulată „Despre executarea silită”.
Capitolul I al Cărţii a V-a, „Despre executarea silită. Dispoziţii
generale”, a fost completat prin Ordonanţa de Urgenţă cu o nouă materie,
intitulată „Scopul şi obiectul executării silite”35. Ordonanţa de Urgenţă nr. 138
din 14/IX/2000, a introdus în Capitolul I al Cărţii a V-a o materie nouă. Sediul
acestei materii se află în art. 3711 şi conţine 8 articole care în ordonanţă sunt
numerotate cu 3711-3718.
Noua reglementare ţine seama de regulile specifice comerţului, cum ar fi
stricta executare a obligaţiilor comerciale, buna-credinţă în executarea
obligaţiilor, precum şi norme referitoare la natura sau calitatea bunurilor,
precum şi norme referitoare la natura sau la calitatea bunurilor ce fac obiectul
actului de comerţ36.
Acest sediu normativ se completează cu un complex de acte normative
de grad diferit: legi, ordonanţe şi hotărâri de guvern, ordine administrative, care
pot fi sistematizate după criteriul raporturilor execuţionale pe care le
Curtea Supremă de Justiţie, secţia contencios administrativ, decizia nr. 586/1993, în
Buletinul Jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie, Culegere de decizii pe anul 1993, p.
396 şi urm..34 Ordonanţa a fost publicată în Monitorul Oficial la 2.X.2000, nr. 479/02.10.2000.35 Capitolul IV al Cărţii a V-a a fost completat cu prevederi specifice „Urmăririi silite
asupra bunurilor imobile”.36 Exemplificativ este articolul 3711‚ care are un caracter inedit. Astfel, este prevăzut că
„obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu se aduce la
îndeplinire de bunăvoie”.
21
reglementează, la care se adaugă tratatele şi convenţiile internaţionale la care
România este parte şi care cuprind norme referitoare la executarea silită37. În
literatura juridică de specialitate38 se face distincţie între următoarele categorii de raporturi juridice execuţionale:
ambele părţi - creditorul şi debitorul - sunt persoane fizice, sau
ambele părţi - creditorul şi debitorul - sunt persoane juridice de drept
privat;
debitorul este o persoană juridică de drept privat, iar debitorul o
persoană
fizică, sau creditorul este o persoană fizică, iar debitorul o persoană
juridică de drept privat;
creditorul este statul sau o persoană juridică de drept public, iar
debitorul este o persoană fizică (pentru o creanţă interesând
patrimoniul public);
creditorul este o persoană fizică sau o persoană juridică de drept
privat, iar debitorul este statul sau o persoană juridică de drept
public;
creditorul este statul, Banca Naţională ori altă bancă comercială într-
un raport bazat pe un contract de credit în cadrul acţiunii de
compensare, iar debitorul este un agent economic, indiferent de
forma de organizare şi forma de proprietate, care a beneficiat de
credit;
creditorul şi debitorul sunt titulari de conturi bancare, raporturile
juridice dintre ei implicând obligaţii de plată de la debitor la
creditor, realizabile prin decontare bancară executorie.
După câmpul de aplicare, general sau restrâns, normele execuţionale
sunt norme generale sau norme speciale. Astfel, Codul de procedură civilă,
37 FLOREA MĂGUREANU, Drept procesual civil, op. cit., p. 406.38SAVELLY ZILBERSTEIN, VIOREL MIHAI CIOBANU, op. cit., p. 28.
22
dreptul comun în materia executării silite, conţine normele generale, iar
diversele acte normative de reglementare specială a unor forme de executare
silită conţin normele speciale, care derogă de la dreptul comun, aşa cum este şi
cazul Ordonanţei nr. 61/2003 privind executarea silită a creanţelor bugetare39.
Ca instituţii ale executării silite, dreptul comun, Cartea a V-a a Codului de
procedură civilă, reglementează şase tipuri de executare silită, prin urmărirea
debitorului asupra banilor, bunurilor mobile şi imobile.
1.4. PARTICIPANŢII LA EXECUTAREA SILITĂ
Întrucât executarea silită poate reprezenta uneori o activitate deosebit de
complexă, participanţii sunt părţile, instanţa de executare, organele de
executare, alte persoane şi organe care participă la realizarea actelor
procedurale pe baza cărora iau naştere, se modifică şi se sting raporturile
procedurale execuţionale40.
Părţile (creditorul şi debitorul) şi organele de executare sunt participanţi
procesuali indispensabili în această fază a procesului civil, însă, la activitatea
de executare silită poate participa şi procurorul, care are legitimare
procesuală în condiţiile determinate de art. 45 C. proc. civ. Nu este exclusă
nici participarea (la executarea silită) a unor terţe persoane, în mod special, a
acelora care se pretind vătămate prin măsurile de urmărire.
În tot timpul executării silite, până la pronunţarea încheierii prin care
instanţa de executare constată îndeplinită executarea, activitatea organului de
executare se află sub controlul de legalitate al instanţei de executare. Acest
control se exercită pe baza sesizării instanţei de executare, pe calea contestaţiei
39 Legea generală sau de drept comun este aceea care se aplică în orice materie şi în toate
cazurile, în afară de cele pentru care legea stabileşte un regim derogatoriu.40 FLOREA MĂGUREANU, Drept procesual civil, op. cit., p. 413; SAVELLY
ZILBERSTEIN, VIOREL MIHAI CIOBANU, op. cit., p. 52.
23
la executare, formulată de parte, procuror sau terţii interesaţi. Prin soluţionarea
contestaţiei la executare, instanţa va restabili dreptul încălcat.
1.4.1. PĂRŢILE LA EXECUTAREA SILITĂ
Părţile în faza executării silite sunt creditorul urmăritor şi debitorul
urmărit41, care pot fi, după caz, persoane fizice sau persoane juridice42.
Dreptul de a solicita declanşarea executării silite aparţine persoanei
căreia i s-a eliberat titlul executoriu, adică persoanei care a câştigat procesul, iar
poartă denumirea de creditor, urmăritor sau chiar creditor urmăritor43.
Creditorul urmăritor (fizică sau juridică) este aşadar, persoana în
favoarea căreia a fost constituit titlul executoriu. Partea obligată prin hotărâre
sau prin alt titlu executoriu şi împotriva căreia urmează să se pornească
executarea poartă denumirea de debitor, datornic sau urmărit.
Nici o dispoziţie procedurală nu împiedică mai mulţi creditori să
acţioneze împotriva aceluiaşi debitor. Coparticiparea procesuală pasivă nu se
poate realiza însă în faza executării silite, căci urmărirea are un caracter
individual, în sensul că ea se răsfrânge, în principiu, numai asupra
patrimoniului debitorului44. Aceasta înseamnă că procedura execuţională va
trebui realizată faţă de fiecare debitor în parte.
Creditorul poate fi reprezentat şi în faza executării silite printr-un
mandatar. Executarea silită poate fi solicitată şi de moştenitorii universali, cu
41 Calitatea de creditor, sau aceea de debitor, pot fi dobândite de oricare dintre părţile
procesului civil, respectiv atât de reclamant, cât şi de pârât.42 GHEORGHE BELEIU, Unele aspecte ale regimului persoanelor juridice după
Revoluţia din Decembrie 1989, Analele Universităţii din Bucureşti, Anul XXXIX, 1990, p.
3 şi urm.43 Coparticiparea procesuală activă se poate realiza şi în faza executării silite.44 S. ZILBERSTEIN, V. M. CIOBANU, Drept procesual civil. Executarea silită, vol. I,
p. 49; G. BOROI, D. RĂDESCU, op. cit., p. 641.
24
titlu universal sau cu titlu particular ai creditorului. Cesionarul unui titlu
executoriu nu poate declanşa urmărirea bunurilor decât după notificarea
prealabilă a debitorului despre cesiunea titlului (art. 1833 C. civ.); în aceeaşi
ordine de idei, se impune precizarea că o astfel de obligaţie revine şi
moştenitorilor creditorului, care trebuie să notifice debitorului despre decesul
creditorului şi de spre calitatea lor de succesori în drepturi ai creditorului.
În acest sens, legea face totuşi unele distincţii, respectiv după cum
executarea s-a declanşat în timpul vieţii debitorului sau ulterior: dacă datornicul
a murit, lăsând numai moştenitori majori, executarea începută asupra bunurilor
sale va continua împotriva acestora după opt zile după ce ei au fost înştiinţaţi în
mod colectiv la ultimul domiciliu al defunctului - art. 397 alin. 1 C. proc. civ.;
în cazul în care printre moştenitori se află şi minori executarea se va suspenda
până la desemnarea reprezentanţilor legali, aşa cum dispune art. 397 alin. 2 C.
proc. civ.
Când executarea s-a declanşat după moartea datornicului, legea dispune
că hotărârile şi titlurile executorii nu se vor putea executa în contra
moştenitorilor, sub pedeapsă de nulitate, decât 8 zile după ce li s-a făcut o
încunoştinţare colectivă a acestor titluri sau hotărâri la domiciliul deschiderii
succesiunii pe numele moştenirii, fără a se arăta numele si calitatea fiecărui
moştenitor45. Din prevederile art. 974 Cod civil rezultă că executarea silită
poate fi promovată şi de către creditorul urmăritorului, pe calea acţiunii oblice.
În cadrul procedurii execuţionale, legea îi recunoaşte creditorului, în
principiu, aceleaşi drepturi ca şi în cursul judecăţii. Totodată, în cadrul acestei
faze procesuale creditorul poate uza de atributele disponibilităţii procesuale,
renunţând la executare, solicitând suspendarea acesteia etc. O particularitate ce
trebuie subliniată, aşa cum se arată în doctrină46, vizează dreptul creditorului de
45 Art. 398 C. proc. civ46 SAVELLY ZILBERSTEIN, VIOREL MIHAI CIOBANU, op. cit., p. 60.
25
a-şi alege bunurile pe care doreşte să le urmărească în cazul executării silite
indirecte, ceea ce implică, în ultimă instanţă, şi alegerea modalităţii de
executare. În exercitarea acestui drept al creditorului există şi unele limite ce
sunt impuse de lege din considerente umanitare sau de protecţie a debitorului.
Astfel, anumite bunuri ale debitorului sunt exceptate de la urmărire sau pot fi
urmărite numai în anumite condiţii. Pe de altă parte, tot ca o expresie a
principiului disponibilităţii, trebuie subliniat că executarea silită se declanşează,
în principiu, numai la cererea expresă a creditorului.
De la această regulă există şi unele excepţii, în sensul că executarea
trebuie ordonată din oficiu de instanţa de fond cum este cazul sumelor datorate
cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, precum şi în cazul
sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin
moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii dacă executarea se face
asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de
debitor47.
Debitorul este persoana împotriva căreia se înfăptuieşte executarea silită.
Întreaga avere mobilă şi imobilă a debitorului poate constitui, în principiu,
obiect al executării silite. Moştenitorii debitorilor pot fi şi ei urmăriţi, întrucât
se subrogă în drepturile autorilor lor. Totuşi unele distincţii se impun a fi
făcute. Astfel, moştenitorii universali şi cu titlu universal răspund cu bunurile
lor de toate datoriile şi sarcinile succesiunii. Pentru a evita o atare răspundere
moştenitorii au posibilitatea de a accepta succesiunea sub beneficiu de inventar,
situaţie în care vor răspunde numai în limita bunurilor culese din moştenire (art.
713 C. civ.). Moştenitorul cu titlu particular va putea fi însă urmărit numai în
legătură cu bunul dobândit şi doar dacă obligaţia a luat naştere în legătură cu
acel bun. Executarea silită poate fi declanşată şi împotriva garanţilor, adică
împotriva acelor persoane care şi-au asumat obligaţia de a garanta datoriile
debitorului.
47 Art. 453 alin. 2 C. proc. civ
26
1.4. 2. INSTANŢA JUDECĂTOREASCĂ.
Ca urmare a modificărilor şi completărilor aduse Codului de procedură
civilă, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, rolul instanţei în cadrul
procedurii execuţionale s-a redus simţitor. Cu toate aceste, există şi unele
aspecte comune privind participarea instanţei de judecată la activitatea de
executare silită.
Astfel, un prim aspect priveşte învestirea cu formulă executorie se face în
toate cazurile de către instanţa de judecată48, întrucât în baza art. 374 alin. 1 C.
proc. civ. nici o hotărâre nu se poate executa dacă nu este învestită cu formula
executorie prevăzută de art. 269 alin. 1 C. proc. civ., cu excepţia încheierilor
executorii, a hotărârilor executorii provizoriu şi în cazul altor hotărâri prevăzute
de lege. Învestirea cu formulă executorie se face, potrivit art. 374 alin. 2 C.
proc. civ., de către prima instanţă. Totodată, instanţa de judecată este cea
competentă să încuviinţeze executarea silită a unui titlu executoriu ( în baza art.
3731 alin. 1 C. proc. civ.)49.
Instanţa de judecată are competenţa de a soluţiona toate incidentele ivite
în cadrul şi în cursul executării silite50 (tot astfel, are rolul de a soluţiona şi
contestaţiile la executare formulate de terţele persoane care se consideră
vătămate prin măsurile de executare silită(.
1.4.3. ORGANELE DE EXECUTARE SILITĂ51
Organele de executare sunt învestite cu autoritate de stat în scopul de a
48 G. BOROI, D. RĂDESCU, op. cit., p. 646.49 Această instanţă poartă denumirea de instanţă de executare.50 IOAN LEŞ, op. cit., p. 820.51 V. PĂTULEA, Particularităţi ale executării silite a hotărârilor judecătoreşti prin care
s-a dispus desfiinţarea construcţiilor nelegal realizate, în Dreptul nr. 9/2000, p. 72 şi urm.
27
impune debitorului urmărit sau unor terţe persoane care deţin bunurile acestuia,
realizarea întocmai a dispoziţiilor cuprinse într-o hotărâre judecătorească sau
într-un alt titlu executoriu52. Organul de executare este un auxiliar important al
justiţiei pentru aducerea la îndeplinire a celor dispuse prin hotărârile executorii
ale instanţelor judecătoreşti53.
În dreptul comparat există soluţii foarte diverse cu privire la organizarea
executării silite. În Franţa şi în prezent executarea hotărârilor se face de către
“les huissier de justice”, dar aceştia acţionează la cererea uneia dintre părţi fapt
pentru care sunt consideraţi “mai degrabă în acea calitate auxiliari ai părţii”.
În dreptul elveţian executarea silită este reglementată prin legislaţia
procesuală cantonală. În anul 1977 mai multe cantoane elveţiene au încheiat un
concordat (RS 276) care reglementează executarea silită într-un canton parte la
acest act. Concordatul cuprinde şi o listă a autorităţilor ce au competenţă în
materie de executare silită. Din acest concordat fac parte în prezent cantoanele
Lucerne, Schwyz, Unterwald-le-Haut, Glaris, Fribourg, Soleure, Schaflhouse,
Bale-Campagne Vaud. În Ouebec, hotărârile judecătoreşti se execută, potrivit
art. 554 alin. 1 C. proc. civ., de către un huissier, un sherif sau de ofiţerii
acestuia din urmă. În sistemul legislaţiei procesuale din St. Lucia hotărârea se
execută numai de şerif. Organe principale de executare silită sunt54:
executorii judecătoreşti, care sunt învestiţi să îndeplinească un
serviciu de interes public;
organele financiare, care asigură executarea silită a creanţelor
bugetare, îndeplinind o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de
stat;
executorii bancari, care sunt învestiţi să îndeplinească orice
52 IOAN LEŞ, op. cit., p. 820.53 FLOREA MĂGUREANU, Drept procesual civil, op. cit., p. 421.54 SAVELLY ZILBERSTEIN, VIOREL MIHAI CIOBANU, op. cit., p. 86.
28
activităţi legale în scopul realizării obligaţiilor stabilite prin titlurile
executorii ce aparţin băncilor;
executorii Oficiului pentru Recuperarea Creanţelor Bancare
(Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare).
Executorul judecătoresc este principalul organ de executare cu
plenitudinea competenţei de executare, în materie civilă. Art. 1 din Legea nr.
188 din 10.XI.200055, prevede, în acest sens, că „executarea silită a
dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii se realizează de către
executorii judecătoreşti, dacă legea nu prevede altfel” . în completare se
stabileşte că executorii judecătoreşti îşi îndeplinesc atribuţiile în circumscripţia
judecătoriei pe lângă care funcţionează, dacă prin lege nu se dispune altfel. De
aici rezultă că regula fundamentală, în această materie, este cantonarea
competenţei teritoriale a executorilor numai la circumscripţia teritorială a
judecătoriei pe lângă care funcţionează56.
1.4.5. Participarea procurorului la activitatea de executare silită
Ministerul Public are şi sarcina de a supraveghea respectarea legii “în
activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri
executorii” ( art. 27 lit. g. din Legea nr. 92/199257). Şi Codul de procedură
civilă se referă la posibilitatea procurorului de a solicita, în condiţii le legii,
punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti58. Procurorul poate pune
concluzii în toate procedurile de executare cu caracter jurisdicţional.
Procurorul poate solicita punerea în executare a hotărârilor pronunţate în 55 Legea a fost publicată în M.Of. Partea I nr. 559/2000, modificată ulterior.56 Regula de competenţă enunţată are un caracter general în sensul că se referă la atribuţiile
determinate în art. 7 din Legea nr. 188/2000.57 Legea pentru organizarea judecătorească, publicată în M. Of., Partea I, nr. 197 din 13
august 1992. 58 IOAN LEŞ, Principii şi instituţii de drept procesual civil, Vol. I., p. 187.
29
favoarea minorilor, persoanelor puse sub interdicţie şi dispăruţilor ori în alte
cazuri prevăzute de lege. De asemenea, procurorul este îndreptăţit să exercite,
în concordantă şi cu dispoziţiile art. 45 C. proc. civ., calea contestaţiei la
executare silită pentru a solicita şi obţine anularea actelor de executare care
contravin unor norme imperative sau sunt de natură să vatăme interesul
minorilor sau al persoanelor lipsite de capacitate. Procurorul poate exercita şi
căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate asupra contestaţiilor la executare.
1.4.5. TERŢELE PERSOANE.
Şi terţele persoane au posibilitatea de a participa la activitatea de
executare silită, participarea lor în această etapă a procesului civil fiind
determinată, de cele mai multe ori, de luarea unor măsuri de natură a le
prejudicia drepturile (de exemplu se dispune urmărirea unor bunuri proprietatea
terţilor etc.). În astfel de cazuri, calea procedurală a participării terţilor la
executarea silită este contestaţia la executare.
Din dispoziţiile art. 563 Cod procedură civilă se desprinde şi o altă formă
de participare a terţilor la executare, care vizează situaţia creditorilor care
intervin în faza executării silite, spre a-şi valorifica drepturile lor de creanţă.
Astfel, terţii (creditorii neurmăritori) pot participa la distribuirea preţului
obţinut prin vânzarea bunurilor debitorului59.
1.5. MODALITĂŢI DE EXECUTARE SILITĂ
Executarea silită poate fi realizată prin următoarele modalităţi:
prin executare silită directă;
şi prin executare silită indirectă.
Este vorba despre o executarea silită directă atunci când creditorul
tinde să obţină realizarea în natură a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei 59 Art. 563 C. proc. civ
30
debitorului, astfel cum aceasta este înscrisă în titlul executoriu, obligaţie de a
face. Această modalitate de executare mai este cunoscută şi sub denumirea de
executare silită în natură. În cazul în care obiectul obligaţiei debitorului îl
constituie un bun determinat, după natura bunului, mobil sau imobil,
executarea silită va fi mobiliară sau imobiliară.
Cadrul normativ se regăseşte în art. 572-5805 din C. proc. civ., unde se
disting procedurile de executare de urmat pentru fiecare din cele două situaţii.
După natura sa obligaţia care are ca obiect un bun determinat, este o obligaţie
de a face, predarea bunului, conţinutul procedurilor de executare silită urmărind
predarea efectivă a bunului câtre creditor. În cazul executării silite directe
imobiliare, executorul judecătoresc este cel de la locul aşezării bunului conform
prevederilor articolului 576 C. proc. civ. Tot în cadrul aceleiaşi modalităţi
există şi executarea silită directă a obligaţiilor de a face sau a nu face ceva care
implică faptul personal al debitorului.
Această obligaţie nu poate fi realizată pe calea constrângerii fizice.
Singura cale de constrângere pentru a determina pe debitor să-şi execute
obligaţia în natură constă în aplicarea daunelor cominatorii, ca o sancţiune
constând în plata unei sume de bani pentru fiecare zi de întârziere până la
executarea obligaţiei în natura sa specifică, sau încuviinţarea de a executa
creditorul obligaţia debitorului, dar pe cheltuiala acestuia.
În cazul în care creditorul, ce are de realizat o creanţă bănească,
urmăreşte să-şi îndestuleze creanţa din sumele obţinute prin valorificarea
bunurilor debitorului, ori a celor pe care debitorul le are de primit de la terţe
persoane, executarea silită este indirectă.
Codul de procedură civilă (care constituie dreptul comun) reglementează
următoarele forme de executare silită indirectă:
urmărirea silită mobiliară (art. 406-449);
poprirea (art. 452-461);
31
urmărirea fructelor prinse de rădăcini (art. 463-470);
urmărirea silită imobiliară (art. 488-571).
decontarea bancară şi predarea silită a bunurilor şi executarea silită a
altor obligaţii de a face sau a nu face.
Alegerea modalităţii concrete în care se va face executarea revine
creditorului, care poate folosi simultan mai multe forme de executare silită
indirectă, deoarece potrivit prevederilor articolelor 1718, 1719 C. civ., dreptul
de gaj general al creditorului este format din întregul patrimoniu al
debitorului60.
În literatura juridică şi în practica de specialitate s-a pus problema dacă
executarea silită în natură poate fi intervertită în executare silită indirectă61.
Răspunsul a fost afirmativ cu următoarea precizare62: când se pune în executare
o hotărâre cu condamnare alternativă, adică o hotărâre în care se constituie în
principal o obligaţie cu executare în natură şi în subsidiar o obligaţie în bani,
trebuie urmărită silit întâi obligaţia în natură şi numai dacă acest lucru este
imposibil sau dacă executarea în natură nu mai foloseşte debitorului, acesta va
putea solicita executarea silită indirectă, adică executarea prin echivalent. Dacă
hotărârea a cărei executare se cere nu prevede decât obligaţia executabilă în
natură, dar executarea acesteia a devenit imposibilă, intervertirea executării
poate avea loc numai în urma obţinerii unui nou titlu executoriu, pe calea
revizuirii63, urmată apoi de executarea indirectă64.
60 Ca excepţie, dreptul creditorului de a alege forma de executare indirectă este restrâns de
lege în cazurile expres prevăzute, prin fixarea obligatorie a procedurii de urmat.61 I.C. VURDEA, Intervertirea executării silite directe în executare silită indirectă, în
Revista Română de Drept nr. 10/1974, p. 9 şi urm.; T. jud. Sibiu, dec. civ. nr. 1079/1992 cu
notă de B. Diamant, V. Luncean, în Revista Dreptul nr. 5-6/1994, p. 161 şi urm.62 FLOREA MĂGUREANU, op. cit., p. 412 şi urm.63 Art. 322, pct. 3 C. proc. civ.
32
CAPITOLUL 2
EXECUTAREA CREANŢELOR BUGETARE. PRELIMINARII
2.1. REGLEMENTARE LEGALĂ ŞI SCURT ISTORIC
Până la adoptarea ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 61/2003, în
materia executării silite a creanţelor bugetare îşi găsea aplicabilitatea
Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, care la rândul său, prin art. 116 a abrogat şi
a înlocuit Decretul nr. 221/1960, precum Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.
792/196065.
Spre deosebire însă de aceste ultime acte normative, care aveau în vedere
şi executarea silită a creanţelor băneşti ale fostelor organizaţii socialiste,
Ordonanţa nr. 1 1/1 996 se aplica numai executării creanţelor bugetare. Soluţia
s-a impus, deoarece potrivit art. 41 alin. 2 din Constituţie (din 1991, în forma
nerevizuită în anul 200366) proprietatea privată este ocrotită în mod egal prin
lege, indiferent de titular şi, deci, nu era posibilă o reglementare derogatorie de
la dreptul comun decât în ceea ce priveşte executarea silită vizând ocrotirea
proprietăţii publice67.64 Această soluţie este propusă în sistemul procedural ce a precedat modificarea Codului de
procedură civilă prin Ordonanţa nr. 138/2000.65 Cu toate că Decretul nr. 221/1960 şi H.C.M. nr. 792/1960 au fost abrogate de-abia prin
Ordonanţa nr. 11/1996, câmpul lor de aplicare a fost restrâns de Curtea Constituţională - de
exemplu C.C., decizia nr. 132/1994, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 34 din
15.11.1995), iar în doctrină s-a preconizat înlocuirea acestor reglementări - SAVELLY ZILBERSTEIN, VIOREL MIHAI CIOBANU, op. cit., p. 462.
66 În anul 2003 Constituţia României din anul 1991 a fost revizuită prin Legea nr.
429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin
Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003. Textul Constituţiei din anul
2003 a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie
2003.67 Curtea Constituţională, Decizia nr. 25/1993, în M. Of. al României, Parte I, nr. 81 din 11
33
În legătură cu câmpul de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 11/1996,
în art. 1 se prevedea că se execută potrivit dispoziţiilor sale: creanţele constând
în impozite, taxe, contribuţii, amenzi68 şi alte sume ce reprezintă resurse
financiare publice, potrivit legii69. Creanţele bugetare, în sistemul Ordonanţei
nr. 11/1996, se realizau în primul rând, prin încasare efectivă sau prin alte
modalităţi prevăzute de ordonanţă şi numai când este cazul prin executare
silită.
Fiind vorba de o reglementare specială, dispoziţiile Ordonanţei nr.
11/1996 se completau cu prevederile Codului de procedura civilă, în măsura în
care, ea nu dispune altfel70.
În prezent sediul normativ în materie se regăseşte în dispoziţiile
Ordonanţei Guvernului nr. 61/2003, privind colectarea creanţelor
bugetare71 care a abrogat Ordonanţa Guvernului nr. 11/199672 privind
executarea creanţelor bugetare. Ordonanţa nr. 61/2003, a fost aprobată prin
Legea nr. 79/12.03.2003 (care a operat în acelaşi timp şi unele modificări).
2.2. OBIECTUL COLECTĂRII OBLIGAŢIILOR BUGETARE
mai 1993.68 Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 3775/1998, în Revista Dreptul nr.
7/1998, p. 142.69 L. UNGUR, Stabilirea şi executarea despăgubirilor civile ca urmare a săvârşirii unei
contravenţii, în Revista Dreptul nr. 8/1999, p. 77 şi urm. 70 I. CONDOR, Procedura fiscală, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2000, p. 126.71 Ordonanţa de Urgenţă nr. 61/2002 a fost publicată în Monitorul Oficial al Românie nr.
644 din 30 august 2002.72 Ordonanţa a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Parte I, nr. 23 din 31
ianuarie 1996 şi a fost aprobată şi modificată prin Legea nr. 108/1996 (Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 251 din 17/X/1996), modificată prin O.G. nr. 7/1997 (M. Of., Partea I, nr. 11 din
29.1.1997), apoi modificată şi completată prin O.G. nr. 53/1997 (M. Of., Partea I, nr. 224 din
30.VIII.1997).
34
Ordonanţa nr. 61/2003 are un obiect de reglementare bine
determinat, în sensul că se referă numai la colectarea creanţelor bugetare.
Astfel, constituie obiect al colectării creanţele bugetare provenind din
impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare, precum şi
accesoriile acestora, respectiv dobânzi, penalităţi şi penalităţi de întârziere.
Activitatea de colectare constă în exercitarea funcţiei administrative care
conduce la stingerea creanţelor bugetare şi a creanţelor debitorului,
reprezentând sume de rambursat sau de restituit de la buget.
Stingerea creanţelor bugetare se realizează prin:
plata voluntară efectuată de către debitor;
prin executare silită;
prin alte modalităţi întreprinse de către creditorul bugetar.
Creanţele bugetare se realizează în primul rând prin încasare efectivă sau
prin alte modalităţi prevăzută de ordonanţă şi numai când este cazul prin
executarea silită. Dispoziţiile generale ale Ordonanţei nr. 61/2003 (fiind o
reglementare specială) se completează cu prevederile Codului de procedură
civilă, în măsura în care, ea nu dispune astfel73. În cazul în care asupra acestor
venituri ori bunuri ale debitorului a fost pornită executarea, atât pentru
realizarea titlurilor executării privind creanţele bugetare, cât şi pentru titluri ce
se execută în condiţiile prevăzute de alte dispoziţii legale, întreaga executare se
va face potrivit dispoziţiilor Ordonanţei nr. 61/2003.
Potrivit art. 166 din Ordonanţa nr. 61/2003 (cu privire la aplicarea în
timp a normelor): „executările silite în curs la data intrării ei în vigoare se vor
continua potrivit dispoziţiilor acestuia, iar actele îndeplinite anterior rămân
valabile” (alin. 1). Termenele în curs la data intrării ei în vigoare se socotesc
după normele legale în vigoare la data când au început să curgă74.73 C.D. POPA, op. cit., p. 187.74 Art. 166 alineatul 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2003.
35
2.3. TITLUL DE CREANŢĂ
ŞI PLATA OBLIGAŢIILOR BUGETARE
Potrivit art. 4 din o.G. nr. 61/2003, titlul de creanţă este actul prin care,
potrivit legii, se stabileşte şi se individualizează obligaţia de plată privind
creanţele bugetare, întocmit de organele de specialitate sau de persoanele
împuternicite potrivit legii. Astfel, din aceste prevederi se impune ideea că,
pentru a se putea trece la executarea silită a creanţelor bugetare, trebuie
îndeplinite următoarele condiţii: să existe titlul de creanţă bugetară‚ creanţa
bugetară să fie exigibilă, dreptul statului de a începe executarea silită să nu se fi
prescris75. Distingem în acest sens, mai multe aspecte, în ceea ce priveşte titlul
de creanţă, după cum urmează:
pentru obligaţiile bugetare provenite din impozite, taxe şi contribuţii,
prin actul/documentul de impunere care se emite de către organele
de specialitate pe baza declaraţiilor depuse de contribuabili, sau alte
documente privind materia impozabilă;
declaraţia sau documentul întocmit de plătitor prin care declară
impozitul, taxa, contribuţia ori alte venituri bugetare, în cazul
obligaţiilor bugetare care se stabilesc de către acesta, potrivit legii;
documentul care cuprinde rezultatele controlului ulterior efectuat de
organele abilitate de lege în acest scop pentru diferenţele constatate
între obligaţiile de plată determinate de plătitor şi cele legal datorate,
inclusiv dobânzile şi penalităţile de întârziere, precum şi alte
penalităţi stabilite conform legii cu privire la impozite, taxe,
contribuţii şi alte venituri bugetare;
declaraţia vamală pentru obligaţiile de plată în vamă;
75 SAVELLY ZILBERSTEIN, V.M. CIOBANU, Tratat de executare silită, op. cit., p.
463 şi urm.; CONSTANTIN DRAGOŞ POPA, op. cit., p. 82.
36
documentul de plată sau actul pe care s-au anulat, conform legii,
timbrele mobile fiscale pentru obligaţiile bugetare, reprezentând taxe
pentru prestarea unor servicii sau taxe de timbru;
procesul-verbal de constatare a contravenţiei, întocmit de organul
prevăzut de lege, pentru obligaţiile privind plata amenzilor
contravenţionale;
ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii
instanţei judecătoreşti ori un extras certificat, întocmit în baza
acestor acte în cazul amenzilor, al cheltuielilor judiciare şi al altor
creanţe bugetare stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanţa
judecătorească;
procesul-verbal sau documentul prin care se stabileşte şi se
individualizează suma de plată, pentru obligaţii bugetare
reprezentând dobânzi, penalităţi de întârziere şi penalităţi, stabilite
de organele competente pe baza evidenţelor proprii;
decizia emisă de organul competent în cazul soluţionării unei căi
administrative de atac sau hotărârea judecătorească definitivă şi
irevocabilă prin care se stabileşte obligaţia la plata creanţelor
bugetare;
alte documente emise de organele competente, prin care se constată
şi se individualizează creanţe bugetare76.
Dispoziţiile privind plata obligaţiilor bugetare sunt grupate în art. 6
din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2003, care prevede că plătitor al
obligaţiei bugetare este debitorul sau persoana care, în numele debitorului
său, potrivit legii, are obligaţia de a plăti, de a reţine şi de a plăti, după caz,
impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare (alin. 1 al art. 6 din
O.G. nr. 61/2003).
76 Art. 4 din OG nr. 61/2003.
37
Pentru persoanele juridice cu sediul în România care au sucursale
şi/sau puncte de lucru, plătitor de obligaţii bugetare este persoana juridică, atât
pentru activitatea proprie, cât şi în numele sucursalelor şi/sau punctelor de
lucru (alin. 2 al art. 6 din OG. nr. 61/2003).
Pentru sucursale şi/sau puncte de lucru cu activitate în România, care
aparţin unei persoane juridice cu sediul în străinătate, plătitor de impozite, taxe,
contribuţii, amenzi şi alte venituri bugetare, precum şi accesorii ale acestora
este sucursala şi/sau punctul de lucru, după caz (alin. 3 al art. 6 din OG. nr.
61/2003).
În cazul în care obligaţia bugetară nu a fost achitată de debitor, sunt
obligaţi la plata sumei datorate, după caz, în condiţiile legii, următorii (art. 7
din OG nr. 61/2003 a fost modificat prin Legea nr. 79/2003):
moştenitorul care a acceptat succesiunea debitorului decedat;
cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligaţiile debitorului
supus divizării, fuziunii ori reorganizării judiciare, după caz;
persoana căreia i s-a stabilit răspunderea în conformitate cu
prevederile legale referitoare la faliment;
persoana care îşi asumă obligaţia de plată a debitorului, printr-un
angajament de plată sau printr-un alt act încheiat în formă autentică,
cu asigurarea unei garanţii reale la nivelul obligaţiei de plată77;
alte persoane, în condiţiile legii.
Pentru obligaţiile bugetare restante ale societăţii comerciale debitoare
răspund solidar administratorii sau persoanele care exercită sau au exercitat în
mod legal administrarea societăţii şi care (alin. 3 al art. 7 modificat prin
Legea nr. 79/2003):
au determinat, cu rea-credinţă, acumularea de obligaţii bugetare
restante pe o perioadă de 12 luni consecutive;
77 Litera „e” a acestui alineat a fost abrogată prin Legea nr. 79/2003.
38
au sustras bunurile debitorului de la executarea silită.
Răspunderea asociaţilor şi acţionarilor la societăţile comerciale debitoare
se stabileşte potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare78 (alin. 4 al art. 4 introdus
prin legea nr. 79/2003).
Potrivit art. 22 din OG nr. 61/2003, plata obligaţiilor bugetare se
efectuează şi se face distinct, pe fiecare impozit, taxă, contribuţie sau alte
venituri bugetare, inclusiv dobânzi şi penalităţi de orice fel, în următoarea
ordine:
obligaţii bugetare cu termene de plată în anul curent;
obligaţii bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte
venituri bugetare datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a
anului precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a
acestora;
dobânzi, penalităţi de întârziere şi alte penalităţi aferente obligaţiilor
bugetare prevăzute la punctul anterior;
obligaţii bugetare cu termene de plată viitoare.
Plata obligaţiei bugetare se face prin decontare bancară, mandat
poştal, în numerar sau prin anulare de timbre mobile, la termenele stabilite
potrivit dispoziţiilor legale79.
În cazul plăţilor în numerar obligaţia bugetară se consideră plătită la data
înscrisă în documentul de plată eliberat de organele sau persoanele abilitate ale
creditorilor bugetari. În cazul plăţii efectuate prin decontare bancară sau prin
mandat poştal, pentru obligaţiile bugetare cu termen de plată fix sau stabilit sub
78 Modificată prin Legea nr. 161/2003.79 Ministerul Finanţelor Publice împreună cu Banca Naţională a României stabilesc de
comun acord mijloacele de plată autorizate care vor fi utilizate pentru plata obligaţiilor
bugetare prin decontare bancară.
39
formă de interval, obligaţia bugetară se consideră plătită la data creditării
contului curent general al trezoreriei statului, deschis la Banca Naţională a
României (art. 24 alin. 2 modificat prin legea nr. 79/2003).
Obligaţiile bugetare sunt scadente la termenele prevăzute în actele
normative care le reglementează80. Pentru diferenţele de obligaţii bugetare
stabilite prin actele de control sau obligaţiile bugetare stabilite prin procesul-
verbal de calcul al dobânzilor şi penalităţilor de întârziere pe baza evidenţei pe
plătitori, termenul de plată se stabileşte în funcţie de data comunicării acestora,
astfel:
dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 1-15 din lună,
termenul de plată este până la data de 5 a lunii următoare;
dacă data comunicării este cuprinsă în intervalul 16-31 din lună,
termenul de plată este până la data de 20 a lunii următoare.
Actele de control prin care s-au stabilit diferenţe de obligaţii bugetare
constituie şi înştiinţare de plată de la data semnării lor de către debitor ori de la
data comunicării, după caz.
Exercitarea de către plătitori a căilor de atac la organele competente ale
creditorilor bugetari, cu privire la stabilirea obligaţiilor bugetare, nu suspendă
obligaţia acestora de plată. La cererea debitorului şi ţinând seama de motivele
invocate de acesta, autorităţile administraţiei publice, prin organul competent în
soluţionarea contestaţiilor, vor dispune suspendarea obligaţiei de plată a
creanţelor bugetare, până la soluţionarea contestaţiei, cu constituirea unei
garanţii la nivelul sumei contestate (alin. 3 al art. 10 din OG nr. 61/2003,
modificat prin legea nr. 79/2003).
Garanţia la care se referă alin. 3 al art. 10 poate fi sub formă de scrisoare
de garanţie bancară, gaj ori ipotecă, precum şi orice altă formă de garanţie
80 Pentru obligaţiile bugetare care nu au prevăzute termene scadente conform Ministerul
Finanţelor Publice este abilitat să stabilească aceste termene.
40
prevăzută de lege. Garanţia se restituie sau se ridică, după caz, de către
organele competente numai în cazul în care contestaţia a fost admisă.
Pentru obligaţiile bugetare restante eşalonate sau amânate la plată,
precum şi pentru dobânzile datorate pe perioada eşalonării, respectiv amânării,
termenele de plată se stabilesc în documentul prin care se acordă înlesnirea la
plată81.
2.4 ACCESORIILE CREANŢELOR BUGETARE
Accesoriile creanţelor bugetare fac obiect de reglementare în
Capitolul V, din Ordonanţa nr. 61/2003, respectiv82:
Secţiunea I intitulată „Dobânzi şi penalităţi de întârziere”;
Secţiunea II: „Alte penalităţi”;
Secţiunea III: „Dobânzi pentru sumele de rambursat sau de
restituit de la buget”;
Orice obligaţie bugetară neachitată la scadenţă generează plata unor
dobânzi şi penalităţi pentru fiecare zi de întârziere. În acest sens, art. 12 din OG
nr. 61/2003, modificat prin Legea nr. 79/2003, prevede că pentru neachitarea
la termenul scadent a obligaţiilor bugetare debitorii datorează dobânzi şi
penalităţi de întârziere. Dobânzile şi penalităţile de întârziere datorate
sunt cheltuieli nedeductibile la calculul profitului impozabil.
Dobânzile se calculează calculate pentru fiecare zi de întârziere, până la
data stingerii sumei datorate, inclusiv. În cazul constatării unor diferenţe de
obligaţii bugetare, stabilite de organele competente, calculul majorărilor de
întârziere începe cu ziua imediat următoare scadenţei obligaţiei bugetare la care
81 În cazul în care termenul de plată al obligaţiei bugetare expiră într-o zi nelucrătoare,
acesta se prelungeşte până în ziua lucrătoare imediat următoare.82 Unele dintre dispoziţiile cuprinse în acest titlu au fost modificate prin Legea nr. 79/2003.
41
s-a stabilit diferenţa, până în ziua plăţii inclusiv83.
Pentru diferenţele de obligaţii bugetare, stabilite de organele competente,
dobânzile se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenţei obligaţiei
bugetare, la care s-a stabilit diferenţa, până la data stingerii acesteia inclusiv.
În cazul obligaţiilor bugetare stinse prin compensare, data stingerii este
data înregistrării acestei operaţiuni în conturile corespunzătoare de venituri ale
bugetelor respective de către unităţile de trezorerie şi contabilitate publică.
Dobânzile se datorează şi pe perioada pentru care au fost acordate
amânări sau eşalonări la plata obligaţiilor bugetare restante. Pentru obligaţiile
bugetare stinse prin executare silită dobânzile se calculează până la data
întocmirii procesului-verbal de distribuire. În cazul plăţii preţului în rate
dobânzile se calculează până la data întocmirii procesului-verbal de distribuire
a avansului, iar pentru suma rămasă de plată dobânda este datorată de către
cumpărător.
Pentru debitorii plătitori de impozit pe profit, la care impozitul pe profit
declarat în declaraţia privind impozitul pe profit, întocmită în baza situaţiei
financiare anuale, este mai mic decât impozitul pe profit anual stabilit prin
declaraţiile de impozite şi taxe depuse pentru trimestrul IV, luna decembrie, şi,
după caz, pentru întregul an de impunere, dobânzile se recalculează, începând
cu data de 25 ianuarie a anului următor celui de impunere, asupra soldului
neachitat la această dată din impozitul pe profit declarat, diminuat cu diferenţa
dintre impozitul pe profit anual declarat la 25 ianuarie pentru anul de impunere
şi cel declarat pe baza datelor din situaţia financiară anuală.
Pentru obligaţiile bugetare neplătite la scadenţă de persoane fizice,
reprezentând impozitul pe venitul global, se datorează dobânzi după cum
urmează:
pentru anul fiscal de impunere dobânzile pentru plăţile anticipate
83 Art. 13 din OG nr. 61/2003.
42
neefectuate în termen se calculează până la data plăţii debitului, în
cazul în care acesta este plătit în cursul anului de impunere, şi până
la data de 31 decembrie, pentru plăţile anticipate neachitate până la
finele anului de impunere;
dobânzile pentru sumele neachitate, înscrise în deciziile de plăţi
anticipate cu titlu de impozit pentru anul precedent, se calculează
începând cu data de 1 ianuarie a anului următor până la data stingerii
acestora prin orice modalitate, inclusiv;
în cazul în care impozitul pe venit din decizia de impunere anuală
este inferior sumei datorate cu titlu de plăţi anticipate, dobânzile se
recalculează, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui
de impunere, asupra soldului neachitat din plăţile anticipate la data
de 31 decembrie a anului de impunere, diminuat cu impozitul de
regularizare "de scăzut" rezultat din decizia de impunere anuală.
Nu se datorează dobânzi pentru sumele datorate cu titlu de amenzi,
dobânzi, penalităţi de întârziere, penalităţi de orice fel.
Plata cu întârziere a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii
bugetare, cu excepţia dobânzilor, penalităţilor de orice fel şi a amenzilor, se
sancţionează cu o penalitate de întârziere de 0,5% pentru fiecare lună şi/sau
pentru fiecare fracţiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii
următoare celei în care acestea aveau termen de plată. Penalitatea de întârziere
nu înlătură obligaţia de plată a dobânzilor şi/sau a penalităţilor. Penalitatea de
întârziere se datorează până la data începerii procedurii de executare
silită.
În cazul în care s-au acordat înlesniri la plata obligaţiilor bugetare,
penalitatea de întârziere se datorează până la data intrării în vigoare a
documentului prin care se acordă aceste înlesniri. Nerespectarea înlesnirilor la
plată, aşa cum au fost acordate, conduce la calculul penalităţilor de întârziere de
43
la data încetării valabilităţii acestora. Pentru obligaţiile bugetare ale debitorului
declarat insolvabil dobânzile se calculează până la data încheierii procesului-
verbal de constatare a insolvabilităţii.
Pentru obligaţiile bugetare neplătite la termen atât înainte, cât şi după
deschiderea procedurii de reorganizare judiciară se datorează dobânzi şi
penalităţi de întârziere până la data deschiderii procedurii de faliment, dacă
aceasta a fost declanşată înainte de începerea procedurii de executare silită84.
Nevirarea, în termen de 30 de zile de la data scadenţei, a sumelor
datorate cu titlu de obligaţii bugetare calculate şi reţinute la sursă atrage
sancţionarea cu o penalitate de 10% din aceste sume a celui obligat să facă,
potrivit legii, reţinerea şi virarea sumelor85. Aceeaşi penalitatea se aplică şi
plătitorilor de venituri realizate în România de către persoanele fizice şi
juridice, în cazul în care nu au reţinut impozitul datorat, potrivit legii, de către
aceste persoane.
Pentru sumele de restituit de la buget plătitorii au dreptul la
dobândă după expirarea unui termen de 30 de zile de la data depunerii la
organul competent a cererii de restituire sau compensare, după caz. Această
prevedere este aplicabilă şi în cazul impozitului pe venit86. În cazul în care
cererea de compensare sau restituire, după caz, precum şi documentaţia anexată
84 Nivelul dobânzii se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului
Finanţelor Publice, corelat cu nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, o
dată pe an, în luna decembrie pentru anul următor sau în cursul anului, dacă aceasta se
modifică cu peste 5 puncte procentuale. Cota penalităţilor de întârziere se poate modifica
anual prin legea bugetului de stat (alin. 2 al art. 16 din OG nr. 61/2003, modificat prin Legea
nr. 79/2003).85 Această sancţiune se aplică de către organele competente, o singură dată pentru aceeaşi
sumă reţinută şi nevirată, respectiv nereţinută, iar aceasta nu înlătură obligaţia de plată a
dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere.86 Art. 19 alin. 1 din OG nr. 61/2003, modificat prin legea nr. 79/2003.
44
care stă la baza acesteia, depuse de plătitor, sunt incomplete şi nu îndeplinesc
condiţiile prevăzute de reglementările legale în materie, termenul de 30 de zile
curge de la data prezentării de către acesta a documentaţiei complete (alin. 11 al
art. 19 introdus prin Legea nr. 79/2003).
Pentru sumele de rambursat aferente operaţiunilor efectuate începând cu
data de 1 ianuarie 2003, pentru care, potrivit reglementărilor legale în materie,
nu se face control anticipat, plătitorii au dreptul la dobândă după expirarea unui
termen de 30 de zile de la data depunerii cererii de restituire. Aceste dispoziţii
sunt completate de alin. 4, introdus prin Legea nr. 79/2003 care statuează că:
veniturile din dobânzile, la care ne-am referit anterior (alin. 1 al art. 19) sunt
considerate venituri neimpozabile la calculul profitului impozabil.
2.5. MODALITĂŢI DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR BUGETARE
În Titlul II al Ordonanţei Guvernului nr. 61/2003 (Titlul II cuprinde 5
Capitole în care sunt reglementate: plata, compensarea, înlesniri la plata
obligaţiilor bugetare şi înştiinţarea de plată. Aceste dispoziţii fiind precedate de
un capitol introductiv în care sunt precizate anumite condiţii generale87 privind
stingerea obligaţiilor bugetare), sunt prevăzute modalităţile de stingere a
obligaţiilor bugetare. Modalităţile prin care creanţele bugetare se sting, sunt
următoarele:
prin plată;
prin compensare;
prin executare silită;
prin prescripţie;
87 Obligaţiile de plată datorate de debitori, atât cele principale, cât şi cele accesorii
acestora, cum sunt dobânzile, penalităţile de întârziere şi penalităţile, se calculează şi se
plătesc în lei.
45
prin alte modalităţi.
Ordinea în care debitorii trebuie să plătească obligaţiilor bugetare
(distinct, pe fiecare impozit, taxă, contribuţie sau alte venituri bugetare,
inclusiv dobânzi şi penalităţi de orice fel) este următoarea:
obligaţii bugetare cu termene de plată în anul curent;
obligaţii bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte
venituri bugetare datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a
anului precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a
acestora (lit. b);
dobânzi, penalităţi de întârziere şi alte penalităţi aferente obligaţiilor
bugetare prevăzute anterior (la lit. b);
obligaţii bugetare cu termene de plată viitoare.
Creditorul bugetar va proceda la stingerea obligaţiilor bugetare pe
care le administrează dacă debitorul nu efectuează plata obligaţiilor
bugetare. În acest sens, creditorul bugetar are obligaţia de a-l înştiinţa pe
debitor în termen de 10 zile de la data efectuării stingerii. Plata obligaţiei
bugetare se face prin decontare bancară88, mandat poştal, în numerar sau prin
anulare de timbre mobile, la termenele stabilite potrivit dispoziţiilor legale.
Referitor la data plăţii, reţinem că în cazul plăţilor în numerar
obligaţia bugetară se consideră plătită la data înscrisă în documentul de plată
eliberat de organele sau persoanele abilitate ale creditorilor bugetari
În cazul plăţii efectuate prin decontare bancară sau prin mandat
poştal, pentru obligaţiile bugetare cu termen de plată fix sau stabilit sub formă
de interval, obligaţia bugetară se consideră plătită la data creditării contului
curent general al trezoreriei statului, deschis la Banca Naţională a României.
88 Ministerul Finanţelor Publice împreună cu Banca Naţională a României stabilesc de
comun acord mijloacele de plată autorizate care vor fi utilizate pentru plata obligaţiilor
bugetare prin decontare bancară.
46
Nedecontarea de către unităţile bancare a sumelor cuvenite bugetului, în termen
de 48 de ore de la data debitării contului titularului, atrage pentru banca
prestatoare dobânzi şi penalităţi în favoarea titularului de cont89.
Procedura compensării este reglementată în art. 25, 26 şi 27 din OG.
Nr. 61/2003, Capitolul III intitulat „Compensarea”.
Compensarea reprezintă procedura prin care se sting creanţele
bugetare cu creanţele debitorului, reprezentând sume de rambursat sau de
restituit de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele
părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi cea de debitor al
aceluiaşi buget. Compensarea obligaţiilor bugetare datorate de debitor cu
creanţele acestuia se face de autoritatea competentă, la cererea debitorului, în
termen de 30 de zile sau din oficiu. Compensarea se va efectua cu obligaţii
bugetare datorate aceluiaşi creditor bugetar, indiferent de natura lor. În acest
sens, organul competent va înştiinţa în scris debitorul despre măsura
compensării luate în termen de 7 zile de la data efectuării operaţiunii.
Compensarea operează astfel:
cu obligaţii bugetare cu termene de plată în anul curent;
cu obligaţii bugetare reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte
venituri bugetare datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a
anului precedent, în ordinea vechimii, până la stingerea integrală a
acestora;
cu dobânzi, penalităţi de întârziere şi alte penalităţi aferente
obligaţiilor bugetare;
cu obligaţii bugetare cu termene de plată viitoare, numai la cererea
plătitorului.
Dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 62/2003 se referă şi la acordarea unor înlesniri la plata obligaţiilor bugetare. Astfel, aşa cum prevede art. 28
89 Alin. 3 al alr. 24 introdus prin Legea nr. 79/2003.
47
din Ordonanţa 61/2003, la cererea temeinic justificată a debitorilor, persoane
juridice sau fizice, creditorii bugetari pot acorda pentru obligaţiile restante pe care le administrează90:
eşalonări la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor
obligaţii bugetare;
amânări la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor obligaţii
bugetare;
eşalonări la plata dobânzilor de întârziere şi/sau a penalităţilor de
orice fel;
scutiri sau reduceri de impozite şi taxe, în condiţiile legii;
scutiri sau reduceri de majorări de întârziere şi/sau penalităţi de
întârziere.
Potrivit prescripţiilor art. 29 din OG nr. 61/200391, pentru acordarea înlesnirilor la plată creditorii bugetari vor cere debitorilor constituirea de garanţii92.
Agenţii economici care beneficiază de înlesniri la plata obligaţiilor
bugetare, potrivit dispoziţiilor ordonanţei, nu pot participa la nici o procedură
de privatizare organizată de instituţiile publice implicate sau de agenţii de
privatizare, în vederea cumpărării de acţiuni la alte societăţi comerciale, sau la
achiziţionarea de alte valori mobiliare ori părţi sociale, pe perioada în care
beneficiază de înlesnirile la plată acordate. Înlesnirile la plată se pot acorda atât înaintea începerii executării silite, cât şi în timpul efectuării acesteia.
90 Procedura de stabilire acordare a înlesnirilor de plată se stabileşte prin legi speciale.91 Pentru obligaţiile bugetare datorate şi neachitate după data de 1 ianuarie 2003 garanţia
este de 100% din totalul creanţei pentru care s-a acordat înlesnirea şi poate fi sub formă de
scrisoare de garanţie bancară, gaj ori ipotecă, precum şi orice altă formă de garanţie
prevăzută de lege.92 IOAN CONDOR, Procedura fiscală, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2000, p.
86 şi urm.
48
În cazuri excepţionale, pentru motive temeinice, la propunerea
ordonatorilor principali de credite, prin hotărâre, Guvernul poate aproba
anularea unor categorii de obligaţii bugetare. În situaţiile în care cheltuielile
de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin poştă, sunt mai mari decât
obligaţiile bugetare supuse executării silite, conducătorul organului de
executare poate aproba anularea debitelor respective.
Dacă debitorul nu şi-a plătit obligaţiile bugetare ori acestea nu au fost
stinse în alt mod, organul de executare îi va transmite o înştiinţare de plată, prin care i se notifică acestuia suma datorată93. În termen de 15 zile de la
data comunicării înştiinţării de plată debitorul urmează să îşi plătească
obligaţiile restante sau să facă dovada stingerii acestora. Înştiinţarea de plată reprezintă un act premergător executării silite.
Potrivit art. 137 din OG nr. 61/2003, termenele de prescripţie a dreptului
de a cere executarea silită privind o creanţă bugetară încep la data când, potrivit
legii, se naşte acest drept. Dreptul de a cere executarea silită a creanţelor bugetare se prescrie în termen de 5 ani de la data încheierii anului financiar
în care a luat naştere acest drept. Acest termen se aplică şi creanţelor bugetare
provenind din amenzi contravenţionale. Termenul de prescripţie se suspendă:
în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru suspendarea
termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
în cazurile şi în condiţiile în care suspendarea executării silite este
prevăzută de lege ori a fost dispusă de instanţa judecătorească sau de
alt organ competent;
pe perioada respectării amânării sau eşalonării plăţii obligaţiei
bugetare acordate ca urmare a înlesnirilor la plată dispuse prin lege,
hotărâre a Guvernului ori aprobate de organul competent;
93 Aceste dispoziţii sunt reglementate în Capitolul V din O.G. nr. 61/2003, sub denumirea
de „Înştiinţarea de plată” - respectiv în art. 30.
49
cât timp debitorul, cu rea-credinţă, îşi sustrage veniturile şi bunurile
de la executarea silită;
în alte cazuri prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte întreruperea termenului se prescripţie, reţinem că
acesta intervine în următoarele cazuri:
în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea
termenului de prescripţie a dreptului la acţiune;
pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării
silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a
obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii în orice alt
mod a datoriei;
pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare
silită;
pe data întocmirii, în condiţiile prezentei ordonanţe, a actului de
constatare a insolvabilităţii debitorului;
în alte cazuri prevăzute de lege.
Sumele achitate de debitor în contul unor obligaţii bugetare, după
îndeplinirea termenului de prescripţie, nu se restituie. Dreptul de a cere
compensarea sau restituirea sumelor privind obligaţiile bugetare se prescrie în
termen de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat naştere
dreptul la compensare sau restituire. Dacă organul de executare constată
împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a
creanţelor bugetare, acesta va proceda la încetarea măsurilor de realizare şi la
scăderea acestora din evidenţa analitică pe plătitori. Aşa cum dispune art. 144
din OG nr. 61/2003, la cererea debitorului, se restituie următoarele sume:
cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă;
cele plătite în plus faţă de obligaţia bugetară;
cele plătite ca urmare a unei erori de calcul;
50
cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;
cele de rambursat de la bugetul de stat;
cele stabilite prin hotărâri sau decizii ale organelor jurisdicţionale
sau administrative;
cele rămase după efectuarea distribuirii;
cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din
reţinerile prin poprire, precum şi cauţiunea depusă94.
În cazul restituirii sumelor în valută confiscate, aceasta se realizează
conform legii, în lei la cursul de referinţă al pieţei valutare pentru EURO,
comunicat de B.N.R., de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii
judecătoreşti prin care se dispune restituirea95.
În cazul în care suma de restituit este mai mică decât obligaţiile bugetare
restante ale debitorului, se va efectua compensarea până la concurenţa sumei de
restituit. În cazul în care suma de restituit este mai mare decât suma
reprezentând obligaţii bugetare restante ale debitorului, se va efectua
compensarea până la concurenţa obligaţiilor bugetare restante, diferenţa
rezultată restituindu-se debitorului. Pentru sumele de restituit de la buget
plătitorii au dreptul la dobândă după expirarea unui termen de 30 de zile de la
data depunerii la organul competent a cererii de restituire sau compensare96.
Dobânda se calculează şi se plăteşte numai în lei şi se suportă din acelaşi buget
şi acelaşi venit bugetar din care trebuie să se restituie, să se ramburseze ori să
se compenseze, după caz, sumele solicitate de către plătitori.94 Dacă debitorul înregistrează obligaţii bugetare restante, sumele amintite se vor restitui
numai după efectuarea compensării potrivit prezentei ordonanţe.95 Art. 144 alin. 2 din O.G. n. 61/2003. 96 Pentru sumele de rambursat aferente operaţiunilor efectuate începând cu data de 1
ianuarie 2003, pentru care, potrivit reglementărilor legale în materie, nu se face control
anticipat, plătitorii au dreptul la dobândă după expirarea unui termen de 15 zile de la data
depunerii cererii de rambursare.
51
2.6. MĂSURI ASIGURĂTORII
Creditorul bugetar (măsurile asigurătorii se dispun şi se aduc la
îndeplinire prin procedură administrativă de către creditorii bugetari) poate
dispune prin procedură administrativă, prin decizie motivată:
poprirea asigurătorie asupra veniturilor
şi/sau sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile,
proprietatea debitorului, după caz, oriunde s-ar afla97.
Aceste măsuri asigurătorii se pot dispune de către creditorii bugetari şi
înaintea începerii procedurii de executare silită, atunci când există pericolul ca
debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească
averea/patrimoniul.
Măsurile asigurătorii dispuse, după caz, de către creditorii bugetari,
precum şi cele dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe
competente, se aduc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la
executarea silită, care se aplică în mod corespunzător.
Potrivit legii (art. 35 din O.G. nr. 62/2003), măsurile asigurătorii vor fi
ridicate, prin decizie motivată, de către creditorii bugetari când au încetat
motivele pentru care au fost dispuse. În completare, art. 36 (modificat prin
legea nr. 79/2003) măsurile asigurătorii dispuse atât de creditorii bugetari, cât şi
de instanţele judecătoreşti ori de alte organe competente, dacă nu au fost
desfiinţate în condiţiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite,
fără îndeplinirea altor formalităţi
Dacă s-a înfiinţat sechestrul asigurător asupra bunurilor imobile, un
exemplar al procesului-verbal întocmit de organul de executare se comunică
97 CONSTANTIN DRAGOŞ POPA, op. cit., p. 134.
52
pentru înscriere Biroului de carte funciară98, iar actele de dispoziţie ce ar
interveni ulterior înscrierii sunt lovite de nulitate absolută.
Dacă valoarea bunurilor proprii ale debitorului nu acoperă integral
creanţa bugetară, măsurile asigurătorii pot fi înfiinţate şi asupra bunurilor
deţinute de către debitor în proprietate comună cu terţe persoane, pentru cota-
parte deţinută de acesta (art. 38 din OG nr. 62/2003, modificat prin legea nr.
79/2003)99.
98 Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi
vreun drept asupra imobilului respectiv.99 Împotriva actelor prin care se dispun sau se aduc la îndeplinire măsurile asiguratorii se
poate face contestaţie în conformitate cu prevederile art. 124.
53
CAPITOLUL 3
EXECUTAREA SILITĂ A CREANŢELOR BUGETARE
Executarea silită interveni numai atunci când debitorul nu-şi îndeplineşte
de bunăvoie obligaţiile bugetare datorate. În astfel de cazuri, organele de
executare silită vor proceda la acţiuni de executare silită în vederea stingerii
datoriilor debitorului. Executarea silită se desfăşoară:
până la stingerea creanţelor bugetare înscrise în titlul executoriu;
inclusiv a dobânzilor, penalităţilor de întârziere şi altor penalităţi ori
a altor sume datorate sau acordate potrivit legii prin acesta;
precum şi a cheltuielilor de executare.
În cazul în care prin titlul executoriu sunt prevăzute, după caz, dobânzi,
penalităţi de întârziere, penalităţi sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul
acestora, ele vor fi calculate de către organul de executare şi consemnate într-
un proces-verbal care constituie titlu executoriu.
3. 1. ÎNCEPEREA EXECUTĂRII SILITE. SOMAŢIA
Executarea silită începe prin comunicarea unei somaţii în care i se
notifică debitorului că are obligaţia să efectueze plata sumelor datorate în
termen de 15 zile sau să facă dovada stingerii obligaţiei bugetare, în caz contrar
aplicându-se modalităţile de executare silită. Somaţia este însoţită de o copie
certificată de pe titlul executoriu. Trebuie precizat că somaţia trebuie să
cuprindă:
organul de executare emitent;
datele de identificare ale debitorului;
data emiterii;
numărul dosarului de executare;
suma pentru care se începe executarea silită;
54
termenul în care cel somat urmează să plătească obligaţia prevăzută
în titlul executoriu, precum şi indicarea consecinţelor nerespectării
acesteia;
semnătura şi ştampila organului de executare.
Somaţia este obligatorie şi trebuie comunicată debitorului astfel:
prin poştă, la domiciliul sau la sediul debitorului, după caz, cu scrisoare
recomandată cu confirmare de primire; prin executorii bugetari, potrivit
dispoziţiilor Codului de procedură civilă privind comunicarea citaţiilor şi a
altor acte de procedură; prin prezentarea celui somat şi primirea somaţiei de
către acesta sub semnătură, ca urmare a înştiinţării prin alte mijloace, cum sunt
fax, telefon, e-mail, dacă se asigură transmiterea textului actului şi confirmarea
primirii acestuia.
Dacă debitorii refuză primirea somaţiei sau se constată lipsa oricărei
persoane la domiciliul sau la sediul social declarat al acestora, comunicarea
somaţiei se face prin publicarea unui anunţ în cotidiene locale ori centrale sau
în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, în care se menţionează că a
fost emisă somaţia pe numele debitorului şi că acesta este invitat să plătească în
termen de 15 zile suma datorată100.
Dovada comunicării somaţiei trebuie să fie înscrisă imediat în evidenţele
organului de executare, urmând a fi păstrată la dosarul de executare.
Executarea silită se poate întinde asupra tuturor veniturilor şi
bunurilor proprietate a debitorului101, urmăribile potrivit legii, iar
valorificarea acestora se efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea
creanţelor bugetare şi a cheltuielilor de executare. Prin sechestrul aplicat asupra
100 După publicarea anunţului toate actele întocmite în cadrul procedurii de executare silită
sunt opozabile debitorului.101 Bunurile supuse unui regim special de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege.
55
bunurilor mobile creditorul bugetar dobândeşte un drept de gaj, iar prin cel
aplicat asupra bunurilor imobile creditorul bugetar dobândeşte un drept de
ipotecă102.
Din momentul în care se îndeplineşte condiţia de publicitate prin
înscrierea titlului executoriu la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare
ori în cazul în care bunul se ia în posesie, creditorul bugetar are prioritate faţă
de garanţia reală a celorlalţi creditori urmăritori asupra bunului mobil sau
sumei în cauză. Procedura de executare silită se efectuează din oficiu şi, o
dată începută, se poate suspenda, întrerupe sau poate înceta, aşa cum am arătat.
3.2. TITLUL EXECUTORIU
Executarea silită a creanţelor bugetare poate fi pornită numai în temeiul
unui titlu executoriu emis de organul competent, ori în baza unui alt titlu căruia
legea îi recunoaşte caracterul de titlu executoriu103. Titlul executoriu este emis
de organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are sediul sau
domiciliul debitorul, persoană fizică sau juridică, ori unde acesta este luat în
evidenţă fiscală.
Legea prevede, în mod expres, că titlul executoriu (în care este înscrisă
creanţa bugetară) trebuie să cuprindă următoarele date:
antetul organului emitent;
numele şi prenumele sau denumirea debitorului, codul unic de
înregistrare şi/sau codul numeric personal, domiciliul sau sediul
acestuia, precum şi orice alte date de identificare;
cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate;
102 Dreptul de ipotecă conferă creditorului bugetar în raport cu alţi creditori aceleaşi
drepturi ca şi dreptul de ipotecă reglementat de dispoziţiile dreptului comun.103 SAVELLY ZILBERSTEIN, V. M. CIOBAU, op. cit., p. 477.
56
temeiul legal al puterii executorii a titlului;
data întocmirii titlului, ştampila şi semnătura organului de
executare104.
Pentru debitorii obligaţi în mod solidar la plata creanţelor bugetare se va
întocmi un singur titlu executoriu.
Titlurile executorii emise de alte organe competente, care privesc creanţe
bugetare, se transmit în termen de cel mult 30 de zile de la emitere, spre
executare silită. Dac[titlurile executorii emise de alte organe decât cele
prevăzute la art. 47 alin. 1 (adică de organul de executare competent în a cărui
rază teritorială îşi are sediul sau domiciliul debitorul, persoană fizică sau
juridică, ori unde acesta este luat în evidenţă fiscală) nu cuprind unul dintre
următoarele elemente: numele şi prenumele sau denumirea debitorului, codul
numeric personal, codul unic de înregistrare, domiciliul sau sediul, cuantumul
sumei datorate, temeiul legal, semnătura organului care l-a emis şi dovada
comunicării acestora, organul de executare va restitui de îndată titlurile
executorii organelor emitente105.
3.3. ORGANELE DE EXECUTARE ŞI COMPETENŢE
Măsuri asiguratorii efectuarea procedurii de executare silită a crenţelor
bugetare cade în sarcina creditorii bugetari care administrează creanţele
bugetare, prin organele proprii, centrale sau teritoriale, după caz, ori cele ale
administraţiei publice locale.
Când creanţele bugetare se încasează, se administrează, se contabilizează
104 Art. 47 alin. 2 din O.G. nr. 61/2003.105 În aceleaşi condiţii, trebuie reţinut că dacă titlul executoriu i-a fost transmis spre
executare de către un alt organ, organul de executare îi va confirma primirea, în termen de 30
de zile.
57
şi se utilizează de instituţiile publice, provenite din venituri proprii, precum şi
cele rezultate din raporturi juridice contractuale, procedura de executare şi
măsurile asiguratorii se aduc la îndeplinire prin organele proprii ale acestor
instituţii publice.
Dacă instituţiile publice transmit titluri executorii privind venituri proprii
spre executare silită organelor Ministerului Finanţelor Publice, sumele astfel
realizate se fac venit la bugetul de stat.
În înţelesul legii, executorii bugetari sunt persoanele din cadrul organelor
de executare abilitate să aducă la îndeplinire măsurile asigurătorii şi să
efectueze procedura de executare silită. Executorul bugetar este împuternicit în
faţa debitorului sau a terţilor prin legitimaţie de executor bugetar şi delegaţie în
cauză. În vederea efectuării procedurii de executare silită, competent este
organul de executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile,
coordonarea întregii executări revenind organului în a cărui rază teritorială îşi
are sediul sau domiciliul ori unde este luat în evidenţă fiscală debitorul.
În situaţia în care executarea silită se realizează prin poprire, organul de
executare coordonator poate proceda la aplicarea acestei măsuri de executare
asupra terţului poprit, indiferent de locul unde îşi are sediul sau domiciliul.
Organul de executare care coordonează această activitate poate dispune,
atunci când se constată că există pericolul evident de înstrăinare, substituire sau
de sustragere de la executare silită a bunurilor şi veniturilor urmăribile ale
debitorului, indisponibilizarea şi executarea silită a acestora, indiferent de locul
în care se găsesc bunurile. În acest sens, organul de executare coordonator va
sesiza în scris celelalte organe, comunicându-le titlul executoriu în copie
certificată, situaţia debitorului, contul în care se vor vira sumele încasate,
precum şi orice alte date utile pentru identificarea debitorului şi a bunurilor ori
veniturilor urmăribile.
Pentru creanţele bugetare administrate de autorităţile administraţiei
58
publice locale este competent să efectueze procedura de executare silită organul
de executare în a cărui rază teritorială îşi are sediul sau domiciliul ori este luat
în evidenţă fiscală debitorul, după caz. Când se constată că domiciliul sau
sediul debitorului se află în raza teritorială a altui organ de executare, titlul
executoriu împreună cu dosarul executării vor fi trimise acestuia, înştiinţându-
se, dacă este cazul, organul de la care s-a primit titlul executoriu.
Dacă există mai mulţi debitori obligaţi solidar, organul de executare
coordonator este cel în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul ori
este luat în evidenţă fiscală debitorul despre care există indicii că deţine mai
multe venituri sau bunuri urmăribile. Organul de executare coordonator înscrie
în întregime debitul în evidenţele sale şi ia măsuri de executare silită,
comunicând întregul debit fiecărui organ de executare în a cărui rază teritorială
domiciliază sau îşi au sediul ceilalţi codebitori. Organele de executare sesizate
cărora li s-a comunicat debitul, după înscrierea acestuia într-o evidenţă
nominală, vor lua măsuri de executare silită şi vor comunica organului de
executare coordonator sumele realizate în contul debitorului, în termen de 10
zile de la realizarea acestora.
Dacă organul de executare coordonator, care ţine evidenţa întregului
debit, constată că acesta a fost realizat prin actele de executare silită făcute de
el însuşi şi de celelalte organe sesizate, atunci el este obligat să ceară în scris
acestora din urmă să înceteze de îndată executarea silită. Trebuie să mai
reţinem că organele de executare au obligaţia de a face demersurile necesare
pentru identificarea domiciliului sau sediului debitorului, precum şi a bunurilor
şi veniturilor urmăribile ale acestuia. Dacă debitorul nu este găsit la domiciliul
sau la sediul cunoscut, organul de executare este obligat să solicite organelor de
poliţie să facă cercetări, precum şi să ceară relaţii de la oficiul registrului
comerţului sau de la oricare altă persoană fizică sau juridică ori de la alte
organe competente, în scopul stabilirii locului unde se află debitorul şi al
59
obţinerii oricăror date deţinute în legătură cu acesta.
Potrivit art. 55 din OG nr. 61/2003, modificat prin Legea nr. 79/2003, la
cererea organului de executare băncile, organele de poliţie, instituţiile care
gestionează registre publice sau altele asemenea, alte persoane juridice sau
persoane fizice care exercită profesii libere, desfăşurate în mod independent în
condiţiile legii, sunt obligate să furnizeze de îndată în scris datele şi
informaţiile solicitate, în vederea aplicării procedurii de executare silită,
precum şi pentru luarea altor măsuri privind stingerea creanţelor bugetare, chiar
dacă prin legi speciale se dispune altfel, fără perceperea de taxe, tarife,
comisioane sau alte sume106.
Băncile sunt obligate să comunice administraţiei fiscale datele de
identificare ale conturilor pe care le deschid sau le închid titularii lor, forma
juridică pe care aceştia o au şi domiciliul sau sediul acestora, după caz107.
Această comunicare se va face în primele 5 zile ale fiecărei luni referitor la
conturile deschise sau închise în luna anterioară. Comunicarea va fi adresată
organului fiscal subordonat Ministerului Finanţelor Publice, în a cărui rază
teritorială se află societatea bancară. Ministerul Finanţelor Publice împreună cu
Banca Naţională a României vor elabora proceduri privind transmiterea
informaţiilor arătate anterior, cu posibilitatea centralizării informaţiilor la nivel
naţional şi utilizarea mijloacelor informatice108. Executorii bugetari, în vedere
exercitării atribuţiilor ce le revin, potrivit legii, pentru aplicarea procedurii de
executare silită pot:
să intre în orice incintă de afaceri a debitorului, persoană juridică,
106 Organele de executare sunt obligate să asigure confidenţialitatea informaţiilor primite.107 Aceste informaţii trebuie fi utilizate exclusiv în scopul colectării creanţelor bugetare -
alin. 3, modificat prin Legea nr. 79/2003.108 Totodată, Ministerul Finanţelor Publice, trebuie să transmită, la cererea celorlalţi
creditori bugetari, toate datele deţinute.
60
sau în alte incinte unde acesta îşi păstrează bunurile, în scopul
identificării bunurilor sau valorilor care pot fi executate silit, precum
şi să analizeze evidenţa contabilă a debitorului în scopul identificării
terţilor care datorează sau deţin în păstrare venituri ori bunuri ale
debitorului;
să intre în toate încăperile în care se găsesc bunuri sau valori ale
debitorului, persoană fizică, precum şi să cerceteze toate locurile în
care acesta îşi păstrează bunurile;
să solicite şi să cerceteze orice document sau element material care
poate constitui o probă în determinarea bunurilor proprietate a
debitorului.
Trebuie reţinut că executorul bugetar poate intra în încăperile ce
reprezintă domiciliul sau reşedinţa unei persoane fizice, cu consimţământul
acesteia, iar numai în caz de refuz, organul de executare va cere autorizarea
instanţei judecătoreşti competente potrivit dispoziţiilor Codului de procedură
civilă. Accesul executorului bugetar în locuinţa, în incinta de afaceri sau în
orice altă încăpere a debitorului, persoană fizică sau juridică, se poate efectua
între orele 6,00-20,00109, în orice zi lucrătoare. Executarea începută va putea
continua în aceeaşi zi sau în zilele următoare.
În urma modificărilor aduse art. 59 din O.G. nr. 61/2003, prin Legea nr.
79/2003, se prevede că în absenţa debitorului sau dacă acesta refuză accesul în
oricare dintre încăperile prevăzute de lege, executorul bugetar poate să
pătrundă în acestea în prezenţa unui reprezentant al poliţiei ori al jandarmeriei
sau a altui agent al forţei publice şi a 2 martori majori.
Mai trebuie precizat că pentru fiecare debitor aflat în executare silită se
deschide un dosar de executare care cuprinde toate documentele încheiate în
109 În cazuri temeinic justificate de pericolul înstrăinării unor bunuri, accesul în încăperile
debitorului va avea loc şi la alte ore decât cele menţionate, precum şi în zilele nelucrătoare.
61
cadrul procedurii de executare silită.
Organele de executare pot folosi, oricare dintre modalităţile de executare silită statornicite de prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 61/2003 (aprobată şi modificată, în acelaşi timp prin Legea nr. 79/2003),
respectiv:
executarea silită prin poprire; executarea silită a bunurilor mobile; executarea silită a bunurilor imobile; executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de
rădăcini; executarea silită a unui ansamblu de bunuri.Aceste aspecte urmează să le avem în vedere în continuare, prin
prezentarea în mod distinct a particularităţilor proprii fiecăreia dintre
modalităţile amintite, prin care se poate realiza executarea silită, în domeniul
creanţelor bugetare.
3.4. EXECUTAREA SILITĂ PRIN POPRIRE
Prin procedura popririi sunt supuse executării silite orice sume (urmăribile) care reprezintă (aşa cum rezultă din primul alineat al art. 63 din
O.G. nr. 61/2003):
venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută;
titluri de valoare sau alte bunuri mobile necorporale, deţinute şi/sau
datorate cu orice titlu debitorului de către terţe persoane sau pe care
acestea le vor datora debitorului şi/sau le vor deţine terţii în viitor în
temeiul unor raporturi juridice existente.
Aceste dispoziţii sunt întregite prin Legea nr. 79/2003, prin introducere
unui nou alineat la art. 63 care arată că în cazul sumelor urmăribile care
venituri şi disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, băncile sunt autorizate să
efectueze convertirea în lei a sumelor în valută, fără a fi necesar, în acest sens,
62
consimţământul titularului de cont. Convertirea urmează a fi stabilită la cursul
de schimb afişat de bancă pentru ziua respectivă.
Sumele ce reprezintă venituri băneşti ale debitorului persoană fizică,
realizate ca angajat, pensiile de orice fel, precum şi ajutoarele sau
indemnizaţiile cu destinaţie specială sunt supuse urmăririi numai în condiţiile
prevăzute de Codul de procedură civilă.
Aşa cum rezultă din art. 65 din O.G. nr. 61/2003 (modificat prin legea nr.
79/2003) poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau persoane
juridice se înfiinţează de către organul de executare printr-o adresă care va fi
trimisă prin scrisoare recomandată, cu dovada de primire, terţului poprit,
împreună cu o copie certificată de pe titlul executoriu. Totodată va fi înştiinţat
şi debitorul despre înfiinţarea popririi. În înţelesul legii, poprirea nu este supusă validării. Poprirea înfiinţată anterior, ca măsură asigurătorie, devine
executorie prin comunicarea copiei certificate de pe titlul executoriu, făcută
terţului poprit, şi înştiinţarea despre aceasta a debitorului.
În termen de 5 zile de la primirea comunicării, terţul poprit este obligat
să înştiinţeze organul de executare dacă datorează vreo sumă de bani cu orice
titlu debitorului. Poprirea se consideră înfiinţată la data la care terţul poprit,
prin înştiinţarea trimisă organului de executare, confirmă că datorează sume de
bani debitorului, sau la data expirării termenului de 5 zile. După înfiinţarea
popririi terţul poprit este obligat să facă de îndată reţinerile prevăzute de lege şi
să vireze sumele reţinute în contul indicat de organul de executare, comunicând
totodată în scris despre existenţa altor creditori. Dacă sumele datorate
debitorului sunt poprite de mai mulţi creditori, terţul poprit îi va anunţa în scris
despre aceasta pe creditori şi va proceda la distribuirea sumelor potrivit ordinii
de preferinţă stabilită de lege110.
În vederea stingerii creanţelor bugetare, debitorii deţinători de conturi
bancare pot fi urmăriţi prin decontare bancară, caz în care o dată cu 110 Ordinea de preferinţă este stabilită la art. 118 din O.G. nr. 61/2003.
63
comunicarea somaţiei şi a titlului executoriu, o copie certificată de pe acest titlu
va fi introdusă la banca unde se află deschis contul debitorului. Este necesar a fi
înştiinţat şi debitorul cu privire la această măsură.
În măsura în care este necesar, pentru achitarea sumei datorate la data
sesizării băncii, sumele existente, precum şi cele viitoare provenite din
încasările zilnice în conturile în lei şi în valută sunt indisponibilizate. Din
momentul indisponibilizării, respectiv de la data şi ora primirii adresei de
înfiinţare a popririi asupra disponibilităţilor băneşti, băncile nu vor proceda la
decontarea documentelor de plată primite, respectiv la debitarea conturilor
debitorilor, şi nu vor accepta alte plăţi din conturile acestora până la achitarea
integrală a obligaţiilor bugetare, cu excepţia sumelor necesare plăţii drepturilor
salariale.
Dacă debitorul face plata în termenul prevăzut în somaţie, organul de
executare va înştiinţa de îndată în scris băncile pentru sistarea totală sau
parţială a indisponibilizării conturilor şi reţinerilor. În cazul în care titlurile
executorii nu pot fi onorate în aceeaşi zi, băncile vor urmări executarea acestora
din încasările zilnice realizate în contul debitorului. Băncile supuse regimului
de supraveghere specială sau de administrare specială şi care efectuează plăţile
dispuse în limita încasărilor vor deconta zilnic cu prioritate sumele
reprezentând obligaţiile bugetare cuprinse în ordinele de plată emise de debitori
şi/sau creanţe bugetare cuprinse în dispoziţiile de încasare emise de organele de
executare.
Dacă terţul poprit înştiinţează organul de executare că nu datorează vreo
sumă de bani debitorului urmărit, precum şi în cazul în care invocă alte
neregularităţi în legătură cu drepturile şi obligaţiile părţilor privind înfiinţarea
popririi, instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau
sediul terţului poprit, la cererea organului de executare ori a altei părţi
64
interesate, pe baza probelor administrate, va pronunţa menţinerea sau
desfiinţarea popririi.
Judecarea contestaţiei se face de urgenţă şi cu precădere (art. 68 alin.
2 din O.G. nr. 61/2003 a fost modificat prin Legea nr. 79/2003). Pe baza
hotărârii de menţinere a popririi, care constituie titlu executoriu, organul de
executare poate începe executarea silită a terţului poprit. Dacă popririle
înfiinţate de organul de executare generează imposibilitatea debitorului de a-şi
continua activitatea economică, cu consecinţe sociale deosebite, creditorul
bugetar poate dispune, la cererea debitorului şi ţinând seama de motivele
invocate de acesta, suspendarea temporară, totală sau parţială a executării silite
prin decontare bancară111.
3.6. EXECUTAREA SILITĂ A BUNURILOR MOBILE
Executarea silită a bunurilor mobile este reglementată de art. 70 şi urm.
din O.G. nr. 61/2003. în virtutea acestui act normativ, „executarea silită a
bunurilor mobile ale debitorului se face prin sechestrarea şi valorificarea
acestora”, în temeiul unui titlu executoriu, chiar dacă acestea se află la un terţ.
Terţul nu se poate opune sechestrării unui bun al debitorului invocând un drept
de gaj ori un privilegiu pe care îl are asupra bunurilor.
Sunt supuse executării silite orice bunuri mobile ale debitorului, cu
unele excepţii prevăzute de lege. Dacă există o sechestrare anterioară asupra
bunurile mobile, atunci nu mai este necesară o nouă sechestrare. În vederea
asigurării măsurii, la începerea executării silite, executorul bugetar este obligat
să verifice dacă bunurile care fac obiectul executării se găsesc la locul aplicării
sechestrului şi dacă nu au fost substituite sau degradate, precum şi să
sechestreze alte bunuri ale debitorului, în cazul în care cele găsite la verificare
nu sunt suficiente pentru stingerea creanţei.111 O dată cu cererea de suspendare debitorul va indica bunurile libere de orice sarcini,
oferite în vederea sechestrării sau alte garanţii legale.
65
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 71 din O.G. nr. 61/2003, nu pot fi
supuse executării silite, fiind necesare vieţii şi muncii debitorului
(persoană fizică), precum şi familiei sale, următoarele bunuri (alin. 1):
bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi la
formarea profesională, precum şi cele strict necesare exercitării
profesiei sau a altei ocupaţii cu caracter permanent, inclusiv cele
necesare desfăşurării activităţii agricole, cum sunt uneltele,
seminţele, îngrăşămintele, furajele şi animalele de producţie şi de
lucru;
bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi
familiei sale, precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai
multe de acelaşi fel;
alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 2 luni, iar
dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele strict
necesare până la noua recoltă;
combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încălzit şi
pentru prepararea hranei, socotit pentru 3 luni de iarnă;
obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate îngrijirii
persoanelor bolnave;
bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.
În completare, alin. 2 al art. 71, din acelaşi act normativ instituie regula
că nu sunt exceptate de la executare silită bunurile debitorului persoană fizică
necesare desfăşurării activităţii de comerţ. Executorul bugetar care aplică
sechestrul trebuie să încheie un proces-verbal de sechestru112, care trebuie
să cuprindă: denumirea organului de executare; indicarea locului, a datei şi a
orei când s-a făcut sechestrul; numele şi prenumele executorului bugetar care
aplică sechestrul, numărul legitimaţiei şi al delegaţiei; numărul dosarului de
112 Art. 72 alin. 2 din OG nr. 61/2003.
66
executare, data şi numărul de înregistrare a somaţiei, precum şi titlul executoriu
în baza căruia se face executarea silită; temeiul legal în baza căruia se face
executarea silită; sumele datorate pentru a căror executare se aplică sechestrul,
inclusiv cele reprezentând dobânzi, penalităţi şi penalităţi de întârziere,
menţionându-se şi cota acestora, precum şi actul normativ în baza căruia a fost
stabilită obligaţia de plată; numele, prenumele şi domiciliul debitorului
persoană fizică ori, în lipsa acestuia, ale persoanei majore ce locuieşte
împreună cu debitorul sau denumirea şi sediul debitorului, numele, prenumele
şi domiciliul altor persoane majore care au fost de faţă la aplicarea sechestrului,
precum şi alte elemente de identificare a acestor persoane; descrierea bunurilor
mobile sechestrate şi indicarea valorii estimative a fiecăruia, după aprecierea
executorului bugetar, pentru identificarea şi individualizarea acestora,
menţionându-se starea de uzură şi eventualele semne particulare ale fiecărui
bun, precum şi dacă s-au luat măsuri spre neschimbare, cum sunt punerea de
sigilii, custodia ori ridicarea de la locul unde se află, sau de administrare ori
conservare a acestora, după caz; menţiunea că evaluarea se va face înaintea
începerii procedurii de valorificare, în cazul în care executorul bugetar nu a
putut evalua bunul deoarece acesta necesită cunoştinţe de specialitate;
menţiunea făcută de debitor privind existenţa sau inexistenţa unui drept de gaj,
ipotecă ori privilegiu, după caz, constituit în favoarea unei alte persoane pentru
bunurile sechestrate; numele, prenumele şi adresa persoanei căreia i s-au lăsat
bunurile, precum şi locul de depozitare a acestora, după caz; eventualele
obiecţii făcute de persoanele de faţă la aplicarea sechestrului; menţiunea că, în
cazul în care în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-verbal de
sechestru debitorul nu plăteşte obligaţiile bugetare, se va trece la valorificarea
bunurilor sechestrate; semnătura executorului bugetar care a aplicat sechestrul
67
şi a tuturor persoanelor care au fost de faţă la sechestrare113.
Câte un exemplar al procesului-verbal de sechestru se predă debitorului
sub semnătură sau i se comunică la domiciliul ori sediul acestuia, precum şi,
atunci când este cazul, custodelui, acesta din urmă semnând cu menţiunea de
primire a bunurilor în păstrare.
Odată cu întocmirea procesului-verbal de sechestru bunurile sechestrate
sunt indisponibilizate. Pe timpul cât durează executarea silită debitorul nu
poate dispune de aceste bunuri decât cu aprobarea dată de organul competent;
în caz contrar, cel vinovat de nerespectarea acestei interdicţii, va răspunde
potrivit legii. Actele de dispoziţie care ar interveni ulterior indisponibilizării
sunt lovite de nulitate absolută.
Bunurile mobile sechestrate vor putea fi lăsate în custodia debitorului, a
creditorului sau a altei persoane desemnate de organul de executare sau de
executorul bugetar, după caz, ori vor fi ridicate şi depozitate de către acesta. În
cazul în care bunurile sunt lăsate în custodia debitorului sau a altei persoane
desemnate conform legii şi când se constată că există pericol de substituire sau
de degradare, executorul bugetar poate aplica sigiliul asupra bunurilor.
Dacă bunurile sechestrate constau în sume de bani în lei sau în valută,
titluri de valoare, obiecte din metale preţioase, pietre preţioase, obiecte de artă,
colecţii de valoare, acestea se ridică şi se depun, cel târziu a doua zi lucrătoare,
la unităţile specializate. Persoana care primeşte bunurile în custodie trebuie să
semneze procesul-verbal de sechestru. În situaţia în care custodele este o altă
persoană decât debitorul sau creditorul, organul de executare îi va stabili
acestuia o remuneraţie ţinând seama de activitatea depusă.
În cazurile în care nu au fost luate măsuri asigurătorii pentru realizarea
integrală a creanţei bugetare şi la începerea executării silite se constată că există
113 Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau nu vrea să semneze, executorul bugetar
va menţiona această împrejurare.
68
pericolul evident de înstrăinare, substituire sau sustragere de la urmărire a
bunurilor urmăribile ale debitorului, sechestrarea lor va fi aplicată o dată cu
comunicarea somaţiei. În vederea valorificării organul de executare este obligat
să verifice dacă bunurile sechestrate se găsesc la locul menţionat în procesul-
verbal de sechestru, precum şi dacă nu au fost substituite sau degradate.
Atunci când bunurile sechestrate găsite cu ocazia verificării nu sunt
suficiente pentru realizarea creanţei bugetare, organul de executare este obligat
să verifice dacă bunurile sechestrate se găsesc la locul menţionat în procesul-
verbal de sechestru, precum şi dacă nu au fost substituite sau degradate. Când
bunurile sechestrate găsite cu ocazia verificării nu sunt suficiente pentru
realizarea creanţei bugetare, organul de executare va face investigaţiile
necesare pentru identificarea şi urmărirea altor bunuri ale debitorului.
În cazul în care se constată că bunurile nu se găsesc la locul menţionat în
procesul-verbal de sechestru, au fost substituite sau degradate, executorul
bugetar încheie un proces-verbal de constatare. Dacă se sechestrează şi bunuri
gajate pentru garantarea creanţelor altor creditori, organul de executare le va
trimite şi acestora câte un exemplar din procesul-verbal de sechestru.
Executorul bugetar care constată că bunurile fac obiectul unui sechestru
anterior va consemna aceasta în procesul-verbal, la care va anexa o copie de pe
procesele-verbale de sechestru respective. Prin acelaşi proces-verbal va declara
sechestrate, când este necesar, şi alte bunuri pe care le va identifica. Bunurile
înscrise în procesele-verbale de sechestru încheiate anterior se consideră
sechestrate şi în cadrul noii executări silite. Dacă executorul bugetar constată că
în legătură cu bunurile sechestrate s-au săvârşit fapte care pot constitui
infracţiuni, va consemna aceasta în procesul-verbal de sechestru şi va sesiza de
îndată organele de urmărire penală competente.
3.6. EXECUTAREA SILITĂ A BUNURILOR IMOBILE
69
În înţelesul art. 79 alin. 1 din O.G. nr. 61/2003, sunt supuse executării
silite bunurile imobile proprietate a debitorului; executarea silită imobiliară se
întinde de plin drept şi asupra bunurilor accesorii bunului imobil, prevăzute de
Codul civil, care nu pot fi urmărite decât o dată cu imobilul (alin. 2 art. 79). În
situaţia în care debitorul este o persoană fizică, legea prevede că spaţiul minim
locuit de acesta şi familia sa nu poate fi supus executării silite. Totuşi, ca o
excepţie de la cele amintite, legea arată că, prevederile enunţate anterior nu
devin aplicabile în cazurile în care executarea silită se face pentru stingerea
creanţelor bugetare rezultate din săvârşirea de infracţiuni, precum şi în cazul
stabilirii răspunderii asociaţilor şi/sau administratorilor societăţilor comerciale
debitoare. Executorul bugetar care aplică sechestrul încheie un proces-
verbal de sechestru. Sechestrul aplicat constituie ipotecă legală. Pentru
bunurile imobile sechestrate organul de executare care a instituit sechestrul va
solicita de îndată Biroului de carte funciară efectuarea inscripţiei ipotecare,
anexând un exemplar al procesului-verbal de sechestru. Biroul de carte funciară
va comunica organelor de executare, la cererea acestora, celelalte drepturi reale
şi sarcini care grevează imobilul urmărit, precum şi titularii acestora, care vor fi
înştiinţaţi de către organul de executare şi chemaţi la termenele fixate pentru
vânzarea bunului imobil şi distribuirea preţului.
La întocmirea procesului-verbal de sechestru şi în tot cursul executării
silite organul de executare poate numi un administrator-sechestru, dacă această
măsură este necesară pentru administrarea imobilului urmărit, a chiriilor, a
arendei şi a altor venituri obţinute din administrarea acestuia, inclusiv pentru
apărarea în litigii privind imobilul respectiv. Poate fi numit administrator-
sechestru creditorul; debitorul; ori altă persoană fizică sau juridică.
Administratorul-sechestru va consemna veniturile la unităţile abilitate şi
va depune recipisa la organul de executare. Când administrator-sechestru este
numită o altă persoană decât creditorul sau debitorul, organul de executare îi va
70
fixa o remuneraţie ţinând seama de activitatea depusă. După primirea
procesului-verbal de sechestru, debitorul poate solicita organului de executare,
în termen de 15 zile de la comunicare, să îi aprobe ca plata integrală a obligaţiei
bugetare, inclusiv cheltuielile de executare, să se facă din veniturile bunului
imobil urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni. De la
data aprobării cererii debitorului executarea silită începută asupra bunului
imobil se suspendă. Pentru motive temeinice organul de executare poate relua
executarea silită imobiliară înainte de expirarea termenului de 6 luni.
3.7. EXECUTAREA SILITĂ A FRUCTELOR NECULESEŞI A RECOLTELOR PRINSE DE RĂDĂCINI114
Executarea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini,
care sunt ale debitorului, se efectuează în acelaşi fel cu prevederile referitoare
la bunurile imobile; iar pentru executarea silită a recoltelor şi fructelor culese
sunt aplicabile prevederile legale privind bunurile mobile. Pentru aceste
situaţii, organul de executare va hotărî, după caz, valorificarea fructelor
neculese sau a recoltelor aşa cum sunt prinse de rădăcini sau după ce vor fi
culese.
3.8. EXECUTAREA SILITĂ A UNUI ANSAMBLU DE BUNURI115
Bunurile mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului pot fi
valorificate în ansamblu dacă organul de executare apreciază că astfel acestea
pot fi vândute mai rapid ori în condiţii mai avantajoase. Pentru executarea silită
a acestor bunuri organul de executare va proceda la sechestrarea acestora116.114 Aceste aspecte sunt reglementate în Secţiunea a 4-a intitulată „Executarea silită a
fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini”, respectiv art. 88 şi 89 din O.G. nr.
61/2003.115 Art. 90 şi 91 din O.G . nr. 61/2003, cuprinse în Secţiunea a V-a din acest act normativ
denumită „Executarea silită a unui ansamblu de bunuri”.116 Prevederile art. 70-89 privind executarea silită asupra bunurilor mobile şi imobile,
precum şi ale art. 111 privind vânzarea bunurilor imobile cu plata preţului în rate, se aplică
71
3.9. VALORIFICAREA BUNURILOR MOBILE
ŞI IMOBILE. ELIBERAREA ŞI DISTRIBUIREA SUMELOR
REALIZATE PRIN EXECUTAREA SILITĂ
Legea dispune că în cazul în care obligaţia bugetară nu este plătită în
termen de 15 zile de la data încheierii procesului-verbal de sechestru, se va
proceda la valorificarea bunurilor sechestrate, cu excepţia situaţiilor în care,
potrivit legii, instanţa judecătorească a dispus desfiinţarea sechestrului,
suspendarea sau amânarea executării.
Art. 93 alin. 2 (din O.G. nr. 61/2003, modificat prin legea nr. 79/2003),
prevede că înaintea valorificării bunurilor acestea vor fi evaluate, situaţie în
care organul de executare va apela la organe şi persoane de specialitate, a căror
selectare nu este supusă reglementărilor privind achiziţiile publice şi care sunt
obligate să îşi îndeplinească atribuţiile ce le revin în acest sens. Ca urmare a
introducerii alin. 21 prin Legea nr. 79/2003, aceste dispoziţii sunt completate, în
sensul că, organul de executare trebuie să actualizeze preţul de evaluare, în
funcţie de rata inflaţiei. Totodată, organul de executare va proceda la o nouă
evaluare, atunci când consideră că această măsură se impune.
Valorificarea bunurilor sau a unui ansamblu de bunuri mobile şi/sau
imobile se face prin (aşa cum dispune art. 94 din OG nr. 61/2003, modificat
prin Legea nr. 79/2003):
înţelegerea părţilor;
vânzare directă;
prin vânzare la licitaţie publică;
vânzare în regim de consignaţie, numai în cazul bunurilor
mobile;
în mod corespunzător.
72
alte modalităţi admise de lege, inclusiv valorificarea bunurilor
prin case de licitaţii, agenţii imobiliare sau societăţi de brokeraj.
Vânzarea se poate face de îndată după sechestrarea bunurilor, dacă
acestea sunt supuse pericolului degradării sau alterării. Dacă din cauza unei
contestaţii sau a unei învoieli între părţi data, locul sau ora vânzării directe sau
la licitaţie a fost schimbată de organul de executare, se vor face alte publicaţii şi
anunţuri.
Valorificarea bunurilor potrivit înţelegerii părţilor se realizează de
debitorul însuşi, cu acordul organului de executare, astfel încât să se asigure o
recuperare corespunzătoare a creanţelor bugetare. Debitorul este obligat să
prezinte, în scris, organului de executare propunerile ce i s-au făcut şi nivelul
de acoperire a creanţelor bugetare, indicând numele şi adresa potenţialului
cumpărător, precum şi termenul în care acesta din urmă va achita preţul propus
(art. 95 din OG nr. 61/2003, modificat prin Legea nr. 79/2003).
Preţul propus de cumpărător nu poate fi mai mic decât preţul de evaluare.
Organul de executare, după analiza propunerilor va comunica aprobarea
indicând termenul şi contul bugetar în care preţul bunului va fi virat de
cumpărător. Valorificarea bunurilor prin vânzare directă se poate realiza
în următoarele cazuri:
pentru bunurile supuse pericolului degradării sau alterării;
înaintea începerii procedurii de valorificare prin licitaţie, dacă se
recuperează integral creanţa bugetară;
pe parcursul procedurii de valorificare prin licitaţie sau după
finalizarea ei, dacă bunul nu a fost vândut şi o persoană oferă cel
puţin preţul de evaluare.
Vânzarea directă se realizează prin încheierea unui proces-verbal care
constituie titlu de proprietate, iar dacă organul de executare înregistrează mai
multe cereri, va vinde bunul persoanei care oferă cel mai mare preţ faţă de
73
preţul de evaluare.
Pentru valorificarea bunurilor sechestrate prin vânzare la licitaţie,
organul de executare este obligat să efectueze publicitatea vânzării cu cel puţin
10 zile înainte de data fixată pentru desfăşurarea licitaţiei.
Publicitatea vânzării se realizează prin afişarea anunţului privind
vânzarea la sediul organului de executare, al primăriei în a cărei rază teritorială
se află bunurile sechestrate, la sediul şi domiciliul debitorului, la locul vânzării,
dacă acesta este altul decât cel unde se află bunurile sechestrate, pe imobilul
scos la vânzare, în cazul vânzării bunurilor imobile şi prin anunţuri într-un
cotidian naţional de largă circulaţie, într-un cotidian local, în pagina de
Internet, după caz, în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, precum şi
prin alte modalităţi prevăzute de lege. Vor fi înştiinţaţi despre data, ora şi locul
licitaţiei şi debitorul, custodele, administratorul-sechestru, precum şi titularii
drepturilor reale şi ai sarcinilor care grevează bunul urmărit (art. 97 alin. 2 şi 3
din O.G. nr. 61/2003, modificate prin Legea nr. 79/2003).
Anunţul privind vânzarea trebuie să cuprindă: denumirea şi sediul
organului de executare; numărul dosarului de executare; numele şi domiciliul
ori, după caz, denumirea şi sediul debitorului; bunurile care se oferă spre
vânzare şi descrierea lor sumară; preţul de evaluare ori preţul de pornire al
licitaţiei, în cazul vânzării la licitaţie, pentru fiecare bun oferit spre vânzare;
indicarea, dacă este cazul, a drepturilor reale şi a privilegiilor care grevează
bunurile; data, ora şi locul vânzării; invitaţia, pentru toţi cei care pretind vreun
drept asupra bunurilor, să înştiinţeze despre aceasta organul de executare
înainte de data stabilită pentru vânzare; invitaţia către toţi cei interesaţi în
cumpărarea bunurilor să se prezinte la termenul de vânzare la locul fixat în
acest scop şi până la acel termen să prezinte oferte de cumpărare; menţiunea că
ofertanţii sunt obligaţi să depună, în cazul vânzării prin licitaţie, până la
termenul de vânzare, o taxă de participare reprezentând 10% din preţul de
74
pornire al licitaţiei; data afişării publicaţiei de vânzare; semnătura executorului
bugetar şi ştampila organului de executare. Licitaţia se ţine la locul unde se află
bunurile sechestrate sau la locul stabilit de organul de executare. Debitorul este
obligat să permită ţinerea licitaţiei în spaţiile pe care le deţine, dacă sunt
adecvate acestui scop. La termenele fixate pentru ţinerea licitaţiei executorul
bugetar va da citire mai întâi anunţului de vânzare şi apoi ofertelor scrise
primite.
Dacă la prima licitaţie nu s-au prezentat ofertanţi sau nu s-a obţinut cel
puţin preţul de pornire al licitaţiei, organul de executare va fixa un termen în
cel mult 30 de zile, în vederea ţinerii celei de a doua licitaţii. Dacă nu s-a
obţinut preţul de pornire nici la a doua licitaţie ori nu s-au prezentat ofertanţi,
organul de executare va fixa un termen în cel mult 30 de zile, în vederea ţinerii
celei de a treia licitaţii. La a treia licitaţie creditorii urmăritori sau intervenienţi
nu pot să adjudece bunurile oferite spre vânzare la un preţ mai mic de 55% din
preţul de evaluare. Pentru fiecare termen de licitaţie se va face o nouă
publicitate a vânzării. După licitarea fiecărui bun se va întocmi un proces-
verbal privind desfăşurarea şi rezultatul licitaţiei117.
În ceea ce priveşte eliberarea şi distribuirea sumelor realizate prin
executarea silită, de asemenea, trebuie făcute mai multe precizări. Astfel, în
primul rând trebuie reţinut că suma realizată după începerea executării silite
reprezintă totalitatea sumelor încasate după emiterea somaţiei.
Creanţele bugetare înscrise în titlul executoriu se sting cu sumele
realizate în ordinea vechimii, mai întâi creanţa principală şi apoi accesoriile
acesteia. Dacă suma ce reprezintă atât creanţa bugetară, cât şi cheltuielile de
executare este mai mică decât suma realizată prin executare silită, cu diferenţa
se va proceda la compensare, sau se restituie, la cerere, debitorului.
117 Procesul verbal de adjudecare trebuie să cuprindă menţiunile arătate la art. 112 din OG
nr. 61/2003.
75
Când executarea silită a fost pornită de mai mulţi creditori sau când până
la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare au depus şi alţi
creditori titlurile lor, organele competente vor proceda la distribuirea sumei
potrivit următoarei ordini de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel:
creanţele reprezentând cheltuielile de orice fel, făcute cu urmărirea
şi conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie;
creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora,
pensiile, sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru
întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru
incapacitate temporară de muncă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor,
refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în
cadrul asigurărilor sociale de stat, precum şi creanţele reprezentând
obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii;
creanţele rezultând din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii
sau de plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor
de existenţă;
creanţele bugetare provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte
sume stabilite potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului
trezoreriei statului, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor
locale şi bugetelor fondurilor speciale;
creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor
pricinuite proprietăţii publice prin fapte ilicite;
creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse,
prestări de servicii sau executări de lucrări, precum şi din chirii sau
arenzi;
76
creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau
bugetelor locale;
alte creanţe.
Pentru plata creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă, dacă legea nu
prevede altfel, suma realizată din executare se repartizează între creditori
proporţional cu creanţa fiecăruia. Creditorii bugetari care au un privilegiu prin
efectul legii şi care îndeplinesc condiţia de publicitate sau posesie a bunului
mobil au prioritate la distribuirea sumei rezultate din vânzare faţă de alţi
creditori care au garanţii reale asupra bunului respectiv. Accesoriile creanţei
principale prevăzute în titlul executoriu vor urma ordinea de preferinţă a
creanţei principale. În cazul vânzării bunurilor grevate printr-un drept de gaj,
ipotecă sau alte drepturi reale, organul de executare este obligat să îi înştiinţeze
din oficiu pe creditorii în favoarea cărora au fost conservate aceste sarcini,
pentru a participa la distribuirea preţului.
Creditorii care nu au participat la executarea silită pot depune titlurile lor
în vederea participării la distribuirea sumelor realizate prin executare silită,
numai până la data întocmirii de către organele de executare a procesului-
verbal privind eliberarea sau distribuirea acestor sume. Eliberarea sau
distribuirea sumei rezultate din executarea silită se va face numai după
trecerea unui termen de 15 zile de la data depunerii sumei, când organul de
executare va proceda, după caz, la eliberarea sau distribuirea sumei, cu
înştiinţarea părţilor şi a creditorilor care şi-au depus titlurile.
Cu privire la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea
silită executorul bugetar va întocmi de îndată un proces-verbal, care se va
semna de toţi cei prezenţi la aceasta. Cel nemulţumit de modul în care se face
eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executarea silită poate cere
executorului bugetar să consemneze în procesul-verbal obiecţiile sale; după
77
întocmirea procesului-verbal nici un creditor nu mai este în drept să ceară să
participe la distribuirea sumelor rezultate din executarea silită.
78
CAPITOLUL 4
CONTESTAŢIA LA EXECUTAREA SILITĂ
Titlul V din Ordonanţa nr. 61/2003 reglementează instituţia contestaţiei
la executare silită, stabilind în acest sens, în art. 124 că persoanele interesate
pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare silită efectuat cu
încălcarea dispoziţiilor legale de către organele de executare, precum şi în cazul
în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile
legii.
Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, atunci când acest titlu nu reprezintă o
hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă
pentru contestarea lui nu există o procedură care să prevadă posibilitatea ca
instanţa competentă să se pronunţe asupra acestuia.
Termenul în care se poate face contestaţia, este de 15 zile, sub sancţiunea decăderii, de la data când:
contestatorul a luat cunoştinţă de executarea ori de actul de
executare pe care le contestă, din comunicarea somaţiei sau din altă
înştiinţare primită ori, în lipsa acestora, cu ocazia efectuării
executării silite sau în alt mod;
contestatorul a luat cunoştinţă de refuzul organului de executare de a
îndeplini un act de executare (în aceleaşi condiţii amintite pentru
prima situaţie);
cel interesat a luat cunoştinţă de eliberarea sau distribuirea sumelor
pe care le contestă.
Contestaţia prin care o terţă persoană pretinde că are un drept de
proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă cel
mai târziu în termen de 15 zile după efectuarea executării. Neintroducerea
contestaţiei în termenul prevăzut delege nu îl împiedică pe ce de-al treilea să îşi
79
realizeze dreptul pe calea unei cereri separate, potrivit dreptului comun.
Art. 126 din O.G. nr. 61/2003, modificat prin Legea nr. 79/2003,
dispune: contestaţia se introduce la judecătoria în a cărei rază teritorială se află
sediul organului de executare şi se judecă în procedură de urgenţă.
Contestaţia la executare se face cu condiţia depunerii numai de către
persoanele juridice a unei cauţiuni egale cu 20% din cuantumul sumei datorate,
la unitatea teritorială a trezoreriei statului. Dovada privind plata cauţiunii va
însoţi în mod obligatoriu contestaţia debitorului, fără de care aceasta nu va
putea fi înregistrată. Verificarea cuantumului cauţiunii se va efectua de
judecătorul de serviciu la data înregistrării cererii. La judecarea contestaţiei
instanţa va cita şi organul de executare în a cărui rază teritorială se găsesc
bunurile urmărite ori, în cazul executării prin poprire, îşi are sediul sau
domiciliul terţul poprit.
Instanţa poate decide, la cererea părţii interesate în cadrul contestaţiei la
executare şi asupra împărţirii bunurilor pe care debitorul le deţine în proprietate
comună cu alte persoane.
În cazul în care instanţa admite contestaţia la executare, sau după caz,
dispune anularea actului de executare contestat sau îndreptarea acestuia,
anularea ori încetarea executării înseşi, anularea sau lămurirea titlului
executoriu ori efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.
În cazul anulării actului de executare contestat sau al încetării executării înseşi şi anulării titlului executoriu, instanţa poate dispune prin
aceeaşi hotărâre să i se restituie celui îndreptăţit suma ce i se cuvine din
valorificarea bunurilor sau din reţinerile prin poprire.
În cazul respingerii contestaţiei, contestatorul poate fi obligat, la
cererea organului de executare, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin
întârzierea executării, iar când contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, el va
fi obligat şi la plata unei amenzi118.
118 Cuantumul amenzii este stabilit de lege de la 500.000 lei la 10.000.000 lei.
80
CAPITOLUL 5
CONSIDERAŢII FINALE
Din cele mai vechi timpuri ale organizării judiciare, s-a simţit nevoia
aducerii la îndeplinire a hotărârilor date de judecător, modalităţile variind după
timp şi loc. Într-o primă perioadă a dreptului roman, executarea silită a avut
caracter penal şi extrajudiciar, debitorul neplatnic fiind considerat un delicvent,
răspunzând cu persoana sa de plata datoriilor. Astfel, creditorul putea ucide sau
vinde pe debitor, iar dacă erau mai mulţi creditori, împărţeau între ei corpul
debitorului comun, patrimoniul acestuia fiind confiscat şi împărţit.
Acest mod de executare a obligaţiei, îndreptat contra persoanei
debitorului, a fost depăşit odată ce a fost instituită procedura „formulară”
(procedura formulară a fost introdusă prin Lex Aehutia, în jurul anului 150,
î.Ch). Aceasta, în primele timpuri, s-a desfăşurat înaintea pretorului, fiind
instituită prin „Legis actio per manus injectionem” şi consfinţită de Legea celor
XII Table.
O nouă perioadă în procedura executării silite la romani a început odată
cu apariţia legii Poetelia Papiria în anul 314 î.Ch. Această lege a temperat
asprimea vechiului sistem, hotărându-se ca bunurile debitorului să fie afectate
despăgubirii creditorilor. Poate că există o legătură între această ultimă situaţie
juridică şi aceea care a rezultat mai târziu, procedură care cunoaşte două faze,
şi anume: prima fază - creditorii sunt instalaţi în patrimoniul debitorului, spre a-
şi exercita drepturile asupra bunurilor acestuia; a doua fază - se trecea direct la
lichidarea patrimoniului debitorului prin vinderea în bloc la licitaţie publică a
bunurilor acestuia.
Astfel, din momentul apariţiei legii Poetelia Papiria, este cert că paralel
cu procedura executării personale, denumită constrângere corporală, a apărut şi
procedura executării asupra bunurilor, procedură la baza căreia stă principiul
81
conform căruia creditorul are un drept de urmărire asupra patrimoniului
debitorului, când acesta nu-şi execută obligaţiunea.
Mai târziu, în epoca modernă, odată cu îndulcirea moravurilor, datorită
în mare parte şi influenţei produse de curentul umanizării pedepselor penale, a
cărei paternitate o are Cesare Becaria Bonesana, precum şi a influenţelor
produse de operele filozofice şi literare care abundă în Franţa şi Italia în sec.
XVIII, noile principii ale executării silite sunt înscrise în Codul Napoleon,
accentul fiind pus exclusiv pe executarea asupra bunurilor debitorului.
Singurele reminiscenţe ale executării silite asupra persoanei au fost în
dreptul francez, fiind aplicată pedeapsa închisorii pentru exercitarea unei
presiuni asupra debitorului recalcitrant, pedeapsă înscrisă în articolele 1059-
1070 ale Codului Napoleon.
În dreptul român, aceasta a fost cunoscută prin „Legea pentru
Constrângerea corporală” din 12 septembrie 1864, dar această procedura nu a
reuşit să supravieţuiască. În Franţa, o lege din 22 iulie 1867 a suprimat
constrângerea corporală în materie civilă şi comercială. Dacă în România o
asemenea lege nu a intervenit pentru abrogarea expresă a Legii Constrângerii
corporale‚ aceasta se datorează faptului că legea amintită nu a fost niciodată
pusă în aplicare, ea constituind astăzi numai un exemplu de interes didactic cu
privire la abrogarea prin desuetudine a unei legi.
Aşadar, privită din perspectiva sa istorică, instituţia executării silite mai
reţine în prezent doar caracter de executare exclusivă asupra patrimoniului
debitorului, caracter care stă la baza dreptului modern, în comparaţie cu
caracterul de executare asupra persoanei, de esenţa vechilor legislaţii.
Redactorii Codului Napoleon şi, 60 de ani mai târziu, redactorii Codului
civil român au consfinţit principiul executării asupra patrimoniului debitorului
prin două texte, şi anume: art. 1718: „oricine este obligat personal, este ţinut
de a-şi îndeplini îndatoririle sale, cu toate bunurile sale, mobile şi imobile,
82
prezente şi viitoare”, reiterând principiul dreptului de gaj al creditorului asupra
bunurilor debitorului; art. 1718: „bunurile unui debitor servesc spre asigurarea
comună a creditorilor săi şi preţul lor se împarte între ei prin analogie, afară
de cazul când există între creditori cauze legitime de preferinţă”.
Cartea a V-a din Codul de procedură civilă, unde se află înscrisă materia
execuţiei silite, aminteşte, în art. 372, că executarea silită se va urmări: în
virtutea unei hotărâri judecătoreşti; în virtutea unui titlu executor. Sub acelaşi
capitol I, în art. 379, este enunţat, în mod imperativ, principiul potrivit căruia
„nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât
în virtutea unui titlu executor sau a unei hotărâri date cu executarea provizorie
şi pentru o datorie certă şi lichidă”. Astfel, persoana denumită în termeni
generici „creditor”, odată ce se află în posesiunea unei hotărâri judecătoreşti -
care recunoaşte existenţa unui drept asupra patrimoniului altei persoane -
denumită „debitor”, va putea să îl realizeze pe căile instituite de procedura
execuţiei silite.
Fie că „titlul” este constituit din hotărâri judecătoreşti, fie că el este
alcătuit din acte autentice, acestea trebuie să îndeplinească însă o condiţie
prealabilă pentru a putea fi pornită la executarea lor silită. Ambele titluri
trebuie să fie învestite cu formulă executorie, care se încuviinţează de către
judecătorul competent după ce, în prealabil, acesta a verificat dacă titlul
judecătoresc este desăvârşit sau dacă obligaţia înscrisă în actul autentic este
certă, lichidă şi exigibilă, respectiv dacă este susceptibilă de executare.
Din clipa în care a fost aplicată formula executorie pe o hotărâre
judecătorească sau pe un act autentic, acesta capătă denumirea de „titlu
executor” şi devine susceptibil, în orice moment, de executare silită, prin
intermediul organelor administrative şi forţei publice.
Regula după care hotărârile judecătoreşti nu pot fi executate decât după
ce au devenit „irevocabile” şi au fost învestite cu formula executorie, suferă o
83
singură excepţie: cazul hotărârilor date cu execuţie provizorie (art. 278-279 C.
proc. civ.).
În prezent, sediul materiei procedurii judiciare a executării silite
imobiliare se află înscris în Cartea a V-a (art. 372 şi urm.) „Despre executarea
silită”, a Codului de procedură civilă, care a suferit numeroase modificări, cea
mai importantă modificare a Codului de procedură civilă fiind dată prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului României nr. 138/2000.
Referitor la aspectele care ne-au interesat în mod special pe parcursul
lucrării - executarea silită a creanţelor bugetare - în prezent sediul materiei este
dat de Ordonanţa Guvernului nr. 61/2003 (aprobată şi modificată prin
legea nr. 79/2003), a abrogat Ordonanţa nr. 11/1996.
84