1

Europenizarea şi soluţionarea conflictelor

Introducere Această lucrare abordează problema rolului europenizării în soluţionarea conflictelor. Paradigma democraţiei susţine faptul că statele democratice nu au conflicte. Conform acestei teorii, o Europă a regimurilor democratice, ce împărtăşesc idealuri şi valori comune, precum respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, domnia legii, libertatea presei, etc., este o Europă în care nu există conflicte. Insă, realitatea pare să contrazică acest lucru. In cadrul spaţiului european, există state democratice care se confruntă încă cu această problemă. Voi analiza, în cele ce urmează, conflictele existente în cadrul a trei dintre statele membre ale Uniunii Europene: conflictul basc (Spania), conflictul din Irlanda de Nord şi conflictul din Corsica (Franţa). Totodată, mă voi opri asupra situaţiei din Cipru, pentru a observa efectul pe care procesul de integrare europeană l-a avut asupra divizării insulei şi asupra situaţiei Turciei. Nu în ultimul rând, voi prezenta politica de vecinătate a UE şi rolul asumat de aceasta în transformarea conflictului transnistrean. A). Democraţie şi europenizare. Uniunea Europeană încearcă să promoveze democraţia, în scopul realizării unei zone de securitate care să depăşească spaţiul european. Pentru atingerea acestui obiectiv, UE utilizează în principal două instrumente: europenizarea şi procesul de integrare europeană. Termenul de “europenizare” nu este unul comun, iar interpretarea lui conţine numeroase ambiguităţi1. In cadrul acestui concept se pot distinge două aspecte: unul filosofic şi unul funcţional. Din punct de vedere filosofic, europenizarea este rezultatul civilizaţiei şi filosofiei Europei Occidentale şi cuprinde valori precum: toleranţă, solidaritate, libertate. Interpretarea funcţională a conceptului de europenizare implică existenţa UE şi a procesului de extindere a acesteia. Totodată, acest termen face referinţă şi la îndeplinirea criteriilor stabilite pentru obţinerea calităţii de membru al UE. Conform articolul 49 din Tratatul UE, „orice stat european care respectă principiile comune tuturor statelor membre ale Uniunii – libertate, democraţie, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, domnia legii – îşi poate depune candidatura pentru a deveni membru al UE”2. B). Europenizarea şi transformarea conflictelor.

1 YOUNGS, Richard, The European Union and the promotion of democracy: Europe's Mediterranean and Asian policies, Oxford, 2001, p.83. 2 Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, Bucuresti, Ed. Lucretius, 1997, p.72.

2

La nivel teoretic, procesul de europenizare poate contribui la modificarea atitudinii actorilor implicaţi în soluţionarea unui conflict. In consecinţă, europenizarea poate avea un impact asupra evoluţiei procesului de rezolvare a conflictelor, însă acest impact poate fi atât pozitiv cât şi negativ, contribuind fie la soluţionarea conflictului, fie la acutizarea acestuia. Există câteva condiţii ce trebuie îndeplinite pentru ca europenizarea să afecteze în mod favorabil eforturile de soluţionare a conflictului. In realitate, aceste condiţii îmbracă numeroase forme, ceea ce înseamnă că efectele europenizării asupra fiecărui factor în parte, în cazuri concrete, nu sunt clar definite. Europenizarea poate conduce la soluţionarea conflictelor atunci când sunt îndeplinite mai multe condiţii: • Beneficiile europenizării pentru elitele ambelor entităţi implicate în conflict trebuie să fie mai mari decât beneficiile menţinerii status quo-ului. In cele mai multe cazuri însă, la periferia Europei elitele se schimbă destul de des şi nu reprezintă societatea în ansamblul ei. Opinia publică nu poate utiliza decât nişte canale slabe de reprezentare politică şi control asupra acestor elite. Astfel, dacă beneficiile europenizării pentru populaţiile implicate într-un conflict sunt evidente pe termen lung, acest lucru nu determină neapărat schimbări în comportamentul elitelor pe termen mediu şi scurt, deoarece acestea îşi urmăresc propriile interese şi au grad ridicat de autonomie faţă de populaţie. • Europenizarea trebuie să fie atractivă pentru ambele părţi implicate în conflict. Perspectiva europenizării nu este la fel de atractivă, în majoritatea cazurilor, pentru ambele părţi implicate în conflict. In cazul Transnistriei sau Abkhaziei, elitele par să prefere paradigma „rusificării” şi nu pe cea a „europenizării”3. Totuşi, europenizarea va fi mai atractivă pentru entităţile separatiste dacă beneficiile politice şi economice ale europenizării pentru entitatea principală (respectiv Moldova şi Georgia) vor fi mai mari. • Europenizarea trebuie să fie atractivă pentru statul protector al entităţii separatiste. Aspiraţiile europene ale Turciei au sporit atractivitatea paradigmei europenizării pentru ciprioţii turci din nordul Ciprului, modificând status quo-ul într-un fel ce poate conduce la o soluţionare a conflictului. Faptul că Rusia nu urmăreşte dobândirea calităţii de membru al UE determină ca impactul europenizării asupra soluţionării conflictelor din Moldova şi din Caucazul de Su să fie puţin probabil. Mai mult, organizaţiile care se află sub influenţa Rusiei, ca de exemplu Organizaţia Tratatului pentru Securitate Colectivă (OTSC), Comunitatea Economică Eurasiatică (Eurasec) sau Spaţiul Economic Comun al Bielorusiei, Kazakhstanului, Rusiei şi Ucrainei, sunt percepute de elitele entităţilor separatiste din spaţiul post-sovietic ca alternative viabile la paradigma europenizării. • Beneficiile europenizării trebuie să dobândească credibilitate şi să fie resimţite în cadrul unei perioade de timp determinate. Cu cât stimulentele ajung mai târziu la actorii implicaţi în conflict, cu atât aceştia vor avea mai puţine motive de a-şi schimba comportamentul tradiţional4. De exemplu, mobilizarea ciprioţilor turci în favoarea reunificării insulei a fost posibilă pentru că s-a avut în vedere data aderării unui eventual Cipru reunificat la UE. Se poate spune că beneficiile vizibile şi atractive intermediare, ce însoţesc perspectiva integrării în UE, cum ar fi liberalizarea comerţului sau diminuarea restricţiilor privind libera circulaţie a cetăţenilor moldoveni în spaţiul UE, ar face ca Republica Moldova să devină mai atractivă pentru Transnistria, dând astfel peste cap toate socotelile actorilor implicaţi în soluţionarea conflictului, în special oameni de afaceri şi cetăţeni ai entităţilor separatiste.

3 WIENER, Antje, Thomas Diez, European integration theory, Oxford, 2004, p.145. 4 YOUNGS, Richard, The European Union and the promotion of democracy: Europe's Mediterranean and Asian policies, Oxford, 2001, p.94.

3

• Europenizarea trebuie să-i favorizeze pe acei actori care doresc o soluţionare a conflictului, înlăturând, astfel, interesele care au condus la nerezolvarea acestor conflicte5. Cu alte cuvinte, acţiunile UE sau efectele europenizării trebuie să vină în sprijinul actorilor care susţin o soluţionare a conflictului. De exemplu, unele cercuri din cadrul Guvernului sau din rândul oamenilor de afaceri pot beneficia de sporirea oportunităţilor comerciale şi a stabilităţii regionale. Dacă efectele pozitive ale europenizării, şi eventual ale soluţionării conflictului, devin vizibile pentru elitele societăţii şi ale lumii afacerilor, acest lucru poate conduce la slăbirea intereselor ascunse ale indivizilor şi grupurilor care beneficiază de status quo. Există, desigur, situaţii în care posibilităţile de sprijinire a actorilor sociali sunt limitate. Acest lucru se întâmplă în cazul regimurilor autoritare sau când argumentele de natură non-economică, cum ar fi teama dispariţiei ca civilizaţie, ocupă un rol central în discursurile separatiste. Analiza raţională cost-beneficiu este importantă în identificarea intereselor părţilor aflate în conflict, însă nu reprezintă singurul factor care poate conduce la soluţionarea acestuia. Există, totodată, mai multe situaţii în care europenizarea poate menţine status quo-ul sau poate agrava neînţelegerile dintre părţile aflate în conflict: • Atunci când costurile soluţionării conflictului, pentru actorii implicaţi, sunt mai mari decât beneficiile obţinute prin intermediul europenizării. Aceste costuri pot include pierderea controlului asupra proceselor politice sau a activităţilor economice (legale sau ilegale). Menţinerea status quo-ului în cadrul conflictelor nerezolvate din Caucazul de Sud şi Moldova au la bază interese ascunse. Aceşti actori culeg mare parte din beneficii prin contrabandă, trafic şi exportul de activităţi ilegale. • Când soluţionarea unui conflict este percepută ca un obstacol în calea strategiilor de europenizare ale unei părţi implicate în conflict. Dacă una dintre părţile implicate în conflict consideră că acţiunile întreprinse în vederea europenizării (şi a integrării6) vor fi complicate sau chiar împiedicate de o suveranitate împărţită cu cealaltă entitate, atunci aceasta poate considera că soluţionarea conflictului prin intermediul federalizării este mai puţin importantă decât beneficiile europenizării. Ideea unei reunificări cu Transnistria ar complica situaţia Moldovei în drumul său spre europenizare. Ca şi în cazul Ciprului, diviziunea statală nu este un obstacol de nedepăşit în calea europenizării şi a integrării în UE. Europenizarea acţionează prin intermediul a trei mecanisme: - obligaţii legale în domeniile politic şi economic, ce decurg din criteriile de aderare la UE, din calitatea de membru în Consiliului Europei, precum şi din participarea la Convenţia privind Drepturile şi Libertăţile Fundamentale ale Omului; - schimbări obiective în structurile economice şi interesele indivizilor ca rezultat al integrării în UE; - schimbări subiective ce intervin în încrederea, aşteptările şi identitatea fiecărui individ, în momentul manifestării voinţei de adoptare a normelor europene în politică, economie şi societate civilă. Europenizarea este un proces interactiv, iniţiat şi modelat de statele implicate în procesul de integrare europeană. Totuşi, la frontierele UE dinamica europenizării este diferită. Statele care participă la acest proces nu dispun de mijloacele necesare pentru influenţarea deciziilor UE ce le afectează în mod direct sau indirect. In acest context, europenizarea ia forma unui instrument de politică externă a UE.

5 T. Diez, S. Stetter and M. Albert, “The European Union and Border Conflicts: The transformative power of integration”, Paper delivered to the ECPR Joint Sessions in Uppsala, Sweden, April 2004. 6 www.euborderconf.bham.ac.uk/publications

4

Europenizarea este, totodată, un instrument de soluţionare a conflictelor. Interdependenţa dintre democratizare şi soluţionarea conflictelor reprezintă o problemă importantă. Astfel, europenizarea poate fi definită ca un „proces care este activat şi încurajat de instituţiile europene, şi în special de UE, prin crearea unei legături între rezultatul conflictului şi un anumit grad de integrare în structurile europene a părţilor implicate. Această legătură este realizată prin includerea în procesul de europenizare a unor măsuri specifice de condiţionalizare şi socializare.”7 Noile state membre ale UE, care au trecut printr-un lung proces de condiţionalizare şi monitorizare, sunt considerate astăzi democraţii stabile. Principiile, care stau la baza procesului de integrare în UE, au fost stabilite în cadrul Consiliului European din iunie 1993, şi au devenit cunoscute sub numele de „Criteriile de la Copenhaga”8. C). Criteriile de la Copenhaga. Extinderea este instrumentul principal prin care UE lărgeşte zona de pace, prosperitate şi stabilitate spre noi state, contribuie la reunificarea continentului, îşi extinde piaţa comună, devenind mai competitivă pe arena mondială şi mai pregătită pentru a face faţă presiunilor globalizării, şi îşi consolidează rolul de actor internaţional. Conform Tratatului UE, „orice stat european poate depune cerere de aderare la UE”9, iar „Uniunea este fondată pe principiile libertăţii, democraţiei, respectului pentru drepturile omului şi libertăţilor fundamentale şi supremaţiei legii, principii împărtăşite de toate statele membre”. Astfel, pentru a putea adera la UE, un stat trebuie să îndeplinească criteriile de aderare, cunoscute şi sub denumirea de „criteriile de la Copenhaga”10. În iunie 1993, Consiliul European de la Copenhaga a trasat bazele pentru procesul de extindere spre est al UE, declarând că “statele asociate ale Europei Centrale şi de Est vor deveni membre ale UE dacă doresc acest lucru”11 şi definind criteriile de aderare. Potrivit acestor criterii, pentru aderare un stat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: 1. Criteriul politic: stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, supremaţia legii, drepturile omului şi respectarea şi protecţia drepturilor minorităţilor12. De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, aceste criterii au fost proclamate principii constituţionale ale UE şi reiterate în Carta cu privire la Drepturile Fundamentale ale UE proclamată la Nisa în decembrie 2000. Criteriul politic presupune existenţa unor instituţii democratice stabile şi funcţionale (parlament, executiv, justiţie), dar şi exercitarea în practică a drepturilor şi libertăţilor omului. 2. Criteriul economic: existenţa unei economii de piaţă funcţionale şi capacitatea de a face faţă competiţiei pe piaţa internă a UE. 3. Criteriul acquis-ului: capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, inclusiv adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare. Acest criteriu presupune adoptarea şi aplicarea legislaţiei europene, cunoscute şi sub numele de „acquis communautaire”. Consiliile europene ulterioare, în particular cel de la Madrid din 1995, au subliniat importanţa nu doar a transpunerii acquis-ului în legislaţia naţională, dar şi asigurarea aplicării eficiente a acestuia prin intermediul unor structuri administrative şi juridice adecvate. Deseori, la aceste trei criterii se mai adaugă unul, care ţine de gradul de pregătire al UE de a accepta noi membri. 7 DREVET, Jean-François, L’élargissement de l’Union européenne, jusqu’où?, Paris: L’Harmattan, 2004, p.118. 8 GUISAN, Catherine, Un sens à l’Europe: gagner la paix, 1950-2003, Paris, Odile Jacob, 2003, p.148. 9 http://europa.eu/index_en.htm 10 http://europa.eu/index_en.htm 11 http://europa.eu/index_en.htm 12 T. Diez, S. Stetter and M. Albert, “The European Union and Border Conflicts: The transformative power of integration”, Paper delivered to the ECPR Joint Sessions in Uppsala, Sweden, April 2004

5

D). Integrarea europeană – căi de transformare a conflictelor. Procesul de integrare europeană a inclus întotdeauna şi o misiune de pace. Căile prin care UE se implică în procesul de transformare a conflictelor au fost destul de puţin analizate. Diez, Stetter şi Albert au identificat, într-un studiu realizat în anul 2004, patru modalităţi prin care integrarea europeană poate avea un impact asupra conflictelor: compulsory (obligatoriu), enabling (permisiv), connective (de legătură) şi constructive (constructiv)13. Astfel, se pot distinge două dimensiuni diferite ale rolului UE. Prima dimensiune ţine de posibilitatea ca actorii din cadrul UE să fie implicaţi în mod direct în transformarea conflictelor, iar a doua dimensiune face distincţia între rolul elitelor politice şi cel al societăţii în ansamblu. Aceasta din urmă nu este în momentul de faţă decât o tendinţă, căile de influenţare a conflictelor fiind adeseori interconectate în practică. 1. Impactul „compulsory” este rezultatul mecanismelor prin intermediul cărora UE apelează direct la liderii politici ai părţilor implicate în conflict. Acesta este demersul cel mai clar adoptat de UE în încearcarea de a-şi exercita influenţa asupra părtilor implicate în conflict. Această formă de intervenţie este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de politica stimulentelor şi a constrângerilor („carrot and stick”). Demersul politic direct, abordat de actorii europeni, se manifestă sub forma întrevederilor oficiale, declaraţiilor politice sau a negocierilor realizate în spatele uşilor închise. Astfel, acordarea statului de membru/asociat sau ridicarea sancţiunilor impuse anterior adoptă forma politicii stimulentelor sau a constrângerilor pentru a-i forţa pe politicieni, în mod direct, să adopte o anumită poziţie. De exemplu, în relaţiile sale cu Turcia, UE a utilizat în repetate rânduri stimulente pozitive sub forma negocierilor de aderare, pentru a convinge Guvernul turc să soluţioneze conflictele cu PKK, Cipru şi Grecia şi, în acelaşi timp, să realizeze reformele constituţionale şi economice necesare în vederea integrării. Pe de altă parte, UE a folosit, în relaţia cu această ţară, şi stimulentele negative, ameninţând cu suspendarea asistenţei financiare pentru a exercita presiune asupra Turciei. Acest demers se situează cel mai aproape de concepţiile tradiţionale asupra puterii în politica internaţională (un actor îşi foloseşte puterea de care dispune în încercarea de a determina schimbarea poziţiei adoptate de un alt actor). 2. Impactul „enabling” este legat de consecinţele indirecte ale intervenţiei UE. Deşi liderii politici deţin o poziţie privilegiată din punct de vedere instituţional, succesul contribuţiei acestora la soluţionarea conflictului depinde de un context social mai larg. Cadrul instituţinal oferit de UE, în special prin intermediul acquis-ului comunitar, poate spori şansele adoptării unei soluţii. Acesta oferă un punct de referinţă politicienilor, ce aparţin unor societăţi aflate în conflict, în scopul legitimării politicilor de soluţionare a conflictului. Obiectivul principal devine astfel integrarea în UE, aşa cum este cazul Guvernului turc. In plus, participarea decidenţilor, prin intermediul integrării sau asocierii, la deciziile luate la nivel european, deci care depăşesc contextul naţional, etnic sau religios, sporeşte şansele ajungerii la un acord. Acest impact conduce la socializarea decidenţilor din regiunile cu conflict, prin intermediul unui discurs european care, fiind construit în jurul sintagmei „integrare şi pace”14, poate sprijini demersul acestora. Insă aceste modificări la nivelul identităţii elitelor nu asigură o transformare a conflictului, atâta timp cât opinia publică rămâne în afara structurilor instituţionale europenizate. 3. Impactul „connective” se referă la acele politici utilizare de UE pentru a acţiona în mod direct asupra actorilor sociali şi asupra activităţilor dintr-o regiune aflată în conflict. Este vorba despre acei actori care pot acţiona cu succes în transformarea conflictului, creând astfel o legătură între societăţile aflate în conflict şi cadrul instituţional oferit de UE. Acest tip de impact apare de obicei sub forma ajutorului financiar sau organizaţional oferit organizaţiilor non-guvernamentale

13 T. Diez, S. Stetter and M. Albert, “The European Union and Border Conflicts: The transformative power of integration”, Paper delivered to the ECPR Joint Sessions in Uppsala, Sweden, April 2004. 14 WIENER, Antje, Thomas Diez, European integration theory, Oxford, 2004, p.153.

6

care se implică în soluţionarea conflictului, sprijind în mod indirect şi măsurile adoptate în vederea transformării conflictului15. Astfel, UE îşi poate urmări obiectivele politice, care pot conduce la transformarea conflictului, ocolind liderii politici mai dificili. Un exemplu în acest caz îl constituie Irlanda de Nord care a beneficiat, prin intermediul fondurilor structurale, de programul PEACE. 4. Impactul „constructive” este modalitatea cea mai indirectă, dar şi cea mai persuasivă de transformare a unui conflict, deoarece sprijină reconstrucţia identităţilor care vor conduce la relaţii de pace între părţile implicate în conflict. Se presupune astfel că impactul UE oferă identităţilor create în regiunile cu conflict o posibilitate de exprimare, aşa cum o demonstrază transformarea Europei Occidentale după cel de-al doilea război mondial. Crearea unui canal de comunicare poate conduce la soluţionarea conflictului16. Acesta este un proces pe termen lung care demonstrează că, deşi nu se poate vorbi despre o identitate europeană unică, Europa a devenit o parte integrantă a identităţilor fiecărui stat membru al UE. Deşi nu se poate garanta succesul acestor intervenţii, există cazuri în care acestea au avut un impact pozitiv. Chiar şi în cazul Irlandei de Nord se poate afirma că UE a creat cadrul necesar pentru începerea negocierilor de pace între liderii britanici şi irlandezi. Impactul constructiv poate fi observat astăzi, când populaţia nord-irlandeză se simte totodată europeană, cu toate că această transformare nu s-a produs la nivelul întregii societăţi nord-irlandeze. In ceea ce priveşte Ciprul, integrarea în UE poate avea un impact pozitiv asupra conflictului din această ţară. Totuşi, referendumul din Cipru demonstrează drumul dificil ce urmează a fi parcurs de această ţară, în special în ceea ce priveşte impactul constructiv. Integrarea europeană nu garantează o soluţionare imediată a conflictului, însă contribuie la crearea condiţiilor necesare pentru ca acest lucru să se întâmple. I. Mediul european de securitate – surse de instabilitate. Mediul internaţional de securitate a suferit transformări în ultimul deceniu, determinând astfel Comunitatea europeană să-şi concentreze eforturile în vederea asigurării păcii şi securităţii, prin reducerea stărilor conflictuale de orice natură şi eliminarea cauzelor ce le generează. Acest lucru presupune identificarea la scară europeană a posibilelor riscuri şi ameninţări care ar putea conduce la apariţia unor surse de instabilitate sau la agravarea unora deja existente17. Din punct de vedere al locului de manifestare a actualelor conflicte putem afirma că există: • conflicte ce se manifestă în spaţiul Uniuni Europene • conflicte ce se manifestă în afara spaţiului Uniunii Europene 1.1 Conflictul din Irlanda de Nord. Când Irlanda a devenit independentă în anul 1921, şase comitate din provincia Ulster au avut posibilitatea să se delimiteze politic de restul Irlandei şi să păstreze relaţiile strânse cu Marea Britanie. Aceste comitate din regiunile cele mai nordice ale celor patru provincii irlandeze s-au transformat, prin intermediul Government of Ireland Act din 1920, în Irlanda de Nord, o entitate politică separată, parte a Regatului Unit, dar care dispunea de Constituţie, Parlament şi administraţie proprie. Statul Independent Irlanda (astăzi Republica Irlanda) nu a considerat această divizare ca fiind permanentă. Irlanda de Nord a refuzat însă în mod consecvent

15 T. Diez, S. Stetter and M. Albert, “The European Union and Border Conflicts: The transformative power of integration”, Paper delivered to the ECPR Joint Sessions in Uppsala, Sweden, April 2004. 16 www.euborderconf.bham.ac.uk/publications 17 SARCINSKI Alexandra, Mihai Dinu, Crize şi instabilitate în Europa, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Universitatea Naţională de Apărare, p.3.

7

reunificarea18. Graniţele dintre aceste două ţări au fost stabilite în 1925. Majoritatea populaţiei nord-irlandeze privea despărţirea de sudul catolic şi unificarea cu Marea Britanie ca o confirmare a confesiunii şi dominaţiei protestante. Mulţi irlandezi catolici au considerat însă crearea statului Irlanda de Nord ca nedreptatea supremă comisă de britanici. Cu toate că Republica Irlanda continua să-şi revendice cele şase comitate din nord şi după ce a devenit republică în 1949, retragerea sa din Commonwealth a echivalat cu o consimţire tacită a despărţirii. În 1955 însă, trupele Armatei Republicane Irlandeze (IRA), interzise de lege, au organizat o serie de atentate teroriste care aveau ca scop reunificarea Republicii cu Irlanda de Nord19. Catolicii au fost încă de la început în Irlanda de Nord o minoritate discriminată, în special în ceea ce priveşte locuinţele, locurile de muncă şi reprezentarea politică. Unioniştii au început să domine în consiliile locale. Cauzele acestei discriminări au fost justificate de unionişti prin refuzul multor catolici de a coopera cu statul format, ceea ce însemna că existenţa noului stat era ameninţată de o minoritate subversivă. Situaţia s-a stabilizat, în ultimii ani, printr-un proces de pace încheiat cu semnarea Acordului de la Belfast, pe 10 aprilie 1998. Dintre realizările notabile rezultate în urma încheierii acordului, menţionăm formarea Parlmentului Irlandei de Nord, dar şi anunţul IRA20 din octombrie 2001, care iniţia procesul de dezarmare. 1.1.1 Irlanda de Nord şi UE. Rolul UE în conflictul din Irlanda de Nord a fost determinat de condiţiile politice locale. Astfel, demersul oficial al Uniunii în acest conflict a fost influenţat de opiniile exprimate la nivelul elitelor. Pentru ca UE să poată participa la soluţionarea conflictului, a fost necesară adoptarea în prealabil a unui acord între cele două guverne: irlandez şi nord-irlandez21. Impactul UE este diferit în Irlanda de Nord faţă de Irlanda, în mare parte datorită diferenţelor culturale existente. Acest lucru sugerează faptul ca UE nu acţionează în mod independent în vederea transformării conflictului, ci favorizează schimbările ce au loc la nivelul societăţii respective. Rolul UE în conflictul din Irlanda de Nord a început odată cu procesul de pace din anii’90. Până în acel moment, guvernele britanic şi irlandez, precum şi majoritatea partidelor politice din Irlanda de Nord, înregistraseră câteva progrese în vederea soluţionării pe cale paşnică a acestui conflict22. In urma deciziei IRA de încetare a focului din august 1994, UE a anunţat o majorare a contribuţiei sale la „Fondul Internaţional pentru Irlanda”, iar în decembrie 1994 a demarat programul PEACE I. Astfel, fondurile europene au fost percepute ca o recompensă pentru progresul înregistrat de actorii implicaţi în conflict. Contextul internaţional care a permis UE să joace un asemenea rol l-a constituit îmbunătăţirea relaţiilor dintre Marea Britanie şi Irlanda. La acest lucru a contribuit şi faptul că ambele ţări sunt membre ale Uniunii Europene. 1.1.2 Efecte pozitive şi negative ale intervenţiei UE în conflictul nord-irlandez. UE a reuşit să aducă părţile implicate în conflict la masa negocierilor, prin menţinerea cooperării transfrontaliere la toate nivelurile23, şi în special prin intermediul Pieţei Unice. Populaţia a devenit tot mai conştientă de beneficiile acestei cooperări, în special datorită iniţiativelor UE cum ar fi: INTERREG IIIA şi prioritatea transfrontalieră inclusă în programul PEACE II.

18 HAYWARD, Katy, Defusing the conflict in Northern Ireland. Pathways of influence for the European Union, Working Papers Series in EU Border Conflicts Studies nr.2, January 2004, Queen’s University, Belfast, p.23. 19 GUIFFAN, Jean, La question d'Irlande, Bruxelles : Complexe, 2001, p. 174. 20 Armata Republicană Irlandeză 21 GUISAN, Catherine, Un sens à l’Europe: gagner la paix, 1950-2003, Paris, Odile Jacob, 2003, p.127. 22 LO RE, Carlo Calogero, La questione nord-irlandese : per una storia critica del conflitto in Ulster, Roma : Pellicani, 2000, p.157. 23 www.euborderconf.bham.ac.uk/publications

8

Programele pentru dezvoltare comunitară au oferit UE posibilitatea de a interveni direct asupra cauzelor care au condus la izbucnirea acestui conflict. Ajutorul economic european s-a dovedit vital în procesul de dezvoltare a comunităţilor şi a determinat extinderea şi profesionalizarea sectorului de voluntariat. Succesul cooperării transfrontaliere, precum şi cel înregistrat la nivelul comunităţii, reprezintă rezultatul mecanismelor utilizate în managementul programelor europene24. Acesta a fost încurajat de UE şi a fost facilitat de forma de parteneriat necesară în gestionarea şi distribuirea fondurilor europene. Astfel, cu toate că UE nu poate elimina complet graniţele intercomunitare, poate contribui la consolidarea organismelor, structurilor şi activităţilor ce străbat aceste graniţe, transformând pas cu pas semnificaţia conflictului la toate nivelurile. Finanţarea primită din partea UE are şi un impact negativ asupra comunităţii, aceasta devenind tot mai dependentă de UE şi de criteriile impuse de aceasta. Astfel, micile probleme apărute în administrarea fondurilor UE au implicaţii majore pentru dezvoltarea comunităţii la nivelul întregii regiuni. Obţinerea acestor fonduri implică totodată o complicare a regulilor birocratice, diminuând atenţia care ar fi trebuit să fie acordată proiectelor finanţate. 1.1.3 Competenţă limitată în transformarea conflictului. Contribuţia UE la soluţionarea conflictului din Irlanda de Nord s-a manifestat în principal sub forma ajutorului economic. Rolul UE în această zonă a fost unul indirect şi centrat asupra elitelor, fiind facilitat şi facilitând, totodată, schimbările care au avut lor la nivel instituţional, în relaţiile dintre cele două state. Cooperarea transfrontalieră s-a manifestat la toate nivelurile şi a fost sprijinită de structurile UE25. Insă, în timp ce frontierele statale au devenit tot mai permeabile, graniţele intercomunitare din Irlanda de Nord sunt mai vizibile şi mai consolidate. Conflictul de la frontiera cu Irlanda s-a transformat astfel într-unul localizat în Irlanda de Nord. Impasul politic şi polarizarea accentuată la nivelul comunităţii nord-irlandeze au determinat ca efectele Acordului semnat în 1998 să se limiteze la instituţionalizarea diferenţelor dintre cele două părţi. In Irlanda de Nord, instituţiile care ar fi trebuit să faciliteze cooperarea la nivel regional sunt în prezent suspendate. Inlăturarea barierelor interne este total diferită de cooperarea transfrontalieră, deoarece intră sub jurisdicţia unui singur stat membru. Principala vulnerabilitate a UE în ceea ce priveşte managementul conflictului este legată de condiţiile politice locale. Totuşi, UE nu este total lipsită de influenţă în schimbarea politicii interne a Irlandei de Nord. Contactul direct dintre UE şi un număr tot mai mare de organizaţii regionale, agenţii sau organisme intermediare, sugerează faptul că UE reuşeşte să influenţeze într-o oarecare măsură societatea nord-irlandeză. Având un rol vital în dezvoltarea economică a acestei comunităţi, UE poate încuraja cetăţenii să se implice mai mult în problemele cu care se confruntă comunitatea lor şi poate facilita crearea unor reţele de parteneriat. Deşi UE nu poate şterge graniţele intercomunitare, are totuşi un rol important în consolidarea organismelor, structurilor şi activităţilor care străbat aceste graniţe. 1.2 Spania şi problema bască.

24 HAYWARD, Katy, Defusing the conflict in Northern Ireland. Pathways of influence for the European Union, Working Papers Series in EU Border Conflicts Studies nr.2, January 2004, Queen’s University, Belfast, p.85. 25 BITSCH, Maria-Thérèse, Histoire de la construction européenne de 1945 à nos jours, Bruxelles, 2003, p.83.

9

1.2.1 Istoria conflictului din Tara Bascilor26. Readoptarea sistemului democratic, după perioada de dictatură a generalului Franco, a avut printre urmări confruntarea Spaniei cu probleme a căror rezolvare anterioară nu fusese posibilă sau dorită. Între acestea, cea mai presantă era punerea în practică a autoguvernării, în sprijinul căreia milita cel mai fervent regiunea cunoscută drept „Ţara Bascilor”. Ardenţa manifestărilor de sprijinire a degenerat în acţiuni violente iniţiate de ETA27. La 12 septembrie 1998 a fost realizat primul pas semnificativ în direcţia rezolvării conflictului, prin semnarea Declaraţiei de la Lizzara între guvern şi reprezentanţii a patru partide politice basce. În acest act se adoptă o metodologie de rezolvare a conflictului, similară celei folosite în procesul de pace din Irlanda de Nord. Însă, punctele de vedere politice diferite s-au făcut din nou simţite. Bascii considerau problema drept una de dialog politic, reproşând guvernului lipsa unei agende politice care să contribuie la rezolvarea conflictului, iar guvernul, de cealaltă parte, considera că singurul mijloc de încheiere a procesului de pace ar fi fost predarea definitivă a ETA. Această divergenţă de opinii continuă să existe şi în ziua de astăzi. Vechile moduri de manifestare nu au dispărut, cele noi nefiind încă bine dezvoltate. Societatea civilă, puternic structurată, se exprimă în favoarea manifestărilor non-violente, a dialogului politic. De altfel, semnalul din partea populaţiei poate fi observat cel mai bine prin compararea preferinţelor electoratului. Dacă după alegerile din 1998, Batasuna, braţul politic al ETA, deţinea cel mai mare procentaj obţinut vreodată, 15%, odată cu radicalizarea viziunii privind programul de autodeterminare basc, acest procentaj a scăzut brusc sub 10%. Tendinţa majoritară este de a convinge ETA de necesitatea renunţării la acţiuni violente, scăderea sprijinului acordat Batasunei demonstrând acest fapt şi avertizând, totodată, că adepţii metodelor radicale trebuie să împărtăşească viziunea paşnică a majorităţii în ceea ce priveşte realizarea programului de autodeterminare basc, ori vor dispare de pe scena politică. În comparaţie cu alte conflicte similare, în acest caz există, deci, semnale că societatea este pregătită pentru un proces de pace. Însă, deocamdată, aceste elemente reprezintă un posibil viitor care trebuie să coexiste cu cele ale unui trecut încărcat de violenţă şi lipsă de comunicare la nivel politic. Există câţiva factori ce ne indică posibilitatea rezolvării pozitive a conflictului: 1. acceptarea ideii de dialog şi dorinţa la nivel popular de încetare a violenţelor; 2. procesul de pace din Irlanda de Nord care, fără îndoială, are efecte benefice asupra problemei basce. 1.2.2 Intervenţia Uniunii Europene. Rolul UE în conflictul basc s-a manifestat sub forma sprijinului acordat cooperării dintre Franţa şi Spania. Cele două ţări membre ale UE au decis să colaboreze în vederea soluţionării problemei basce. Guvernul spaniol a reuşit să limiteze conflictul etnic la o problemă internă a Spaniei, graţie bunelor relaţii stabilite cu statul francez, care a hotărât să nu mai primească membrii ETA pe teritoriul său. Incepând cu 1961, militanţii de etnie bască au început să caute refugiu în Franţa, numărul acestora ajungând în 1984 la 800. In timpul regimului Franco, autorităţile franceze au realizat un acord cu ETA, prin care s-au angajat să nu ia nici o măsură represivă, atâta timp cât violenţa bască nu depăşea frontierele Spaniei. Astfel, Franţa se angaja să acorde protecţie refugiaţilor ETA, riscând să irite autorităţile spaniole.

26 SARCINSKI Alexandra, Mihai Dinu, Crize şi instabilitate în Europa, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Universitatea Naţională de Apărare, pp.6-7. 27 Grup de stânga, naţionalist. Denumirea provined de la “Euskadi ta askatasuna” – “Patria Bască şi Libertate”

10

In 1975, comunitatea refugiaţilor de etnie bască din Franţa a devenit ţinta atacurilor unor grupări anti-ETA28. La mijlocul anilor’80 Gruparea antiteroristă de Eliberare, cunoscută sub denumirea de GAL (Grupos Antiterroristas de Liberacion) a participat la asasinarea unui număr important de membrii ETA. Atacurile organizate de această grupare în Franţa au forţat Guvernul francez să realizeze un acord diplomatic cu Spania, pentru a pune capăt violenţelor. In ianuarie 1984, la câteva săptămâni după întâlnirea care a avut loc între primul-ministru spaniol Felipe Gonzales şi preşedintele francez François Mitterand, Franţa a încetat să mai acorde statutul de refugiat politic şi a început să aresteze militanţi ETA aflaţi pe teritoriul său. Perspectiva integrării Spaniei în UE29 a dus la schimbarea atitudinii Franţei în problema refugiaţilor. Incă de la început, cooperarea franco-spaniolă, care avea drept scop combaterea violenţei ETA, nu a fost una uşoară. Procedura de extrădare foarte dificilă (care includea şi întocmirea unor documente oficiale) a fost înlocuită, în 1986, cu o procedură de expulzare simplă şi eficientă. Expulzarea, spre deosebire de extrădare nu implica şi tribunalele, refugiaţii fiind predaţi autorităţilor spaniole fără alte formalităţi. Ceea ce a determinat Franţa să coopereze în această problemă a fost faptul că regimul autoritar spaniol al anilor’60-’70 a fost înlocuit cu o democraţie stabilă în anii’80-’90. Intre timp, Spania se integrare şi ea în structurile UE şi NATO, cele două ţări devenind astfel aliate. UE a sprijinit îmbunătăţirea relaţiilor dintre cele două ţări, deoarece nu dorea un conflict interstatal în cadrul graniţelor sale. Un eventual război între doi aliaţi, având ca principală cauză problema refugiaţilor, ar fi întâmpinat ostilitatea vecinilor europeni, fiind totodată contraproductiv (Franţa era al doilea mare investitor străin din Spania, după SUA). Astfel, guvernele spaniol şi francez, sprijinite de UE, au decis să colaboreze, reuşind să transforme conflictul basc într-o problemă internă a Spaniei, fără a mai fi necesară o implicate a altor ţări europene. Deşi viitorul rămâne incert, cooperarea franco-spaniolă, susţinută de UE, a reuşit să limiteze efectele acestui conflict la frontierele Spaniei. Tara Bascilor doreşte obţinerea recunoaşterii şi respectului din partea Europei. Participarea Comunităţii Tării Bascilor la pregătirea, programarea, distribuirea şi execuţia fondurilor comunitare este însă condiţionată de cooperarea cu Guvernul Spaniol30. Tara Bascilor beneficiază astăzi de sprijinul economic al UE. Ea este aproape integral acoperită de Obiectivul 2 Fondurile structurale, şi beneficiază totodată de iniţiativele INTERREG III, EQUAL şi LEADER+, FIFG în afara Obiectivului 1, programul URBAN II şi proiecte finanţate prin Fondul de Coeziune. In afara programului de cooperare transfrontalieră INTERREG IIIA „Spania/Franţa”, care primeşte 84,3 milioane de euro, Tara Bascilor mai participă şi la alte programe de acest gen, cum ar fi: INTERREG IIIB „Europa de Sud-Vest” (Spania, Franţa, Portugalia, Marea Britanie) şi „Zona Atlanticului” (Spania, Franţa, Portugalia, Marea Britanie şi Irlanda), şi INTERREG IIIC. UE sprijină lupta împotriva terorismului şi iniţiativele de pace adoptate de instituţiile democratice spaniole în cadrul competenţelor exclusive de care dispun acestea. Comisia europeană este decisă să aducă teroriştii în faţa justiţiei. In acest sens, la nivelul UE a fost creată strategia europeană de luptă împotriva terorismului. In martie 2006, odată cu anunţul de încetare a violenţelor făcut de ETA, s-a ivit o ocazie unică de soluţionare a conflictului basc. UE trebuie să se implice mai mult în asigurarea dialogului între părţile implicate în acest conflict prin adoptarea de măsuri concrete.

28 POLLACK, Benny and Graham Hunter, Dictatorship, democracy and terrorism in Spain, 1988, pp. 119-121. 29 Spania a devenit membru cu drepturi depline al Uniunii Europene în anul 1986. 30 www.ifri.org

11

1.3 Conflictul din Corsica. Incă din anii’60, problemele economice şi dezvoltarea mişcărilor autonomiste din Corsica au condus la sporirea tensiunilor deja existente în această insulă. Regiunea administrativă a Corsicii şi apoi două departamente distincte , au fost create în anii’70. Insă dependenţa economică faţă de continent şi intrarea capitalurilor străine în insulă au condus la angajarea mişcărilor autonomiste în acţiuni politice şi armate. Corsica a fost întotdeauna considerată o regiune dezavantajată din punct de vedere economic, comparativ cu restul Franţei. Insă această discrepanţă nu a fost băgată în seamă decât la sfârşitul anilor’60, când numeroşi corsicani, în special tineri, au început să părăsească insula. Emigrarea corsicanilor a fost însoţită de stabilirea pe insulă a aşa-zişilor „picioare negre”31 (pieds noirs), colonişti francezi care fuseseră forţaţi să părăsească Algeria, după ce aceasta îşi declarase independanţa. In anii’60, Corsica a fost invadată de aproximativ 17000 de foşti colonişti. Aceştia au primit cele mai bune terenuri pentru ferme şi turism, excluzându-i astfel pe autohtoni din cele mai profitabile domenii. Astfel, discrepanţa de natură economică dintre cele două comunităţi, precum şi pericolul pe care îl reprezentau coloniştii pentru cultura şi civilizaţia populaţiei autohtone au contribuit la consolidarea mişcării naţionaliste şi la apariţia organizaţiilor teroriste de mai târziu. In acest context, la 22 august 1975, autorităţile au intervenit brutal în apărarea unui viticultor colonist a cărui proprietate fusese ocupată de autohtoni. Aceste manifestări de violenţă au rămas cunoscute sub denumirea de „evenimentele de la Aléria”32. In 1976 a fost creat Frontul de Eliberare a Naţionalismului Corsican (FNLC), care a transformat revendicările pentru autonomie în revendicări pentru independenţă, justificând acţiunile violente prin respingerea statului colonial. FNLC s-a scindat mai târziu în două blocuri: A Cuncolta Naziunalista (astăzi A Cuncolta Independentista) şi Mişcarea pentru autodeterminare (MPA). Astfel, terorismul insular s-a radicalizat şi mai mult. Conflictul dintre cele două blocuri s-a soldat cu zeci de morţi şi răniţi, totul culminând cu asasinarea prefectului Erignac, în februarie 1998. 1.3.1 In căutarea unei soluţii. Guvernele franceze, care s-au succedat, au încercat să rezolve această „problemă corsicană”33 utilizând atât metode represive, cât şi dialogul. In acest sens, statutele create în 1982 şi mai apoi în 1991, dar mai ales prin intermediul procesului de la Matignon, iniţiat în 1998, au permis o diminuare a tensiunilor, creând speranţe pentru populaţia insulară. Legea descentralizării din 1982 acorda Corsicii un statut special, permiţând înfiinţarea unei adunări cu 61 de consilieri. Prin Legea Joxe, Corsica, care a primit puteri mai extinse decât celelalte regiuni ale Franţei, este definită ca o „colectivitate teritorială”34, o entitate administrativă specială, ce combină elemente incluse în cadrul Departamentelor de Peste Mări (Départements d’Outre-mer) – DOM, şi Teritoriilor de Peste Mări (Territoires d’Outre-mer) – TOM. Consiliul executiv regional a devenit un adevărat organism de guvernământ cvasiautonom, care se implica în domeniile economic, social şi cultural. 31 BINDI, Ange-Laurent, Autonomisme. Luttes d'émancipation en Corse et ailleurs 1984-1989, L'Harmattan, 1995, p. 39. 32 BARNABEU, Emmanuel Casanova, Lenationalisme corse: genèse, success et échec, L’Harmattan, 1998, p.85. 33 BINDI, Ange-Laurent, Autonomisme. Luttes d'émancipation en Corse et ailleurs 1984-1989, L'Harmattan, 1995, p.72. 34 BARNABEU, Emmanuel Casanova, Lenationalisme corse: genèse, success et échec, L’Harmattan, 1998, p.117.

12

Alegerile regionale din martie 1992 au subliniat amploarea pe care o căpătaseră mişcările autonomiste şi divergenţele existente în revendicările acestora. Astfel lupta dezorganizată pentru obţinerea independenţei s-a transformat treptat într-un conflict fratricid. In final, procesul de la Matignon, precursor al legii privind descentralizarea, a atribuit şi mai multe competenţe Adunării teritoriale. Totuşi, violenţa nu a dispărut, naţionaliştii radicali necunoscând altă modalitate de afirmare decât lupta armată. Odată cu iniţierea procesului de integrare europeană, statele şi-au revizuit percepţia asupra suveranităţii şi identităţii europene. Insă Franţa continuă să fie guvernată într-o manieră foarte centralizată; diferitele regiuni deţin competenţe limitate şi nu au nici un fel de putere legislativă. Acest lucru este valabil şi în cazul Corsicii, în ciuda statutului special, obţinut în 1991. 1.3.2 Influenţa UE în conflictul din Corsica. Corsica a fost relativ ignorată de comunitatea internaţională, deoarece Franţa nu a permis desfăşurarea de negocieri la nivel internaţional. Guvernul francez a ţinut să sublinieze că relaţia cu această insulă ţine de politica internă a ţării. Acesta a îngăduit participarea organizaţiilor internaţionale (precum OSCE), în calitate de observatori, la organizarea alegerilor şi referendumurilor, însă nu a acceptat nicio mediere sau altă formă de intervenţie externă. Regiunile insulare ale UE, numite în cadrul Tratatului de la Amsterdam (1992) „regiuni ultra-periferice sau subdezvoltate”35, se confruntă şi astăzi cu probleme specifice. In timp ce Guvernul francez încerca să prezinte situaţia economică a Corsicii în termeni pozitivi, UE susţinea că este o regiune dezavantajată din punct de vedere economic, PIB-ul pe cap de locuitor situându-se la un nivel de 78% din media UE. UE a reuşit să se impună ca un partener financiar în Corsica. Aceasta din urmă a beneficiat, şi beneficiază în continuare, de finanţarea primită sub forma fondurilor structurale, acordate prin intermediul FEDER, FEOGA şi FSE şi iniţiativele comunitare INTERREG, URBAN, etc. In mod surprinzător, corsicanii au votat împotriva Tratatului UE la referendumul susţinut pe 20 septembrie 1992. Acest rezultat a fost considerat surprinzător36, deşi insula beneficia la acea dată, alături de DOM, de o finanţare specială din partea UE. Sprijinul economic este, însă, destul de redus în comparaţie cu contribuţia naţională. In prezent, Corsica este dependentă din punct de vedere economic de Franţa. Dacă susţinerea financiară europeană ar fi mai consistentă, atunci s-ar crea premisele ca UE să se transforme dintr-un arbitru extern într-un actor important, implicat în soluţionarea problemei corsicane. In Corsica, unde relaţiile dintre stat şi colectivitatea teritorială sunt deseori tensionate, Europa a devenit, în ultimii ani, un actor politic destul de important. De aici rezultă necesitatea unei implicări mai active a acestei organizaţii în soluţionarea conflictului din Corsica. Incepând cu anul 1994, în cadrul UE funcţionează un Comitet al regiunilor UE, organ consultativ al Consiliului şi Comisiei europene. Obiectivul acestui comitet este acela de reprezentare şi apărare a intereselor colectivităţilor teritoriale ale statelor UE. Această instituţie independentă, expresie a federalismului european, este utilizată în scopul susţinerii intereselor Corsicii în cadrul UE. Insă Comitetul nu poate publica decât păreri, opinii şi nu poate emite decrete, cu efect juridic. Astfel, rolul său este mai mult simbolic, complementar altor acţiuni derulate în acest sens, la nivel european. In 1997, cu ocazia înfiinţării, la iniţiativa deputatului corsican François Musso, a unui grup numit „Insule şi regiuni periferice”, s-a cristalizat ideea că în cadrul Parlamentului de la Strassbourg ar putea fi promovate interesele economice ale insulelor aparţinând statelor UE. Lobby-ul parlamentarilor europeni din Corsica a condus la adoptarea, în martie 1998, a

35 http://europa.eu.int/eur-lex/eu/treaties/index.html 36 BARNABEU, Emmanuel Casanova, Lenationalisme corse: genèse, success et échec, L’Harmattan, 1998, p.122-123.

13

raportului Comisiei de politică regională, ce conţinea informaţii referitoare la problemele cu care se confruntă aceste insule37. Pe lângă reprezentarea în Parlamentul european, începând cu anul 1999, Corsica mai beneficiază de existenţa, în cadrul adunării regionale, a unei Comisii pentru afaceri europene, reuşind astfel o promovare la nivel european a intereselor sale. Până în 2004, Corsica a beneficiat de pe urma procesului de integrare europeană, însă, odată cu aderarea statelor est-europene, atenţia UE s-a îndreptat în direcţia acestora, reducându-şi contribuţia financiară acordată Corsicii. Populaţia din insulă a beneficiat de ajutorul economic din partea instituţiilor UE, care au contribuit astfel la transformarea conflictului corsican într-o luptă pentru suveranitate. UE continuă „federalizarea” Europei, creând astfel noi oportunităţi de negociere în vederea soluţionării acestui conflict. O alternativă, oferită de UE, o reprezintă colaborarea Corsicii cu alte insule mediteraneene din spaţiul european. Programele pentru Pace, create de UE pentru conflictele existente în alte zone ale Europei, ar putea fi utilizate ca model în cazul Corsicii, însă pentru a pune în practică acest lucru este nevoie de acordul Franţei. Există, însă, speranţa ca UE să se implice mai mult în rezolvarea acestei probleme. II. Conflictul din Cipru şi Uniunea Europeană. 2.1 Problema cipriotă. Republica Cipru este un mic stat insular aşezat în bazinul mediteranean, la echidistanţă de ţărmurile Europei, Africii şi Asiei. Datorită acestei aşezări economico-geografice, ţara a servit drept obiect de dispută între marile imperii încă din cele mai vechi timpuri. Aici au stăpânit rând pe rând egiptenii, hitiţii, asirienii, perşii, macedonenii, ptolemaizii, laghizii şi seleucizii elenişti, fenicienii, romanii, bizantinii, arabii, cruciaţii, luzignanii francezi, Republica Sfîntului Marcu (Veneţia), Imperiul Otoman şi în cele din urmă - Marea Britanie38. Din cele mai vechi timpuri insula a fost valorificată şi colonizată de către elini şi într-o măsură mai mică de către fenicieni. Aceştia, fiind navigatori şi comercianţi înnăscuţi, au apreciat la justa valoare avantajele pe care le oferea aşezarea insulei la interferenţa a trei continente şi apropierea de civilizaţiile Orientului Apropiat (sumero-babiloniană, hitită, egipteană, siro-feniciană şi iudaică). În afară de greci, care sunt majoritari, pe insulă se mai găseşte şi o substanţială minoritate turcă (circa 18%). Aceasta îşi are începuturile încă în anul 1571, când a fost marcată cucerirea Ciprului de către Imperiul Otoman39. La început, turcii s-au dovedit a fi destul de toleranţi faţă de populaţia locală, dar după răscoala eteriştilor ei au procedat la represalii crunte faţă de greci. Mii de ciprioţi, pentru a se salva, s-au convertit la islam, iar autorităţile centrale au trimis pe insulă numeroşi colonişti din Anatolia. Ei au fost repartizaţi uniform pe întreaga suprafaţă a insulei, sub formă de mici comunităţi compacte. Situaţia a rămas neschimbată până la sfârşitul sec. al XIX-lea, când Imperiul Otoman se afla deja în declin. În urma Războiului Crimeii, Turcia a fost salvată prin eforturile concertate ale Europei Occidentale care nu agrea prezenţa Rusiei pe malurile Bosforului. Pentru ajutorul „dezinteresat”40 acordat în oprirea Rusiei Anglia va prelua insula Cipru. Otomanii şi-au păstrat suveranitatea formală asupra insulei, pe care au pierdut-o în anul 1914 când a fost anexată la Imperiul Britanic.

37 www.euborderconf.bham.ac.uk/publications 38 DREVET, Jean-Louis, Chypre, île extreme. Chronique d’une Europe oubliée, Paris, Syros-Alternatives, 1991, pp.137-139. 39 ACHESON, Dean, "Cyprus: The anatomy of the Problem." Chicago Bar Record, Vol. XLVI, no. 8, May 1965, p.350. 40 HADJIDEMETRIOU, Katia, Istoria Ciprului, Bucureşti, Meronia, 2004, p.49.

14

Englezii au menţinut tensiunile interetnice pentru a-şi permanentiza dominaţia lor în Cipru care a devenit pentru ei un element foarte important în condiţiile in care această colonie supraveghea căile de acces spre canalul de Suez. După cel de-al II-a Război Mondial în lume se declanşează procesul de decolonizare, acest proces atingând şi Ciprul. Majoritatea greacă s-a pronunţat pentru unirea cu Grecia („Enosis”41), iar minoritatea turcă a cerut divizarea insulei după principiul etnic, pentru ca mai apoi partea turcă să fie alipită la Turcia. Grecii declanşează în anul 1954 o mişcare de gherilă, sub conducerea colonelului Grivas, aceasta fiind îndreptată atât împotriva colonialiştilor englezi, cât şi a separatiştilor turci. În anul 1959 este semnat acordul de la Londra care pune sub suveranitate britanică bazele militare de la Akrotiri şi Dhekelia (circa 3% din teritoriul ţării) Turcia, Grecia şi Marea Britanie devenind puteri-garant ale statului cipriot care şi-a proclamat independenţa în anul următor. Între anii 1963-1964 pe insulă au loc ciocniri interetnice sângeroase. În conflict au intervenit imediat Turcia şi Grecia, pe insulă fiind dislocate şi forţe ONU de menţinere a păcii. În această perioadă, în Grecia, se instaurează regimul dictatorial al „coloneilor negri” care, pentru a se menţine la putere, au hotărât să se folosească de miza cipriotă. În anul 1974 o parte din garda naţională greco-cipriotă, cu sprijinul declarat al Atenei, a săvârşit o lovitură de stat, îndepărtându-l de la putere pe preşedintele constituţional Makarios, şi a proclamat Enosis-ul. Turcia a reacţionat prompt şi a debarcat în nordul insulei 40 de mii de militari, creând condiţiile pentru primele epurări etnice din Europa în perioada postbelică. Peste 250 de mii de etnici greci s-au refugiat în sudul insulei, iar de acolo în nord au plecat circa 80 de mii de etnici turci. La acea vreme, populaţia insulei era în proporţie de 80,7% greci şi 18,8% turci. Ţara şi capitala sa, Nicosia, au fost divizate în două părţi de aşa-zisa „linie verde”42. De ambele părţi ale liniei s-a ajuns la o aşa numită „puritate” etnică43. În nordul insulei a fost autoproclamat statul federativ al turcilor ciprioţi. În anul 1983 acesta s-a declarat independent, în frunte cu Rauf Denktaş. Autoproclamata Republică Turcă a Ciprului de Nord (RTCN) nu este recunoscută pe arena internaţională decât de către Ankara, care a hotărât cu această ocazie să-şi rezolve anumite probleme de natură socială. Pentru a scăpa de suprapopulaţia agricolă din Anatolia interioară, Turcia a repetat practica sultanilor şi a îndreptat în Ciprul de Nord mii de ţărani pauperizaţi din această regiune. Partea grecească a insulei şi-a revenit foarte repede după şocul războiului civi,. ritmurile creşterii economiei naţionale întrecând orice aşteptări. Ţara a devenit un adevărat paradis turistic şi investiţional pentru Europa Occidentală, guvernul greco-cipriot adoptând linia strategică de aderare la Uniunea Europeană, având în acest sens susţinerea Greciei care făcea deja parte din această organizaţie. Prin contrast, partea de nord a insulei a rămas cu mult în urma celei sudice. Izolarea internaţională, combinată cu o politică de boicotare a nordului separatist de către Nicosia, a dus la perpetuarea în regiune a sărăciei şi analfabetismului. Republica Cipru a încercat în repetate rânduri să rezolve prin tratative diferendul cu partea turco-cipriotă, însă toate tentativele au eşuat, partea turcă neacceptând nici o propunere în afara confederalizării insulei, în condiţiile în care maximul la care au fost de acord să meargă comunitarii greci era federaţia.

41 ACHESON, Dean, "Cyprus: The anatomy of the Problem." Chicago Bar Record, Vol. XLVI, no. 8, May 1965, p.357. 42 www.euborderconf.bham.ac.uk/publications 43 DREVET, Jean-Louis, Chypre, île extreme. Chronique d’une Europe oubliée, Paris, Syros-Alternatives, 1991, p.139.

15

În anul 2004 Republica Cipru este acceptată de către Uniunea Europeană ca stat membru. La momentul la care s-a decis că Ciprul poate adera la Uniunea Europeană, s-a presupus că noul stat membru va fi considerat în întregul său, sub forma unei confederaţii. Asta deoarece, concomitent, pe insulă a avut loc un referendum privitor la o eventuală reunificare a statului cipriot, soluţia propusă de către forurile europene prevăzând crearea unei confederaţii greco-turce. De data aceasta însă grecii au fost cei care au votat împotrivă, iar turcii – pentru, astfel încât din acel moment Uniunea Europeana are de înfruntat o problema pe care nu a sesizat-o anterior: autorităţile din partea de sud a insulei, aflată sub administrarea ciprioţilor greci, refuzând planul de reunificare propus de Uniunea Europeană, se vor folosi ulterior de dreptul de veto pentru a amâna sau chiar bloca începerea negocierilor de aderare a Turciei. Recent, ca o ultimă încercare de rezolvare, a fost propusă soluţia unei conduceri comune şi concomitente - o dublă suveranitate. Acest lucru ar însemna, în cazul Ciprului, un „dublu Enosis“, fără a fi nevoie de divizare. Rămâne de văzut dacă aceasta va fi soluţia de ieşire din cercul vicios în care se află problema cipriotă astăzi. 2.2 De ce a fost primit Ciprul în spaţiul european? Decizia UE de a admite Republica Cipru în cadrul structurilor sale a ridicat numeroase semne de întrebare. Acest lucru implică acceptarea în interiorul frontierelor europene a unui conflict nerezolvat, fapt ce contravine intereselor UE. Este de remarcat rolul deosebit de activ jucat de Guvernul grec, însă se poate vorbi şi despre existenţa unui alt factor ce a contribuit la luarea acestei decizii44. Apariţia şi dezvoltarea în cadrul UE a unei identităţi colective, bazate pe o comunitate de valori, a condus la identificarea unei aşa-zise misiuni de ordin moral a UE. Din acest punct de vedere, respingerea sau amânarea aderării Republicii Cipru ar fi fost considerată nepotrivită, chiar şi în lipsa unui acord între părţile implicate în conflict. In Parlamentul European, condiţionarea aderării acestui stat de rezolvarea conflictului a fost percepută ca o injustiţie la adresa Republicii Cipru, fiind astfel incompatibilă cu valorile ce stau la baza funcţionării UE. Totodată, acest fapt ar fi minimalizat rolul catalizator al procesului de integrare al Republicii Cipru în soluţionarea conflictului. Având în vedere aceste dileme de natură morală, putem afirma că decizia admiterii Republicii Cipru în UE a fost luată având la bază o comunitate de valori ce urmăreşte prezervarea propriei identităţi. Republica Cipru a devenit membru cu drepturi depline al acestei organizaţii în mai 2004, deşi conflictul din această ţară nu a fost rezolvat. Această decizie este greu de împăcat cu interesele UE. Prin acceptarea în interiorul graniţelor sale a unei insule divizate, guvernată în partea de nord de un regim nerecunoscut pe plan internaţional, UE a primit un teritoriu în cadrul căruia legea europeană nu poate fi aplicată, această decizie putând afecta credibilitatea organizaţiei. Prezenţa trupelor turceşti în nordul Ciprului, prin încălcarea rezoluţiilor ONU, a fost transformată într-o problemă internă a UE45. Admiterea Republicii Cipru a condus la complicarea relaţiilor, şi aşa destul de tensionate, dintre UE şi Turcia, ţară candidată la integrarea în structurile europene, considerată un partener de importanţă strategică pentru UE. Faptul că Turcia nu recunoaşte nici astăzi existenţa Republicii Cipru s-a dovedit a fi o problemă serioasă, perturbând funcţionarea Uniunii Vamale UE-Turcia în contextul UE lărgite. Astfel, s-a redus rolul de actor strategic al UE în zona est-Mediteraneană. Includerea unei astfel de probleme în spaţiul european pare o decizie surprinzătoare pentru orice entitate internaţională. Insă la baza acestui rezultat a stat cultura politică a UE. Formarea unei identităţi colective europene, bazată pe o comunitate de valori, a atribuit procesului de extindere o aşa-zisă misiune de ordin moral. Acest lucru a făcut practic imposibilă o respingere sau amânare a aderării Ciprului la UE, chiar şi în lipsa unei reglementări definitive a conflictului.

44 www.ifri.org 45 www.euborderconf.bham.ac.uk/publications

16

2.2.1 Rolul Greciei. Iniţial, în momentul evaluării candidaturii Republicii Cipru, UE a luat în consideraţie necesitatea soluţionării conflictului, sau cel puţin realizarea câtorva paşi în această direcţie, înaintea continuării procesului de integrare a acestei ţări. Astfel, în 1993, Comisia Europeană sublinia faptul că integrarea Ciprului în Comunitatea Europeană semnifică implicit o rezolvare echitabilă, paşnică şi durabilă a conflictului din Cipru, negocierile în vederea aderării urmând să înceapă „în momentul în care perspectiva rezolvării acestei probleme se va contura mai clar”46. Insă, nu după mult timp, această poziţie a fost abandonată. Negocierile de aderare s-au finalizat fără a ţine cont de faptul că nu s-a găsit o soluţie în cazul conflictului din Cipru. Astfel, UE a integrat în structurile sale o insulă divizată, în timp ce în partea de nord a acesteia acquis-ul comunitar a fost suspendat. Procesul de aderare a Republicii Cipru a căpătat contur în anul 1994, în cadrul summit-ului din Corfu. In declaraţia adoptată după încheierea summit-ului s-a stabilit ca următoarea etapă de extindere a UE să includă Ciprul şi Malta. Un an mai târziu, în cadrul Consiliului Afacerilor Generale, s-a luat decizia de a începe negocierile cu Ciprul la şase luni după încheierea Conferinţei Interguvernamentale ce urma să aibă loc în 1996. Decizia formală de a include Ciprul în următorul val de lărgire a fost luată în decembrie 1997, în cadrul Consiliului European de la Luxemburg, iar negocierile în vederea aderării au debutat în 199847. Următorul pas a fost făcut la întrunirea Consiliul European de la Helsinki, în decembrie 1999. Cu această ocazie s-a subliniat faptul că, deşi o rezolvare a conflictului din Cipru, înaintea finalizării negocierilor, ar putea facilita procesul de aderare, aceasta nu va constitui o precondiţie în decizia Consiliului cu privire la procesul de integrare a Ciprului. In decembrie 2002, în cadrul Consiliului European de la Copenhaga, s-a confirmat finalizarea negocierilor cu Ciprul şi admiterea acestui stat în UE. Insă ce a condus la această schimbare de atitudine? In primul rând UE nu a avut o politică concretă în ceea ce priveşte legătura dintre procesul de extindere şi soluţionarea conflictului din Cipru. De asemenea, nu a existat unui angajament clar din partea UE, de implicare în rezolvarea acestui conflict înainte de încheierea negocierilor. Deşi UE nu a adoptat o poziţie clară în problema integrării Ciprului, a existat totuşi un stat cu o strategie clară în această privinţă. Interesul Greciei a fost unul puternic şi legitim, şi anume sporirea securităţii prin europenizarea problemei Ciprului (prin intermediul integrării Republicii Cipru în UE). Cererea de aderare Republicii Cipru a beneficiat de sprijinul Greciei, care a acţionat din interiorul UE. Susţinerea din partea Greciei a constituit un factor important, contribuind la schimbarea poziţiei UE în privinţa Ciprului. Guvernul grec a fost cel care a promovat şi susţinut cauza acestei ţări în cadrul summit-ului din Corfu în 1994. Totodată, în urma negocierilor din 1995, Grecia şi-a retras veto-ul referitor la uniunea vamală dintre UE şi Turcia în schimbul garantării unei date concrete de începere a negocierilor de aderare Republicii Cipru la UE. Această ţară a jucat, de asemenrea, un rol foarte important în 1999, în cadrul Consiliului de la Helsinki, când i-a recunoscut Turciei statutul de stat candidat la integrarea în UE, obţinând în schimb eliminarea de pe lista criteriilor de aderare a punctului referitor la soluţionarea conflictului din Cipru. La sfârşitul anilor’90, reprezentanţii Guvernului grec, şi în special Secretarul general al Afacerilor Externe Yannis Kranidiotis, au ameninţat cu opunerea veto-ului pentru orice extindere a UE ce urma să nu includă Ciprul. Insă activismul Guvernului grec nu este singurul factor ce poate explica întregul proces de integrare a Republicii Cipru în UE. Grecia nu ocupă, de obicei, o poziţie foarte importantă în

46 www.euborderconf.bham.ac.uk/publications 47 VERNEY, Susannah, EU Enlargement as a Moral Mission: Debating Cyprus’ Accesssion in the European Parliament, 3-rd Paneuropean Conference of the ECPR Standing Group on European Union Politics, Bilgi University, Istanbul, September 2006, p.15.

17

procesele de luare a deciziilor în cadrul UE. Acest stat relativ mic (dacă luăm în considerare populaţia, Grecia era cel de-al şaptelea stat din Europa celor 15) nu participă foarte activ la politica europeană. Atunci, cum se poate explica influenţa acestui stat slab asupra instituţiilor europene? Se poate presupune că celelalte state membre ale UE au fost de acord cu adoptarea aceastei poziţii în speranţa că vor obţine, la rândul lor, anumite concesii când interesul naţional o va cere. Dacă acest lucru poate explica poziţia Consiliului, cum se poate interpreta rezultatul din Parlamentul European, instituţia abilitată să aprobe sau să blocheze întregul proces de extindere? Parlamentarii greci formau o minoritate în Parlamentul European (numai 25 din 626 de locuri, sau 4% din totalul parlamentarilor, înaintea intrării în vigoare a Tratatului de la Nisa din 2003), deci este puţin probabil să fi reuşit o influenţare a rezultatului final, fără un sprijin din partea majorităţii parlamentarilor europeni. Astfel, deşi Guvernul grec a jucat un rol foarte important, putem afirma că a existat un climat politic favorabil în cadrul UE, care a delegitimat orice opoziţie faţă de admiterea Ciprului, chiar şi fără o rezolvare a conflictului. Acest climat a facilitat strategia Guvernului grec, justificând aderarea Ciprului în numele valorilor fundamentale ale identităţii europene. 2.2.2 Logica „justeţei” (appropriateness). Cadrul acestei analize este oferit de „logica justeţei”48 dezvoltată de March şi Olsen. Potrivit celor doi autori, actorii sociali, în loc să utilizeze „logica consecinţelor” (bazată pe urmărirea intereselor personale) încearcă să se comporte într-un mod pe care ei îl consideră adecvat, la un moment dat. Regulile sunt acceptate deoarece sunt considerate „naturale, juste, necesare şi legitime”49 pentru situaţia respectivă. Instituţiile îşi asumă un rol foarte important în acest proces; ele „ghidează comportamentul şi echilibrează aşteptările”50. Astfel, „cadrul instituţional specific”51 defineşte tipul de argumente considerate potrivite pentru a fi utilizate într-o anumită situaţie. Adoptând „logica justeţei” ca bază a demersului său, Sedelmeier52 (2005) a demonstrat că identitatea europeană colectivă a jucat un rol important în procesul de integrare a statelor din Europa Centrală şi de Est. Insă ceea ce s-a întânplat cu ţările din această parte a Europei nu constituie un caz izolat. Percepţia misiunii de ordin moral a procesului de integrare europeană a devenit un adevărat fenomen, care a evoluat din punct de vedere istoric şi a fost modelat pe tot parcursul extinderii europene. Această percepţie s-a intersectat cu ideea formării unei identităţi, susţinută de o comunitate de valori, pentru proiectul de integrare europeană. 2.2.3 Un candidat bine pregătit. Momentul introducerii în agenda UE a cererii de aderare a Ciprului a coincis cu stabilirea criteriilor formale de aderare. Conform Criteriilor de la Copenhaga, cererile statelor care întrunesc cele trei condiţii de bază (democraţie şi respectarea drepturilor omului, existenţa unei economii de piaţă capabilă să facă faţă concurenţei din cadrul UE, şi abilitatea de a-şi asuma toate obligaţiile ce decurg din calitatea de membru al UE) pot fi respinse în mod legitim numai pe baza celui de-al patrulea criteriu, şi anume „capacitatea de absorbţie a UE”. Insă chiar şi în acest caz, respingerea trebuie justificată potrivit „logicii justeţei”, corespunzătoare percepţiei UE asupra rolului integrării.

48 J. March and J. Olsen, “The Logic of Appropriateness”, Arena Working Paper No.9, Oslo, 2004, p.30. 49 Idem. p.32. 50 Idem, p.32. 51 Idem., p.33. 52 U. Sedelmeier, Constructing the Path to Eastern Enlargement: The Uneven Impact of EU Identity, Manchester and New York: Manchester University Press, 2005, p.183

18

In ceea ce priveşte criteriile de aderare, Republica Cipru a fost considerată, încă de la început, un candidat foarte bine pregătit. In iulie 1995, raportorul parlamentar a descris Ciprul ca fiind o „democraţie funcţională”, în timp ce numeroşi parlamentari europeni au remarcat evoluţia pozitivă a economiei cipriote, considerată chiar mai dezvoltată decât cea a unor state membre ale UE şi având un potenţial ridicat de a intra în cea de-a treia etapă a Uniunii Economice şi Monetare. Această imagine pozitivă nu a suferit modificări de-a lungul timpului, astfel că în 2002, în afara unor întârzieri în transpunerea acquis-ului comunitar în dreptul intern, Republica Cipru îndeplinea toate criteriile stabilite la Copenhaga. In ceea ce priveşte încheierea capitolelor de negociere, această ţară ocupa prima poziţie între statele candidate la integrarea în UE. Astfel, singura problemă cu care se confrunta Ciprul era aceea a divizării interne. In aceste condiţii, s-a pus întrebarea dacă cel mai bine pregătit candidat ar trebui exclus din cursa pentru aderare din cauza conflictului nerezolvat. Răspunsul la această întrebare a luat în calcul percepţia responsabilităţii părţilor în acest conflict. Inainte de referendumul referitor la Planul Annan din aprilie 2004, întreaga responsabilitate pentru evenimentele care au condus la scindarea insulei în 1974 şi pentru menţinerea status quo-ului în conflict, era pusă pe seama intervenţiei Turciei şi a lipsei de colaborare din partea turcilor-ciprioţi. Parlamentul European nu a acceptat interpretarea Guvernului turc, privind intervenţia militară din 1974, conform căreia „operaţiunea de pace”53 fusese organizată în urma loviturii militare greco-cipriote, susţinută de guvernul de la Atena. Parlamentarii europeni au considerat intervenţia Turciei drept o ocupaţie a teritoriului cipriot. Astfel, prezenţa trupelor turceşti pe insulă a devenit o componentă esenţială a acestei probleme. Turcia era considerată parte în acest conflict, care nu putea fi soluţionat decât după revizuirea poziţiei acestei ţări. Astfel, Turcia a ajuns să fie principala cauză a problemei cipriote şi, totodată, un obstacol major în rezolvarea acesteia. De asemenea, regimul Denktash, instaurat în partea de nord a Ciprului, a devenit o altă parte a problemei. Acesta era acuzat de a fi adoptat o „atitudine refractară”54 care a condus la eşecul tentativelor de soluţionare a conflictului. In concluzie, Parlamentul european considera că Guvernul turco-cipriot împărţea cu Turcia responsabilitatea nesoluţionării conflictului din Cipru. In acelaşi timp, Republica Cipru era percepută ca un actor inocent într-un conflict ce devenise principalul obstacol în calea integrării sale în UE. In opinia parlamentarilor europeni, respingerea candidaturii Ciprului ar fi echivalat cu o mare nedreptate făcută acestei ţări. 2.3 Rolul UE în soluţionarea conflictului din Cipru. Integrarea Ciprului în UE reprezintă, totodată, un instrument de promovare a soluţionării conflictului. După numeroase discuţii mediate de ONU, care nu au dus la nici un rezultat, cererea de aderare a Republicii Cipru a apărut ca o oportunitate ce nu trebuia ratată. Integrarea Ciprului în structurile UE urma să devină calea cea mai potrivită de urmat în căutarea unei soluţii. Ideea s-a conturat nu datorită intenţiei UE de a se implica în medierea conflictului, deoarece UE nu a avut niciodată în plan o astfel de acţiune. Acestei idei i-au fost aduse două tipuri de argumente. In primul rând procesul de aderare a Republicii Cipru ar exercita presiune asupra Turciei şi a turcilor-ciprioţi în vederea adoptării unei poziţii mai constructive în negocierile mediate de ONU. După cum a ţinut să sublinieze şi Comisarul european pentru extindere, Gunther Verheugen, condiţionarea aderării Ciprului de soluţionarea conflictului ar fi

53 VERNEY, Susannah, EU Enlargement as a Moral Mission: Debating Cyprus’ Accesssion in the European Parliament, 3-rd Paneuropean Conference of the ECPR Standing Group on European Union Politics, Bilgi University, Istanbul, September 2006, p.17. 54 TOCCI, N., EU Accession Dynamics and Conflict Resolution: Catalysing Peace or Consolidating Partition in Cyprus?, Aldershot and Burlington VT: Ashgate, 2004, p. 142.

19

contraproductivă, deoarece ar îndepărta presiunea exercitată asupra Turciei. Procesul de integrare oferea, în acelaşi timp, posibilitatea evitării guvernelor turc şi turco-cipriot, apelând direct la societatea turco-cipriotă pentru promovarea unei schimbări în relaţiile intercomunitare. Procesul de integrare europeană contribuia la dezvoltarea economică a întregii insule. In al doilea rând, calitatea de membru al UE reprezenta o garanţie pentru securitatea şi identitatea culturală a turcilor-ciprioţi. De asemenea, se puneau multe speranţe în programele finanţate de UE, programe care trebuiau să conducă la o apropiere între cele două comunităţi. Cu alte cuvinte, continuarea procesului de aderare a Republicii Cipru s-a transformat într-un mecanism de promovare a soluţionării conflictului. Obiectivului moral al extinderii a contribuit la depăşirea obiecţiilor ridicate în problema integrării Ciprului în UE. Procesul de extindere a UE a creat aşa-zisul concept al includerii. Astfel, respingerea sau amânarea integrării Ciprului ar fi constituit un rezultat neobişnuit şi ar fi echivalat cu o injustiţie făcută unui actor inocent implicat într-un conflict, încălcând principiul justiţiei şi dreptăţii europene. De asemenea, s-a avut în vedere faptul că procesul de integrare va conduce la apariţia unei soluţii. Din această perspectivă, sintagma „nu va fi aderare fără soluţionarea conflictului”55 ar fi însemnat negarea misiunii UE de realizare a proiectului de pace în zonă. Excluderea Republicii Cipru ar fi devenit, astfel, incompatibilă cu tradiţia şi obiectivul moral al UE, adoptat cu ocazia extinderilor precedente. O poziţie negativă ar fi afectat credibilitatea identităţii colective a UE, ca şi comunitate bazată pe valori fundamentale. Aceasta din urmă a servit drept fundament pentru proiectul de integrare europeană. Insă, deşi admiterea Republicii Cipru include un risc la adresa intereselor europene, opţiunea alternativă ar fi compromis poziţia morală a UE. Argumentele aduse de Grecia în favoarea integrării Republicii Cipru au fost bine primite de celelalte state membre, deoarece erau compatibile cu valorile centrale ale identităţii europene. Respingerea acestei ţări, pe motivul nerezolvării conflictului, ar fi constituit, potrivit percepţiilor europene bazate pe valori, o poziţie greşită din punct de vedere moral. In acest sens, admiterea Republicii Cipru poate fi privită nu ca un accident, ci ca un rezultat al deciziei luate de o comunitate ce împărtăşeşte valori comune, în scopul prezervării propriei identităţi. „Politica cipriotă”56 promovată de UE demonstrează dorinţa de implicare efectivă în căutarea unei soluţii care să fie conformă cu regulile dreptului internaţional şi să nu încalce suveranitatea Ciprului. Conform rezoluţiilor ONU, Europa recunoaşte numai o singură autoritate, şi anume aceea a Republicii Cipru. Astfel, înainte de integrarea oficială a Republicii Cipru în UE, miniştrii de interne ai statelor membre au adoptat, la propunerea Comisiei, un regulament ce defineşte statutul europea al liniei de demarcaţie dintre partea de nord a Ciprului şi Republica Cipru57. Comisia europeană subliniază faptul că Linia verde „nu constituie o frontieră externă a UE”58, circulaţia bunurilor şi persoanelor în această zonă intrând în responsabilitatea Republicii Cipru.

55 VERNEY, Susannah, EU Enlargement as a Moral Mission: Debating Cyprus’ Accesssion in the European Parliament, 3-rd Paneuropean Conference of the ECPR Standing Group on European Union Politics, Bilgi University, Istanbul, September 2006, p.23. 56 GUVEN-LISANILER, F. and Rodriguez L. (2002). “The social and economic impact of EU membership on northern Cyprus”. In The European Union and the Cyprus conflict, T. Diez (ed.) Manchester: Manchester University Press, p.38. 57 Regulamentul 866/2004/EC, cunoscut sub denumirea de “Green Line regulation” 58 VERNEY, Susannah, EU Enlargement as a Moral Mission: Debating Cyprus’ Accesssion in the European Parliament, 3-rd Paneuropean Conference of the ECPR Standing Group on European Union Politics, Bilgi University, Istanbul, September 2006, p.25.

20

Prin aceasta, Europa speră ca întreaga insulă, deci şi comunitatea turco-cipriotă, să poată beneficia de deschiderea europeană. Ea urmăreşte ca prin apropierea celor două comunităţi să faciliteze găsirea unei soluţii. Planul de soluţionare, propus de Naţiunile Unite, nu a putut fi pus în practică după eşecul referendumului din 24 aprilie 2004. Comisia europeană s-a arătat foarte dezamăgită de rezultatul negativ înregistrat în Republica Cipru, însă a apreciat mobilizarea de care au dat dovadă ciprioţii turci. Pe 26 aprilie 2004, Consiliul european şi-a exprimat hotărârea de a „pune capăt izolării comunităţii turco-cipriote”, prin promovarea de măsuri ce vor contribui la dezvoltarea economică a acesteia şi la apropierea de UE59. La 1 mai 2004, Republica Cipru a fost integrată oficial în UE, însă în numele întregii insule. Potrivit art.1, protocolul nr.10 din Tratatul de aderare, aplicarea legislaţiei comunitare este suspendată în partea de nord a insulei. Insă art.3 al aceluiaşi protocol şi paragraful 12 din concluziile Consiliului european de la Copenhaga din decembrie 2002 prevăd faptul că măsurile de promovare a dezvoltării economice în partea de nord a Ciprului, precum şi cele referitoare la favorizarea legăturilor cu UE, trebuie să fie propuse de Comisia europeană. Incepând cu 1974, prăpastia de natură economică între cele două părţi ale insulei a început să se adâncească. UE a luat în considerare faptul că o reducere a diferenţei economice între cele două comunităţi poate facilita găsirea unei soluţii. Astfel, organizaţia şi-a fixat ca obiectiv eliminarea izolării economice a părţii de nord a Ciprului. După eşecul referendumului, Comisia, influenţată de un puternic lobby britanic, a făcut publice două proiecte de soluţionare a acestei probleme: primul consta într-un ajutor financiar de 259 milioane de euro, eşalonat pe trei ani, iar celălalt în stabilirea de legături comerciale directe între UE şi partea de nord a insulei. Insă Guvernul de la Nicosia consideră al doilea proiect inacceptabil, deoarece constituie un prim pas în vederea recunoaşterii juridice a „zonei ocupate”60 şi o încurajare a menţinerii insulei divizate. Republica Cipru susţine că UE trebuie să vegheze la respectarea libertăţilor fundamentale, înscrise în tratatele europene. Libera circulaţie a bunurilor şi persoanelor, libertatea de stabilire, respectul dreptului de proprietate sunt argumentele utilizate de Republica Cipru pentru a susţine dreptul de revenire a refugiaţilor săi. Totuşi, în absenţa unei soluţionări politice a conflictului cipriot, aplicarea acquis-ului comunitar a fost suspendată în partea de nord; astfel, Bruxelles nu poate interveni pentru a garanta respectul libertăţilor fundamentale. Regulamentul „linia verde”, adoptat la 29 aprilie 2004, defineşte condiţiile de punere în practică a libertăţilor de circulaţie de-a lungul liniei de demarcaţie, însă vine mai mult în sprijinul unor nevoi comerciale şi nu aduce soluţii în problema refugiaţilor ciprioţi. Rolul jucat de UE în soluţionarea conflictului din Cipru este strâns legat de natura sa supranaţională: prin transferarea anumitor probleme în afara centrului decizional al insulei (problema monetară fiind un exemplu bun în acest sens), pot fi evitate disputele insulare inerente partajului de putere între două comunităţi de mărimi diferite. Astfel, noile reguli nu vor mai fi stabilite nici de ciprioţii greci şi nici de ciprioţii turci, ci vor fi adoptate la nivel european61. Forţând cele două entităţi să colaboreze pe probleme esenţiale, UE oferă o posibilitate de echilibrare economică şi socială, care poate fi benefică într-o insulă în care diferenţele sunt exacerbate. Progresul economic al părţii de nord a insulei poate conduce la promovarea armonizării legislaţiei cu acquis-ul comunitar, în vederea reducerii diferenţelor existente între nord şi sud, precum şi la eliminarea obstacolelor în calea soluţionării conflictului.

59 Rezultatele referendumului din Cipru, declaraţia purtătorului de cuvânt al Ministerului francez de Externe, Paris, 25 aprilie 2004 60 CHRISTOU, George, “The European Union and Cyprus: The Power of Attraction as a Solution to the Cyprus Issue, in Journal on Ethnopolitics and Minority Issues in Europe no.2/2002, University of Manchester, p.41. 61 G. Vassiliou, “EU enlargement: implications for Europe, Cyprus and the Eastern Mediterranean”, in Mediterranean Quarterly, winter 2003.

21

Ciprioţii greci susţin ideea reunificării insulei într-un cadru federal, sub protecţia UE. Această situaţie ar conferi autorităţilor Republicii Cipru suveranitate asupra întregii insule. In acelaşi timp, aceştia se opun oricărui proiect elaborat de ONU, care ar susţine ideea unei confederaţii, promovată de ciprioţii-turci. Dreptul comunitar oferă, totuşi, o siguranţă juridică Republicii Cipriote: orice soluţionare a chestiunii cipriote trebuie, de acum înainte, să respecte „acquis-ul comunitar”, iar schimbările necesare aplicării acestuia vor fi de natură temporară. UE asigură Guvernul greco-cipriot că toate planurile viitoare de soluţionare a conflictului vor respecta drepturile omului şi libertăţile fundamentale înscrise în Tratatele europene62. Aceste libertăţi sunt esenţiale pentru ciprioţii greci care doresc să-şi recapete proprietăţile abandonate în nordul Ciprului, după intervenţia militară din 1974. Integrarea în UE a fost motivată şi de dorinţa Republicii Cipru de a scoate insula de sub influenţa geopoliticii instabile în care se găsea şi de a o include în spaţiul european. Ankara nu ar îndrăzni niciodată să atace un membru al UE; statutul de membru al UE garantează integritatea teritorială, suveranitatea şi independenţa Republicii Cipru. Interesele vitale ale acestei ţări vor fi luate în condiderare în cadrul PESC, lucru esenţial dacă ne gândim la faptul că Ciprul şi Malta sunt singurele state membre ale UE care nu fac parte din NATO. 2.4 Turcia şi problema cipriotă. 2.4.1 Relaţiile dintre Turcia şi Uniunea Europeană. Turcia aspiră de mulţi ani la statutul de membru al CE/UE, însă cererile sale au fost respinse deoarece această ţară nu îndeplinea criteriile de la Copenhaga. Acest lucru a transmis semnale negative Turciei în ceea ce priveşte orientarea europeană, însă, şi mai important, nu a reuşit să schimbe poziţia adoptată de acestă ţară în privinţa soluţionării conflictului din Cipru. Astfel, Turcia nu a putut fi impulsionată să-şi revizuiască politica expansionistă ce susţinea divizarea insulei. Totuşi, la începutul secolului XXI, relaţiile dintre UE şi Ankara s-au îmbunătăţit, la aceasta contribuind şi decizia UE de a acorda Turciei statutul de candidat, decizie adoptată în cadrul Consiliului European de la Helsinki din 1999. UE a realizat că, pentru a putea ajunge la un compromis în problema Ciprului, trebuie să-şi folosească „puterea de atracţie”63, sub formă de stimulente acordate Turciei. Un număr destul de mare de state membre ale UE percep Ankara ca fiind principalul susţinător al TRNC. Intr-adevăr, Turcia este acuzată că influenţează formularea poziţiilor turco-cipriote privitoare la problema cipriotă. Astfel, Turcia se confruntă cu o dilemă: pe de o parte există beneficiile aderării la UE, iar pe de altă parte, poziţia strategică a insulei Cipru. Este clar însă că cele două obiective ale politicii externe a Turciei nu pot coexista. UE speră că, odată puse în balanţă, integrarea în UE să aibă câştig de cauză. Numeroşi oficiali occidentali au considerat că Ankara va sprijini rezolvarea paşnică a conflictului din Cipru, conform soluţiei federale, dacă ar primi din partea UE un program clar de aderare. In 1999, ambasadorul turc la UE sublinia faptul că atât problemele avute cu Grecia, cât şi chestiunea cipriotă, „s-ar putea rezolva rapid dacă UE ar fi de acord să primească Turcia în marea familie europeană”64. Implicaţiile integrării Ciprului divizat în UE sunt destul de serioase pentru obiectivul european al Turciei. In primul rând, ceea ce era înainte o dispută intercomunitară s-a transformat într-o dispută UE-Turcia. Această situaţie prezintă implicaţii grave de ordin politic, securitar şi militar, în contextul dezvoltării PESD. In al doilea rând, dacă nu se va ajunge cât mai curând la o soluţionare a conflictului din

62 VERNEY, Susannah, EU Enlargement as a Moral Mission: Debating Cyprus’ Accesssion in the European Parliament, 3-rd Paneuropean Conference of the ECPR Standing Group on European Union Politics, Bilgi University, Istanbul, September 2006, p.32. 63 BIAGINI, Antonello, Istoria Turciei Contemporane, Accent, Cluj-Napoca, 2005, p.84. 64 Idem, p.73.

22

Cipru, Grecia va avea un atuu în plus în încercarea de blocare a integrării Turciei în structurile europene. Turcia va trebui să depună un efort mai mare pentru găsirea unei soluţii, deoarece costurile menţinerii status quo-ului în acest conflict sunt din ce în ce mai ridicate. Integrarea în UE a insulei reunificate ar fi avut un efect pozitiv pentru Turcia. Includerea turcilor-ciprioţi în UE ar fi transformat limba turcă într-o limbă oficială a UE, iar Turcia ar fi beneficiat de susţinere în interiorul organizaţiei. Dezvoltarea relaţiilor dintre UE şi Turcia are la bază condiţii stabilite în mod clar şi stimulente financiare importante acordate de UE. „Sprijinirea Secretarului general al ONU în eforturile sale de a încheia cu succes procesul de soluţionare a problemei cipriote”65 este una dintre condiţiile formulate în mod explicit în Parteneriatul de Aderare, document al Comisiei Europene din noiembrie 2000. Insă Turcia nu a îndeplinit această criteriu până în momentul de faţă. Incepând cu Helsinki, relaţiile dintre Turcia şi UE s-au îmbunătăţit. UE s-a străduit să accelereze pregătirile în vederea aderării Turciei, utilizând strategii clare, formulate în cadrul Consiliului European de la Nisa (2000), care au culminat cu crearea Parteneriatului pentru Aderarea Turciei, în martie 2001. Guvernul de la Ankara continuă să susţină poziţia turco-cipriotă şi a demarat un proces de integrare economică şi politică a TRNC. In 1997 a fost semnată o declaraţie comună TRNC-Turcia, prin care părţile au hotărât înfiinţarea unui Consiliu de Asociere, ce avea ca obiectiv integrarea economică şi fiscală a celor două ţări, precum şi o integrare parţială în domeniul politicii externe, de apărare şi de securitate. In baza Declaraţiei Comune din 1997, s-a realizat un acord ce prevedea crearea unei „zone economice comune”, formalizând astfel poziţia de facto. Din acel moment, liderii celor două ţări au ameninţat în repetate rânduri cu alipirea TRNC la Turcia. In noiembrie 2001, premierul Turciei, Bulent Ecevit, a declarat că integrarea Republicii Cipru ar fi echivalentă cu renunţarea la TRNC; „în acest caz, există posibilitatea ca o decizie privind anexarea TRNC-ului să fie luată în considerare”66. Astfel, „puterea atracţiei”67, exercitată de UE prin criteriile de aderare şi stimulentele oferite (carrot and stick), nu a reuşit să convingă Guvernul de la Ankara să adopte o poziţie mai conciliantă în privinţa Ciprului. Unul dintre motivele acestei decizii îl constitie percepţia credibilităţii UE în rândul elitelor din această ţară. Cererile sale au fost respinse în mod repetat din motive mai mult sau mai puţin fondate, iar fondurile europene au fost blocate. Atitudinea adoptată de UE în privinţa Turciei poate fi explicată prin prezenţa Greciei în interiorul acestei organizaţii şi prin poziţia severă adoptată de Parlamentul european faţă de problemele Turciei: conflictul din Cipru, relaţia cu Grecia, nerespectarea drepturilor omului, etc. Intrebarea care se pune este dacă UE poate schimba ceva în atitudinea Turciei, utilizând strategia sa de condiţionalizare „carrot and stick”/politica stimulentelor şi a constrângerilor. In ceea ce priveşte stimulentele financiare, UE a acordat Turciei fondurile necesare pentru realizarea reformelor pe termen mediu şi lung. Totuşi, UE ar putea ajuta mai mult Turcia pe termen scurt. Guvernul de la Ankara s-a arătat nemulţumit de nivelul fondurilor primite, acestea fiind insuficiente pentru îndeplinirea criteriilor de aderare. Procesul de aderare a Turciei a reuşit să schimbe puţin atitudinea elitelor din această ţară în favoarea îmbunătăţirii relaţiilor cu UE. Prin îmbunătăţirea relaţiilor cu Grecia şi integrarea în PESD a fost creat un climat favorabil negocierilor dintre liderii grecilor şi turcilor ciprioţi.

65 ÇARCOGLU, Ali & Rubin, Barry (eds.), Turkey and the European Union, Domestic Politics, Economic Integration and International Dynamics, London/Portland: Frank Cass, 2003, p.158. 66 DERVIS, Kemal, Michael Emerson, Daniel Gros and Sinan Ülgen, The European Transformation of Modern Turkey, Brussels: CEPS, 2004, p.127. 67 CHRISTOU, George, “The European Union and Cyprus: The Power of Attraction as a Solution to the Cyprus Issue, in Journal on Ethnopolitics and Minority Issues in Europe no.2/2002, University of Manchester, p.37.

23

Participarea Turciei la structurile PESD a condus la diminuarea temerii turcilor-ciprioţi în privinţa securităţii. Miniştrii de externe ai Greciei şi Turciei s-au întâlnit în februarie 2002 pentru a încerca să-şi rezolve disputele. In cadrul acestor discuţii au fost abordate probleme care au adus cele două ţări în pragul războiului în mai multe ocazii, precum: zăcămintele de petrol din Marea Egee, împărţirea apelor teritoriale şi controlul asupra spaţiului aerian. 2.4.2 Negocierile de aderare la UE. In cadrul Consiliul European din decembrie 2002, şefii de stat şi de guvern au oferit Turciei, pentru prima dată, perspectiva concretă a începerii negocierilor de aderare. Liderii europeni au ţinut cont de reformele importante pe care Turcia le-a adoptat, după recunoaşterea ei ca stat candidat la Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999. Raportul de ţară pentru Turcia, prezentat de Comisia Europeană în octombrie 2004, recomanda începerea condiţionată a negocierilor de aderare cu Ankara. În acest context, Consiliul European din decembrie 2004 a adoptat decizia de începere condiţionată a negocierilor de către Turcia în octombrie 2005. În 2006 membrii Parlamentului European au aprobat un raport foarte critic la adresa Turciei, acuzând-o de întârzieri în aplicarea reformelor, fapt ce a condus la apariţia unei crize în relaţiile dintre Bruxelles şi Ankara în privinţa candidaturii la Uniunea Europeană. Documentul, care critica Turcia pentru nerespectarea angajamentelor asumate la începerea negocierilor de aderare, susţinea că Turcia a demonstrat "progrese insuficiente"68 în domeniile libertăţii de expresie, libertăţii religioase şi în privinţa drepturilor minorităţilor şi drepturilor femeilor. Raportul recomandă Ankarei să recunoască Republica Cipru şi "să adopte măsuri concrete pentru normalizarea relaţiilor bilaterale"69 cu această ţară. Raportul emis de Comisia Europeană, prin care se cerea Turciei să protejeze drepturile omului şi să accelereze eforturile de reformă, a acordat Turciei termen până la summitul UE din 14 şi 15 decembrie 2006 pentru a îndeplini obligaţiile prevăzute de acordul vamal semnat cu un an înainte, în cadrul căruia, Turcia a convenit să extindă uniunea vamală la toţi membrii UE, inclusiv la Cipru. Inainte de lansarea oficială a negocierilor de aderare, Turcia a semnat un protocol care extindea acordul de uniune vamală încheiat în 1963 cu UE la toţi membrii, inclusiv la Cipru. Ankara insistă însă ca UE să-şi respecte întâi promisiunea de a reduce izolarea economică a comunităţii cipriote turceşti din nordul insulei, zonă ocupată de Turcia de la invazia militară din 1974. La acea dată experţii îşi manifestau temerea că o dispută în privinţa Ciprului şi neîncrederea publică reciprocă ar putea declanşa un impas major în cadrul demersurilor de aderare a statului musulman70. După emiterea raportului critic cu privire la progresul Turciei în procesul de aderare, câteva state membre UE a cerut suspendarea discuţiilor de aderare ale Uniunii cu Ankara din cauza refuzului acesteia de a-şi deschide porturile şi aeroporturile pentru navele şi avioanele cipriote greceşti. În încercarea de a pune capăt blocajului referitor la Cipru, înainte de termenul din decembrie, Finlanda, care deţinea preşedinţia rotativă a Uniunii Europene, a propus o soluţie de compromis. Conform planului, portul Famagusta, localizat în partea ocupată de turci a insulei, ar fi urmat să fie deschis pentru comerţul cu UE, în schimbul accesului vaselor şi avioanelor cipriote greceşti în porturile şi aeroporturile Turciei. Două scenarii erau prezentate ca posibile, dacă aceste ultime eforturi de a pune capăt blocajului ar fi eşuat. Unii membri UE erau în favoarea unei "întreruperi complete" a negocierilor de aderare cu Turcia, în timp ce alţii sprijineau doar suspendarea negocierilor asupra capitolelor legate de problemele comerciale şi vamale.

68 www.guardian.co.uk 69 http://europa.eu/index_en.htm 70 www.ifri.org

24

La două zile după ce Finlanda a anunţat că eforturile sale de mediere a unui compromis au eşuat, comisarul UE pentru Extindere Olli Rehn, un ferm susţinător al aderării Turciei la UE, afirma că negocierile cu Ankara vor continua "într-un ritm mai lent"71. Comisia Europeană a recomandat în noiembrie 2006 suspendarea parţială a discuţiilor de aderare la UE ale Turciei din cauza refuzului ţării de a-şi deschide porturile şi aeroporturile pentru vasele şi avioanele din Cipru. Conform propunerii, UE urma să nu înceapă discuţiile asupra a opt din cele 35 de capitole de negociere cu Ankara până când Comisia Europeană nu va confirma că aceasta a îndeplinit obligaţiile prevăzute de acordul încheiat cu Uniunea. Sectoarele suspendate ar fi fost: libera circulaţie a bunurilor, dreptul de stabilire şi libertatea de a oferi servicii, serviciile financiare, agricultură şi dezvoltarea rurală, zonele de pescuit, politica transporturilor, uniunea vamală şi relaţiile externe. Potrivit recomandărilor făcute de Comisia Europeană, capitolele în care pregătirile tehnice au fost finalizate ar trebui să fie deschise în continuare însă, nici un capitol nu va fi închis provizoriu până când Turcia nu va îndeplini obligaţiile prevăzute de protocolul de uniune vamală. În efortul de a preveni deraierea discuţiilor de aderare la UE, Turcia s-a oferit să ridice parţial embargoul impus Ciprului pentru un an. Turcia dorea în schimb ca portul maritim Famagusta şi aeroportul Ercan - ambele situate în partea de nord a Ciprului - să fie deschise pentru traficul şi comerţul internaţional. Planul în trei puncte al Ankarei prevede de asemenea relansarea discuţiilor pentru unificarea Ciprului după mai bine de 30 de ani de diviziune. Înalţi oficiali ai UE şi naţiunile membre care sprijineau aderarea Turciei la UE au salutat oferta Ankarei, Nicosia însă a respins categoric propunerea apreciind situaţia ca" o batjocură din partea UE", avertizând că autorităţile cipriote greceşti vor "reveni la o poziţie mai dură"72 dacă membrii UE vor încerca să limiteze sancţiunile impuse Turciei. În acest context se poate observa că pasul în direcţia cererilor Uniunii Europene a fost un act de curaj din partea guvernului de la Ankara, luând în considerare atmosfera tensionată din ţară. Deschiderea unui port şi a unui aeroport pentru navele şi avioanele cipriote poate părea un pas prea mic pentru europeni, însă pentru turci a fost un gest cât se poate de important. Cu toate eforturile Turciei, miniştrii de externe ai statelor Uniunii Europene au decis să suspende negocierile asupra a opt din cele 35 de capitole de negociere, datorită nerespectării obligaţiilor comerciale faţă de un stat membru UE. Oficialii turci au condamnat decizia, considerând-o nedreaptă faţă de Turcia. Primul Ministru Recep Tayyip Erdogan a subliniat faptul că nu trebuie uitat " că prietenii noştri din UE au de asemenea promisiuni neîndeplinite"73, referindu-se la refuzul UE de a ridica sancţiunile economice împotriva ciprioţilor turci, iar ministrul de Externe Abdullah Gul a declarat că decizia UE este lipsită de viziune. Ambii oficialii au sugerat însă că vor continua implementarea reformelor cerute de UE, chiar şi în domeniile acoperite de cele opt capitole de negociere suspendate. Guvernul turc a adoptat o noua strategie, Ankara promiţând să continue implementarea reformelor necesare în toate domeniile politice urmând ca măsurile legate de deschiderea capitolelor care nu sunt afectate de suspendarea parţială să aibă prioritate Ulterior, ministrul german de Externe Frank-Walter Steinmeier a declarat, de asemenea, că decizia UE de a suspenda parţial discuţiile de aderare cu Turcia este rezonabilă - dat fiind refuzul Ankarei de a-şi îndeplini obligaţiile vamale faţă de Cipru, stat membru UE. El a subliniat însă că porţile UE rămân deschise pentru Turcia şi că Berlinul va cere continuarea negocierilor dintre Turcia şi UE prin deschiderea a "două până la patru"74 noi capitole, Turcia rămânând o chestiune prioritară în cursul preşedinţiei germane a UE, care a început în ianuarie.

71 http://europa.eu/index_en.htm 72 http://europa.eu/index_en.htm 73 www.guardian.co.uk 74 http://europa.eu/index_en.htm

25

III. UE şi Politica Europeană de Vecinătate. 3.1 Politica Europeană de Vecinătate – definiţie şi obiective Politica Europeană de Vecinătate (PEV) reprezintă o nouă abordare în cadrul relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi vecinii săi, abordare ce o depăşeşte pe cea tradiţională bazată pe cooperare. Această politică constituie un cadru de consolidare a relaţiilor de vecinătate şi vizează intensificarea cooperării cu statele vecine UE lărgite, în vederea creării unei zone de prosperitate şi bună vecinătate, a unui „cerc de prieteni"75 la frontierele Uniunii. Statele incluse în Politica de Vecinătate Europeană sunt următoarele : - în Est: Moldova, Ucraina, Bielorusia Uniunea Europeană şi Rusia au stabilit să dezvolte în continuare parteneriatul strategic, deja existent, prin crearea celor patru spaţii comune, conform deciziilor adoptate la summitul de la St. Petersburg (Rusia) din luna mai 2003. - în Caucazul de Sud: Georgia, Armenia, şi Azerbaidjan - în Zona Mediterană: Maroc, Algeria, Tunisia, Liban, Libia, Egipt, Israel, Iordania, Siria, Autoritatea Palestiniană. Statele candidate pentru aderare la UE, Turcia, Croaţia, Macedonia, şi statele din Balcanii de vest nu participă la PEV. Obiectivul principal al PEV îl constituie împărţirea beneficiilor aduse de extinderea UE din 2004 cu ţările sale vecine. Un alt obiectiv este cel stabilit prin „Strategia Europeană de Securitate” din 2003, şi anume creşterea securităţii în vecinătatea Uniunii extinse. Pentru realizarea acestor obiective, statele vecine vor trebui să adopte o serie de reforme complexe. Beneficiile vor fi însă considerabile – reformele structurale vor duce la rate de creştere sporite; un climat macroeconomic îmbunătăţit şi liberalizarea comerţului vor favoriza mai multe investiţii străine directe, iar reformele politice vor contribui la consolidarea instituţiilor şi proceselor democratice din aceste state. Astfel, statele vor fi capabile să ofere un nivel mai bun de trai cetăţenilor săi. Intărirea relaţiilor politice şi economice dintre UE şi noii vecini va duce la proiectarea prosperităţii şi stabilităţii din interiorul UE asupra statelor din vecinătatea imediată. Prin urmare, va avea de câştigat atât UE (stabilitate şi pace la hotare), cât şi statele vizate – vor fi nişte state mai democratice şi mai bine echipate să facă faţă provocărilor globalizării. PEV nu va înlocui relaţiile actuale dintre UE şi statele vecine, ci va duce la consolidarea cadrului juridic şi instituţional care guvernează aceste relaţii la momentul actual. Politica Europeană de Vecinătate nu oferă statelor vizate (statele din estul Europei şi statele mediteraneene, şi din iunie 2004 şi statele sud-caucaziene) perspectiva aderării la UE, ci permite o relaţie privilegiată cu vecinii şi o mai bună focalizare a eforturilor în domenii de importanţă vitală pentru apropierea statelor vizate de standardele europene. Totodată, PEV nu exclude posibilitatea aderării la UE a statelor vizate, o mare parte din acestea având puternice aspiraţii europene, ca de exemplu Republica Moldova şi Ucraina. Importanţa politicii europene de vecinătate este menţionată şi în Strategia europeană de securitate din decembrie 2003. Aceasta reiterează interesul UE de a avea nişte vecini bine guvernaţi şi prosperi: „Vecinii care sunt angajaţi în conflicte violente, statele fragile în care proliferează crima organizată, societăţile nefuncţionale ... toate creează probleme pentru Europa”76. Astfel, UE îşi va putea asigura propria

75 PROTSYK, Oleh, Democratization as a Means of Conflict Resolution in Moldova. In: Eurac/ECMI (eds.) European Yearbook of Minority Issues Vol. 4, 2004/5. Leiden and Boston: Martinus Nijhoff Publishers, 2006, p.724. 76 PROTSYK, Oleh, Democratization as a Means of Conflict Resolution in Moldova. In: Eurac/ECMI (eds.) European Yearbook of Minority Issues Vol. 4, 2004/5. Leiden and Boston: Martinus Nijhoff Publishers, 2006, p.729.

26

securitate prin extinderea cooperării economice, politice şi de securitate cu aceste state şi prin transformarea acestor state în unele mai prospere, mai democratice şi mai capabile să îşi asigure propria securitate. Necesitatea unei Politici Europene de Vecinătate (PEV) s-a făcut acut simţită în 2003, când a apărut problema creării de noi bariere în Europa după extinderea Uniunii Europene. În martie 2003, Comisia Europeană în „Comunicarea sa asupra Europei Extinse” trasează principiile politicii de vecinătate a UE şi pune accentul pe importanţa acordată de către Uniune relaţiilor cu vecinii săi. Conform acestei Comunicări, ajutorul financiar furnizat până acum statelor vecine, îndeosebi prin programele TACIS şi MEDA, urma să fie suplimentat prin crearea unui nou instrument financiar, „Instrumentul European pentru Vecinătate şi Colaborare”, care va susţine implementarea politicii de vecinătate. În octombrie 2003, Consiliul European a salutat iniţiativa şi a invitat Comisia şi Consiliul de Miniştri să o continue. Pe 12 mai 2004 Comisia Europeană a prezentat Comunicarea „Politica Europeană de Vecinătate. Strategia şi Rapoartele pe Ţară” care stabileşte paşii concreţi de implementare a politicii de vecinătate şi modul de extindere a beneficiilor lărgirii UE asupra noilor săi vecini. 3.2 Ucraina şi Uniunea Europeană. După revoluţia portocalie din Ucraina din decembrie 2004, noua conducere din această ţară şi-a exprimat intenţia de integrare europeană a Ucrainei şi de continuare a eforturilor de creare a unui stat de drept bazat pe principiile economiei de piaţă. Ucraina este unul din statele membre ale PEV care a semnat, în februarie 2005, un Plan individual de acţiuni cu UE. Printre altele, acesta prevede o colaborare mai strânsă între UE şi Ucraina pentru asigurarea securităţii în regiune, în particular prin colaborarea în vederea soluţionării conflictului transnistrean. In cadrul Summit-ului UE–Ucraina din decembrie 2005, liderii UE au încurajat aspiraţiile europene ale Ucrainei în special datorită rolului important asumat de această ţară în eforturile de soluţionare a conflictului transnistrean şi în lansarea misiunii UE de asistenţă la frontiera moldo-ucraineană. Totodată, noua conducere de la Kiev îşi propune să joace rolul de lider regional, în special prin revigorarea GUAM-ului şi lansarea iniţiativei comune cu Georgia de creare a Comunităţii Opţiunii Democratice în scopul promovării democraţiei şi a valorilor europene în statele regiunii. Evoluţiile de la Kiev, precum şi intensificarea relaţiilor dintre Ucraina şi UE, sporesc capacitatea Kievului de a juca un rol stabilizator la nivel regional şi deschid noi perspective de dezvoltare a relaţiilor moldo-ucrainene. Acestea ar viza în primul rând colaborarea în procesul de reglementare transnistreană, colaborarea la securizarea frontierei moldo-ucrainene, colaborarea regională în vederea realizării intereselor economice şi politice comune, intensificării schimburilor comerciale etc. În contextul participării atât a Republicii Moldova cât şi a Ucrainei la PEV, cadrul european este unul extrem de propice pentru dezvoltarea acestor relaţii în baza respectului reciproc şi a unui climat de încredere77. 3.3 Planurile de Acţiune. Atingerea obiectivelor propuse se realizează prin definirea, împreună cu ţările vecine vizate, a unui set de priorităţi ce vor fi notate în „Planuri de Acţiune”, care reprezintă documentul politic-cheie în dezvoltarea relaţiilor dintre UE şi vecinii săi. Planurile de Acţiune au la bază angajamentul pentru valorile comune: respectul pentru drepturile omului, inclusiv drepturile minorităţilor; supremaţia legii; o bună guvernare; promovarea unei bune relaţii cu vecinii; respectarea principiilor economiei de piaţă şi a dezvoltării durabile. Un 77 Planul de Acţiuni UE – Republica Moldova, Ghid ADEPT, Ed. Gunivas, Chişinău, 2006, p.47.

27

alt obiectiv al Planurilor de Acţiune a fost declarată apropierea în politica externă a partenerilor. Evoluţia relaţiilor dintre UE şi statele vecine, cu care Uniunea Europeană semnează Planurile de Acţiune depinde în totalitate de modul în care statul vecin va împărtăşi efectiv valorile comune citate mai sus. În Planurile de Acţiuni sunt definite mai multe priorităţi, a căror atingere se va solda cu o apropiere de UE. Aceste priorităţi acoperă mai multe domenii: – dialogul politic – include probleme cum ar fi: lupta împotriva terorismului şi a proliferării armelor de distrugere în masă, rezolvarea conflictelor regionale; – politica economică şi socială - se va promova participarea la anumite programe ale UE, precum şi îmbunătăţirea interconexiunii şi a legăturilor fizice cu UE (transport, energie etc.); – comerţ - se prevede o deschidere mai mare a pieţei, în concordanţă cu principiile OMC şi standardele UE; – justiţie şi afaceri interne - o cooperare mai strânsă în domenii precum: managementul frontierelor, migraţia, lupta împotriva terorismului, traficul de fiinţe umane, droguri şi arme, crima organizată, spălarea banilor, precum şi criminalitatea economico-financiară. Planurile de Acţiuni sunt diferenţiate, astfel încât să reflecte stadiul existent al relaţiilor UE cu fiecare ţară în discuţie. Trasarea Planului de Acţiuni pentru fiecare stat-vecin depinde de necesităţile şi capacităţile acestuia, fiind luate în considerare interesele ambelor părţi. De asemenea va ţine cont şi de următoarele elemente: poziţia geografică, situaţia economică, nivelul de dezvoltare a relaţiilor dintre UE şi statul vizat, reformele în derulare. Planurile de Acţiune vor avea ca marjă definită de timp o perioadă de 3-5 ani78. Există posibilitatea ca, odată cu îndeplinirea priorităţilor stabilite de Planurile de Acţiune, actuala generaţie de acorduri bilaterale să fie înlocuite cu o formă nouă de parteneriat privilegiat, reprezentată de „Acordurile Europene de Vecinătate”. 3.4 Planul de Acţiuni Republica Moldova - Uniunea Europeană Planul individual de Acţiuni Republica Moldova - Uniunea Europeană reprezintă un document politic încheiat între UE şi Republica Moldova care stabileşte programul, obiectivele strategice şi priorităţile în relaţiile dintre UE şi Republica Moldova pentru perioada 2005 – 2007. Planul de Acţiuni (PA) completează cadrul contractual actual dintre UE şi Republica Moldova, reprezentat de Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC), atribuind o importanţă mai mare procesului de reforme economice şi politice stipulate în APC. Astfel, PA nu reprezintă doar o foaie de parcurs pentru integrarea europeană a Republicii Moldova, ci este, în acelaşi timp, un program de reforme politice şi economice interne pe care autorităţile moldoveneşti s-au angajat să le realizeze. PA a fost semnat la 22 februarie 2004 pentru un termen de trei ani. Acesta prevede intensificarea relaţiilor politice, de securitate, economice şi culturale, precum şi asumarea responsabilităţii pentru prevenirea conflictelor şi reglementarea acestora, unul din obiectivele principale ale PA fiind sprijinirea de către UE a eforturilor de soluţionare a conflictului transnistrean. Totodată, PA stipulează că nivelul relaţiilor dintre UE şi Republica Moldova va depinde de ataşamentul acesteia din urmă faţă de valorile comune şi de capacitatea acesteia de a implementa priorităţile stabilite. 3.4.1 Domeniile prioritare ale Planului de Acţiuni. PA prevede o serie de măsuri79 pe termen scurt şi lung în şapte domenii generice de cooperare: 1. Dialogul şi reforma politică;

78 BLANC, Didier, L’Union européenne, Paris, Ellipses, 2006, p.163. 79 Planul de Acţiuni UE – Republica Moldova, Ghid ADEPT, Ed. Gunivas, Chişinău, 2006, p.33.

28

2. Cooperarea pentru soluţionarea conflictului transnistrean; 3. Reformele şi dezvoltarea economică şi socială; 4. Relaţii comerciale, reforma de piaţă şi cea regulatorie; 5. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne; 6. Transport, energie, telecomunicaţii, mediu înconjurător, cercetare, dezvoltare şi inovaţie; 7. Contacte umane. Obiectivele prioritare ale Planului de Acţiuni includ: a. Consolidarea stabilităţii şi eficienţei instituţiilor care garantează democraţia şi statul de drept; b. Eforturi susţinute în vederea identificării unei soluţii viabile a conflictului transnistrean; c. Reluarea cooperării cu instituţiile financiare internaţionale, combaterea sărăciei; d. Consolidarea capacităţii administrative şi a sistemului judecătoresc; e. Îmbunătăţirea climatului investiţional prin îmbunătăţirea climatului de afaceri şi lupta împotriva corupţiei; f. Asigurarea respectării libertăţii mass-media şi a libertăţii de exprimare; g. Instituirea unui sistem eficient şi cuprinzător de gestionare a frontierei Republica Moldova, inclusiv pe segmentul transnistrean; h. Lupta împotriva crimei organizate, inclusiv a traficului de fiinţe umane; i. Gestiunea fluxurilor migraţionale. Astfel, acţiunile prioritare vizează rezolvarea unor probleme esenţiale existente în momentul semnării PA şi care reprezintă motive de îngrijorare pentru UE. Aceste probleme reprezintă, în acelaşi timp, obstacole majore în evoluţia procesului de democratizare şi dezvoltare economică a Republicii Moldova, dar şi surse de instabilitate şi insecuritate atât pentru această ţară, cât şi pentru restul Europei. Aceste priorităţi vor face obiectul relaţiilor dintre UE şi Republica Moldova, iar credibilitatea opţiunii europene a Republicii Moldova va depinde de voinţa şi coerenţa de care vor da dovadă autorităţile în soluţionarea acestor probleme prioritare. 3.4.2 Problema transnistreană. Unul din subiectele principale abordate în cadrul relaţiilor dintre Republica Moldova şi UE îl constituie conflictul transnistrean datorită ameninţărilor pe care le prezintă acesta atât pentru Republica Moldova, cât şi pentru UE. Pentru Republica Moldova, problema acestui conflict nesoluţionat din partea de est a ţării reprezintă un obstacol în calea creării unui stat democratic, dar şi pentru atingerea obiectivului de integrare europeană. Cu o populaţie de circa 550.000 de persoane şi un teritoriu de 4.163 km2, regiunea transnistreană a evoluat de la proclamarea „independenţei” în 1991 şi până în prezent într-o entitate statală de facto care nu este controlată de autorităţile centrale moldoveneşti80. Tentativele de soluţionare politică a conflictului din Transnistria au obţinut rezultate slabe. Negocierile politice la care participă părţile transnistreană şi moldovenească, precum şi reprezentanţii din partea OSCE, Ucrainei şi Rusiei nu a izbutit să identifice o soluţie în ceea ce priveşte statutul regiunii. Din această cauză autorităţile moldoveneşti au încercat să internaţionalizeze eforturile de reglementare prin implicarea, începând cu 2005, a SUA şi UE în cadrul mecanismului de negocieri, în calitate de observatori. Tot în 2005, preşedintele Ucrainei Victor Iuşcenco a propus un plan de reglementare a conflictului transnistrean pe baza principiului democratizării regiunii, plan sprijinit de autorităţile moldoveneşti. In iulie 2005, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o lege cu privire la statutul juridic special al regiunii transnistrene, care proclamă regiunea transnistreană drept unitate teritorial-administrativă în componenţa Republicii Moldova. Iniţiativele Parlamentului de la Chişinău cu privire la posibilităţile de soluţionare a conflictului transnistrean, precum şi extinderea formatului de negocieri şi noua conjunctură regională creată 80 Planul de Acţiuni UE – Republica Moldova, Ghid ADEPT, Ed. Gunivas, Chişinău, 2006, p.61.

29

după revoluţia portocalie de la Kiev şi aderarea României la UE reprezintă noi oportunităţi în vederea rezolvării acestei probleme. Contextul politic internaţional favorizează o implicare a UE în eforturile de soluţionare a problemei transnistrene. UE s-a arătat interesată să participe la reglementarea acestui conflict care afectează securitatea Uniunii lărgite. O astfel de evoluţie corespunde intereselor Republicii Moldova, care doreşte o stabilizare a ţării şi integrarea în UE. Problema transnistreană reprezintă pentru UE o importantă sursă de instabilitate şi insecuritate. In condiţiile în care negocierile de până acum nu au reuşit să contribuie decisiv la rezolvarea problemei transnistrene, UE s-a arătat tot mai interesată să participe la soluţionarea acestui conflict. Schimbarea de atitudine a UE a devenit vizibilă începând cu decembrie 2002 când UE s-a angajat într-o serie de declaraţii şi acţiuni prin care îşi arată disponibilitatea de a contribui direct la rezolvarea conflictului transnistrean. Asigurarea securităţii şi stabilităţii în vecinătatea apropiată este unul din obiectivele principale ale Politicii Europene de Vecinătate. Comunicarea Comisiei Europene “Europa extinsă – vecinătatea: un nou cadru de relaţii cu vecinii noştri estici şi sudici”, din martie 2003, menţionează: „Efectele negative ale conflictelor asupra dezvoltării economice şi politice, în special cele care durează de mult timp, nu pot fi subestimate. Aceste efecte nu sunt doar unele interne – atâta timp cât aceste conflicte există, există şi riscul extinderii efectelor lor peste hotarele statelor respective (...). Entităţi ca Transnistria sunt un magnet pentru crima organizată şi pot destabiliza sau perturba procesul de edificare statală, consolidarea politică şi dezvoltarea durabilă”81. Totodată, Strategia Europeană de Securitate, adoptată în decembrie 2003, subliniază faptul că extinderea UE duce la apropierea de „zonele problematice”82 din vecinătatea europeană şi că „este în interesul european ca statele de la hotarele UE să fie bine guvernate. Statele vecine care sunt angajate în conflicte violente, statele slabe în care proliferează crima organizată, societăţile disfuncţionale... toate acestea reprezintă probleme pentru Europa.”83 Există o serie de motive pentru care UE trebuie să se implice mai mult în soluţionarea acestui conflict: 1. Conflictul diminuează capacitatea Republicii Moldova de a crea un stat democratic, şi prin urmare de a îndeplini obiectivele asumate în cadrul relaţiilor bilaterale cu UE; 2. După aderarea României la UE, zona de conflict se află doar câteva sute de kilometri de graniţa UE, o distanţă foarte mică faţă de unul din cele mai mari focare de instabilitate din regiune; 3. Prezenţa acestui conflict generează o serie de riscuri pentru securitatea UE, care este astfel afectată de traficul ilicit de mărfuri şi persoane, de crima organizată şi contrabanda care provin din regiunea transnistreană. UE utilizează instrumentele politice, economice, diplomatice şi militare de care dispune pentru prevenirea, gestionarea şi soluţionarea conflictelor. Până în momentul semnării PA, în februarie 2005, UE a participat indirect la procesul de reglementare a conflictului transnistrean. Printre principalele măsuri adoptate de UE se numără: aplicarea de sancţiuni liderilor transnistreni prin introducerea de restricţii privind călătoriile în spaţiul european; iniţierea, în 2003, a negocierilor trilaterale dintre Moldova, Ucraina şi UE privind crearea posturilor vamale mixte moldo-ucrainene pe segmentul transnistrean al hotarului dintre Republica Moldova şi Ucraina; participarea UE în calitate de observator la lucrările Comisiei de elaborare a proiectului noii Constituţii a Moldovei, la care participă şi reprezentanţi transnistreni. Totodată, UE a abordat problema transnistreană în cadrul dialogului politic cu autorităţile de la Chişinău, dar şi în relaţiile bilaterale cu statele mediatoare, Rusia şi Ucraina.

81 Planul de Acţiuni UE – Republica Moldova, Ghid ADEPT, Ed. Gunivas, Chişinău, 2006, p.64. 82 www.ier.ro 83 VAHL, Marius and Michael Emerson, Moldova and the Transnistrian Conflict. In:Bruno Coppieters et al. Europeanization and Conflict Resolution. Ghent: Academia Press, 2004, p.32.

30

PEV schimbă substanţial politica UE faţă de conflictul transnistrean, deoarece presupune o participare tot mai mare a UE în cadrul eforturilor de reglementare şi o „responsabilitate împărtăşită pentru prevenirea şi soluţionarea conflictelor”. 3.4.3 Măsurile prevăzute în Planul de Acţiuni. PA subliniază necesitatea depunerii de „eforturi susţinute în vederea reglementării conflictului transnistrean, respectîndu-se suveranitatea şi integritatea Republicii Moldova în cadrul frontierelor recunoscute pe plan internaţional şi garantând respectarea democraţiei, supremaţiei legii şi a drepturilor omului”84. Astfel, Planul prevede participarea părţii transnistrene, a Moldovei şi a mediatorilor la negocierile conduse de OSCE în problema transnistreană, precum şi intensificarea dialogului dintre UE şi Republica Moldova în această problemă. Măsurile ce urmează a fi întreprinse de către UE, prevăzute în PA, pot fi grupate în cinci direcţii principale de acţiune85: 1. Participarea la negocierile politice privind statutul juridic al regiunii transnistrene. Incepând cu ultimul trimestru al anului 2005, UE şi SUA participă în calitate de observatori la negocierile privind problema transnistreană, cunoscute sub denumirea de „5+2”. Ucraina deţine un rol special în eforturile de securizare a frontierei moldo-ucrainene, inclusiv a segmentului transnistrean al acesteia. 2. Modificarea contextului şi a factorilor care favorizează existenţa conflictului. PA prevede o serie de măsuri care vor face actualul status quo mai puţin profitabil pentru cei care sunt interesaţi de menţinerea acestuia datorită beneficiilor pe care le obţin din activităţile economice ilicite. Astfel, în noiembrie 2006, a fost lansată la Odesa Misiunea UE de asistenţă la hotarul moldo-ucrainean, având ca obiectiv prevenirea activităţilor de contrabandă şi trafic la frontiera moldo-ucraineană, inclusiv pe segmentul transnistrean. Misiunea, compusă din 69 de experţi UE în materie de control vamal şi poliţie de frontieră şi din aproximativ 50 de specialişti moldoveni şi ucraineni, are un mandat de doi ani. Aceasta lucrează în strânsă colaborare cu biroul Reprezentantului Special al UE pentru Moldova, Adriaan Jacobovits de Szeged, care a fost desemnat de către Consiliul Uniunii Europene în martie 2005 pentru a coordona şi consolida contribuţia UE la soluţionarea conflictului transnistrean.. În paralel, PA prevede susţinerea societăţii civile, promovarea drepturilor omului şi a valorilor democratice în Transnistria, ceea ce va crea unui climat intern mai favorabil pentru găsirea unei soluţii de compromis şi va contribui la protecţia drepturilor şi libertăţilor locuitorilor din regiune. 3. Solicitarea îndeplinirii de către Rusia a angajamentelor asumate la Summit-ul OSCE din 1999 de la Istanbul de a-şi retrage trupele şi armamentul din regiunea transnistreană. Prezenţa militară rusă în Transnistria reprezintă unul din principalele obstacole în calea soluţionării conflictului transnistrean. UE a abordat această problemă atât în cadrul OSCE, cât şi în cadrul dialogului cu Rusia. 4. Incurajarea şi sprijinirea reformelor din Republica Moldova. UE sprijină procesul de reforme în care s-a angajat Moldova, contribuind astfel la creşterea atractivităţii acestei ţări pentru locuitorii Transnistriei şi la o mai mare motivaţie pentru reintegrarea cu restul Moldovei. 5. Acordarea asistenţei UE în perioada post-conflict. Această asistenţă este foarte importantă dacă sunt luate în condiderare costurile procesului de reintegrare teritorială a Republicii Moldova., precum şi faptul că timp de 15 ani regiunea transnistreană nu a beneficiat de niciunul dintre programele de dezvoltare economică şi socială derulate în Moldova de diverse organizaţii internaţionale.

84 DREVET, Jean-François, L’élargissement de l’Union européenne, jusqu’où?, Paris: L’Harmattan, 2004, p.138. 85 Planul de Acţiuni UE – Republica Moldova, Ghid ADEPT, Ed. Gunivas, Chişinău, 2006, pp.66-67.

31

Prevederile cuprinse în PA presupun o implicare mai activă şi mai diversificată a UE în eforturile de reglementare a conflictului transnistrean, prin abordarea atât a aspectelor politice şi diplomatice cât şi a celor legate de democratizarea regiunii transnistrene şi de reabilitarea economică a regiunii în perioada post-conflict. Prezenţa UE în această regiunea constituie un factor de încredere şi o garanţie în eforturile de reglementare a conflictului transnistrean, răspunzând astfel aspiraţiilor europene ale Republicii Moldova. Concluzii UE nu ar accepta niciodată ca un conflict intern să se transforme într-unul interstatal. Toate statele membre ale UE sunt democraţii stabile, făcând practic imposibilă apariţia si dezvoltarea unor relaţii ostile între acestea. Tările dispun de instituţii capabile să gestioneze eventualele crize. Totuşi, câteva ţări se confruntă încă cu tensiuni în interiorul şi în afara graniţelor lor. Uniunea Europeană a susţinut, şi susţine în continuare, eforturile de soluţionare a conflictelor ce se manifestă în Irlanda de Nord, Tara Bascilor şi Corsica. Aceste regiuni beneficiază de sprijin financiar şi participă la diferite programe de cooperare transfrontalieră existente în cadrul UE. Contribuţia UE la soluţionarea conflictelor din spaţiul european s-a manifestat în principal sub forma ajutorului economic. Finanţarea europeană constituie un sprijin important pentru comunităţile aflate în conflict, însă nu reprezintă soluţia cea mai eficientă de transformare a conflictelor. UE s-a implicat, de asemenea, în susţinerea dialogului dintre părţi, dar nu a reuşit să elimine graniţele existente între diferitele comunităţi aflate în conflict. Principala vulnerabilitate a UE în ceea ce priveşte transformarea conflictelor este legată de condiţiile politice locale. În ceea ce priveşte, procesul de integrare a Ciprului în UE, putem remarca faptul că acesta a avut un efect contrar celui urmărit de instituţiile europene. Miza aderării nu a fost suficientă pentru ca cele două comunităţi cipriote, greacă şi turcă, să ajungă la un acord în vederea soluţionării conflictului şi reunificării insulei. Totodată, prezenţa Republicii Cipru în UE, alături de Grecia, diminuează şi mai mult şansele Turciei de a fi primită într-un viitor apropiat în spaţiul european. Soluţionarea conflictelor din vecinătatea apropiată este importantă pentru UE, atât din cauza efectelor negative pe care le au acestea asupra statelor vecine, cât şi din cauza riscurilor de securitate pe care le prezintă pentru UE. Problemele cu care se confruntă Republica Moldova,

32

şi aici mă refer în special la conflictul transnistrean, reprezintă obstacole majore în procesul de democratizare şi, totodată, surse de instabilitate pentru restul Europei. Noua conjunctură regională, creată după revoluţia portocalie de la Kiev şi aderarea României la UE, deschide noi posibilităţi pentru soluţionarea problemei transnistrene şi pentru o implicare mai mare a UE în eforturile de reglementare. UE îşi propune ca, prin intermediul Politicii europene de vecinătate şi a Planului de acţiuni adoptat, să se implice mai mult în procesul de soluţionare a conflictului din Transnistria. Rămâne de văzut care vor fi efectele concrete ale acţiunilor sale în această regiune. UE poate asigura cadrul necesar dialogului şi cooperării interstatale, un model pentru parteneriate transfrontaliere şi sprijin economic la nivelul diferitelor comunităţi. Această organizaţie poate schimba contextul interacţiunii dintre actorii principali implicaţi în conflict la toate nivelurile. Totuşi, UE nu este în general percepută ca un actor important, ci mai degrabă ca un „binefăcător neutru”. Acest lucru are avantajele sale, însă subliniază, totodată, rolul limitat pe care şi-l asumă UE în transformarea conflictelor. UE nu este un actor independent, deoarece acţiunile sale depind de condiţiile politice locale, şi nici nu are un impact direct asupra societăţii. In ceea ce priveşte transformarea conflictelor, rolul UE se concentrează în principal asupra asigurării condiţiilor necesare în vederea cooperării la toate nivelurile, precum şi peste orice tip de frontieră. Dacă acest lucru va duce la soluţionarea sau acutizarea conflictelor existente depinde de numeroşi factori ce scapă controlului UE şi chiar al statelor.

Bibliografie:

- ACHESON, Dean, "Cyprus: The anatomy of the Problem." Chicago Bar Record, Vol. XLVI, no. 8, May1965; - BARNABEU, Emmanuel Casanova, Le nationalisme corse: genèse, success et échec, L’Harmattan, 1998; - BIAGINI, Antonello, Istoria Turciei Contemporane, Accent, Cluj-Napoca, 2005; - BINDI, Ange-Laurent, Autonomisme. Luttes d'émancipation en Corse et ailleurs 1984-1989, L'Harmattan, 1995 ; - BITSCH, Maria-Thérèse, Histoire de la construction européenne de 1945 à nos jours, Bruxelles, 2003; - BLANC, Didier, L’Union Européenne, Paris, Ellipses, 2006; - ÇARCOGLU, Ali & Rubin, Barry (eds.), Turkey and the European Union, Domestic Politics, Economic Integration and International Dynamics, London/Portland: Frank Cass, 2003; - CHRISTOU, George, “The European Union and Cyprus: The Power of Attraction as a Solution to the Cyprus Issue, in Journal on Ethnopolitics and Minority Issues in Europe no.2/2002, University of Manchester; - CONSTANTIN, Valentin (ed.), Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, ed. II, Iasi: Polirom, 2002; - DERVIS, Kemal, Michael Emerson, Daniel Gros and Sinan Ülgen, The European Transformation of Modern Turkey, Brussels: CEPS, 2004;

33

- DIEZ, T., S. Stetter and M. Albert, “The European Union and Border Conflicts: The transformative power of integration”, Paper delivered to the ECPR Joint Sessions in Uppsala, Sweden, April 2004; - Documente de bază ale comunităţii şi Uniunii Europene, Iasi, Ed. Polirom, 1999; - DREVET, Jean-François, L’élargissement de l’Union européenne, jusqu’où?, Paris: L’Harmattan, 2004 ; - DREVET, Jean-Louis, Chypre, île extreme. Chronique d’une Europe oubliée, Paris, Syros-Alternatives, 1991; - European Commission, Bruxelles, Regular report 1998 from the Commission on Turkey’s progress towards accession: document drown up on the basis of COM (1998) 711, Luxembourg Office for Official Publications of the European Communities, 1999; - GUIFFAN, Jean, La question d'Irlande, Bruxelles : Complexe, 2001; - GUISAN, Catherine, Un sens à l’Europe: gagner la paix, 1950-2003, Paris, Odile Jacob, 2003; - GUVEN-LISANILER, F. and Rodriguez L. (2002). “The social and economic impact of EU membership on northern Cyprus”. In The European Union and the Cyprus conflict, T. Diez (ed.) Manchester: Manchester University Press; - HADJIDEMETRIOU, Katia, Istoria Ciprului, Bucureşti, Meronia, 2004; - HAYWARD, Katy, Defusing the conflict in Northern Ireland. Pathways of influence for the European Union, Working Papers Series in EU Border Conflicts Studies nr.2, January 2004, Queen’s University, Belfast; - LO RE, Carlo Calogero, La questione nord-irlandese : per una storia critica del conflitto in Ulster, Roma : Pellicani, 2000; - MARCH, J. and J. Olsen, “The Logic of Appropriateness”, Arena Working Paper No.9, Oslo, 2004; - MINNIS, Ivan, The troubles in Northern Ireland, Oxford [etc.] : Heinemann Library, 2001; - Planul de Acţiuni UE – Republica Moldova, Ghid ADEPT, Ed. Gunivas, Chişinău, 2006; - POGGIOLI, Pierre, Corse: chroniqurs d’une île déchirée 1996-1999, L’Harmattan, 1999; - POLLACK, Benny and Graham Hunter, Dictatorship, democracy and terrorism in Spain, 1988; - PROTSYK, Oleh, Democratization as a Means of Conflict Resolution in Moldova. In: Eurac/ECMI (eds.) European Yearbook of Minority Issues Vol. 4, 2004/5. Leiden and Boston: Martinus Nijhoff Publishers, 2006; - SARCINSKI Alexandra, Mihai Dinu, Crize şi instabilitate în Europa, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, Universitatea Naţională de Apărare; - SEDELMEIER, U., Constructing the Path to Eastern Enlargement: The Uneven Impact of EU Identity, Manchester and New York: Manchester University Press, 2005; - TOCCI, N., EU Accession Dynamics and Conflict Resolution: Catalysing Peace or Consolidating Partition in Cyprus?, Aldershot and Burlington VT: Ashgate, 2004; - Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, Bucuresti, Ed. Lucretius, 1997; - VAHL, Marius and Michael Emerson, Moldova and the Transnistrian Conflict. In:Bruno Coppieters et al. Europeanization and Conflict Resolution. Ghent: Academia Press, 2004; - VERNEY, Susannah, EU Enlargement as a Moral Mission: Debating Cyprus’ Accesssion in the European Parliament, 3-rd Paneuropean Conference of the ECPR Standing Group on European Union Politics, Bilgi University, Istanbul, September 2006;

34

- WIENER, Antje, Thomas Diez, European integration theory, Oxford, 2004; - YOUNGS, Richard, The European Union and the promotion of democracy: Europe's Mediterranean and Asian policies, Oxford, 2001; Site-uri Internet:

- www.monde-diplomatique.fr - www.ifri.org - www.un.org - www.kypros.org - www.guardian.co.uk - www.strategicsinternational.com - www.ceri-sciencespo.com - www.minorites.org - www.univ-nancy2.fr - www.histoire.presse.fr - www.cna.org.cy - http://europa.eu/index_en.htm - www.ecmi.de - www.touteleurope.fr - www.euractiv.com - www.ier.ro - www.cyprus.gov.cy