Eu, agen ţia mea de ştiri - BIBLIOTHECAEu, agen ţia mea de ştiri 9 Pentru a vedea câte parale...

Eu, agenţia mea de ştiri

1

SAVIAN MUR


Savian Mur

2

Savian Mur este pseudonimul literar al unui cunoscut profesor de matematică din Târgovişte.

A fost profesor de liceu, în Maroc şi în Franţa, în cadrul a două contracte interguvernamentale, a predat matematică, în limba franceză, la două licee din Târgovişte. A publicat la Gazeta matematică, precum şi două cărţi de specialitate.

A debutat în 2014 cu o carte de poezii, Cu ochii sparţi, urmată de romanul Povestea unui marginal. În 2015 a publicat volumul de eseuri Statuile delirului şi volumul de poezii Dimineţi înjunghiate. În 2016 i-au apărut romanele Lut şi În pelerinaj la sfânta A4.


3

SAVIAN MUR


(antiroman)

Editura Bibliotheca

Târgovişte, 2017

Savian Mur

4

EDITURA Bibliotheca Târgovişte

N. Radian, KB 2/3, Târgovişte, 130062 tel/fax: 0245 212 241; mobil 0761 136 921 e-mail: [email protected] • www.bibliotheca.ro

Editor – Mihai Stan

Foto copertă – Métamorphose de Narcisse, Salvador Dalí Coperta – după o idee a autorului Tehnoredactare – Ioan Alexandru Muscalu Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MUR, SAVIAN Eu, agenţia mea de ştiri / Savian Mur. – Târgovişte: Bibliotheca, 2017

ISBN 978-606-772-160-7

821.135.1-31

Colecţia Prozã Contemporanã coordonată de Mihai Stan

Copyright © 2017 Editura Bibliotheca

Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin Editurii Bibliotheca & Savian Mur


5

Marele neajuns al naturii este acela de a nu fi ştiut să se mărginească la un singur regn. În comparaţie cu vegetalul, totul pare nepotrivit, nereuşit. Soarele ar fi trebuit să se supere la ivirea primei insecte şi să-şi schimbe locul la apariţia neaşteptată a cimpanzeului.

Cioran

Savian Mur

6


7

1 Sfârşit de februarie. Zi bleagă, uger sterp, lumină în

cârje. Undeva, într-un pui de pustietate nespurcată de om. Stare de destrămare, golire galopantă. Fui speriat de o pasăre, de trilul violent. O senzaţie stranie, un zumzet amical îmi unduiră fiinţa – în curs de prăbuşire moale, reînchegând-o chiar în momentul în care nişte celule se răsteau la acea vietate: Şi noi existăm! ...A trebuit să aflu de la acea pasăre că fiinţez.

Doar în singurătate am dus-o bine cu mine. Sunt un mamifer adaptabil. Liniştea mea funcţionează pe bază de deal, de mărăcini bogaţi, de văi misterioase, mierloi. Numai aerul nealterat de prezenţa omului îmi face bine.

M-am hotărât să solicit rezidenţă într-o ţară străină – chiar azi-dimineaţă. Spre seară am expediat deja actele, indicând pe plic adresa unei privighetori şi a unui mărăcine gros, cu care mă salut de ani buni. După o criză existenţială, o pauză de fortificare – în aşteptarea alteia... Îţi trebuie fibră de idiot pentru ca să ajungi la „pace

Savian Mur

8

sufletească”. Materia primă a spiritului meu? Spaţiul dintre două astfel de crize: o linişte lipsită de linişte. Nu eu îmi fixez disperarea, aceasta mă fixează, neanunţându-mi energica-i vizită. Are o dantură aşa de sănătoasă, cotoroanţa! Hămesită, începe totdeauna cu un dans lasciv... Sunt în conflict cu mine, nu cu lumea, oare ce pretenţii să am de la aceasta? Cu cine să îmi pun mintea, cu un beţiv căzut în şanţ? În schimb, de la mine... M-aş ascunde şi la Paris, cu o singură condiţie: să nu dau de mine. Sunt bântuit de fiinţă, aceasta e veriga slabă a lanţului meu. Punctul meu forte? Reuşesc, totuşi, să dorm.

Se smiorcăia a primăvară. Mi-am depus scheletul pe fundul unei văgăuni, la aerisit. Toată noaptea mi-au trosnit oasele – înmuguriseră. Spre dimineaţă a dat din ele o bogăţie de vâsc! Hrănesc un viitor hoit. Atâta jaf de vitamine! Nu, nu eu încalc vreo regulă de circulaţie, ci propriul meu trup. Un poliţai transpirat hălăduieşte prin sângele meu, rupându-mi la amenzi cu nemiluita.

Aceste dealuri de lângă Târgovişte, ca şi pustii: cine a spus că această lume ar fi complet ratată?

Când am un puseu de mulţumire, dau fuga la acel mic borcan, îl deschid şi, cu mişcări lente – am manichiura făcută –, mă ung îndelung cu alifia îndoielii. Oare pielea sufletului n-ar trebui menajată de prea mult soare? Sunt plămădit din carnea neputinţei. Fiinţă fiind, nu mă pot bucura de nepăsarea pietrei. La umbra unui fir de iarbă îmi domolesc fierbinţeala: am fost născut, aşadar am intrat într-un joc străin.

A nefiinţa, un verb plin de virtuţi. Sufletul meu, securizat de un loc pustiu şi cunoscut.

Cum mă gândesc la întoarcere, cum apar primele fisuri.


9

Pentru a vedea câte parale faci, frecventează o pustietate. Dacă aceasta te respinge, nu-ţi rămâne decât să te arunci în braţele unei putori – colectivitatea.

A fi înseamnă a fi singur. Ştie Dumnezeu ce ştie... Am călcat profund în baliga urbană, însă coclaurile nu

m-au murdărit niciodată. Ros de contradicţii, cu dinţi de şobolan, am mintea ferfeniţă. Începutul unei conversaţii cu cineva reprezintă un risc, de aceea mă abţin, încă nu mi-am devenit total indiferent. S-ar părea că, beneficiind de raţiune, omul poate uşor să-şi rezolve o contradicţie. În realitate nu se întâmplă aşa: contradicţia se rezolvă îndurând-o... Un cinism delicat străbate, de la un capăt la celălalt, natura umană. Ideea de fericire, de armonie coabitează cu ideea despre propria ta moarte – e sigur că vei muri, însă cum?... Eşti la graţia propriului tău trup şi a propriului tău spirit; un rechin al contradicţiei îl ţine pe om între fălcile sale, sângele batjocorit prelingându-i-se pe bot. Aş vrea să obţin locul întâi, însă nu m-am hotărât în care domeniu – exclus şi pe viitor. Ratarea este hrana mea. Încep un joc, şi, cu un minut înainte de fluierul final, pur şi simplu dispar. Sunt un magnat al ratării.

Martie. Pe deal, cu picioarele ude, pe la nişte locuri de-ale mele. Puţea îngrozitor a Cioran şi a Dumnezeu. Sunt o persoană publică de vizuină. Lipsa mea de rost îmi creează probleme fiziologice. Într-adevăr, mă diger din ce în ce mai greu. Iar când spiritul îmi semnalează ampla lipsă de rost a omului... De îndată ce ziua îmi plesneşte, ca o pungă încărcată cu porcării, dau fuga la soluţia mea, şi, cu mişcări pricepute, o lipesc. Dispun, încă, de un stoc apreciabil, componenta de bază a lipiciului fiind amăgirea. Ce mă voi face când borcanul se va termina? Nu te

Savian Mur

10

sinucizi din cauza unui mesteacăn, ori a unei râme. Trebuie să rupi legăturile tale cu omul, să le arunci la gunoi – imediat ce s-a depus musca pe carnea lor, spre a-ţi diminua până la zero ispita. Pustnicul e un bun exemplu, domnia-sa nu se sinucide. Numai tăcerea merită trăită. Nu poţi enunţa ceva serios, din punct de vedere existenţial, decât tăcând.

Pun de ziua de mâine cum aş pune o cursă, pentru şoarecii iluziilor. Seara, înainte de culcare, fac exerciţii de viitor sterp. Nările îmi sunt straşnic de permisive pentru prafurile acestuia. Obţin, astfel, un somn mai bun. Pentru a sfâşia cămaşa de forţă a rutinei unei săptămâni de muncă, dau buzna la unul din locurile mele pustii, bosumflat c-am lipsit atâta – faţă de care Paradisul pare o simplă ciornă. În sfârşit, nu mă mai simt singur, şi, cu cât trec minutele, fiinţa îmi dă semne – parc-ar valora ceva... După câteva ore de tihnă, mă privesc într-un mărăcine înflorit ca într-o oglindă: e momentul în care îmi aduc aminte de faţă. Mă spăl pe faţă cu acest mărăcine, ca să-mi aduc aminte de mine – îmi vine să fredonez.


11

2 Peste o oră voi muri!, îmi repet, de la un timp, în

anumite momente ale zilei ori ale nopţii, cel mai adesea dimineaţa – întru întremare. E drept că îmi fac şi unele concesii: nu peste o oră, ci mâine, chiar săptămâna viitoare... Există umilire mai mare, de sine, ca certitudinea amară că-ţi supravieţuieşti? Măcar cel diagnosticat cu o boală necruţătoare mai are o motivaţie de a trăi, pe când tu? Barat de societate, adică de o haită mascată, în relaţii reci cu tot ce înseamnă acest cuvânt, „familie”, necunoscut de Dumnezeu, încotro s-o mai iei? Ar mai rămâne grota, însă şi ăsteia, ştii bine, i-e scârbă de tine, are şi ea nişte pretenţii minime de igienă. A trăi înseamnă a te sabota. A jindui după suta de ani: masochism debil.

Existenţa? Aberaţia fundamentală. Mântuirea fiinţei coincide cu decesul acesteia – cum să se poată „mântui” o aberaţie clădită pe nişte lacome procese fizico-chimice? Da, un beţiv se poate mântui – prin băutură, un fumător împuţit se poate mântui – prin tutun, zgârcitul funebru –

Savian Mur

12

punând la ciorap, bolnavul după putere – obţinând-o, însă ce semnificaţie pot avea aceste palide conjugări ale unui verb pe care Biserica îl pronunţă într-un delir ieftin?

N-ar trebui – omul – să aibă pretenţii la ceva ce nu se poate defini. Suflet-spirit-Dumnezeu? Te apucă ameţeala.

Mijlocul lui martie. Lumină din care s-a scurs tot sângele. Cum de-mi mai supravieţuiesc, şi asta de şaizeci de ani? Un peşte al aşteptării mă înoată răbdător, în apele din ce în ce mai mici ale viitorului.

Un reportaj la televizor, despre nişte foşti cai de rasă, acum doar oase şi piele – ceva tipic românesc. Pisoii milei m-au mierloit zile bune. Cum mă mai atacau viespile indignării!

Credeam că are doar doi căţei. Ieri, când m-am dus s-o hrănesc, o turmă dormea la umbră, lângă mamă – erau şase porci: cum arată un martir? Sufletul mi s-a strâns într-un icnet de voluptate.

Adevăratul stăpân al fiinţei e foamea – când se încruntă acesta... Cine nu-i cunoaşte chipul, dibăcia cu care-ţi blegeşte trupul, bogata isterie la care te aduce, sevrajul impecabil? Umilinţele negre cu care te împroaşcă, cinismul bălos ce îţi vâjâie prin sânge, cascada ameţelilor? În faţa acestui grandios şi morbid stăpân religia pare scopită, iar Dumnezeu un figurant energic.

Primăvara e anotimpul în care se rumenesc fructele morţii. Spiritul meu le evaluează savoarea.

Pe măsură ce înaintez în vârstă, oroarea faţă de dimensiunea criminală a carnalului mi-a ajuns la cote halucinante. Mila, deopotrivă. Mânia... Şi ce să admiri la morbida făcătură, la această întâmplare căptuşită cu cruzimea celulei – lumea, dibăcia cu care cel puternic îl


13

sfâşie pe acela mai slab, spre a-l îngurgita? Oare nu la aceasta se reduce magnifica-i filozofie, suava-i poezie, măiastra-i melodicitate? Filozofi şi poeţi ciudaţi, care au scris ceea ce au scris, „geniali”, cum de-i mai rabdă pământul? Să te faci că nu observi masacrul pentru supravieţuire... Să-l tămâiezi sinistru! Şi-n cer, un Dumnezeu pitit, descris amplu în Vechiul Testament, aplaudând spectacolul, între două înghiţituri. Ce dacă tigrul sfâşie? Rechinul... Oriîncotro te-ai uita, ai asculta, ai mirosi, numai violenţă. 24 de ore din 24 – sânge. Până şi doi copaci apropiaţi se bat între ei, câtă cafteală am văzut într-o pădure! Abia aştepţi să se întoarcă rândunica, însă când căsăpeşte insectele, poetic... Bucuria adusă de venirea berzei, anulată de ucigaşul cioc... Mi-am idolatrizat pisicile – când una s-a prezentat la uşă cu un amărât de şoarece în gură, mândră să-mi arate prada, altădată o vrabie, pe care abia am scăpat-o...

Te uiţi la un nenorocit, cu bani – pe care dacă l-ai pune să-ţi arate Antichitatea pe hartă s-ar opinti s-o găsească – de ce e în stare, în bolnava-i lăcomie: ucide păduri tinere, animale cu pui, numai banul să iasă, ca să vadă lumea ce grozav e. Ce ţi-ar mai rămâne de făcut ţie, cel îndurerat şi neputincios, ce posezi o conştiinţă, aducătoare de mari tulburări? Tu, care stai în centrul lumii, adică în centrul violenţei? Nu ai cui te adresa, ştii bine. Acel Dumnezeu ţi-ar râde în nas. Unde să dezertezi? În transuman, te-ar sfătui filozoful, credinciosul – în altă lume, care să substituie, măcar pe porţiuni, mizeria aceasta şobolănoasă. Laşilor!, îmi vine să ţip la ei, degeneraţilor, chiar lângă voi victima urlă după ajutor şi voi cu capul în nori, după bazaconii. Scrieţi tâmpenii,

Savian Mur

14

pentru circuitul vostru închis, şi apoi le citaţi unii altora, în viitoare lucrări ştiinţifice, din care ţâşneşte o emoţie scrâşnită. Jocuri perfide ale minţii, când alături se geme. Vă propuneţi, apoi, pentru marile premii...

Un blestemat de biped e gata să doboare un falnic vişin înflorit, pentru simplul motiv că l-a pierdut în urma unui proces, dumneata îl vezi şi-l laşi... Te poţi numi om numai dacă poţi salva victima, cu orice risc. O învăţătură, o religie care nu te învaţă aşa ceva sunt deşarte. O tradiţie! Doar un Dumnezeu al Milei mai poate reabilita cerul. Cât s-a mai străduit Isus...

Simt că numai Mila îmi mai poate pune cu folos gândurile în mişcare. Am o gândire de animal domestic: vacă, oaie, capră, măgar, catâr, cal. Ba nu, am o gândire vegetală. Raţionamentele mele pot fi făcute chiar de un fir de iarbă, înainte de a fi păscut.


15

3 ...Aşadar, ce dă valoare existenţei mele? Conştientizarea

nimicniciei mele, a perfectei mele inutilităţi, desigur! (Să nu te superi, Doamne, că mă consider un apropiat de-al Tău. Până una-alta, ne ţinem de urât – ce, e puţin lucru?)

Mă uitam la o răgăoace – cu câtă grijă mergea. Era aşa de misterioasă! De-aş fi reuşit să păşesc şi eu la fel, cu tălpile goale ale sufletului – prin cioburile zilei! Starea mea de fiinţă perisabilă – iată ce-mi intră, aproape zilnic, în ebuliţie. Cât de pricepute sunt vreascurile singurătăţii, cât de bogat, focul umilinţelor! Apreciez stilul zilelor ploioase şi friguroase, din lunile de vară. Ce drag îmi e cerul – spinare de cal gras, pe care am avut grijă să arunc pătura uscată a seninelor disperări. Nu eu sunt problema, ci omul. N-am nimic, totuşi, cu el, numai că cel interior îmi pare un delicvent. Ce mai e nevoie de un învăţăcel în ale filozofiei, când lacrima se formează de la sine? Teologul ar trebui să-şi ascundă privirea... Ce-ar urma, dacă mi-aş epuiza stocul de decepţii? O altă decepţie, lanţul

Savian Mur

16

umilinţelor fortificându-se: e în logica fiinţării. ...Taină, mister? O durere de dinţi, prelungită, te curăţă de gărgăuni; pentru revelaţie, trebuie să fii în formă. Bietul mistic... Oricât te-ai feri, discuţia cu propriul dumitale trup rămâne plină de învăţăminte. Rugăminţile... proaspetele cuceriri, în vastul domeniu al umilinţelor... angajamentele... implorările... ameninţările... violenţele... cascada insomniilor... hăul... Acesta, trupul, are ultimul cuvânt de spus. Fiinţa, pedepsită cu un trup!

Dimineaţa, luni: dau de mine ca de-un necaz. Nu pot percepe timpul decât clinic. După-amiaza: îmi mai revin. Tot om – nimic nou sub soare. Om, om, om – până când? Cine să ia în seamă protestul meu interior? Oceanul? E ocupat... O frunză îngălbenită? N-are timp, tocmai se pregăteşte să cadă. Dumnezeu? Nici nu vrea să audă – stă pitit.

A câta tentativă de a ieşi în câmpul gol, spre a mă lepăda – cu gesturile acelea, cu care arunci gunoiul. Cu ce forţă să traversez şi această primăvară? Aceeaşi nepăsare a clorofilei... Indolenţa ciorilor... Batjocoritoarea vară, apoi? Bufonul eredităţii, omul: nu poţi trage pe o linie moartă, precum un înţelept, nerealizând această evidenţă. În speranţa metafizicii... Posibilul îmi apare doar la nivel de idee – de rest se ocupă Dumnezeu. Ca şi de mântuire... Nu poţi avea o minte sănătoasă, şi, în acelaşi timp, să te îndoieşti de destinul tău. Probabil că însuşi prostul satului are unele accese, când se crede nemuritor.

Puturosul rachiu, stors din dospirea de azi pe mâine; beţiv scârbos, nu-mi iau mâna de pe sticlă. Când voi merge în patru labe?

Îmi zăresc mutra în oglindă. Ăsta ce mai doreşte? Întreţin în jurul fiinţei mele un climat de indiferenţă, cu


17

variaţii abia perceptibile. Cât timp nu mă bag în seamă, costurile tind către zero: pentru ce aş scormoni cu băţul în a zilei şerpărie? Mă gândesc uneori la rai, ca la acele înverzite, puternic luminate locuri. Relieful nimicului... Dimpotrivă, aş putea detalia cu acurateţe o părticică micronică de iad... Decepţionat de om, de mine, cu toate că de atâtea ori mi-am repetat: Cum să mă poată decepţiona o maimuţă cosmetizată?

Exerciţiu de admiraţie: mă contemplu, îndelung, într-o babă. Voi răzbi până acolo? Admiraţie neagră...

Am lăsat şi eu ceva în urma mea, în ţinutul în care locuiesc – nişte buturi. Cum mai înfloreau, copil fiind, copacii speranţei!

Degeaba sunt sănătos, infecţia cu om rămâne. Când pisoiul lehamitei îmi adoarme pe jugulară, timpul deraiază viguros, camera împuţinându-se misterios. Mă mai exist, pe porţiuni infime. Alături, o lumânare le energizează.

Idiotul nu se ia la harţă cu sine – altcineva e de vină. Amestecat în ciorba umană: minunat prilej de ratare. Virtuţile gloatei sunt în afara dubiului... Binefacerile tradiţiei! Choose an author as you choose a friend – cui să-i spui? O carte, care să te facă să-ţi pierzi cheful pe veci de cea mai măruntă asociere. Nu cunosc privelişte mai odihnitoare ca aceea a mărăcinilor albi.

Nu cred să fi trecut o singură zi, fără să mă fi luat la rost. Gândurile mele au încasat la pumni cu nemiluita. De ce, pentru ce aş fi făcut lucrul acela? De ce, pentru ce aş face lucrul acesta? Pentru un metru cub de detaşare, de spaţiu neameninţat, nimeni nu mă putea persecuta mai bine. Neavând pretenţii de la altul, nici măcar de la Dumnezeu – ce să mai vorbim de cutare sfânt –, cum aş

Savian Mur

18

fi putut echilibra balanţa? Şi tu, pe lângă propria-ţi fantomă – ce mai poate fi de adăugat aici? O bună frecvenţă, în vizitarea unui cimitir, te-ar scuti de o puzderie de gărgăuni.

Toată ziua de ieri, o stare aiuritoare: m-am durut peste normă. Câtă naivitate, cortegiul umilinţelor, urmându-mă cu solemnitate până târziu în noapte: însăşi perna, pe care am adormit către dimineaţă, a roşit.

Ori de câte ori am încercat să-mi organizez existenţa, nu am reuşit altceva decât şlefuirea disperărilor. E drept că, în singurătate, am obţinut unele succese – acea stare neutrală, de contemplare a zărilor. Câte am mai tras până ce am reuşit, cât de cât, să mă suport! Ce m-aş fi făcut, în lipsa dealurilor? O mierlă, într-un desiş, mi-a umplut ziua; câinii, săturaţi.

Falsez. Nu am găsit până acum un cadru mai serios, în care să îmi fixez ziua. Iar dacă s-ar fi întâmplat aceasta, cine ştie ce bal ar fi început. Sastisit de mine, ca Fefeleaga aceea. Run, Forrest, run! – mă încurajez. De la simplul fapt că te deconectează de om, să provină dulcea atracţie a singurătăţii? Primul pas – periferia; nebuloasa, de deasupra unei săli pline... Omul, fiinţa captivă în propriul lui trup, caldă umilinţă: dorinţa de zbor e o mărturie. Oricum, până la evadarea finală se mai încropeşte.

Când crivăţul nimicniciei îmi răscoleşte viscerele, găsesc negrul călugărului deosebit de odihnitor. Bietul sfânt... Spiritualmente, nu am trecut de starea de salahorie. M-am înălţat doar pentru ca prăbuşirea ulterioară să aibă ceva forţă, căci nu mi-am făcut nicio iluzie – colonizat de om, aşa cum sunt. Şi într-o muscă


19

beţivă mi-aş fi pus mai multe speranţe, decât în ciulamaua umană. De altfel, conştientizarea Suferinţei mi-a tăiat orice elan, iar Mila aferentă mi-a dat lovitură după lovitură: nu am fost capabil decât de o bucurie tulbure – nici nu se cuvenea mai mult. ...Cuceririle spiritului? Nicidecum, ale geamătului.

Unicul sentiment netoxic este admiraţia. Niciodată aceasta nu va da de mâncare Suferinţei. (Odată, am văzut o căţea dolofană, mergând tacticos pe trotuar, cu o bucată de pâine în gură, intrând într-o curte printr-o gaură, şi dând-o unui câine, cumplit de trist.)

Bizara încredere a omului într-o mortăciune – existenţa, în seriozitatea acesteia: fundamentală eroare. (Cu câtă lăcomie hălpăie idiotul ziua de luni...) Nonşalanţa vieţuitoarei nu i-a dat de gândit – dimpotrivă, a ridiculizat-o. Fardurile scârboase, utilizate cu frenezie de religie, au dus bunul-simţ în anonimat. Un mort, sulemenit ca o vampă – ce oroare.

O grijă permanentă, autometabolizarea: trufia glandei... mişmaşurile sufletului... orgoliul spiritului... răgetele societăţii... rigiditatea cerului... Eu, bomboana de pe colivă... Desigur, mă voi lecui de mine, ziua aceea e pusă deoparte: pentru ce nu aş preţui această certitudine?

Marele eşec, fiinţa; omul, însumarea unei opere – cui să îi pretinzi absolutul? Eşecul de zi cu zi nu poate părea altfel decât normal. Surmenat de fiinţare – e tot ce pot declara despre mine. E puţin spus că mi-am făcut din somn un idol. Câtă alinare mi-a adus somnul unei pisici! În rest, m-am mulţumit cu savuroasele dude ale acestui

Savian Mur

20

negru eşec, nemaiavând forţa de a-mi silui zâmbetul cu amăgirile zilei.

...Existenţa – prostituată? Fiinţarea – maladie? Rămâne să constaţi singur, nu te grăbi, ai atâtea zile – o groază – la îndemână. Noapte-zi... noapte-zi ... noapte-zi... Între timp, târâie-te – e tot ce ţi-a mai rămas. Ai încredere în şarpe, el îţi va arăta drumul.


21

4 Ieri, o zi nevrotic de frumoasă. Toată dimineaţa m-am

gândit intens la propriul meu epitaf. Acele momente rare, când mi-a venit să schelălăi de fericire – cine le-a dislocat? Ce? Între masticator şi cel care a înţeles este o diferenţă de paloare a privirii.

Cioran spune că filozofia este extrem de primejdioasă pentru un tânăr, care devine arogant, îngâmfat, se crede important, ajunge fascinat de sine însuşi. Am venit şi eu în contact cu câteva specimene, de-a dreptul insuportabile, înfumurarea lor provocatoare dându-mi stări de vomă metafizică. Dar matematica? N-a făcut ea din mine, ca student, un fel de legumă umilă, de talia cartofului? Măcar ăsta se îngurgitează. Oare n-am ajuns teribil de îngrozit de mine însumi? Despărţit primitiv de cel bun, de cel naiv de dinainte? Matematica universitară are forma demonului: hidoşenia cursurilor m-a umplut de oroare pentru tot restul existenţei mele. Intră într-un amfiteatru, într-o pauză, ca să te lecuieşti pe veci de

Savian Mur

22

anumite priviri... Mirosul funebru al trandafirului timişorean, când eram în sesiune, parcul acela interminabil, de culoarea iadului... N-aveai de ce te agăţa în descifrarea cursurilor, atâta abstractizare l-ar fi îmbolnăvit pe însuşi Dumnezeu. Sensul era unic, nu era permisă nicio iniţiativă – rigiditate sinistră. Facultatea de matematică ar trebui denunţată – căci ce reprezintă ea, dacă nu o tortură camuflată a spiritului? Inchiziţia nu a pierit! Manifestarea sentimentului, aici, este scoasă din calcul, găseşti mai multă duioşie la mormanul de crete, praful lor consistent părând de o mare umanitate. O teorie matematică respinge icnetul ori stima. Portarul Universităţii era de o mie de ori mai simpatic decât momâile geniale decedate, cărora le aprofundam îngrozitoarele teoreme: Cauchy, Fermat, Cantor, Leibniz... Doar inhalaţie, inhalaţie, inhalaţie – ani întregi de funebră injectare intravenoasă! Odată diploma luată, nu mai ai de-a face cu bolnava matematică, slavă Domnului, căci meseria de profesor presupune o altă matematică, una cu picioarele pe pământ, sănătoasă, perfect comestibilă. Ce bine că Dumnezeu nu a avut înclinaţii spre matematică, studentul de la filozofie cum l-ar mai fi perceput? Dar viitorul preot? Ce repede le-ar mai fi pierit acea înfumurare greu digerabilă, şi cum ar mai fi schimbat cursul cu un târnăcop, cu coada bună, întru necesara echilibrare; un şanţ de câţiva metri le-ar fi readus zâmbetul. Cât a mai fost avariat neuronul, spre a aduce la lumină o simplă teoremă! Gemetele matematicianului curăţă cocleala secolelor.

...Din nou, primăvară sută la sută. Şi din nou sunt amnistiat! Bădărănia iernii, de-a mă fixa – alb, în om! Am


23

redevenit acea minunată lighioană de deal; sufletu-mi, pasăre de pustietate. Acel jogging cu final neprevăzut: dintr-o văgăună blândă, cotropită de vegetaţie, un mierloi a scos un asemenea tril încât tot dealul s-a umplut de îngeri, fâlfâind rozaliu. Când m-am uitat la ceas, se scursese deja o jumătate de oră de când alergam. Eram aşa de proaspăt, de parcă abia începusem. Să fie adevărat că am alergat?

Fac două tipuri de navetă: când între un pământ amar şi un cer dulce, când între un pământ dulce şi un cer amar – aceasta în timpul zilei. Mai rămân două combinaţii: amar-amar (dimineaţa) şi dulce-dulce (seara, târziu). Fiinţa trezită din unica magie, cea a somnului profund, dimineaţa, ce poate fi mai dezgustător? Carnivorul plecând la culcare, Dumnezeu – la fel, ce linişte nedureroasă.

Senzaţie că sunt în afara legii când mă aflu în preajma unei fiinţe, alta decât omul, lege a acesteia, una de bun-simţ. Odată ajuns la liziera unei păduri, îmi număr anii de temniţă cum aş număra copacii. Să fiu detestat de un câine, de un fag, de un gândac de bucătărie, cât aş mai suferi. De un om? Apă de ploaie. În lipsa unei păduri, unei văgăuni, fără ajutorul malului unei ape, cum ţi-ai mai putea trata scârba de om? În absenţa privirii unui câine, unde să mai identifici prietenia? Şi cine să-ţi mai vorbească despre puritate, boziile de pe marginea drumului de ţară sau miriştea sufletului unui om? Care voce să te facă să înnebuneşti de dor, a pisoiului sau a vânătorului? Atunci când este născut un căţel, exclus ca din el să iasă un Torquemada. Este un gest de precauţie ca, la botezul unui copil, bucuria să fie limitată.

Savian Mur

24

Scrânteală înseamnă minte. Posedând-o, omul e încontinuu expus. Sănătatea trebuie căutată în altă parte – pe izlaz, în pădure... Nefiind dotat cu o altă minte, care să se opună celei avute, s-o cotonogească de îndată ce-şi arată colţii, nu te poţi uita la om decât cu milă şi oroare. Probabil aceasta simt un câine, un cal, un sticlete, un fir de iarbă, un fluture, un plop, o vacă. Mai practic, Dumnezeu a trecut direct la expulzare. De ce s-ar fi compromis cu cei doi proaspăt infectaţi cu minte, Adam şi Eva?

... Să te culci seara cu gândul că, dimineaţa, te vei trezi proaspăt. Însă această energie s-o foloseşti împotriva a tot ce ţi-ai propus să înfăptuieşti în acea zi... E o chestiune de onoare să-ţi sfârşeşti ziua cu conştiinţa curată. O, somnul sfânt al unei veveriţe!

Cine s-ar mai îndoi de faptul că omul ar găsi ce să bage în gură, stând cu mâinile în buzunare, eventual pe lângă nişte capre? Însă nu, mintea lui de neîmblânzit îl domină fără întrerupere, prostituându-i genele, ducându-l de nas ca pe-un copil, ori cu zăhărelul, aşa cum o fac preotul şi politicianul – lăudat fie-le numele! – care şi ei, la rândul lor, oameni fiind...

Ocupaţia omului pare a fi legitimarea continuă a răului. (Am început să scriu foarte târziu, atunci când mi-am

terminat studiile despre zădărnicia fiinţei, în special a omului. Impunătoarea sa nulitate! Când le-am terminat ori când le-am început?... E drept că am avut tot timpul un model la îndemână, căreia îi şi aduc sincere mulţumiri pe această cale – propria mea persoană. Oare cine a simţit până-n măduva oaselor, până-n subteranele sufletului primii fiori, încă de când s-a conştientizat?... Pentru ce s-o


25

mai fi sinchisit Dumnezeu să cureţe Paradisul de cei doi derbedei, Adam şi Eva? Ori cu ei acolo, ori în altă parte...

De ce simpatizez imediat cu o mică pustietate: un mal de râu, cotropit de mărăcini, o văgăună de deal, un colţ de cer? Pentru că doar aici singurătatea mea începe să palpite. Numai aici îmi pot lua dulcele puls al însingurării. Un sânge fratern ne irigă, subţiindu-ne angoasele.)

Savian Mur

26

5 Banda unor siniştri derbedei, numiţi – nu se ştie de ce –

„oameni de ştiinţă”, a scos din întunericul apelor nişte creaturi necunoscute, un fel de peşti cu ochii halucinant de mari, de o frumuseţe stranie. Muriseră proaspăt, pe puntea vasului, diabolic luminată. Ochii aceia îngereşti, încremeniţi în mirare şi în ucigaşa durere mi-au părut, în acele momente, cât a durat minusculul reportaj la televizor, cea mai edificatoare demascare a bestiei umane. Ce v-am făcut? Ce-aţi avut cu noi? Cum e posibil? În ce lume ne duceţi? Ce e cu lumina aceasta?... Am avut pe loc revelaţia crimei umane, crimei cunoaşterii. Dumnezeu, cel din Vechiul Testament, mi-a părut mai actual ca niciodată. Parcă nu se răstea la Adam şi Eva, ce abia muşcaseră din fructul acela, ci la ochii aceia enormi, ucişi de barbara lumină, oferită de jivinele pe două picioare, de pe puntea acelui vas blestemat. Ce-aţi făcut, nemernicilor? Diavolilor bipezi, până şi în abisul apelor v-aţi băgat râtul ucigaş? Nu v-a ajuns cât aţi râmat


27

la suprafaţă, v-aţi scufundat coada şi în liniştitele adâncuri. Nu mai aveaţi ce decima? Jigodia bipedă trebuia să semneze condica morţii şi aici. Evident, despre echipa morţii se vorbea, în lugrubul reportaj, ca despre nişte eroi: Ei, aţi mai văzut asemenea imagini? Uite ce noutate aduce ştiinţa, nişte creaturi nemaivăzute! Vai, ce nostim! Copii, ia priviţi la micile dihănii, nu e şic? Da, senzaţia comiterii primei crime am avut-o!, ochii aceia paradiziaci mi-l arătau pe Adam omorând prima vietate – kilometrul zero al crimei. A urmat apoi alta, iarăşi alta, în acea recurenţă criminală: cui i-a mai păsat? Priveliştea unui miel, din care ţâşneşte sângele, pare azi aşa de familiară! Înainte de Paşti, televiziunea arată miei jupuiţi fără nicio reţinere, de ani şi ani nimeni nu se sesizează, e o ruşine naţională, o blasfemie la adresa fiinţei! Omul cavernelor face acum reportaje. Atât a fost tocită crima de mileniile scurse! Însă uciderea unei creaturi în premieră, deci a uneia necunoscute, iresponsabila mediatizare aduc din nou pe tapet latura macabră a omului, setea de ucidere, faptul că nu a învăţat nimic, evidenţa că detaşarea sa de animalitate este doar o iluzie, speculată de metafizicieni isterici şi de religii făţarnice. Nu, Istoria nu e altceva decât o exersare a suprimării fiinţei mai slabe: omul, ferocele animal, excelează. El scrie şi poezie, compune muzică, pictează, educă, are – doar pe hârtie – un excepţional cod moral: cum să nu faci imediat asocierea cu grotescul?

... Ce-o fi dorind haita de pe ape să studieze? De ce nu se oferă ei înşişi cobai? Măi, zdruncinaţilor!, psihopaţilor, nu mai chinuiţi animalul nevinovat, pur, care are acelaşi drept la existenţă ca şi voi, putreziţilor, altfel

Savian Mur

28

de ce s-ar mai fi încurcat Dumnezeu să-l facă – pentru funebra voastră „experienţă”? Ocupaţi-vă cu altceva, sadici mascaţi de halatul alb! De fapt ce doriţi, în ultimă instanţă, să cosmetizaţi omul? Ce vreţi să mai descoperiţi? Pe ce culmi ale halucinaţiei voastre patologice vreţi să-l urcaţi? Ştiţi că nu se poate, atunci de ce-l mai mâniaţi pe Dumnezeu? Iar dacă doriţi să-l amelioraţi, să-i mai diminuaţi din chinul existenţial, ceea ce e onorant, de ce nu încercaţi altfel? Chinuiţi-vă pe voi înşivă şi scote-ţi un medicament! Nu ţintiţi în fond decât nişte blestemate de titluri ştiinţifice, bani, celebritate, nefăcând altceva decât să ucideţi cu cinism şi sadism, în aplauzele congreselor mondiale. De unde infatuarea aceasta, de ce credeţi că bipedul ar fi mai breaz decât biata creatură din adâncuri? Oare activitatea sa, dinaintea oribilei capturări, grijile erau mai puţin importante decât ale voastre? De ce merita o moarte violentă? În numele cărui principiu, cărui ideal morbid? Privirea aceea fabuloasă, acuzatoare nu v-a dat fiori?

...Când vrei să faci un elogiu perfid, scrie ceva despre măreţia omului. Poţi folosi şi cuvântul „titan”. Într-un fel, mintea prostului e mai pură decât a savantului. Când acesta din urmă făcea o descoperire, aparent nevinovată, însă care a dus mai apoi la suferinţă atroce, prostul fluiera.

Şi azi am dat să mănânce din belşug proaspetei mele prietene, acea căţea cu pui. În urmă cu trei zile o căutasem şi n-o găsisem. Am strigat-o intens, deja intrasem la bănuieli. Deodată am auzit nişte plânsete de căţei şi bucuria mi-a plesnit cu violenţă obrajii. Trăia... A apărut dintr-o ascunzătoare teribilă, mamă fascinantă.


29

Când am părăsit-o, o stare de defrişare mi-a încetinit respiraţia. Vai de ei, sărăcuţii...

Eşti – doar pentru a nu mai fi, îţi urlă sufletul, după moartea acelei fiinţe, de-a pururi zidite în tine.

Cine tânjeşte după o cât mai puternică emoţie, un cât mai intens sentiment, după „extaz” – în artă, credinţă, dragoste – dă dovadă de lipsă de suflet. Căci în acele momente exotice, nu departe de tine, o fiinţă suferă teribil, are nevoie de ajutor: o pasăre, un câine, o insectă răsturnată, un om, o tufă de trandafiri, o râmă. Un „extaz” de semn contrar se învecinează cu al dumitale, o nenorocire în derulare. Poţi spune că nu ştii, n-ai auzit, n-ai văzut mica tragedie. Aşa este. Însă dumneata ştii că aşa ceva se poate petrece oricând, de aceea intensitatea aceea funebră după care atâta salivezi ar trebui diminuată, dintr-o elementară decenţă. „Extazul” îl ia pe beţiv, pe drogat, o ia pe nimfomană – cu astfel de scursuri te compari?

Nu mânca pe săturate, potoleşte-ţi doar foamea – oricum, instinctul de saturaţie îşi va face treaba, un pic mai târziu. În plus, te-ai îngrăşa lamentabil.

Savian Mur

30

6 Umilinţa la care te aduce acel vis, când, după o trezire

bruscă, te lasă un moment într-o stare extatică. Escrocat, la drumul mare al nopţii, de însăşi fiinţa ta...

Mă trezesc. Realizez că e luni... Deschid ochii – ce licăriri funebre! În afara unui convoi funerar, cui să mai dea strălucire privirea mea? Starea fundamentală a fiinţei este una disconfortabilă. E suficient să conştientizezi, să zicem, calvarul de a respira, pentru a-ţi evalua, cât de cât, fiinţarea.

A trăi înseamnă a te submina. Mâhnirea este deosebit de productivă: de piatra sa

întunecată îţi poţi ascuţi foarte bine briciul adevăratei cunoaşteri. Buddha a trebuit să se despartă – la propriu – de starea de prinţ în care se lăfăia, pentru ca în sfârşit să afle primele lucruri despre sine.

Un nor al Milei se ridică grijuliu, dimineaţa, deasupra sufletului meu. Ce-l face să precipite, din senin? Când


31

trec pe lângă acel groaznic loc, unde se vinde carne, năpustindu-se demenţial asupra mea...

O dantură perfectă şi un suflet mort... Să hăhăi, de dimineaţa până seara, cu măselele, în morbidul stil american... Într-adevăr, ai ce arăta. Poţi ieşi actor, politician, predicator, gigolo. De ce nu, preşedinte!

Nu poţi admira pe cineva, ceva, fără o minimă pregătire psihologică. În lipsa unui antrenament, chiar fizic, prin care să te fereşti de agresiunea unor lovituri nebănuite, poţi risca o năruire interioară. Pentru a reasculta Variaţiunile Goldberg, trebuie să iau în calcul un anumit risc... Întâlnirea cu marea artă este plină de primejdii – ca un cartier bântuit de drogaţi. Dilatarea spiritului necesită un sever autocontrol, exact ca la înmormântarea celui pe care l-ai adorat.

Ziua, senzaţie de ucigaş în serie: atâtea clipe lichidate de o stare veninoasă! Seara, de delapidator – încă un asfinţit de soare... Un suflet milos poate schiţa un zâmbet – eventual – la asfinţitul soarelui; niciodată la răsărit. Căderea întunericului dezveleşte frumuseţea unui oraş. Misterioase, luminile îi refac tenul. Faţa nervoasă, de peste zi, i se destinde într-un zâmbet curat. Gol, trotuarul freamătă.

Dealurile, mărginite de pădure – cafeneaua mea. Aici întâlnesc poeţi, pictori, muzicieni, sculptori, filozofi. Adesea, apare şi Dumnezeu.

Ieri, 1 aprilie. Am auzit cucul, cu veneraţie şi umilinţă. Spre seară, între două dealuri, o privighetoare a izbucnit cu o asemenea patimă încât m-am ghemuit puternic în mine, ascuzându-mă laş, de teamă să nu mă fac ţăndări. ...Ce faci, măi, amărâtule? Oricum, salut! Parcă-parcă ţi-aş recunoaşte moaca, te opinteai pe-aci să tai frunză la câini

Savian Mur

32

şi anul trecut, şi... Da, eu sunt, bâiguii intimidat, simţindu-mă ca niciodată mai inutil. Mă târăsc, prinţeso, nicio noutate! Dau de muşte cu aceeaşi conştiinciozitate.

Trăiesc. În lipsă de altceva... „Pentru un yoghin corpul este templul sufletului său.”

...Este suficient să aud cuvântul „abator”, ori să recitesc istoria României, să văd un câine umflat şi ţeapăn, în şanţ, pentru ca din templul meu să nu mai rămână piatră pe piatră. Cu ce alt suflet să mai pun de un nou templu? Cine este răspunzător de menţinerea sănătăţii mele? Dumnezeul nepăsător? În viziunea yoghinului, corpul există „doar pentru a adăposti spiritul.” Măi să fie!

A fi – ce infamie. Mireasma dulcilor mărăcini, împrăştiată pe deal: există

speranţă pe lumea cealaltă! Poezia începe odată cu inaderenţa sufletului la această lume. Băutura, desfrâul, drogul, sinuciderea... Între poet şi beţiv n-ar prea fi deosebiri de fond. Ce rezultate durabile ar da o sinucidere nerealizată, încăpută pe mâna unui poet! O târfă, cu puţin talent literar... Nu rămâne oare sarcina spiritului de-a se ocupa de rest, adică de umplerea vidului? Ce treabă a făcut alde Baudelaire...

Primăvară, gata să se sfârşească – fără să fi venit, încă: e tot ce-am cules mai bun din existenţa mea.

Nişte miei, jucându-se de-a păscutul ierbii. E aşa de bună... Joaca se transformă, până la urmă, în treabă serioasă. Câtă fericire pe coasta dealului! Apoi firele de iarbă se înroşesc. Gura le e plină de sânge, se îneacă. Apar nişte bălţi. Nu peste multe zile – duminica Paştilor.

Ajunge ca un sentiment să încapă pe mâna unui grosier, pentru a fi devastat cu un profesionalism uluitor.


33

Cum a mai zdrenţuit Biserica fiorul divin! Cine e nebun de Dumnezeu nu se compromite cu puturoasa meserie de preot. Misticul disperă, timpul îi dă în clocot, darmite să se mai gândească la sine... El cunoaşte potecile prin care ajunge la cer ca un alpinist versat, muntele! Degeaba se mai chinuie acel preot, cu averea în plină expansiune, să-l explice pe Dumnezeu, cu vocea sa graţioasă, prostituîndu-se la telefonul mobil.

Odată la mâna societăţii, îndeplineşti toate condiţiile spre a fi umilit, iar ca să ieşi din acest infern... Morală, politică, administraţie, instituţie? Scape cine poate! Un prăduitor politicos te aşteaptă în spatele uşii.

Dorinţă crudă să reactivez timpurile biblice. Îmi voi lua bicicleta, şi, după asfinţitul soarelui, voi străbate un sat. Damfurile animalelor, întoarse de la păscut, mă vor ajuta.

O prostituată stoarsă, pusă alături de un preot robust, sănătos tun: nu metafizica – realul e plin de subtilitate.

Misterul, transformat de te miri ce descoperire ştiinţifică într-un eveniment banal... „Misterul existenţei” – pândit după uşă de satârul morţii, anihilat total.

Frumuseţea? O intoxicaţie, consecinţele urmează... Norocul nu a dat peste firul de trandafir, ci peste bălărie. Liniştea unor ciulini!

La ivirea unei mărunte bucurii îmi vine să mă îmbrac în negru: de ce numai propria mea moarte să se bucure de mine, tot?

Savian Mur

34

7 Târât de fiinţare – pe care pat să mai mori? Deşi nu

bat la ochi, sunt un rătăcit, un veteran. Un câine fără stăpân, un vârf de deal pot depune mărturie: lângă aceştia, sufletul meu îşi găseşte imediat drumul. Stările mele reuşite de contemplare... Îngerii? Absenţi nemotivat! Ce să regret, forma existenţei mele? Că n-am dobândit averi, titluri? Că n-am luat masa cu nu ştiu care personaj, că nu sunt mediatizat, neavând statut de vedetă, de VIP? Nu am decăzut într-un asemenea hal încât să nu mai pot trăi, nici dormi bine, din cauza unor mortăciuni. Să regret atunci nu forma, ci fondul? Aiurea! Cum poţi regreta un faliment în derulare, adică o fiinţă? Eternul faliment, fiinţa, căci în ce să-ţi pui încrederea, într-un sabotaj biochimic ce nu te slăbeşte, de un cinism desăvârşit? Nu, nu am nici a regreta, nici a mă regreta. Pe o asemenea temă stupidă îşi poate risipi talentul acel poet care nu a înţeles, acel muzician, acel filozof. Sunt lucid, iată blestemul şi scăparea mea. Am înţeles. Spiritul îmi este, de aceea, în


35

ghips. Mai ştiu că un ghips negru îi va lua locul... De ce nu m-aş mândri cu performanţa de a nu fi încontinuu modelat, ca o cocă? Ieşirea din decor – o virtute: ai nevoie de vână pentru pipăirea singurătăţii, a unei discuţii cu copacii din râpă, ori mângâierea pe burtă a cotoiului. Dacă tot dispun de o minte, de ce să n-o folosesc la propria mea monitorizare?

În ultimul timp, mi-am lăsat barba să crească în voie – sunt un mascul în plină expansiune. Voi reuşi, astfel, să mă cunosc mai bine...

Ce-o fi avut pădurea ieri, m-a strâns aşa de tare! Parcă ar fi căpiat. Am avut nevoie de două ore de soare, să mă dezleg. Cine este schimbător: eu sau anotimpul? Dumnezeu sau starea mea religioasă?

Pentru a mă îndepărta de om, e suficient să inhalez un deal. Pentru a mă îndepărta şi mai mult, să savurez urciorul umplut cu lichidul senin al cerului, de deasupra pădurii. M-aş îndepărta şi mai mult de mine, ţopăind ca o lăcustă, însă palmele bătătoritei melancolii îmi barează drumul, luându-mă de urechi ca pe un copil obraznic şi trimiţându-mă acasă, unde mi-am lăsat tristeţile, albe pânze, să se usuce pe o culme – când oare mi le voi strânge?

Un roman, cu câteva personaje – şi acelea, nişte figuranţi; cum l-aş mai sorbi.

Stearpă, această primăvară – căţea fătată pe câmp, de vreo două săptămâni. Opt căţei se bat pe o ţâţă: duhneşte a lapte roşiatic, împuţit. După o secetă funebră, o ploaie abjectă, de parcă vegetaţia leucemică ar fi dorit doar să se spele pe dinţi.

Când mă apuc să scriu, îmi zic că mai fac nişte procente, aşa cum făcea bunica, muncind la colectiv. Se

Savian Mur

36

întorcea seara, frântă şi spunea: Azi am luat o zi şi 25 de procente. Uite că trebuise să vină ciuma colectivizării, să înveţe şi ea, o analfabetă, procentele. Muncea, muncea, muncea, însă la sfârşit, cu tot maldărul de procente, primea mai nimic – jigodiile de la conducere furau pe rupte. Nu sunt chiar rele aceste procente, măcar dormi noaptea.

Nu ar trebui să-ţi fie ruşine că te-ai întâmplat un om, ci să crăpi de ruşine, comandându-ţi cât mai îndelungat domiciliu forţat. Să te spovedeşti intens, însă nu sub poala unui preot impur, ci sub privirea pură a unui animal: miel, viţel, cal – cerându-le iertare, sub perdeaua de lacrimi, mângâindu-i pe cap. Să cazi în genunchi în faţa unei păduri, nemaiputându-ţi stăpâni hohotele.

Omul adevărat, adică acea fiinţă îmbibată de milă, nu poate pleda decât culpabil, iar literatura, muzica, pictura, filozofia, religia – pe măsură. Mila, ce l-a îmbolnăvit pe acel om, ce călcase din întâmplare peste un cuib cu puişori, declanşându-i căile sfinţeniei! Iar dacă omul a ieşit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cui ar mai trebui să-i ardă obrajii de ruşine? Bibliei?

„Supraomul” lui Nietzsche? Un mizerabil. Măcar subomul e la vedere.

Aceeaşi ţuică, picurată din prunele mâhnirii. De ce s-o schimb? Cu ce? Savoarea sa, simţită până-n unghii, după o zi de singurătate inspirată.

Iarăşi, o noapte făcută ţăndări de privighetori, un nou incendiu. Cu adevărat, nu se poate vorbi decât de un singur imperiu. Romanul? Un cioroi.

1 mai. După şase luni de iarnă bolnavă, căldură magică. Jogging la bustul gol, într-o râpă cu iarbă moale. Dacă n-aş fi respectat pudoarea copacilor, aş fi alergat gol.


37

Am avut şi spectatori din străinătate – nişte mici mormane de pământ proaspăt. Cârtiţele făceau o gălăgie, înăuntru!

Într-un loc neumblat îşi mai poate permite sufletul meu un lifting. Nu degeaba s-a detaşat Dumnezeu. Ce-i trebuia să se lege la cap cu alde Adam? Ce, Paradisul era manta de vreme rea?

N-a trebuit să împlinesc şaizeci de ani pentru a mă simţi tot mai apropiat, sufleteşte, de primele certitudini: fiinţa şi lumea, două improvizaţii hidoase. Măreţia omului, genialitatea? Vorbe aruncate-n vânt, de filozofi buni de gură. Dezgustătoarea mutilare a copacilor de grafomania lor dementă! Aşa fiinţă, aşa destin – ce mai poate fi adăugat, aici? Scandaloasa supralicitare a unei fantome, omul. Cât om, atâta fatalitate! Sunt victima propriei mele fiinţe. Nu mă simt strivit de Istorie, nici de societate, ci de această continuă şi infamă ameninţare: fiinţa, propria mea fiinţă. Am intrat, de când conştientizez, pe mâna celulei... Filozofia, religia? Locuri virane.

Savian Mur

38

8 Degeaba afişezi luxul acesta, zadarnic cumperi încă o

casă, tot ratat eşti, tot umilit eşti, iar metafizic – tot fictiv, încă unul la numărătoarea care se practică şi la o turmă de oi. Ştii bine că există un altul mai tare, şi asta te pune pe jar. Da, nu ştii cu ce să-ţi mai pavoazezi hoitul, pe cine crezi că induci în eroare? Îmbrăcămintea scumpă nu te poate salva, limuzina, în care te lăfăi, aşijderea – căci, de îndată ce deschizi gura, devii absent. Ţi-e o ciudă colosală pe vidul interior, încât tot faci la combinaţii, să te camuflezi. Ura faţă de persoana ta nu-ţi dă pace, muşcă din tine, cu dinţi şobolănoşi, te agită încontinuu, zâmbetul dumitale, de pe prima pagină a ziarului, este otrăvit. Această ură este proporţională cu contul bancar, şi tot acesta îţi mai subţiază veninul ce-l ai asupra duşmanilor reali sau ipotetici – pe aceştia din urmă ţi-i creezi chiar când dormi. Nu te-ai stimat niciodată, secătură bolnavă! Nu ai cunoscut splendida relaxare a aceluia ce bea seara o cană cu apă, culcându-se liniştit, adică a unuia întreg la


39

minte. Când tu eşti vraişte, cum să-l mai respecţi pe altul, de cine să-ţi mai fie ruşine? Ajungi chiar parlamentar...

Omul care înseamnă ceva se ţine deoparte. El nu are ce să demonstreze, cui, cel mult propriei lui persoane. În legătură cu umilinţa existenţială nu poate face decât un singur comentariu: Doamne fereşte de mai rău... „Sunt o fiinţă, nicidecum un obiect, aşadar n-am ce-mi face”.

După afirmare, exhibare dă fuga ratatul. Şi ce să pună pe rafturile goale ale spiritului său, din moment ce şi-a pierdut definitiv bunul cel mai de preţ – inocenţa? A rămas un simplu mercenar, scârbavnicul milionar.

Nepunând niciun preţ pe propria lui existenţă, un animal este senin. Rămâne senin. Moare senin – numai să apuce bătrâneţile... Din păcate, marile sale umilinţe încep din momentul în care a încăput pe mâna omului.

Doar acesta, omul, se află într-o permanentă confuzie. Ştie că va muri şi-i dă înainte cu aberaţia. De la nivelul unei vaci, păscând liniştită, el pare un smintit. Bogata sa isterie duce la disperare însăşi o haită în călduri. I-a mai şoptit şi Dumnezeu c-ar fi ceva de capul lui, şi, să te ţii – nu ajungea că era un tulburat, s-a mai băgat însuşi cerul pe fir... Cum mai dă târcoale, zăpăcit, acelei scări ce duce sus, sus, ca o vulpe hămesită – unui coteţ. Bietul mistic...

Într-o pustietate, de ore bune. Undeva, în depărtare – un om. Un animal să fi fost – ce veste bună.

Privitul în oglindă e o capcană. Te leagă dezgustător de tine – devii complice la o povară în plus. Şansa vieţuitoarei, pentru care oglinda e un obiect inutil. Ce noroc pe ea să nu se recunoască, să nu-şi ştie mutra!

Nu există o bucurie pură a omului. Geloasă, mintea intervine imediat, trâmbiţându-şi îndoiala. Aceasta se

Savian Mur

40

poate afla, în stare naturală, doar la animal şi la plantă. Un pom, surâzând din toţi mugurii... În schimb, omul pare cel mai dotat pentru Suferinţă, îi şi place. Însăşi o umilinţă barbară la care este supus pare să valoreze ceva. În lipsa acesteia, a Suferinţei, ce să facă? Şi cum să îi treacă ziua? O durere de cap, de stomac, un proaspăt necaz rezolvă multe. Iar dacă nimic nu se anunţă la orizont, inventează el ceva, are aşa o inspiraţie...

Dimineaţă încercănată. Mă dau jos din pat. Proză isterică, ziua îmi face avansuri obscene. Cum m-aş mai piti într-un coşciug...

Societate, ambalaj în culori stridente; marfa dinăuntru – expirată de milenii bune. Măcar puzderia de viermi, devorând un hoit gras, păstrează o decenţă. Însuşirile coclaurilor nu pot fi puse la îndoială. Fără lubrefiantul tăcerii, comunicarea cu mine pare imposibilă. Am o fire extrem de comunicativă, de îndată ce nu mai e nimeni în jur.

Jogging, pe spinarea unui buştean descojit – vreo 30 de minute. La început, extaz al tălpilor goale, apoi... Impresie – către sfârşit – că sunt salutat de însuşi Sisif. Zâmbea... Tentaţie să-i cer o batistă de hârtie. (A doua zi s-a interesat chiar de starea tălpilor mele).

Tendinţa existenţei este să scoată din individ un diletant serios. Bietul om, el ar dori să-şi facă un palton călduros – însă, nu se ştie de ce, nu-i ajunge materialul. Dumnezeu? Dumnezeu tot face la calcule, trăgând linii şi curbe, cu o cretă ageră. ...Totuşi, căptuşeala metafizică parcă-parcă ar ajunge – cu câte umilinţe împovărătoare.

Castelul tău de jar l-am cunoscut, gândire. (Acel fruct, înfulecat în Paradis, nu frigea oare?) Un strigăt de oroare în faţa existenţei – în care album de pictură să-l aud? Cu


41

câtă poftă aş pălmui un student la filozofie, pentru port ilegal de idei.

Obţin, de câţiva ani, bune rezultate în perfecţionarea sihăstriei mele. Certitudinea că detaşarea este unica soluţie. (Una este ideea detaşării, alta – experimentarea îndelungată. O idee nu poate duce la adevăr, dacă nu e verificată de timp). Culmea e că aş vorbi întruna, însă nu cu un om: ce să facem, schimb de umilinţe? Mi le cunosc, şi le cunoaşte... Chef de a dialoga c-o furnică. Mai lasă muşuroiul acela! – îmi vine să mă răstesc la ea.

Schiţez o nouă listă de lucruri inutile. Nicio noutate în fruntea sa – conduc detaşat. Tânjesc după starea de pui – adultul mă destabilizează. De aceea, viitorul nu-mi apare altfel decât înfundat. O rană verticală, omul. Vindecarea, după o direcţie perpendiculară... Da, prezentul îmi spune totdeauna ceva, dar numai atunci când reuşesc să mă părăsesc: prin meditaţie, somn, sau, pur şi simplu, pe cale naturală. Uitarea... N-ai să poţi consola un nenorocit fără să fi trecut tu, mai întâi, prin această experienţă. Glasul te va da de gol. Degeaba smiorcăi un sfat bun, pe care-l camuflezi, nedibaci, într-o privire generoasă. Nu, nicidecum poezia, ci proza amară a existenţei este revelatoare. Metafora, absorbită de umilinţă... Oricât de şlefuit, un şlagăr nu poate atinge recea subtilitate a unui crâmpei funerar.

Savian Mur

42

9 Nu-mi pot ierta c-am început să frecventez destul de

târziu, totuşi, dealurile. Mi-aş fi putut demasca mult mai devreme amăgirile şi aş fi putut progresa în arta de a-mi detalia zădărnicia.

Vezi câte-un hodorog, trecut uneori de 80 de ani, care se speteşte muncind, sub imperiul unui impuls funebru. Deşi îşi ţine maţele în palmă, cară mortar cu găleata, să facă nepotului casă. Moartea îi ciocăne la uşă, tare, şi boşorogul se coţopeneşte pe scară. Dacă şi-ar fi perceput moartea existenţial – şi nu formal –, n-ar mai fi mişcat un deget. Pentru ce atâta sforţare? Cel mult, ar fi avut grijă să-şi tocmească acel coşciug, eventual să-l lăcuiască, în linişte, scoţând săptămânal costumul cel nou la aerisit, verificând să nu fie vreun nasture lipsă, mângâind pantofii, probându-i... Însă nu, bătrânul catâr bufneşte, icneşte, se ceartă, înjură, o aleargă pe babă prin toată curtea, s-o trosnească peste meliţa aia spurcată, el are aşa o foame de muncă!


43

Necoptul, cel tânăr, de ce şi acesta continuă, împotriva evidenţei? Fiindcă deşi pricepe ceva, nu înţelege... Moartea nu se înţelege ca o problemă de matematică. Pustnicul, misticul, sfântul, alcoolicul de elită – au înţeles!

Într-un loc, înţesat de lume – chiar un parc, într-o zi de sărbătoare –, nu m-am simţit niciodată altfel decât un simplu pacient. De ce-ar părea o extravaganţă apariţia în pijama?

Seara, pe deal, buciumul nu sună cu jale... Să cânţi seara – şi pe deal – la un instrument e contra firii, căci acele momente magice, când întunericul se lasă uşor, îţi spală ziua de toate păcatele. Lăutar beat să fii, şi tot nu te-ai apuca de zdrăngănit. Fiinţa se bucură fără pic de efort, se împacă puţin cu ea însăşi – parcă, parcă ar însemna ceva –, iertându-şi cu mărinimie grosul propriilor ei mizerii, şi, pregătindu-se de somnul izbăvitor, îşi şopteşte: Bine că s-a dus iar de-a dura nenorocita albă! Ce tupeu pe javră! Mâine o să-şi arate iarăşi colţii, dar până mâine, ehei! Uite ce cuminte e oboseala trupului...

Seara, pe deal, se pune de miracol, aşa cum se pune de mămăligă: somnul, cel ce dă maiestate fiinţei. Somnul viguros al păsării, în ascunzişul său, singurul loc după care tânjesc, de cum mă trezesc, dimineaţa; voi mai apuca oare seara? Coordonatele Paradisului sunt greşite!

„Splendorile lumii” – nu cunosc expresie mai haină. Un plânset de pisoi abandonat, de căţel, primul miel ce-l zăresc, în noul an – şi jugulara milei îmi sângerează în şuvoi. Amintirea... O femeie, cu o mândreţe de găină în braţe şi cu un cuţit înfiorător: mă roagă să... De acord, îi răspund în gând, însă cu o singură condiţie: eu şi biata găină să facem schimb. Cu gâtul astfel tăiat, am mai rezistat orelor următoare.

Savian Mur

44

Doar nesimţitul, acel suflet rece ca gheaţa, îşi poate menţine o sănătate de fier. Moare un animal chinuit, lângă el, nu-i pasă. Un membru al familiei are nevoie de linişte, de ajutor, de încurajare – începe să caşte. El, el şi el! Poftă de mâncare, somn bun, nicio grijă... Să trăiască mult, mult, să trimită sutei de ani bezele graţioase! Ăştia? Ăia? Ducă-se dracului. Desigur că posedă şi dumnealui o conştiinţă, dincolo de cea reflexivă, pe care o are însăşi o hienă. Ce i-o fi şoptind la urechea bleagă aceasta? Păi îi spune cam aşa: Nu am chinuit eu acel animal, nu e vina mea că a murit. Nu am eu treabă cu porcării d-astea, sunt om serios. Ce, am ajuns să mă ocup şi de mortăciuni? Iar ăsteia, care stă sub acelaşi acoperiş cu mine, văitându-se de când o ştiu – ba c-o doare colo, ba c-o doare dincolo –, ce naiba să-i fac? Nu există doctor, nu trebuie să mănânce şi ăsta o pâine? Am eu ştampilă, să o pocnesc pe reţetă? Ia mai slăbiţi-mă şi adresaţi-vă altuia, nu-mi ajunge că vă simt colcăind pe lângă persoana mea? Spurcaţilor! Viermi obraznici! Nu e deloc exclus ca un asemenea monstru să aibă relaţii cordiale cu Dumnezeu – pe cine să ia martor al purităţii sale, să merite o aşa confesiune?

Pamplona. Tauri, pe străzi. Demenţi bipezi, pe străzi. 850 de metri de hăituială. Frumoşii, dar mai ales blânzii tauri sunt apoi închişi. Li se dă drumul, pentru demenţiala coridă. Masacru... Festivalul de San Fermin... Barbaria de San Fermin, care durează de sute de ani – cum arată un sfânt barbar? De ce n-o fi încercat acest măscărici să mângâie un taur? Zile de sălbăticie ale omului, cruzime sub patronajul unui sfânt!


45

În ajunul oribilei sărbători, un grup de frumoşi băieţi şi frumoase fete, goi, demonstrează pe strada setoasă de sânge inocent. Desigur, vor să arate camerelor că şi taurii, care, după ce vor fi batjocoriţi, vor fi ucişi mişeleşte, sunt şi ei, săracii, în pielea goală. Pe o pancartă se putea citi: „Lăsaţi taurii să moară în pace. Tortura nu este nici artă, nici cultură.” Spre slava sa, creştinismul a interzis macabrele sacrificii. A trecut atâta timp şi creştinismul spaniol – din care a înflorit criminala Inchiziţie, exportat masiv şi peste ocean, aducând cumplitele ravagii, despre care depune mărturie Istoria, iată că încă nu a aflat. Funebrul spectacol al uciderii taurului: în numele cui e făcut mizerabilul sacrificiu, dacă nu al banului? Señor Dinero! Cu ce suflet să mai iubeşti Spania? O organizaţie extremistă, care ucide cu sânge rece, este, pe bună dreptate, condamnată. România, din cauza unor derbedei politici needucaţi, neputincioşi, dar feroce de cruzi, e arătată cu degetul pentru barbaria faţă de câine. În Spania se petrece... Turistului i se oferă o delicatesă: festivalul de San Fermin. ...Pamplona, sau faţa văzută a delirului uman.

Lipsa de cultură, înlesnind demenţa faptei; lipsa de suflet, deschizând nebunia cruzimii. Însă când mitocănia culturală şi cea sufletească îşi găsesc fetida savoare în acelaşi individ, când bruta a fost conducător comunist ori încă mai e... Dacă trăsăturile unui profet fac parte din aceeaşi categorie, iar religia dictată de acesta, tenace... Monstrul nu trebuie înţeles, nici măcar de psihiatru – stârpit! Criminalul nu trebuie înţeles, nici iertat – stârpit! De ce să mai ucidă? Moleşeala creştinismului, pe tema aceasta, nu e macabră – ci intolerabilă.

Binecuvântată, injecţia letală.

Savian Mur

46

10 Primele zile ale unui an nou: aerul de pe faţa mea este

acela al unei prostituate proaspăt disponibilizate. Senzaţia că nu mai există trotuar... Ultimele zile ale anului: situaţie staţionară.

„Noi pentru viitor ne pregătim Să-l populăm pe solul fericirii Cu braţe încordate să-l săpăm Şi să-l udăm cu ploile gândirii.” Parcă aşa am citit – câţi ani să fi trecut de atunci? –

pe un imens tablou, înţesat cu fotografiile aprige ale unor proaspeţi absolvenţi de liceu. Labiş... Cât efect ar avea aceste versuri, spuse la o înmormântare...

Dorinţă de nestăvilit, dimineaţa: azi voi face cutare, cutare şi cutare – îmi programez chiar orele. Într-un târziu, mă dau jos din pat. Tot entuziasmul acela o ia, capiu, la vale. Ce mister să zacă într-o banală schimbare de poziţie a corpului, de la orizontala frenetică la blajina verticală, de


47

se alege praful de fostele gânduri? Redevin o fire contemplativă, plină de draci.

Să fac ceva – un chin, să nu fac nimic – alt chin. Cum să nu venerez somnul? Omagiile mele aceluia ce respiră în locul meu! Aş participa doar la acea competiţie care ar premia numai ultimele trei locuri. De ce n-ar întări oasele viitorului şi o asemenea întrecere? Liniştea transmisă de mesajul său! Ajunge să fac o baie de mulţime, ca să mă împut.

Dacă Cervantes nu şi-ar fi pierdut braţul pe câmpul de luptă, undeva, la Lepanto, ar mai fi avut forţa, vehemenţa să depună mărturie, în Don Quijote, despre gigantica sminteală a omului, incredibilul său delir? Desigur că el nu a creat un bufon, de o asemenea talie, cu scopul de-a satiriza savarinoasa epopee medievală, frecventată până la saturaţie de cavaleri straniu de viteji, croind una pe cârcă, cu braţul rămas, insuportabilului Ariosto... Nu, a ţintit mult mai departe, idealizând mizerabila realitate, opunându-i una virtuală, la care delirul abundent al personajului său râvnea, decorată în mortăciunea rozurilor, tocmai pentru a o demasca. Oare pierderea brutală, dacă nu ridicolă, a unei părţi a trupului său, în numele stupidului ideal, ce a însemnat altceva decât trezirea? Mesajul la adresa celui care visează la glorie este cât se poate de clar... Şi, cum putea obţine un efect mai mare, altfel decât trăgând profit maxim din bufoneriile lui Don Quijote? Când bufonul trăieşte intens vitejia, sacrificiul, iubirea, credinţa, gloria, încrederea, care mai este preţul acestora? Trăind cu capul în nori, s-ar putea să pierzi mai mult decât un braţ. Un spirit echilibrat, debarasat de gărgăuni, centrat pe frânarea demonicei

Savian Mur

48

iniţiative, mârşavei acţiuni, de ce n-ar reprezenta un ideal? Evident, un ideal negator, care să anuleze dorinţa proiectată de iresponsabila minte, putând constitui un punct de plecare în reabilitarea omului. De atâta timp învăţătura unui Buddha rămâne actuală! Numai că la idealul negator se ajunge printr-o încăpăţânată practică. La adevăratul confort se ajunge prin lipsa confortului... Nu trebuie să trăieşti la maxim, ci la minim. Un singur braţ îţi poate fi de un ajutor nepreţuit! O minte bine răcită...

Cât şarm ar fi răspândit un Quijote castrat! Primăvara? O fată crudă, debutând în bordel.

Primăvara este punctuală, iarna – vraişte. Un fir proaspăt de iarbă se numeşte primăvară, un sentiment – la fel. O durere albă, iarna.

Zarzărul înflorit, în curtea aceea abandonată de ani de zile. Casa boşorogită, însă demnă, gardul umilit... Ai rămas singur, prietene! La vară o să mă delectez cu o zarzără, bătrâne: gustul morţii acestei primăveri îmi va reaminti că noi doi am avut, azi, o zi bună.

Trecerea unei zile marchează un stadiu nou în lucrătura subterană la care participă – ai zice într-o voioşie – trupul. Conştiinciozitatea diversiunii produse cu o migală admirabilă, de celulă, este de neegalat. Degeaba se exhibiţionează spiritul, spune calmă, zâmbind apoi ca o mahalagioaică ieşită la pensie, cheile sunt la mine – uite-aici! Adevărul său? Toanele unui beţiv. Unicul elogiu trebuie să se aducă mie, doar mie, oare cine pune umărul la marşul final?

Bătea rău vântul pe dealul melancoliei, în acea după-amiază de mai, aducându-mi atât de aproape pânza copilăriei încât mi-am putut şterge, pe săturate,


49

ochii uscaţi. Să-mi reduc colaborarea cu propria mea persoană până la nivelul instinctelor, poate că aşa, mintea şi sufletul îmi vor dărui puţină linişte; adică să trec la un program militarizat, să îndrept tunurile în direcţia mea.

Pe creasta unui izvor, să-mi răcoresc gândurile... Exact genul de imagine poetică ce-mi tulbură adânc maţele: nu, să le leg cu lanţuri de nişte buşteni şi să prăbuşesc pluta în primitoarea prăpastie a renunţării. La ce? La tot! Însă ele se întorc, lasciv căţărându-se, ieşind proaspete din hău, antrenate ca pentru maraton. Destul!, răcnesc. Nu vă mai căutaţi plăcerea în mine, perverselor. Degeaba faceţi zgomot, infirmelor. Dacă aţi avea un pic de bun-simţ, m-aţi cruţa. Puţină onoare, iată ce vă cer. De ce nu vă căraţi pe centură?

Savian Mur

50

11 L-am studiat pe francez, cât de cât, în oraşul în care am

fost profesor de matematică, în apropierea Parisului. Concluzia finală? Nu merita acel paradis, iar elevul, nici pe-atât. Casa, grădina, automobilul, magazinul, parcul, iarba îngrijită, de pe marginea drumului impecabil, însăşi limba vorbită, parcă în bătaie de joc (de unele surprize gramaticale, din extemporalele date – nu mai vorbesc) şi aceeaşi senzaţie teribilă, că totul îi vine pe gratis, că Dumnezeu trăieşte, e francez, fiind atât de arogant încât a uitat robinetul deschis la lapte şi miere. Comiţi un delict interior trăind în România şi mergând apoi în Franţa, o lipsă crasă de respect faţă de propria-ţi persoană. Nu-ţi ajungeau fostele răni? La fiecare minut primeşti câte o insultă, iar cuvântul „latin” ţi se pare de o obrăznicie nespusă. Până şi mierlele din curtea liceului m-au insultat, căci nu se dădeau la o parte, mergeau flegmatic prin iarbă şi aşteptau să mă simt eu. Iar când, odată, stând pe o bancă, lângă Notre-Dame, la Paris, o vrabie mi-a ciugulit


51

îndelung din palmă (aceasta, o bicicletă şi câmpurile goale au fost cei mai buni prieteni ai mei, în Franţa), am ezitat între a o săruta sau a mă arunca în Sena.

Cine l-a mai iubit şi cine l-a mai urât pe francez, cu atâta patimă, ca mine?

Cioran: „«Spaima de faţa omenească», despre care vorbeşte Quincey, m-a încercat toată viaţa. Această gloată ce puieşte, şi micii monştri ce se vânzolesc – cine-o să ne scape de ei? Ieşiţi cu toţii din scursorile zămislirii, poartă pe chipuri abjecţia originii lor. Şi când te gândeşti că pot să existe părinţi!” ... Această gloată ce puieşte, şi micii monştri ce se vânzolesc – cine-o să ne scape de ei? Ce bine imens îmi fac aceste vorbe, câtă încredere îmi pun în ele pentru viitor. Şi cu ce poftă le recit în momentele mele de relaxare! De când am rupt-o cu chipul, cu acea expresie lugubră, mă scufund în atemporalitate ca într-un somn adânc.

O surprind uneori pe pisica mea, oftând. Mă surprind şi pe mine. Neîndoielnic, este vorba de acelaşi oftat, de oftatul – ca din senin – al fiinţei, ieşit proaspăt la suprafaţă din hăul mileniilor. Oftatul bacteriei... Dacă doreşti să intri în contact cu oftatul copacului, înaintează în pădure. Oftatul ţăranului român...

Tudor Arghezi – Cântarea omului. Exact subiectul după care salivez...

Un vagabond rus de 50 de ani a fost arestat în Novosibirsk, deoarece a mâncat o pasăre rară, un cocor japonez, din care mai există aproximativ 200 de exemplare, în Rusia şi Europa. Exotica pasăre, cu penaj alb şi capul roşu, scăpase de la grădina zoologică şi valora 7000 de dolari. Câtă băutură şi-ar fi putut cumpăra flămândul rusnac de atâţia bani – i-ar fi ajuns, cu prisosinţă, şi pe lumea

Savian Mur

52

cealaltă... (I-ar fi ajuns?) Şi uite cine e arestat, un căpiat de foame, în timp ce hahalerele, plesnind de sănătate, excepţional hrănite, înarmate, ucid la bunul plac. Din ce să mai obţină senzaţii, demonii? Permisul de vânătoare: legitimaţie pentru crimă. Nu un drogat ar trebui mediatizat, un alcoolic violent – e suficientă pedeapsa pe care, cu hărnicie, şi-o administrează ei înşişi, măcar aceste căzături se ocupă de propriul lor corp, ruină în expansiune, nu un amărât fără adăpost –, ci această hidoşenie pe două picioare împuţite: ministru, scriitor, sportiv, actor, muzician, simplu anonim, care în loc să se ocupe de propriile ei neajunsuri, infirmităţi sufleteşti, neputinţe, uri pestilenţiale, invidii groteşti, în loc să se automutileze, răstignindu-se eventul pe un copac din pădure, să cheme şi presa, că tot face bale după publicitate, provoacă fără să clipească, doar apăsând pe blestematul de trăgaci, spaima, durerea insuportabilă, chinul atroce, moartea violentă.

... De vor citi vreodată vreun vânător, vreun pescar aceste rânduri şi de se vor căi, de vor ruga, implora ori forţa şi pe alţii să facă la fel, de va începe să se mişte acea îngerească pată de ulei chiar de la picioarele lor, îi voi saluta aşa cum în Antichitate un grec îşi saluta zeul! Vor deveni prietenii mei. Hemingway, vânător abject, măcar s-a sinucis... Sadoveanu, în schimb, a continuat ticăloşia vânătorii, „trăgând” şi în nişte ţărani demni, singura lor vină fiind aceea că erau prea vrednici.

Nu am vocaţie pentru fiinţă şi, cu atât mai puţin, pentru om. Să mă reinventez – cu ce organe, Dumnezeule? O insectă se târăşte pe mine. Are existenţa vreun sens? – mă întreabă. Are, însă de la mine n-ai ce obţine. Cară-te. Ridic ochii, către cer. Senzaţie că Dumnezeu mi-a


53

răspuns cu aceleaşi cuvinte. În fond, mi-a dat un sfat bun, să mă car, adică să nu stau pe loc, să mă târăsc. Ce răutate poate fi aici? Niciuna.

O fărâmă de pasăre, un muscar, hrăneşte cu devotament fanatic un bolovan de pui de cuc. Când ăsta deschide uriaşa gură, te miri cum de nu-şi înghite şi micuţul părinte, cu fulgi cu tot. Evident, muscarul crede că e puiul lui, însă ce s-a întâmplat cu puişorii adevăraţi – care, parcă, se aflau şi ei prin cuib? Monstrul îi aruncase, de unde să mai ajungă mâncarea, la foamea cumplită pe care-o avea?

Nu m-am mai putut concentra la emisiune, ticăloşia Naturii îmi trăsese iarăşi una în moalele capului: să hrăneşti un criminal, să-l alinţi cu convingerea că ăsta ar fi copilul tău... Sentimentul Stuporii s-a recompus cu o forţă aiuritoare: cum să mai rezişti zilelor viitoare, neavând în dotare un suflet de brută? Nu, bordelul e un cuvânt prea dulce pentru a-l utiliza în legătură cu Natura – măcar aici nu se omoară. Cel care încă mai e convins de blândeţea Naturii şi a lui Dumnezeu, ar trebui să consulte un doctor.

La câteva zile, am auzit cucul – pe dealuri. O bucurie însângerată mi-a iuţit paşii. Dacă chiar acesta... Ciuruindu-mi sufletul printre nişte mărăcini, m-am mai îmbunat. Noroc cu pădurea din apropiere – ce jubila ca o târfă, după o noapte bună – altfel cu ce mi-aş mai fi uns bubele? ...Şi zeul, ca şi puiul acela de cuc, îmi zic. Omul l-a adulat, l-a hrănit cu ce-a avut mai bun, i-a adus jertfe – iar el, într-o bună zi, şi-a luat zborul: fâl-fâl, fâl-fâl-fâl. Încă o nălucă a părăsit cuibul de sub streaşina cerului! (Între timp, ciocul murdarilor nori înghiţiseră cu lăcomie şi ultima gâză albăstruie.)

Savian Mur

54

12 Oboseala mea de iarnă dă savoarea cuvenită şi acestei

primăveri. Clorofila completează scandalul. Extazul florilor de mărăcine, lângă pastrama de pe oasele unui schimnic...

Nu există zi fără să nu mă simt lipsit de rost – mimez propria-mi existenţă cu o dezinvoltură funebră. În sinea mea, merg întors cu spatele. Când totuşi sesizez ceva, un embrion, acolo, Dumnezeu face o grimasă abia perceptibilă. Ce e şi cu ăsta? Cine se crede? Câtă obrăznicie, ce lipsă de respect; inimaginabilul tupeu! Să amintesc maimuţoiului episodul cu Adam? Păi dacă era ceva de capul ăstuia, nu-l ţineam?

Să te bucuri de câştigarea luptei cu un adversar – real sau ipotetic –, ce distinsă idioţenie. Singura luptă, ce merită reţinută, e cea care nu are loc. Da, te poţi bucura de câştigarea luptei cu tine, graţie căreia te-ai transformat într-un spectator.

N-ar trebui să te uiţi la un rebut biologic plin de milă. Când o astfel de cârpă umană, alcoolică, ce fumează


55

ţigară de la ţigară, fată în draci, din ură faţă de o femeie normală, vrând să arate că nu îi pasă, de ce-ai compătimi-o? Se gândeşte nemernica, veştejita la chinul multiplicat lăsat în urmă? Măcar o pisică moartă de foame, când rămâne borţoasă, nu ştie ce face. Un scriitor povestea despre o pisică borţoasă, ce se urca în copac şi-şi dădea drumul în zăpadă pe spate, să avorteze. Câtă demnitate are animalul.

Privirea căţelei cu pui, ce tocmai a primit ceva de mâncare: cine se plângea de un leac împotriva disperării metafizice? Să mai dau jos un sceptic de pe raft sau să-l las să putrezească acolo? Fiindcă nu îl invit şi pe Dumnezeu să se bucure atunci când hrănesc un câine, armăsarii păcatului să mă calce în copite!

Presimt că azi voi avea o zi liniştită, îmi simt daimonul întrebărilor mort de oboseală. Să aştept raiul ori să beau o cafea? „Pentru cel care vede, nimic nu rămâne.” E suficient să ştii doar atât despre Buddha, ca să începi să-l simpatizezi. Ama nesciri – să-ţi placă să fii neştiut. Spune aceasta lui Dumnezeu, unui politician, unui scriitor, spune-ţi-o ţie... Astfel, mizerabilul cuvânt „VIP” nu ar mai fi fost pronunţat decât, cel mult, cu nespusă milă. A consimţi să fii publicat numai post-mortem devine o problemă de igienă spirituală, dacă nu chiar de onoare. Virilitatea anonimatului şi curvia vitrinei...

Îmi bătu pe seară Dumnezeu la uşă: cioc-cioc, cioc-cioc. Se înfundase canalizarea în Paradis – ştiam vreun instalator? Culmea e că omul se poate proiecta dincolo de Dumnezeu, în timp ce El, nu! Să fie natura îndumnezeirii una tragică?

Savian Mur

56

Zile ploioase de primăvară, clorofilă isterică. Scheletul nimicului se îmbăloşează de forme. Osatura zilei e lustruită de viermii dorinţei omului. Aş adera la un grup numai dacă aş câştiga lupta pentru supremaţie, cu fiecare membru – aceea de a fi lăsat în pace. Impostura degajată de o „reţetă a fericirii”! Cea a nefericirii, pe lângă faptul că se întocmeşte de la sine, încă nu a fost contestată. Freamătul neînfăptuirilor mele şi-a făcut culcuş în coroana bogată a unui salcâm. E suficient să mă fixez mai mult asupra unei idei, pentru ca imediat să intru în graţiile stării de irascibilitate. De când mă perfecţionez în meşteşugul ratării, am un somn mai bun.

Moartea bruscă a unei fiinţe demonstrează absurditatea acestei lumi. Moartea în urma unei violenţe defineşte cruzimea existenţei. Eşti încontinuu periclitat: pe pământ, în aer, în apă, sub pământ – sosirea clipei macabre fiind adesea o chestiune de noroc; că ai suflet milos, că gândul tău are forma bâtei, că eşti puternic, slab, tânăr, matur, nu contează. Cine poate stabili după ce lege funcţionează hazardul?

Nenorocirea – când moare cineva drag, în urma unei violenţe. Te uiţi la cer, cu ochii înecaţi în lacrimi, carnea fleşcăită şi acolo e pus un lacăt greu pe uşă. Dă-mi, Doamne, dimineţi, seri, nopţi, să-mi pot duce mila şi dorul mai departe, e tot ce mai poţi murmura. Cum să mă desparţi de cumplita iubire?

În comparaţie cu moartea violentă, cea naturală pare un exerciţiu plin de voluptate. Bei o cană cu apă, mori, tot pe-acolo. Filozofia ar trebui să-şi revizuiască viziunea asupra morţii, nemaiexploatând acest fapt banal – moartea naturală – cu atâta îndârjire, iar religia să-şi tot


57

toarne la cenuşă în cap. Atâta falsitate la cel care scrie: moartea violentă a aceluia pe care-l iubea fără limite nu i-a pulverizat inspiraţia? Pe care continuă să-l iubească? Dacă nu s-a întâlnit cu acest episod, nu ştie ce scrie.

...Dă-mi, Doamne, dimineţi, seri, nopţi, să-mi pot duce mila şi dorul mai departe, e tot ce mai poţi murmura. Cum să mă desparţi de cumplita iubire? Aşa ar trebui să se roage.

Rugăciune – luni dimineaţa: Doamne, dă-mi liniştea asfinţitului de soare, deasupra unui cimitir.

Omul, fiinţa-kitsch. Nu există torţionar mai realizat ca neuronul. Să-mi odihnesc cât mai mult mintea, de ce să nu-i creez acea stare în care se va putea ruga, blând, pentru corpul meu? O minte strălucită nu doreşte afirmarea, tace! Însă aceea care doreşte celebritatea, cu orice preţ, ar trebui dusă la un control de specialitate, o dată la câteva luni, măcar, să i se prescrie o reţetă de potolire, chiar una mai severă, s-o facă bleagă. Cum să staţioneze ea pe un drum înfundat, când autostrada afirmării nu-i dă pace, aşteptând-o cu braţele deschise? Să trăiască infernul izolării, sclavia raţionamentului mort, ifosele de care este capabilă însăşi o târfă?

Sunt de neam bun: un plictisit. Aflat în mijlocul unor oameni, abia mă abţin să nu le strig: Parveniţilor!

Savian Mur

58

13 „Ciocul subţire şi ascuţit al piţigoiului prinde insecte” –

citesc undeva. De milenii, imaginaţia unora în dezbrăcarea cerului, fervoarea altora în stoarcerea cuvântului au bătut primii ţăruşi ai acestei vechi meserii – cea mai veche? –, pălăvrăgeala, schimonosirea gurii, ciocul subţire şi ascuţit al religiei, politicii tot prinzând la insecte, fără să se mai sature... Însă ce s-ar fi făcut dacă, bărzăuni distinşi, preotul şi politicianul ar fi dat buzna într-o comunitate alcătuită exclusiv din sceptici, alcoolici, târfe, primitivi – cu o singură celulă în cap? Pe unde ar fi scos cămaşa? Ar fi năvălit triumfal în alta – cu buzele cremuite din belşug cu miere –, unde ar fi dat de disciplinaţii naivi, de neobosiţii idealişti, ori de livizii maniaci ai averii, pentru care dobândirea unei proprietăţi noi echivala cu atingerea absolutului: aici era de trăit, balta – plină de peşte, aceştia erau clienţii. De aceea, preotul, politicianul ar trebui să se intereseze de umila pasăre, în special iarna, când e posibil ca gerul să le îngheţe doctrina...


59

„Ciocul lung şi subţire al prigoriei suge din flori”. Oare cu ce îşi ostoieşte setea artistul care a înţeles, dacă nu cu sucul florilor Suferinţei, Milei, detaşării, solitudinii, exasperării? Nectarul oboselii de lume, hrănindu-i nopţile albe, pansându-i rănile simţirii, roua mătrăgunoasă a dimineţilor, moleşindu-i ispitele, îmbărbătându-le în drumul către ghilotină, parfumul mortuar al eternităţii... Încă o zi diabolic de lungă, şi alta, şi alta: perverse, lacome, stranii grămezi de umilinţe, în continuă expansiune, ameninţând să acopere cu mâzga lor grea bruma de achiziţii întru seninătate dobândite cu atâta chin, inspiraţie, revoltă, mâhnire – templul său secret. Oare cum de se poate idiotul suporta, de unde obraznica îndrăzneală, bolnava încredere în sine – un performant ronţăitor –, mulţumirea aceea scârboasă, pe care ţi-o plescăie în faţă, ce-ţi dă vertijuri şi proteste sonore la nivel de maţe, resimţită şi de un cerşetor primitiv, ce tocmai şi-a umplut burta, cum de nu face implozie sufletu-i sterp? Dacă ziua este pentru negustor, iar noaptea pentru poet, cu siguranţă că idiotul revendică cele 24 de ore. Iar de aici, veşnicia...

„Ciocul ascuţit şi curbat al şoimului sfâşie carnea”. Mintea curbată a tiranului, satrapului, dictatorului, mogulului, oligarhului, bogătanului, adică a omului-pasăre de pradă: gândurile acelea, inspirate de privirea şobolanului, adulmecând, chiţăind, cotrobăind în permanenţă, căci boala gravă ce îi macină zilele, nopţile, aceea de a umili, de a înjosi până şi o muscă – însăşi aceasta trebuie să afle de existenţa lui – i-a distrus orice urmă de minimă normalitate. Privindu-i faţa ori o fotografie, basculezi între silă şi oroare – culoarea

Savian Mur

60

hoitului, instalată definitiv pe faţă, ochii hienoşi, gura, subţire ca o lamă, îţi deranjează organele. Nu, de multă vreme nu mai este om, ci un demon, în neobosită căutare de noi victime. Ce s-ar fi făcut Istoria, fără măreţul personaj? Ar fi dat de muşte, în lipsa funebrului inventator, ar fi stagnat fascinant pe regăsitul teritoriu paradiziac. Şi-ar mai fi plâns vreo epocă de milă? Epoca de piatră? Epoca modernă? Epoca de aur? Puţin probabil, în absenţa acestei maimuţe lugubre, a cărei poveste începe şi se termină cu umilirea aproapelui – un obiect, în putrezii săi ochi.

(Să fi mâncat numai bătaie în Istorie, însă pe steagul naţional să exhibezi o pasăre de pradă: culme a tupeului, abis al prostiei?)

Caninii leului, adevărate pumnale, străpung şi omoară prada. Şi omul are tot patru canini – stilizaţi, este drept, aproape că nici nu mai ies în evidenţă – şi ei, pe-acolo, între incisivi şi premolari, cuminţei... Pumnalele acelea au înţepenit pe veci în teacă: ce animal duios... degetele fine... pielea – moale, moale, moale... ochii, buzele... Capul, căpşorelul, camuflând fabrica de gânduri-pumnal... În ceea ce priveşte stilul, care maestru îndrăzneşte să ridice ochii la Natură? Câtă migală şi ce declasare...


61

14 Ai putea să domoleşti iarna – depresia albă –, fără

vinul verde al primăverii? Îmi place să contemplu, în zilele batjocorite de căldură, murele albe din pridvorul iernii, să păşesc cu tălpile goale pe carnea lor de zăpadă. Dacă primăvara nu ar mai sosi, de unde să-ţi mai vină puterea să mori? Ca să observi lipsa de virtute a Naturii, starea de infracţionalitate a existenţei, nu trebuie să ai o minte îmbâcsită de prejudecăţi. Ce e aici corect, demn, merituos? Vânezi sau eşti vânat – ce speculaţie să mai faci dincolo de această funebră evidenţă? Şi atunci, pe acest fond de teroare, care să mai fie legitimitatea poeziei, picturii, muzicii? Premiul Nobel pentru literatură... Bucuria adusă de artă... Efuziunea spiritului... Măreţia umană... Şi pe ce poziţie se situează artistul? A agresorului, a victimei? Staţionează în laşa neutralitate, făcându-se că nu observă mizerabila realitate, ordinara făcătură carnală? Probabil că nici nu şi-a mai pus întrebări, încins de flacăra creaţiei – ca un armăsar. Iar

Savian Mur

62

dacă e un ignorant, de ce nu învaţă o meserie utilă? Când sursa de inspiraţie ocoleşte gemetele victimei, despre ce fel de conştiinţă artistică mai poate fi vorba? Să continui munca la o lucrare despre puritate, după ce ai devorat un muşchiuleţ în sos de portocale, ori la o poezie... Ochii acelui animal, în care a intrat cuţitul, nu te-au inspirat?

Să fi ştiut cuvântul pe ce mâini încape şi-ar fi făcut de petrecanie, până la ultima literă, până la ultimul sunet. Că s-a mai găsit câte un om decent, ici şi colo, e prea puţin. Vreun artist, vreun învăţător, vreun binefăcător, adică un alinător... Cu toate acestea, cât şi-ar mai dori un mut să vorbească, un surd – să audă. Când se apucă să povestească pisica mea, parcă se îneacă de admiraţie de vocabularul bogat pe care-l etalează; prozele unui fag, scrise cu cerneala vântului... Terfelirea, bădăranizarea, brutalizarea, mitocanizarea, miştocarizarea, bordelizarea, satanizarea bietului cuvânt au luat amploarea epidemiei. Despuierea barbară de semnificaţia originară... Dacă cineva ar face o sumară comparaţie între cuvintele utilizate de un preot, în afara bisericii, în urmă cu o sută de ani şi cele debitate cu o inventivitate stranie şi o plăcere de băiat de cartier, de un popă de azi, s-ar îngrozi. ... Să fii poet, dar să nu mai crezi în cuvânt. Să fii compozitor, dar să nu mai crezi în sunet. Să fii pictor, dar să nu mai crezi în culoare. Mistic, nemaicrezând în Dumnezeu... Să trăieşti, zilnic, cu nostalgia sfâşietoare după poezie, muzică, pictură, Dumnezeu. Să apuci să fii trăit, măcar pentru câteva săptămâni, de o altfel de poezie, muzică, pictură, să-l prinzi pe Dumnezeu zâmbindu-ţi...


63

Mai. Vegetaţie dementă. O plictiseală fleşcăită mă cotropeşte, cu lentoarea deplasării unei ţestoase, uscând totul în jur.

Aseară, pe pista stadionului gol, două namile făceau jogging. Cleaf-cleaf-cleaf... Între cei doi, un câine cât o găină alerga cu atâta şarm încât minute bune am avut o criză de admiraţie: îşi potrivise în aşa fel paşii – de nu o lua nici înainte, nu rămânea nici înapoi şi nici nu a fost strivit de una din tălpi, lungă cât el. Era aşa de mulţumit! Gingăşia nu poate fi un atribut al omului, căci aceasta nu trebuie să ştie de efectul său.

Mă locuiesc numai în singurătate. Cu oameni în jurul meu, sunt de negăsit. Şi azi, acelaşi scenariu: m-am înnorat, am fulgerat, am tunat, însă ploaia m-a ocolit, după ani de secetă. Despre eşecurile mele în tehnica fiinţării nu pot vorbi decât la superlativ. Toate zilele mele au fost făcute la fără frecvenţă, în inexistenţa unui curs la zi.

Voi putea uita uşor ziua aceea pâsloasă, când, ore constante la rând, m-am plictisit de plictiseală, îmbătându-mă cu un soi de pălincă, fiartă din prunele borşitei monotonii? Cine s-a sculat mahmur a doua zi, tratându-se cu zeama de varză acră a unor mărunte activităţi?

Somitate, celebritate, om de ştiinţă: ce plictiseală. Fructul bizar, cu gust inclasificabil, al unor îmbăloşeli

chimice – fiinţa, ce îşi sfârşeşte mişcarea într-o orizontală rece; e drept că alde creştinismul a venit cu o inovaţie: expunerea cosmetizatului cadavru, întru performanta folosire a acestuia ca material didactic de către excitatul preot. Cât de simplu face aceste lucruri islamul: mortul e îngropat în mai puţin de 24 de ore, cu ce-a avut pe el, căci e interzis să-l atingi. Nicio inscripţie pe piatra

Savian Mur

64

funerară, nici măcar pentru un rege: un mormânt simplu, spre a evita idolatria.

Louis Armstrong a dat stil jazzului, Cioran – scrisului, Dumnezeu – Suferinţei: n-o consideră ortodoxia o cale spre mântuire?

...Adevărul? Tot ce ai trăit dumneata, acela e adevărul. Ceea ce dumitale îţi poate aduce o bunăstare temporară, altuia îi poate declanşa o nenorocire. Ceea ce îţi pare cinstit, aproapelui îi poate părea odios. Care este adevărul unui război? Dumnezeul la care te închini nu are nici măcar statutul de pieton, în ţara vecină. Admiri o muzică, ce capătă rezonanţa unei blestemate asocieri de zgomote, în urechile vecinului. Oare cum sună melodia adevărului muzical? Şi criminalul şi sfântul posedă câte un adevăr. De adevărul unei crime trebuie să te interesezi la apropiaţii victimei – nu îl simt, bieţii de ei, până la moarte? Fapta bună, lăsată în urmă de un sfânt, nu-ţi ameliorează îndoielile. Vulpea, puiul de găină urmează adevărul lor, rândunica, insecta căsăpită... Care este adevărul religios? Experienţa ta religioasă, şi numai aceasta. Adevărul istoric? Istoria acelei ţări – scrisă, de s-ar putea, de o personalitate neutră, eventual de pe un alt continent. În legătură cu un roman se poate vorbi, distinct, de adevărul personajului pozitiv şi de adevărul personajului negativ, aceasta neînsemnând că primul ar fi mai grozav şi că ar trebui, musai, urmat. Dac-ar fi aşa, ar putea fi scris mâine-poimâine un roman ce ar duhni de personaje pozitive, adormind cititorul nu după multe pagini, dacă nu cumva l-ar scârbi profund.


65

Nu există niciun adevăr unic sau absolut, nicio reţetă, căci o fiinţă e diferită faţă de alta, aşadar ea vede, se bucură, se întristează, reacţionează, raţionează diferit.

S-ar părea că doar adevărul ştiinţific persistă: cine ar îndrăzni să se atingă de teorema lui Pitagora? Uite că se îndrăzneşte! – un profesor de matematică ştie de câte ori a fost schilodită la tablă, de către elev, celebra teoremă...

Dincolo de adevărul tainic al unei fiinţe, pe care aceasta îl simte ori îl ştie pe dinafară, nu se poate vorbi de un alt adevăr. Iată de ce, în legătură cu fundamentarea adevărului, poţi uşor bate câmpii, dacă nu ai avea în vedere numai acea fiinţă, acel caz punctual. (Astfel, două râme – să zicem – au adevăruri diferite.) Nimeni nu are dreptul moral să dea o reţetă sau să ţină lecţii pe această temă, să-ţi indice drumul pe unde s-o iei, pe care va curge numai lapte şi miere – tema cea mai dragă religiei –, din simplul motiv că respectivul drum nu există şi nici nu are cum exista: ar însemna să ceri prea mult existenţei, acestei viguroase aberaţii, să supralicitezi măreaţa anomalie, să bagi prea mult în seamă iresponsabila cinică, Natura. Poţi să pretinzi ceva unei pietre, poţi avea încredere în ea; unei fiinţe – niciodată, nimic. De ce? Pentru că nu ai cui, şi nu e vina săracei de ea că nu ai cui. Să nu te aştepţi la nimic de la o brodeală de carne! A fost născută, prin urmare răul s-a întrupat. Aşa că dă-i pace, n-o mai chinui, îi ajunge porţia oferită cu dărnicie de traiul de zi cu zi, de ce nu te ocupi strict de tine, hidoşenie? Nu-ţi ajunge cina suferinţelor proprii? Vezi-ţi de poteca dumitale şi dă pace aproapelui.

Savian Mur

66

15 Faţa – bucată stricată de ficat, colcăind de viermi

graşi. Se clătina deasupra ghenei, ar fi vrut să găsească ceva prin maldărul de gunoi, probabil un vas, din care să-şi bea voma... Fusese un bărbat frumos acest alcoolic – pătruns până la măduvă – pe lângă care treceam. Lângă el, o căţea, cu ţâţele doldora de lapte, până-n pământ, crăpa de sănătate. Prin jurul ochilor beţivanului, moartea îşi căuta un culcuş. Mă îndepărtasem mult de el, când nişte damfuri de milă mă ajunseră din urmă, tăbărând – haită întărâtată – asupra mea.

Ochii unui muribund, agăţându-se de ai tăi: să mai pronunţi cu toată hotărârea cuvântul funebru „sunt”? Cum poţi „fi”, când n-ai fost niciodată? Trăinicia spumei valului de mare nu-ţi şopteşte nimic?

În bandajele singurătăţii – pe dealuri –, de sus până jos. Ochii, lipiţi cu leucoplastul putrezit al rumorilor lumii. (Proiect pentru costumul de înmormântare: de adăugat,


67

eventual, întru echilibrarea culorilor, o cravată – împletită din firele delirului unei privighetori.)

Se pune de o nouă zi, cum s-ar pune de o amplă trădare: aceeaşi batjocură învăluie, impasibil, fiinţa. Dimineaţa? O bestie.

Frenetica vegetaţie de mai, sfidându-mă grosolan, înjurându-mă ca la uşa cortului: Mă, pricăjitule, ce te tot holbezi ca un disperat, vezi-ţi de treabă. Distrusule! Crizatule!

Răpus, pe spinarea dealului; îmi pipăi părul: clorofilă. Va veni vara şi o va moleşi... Toamna tuberculoasă, iarna dementă... Natura? O mireasă moartă. E meritul poetului că reuşeşte s-o mai fardeze, al cutărui preocupat, că mai ridică niţel voalul metafizicii de pe ea.

Decepţionat de lume, de Dumnezeu, de tine, găsindu-ţi liniştea doar în uitare, punând pe picioare o Şcoală a uitării, al cărei maestru şi unic discipol să fii; după absolvire, poţi încerca o cale a sfinţeniei – oare vechile decepţii nu au nevoie de o consolidare ordonată?

Euforia ieftină, obţinută în urma lecturării unui text ce face referire la un iluminat, este egalată de farmecul zilei însorite, după săptămâni de cer acoperit. Iluzia îndumnezeirii, ce ţi-o transmite, este risipită fastuos de neagra realitate a zilei. În lipsa unei puternice structuri de credul, ispita cerului întâmpină masive dificultăţi de găzduire: nu poţi lua foc pentru Dumnezeu cu uşurinţa misticului – din orice fleac, nefiind suficient de uscat. Întoarce spatele acelui zeu, ce refuză să iasă la o plimbare cu tine! Zeitatea de care ţi-e teamă e în pericol. Iubirea are oroare de par.

Savian Mur

68

Vrei să ridici liniştii un templu? Coboară într-o prăpastie sau joacă-te o săptămână întreagă cu un pisoi. Dacă eşti curajos, rupe-o cu omul!

Anthony Hopkins a făcut un rol greu de uitat în Tăcerea mieilor: un criminal abominabil, care-şi regăsea liniştea ucigând. Ochii aceia, de culoarea albastru-Hitler, demenţa lor pură... L-am revăzut pe actor, pe Discovery. Se plimba pe undeva, prin Tanzania, printre lei... Spune, relaxat, că îl fascinează privirea leului, când acesta îl fixează de la mică distanţă. Evident, nu e singur. E însoţit de un băştinaş, de un cameraman. Despre biologia leului au mai fost făcute filme, de către experţi etc. – cu ce noutate venea marele actor? Marele actor venea cu una singură: expunerea detaliată a propriei lui cruzimi, cea a cetăţeanului Hopkins Anthony. Să nu-şi fi dat seama? Posibil, deci cu atât mai grav. O cruzime care-i venea parcă direct din Tăcerea mieilor. (Să fi înţeles acest mascul diferenţa dintre rolul său, pe care de altfel a luat o groază de bani şi cel al minunatei Jody Foster, pe care plânsetul, spaima unui miel o înnebuniseră de milă?) Este arătată o biată zebră cum e încolţită de lei şi cum e omorâtă. Imagine în direct, Hopkins privind din apropiere, cu o plăcere criminală. Un simplu foc de puşcă, în aer, ar fi salvat animalul. Însă nu, Hopkins privea, privea, privea, albastrul acela morbid al ochilor amestecându-se cu sângele fierbinte. Fascinat! Mi-am pus înnebunit mâna la ochi, am aşteptat, însă blestemata de fracţiune de secundă când m-am uitat iar la ecran... şi ce-am zărit... După puţin timp, imagini demenţiale cu un biet bivol, atacat de o haită hămesită de lei. Am ieşit din cameră urlând, înjurând, blestemând. Între privirea dumitale,


69

Hopkins, şi cea a unui leu înfometat nu există nicio diferenţă. Dacă eşti bolnav, plimbă-te cât mai mult, eventual numai în Tanzania şi numai printre lei. Însă nu mai filma nimic, ce plăcere macabră găseşti în a arăta şi altuia cum o fiinţă e ucisă bestial, lângă tine, fără să faci cel mai mic gest, odiosule – creştinesc, să zicem – de a o apăra? Desigur, scopul dumitale a fost să-ţi exporţi cruzimea. Pramatie! Perfidule diabolic! Ai ochi de diavol, nu de actor. Măcar tatăl tău, brutarul, era util. Tu ţi-ai vândut bruma de talent pe bani graşi, pe bani spurcaţi, răscolind iadul cu aceste roluri funebre. Te urăsc, bestie.

Cum de-şi permite Discovery să difuzeze asemenea atrocităţi? Ce hienă e infiltrată şi acolo? Ruşine! Tot aşa, a trimis un maimuţoi să filmeze prin Iran, prin Mongolia. Dispreţul acestei tinere scursuri analfabete faţă de ceea ce vedea, ori întâlnea, era strigător la cer. Ce aere pe această puşlama perversă! Pe acest occidental prost! Pune mâna pe studiu, Gică, să vezi ce a însemnat Iranul, ce a însemnat Mongolia, ce înseamnă azi şi nu mai rupe pingelele. Prostia poate fi exhibată şi la tine acasă, circulă clandestin afară. Câştigă-ţi banii cuviincios.

Savian Mur

70

16 Mă sâcâi întruna, m-aş lapida, însă pietrele nu au

calitatea corespunzătoare. ...Dacă se putea mai bine? Dar are aceasta vreo importanţă? Buba e în altă parte. Puroiul umilinţelor, sârguincios! ...Plin de bălării, corpul primit la naştere. Florile indispoziţiei – puzderie. Mă sap, mă plivesc, mă ud cu apele tăcerii. Degeaba... Se anunţă o recoltă bogată – dinspre cimitir. Speranţa, blondă infestată; dezolarea, tânăr armăsar. Omul rămâne acelaşi mamifer absorbit.

Un nou bloc se va ridica – se toarnă deja fundaţia. De la distanţă, fac o aproximare a etajelor: aici – primul, colo – al treilea, cam pe acolo – al şaselea. Cine va locui în el? Poliţist, popă, proxenet, şomer, politician, homosexual, comerciant, şmecher, sportiv, drogat, medic, târfă? Care familie va fi cea mai numeroasă? Care dintre viitorii locatari va fi simpatic, cumsecade, respectuos, onest, săritor, modest? Dar beţiv, fustangiu, scandalagiu, neam-prost, bădăran, tutungiu, javră, brută, psihopat? ...Deodată,


71

realizez că ştiu pe dinafară marfa. Desigur că, în acest nevinovat spaţiu de aer, în această virginitate suspendată vor poposi în curând boala, bătaia, cearta, foamea, beţia, fumatul, hoţia, gelozia, ura, curvia, plictiseala, insomnia, bănuiala, spionatul, bârfa, cicăleala, coţăiala, fandoseala, garagaţa, miştocăreala, maneaua, scandalul, furia, violenţa, urletul, înjurătura, laşitatea, caterinca, perversitatea, perversiunea, lenea, lehamitea, blestemul, cotonogeala, pisiceala, linguşirea, egoismul, batjocura, idolatria, băşcălia, minciuna, dusul cu vorba, ameţeala, ameninţarea, lăcomia, viclenia, ţigăneala, trădarea, bădărănia, mojicia, avariţia, zgârceala, pâra... Aşadar, pentru ce mă mai întreb – cine se va muta? Ce mai contează forma noului locatar, când conţinutul dă pe dinafară? ...Am mai contemplat un pic puritatea imensului gol de aer, şi, înainte de a-mi lua, maiestuos, la revedere de la blândul paradis vertical, nu m-am putut abţine să nu trasez, ici şi colo, câţiva pereţi, ca şi când aş fi recapitulat nişte proaspete nenorociri.

Rugăciune. Dă-mi, Doamne, dimineaţa devreme, pacea începutul de noapte.

Am demarat de câteva zile, din raţiuni de igienă mentală, o cură de plictiseală intensivă – rezultatele sunt încura-jatoare. Lectura din Nietzsche, din partea aceea delirantă, cu acel respingător „supraom”, impunea. Depăşirea omului... Poate la o cursă sportivă, când îl depăşeşti pe cel din faţa ta. Să fi alergat Nietzsche măcar una?

Cum văd o zi a viitorului? Exact ca pe una a trecutului – bine că s-a dus, şi, odată cu ea, umilinţele aferente. Să mai ai un suflet, un sentiment, când bădărănia minţii stă la pândă cu parul în mână, ca şi cum unicul său ţel ar fi să

Savian Mur

72

te usuce de tot, să-ţi facă faţa ca burta peştelui – oare cine e şeful? Cât de curată poate fi iubirea unui câine!

Când ispita făptuirii îmi dă lascive târcoale, riscul de-a mă prăvăli pe ţesuturi, ca într-o prăpastie, rupându-mi măcar un os, creşte ameţitor. Mă uit la o lucrare terminată cu scârbă şi veneraţie – bine că nu mai e nimic de făcut.

Exerciţiu pentru eliminarea gândurilor: când inspiri, zi în gând „în”, când expiri – „din”. Pune un lacom, un bolnav după putere să facă aceasta. Cu ce şi-ar mai hrăni megalomania? Apoi, cui să-i mai ceri să facă acest umil exerciţiu de dezisterizare, cine să mai aibă timp de asemenea bazaconii, la prima vedere? Pustnicul e ocupat cu Dumnezeu, politicianul – cu puterea, preotul – cu averea, savantul – cu sleirea minţii, hoţul – cu hoţia, criminalul – cu crima, beţivul – cu sticla, fumătorul – cu ţigara, drogatul – cu drogul, puturosul – cu lenea, bârfitoarea – cu bârfa, îndrăgostitul – cu chinul, omul de rând – cu iluzia... A mai rămas actorul, care, cinic, joacă toate aceste roluri.

De ore bune, pe un deal. Nu mai disting fiziologia de metafizică – sângele meu contemplă. E drept, probabilitatea de a fi deranjat e ca şi nulă, ţinutul fiind verificat de ani buni. Deodată, senzaţie puternică de duioşie, abia mă abţin să nu sar în picioare şi să mulţumesc în stânga şi în dreapta, cu glas de foc, cu ochii umezi: iată, s-a găsit un loc şi pentru mine, aici, pe acest deal ferit... În frenezia mea, încep să strâng la mâini: Vai, cât de mult aţi făcut pentru mine, ce recunoştinţă distinsă vă port. Cum să nu-ţi iubeşti aproapele?...

Ca ziua să te îndestuleze, trebuie s-o ignori, cel mult s-o bagi în seamă doar pentru a constata că, încă, nu s-a întunericit. Însă ignorând-o, cum să scapi de muşcăturile


73

sale? Ferească Dumnezeu să-i stârneşti înfometatele hiene! Soluţia? Una de compromis, mai lasă şi ea, mai laşi şi tu. Această echilibristică pare vitală, timpul se arată de treabă când nu îl întărâţi. Acea zi, pe care nu ai simţit-o scurgându-se, merită reţinută.

Crizele mele de îndoială, anulate de parul exasperării. Nu sunt rece, clocotesc! Fără vitamina plictiselii... Să mai citesc o carte? Să mai văd un film? Oare nu ajunge spectacolul pe care mi-l ofer, cu o generozitate ce mă seacă? De ce l-aş mai iscodi pe altul?

E suficient ca nişte inşi să se fâţâie în jurul tău, pentru ca apusul soarelui să fie compromis. Ce să mai contempli, cum să ţi se mai adune fiinţa, împrăştiată de obrăznicia zilei? Pentru ca o taină oricât de mică să ţi se dezvăluie, are nevoie de singurătatea orei: sufletul, înfiorat, o aşteaptă cu solemnitate.

Cum să creezi, neposedând facultatea de a rămâne extaziat în faţa unor nimicuri? Fervoarea gânditorului, sminteala îndrăgostitului pleacă de la simple intoxicări: ce-ţi pot oferi damfurile unei teorii, duhorile unei femei? Marea nebunie se alimentează dintr-o fostă hazna – o descoperirea epocală, o iubire celebră: acea teoremă, putrezită de secole, acel posterior rotund, să-ţi ia minţile! ...Să creezi ceva care să nu folosească omului, un ghiftuit, ci unei vieţuitoare – de exemplu un spaţiu, complet interzis obraznicului mamifer.

De scris un text, inspirat de prostituţia zilei: de dimineaţa până seara – pe centură.

„Lichidând” o cunoştinţă, veche sau nouă, nu fac altceva decât să găsesc un pic de loc şi pentru mine. Urmez această cură cu delicii: cu cât eforturile întru

Savian Mur

74

insularizare cresc, cu atât prosper. În plus, costurile sunt infime. Duhnesc de mine, însă ce linişte verzulie... Vigilenţa mea are în dotare o tânără nuia de corn, de cum apare la orizont o moacă... Demolez, altfel cum să mă clădesc? Entuziasm, ideologie, ideal: moloz... moloz... moloz...

O cameră simplă, înţesată veşnic cu tăcere, o masă, un scaun, o coală albă... De ce să fie totul pierdut? Chiar dacă nu ai scris nimic în acea zi, detaşarea dumitale a mai făcut un pas. „Umilinţă” – oare ce poate însemna acest cuvânt? Orgia asocierii – a adus vreodată ceva bun? Trăind retras, omul şi-ar putea reveni. Către sine însuşi – semnalul tras, încă din secolul al doilea, de Marc Aureliu. E suficient să zăbovesc puţin asupra unuia, însetat de putere – politică, religioasă, financiară –, exhibându-şi morbiditatea la televizor, pentru a-mi imagina fără pic de efort ultimul său anturaj: sicriul.

Stările acestea proaste, tăbărând din senin asupra ta, înnorându-te: din senin? Dacă ţi-ai fi cunoscut mai amănunţit strămoşii... Stai deoparte, biet abuzat, fiindu-ţi ruşine să ieşi în lume, silă. N-ai făcut nimic, dar starea de culpabilitate nu te slăbeşte. Perplex, te uiţi la jigodia pe care o cunoşti – direct sau nu – şi te miri de unde are un asemenea tupeu: nu-i pasă, nici nu-şi pune măcar problema, se caţără – doar e un model. Linge cu abnegaţie ultimele resturi din troacă, negândindu-se la apetitul existenţial pe care-l va avea urmaşul său, a consumat deja porţia virtualilor nepoţi. Ferească Dumnezeu de a o fire artistică, profund melancolică, a descendentului... Zgomot face complexatul, acel ucenic al frustrării; cel ce cunoaşte se abţine, privirea sa nezăbovind prea mult – pe ce? –, ocupată fiind cu priveliştile interioare. Aici, umilinţa este


75

exclusă. O mână, ce nu se termină într-un pumn, merită atenţie. Altfel, cum să vibreze acel glas doar pentru cine trebuie, privirea – să-şi regăsească fermitatea, mâna – plăcerea mângâierii? Un titlu de proprietate pe tine însuţi, pe care chiar Dumnezeu să fie gelos, unul inatacabil, iată partea nesinistră a verbului „a poseda”.

Averea şi spiritul nu încap în aceeaşi teacă. Spiritul nu se poate achiziţiona, precum un obiect de lux. Adevărata comoară se află în altă parte. (Mizerabilul comerţ ce s-a făcut, se face, se va face cu o comoară abstractă, cea din cer... Numai să crezi, că, imediat, o vei primi! Câtă şarlatanie, din moment ce adevăratul credincios refuză o asemenea pomană – mai precis, insultă.)

„Şef” – cuvânt funebru. Când doresc să am de-a face cu mine, îmi dau aere de şef, proaspăt promovat.

O casă părăsită, gata să se prăbuşească. În sfârşit, o privelişte reconfortantă. Liniştea putrezită dintre ziduri, dătătoare de speranţe, misterul – coborât în pivniţă – întărindu-mi oasele... Mai există prieteni pe lume!

Sunt invitat undeva? Refuz, politicos. Sufletul încă nu s-a lecuit şi mai doreşte ceva? Îl refuz. Cum altfel să-mi obţin brevetul de singuratic? O cunoştinţă... două... trei... Răsadul viitoarelor necazuri e deja pus. Marele iubitor de nelinişti are mulţi amici. În mijlocul unei mulţimi: tălăzuiesc către mine, ca pustnicul – către chilia sa.

Liniştea mea, sarea şi piperul zilelor mele. Să postulez în locul acesteia durerea, suferinţa, autoumilindu-mă cu voluptate – ca un corolar, să mă mai şi mântui, eventual pe cale ortodoxă –, denotă imbecilitate galopantă: ducă-se pe pustii!, şi durerea, şi suferinţa, să mă caute când le-oi chema eu.

Savian Mur

76

17 Posed cele mai tari privighetori din cartier – de aici

înfumurarea mea insuportabilă. Sfârşit de mai. Căldură macabră. Mă gândesc la

Părinţii Pustiei ca la unica salvare. Avva Antonie, unul din Părinţii Pustiei: „Cel ce şade în pustie şi se linişteşte, de trei războaie este slobod: de auzire, de grăire şi de vedere.” Vizionarea unui telejurnal? Declanşarea micului tău război interior, aşa că informează-te... Linişteşte-te!

Contemplarea unui os primitiv îmi provoacă o inexplicabilă stare de exaltare. Oaia, în turmă, îşi vede de treaba ei – paşte. Pe o pajişte ar trebui să-şi caute omul modelul. O, de nu l-ar fi lăsat Adam pe Dumnezeu să-i umble la coasta aceea!

Wong Tai Sin, înţelept taoist, a petrecut patruzeci de ani în pustietate, studiind şi perfecţionându-şi înţelegerea. Mi-am petrecut şi eu patruzeci de ani în pustietatea câtorva oraşe, de aici şi din străinătate, perfecţionându-mi disperarea.


77

Între asfinţitul soarelui şi întunericul deplin – singura parte a zilei ce pare să-mi promită ceva. Mâine: de urcat dealul, de scos mâhnirile de peste săptămână la aerisit şi de întins decepţiile pe mărăcini.

Vrei să te abandonezi? Fără femei, alcool, tutun, cafea, carne, Dumnezeu, familie, anturaj, televizor, cărţi, ziar, nenorocitul de internet. Legătura tăiată! Doar un piculeţ de activitate, cât să-ţi poată achita manopera de a fiinţa în om. ...Iar acest coşciug ţi se va da pe deasupra.

Tânjesc după evenimente, însă nu ştiu cum se face că, de îndată ce ajung în inima unuia, încep să casc de plictiseală. Am certe calităţi de ziarist falimentar.

Sâmbătă, duminică: dealuri. Sunt o jivină de week-end. Dacă o floare îl bucură pe om, ea nu are nicio

contribuţie la aceasta, tot aşa cum o zi frumoasă nu are niciuna: s-a nimerit să placă, după cum bălăria... Să nu fie ruptă, iată ce poate face omul pentru ea – o glastră plină cu trandafiri e un măcel. Bietul fir de floare, fericită bozia... Dacă poţi oferi ceva – o culoare, un miros – eşti în pericol. De ce n-ar crăpa de sănătate mărăcinele şi n-ar râde din toate frunzişoarele? Pirul nu are nicio vină că dă de lucru omului, aportul său în a-l afecta fiind egal cu al ghiocelului.

Ca şi animalul, planta doreşte să fie lăsată în pace. (Natura a dat şi ceva bun – aripile păsării.) Un om care valorează ceva, la fel. Aş planta doar mărăcini albi. Cum să-mi domolesc suferinţa, când voi fi tăiat cu toporul? Nu pisici, ci şobolani ar fi trebuit să prăsesc.

Pentru o vieţuitoare nu există naţiune, ci haită. Pentru copac nu există om, ci topor.

Pe omul-animal de pradă, activ sau pasiv, îl asigur de ura mea veşnică. Nu-i doresc decât un singur lucru: să fie

Savian Mur

78

şi el hăituit, să trăiască şi el groaza aceea; când aleargă cu carnea sfâşiată, cu oasele zdrobite, să se ascundă – să i se răspundă cu aceeaşi monedă. Bestia umană, deghizată în vânător – ce antrenamente aş mai face cu un asemenea closet! Ce milă să ai de monstrul conştient? (Ce-i acela un canibal? De ce pare aşa de fioros?)

De ar avea copacul un zeu-copac, la care să se roage, atunci când se apropie toporul. De ar avea animalul un zeu-animal, la care să se roage, atunci când se apropie cuţitul. Uite că ucigaşul s-a îngrijit de propria-i piele.

Doar în văgăuni grele de sălbăticie mai poate fi iertat, oarecum, vuietul lumii.

Sleit de om, aşadar şi de mine, ca o fasole. Ultimele zile de primăvară, demenţă vegetală. Doar la

cimitir te mai poţi odihni. Însă când dai peste curvia boziilor, dintre două cruci! Soliditatea acestei lumi? Cuvânt rostit de un beţiv. Din selectă nepăsare îşi trage seva această lume, din nesimţire, indiferenţă. Omul, animalul neadaptabil, le-a dus pe cele mai înalte culmi.

Numai de la Dumnezeul Milei mai aştept provocări. De la om, demult – niciuna. S-ar putea ca prin crăpăturile compasiunii faţă de fiinţă să-şi facă loc, extrem de rar, aburii bucuriei. Doar aceştia se ridică viguros la cer, în căutarea unor îngeri ai durerii. O plantă a umilinţelor acompaniază fiinţa, încă de la naştere. Ajunsă la maturitate, planta înfloreşte, iar când primul damf al bătrâneţii îi face semne, apar şi fructele. Se vor coace. Prima care va gusta din ele – moartea.

De îndată ce-mi propun să mă fortific, falimentul mă salută cu un respect desăvârşit. Propriul meu trecut


79

valorează ceva, din moment ce, uneori, mi se face dor. Însă felul în care a fost consumat acel trecut... De putorile acestei lumi nu poţi scăpa nici în somn – tortura unui vis ce poate însemna? Vântul lor adie şi într-o pustietate, reactivându-ţi agresiv memoria, sfâşiind blândeţea clipei. Starea de senilitate n-ar trebui să fie aşa de tare temută! Vrei ca un gând să-ţi facă plăcere? Lasă-l să se ducă, ignoră-l ca pe un mic nor de fum. O minte curgând către nicăieri – ce împlinire! Din oroarea de vitalitatea de care dispui, umple-ţi cele mai liniştite momente ale zilei cu fina contemplare a propriei tale morţi, spre a-ţi curăţi spiritul de impurităţi. Cât te-ar fi ajutat o sănătate şubredă! Cel care vorbeşte despre un subiect, fără să se poticnească, este cel puţin dubios. Un glas lipsit de inflexiunile îndoielii, neagreând bâlbâiala nu poate aparţine unei persoane acomodate cu dulcea tiranie a renunţării. Spre deosebire de nuia, ciomagul nu cunoaşte flexibilitatea. Nuiaua împleteşte, ciomagul zdrobeşte... Un astfel de ins, adesea metafizician cu ziua – oare de ce nu ar emite şi o bâtă opinii? –, nu poate avea cu altcineva decât relaţii de natură contondentă. Cum să agreeze dumnealui fleşcăiala nuielei, pe acel distrus ce-i pune la îndoială nu verbul, ci însăşi privirea sa de animal implacabil? Ţinta omului-ciomag este să-şi impună punctul de vedere – în politică, în religie, în administraţie, în artă, în felul de a se tunde, de a se îmbrăca. El are un merit incontestabil în croirea drumului Istoriei...

Savian Mur

80

18 Prima religie importantă din lume a fost şamanismul,

apărut acum opt mii de ani, în Siberia. Potrivit acestuia, există două lumi: cea fizică, în care locuieşte fiinţa şi cea spirituală, unde locuiesc forţele care conduc şi controlează lumea fizică. Fiinţa are un spirit al ei, dar nu numai ea, ci şi un râu, o piatră etc. Acela care făcea rău acestora, le abuza, îşi atrăgea pe loc nenorocirea. Se impunea, aşadar, un intermediar între cele două lumi, un mod de comunicare cu lumea spirituală. Din această necesitate a apărut şamanul, care, în stare de transă, intră în lumea spiritelor, vorbind cu ele, devenind un „purtător de cuvânt” al acestora. Nu se lua o decizie importantă, într-o cultură şamanistă, fără a fi fost apelat şamanul. Când boala, suferinţa îşi arătau colţii, el afla de la spirite cauza nenorocirii, comunicând apoi comunităţii unde fuseseră încălcate regulile. În locul în care Natura fusese maltratată trebuia de urgenţă intervenit. I se atrăgea atenţia omului să nu mai greşească şi să


81

respecte real Natura. Şamanul veghea, aşadar, calea Naturii, încredinţat fiind că în armonia acesteia era nevoie să se înscrie însuşi el, omul.

Simplitatea, bunul-simţ al şamanului erau de netăgăduit. Acum opt mii de ani mai exista minte... Cum îl mai lua de ureche pe biped, dispus, prin propria lui natură, la rele, delimitându-i cu toată severitatea parcela! Şi o piatră avea, în acele timpuri importante, un avocat, din moment ce poseda un spirit, care, cuminte, ridica mâna când îi venea rândul, spre a fi ascultat cu maximum de atenţie, de către acel om bun, şamanul. Seriozitatea, indignarea cu care îşi cereau drepturile un copac batjocorit, animalul hăituit, râul violentat! Cinstea, corectitudinea şamanului restabileau calmul, puterea lui de a remedia răul comis se afla la vedere. Spiritul unui fir de iarbă – roşind de vehemenţă când i se adresa –, arătând cu degetul puternic pe neghiobul ce-l strivise cu hidoasa talpă...

Glorioase – acele apuse timpuri! Se zice că ar mai exista şi azi câte un şaman, pe ici, pe colo, sămânţa nu a pierit, dar cine să-l mai asculte până la capăt, fără a-l taxa pe loc de şarlatan, de bufon? Cine să mai ajungă cu prăjina la nas omului, când însuşi Dumnezeul acela neîngăduitor, cinic, din Vechiul Testament, i-a permis – fără să clipească – violenţa, funebra trufie? Să dai Natura pe mâna bipedului, adică în labele celui mai viclean animal, zămislit de dumnezeiasca mână... Cum l-ar mai fi deposedat de autoritate un simplu şaman! Autoritate sau violenţă crasă? Animal, copac, pasăre, peşte, râu, piatră... „S-apuce groaza şi frica de voi pe orice animal de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat în mâinile

Savian Mur

82

voastre.” Ce mai poate fi spus aici? De ce să o apuce groaza, Doamne Dumnezeule, pe biata, umila, neajutorata vieţuitoare, de ce trebuie să fie îngrozită de către om? Nu ştii ce înseamnă Suferinţa? Cum ai putut legitima bruta din om, găsi plăcerea în brută? Ce e criminal pe pământ, ce nu e? Un Dumnezeu adevărat şi-ar fi dat seama de grozăvie şi ar fi cedat locul imediat!

...Cui să i te mai închini? Pe cine să mai rogi să nu ţi se facă un rău? Să nu fii ameninţat, bătut, schingiuit, omorât? Ce te costa, Doamne, să spui, să ordoni lacomei, nemiloasei, iresponsabilei Tale creaturi: Bea laptele de la vacă şi n-o omorî, mănâncă oul de la găină şi nu-i lua gâtul, bucură-te de poamele unui pom şi nu-l schilodi? S-apuce dragostea pe animal de om, atunci când îl zăreşte, s-apuce bucuria pe pasăre, planta să freamăte de plăcere, cu toate frunzele, când se apropie omul de ea... Vieţuitoarea să nu cunoască nici groaza, nici frica, spre desfătarea Mea, a Dumnezeului ce a făcut-o... Armonia şi bucuria le-am pus din belşug în trupul fiinţei, căci Eu sunt Domnul Dumnezeul ei! Fericirea s-o însoţească! Iar pe acela care nu va veghea la aceasta, să-l apuce groaza şi frica de Mine!

Cum poţi, Doamne, crede că ai putea respecta calea Naturii, dreptul vieţuitoarei la neagresiune, respect, cu asemenea cuvinte rele, otrăvite, sinistre, de la începutul Vechiului Testament, şi multiplicate aiuritor cu fiecare Biblie nou tipărită? De ce nu te-ai documentat de la un şaman, măcar în viteză, ce cheltuieli mari făceai să te deplasezi şi Dumneata – doi-trei paşi – până acolo, în Siberia, să stai niţel de vorbă cu acei minunaţi tunguşi, necontaminaţi de cruzimea Ta, creator sinistru!, cu acei


83

nearţăgoşi, neaventurieri, neisterici oameni. Îţi puteau arăta şi Ţie calea, măcar cu degetul – rugând, pentru lămuriri eventuale, un şaman de serviciu să-ţi spună restul. Nu, Dumneata a trebuit să stai la taclale, să te întinzi la caşcaval, pe muntele Sinai, cu acel violent Moise, ce ucisese om, cel care a demarat, acum 3400 de ani, odiosul masacru al mielului şi care, culmea, avea să dea şi poveţe – „Să nu ucizi...”

Vechiul Testament nu propune o cale a Naturii, ci una hidoasă, a violenţei, a urii, pe care tropăie încrâncenat un Dumnezeu lipsit de milă, ipocrit, bun doar cu seminţia aceea care l-a creat şi pus la treabă, în atâtea şi atâtea pagini, colcăind de sânge nevinovat, care a pus Fantoma la lucru, cu un singur scop: să tragă asta spuza pe turta ei. Era suficient ca unul să aibă un vis şi Dumnezeu îşi intra imediat în rol... Un vis cu mult lapte şi cu multă miere...

Când, în sfârşit, a apărut acum 2000 de ani un Om, care a arătat calea smereniei, a umilinţei, a fost omorât. Dumnezeu nici măcar nu s-a sinchisit, pentru că, fără nici urmă de dubiu, nu avea cine. Ghetsimani...

Savian Mur

84

19 Roma decadenţei... Statuile zeilor, compromise de

intoleranţa creştină, deposedarea lentă de autoritate... Pe viitor, un nou zeu – cine, cum îl va zămisli? – ar trebui să-şi negocieze termenii contractului de ieşire la pensie, un pic de respect pentru propria lui persoană se impune. Atâta lipsă de prevedere la cei vechi, laolaltă cu un amatorism cel puţin suspect! Similar, un tiran, un dictator, un preşedinte ce are strânse relaţii cu psihiatrul – în caz că mai apucă. Dar cel mai bine ar fi dacă omul s-ar lecui, odată pentru totdeauna, de viciul pervers ce îl animă: încrederea naivă în unsuroasele promisiuni ale unor descreieraţi de elită, fie că vin din domeniul religiei, fie al politicii, în urma cărora vor trăi fără griji – iar dincolo raiul va fi garantat sută la sută. Are atâta bibliografie la îndemână: Istoria şi Biserica gem de monştri. Boicotarea oricărei iniţiative de mărire, oricărei reţete de fericire, propuse, cu atâta şarm, de un viitor satrap – aceasta să-i fie credinţa! Eşti aici, pe acest pământ, pentru a trăi


85

simplu şi pentru a muri simplu. Mongoliei simple de azi nu îi stă rău deloc. O bisericuţă din lemn, românească, e plină de bun-simţ. Se poate discuta în condiţii decente cu Dumnezeu, lângă bârne, deşi sufletul superbului copac doborât scânceşte la tot pasul.

Totdeauna am trăit cu impresia că, într-o casă opulentă, cei care o locuiesc au statut de insectă. O cameră de hotel – cu o masă, un pat şi un duş, iată la ce am visat. Acel hotel modest din Casablanca, unde am locuit pentru puţină vreme! Privirile acelui străin, care locuia acolo, la Rialto, de ani şi ani, curat îmbrăcat, nevorbind cu nimeni... Desigur, într-un viloi obraznic mişună insecte, conectate la duşmănia zidurilor. Confortul unui sihastru...

De când n-am mai intrat în mare, în marea umană, să fac o baie? Câţi ani să fi trecut, de când nu m-am spălat nici măcar pe picioare? Şi de ce aş face-o, când statul pe plaja singurătăţii şi bronzatul la soarele indiferenţei mi-au tras o faţă de care nu mi-e ruşine? Asfinţitul soarelui – unicul spaţiu pe care m-aş împroprietări. Mai e timp – dincolo de om.

Iubesc vrabia – blestemul ei matinal, vara! Oare ce altceva poate însemna acel cor de ciripituri istericoase? Vehemenţa, ce n-ai fi putut-o bănui, într-un pic de trup? S-a luminat puţin, şi vacarmul începe lângă fereastra mea deschisă – tocmai aţipeam... Agitaţia sonoră îmi face bine, căci îmi fortifică răbdarea. Încă o zi deşertică de traversat – şi aceeaşi dorinţă curată: să vină odată seara! Ura, cu care scuipă bogat pe faţa obraznicei dimineţi, de nimeni chemată, talentul inspiratelor făpturi de a insulta lumina... Clarviziunea lor şi trupul meu, în paragină; sufletul – dus, spiritul – pulverizat, conştiinţa – încleiată...

Savian Mur

86

La un moment dat, disciplinatul cor tace. Iată că ceea ce trebuia făcut a fost deja făcut. Răpuse, oasele îmi zâmbesc de admiraţie. Acum, la treabă fiecare, ne-am răcorit destul! – şi vrăbiile, calme, se despart. Motivat de atitudinea lor, încerc să reaţipesc.

Bocetul corului, din tragedia greacă, în faţa sorţii! Bocetul vrăbiilor, fiinţei... Să-ţi începi ziua cu acel stupid exerciţiu, repetându-ţi – ca un tâmpit – întruna: trebuie să fiu pozitiv, trebuie să fiu pozitiv, trebuie să fiu pozitiv; de ce nu cu un bocet bărbătesc, sănătos?

Se zice că în Japonia muncitorului i se permite în pauză să scuipe, să urineze pe un fel de statuie a patronului, s-o brutalizeze în fel şi chip, pentru a putea apoi lucra mai bine. Mă tot gândesc să-mi confecţionez – din cârpe, eventual – un chip al existenţei, la o scară acceptabilă, pe care să-l vandalizez cu toată furia acumulată în ani şi ani de umilinţe nemeritate, impuse de o carne sabotoare şi un mediu haotic, în cadrul unor exerciţii corect executate.

Sunt un puturos cronicar al neputinţei fiinţei; omul, cu desăvârşita sa nimicnicie... Câtă vrednicie pe Ureche, Neculce, Costin – cum de n-au simţit că fapta are forma unui paloş? Să le fi plăcut aşa de mult caligrafia? Nu se vorbeşte, din păcate, şi despre eroul plictiselii, nici măcar în treacăt. Deschizi cartea de istorie şi eroii sar de peste tot; lăcuste excitate, ca şi cum eroul plictiselii n-ar fi, bravul de el, un războinic desăvârşit: nu câştigă zilnic bătălia cu temuta armată a înfăptuirii?

...Cum să fi uitat acea zi? Mă pregăteam înfrigurat să mai scriu ceva despre lipsa de sens a existenţei, când o privighetoare mi-a spulberat, într-un minut, toată inspiraţia.


87

M-o fi spionat? Prea se afla nepermis de aproape... Un scriitor, lipsit de timpi morţi, un filozof, un artist – nişte negustori. Ca să ţi se facă dor de un prieten, trebuie să nu-l mai vezi o perioadă. Activitatea neîntreruptă prevesteşte – sau certifică – lăcomia, dacă nu boala.

Fantoma cuvântului „pieritor”, de te-ar urmări fără încetare, ce s-ar alege de tine? Fiinţa este pieritoare, eşti pieritor – ce se mai poate adăuga la aceasta? Deşi omul ştie că piere, el continuă: râde, îşi închipuie chiar că este fericit, face proiecte de viitor şi la optzeci de ani, râvnind uneori eternitatea lui Dumnezeu. Ce fel de fiinţă este aceasta? Glorioasă, ţicnită, dusă iremediabil, iresponsabilă, abjectă? Să fii picnit, încă din clipa în care ai fost născut, şi să nu-ţi pese! Din acest punct de vedere, alcoolicul pare un treaz. Galopul său, cât se poate de justificat!

Newton s-a înfiorat de claritatea cu care Euclid, matematician al Antichităţii elene, şi-a expus teoremele şi problemele în Elemente. Nici nu le-a mai citit, afirmând că acestea ar fi periculoase, nemailăsându-te să gândeşti. Ce frumos ar fi rămas Newton şi alţi neliniştiţi perverşi dacă l-ar fi taxat pe Euclid drept un blând povestitor, ale cărui personaje ciudate – triunghiuri, patrulatere, cercuri – îţi stârneau râsul. Un biet rătăcit, unul inofensiv! Însă nu, Issac trebuia să gândească, să gândească şi iar să gândească – altfel nu putea înghiţi mâncarea, bea apă, dormi; să-şi publice elucubraţiile. Celebritatea... Pentru ce să se sinchisească de consecinţe, de faptul că o vomă mintală de-a domniei sale putea constitui o verigă a demonicului lanţ, ce va implica o mare nenorocire? Dar alde Einstein, alde?... Că un politician dement, o haită ar putea să se folosească de... Când geniul devine sinonim

Savian Mur

88

cu distrugerea... Veriga Newton, în loc să fi fost sfărâmată, este predată la şcoală. Demonul, care are şi înfăţişarea unei ecuaţii fizice, veghează. El maltratează în continuare mintea tânărului, agitaţia newtoniană neavând odihnă. Matematica, fizica, chimia? Criminali pasivi, pe lista de aşteptare. Într-o ecuaţie, aparent nevinovată, încape intim un cadavru.

Lipsa de cunoştinţe pute. Excesul, la fel. Analfabetul şi academicianul duhnesc.

Dimineaţa, respir aerul înserării. Această gimnastică mă ajută să trag restul zilei pe o linie moartă. Nu-mi pot eroiza decât acele zile când am dat unor guri flămânde mâncare – câinilor le-am făcut de ani buni program. Nici măcar o binefacere nu e cruţată de zădărnicie. Nimic nu este bine şi nimic nu este corect în această lume. Nu trebuie să faci această descoperire pentru a deveni un delicvent, ci pentru a înţelege de ce compasiunea trebuie să-ţi devină un prieten.

Sunt un om faimos. Coclaurile mă fotografiază din toate poziţiile, mărăcinii freamătă de admiraţie, iar ciorile nu mai prididesc să culeagă ultimele informaţii despre mine, sunetele emise fiind aşa de preocupate... Şi câinii! Bătălia lor pentru un autograf... Pădurea, pândindu-mi mişcările, malul râului, primindu-mă cu onoruri militare, cerul, dându-se la o parte, iarba, făcând ultimele pregătiri pentru o mediatizare internaţională, vântul, mângâindu-mi celebritatea...


89

20

Greu să treacă o zi fără să fi adus omului, cu

generozitate, porţia de umilinţă – din care s-a înfruptat până la ultima firimitură. „Când ai fost umilit ultima dată?” – iată genul de întrebare idioată, căci răspunsul se încheagă imediat, nemaitrebuind să fie rostit: „Dintotdeauna!”. Nu poţi participa la actul fiinţial neachitând această precisă taxă, pusă cu dărnicie de trup: neiertătoare, carnea îşi cere drepturile. Fără aerul din jur, pe care îl sfidezi, asociindu-l cu un gol, cu o faţă a neantului, ce te-ai face? Însuşi acest gol trebuie cucerit, degeaba îşi dai ochii peste cap a lehamite, aroganţa ce-o afişezi nu pare stranie, ci ridicolă.

Trupul este al dumitale, oare? Dar dumneata – eşti cumva al trupului? Până una-alta, între furie şi indiferenţă, face trebuinţă să respiri. Fireşte, ţesuturile, oasele, sângele nu au habar cine eşti, ce eşti: sfânt, împărat, cerşetor, poet, prostituată, alcoolic, pustnic, criminal, nebun, sifilitic, avorton, campion mondial, obez, clorotic...

Savian Mur

90

Atitudinea lor este sublimă şi înfricoşătoare. Trupul este – şi doar atât. Cât este. Are habar mâna unui criminal că a participat la oribila crimă, îşi cunoaşte stăpânul? Într-un fel, ea pare la fel de curată ca cea a unui sfânt. Să fie mintea decidentul final? O, nu, se află şi ea, obraznica, pe-acolo, veşnic la remorca trupului, în zadar îşi dă atâtea aere, ca o fostă târfă – acum reformată... În fine – foamea, setea, somnul, pândindu-te nemilos: Alo, cu noi ce faci, degeaba te căzneşti să ne tragi pe linie moartă, ştii bine că nu poţi, lasă-ţi isteria bleagă şi mai treci şi pe uliţa noastră, până ce nu o va înghiţi praful... Hai, dă-i bice la blidul plin, goleşte-l – poţi să şi plescăi! De ce ne pui în jenanta situaţie să îţi aducem aminte de acele zile negre, când, mort de foame, nedormit, simţeai că nici de aruncat la gunoi nu mai erai bun, diferenţa dintre tine şi o cârpă de şters pe jos fiind că aceasta putea fi utilă? Te pipăiai, năucit: să fi fost adevărat că ai existat odinioară, nu cumva avuseseşi un vis perfid? ...Eu, insomnia, mi-am făcut de cap nu de puţine ori, fleşcăindu-te ca pe o marmeladă. Numai targa mai lipsea... Te ţineai cu mâinile de cap; al cui era acest dovleac borşit? Un singur minut să aţipeşti, mă implorai, să uiţi – pentru un minut – de calda-ţi calamitate ce îţi gheruia organele, destrămându-te cu un remarcabil talent. Nu, nu, ce să-ţi facă un minut? O eternitate! O veşnicie la orizontală, sforăind... Vindecându-te de tine...

Te poţi oare consola de tributul plătit acestui necunoscut, aflat atât de aproape, încât îi poţi trage o palmă, şi, totuşi, atât de departe – propria-ţi carne –, altfel decât făcându-i pe plac, cu aceeaşi umilinţă vlăguită? Ce fel de iluzii să îţi faci în preajma sâcâitorului personaj, fără ca senzaţia instalării confortabile în incinta comicului să-şi


91

facă pe loc efectul? Gura aceea de aer, după care îţi urlă plămânii, coaja uscată de pâine, paradiziacă, ceaşca de apă, miraculoasă... Nu, cu normele trupului nu se stă la tocmeală, cu toată aroganţa ce o afişezi, neexistând alternativă; de la acest nivel primar, metafizica apare ca o vampă de lux. Spre deosebire de carne, spiritul nu posedă geniul de a sta pe loc, de a nu face absolut nimic. Pentru ce şi-ar compromite aceasta moalea tihnă, destrăbălându-se prin budoarul posibilului, performând în sterile divagaţii? Câtă seriozitate sub cortul ei, al celulei!

Omul nu pare deranjat de această umilinţă biologică, roasă de rutina zilei, cu care s-a acomodat, nici măcar nu o ia în seamă, tratând-o ca pe un simplu episod existenţial. Aşa s-a pomenit el, ca fiinţă. Trebuie să facă faţă, să-şi facă faţă. Câtă vreme are cu ce se hrăni, de ce umilinţă mai poate fi vorba? Ameninţarea, însă, rămâne – dacă într-o bună zi... Ce poate fi mai umilitor pentru fiinţă ca o foame îndelungată? Un om, luând încet-încet forma unui schelet... Ce armă abjectă a fost înfometarea – în mâinile unui regim totalitar, această umilire continuă a victimei, carnea colaborând magistral la abrutizarea posesorului, devenind ea însăşi un permanent torţionar, unul interior. Să te distrugi cu ajutorul tău direct: de-o parte, sufletul, cugetul, spiritul, asistând neputincioşi la macabrul spectacol, de altă parte – carnea, împuţinându-se, pedepsind, chinuind, însufleţind agonia, dubla agonie. Cât au mizat ideologiile totalitare pe această cooperare a cărnii abrutizate! Dezonorarea cărnii, ce idee strălucită şi criminală! Aducerea victimei la starea de idolatrizare a călăului, atât de dragă unui Stalin...

Religia, morala? Scapă cine poate...

Savian Mur

92

21 Vară teribilă. Lenea mi-a făcut şoc hemoragic. ...Şi

clipa aceasta, care deja a devenit trecut! Într-adevăr, există speranţă. În ce să ai încredere, în gândirea omului sau în instinctul animalului? Oricum, acesta din urmă nu şi-a pierdut somnul. Supremaţia plantei...

Ceartă la cuţite, toată noaptea, cu o bandă de greieri. Puţină linişte – i-am implorat, printre picături. S-au potolit, spre dimineaţă. Acum două nopţi, îi divinizam... Ce va fi la noapte? Ce vor avea de gând micii derbedei negri?

Un bătrân – se consemna în ziar – îşi bea ceaiul liniştit, dimineaţa, pe la 5. La un moment dat zăreşte doi străini, care îi furau din lucruri. Nu se sinchiseşte, continuă să-şi bea, în aceeaşi linişte, ceaiul. După un timp vine cineva de la poliţie cu lucrurile furate, să le aducă proprietarului. Stupoare! Bătrânul nu are nicio reacţie – era senil. (Însă nu aceasta dorea să scoată în evidenţă articolul, ci faptul că, iată, mama unuia din cei doi hoţi îl predase singură la poliţie.) ...Însuşi Adam, cel cu coastele


93

întregi, neintoxicat cu mizerabilul fruct, duduia de senilitate. Cu toate acestea, era titular în Paradis, Dumnezeu uitându-se la creaţia Sa cu o admiraţie prost disimulată. (Că acelaşi Dumnezeu i-a umblat mai apoi, vulgar, la acea coastă, că nu după mult avea să se aleagă praful, este altă poveste – dar câte nu a făcut Dumnezeu?...) Pe de altă parte, Isus îşi dorea un om molatic, pe undeva prin preajma senilităţii, un fel de tolomac blând. Dacă cineva îi dădea ăstuia o palmă, musai să-i întoarcă şi obrazul celălalt, dacă-i cerea haina, îi dădea pe loc şi cămaşa... – uite că acelui bătrân, ce-şi savura ceaiul, nici nu mai era nevoie să-i ceri. Pe Buddha însuşi, ce fel de om îl interesa? Tot un fel de senil, un senil fără senilitate: cum arată un om căruia îi este extirpată, prin antrenamentul meditaţiei, dorinţa?

Să fie senilitatea o condiţie de accesare a paradisului interior? Să fie o asemenea stare fecundă? Evident, nu. Fecundă este acea stare când pari senil, deşi nu eşti, desprinzându-te de gloată, detaşându-te de duplicitatea comunităţii, întorcând spatele perfidiei societăţii, fiindcă târla (chiar cea culturală) nu-ţi oferă nimic – dimpotrivă!, îţi dă pe săturate, uneori cu bâta. Când singura ta apariţie, participare – în afară de munca onestă pentru câştigarea bucăţii de pâine – să fie una milostivă, să ajuţi un animal rănit ori înfometat, un bolnav, un altul, dărâmat de bătrâneţe, luând atitudine împotriva violenţei!

Dacă acel bătrân n-ar fi fost aşa de ramolit, desigur că ar fi protestat, s-ar fi luptat cu hoţii etc. Poate c-ar fi fost omorât. Se impune întrebarea: dacă ai o raţiune, ce vei face cu ea? Cum o vei administra? Cunoaşte, însă nu te agăţa de nimic, nu acţiona. Cunoaşte pasiv. Cunoaşte

Savian Mur

94

fără să cunoşti, lasă-l pe acela care nu poate respira decât în viermuiala fetidă a societăţii să-şi spargă capul. Dă bufonului ce-i al bufonului, idiotului – spaţiile pierzaniei, parvenitului – cancerul afirmării. Bea-ţi ceaiul liniştit, eventual la 5 dimineaţa.

Pentru disperare nu ai nevoie de nicio calificare – încă o zi, adăugată existenţei tale, întreţine mulţumitor jarul. Doar sfântul pare a avea una specială, altfel cum l-ar fi dibuit pe Dumnezeu?

Profesor, o meserie de puturos: atâtea vacanţe – vara, la umbră –, atâta pălăvrăgeală. Însă ce luciditate aveau cei câţiva puturoşi, de a căror lehamite plină de vitamine am beneficiat din plin! Cum le mai sticleau ochii, când în sfârşit dădeau de un elev... Imaginea profesoarei? Harnică.

Cum poţi stima pe acel sadic, pe acel „om de ştiinţă” – care, din puzderia de urlete ale unui animal nevinovat, a scos un pic de medicament, pentru a ameliora durerea unui alt animal, cel uman, un potenţial satrap? Nu poţi obţine celebritatea medicală experimentând diabolic, torturând, ucigând. Nu eşti altceva, otreapă, decât un călău deghizat în medic, şi nu meriţi decât gloria cătuşelor.

Cine n-a cunoscut ravagiile Milei nu poate fi numit om, adică acea fiinţă ce sare imediat în ajutorul unei făpturi ameninţate. Nu poţi avea acces la spirit, dacă nu ai acces la Milă. Cel violent, cel nepăsător cu ceea ce e în jur, pasivul – nu pot urca decât pe o cale otrăvită. Criminal de război şi poet, vânător macabru şi scriitor... Nu pot citi opera unui derbedeu. Monstrului nu i-e milă. Demonul râde la auzul acestui cuvânt, scuturându-se de plăcere. Imperiul Roman, adică cel al demonului, considera Mila


95

demnă de o baborniţă ori de un nătâng. Cruzimea împăraţilor romani-demoni face un rău imens şi acum. Să auzi despre acele spectacole criminale, să vezi acea demonică construcţie ce pătează Italia, unde bieţii oameni şi urgisitele animale, aduse în chinuri de la mari depărtări, erau incitate să se sfâşie! Secole de subumanitate, în acea Romă a demenţei! Pâine şi crimă! Ce animale superbe, ce oameni superbi făceau schimb de sânge – în spaima de moarte, în râsetul bolnav. Ce demnitate de simplu om putea să aibă acel împărat-demon, când privea din tribună cum femeile erau violate de animale, apoi ucise? Se mai considera şi zeu... Istoria zeilor-demoni, adică cea a Imperiului Roman. După ce a fost cucerită Dacia, 4 luni, zi de zi, împăratul-dement a chefuit cu şleahta. Orgia crimei a adus în amfiteatrul măcelului 9000 de oameni şi 11000 de animale. ...Dar acel jegos de Pilat, acea hienă făţarnică, ce l-a pălmuit violent pe Om, adică pe Isus? Dar corida, puiul turbat al spectacolului criminal roman, ce continuă să păteze Spania – şi nu numai?

Sunt, metafiziceşte, şaman. Dintr-o populaţie de tunguşi mă trag. Sufletul meu este siberian până în măduva oaselor. (Cât a mai fost invadată Siberia de lepra comunistă; nebunia şi crima deportării... O, bietul şaman!) Imaginea lui Shen-nung, „conducătorul” chinez, cu acel măiastru cap de bou, mă urmăreşte adesea. Câtă importanţă are în ochii mei orice bou pe care-l întâlnesc! Cât despre Mândrican, prietenul meu, mare cât o magazie, păscând nepăsător pe deal, fremătând ca un pisoi când îl mângâi între coarne... Bunătatea – ce urcă la cer din fascinanta lui fiinţă – îmi dezvăluie că nu sunt singur: o mare uşurare mă învăluie, laolaltă cu o

Savian Mur

96

nebănuită încredere în mine. ...M-am gândit să fixez un colocviu în care el să ţină – o după-amiază întreagă – o dizertaţie asupra adevăratei puteri, care nu se află la om, ci la animal: puterea de a nu mai avea niciun regret, de-a continua tot aşa cum continuă ziua şi noaptea, fără nicio noimă, de-a parcurge sinusoida albă-neagră a existenţei cu o tenace indiferenţă, rumegând-o în toată absenţa.

E suficient să zăresc o namilă bipedă, pentru ca repulsia mea să saliveze ca acel câine abuzat, pe care-l chinuia Pavlov. Mi-am format un reflex ce l-ar fi lăsat mut de admiraţie pe numitul experimentator. Iar când matahala mai e şi bodyguard ori pune mâna pe sticlă... Însă imediat mă salvează Mândrican. Cu o satisfacţie nedisimulată îl aşez pe papiţoiul înfumurat lângă blândul animal, îi pun în mânuţă un caiet, un creion ascuţit şi murmur: Dictează-i!

Ai nevoie de mult talent să nu faci nimic. Cât mai are de pătimit un puturos lipsit de vocaţie! Din păcate, războiul dus pentru realizarea orizontalei nu e trecut şi în manual. Acela care simte că se află în culmea gloriei, să se fotografieze lângă o epavă.

Şi Natura, şi Dumnezeu au dat acelaşi rezultat: un uzurpator. Măcar Natura s-a abţinut să dea sfaturi omului, de băgat groaza în altă făptură. Pare că rostul acestei lumi este unul perfid, acela de a rupe cât mai dureros fiinţa de sine. În cazul omului, pot fi consemnate succese ameţitoare: zeul, drogul, modelul, idealul, căsnicia, perfecţiunea, absolutul. Perversitatea cunoaşterii, bufoneriile supraomului... Nedispunând de o practică îndelungată în plâns – mai ales interior –, de acel sentiment care să-ţi detalieze anatomia lacrimii, sunt


97

slabe speranţe pentru fiinţa ta să ajungă la performanţa secării, declanşată de seducătoarea stavilă a indiferenţei. La ce te aduce cunoaşterea adevărată – teoretic vorbind? E suficientă însă vederea unui câine zdrobit, pe stradă, ca totul să fie anulat. Degeaba cunoşti, căci în apropierea sângelui...

Savian Mur

98

22 „Natura nu te-a contopit cu masa de materie atât de

strâns, ca să nu mai poţi să te mărgineşti la tine însuţi, şi să nu poţi împlini cu libertate nestânjenită datoriile tale. Căci este foarte uşor cu putinţă să fii un om divin, şi să nu fii recunoscut ca atare de către nimeni. Ţine mereu aminte adevărul acesta, şi mai adu-ţi aminte că se cer foarte puţine condiţiuni spre a fi fericit. Chiar dacă ar trebui să pierzi speranţa de a progresa în dialectică şi ştiinţe naturale, totuşi ai dreptul să nu renunţi de a deveni un om conştient, modest, sociabil şi ascultător faţă de voinţa zeilor” (Marc Aureliu).

...Căci este foarte uşor cu putinţă să devii un tiran, recunoscut de urletele victimei, ascultător faţă de voinţa zeilor; căci este foarte uşor cu putinţă să devii un torţionar, doar ascultând de voinţa partidului unic, ori un religios implacabil, supunându-se fără crâcnire cutărui paragraf din cutare carte sfântă. Da, este foarte uşor cu putinţă să fii un om divin, victima ta directă depunând


99

mărturie, din fundul gropii, relaţia dintre cel ce umileşte şi cel ce este umilit obţinând efectul maxim... Ea, săraca, nu a vrut să facă voinţa unui scelerat, zeul, adică a ta, macabrul om divin, habar nu avea, poate, ce era acela un zeu... Iar dacă ar exista un singur zeu pe-acolo, pe sus, ori cu domiciliul în altă parte, care ar fi participat la şlefuirea „omului divin”, aici, pe pământ, de ce nu a avut elementarul bun-simţ să vină – pentru câteva clipe, doar – la faţa locului, să privească victima în ochi, să îi ceară iertare? După care, în toiul unei crize devastatoare de demnitate, să urle cu vocea aceea zeiască adevărul gol-goluţ: Eu sunt o mortăciune, o fantomă, nu exist decât la nivel de idee, în capul unor descreieraţi, şi nici măcar atât, nu am nicio vină, sunt scos de la naftalină de te miri care împărat, rege, conducător, preot, episcop, popă, vizionar funebru, având un vis ciudat – nu sunt lăsat deloc să putrezesc, cu toate că nu prea ar avea cine! Aş dori şi eu să-mi fie adusă la cunoştinţă o programare, în viitor, să ies puţin la încălzire, eventual să mă spăl pe dinţi... Şi, întorcându-se cu faţa către „omul divin”: Eşti un monstru, ai exploatat o minciună imensă, ai creat în cer o instituţie a diversiunii! Ce uşor ţi-a fost să mă scoţi pe mine în faţă, ştiind bine că nimeni nu putea ajunge până la acea uşă, să o deschidă... Ce să deschizi, aerul? Nici măcar acesta, vidul...

„Formează-ţi cu îngrijire judecata. Acesta este mijlocul cel mai eficace, ca să nu se ivească în mintea ta păreri ce sunt în contradicţie cu natura şi totdeodată cu fiinţa înzestrată cu raţiune. Raţiunea ne prescrie a ne abţine de

Savian Mur

100

la orice pripire în judecăţile noastre, a fi binevoitori faţă de oameni, şi a asculta de poruncile zeilor”.

...Tocmai, ascultând de „poruncile zeilor”, raţiunea este anulată de la sine. O raţiune umilită, căreia i se comandă, în ce se transformă? Când zeul îţi fixează drumul, sensul unic, tu unde să mai încapi? Pe o potecă lăturalnică? Exclus, te-ai transformat, deja, într-un eretic, fiind o chestiune de timp să suporţi, trădătorule, consecinţele! Tu ai capul pe umeri – ţi-ajunge. De rest, de ce trebuie să fie înăuntru, ne ocupăm noi... Uite cine şi-a găsit să verse găleata cu lături în curtea cerului! Sfântule... Ţi-ai pregătit spinarea pentru bici? Beregata nu te jenează, puţin? Câte zile îţi mai dai?

Raţiunea nu poate asculta, cel mult, decât de zeul raţiunii... Până una-alta, el se află pe o listă de aşteptare, locul fiind ocupat de te miri ce amator al cerului. Oricum, o raţiune care să nu fie părtinitoare are oroare de aşa ceva – o nouă creaţie bizară, un superdebil zeu, care şi acesta, emiţând pretenţii la o doctrină... În plus, supoziţionând că, într-o bună zi, acest zeu va fi creat, el nu poate fi decât un aghiotant al altuia, ce l-ar trage energic de mânecă la cea mai mică deviere: necesarul zeu al Milei... Un om dotat intelectual, lipsit de Milă, este un agregat. Simplul recurs la activitatea creatorului unei arme letale este suficient. Să nu-ţi pese că arma aceea aduce moartea... Să nu-ţi pese, Marc Aureliu, de imensele turme de animale ucise din porunca ta, un sfrijit, ce te chinuiai cumplit până şi să mănânci un pic, acolo, spre a-ţi mai potoli cumplitul delir, ascetule bolnav de ideea fixă a instalării armoniei divine, într-o bună zi, pe pământ, incomensurabilă utopie,


101

garantată de zeii tăi, nu mai puţin atinşi, cărora le-ai fost un uriaş sclav, ucigaş ordinar!

Ultimele două milenii aduc dovada că nimic nu s-a întâmplat. O brodişi, slăvitule împărat... Aberaţiile tale au făcut carieră.

Savian Mur

102

23 Rezultatele superbe, pe care le-am obţinut în arta

umilinţei, mă umplu de o admiraţie năduşită: nişte ţesuturi infame să decidă când să adormi! Ce e fiinţa, dacă nu suma exprimărilor propriului ei ADN? Natura nu e nici bună, nici rea şi nici misterioasă. E precisă. Ce e rău pentru zebră e bun pentru leu. În ambele cazuri lecţia e ştiută perfect de ADN. Doar omul, ce posedă o conştiinţă, a trădat. Nu-i pasă şi nu vrea să dea socoteală de nimic. Prin el, Natura a luat-o razna. Şi tot el, mamiferul debil, halucinat, cu o bizară poziţie verticală, crede în miracol, iar sfântul dă pe dinafară. Cine să mai potolească fierbinţeala acestuia, un Dumnezeu caraghios de permisiv? De cooperant?

Încă o zi dusă – ca un mort la groapă. Jelitori? Niciunul. „Mâine”? Un muribund de serviciu.

Un om neameninţat interior, nevizitat de îndoială, pare o fantomă. Pentru un miliardar, ameninţarea este exterioară, ca şi pentru omul politic. Să fie omul singura fiinţă ce poate fi ameninţată interior, în pofida privirii bănuitoare a acelui


103

câine, care nu mai ştie ce să creadă despre stăpân – îl mai ţine? I-a considerat Isus vreodată pe romani – o ameninţare? Nicidecum. Totuşi, a fost vizitat de îndoială. ...Să fii un sceptic, ca Pascal, şi să crezi în Dumnezeu! Să trăieşti pe buza prăpastiei, într-o agitaţie calmă.

Cine să mai trăiască, azi, 930 de ani, ca dovleacul acela de Adam? Ajunge o vârstă de 150 de ani, pentru ca sinuciderea să joace cu casa închisă. 150?

De ce scriu? De indignare. Cu ce se întâlneşte privirea mea, în afara violenţei? O fiinţă o căsăpeşte pe alta. Ferocitatea omului pare de nestăvilit, unde se aşază el va curge sânge din belşug, însuşi un avorton sifilitic e calificat pentru un masacru. Cui să-i ceară voie pentru a ucide, lui Dumnezeu, căruia nu-i pasă? Plantă, animal – şişul n-are odihnă. De milă scriu, de oroare. Să spui că tu scrii pentru a te elibera, pentru a te vindeca – pare o impietate, o isterie camuflată, dacă nu chiar o prostie, o naivitate: cum să te eliberezi, să te vindeci, când masacrul continuă nestingherit, în Natură, omul dirijându-l cu gesturi apocaliptice? Cum să mai zâmbeşti dimineaţa, la trezire, când la poarta abatorului... Să-ţi faci din mâncare o plăcere, o artă din carnea aceea străbătută de spaimă şi durere, în timp ce înfometatul, despre care ştii precis că există... Să faci o artă naţională din mâncarea furată, brutal, altuia... Când copilul african ori din altă parte scânceşte de foame, când boala ucide fără milă, iar neruşinarea şi sfidarea occidentală îţi produc stări de vomă... Undeva se crapă de foame, de sete, iar în altă parte se face jaf de bunătăţi, se dau sume exorbitante pentru plăcere. Unde este bunul-simţ al unui tub digestiv, fie el multimilionar? Un ziar american scria despre

Savian Mur

104

România, ca o ţară săracă din Europa. Nu săracă, ci sărăcită! Puţină demnitate profesională, domnule occidental, dă jos o carte de istorie din raft şi încearcă o minimă documentare. Jurnalistul francez, german, englez – la fel! De ce sunteţi voi convinşi că aici, şi nu numai, s-a răsturnat căruţa cu proşti? De ce nu parcurgeţi şi o statistică privind olimpiadele internaţionale? Aţi auzit de elevul român? De ce nu vă luaţi cu mâinile de cap? A, uitasem, e mai simplu cu racolarea, cu furăciunea. Brain-drain... – ce josnic! De aceea, învăţaţi să scrieţi cu adevărat, a apus vremea prostitului în faţă!

... Şi chiar de aş uita de violenţă, de hoţie, cum să-ţi găseşti liniştea – într-un asemenea trup? Ce poţi spera de la un ţesut, căruia nu-i pasă de tine? De la un spirit falimentar? Yoga, revelaţia divină, înţelepciunea, mântuirea, nirvana? Buddha, Isus păreau trişti... Par.

...Nu scriu decât la lumina indignării – până când fiinţă? Răbufnesc, iată temperatura verbului meu. Scriu cu litere şuierătoare, de aceea nu pot spera la un pic de linişte, lâna ei grea fiind luată în coarnele vocalei. Iar dacă cineva ar dori să mă pedepsească, atunci să mă oblige să citesc acea dulceagă literatură făcută din cuvinte pârguite într-o seră, să gust din roşia tare ca o piatră.

Astăzi m-am înţeles foarte bine cu mine. Ce s-o fi întâmplat? Chiar mi-am zâmbit! Tocmai eu, care n-am crezut niciodată în mister.

Deprimările mele au construit asemenea catedrale că m-am mântuit pe veci de ele.

Insomnie. Alături, pisica sforăie de ore bune. Mi-e frică să nu aţipesc, să-i murdăresc somnul. Un organ bolnav îţi rafinează reflecţia filozofică. Cea mai banală insomnie


105

este mai instructivă decât un excelent somn dogmatic. Dacă te mai poţi vindeca de amintiri, mizând pe tratamentul magistral, indus de uitare, ce faci cu viitorul apropiat, ce-ţi zâmbeşte cu gură ştirbă de copil? Un microb răbdător pândeşte – pisică experimentată – sângele fiinţării. De ce-ai crede că doar tiranul îşi doreşte un viitor după înfăţişarea lui, oare omul simplu la ce tânjeşte, în secret? O prostituată nu-şi poate dori altceva decât un trotuar înţesat de clienţi, omul de ştiinţă – o nouă descoperire, artistul – următoarea creaţie, iar preotul – moţăiala bogată la umbra milenară a lui Dumnezeu.

Pe caniculă, pivniţa are un aer mistic. Pare că însuşi Dumnezeu a părăsit-o de curând.

Până noaptea târziu, pe deal – cal, scăpat de hamuri. Demult nu mi-a mai fost aşa dor după o zi de singurătate. Dacă m-ar fi zărit un mierloi, ar fi stat la taclale cu mine. Oricum, văgăuna – în care întunericul pica de somn – m-a gudurat ca o bandă de căţei. ...Da, am fost adesea fericit, însă numai sub atenta supraveghere a nefericirii. Oare poate fi o fiinţă fericită în alt mod? Paradis, rai: ciocolată expirată.

Îl venerez pe pustnic: patima nu se arată la vedere. Monologul are nevoie de pustietăţi. Hamlet şi-a greşit domiciliul. Nu pot nădăjdui la o corectă autoevaluare dacă nu mă îndepărtez – nu numai fizic – de om. Simt că fac ceva parale, în exteriorul acestuia.

Viitorul nu e decât un trecut ce va fi dat la împăiat – în care, fudul, eşuează lamentabil. Ce pretenţii să ai, în fond, de la ziua de mâine? Futurologul n-ar trebui să-şi mai dea aere: el nu e altceva decât un simplu funcţionar de muzeu.

Savian Mur

106

24

Este o mare deosebire între a-ţi omorî timpul, din

proprie iniţiativă, şi a-ţi fi omorât – se găseşte imediat ceva să îţi sară în ajutor: tradiţia, succesul, idealul, gloria, ori cineva, de regulă o muscă umană, insistentă... Cum omul aşteaptă la capătul unei acţiuni un folos, cel ce îşi omoară timpul, pe mâna sa, îşi face seara un mic bilanţ: oare a procedat bine, a beneficiat mulţumitor de roadele calificării sale, se întrevede o minimă răsplată? O recompensă, o satisfacţie... Exclus, exclus cu desăvârşire profitul, aşa ceva nu numai că l-ar umple de mânie, ci, mai ales, l-ar degrada: despre ce soi de profit ar fi vorba, în cazul demnei vieţuitoare? A trecut ziua, şi gata... Căci a sta pe loc, a nu face nimic concret, nici măcar gestul de a-ţi da cu părerea, a nu avea nicio realizare – presupune curaj, răbdare, chemare. Unica grijă este de-a verifica, din când în când, că timpul a fost elegant omorât, că s-a scurs fără să lase vreo urmă; vreun regret, vreo obligativitate. Altfel, ce l-ar deosebi de acele hidoşenii –


107

timpul ahtiatului după acţiune, ce îl arde sub tălpi, foamea neagră de eveniment, etern scandal, lăcomia înavuţirii? Pentru ce să permită pervertirea timpului său, minunata-i creaţie, blânda tihnă – cine a avut grijă să ude răsadurile dimineţii, ferindu-le de arşiţa implicării, de uscăciunea parvenirii? Îşi face triumfătoarea plimbare zilnică, dând peste acelaşi sumbru peisaj: nişte mutre acre, dezgustător concentrate, priviri şablonizate de fixitatea unui scop, de graba ajungerii undeva. Unde? Unde, se întreabă senin – ce căutaţi acolo, ce aşteptaţi de acolo, nu vă dor gândurile de atâta pedalat în gol? Ce sortiment de himere vă îngherează sufletul, pentru a câta oară vă îmbătaţi cu apa chioară a „succesului” – material, sentimental, spiritual –, pulberea acestuia risipindu-se apoi în cele patru zări, o nouă tentaţie făcându-şi loc vulgar, degajând la final acelaşi fum respectabil... Or el, ucigaşul de timp, are oroare de aşa ceva, de transformarea lui într-un cobai pe care fac scabroase experienţe familia, comunitatea, societatea, religia, politica, administraţia, Istoria, ştiinţa, drogul, idolul: mai poţi face doi paşi fără să ţi se sufle în ceafă? El întoarce cu vehemenţă spatele acestui calomniator, acestui timp al insultei – tocmai, pentru a-şi crea ziua lui, exclus ca din anturajul acesteia să facă parte omul, îl cunoaşte prea bine, ştie de ce este în stare, pentru veninul autoinvitaţiei lui având pregătit antidotul. Dacă l-ar surprinde cineva alergând şi l-ar întreba ce face, i-ar răspunde fără ezitare: Stau!. Într-adevăr, a ştiut ce are de făcut: a stat, stă, va sta – timpul lui necunoscând cruzimea orei, perversitatea minutului, din simplul motiv că îi lipseşte conţinutul, acel miez indigest, periculos. Ce savoare găseşte în coaja

Savian Mur

108

neparticipării!, pentru că, tema fiind unică – omorârea timpului, altul decât cel impus de ceva, de cineva –, de ce implicare poate fi vorba?

Are un serviciu modest, ce vine în întâmpinarea înclinaţiei sale, dându-i noi şi noi idei întru căsăpirea măiastră a orelor, permiţând gândurilor să moţăie în voie într-un cort, la mii de kilometri depărtare... Într-un fel, o infernală trădare a misiunii sale, însă nu a avut de ales: de bună seamă, colţii haitei umane l-ar fi sfâşiat. La câte sacrificii a recurs spre a-şi vedea liniştit de treabă, ce dăruire pentru realizarea fascinantului vis – acela de a nu avea niciunul. A fost un rezistent cititor de romane – diversificarea activităţii demolatoare făcându-i, după fix două ore de lectură, poftă de mâncare. A renunţat la cele poliţiste, efectul lor narcotic indispunându-l. Nu a înţeles niciodată – de fapt nici nu şi-a propus, nedorind periclitarea acelei precise lichidări de timp – cum poate fi un scriitor premiat, ori un savant, ori un politician, când nimic, absolut nimic nu se întrevede: fandoseală, isterie, balamuc – curat omenesc.

De aici, logica demersului său existenţial: decât să devii o muscă beţivă a Istoriei, izbit de vânturi necruţătoare, pe veci închis în closetul timpului, trăgând pe nas duhoarea negrelor umilinţe, stricându-ţi sângele, decimându-ţi intimitatea, mai bine vagabond pe trotuarele zilei, inhalând cu nesaţ mireasma deşertăciunii minutelor.


109

25 Primăvara: anotimpul-derbedeu. Revine meritul

toamnei de-a te dehăita de el. Tânjesc după o plictiseală faraonică. (În ultimul timp,

pisicile mele nu prea mă mai inspiră.) Din hoitul timpului îşi extrage Dumnezeu parfumul. Dacă deasupra pământului nu ar fi cerul, ci un fel de tavan, ca la o casă, atunci omul ar scotoci după zeu pe undeva, prin măruntaiele pământului... De ce o fi făcând Dumnezeu un joc duplicitar, utilizând fără nicio explicaţie paravanul cerului? Nu tu chirie, nimic... (De-aici s-o fi inspirat Biserica ortodoxă română, de nu plăteşte nici în mileniul al treilea curentul electric? Se gândeşte la amărâtul căruia nu-i mai rămân nici bani de pâine? Blat în toată regula! Mai multă onoare găseşti la un vârf de munte.)

În pământul negrei dezolări umane încolţeşte, alb trandafir, remuşcarea lui Dumnezeu. De ce nu i-o fi trimis – zilnic – năucitului Adam un buchet?

Savian Mur

110

Mai bine să te străpungă o săgeată decât o ideologie religioasă. Un Dumnezeu vehement întunecă cerul. La ce bun un Dumnezeu pe care nu-l pricepi?

...Dealurile, casa mea spirituală, chiar dacă Dumnezeu ar vrea să mă bage la întreţinere. Pentru ce să te tămâieze şi preotul, ispitindu-te cu dulceaţa de coacăze a raiului, fără pic de efort, oare tu ce faci de-a lungul unei zile? Fără să te guduri ca un câine pe lângă tine, cu ce curaj ai mai ieşi în lume? Într-o criză de maximă sinceritate, nu-ţi poţi dori decât să-ţi iei un definitiv adio de la fiinţa aceasta a ta, fără a recurge, ca un laş macabru, la o soluţie extremă.

Un sânge plictisit, un sânge de bordel, mişcându-se după toanele unei târfe. Întruparea are o savoare de chiştoc.

Să fii uitat în propriul trup, aşa cum sunt uitaţi planta, animalul: cum să mai ajungă omul la această energizantă stare, o reală izbândă, pândit fiind de un monstru deghizat în tovarăş de treabă – mintea? Dedublarea omului, prin pierderea animalităţii, a dat startul decăderii sale. Pomul cunoaşterii este echivalentul pocnetului de pistol. Omul nu şi-a atins ţelul, din simplul motiv că nu a ştiut niciodată care ar fi acesta. Cum să se concentreze el asupra minunatei realizări, aceea de a nu avea niciunul? Tocmai dumnealui să se facă de râs, care e aşa de frumos şi deştept? Ce l-ar deosebi de un câine de pe stradă?

În om somnolează un animal de pradă. Mintea sa are gheare, colţi, gândul – exploziv. O tehnică rafinată de ucidere face diferenţa dintre biped şi tigru. Ce să admiri la această maimuţă eretică? Cel mai rău îi put omului ochii. Numai privirea nefiinţării mai face sforţări, întru puritate.


111

De la Adam încoace, o singură constantă în ceea ce priveşte progresul omului: rătuteala.

Condiţia ce mi-o pune un deal, spre a avea acces la o discuţie cu el, este ca mintea mea să tacă.

Probabilitatea de a-ţi accidenta mintea creşte cu frecvenţa ieşirii în lume. Măcar, acasă ori într-un loc ferit, ai unde să te întinzi. O minte pură, încontinuu, l-ar face şi pe un înger să se încrunte. Omul are doar accese de puritate. Bufon şi filozof – de ce ar fi aceasta o definiţie prea slabă, dată omului?

Excesul de inteligenţă, de luciditate la care ajunge uneori un om, ca şi lipsa acestora, aşa cum se observă la un animal, au acelaşi efect nul în ceea ce priveşte asocierea la ceva ori cu cineva. Ce, cine să-l mai contamineze? Vreun om bun la suflet? Dumnezeu? Poate...

Animalul batjocorit de minte – omul. Pradă şi prădător – morbidul joc al Naturii. Veni-va o

vreme când vânătorul va avea, în loc de puşcă, un os de-al meu? În loc de suflet, praful unei lacrimi? Sunt într-o stare continuă de inundaţie: timpul meu e aşa de apos!

Singurul monstru pe care l-a dat Natura seamănă izbitor cu omul. Denunţarea omului, ce subiect serios!

Starea de inconştienţă – somnul: un timp al nonfaptei, al gloriei. De-ar fi ţinut şi de foame, şi de sete! Un manual de istorie, cu toate paginile albe...

Starea de foame, întrupată în fiinţă, cea de sete: ce pretenţie să mai aibă de la sine? Cât a mai exploatat monstrul, numit om, aceasta! Ce armă puternică a considerat-o! Până şi o hienă mai lasă nişte resturi. Nazism... Comunism... Să faci politică cu ajutorul

Savian Mur

112

înfometării, să-l pui apoi pe muribund să pupe-n fund partidul-criminal, eventual pe versuri, pe muzică.

Spre deosebire de o altă vieţuitoare, omul s-a detaşat clar: ura sa feroce a fost aceea, probabil, care l-a adus de la inocentele patru labe la demonica verticală. Degetele de la mâini urmau să primească cea mai abominabilă consacrare. Nu e adevărat că omul are degete, ci arme. Omul nu este „rău”. Nu este nici „bun”. Răutatea, bunătatea sunt nişte consecinţe. Nu ai fost născut „rău”, ci vei deveni rău: cât de repede – asta depinde de împrejurări. Răutatea extremă şi bunătatea extremă sunt forme patologice. Bunătatea extremă este o maladie eficientă. În absenţa răului, cine ar mai aprecia binele? În absenţa urâţeniei agresive, cum ar mai încolţi frumuseţea? Maneaua are rolul ei... Să fie adevărat că un rău nu este sută la sută rău?

Mai bine să cazi şi să-ţi spargi capul, decât să cazi în timp.


113

26 La ce rafinate umilinţe este supus un alcoolic... La

început, el bea de plăcere, neatrăgând atenţia – mai bea omul. Însă, după un timp, numărul de pahare începe să crească, prelungind acea euforie. Setea de alcool este tot mai mare, doza suferă modificări severe. Paharul acela plin îi este şi mamă, şi tată, şi soţie, şi copii. Cine să aibă tupeul să se ia de noua sa familie? Obosit de trecut, îngreţoşat de viitor, veni el, dragul de pahar, să îi salveze prezentul. Un singur lucru mai contează; să-şi vadă cu abnegaţie de noua familie, să-şi apere preţioasa sticlă cu devotamentul unei căţele abia fătate, să vegheze straşnic ca locul celei goale să fie luat de una plină... plină... plină... Binecuvântată... Ar vrea totuşi să se oprească, însă nu mai poate, altcineva a preluat controlul: propria lui carne. Acest străin comandă acum, el având o imperioasă dorinţă: să nu lipsească băutura. Nu, nu are nevoie de mâncare, nu mai are... Îi face rău. Are o nestăvilită sete de băutură – să fie turnată pe autostrada gâtului cu

Savian Mur

114

găleata, cu butoiul... Gloria lichidă a cărnii, damfurile celebrităţii – atât de aproape de tine... în tine... Aburii eternităţii...

Parcă, odinioară, era şi un om prin preajmă – unde să fi dispărut? Serios, grijuliu, cu o minte sănătoasă, respectuos, echilibrat: ce s-a ales de bietul creştin? Încă nu s-a ales nimic, urmează... Nu mai este mult. Unde să-i fi dispărut mintea? Pe undeva pe-aproape – pe fundul paharului; se poate vedea cu ochiul liber. Noi! Noi, cărnurile astea, ce mai stăm agăţate de el ca într-un cuier (el... – care el?), noi suntem acum mintea. Otrava asta nenorocită, băgată cu pâlnia – iată gândirea noastră: este tot ce îi putem oferi amorţitului, muratului, împuţitului – ne-a beştelit şi el destul, în acele triste vremuri, când era treaz. Ne-a corvodit mai rău ca la bordel. ...Dacă am luat o decizie? Desigur, e luată, ceva negru... Puţintică răbdare! Ceva ţeapăn – în apropiere s-a deschis un magazin de coşciuge; oferă toate serviciile. Ce straşnic ar fi fost să ne scoatem şi cu o fanfară... Oricum, tot noi defilăm, că el...

Este oare posibil ca alcoolismul şi sfinţenia să aibă o rădăcină comună, să izvorască din neputinţa acomodării viitorului alcoolic, călugăr, sfânt, mistic, cu această lume? Sticla, Dumnezeu... Respins de Dumnezeu, primit de sticlă... Respins de sticlă, de femeie, primit de Dumnezeu...

„Zis-a un bătrân: precum este carnea, care de nu va fi sărată bine, se strică, se împute şi toţi se îngreţoşază şi îşi întorc feţele de la dânsa, aşa este şi călugărul care zăboveşte cu lucrurile şi deşertăciunile lumeşti, cu gâlcevile mireneşti şi nu şade în mănăstire, în chilia sa, ca să-şi păzească, cu frica lui Dumnezeu, cinul şi orânduiala,


115

gătindu-se în toate zilele de ieşirea şi mergerea sa către Domnul Dumnezeul său. Unul ca acela se împute şi se umple de viermi, adică de gânduri necuviincioase, încât se îngreţoşază Dumnezeu de putoarea lui şi îşi întoarce faţa Sa şi îngerul de la dânsul (...)” (Patericul)

Ziua – bucată de carne stricată. Unde să te mai ascunzi de miasmele sale? Viermi lacomi, lucrând în liniştea nopţii... Duhoarea dimineţii, ameninţând cerul... Dumnezeu, pus în dificultate... Ce cale să apuce bietul suflet, umilit de indiferenţa funebră a murdarului spectacol? Ce fel de chilie să-şi mai inventeze, care să îi asigure, cât de cât, o protecţie – în faţa invaziei propriului sine, a unei minţi, venind cu noi şi noi dovezi de acuzare? Refuzat de viciu, repudiat de cer, huiduit de faptă, prea orgolios să se înfeudeze „normalităţii”, luat la pietre de singurătate, interzis elixirului detaşării, respins de garantările coşciugului... Pentru ce a ieşit omul din animalitate – se întreabă cătrănit, doar ca să capteze atenţia, spre a obţine acel iluzoriu brevet de recunoaştere, trădându-şi fiinţa cu o fervoare de care nu l-ai fi crezut în stare, compromiţând-o, batjocorindu-şi tihna cu o lejeritate incredibilă? Dumnealui este cineva, are o valoare inestimabilă, noutatea cu care a venit Dumnezeu, cu adevărat, aceasta este: un om! Altfel, s-ar mai fi încurcat să îl facă după chipul şi asemănarea Sa? Un om – să arate acesta cine este mai tare, să tremure vieţuitoarea de frică la simpla sa apariţie! ...Jalnica reprezentaţie dată de arogantul actor, a cărui sete de a umili nu se mai stinge, de milioane de ani!

Ziua este ca şi terminată pentru un animal, odată ce a reuşit să se hrănească: se joacă, lâncezeşte, doarme.

Savian Mur

116

Dimpotrivă, sătul, omul este optim pregătit pentru aberaţie – în loc să tragă undeva la umbră, să se bucure de zi. Întreaga fiinţă îi intră în vârtejul isteriei, cu o voluptate diabolică, umplând logica de bale – oriîncotro îşi îndreaptă privirea descoperă, plin de venin, rivali –, mizerabila dorinţă de ascensiune, de instalare în faţă, spre a cuceri noi culmi în arta de umilire a adversarului, neslăbindu-l! Ce farmec să mai aibă victoria, dacă victima nu geme? Nu, nu trebuie strivită la picioarele lui, ca o insectă, plăcerea merită prelungită cât mai mult! Maladia impunerii în faţa altora – aceasta era, în fond, funesta noutate cu care venise omul pe pământ, perfecţionarea tehnicii înjosirii acestora. Stupida aroganţă din ochii celui ce, crede el, s-a impus, insuportabilele grimase de superioritate, dispreţul opulent adresat gloatei – hei, bolovanilor! Păi, tocmai el, care îşi dădea aşa de bine seama ce e pe lumea asta, având o minte strălucită în cap – ajutându-l docilă să facă o puzderie de combinaţii –, să rămână prost? Ca animalul, ca noaptea? Prost ca oaia... Înalt cât o prăjină şi prost ca o găină... Prost de dă în gropi... Măcar ăsta, ageamiul de animal, un prostălău, un adormit, un ratat, ce forfoteşte inofensiv pe lângă tine, cerşind puţină mâncare, este perfect educabil – cu o ploaie de bice pe spinare... Nici pomeneală de cârcoteală, de reclamaţie, de protest, de revoltă, de rebeliune, de conflict armat, şi nici nu se întrevede ceva mai acătării, pe viitor, situaţia rămânând sub control. Revolta unei mârţoage, în hamuri: o coadă grea de lopată, să o simtă câteva zile! Colţii dezveliţi ai unei jigodii de câine: o piatră măiastră! ...Da, da, da, negreşit: necazul vine din altă parte, ca trenul, dinspre unul cu aceeaşi înfăţişare... O


117

panaramă de om...doi ochi de drac, neslăbindu-te... o megacanalie... Şi ce doreşti tu, spurcăciune holbată? ...Ce doriţi, mă, golanilor? ...Cerşetorilor! ...Familie? ...Rude? ...Comunitate? Vipere! Vipere! Vipere! Încruntaţilor, agitaţilor, obraznicilor! Ce vă frământă, ce vă lipseşte, dugoşilor? Văd că daţi bună-ziua aşa, în dorul-lelii, ca şi cum aş fi un amărât – eu, un amărât... Este cât se poate de clar, voi aveţi ceva cu mine, ochii ăştia jegoşi vă dau de gol! Mutra asta de om mare, a mea, nu prea vă pică bine – pe la maţe, pe-acolo, tot sunteţi deranjaţi... Capul meu finuţ... Bijuteriile de gânduri dinăuntru, aşteptând cuminţi să facă glas... Cuvintele mele, din aur pur... Dar mai aveţi răbdare – un an, doi, hai, trei, şi mai stăm de vorbă! Praf vă fac... Carne de mici... O să vă piară pe loc cheful de a mai exista, o să vă blestemaţi fără încetare ziua aceea, când aţi orăcăit pentru prima dată. Vă şi văd ochii – răpuşi, înnămoliţi în lacrimile mâzgoasei invidii, proiectându-vă moaca înţepenită de pe umeri direct în gard... genunchii, orbecăind în piftie... mâinile, săpând turbate o groapă... Iar eu!, eu!, eu!, depăşind imperial mormanul de fantome, potrivindu-mi paşii spre a intra pe veci în templul gloriei şi a mă aşeza răcorit pe tronul eternităţii!

...Uite de cine mă lăsam eu, genialul, umilit, de nişte hiene descompuse! Credeaţi că sunt un terchea-berchea, unul în plus la numărătoare, ca la turma de oi, pentru care cel mai bun lucru ar fi fost să-şi caute din timp un loc la cimitir – asta dacă nu, între timp, intervenea rapid sticla cu băutură... Voi, voi cam ce cusur aţi avea?...

Savian Mur

118

27 Ca să recuperez bucăţi din mine, musai să ajung pe

dealuri. De fiecare dată, văgăunile mele secrete m-au restituit intact. În mucegaiul singurătăţii putrezesc merele ispitei. În privinţa singurătăţii e întotdeauna loc de mai bine, slavă Domnului. Şi a exasperării, la fel! N-ar trebui să-ţi repudiezi prea mult prăbuşirile. O energie latentă stă la pândă pe fundul lor, şi depinde de inspiraţia ta dacă vei transforma în lumină această mâzgă ori vei lua, cu o neagră forţă, calea fără de întoarcere a abisului. Altfel, ca artist, opera ta nu va fi decât un comentariu. Decât să faci o carte din cărţi – având totuşi talent, ori muzică din muzică, devenind un soi de prestidigitator al compilaţiei, mult mai corect ar fi să te apuci de cofetărie. Cu tot volumul savant al prăjiturii, n-ai cum păcăli gustul, oricâtă sforţare ar face zahărul.

La prima trezire, dimineaţa: de m-aş putea descotorosi de mine – ca un şofer de remorcă. Doar seara, târziu, să mă mai cuplez. Ce bine ar fi dacă omul şi-ar scoate isteria


119

la păscut, dimineaţa, ca pe-o turmă de vite. Poate că bărbatul ar fi trebuit să aibă capul mare, ca al boului, poate c-aşa ar fi avut şi sensibilitatea acestuia. Poate că femeia ar fi trebuit să aibă capul mic, ca al pisicii, poate c-aşa ar fi avut şi tandreţea acesteia. Surmenajul e tipic omului – nici măcar o maimuţă nu ajunge la o asemenea depravare cuminte. El n-ar trebui să umilească atât o altă vieţuitoare, măcar aceasta îi oferă, gratuit, o mostră de normalitate!

August. În septembrie voi începe al treizeci şi cincilea an de activitate, ca profesor. Cu ce sentiment? Cu cel avut la început – ca de altfel în Maroc şi în Franţa – că mă aflu într-un concediu neîntrerupt. Aceasta a fost atitudinea mea reală faţă de meseria aleasă: un elev a cărui minte nu se desfată decât cu violenţa gândirii poate învăţa şi singur. Învaţă! El este de neoprit, aşa cum de neoprit a fost un Einstein – cu consecinţele macabre de rigoare. Staţionarea în normalitate este sufocantă pentru o minte înzestrată, o pedeapsă elevată. Nu este normalitatea starea obişnuită a plantei, a animalului, a omului cu o inteligenţă medie? Nu-şi văd aceştia de treabă? Însă o minte de o inteligenţă ascuţită are temperamentul armăsarului, nepăsându-i de ce este în jur, dărâmând tot, numai să fie lăsată în pace, să lucreze. Ce? Găseşte imediat... Pentru ea, normalitatea este sinonimă cu opusul acesteia. De aici demarează răul, de la posesorul unei astfel de minţi-armă, obsedată de cunoaştere, de putere. Şi mediatizarea îi cântă în strună, în loc să-i facă o urgentă trimitere la medic ori o reclamaţie la poliţie. Cât de gingaşă părea la început dinamita, ce băiat de turtă dulce acel Nobel... Un copil cu o inteligenţă sclipitoare? Un viitor pericol, pentru care se impune o monitorizare la

Savian Mur

120

baionetă, căci dacă pe lângă un masticator se mai poate trăi, pe lângă un ţicnit... Culmea este că nu acesta produce lehamite în societate – dimpotrivă: este adulat, premiat, dat ca exemplu naţional. Dar, când se va contabiliza efectul produs de agitat, de insomniac...

Imagini video, despre un sat rusesc. Tema aleasă: vodca. Există un ritual după care se bea: se goleşte conţinutul până la fund, după care se lasă paharul jos. Rar când cineva nu bea – într-o familie. Beau că sunt rus, spune cineva. De secole se bea, de tristeţe, spune altcineva. La înmormântarea unui alcoolic, se bea zdravăn. Nu le pasă, sunt chiar veseli: se bea, se bea, se bea de dimineaţa până seara. Ce se va alege cu persoana ta, e lipsit de importanţă. Am început cu bere, spune un adult. Apoi am dat-o pe vodcă. Părinţii mei erau alcoolici. Şi bătrâna bea mult... A fost chiar la o mânăstire, să i se scoată demonul alcoolului din corp. Zadarnic. Pare că unica religie a satului e vodca. Unica grijă nu e mâncarea, ci băutura. E vodcă, Dumnezeu e în bună dispoziţie. Că la 40 de ani arăţi ca o mortăciune, ce contează. Un pahar turnat dimineaţa într-un asemenea moloz de carne şi oase aduce fericirea.

Gospodăriile sunt mizerabile, îmbrăcămintea – mizerabilă. Noroi... Cui îi pasă? Vodcă să fie. O femeie arată spre bărbat, un rus bine făcut, cu privirea dusă. De când l-am luat, bea, spune cu duioşie, dacă nu chiar cu mândrie, cu admiraţie. Eu fac totul în casă, eu şi copiii, pe el îl lăsăm să bea – zâmbeşte. Pare convinsă că alcoolicul de alături e un bărbat de toată isprava. Şi de ce n-ar fi, din moment ce-şi face meseria de beţiv foarte bine? Ei, bea – şi ce-i cu asta? De ce ar trebui râs de el,


121

ori dojenit, când drăguţul de el are o ocupaţie? De-ar fi avut această ocupaţie, din fragedă copilărie, alde Lenin, alde Stalin... Ce treabă ar fi putut face vodca în Rusia! Virtuţile acestui lichid ar trebui puternic mediatizate: locul ideologului vizionar, comunistului torţionar, criminalului ar fi putut fi ocupat de un alcoolic paşnic. Cu adevărat, rusoaica aceea era mândră de bărbatul îmbibat de vodcă!

O climă bolnavă, o istorie bolnavă: cum să nu devii beţiv, dacă eşti rus? În Rusia vodca e o stare de spirit şi poate fi cumpărată direct de la librărie; mă rog, de la anticariat. Acest lichid, ce are tăria gerului şi savoarea albă a psihozei, face parte din cultura rusă. Pare că demenţa leninisto-stalinistă a produs o nouă meserie – beţia. Cât de uşor se poate găsi un serviciu! Ieşirea la pensie se face în coşciug. Un patron minunat, vodca, o stăruinţă ameţitoare în crearea unui nou loc de muncă...

Am aşa o ură pe ultima zi a anului! Beţiv ce stă pe capul tău, nu se mai cară odată. Prima zi a anului: n-o pot suferi. Mai rămâne restul...

Savian Mur

122

28 Nu sunt capabil decât de un sentiment infectat de

Milă. De om are cineva grijă: sfântul, îngerul, însuşi Dumnezeu. Copilul are o mamă, un tată, casă; o uşă... Însă e de ajuns să zăresc un viţel gras, pentru ca toată ziua sufletul să-mi calce cu rănile pe cioburi. Ce se va alege de fermecătoarea făptură? Atunci, cum să nu-mi producă o dihanie grasă, veşnic pofticioasă, de om, o greaţă violentă? O devastatoare ură? ...Cu ce, cum să fac faţă râsetelor din jurul farfuriei pline cu friptură? Minunea unui somn interminabil...

Un om, omorât de un animal, şi presa freamătă. Ce subiect! Uită să relateze că şi animalul a fost apoi omorât; sau animalele. Atacă o ursoaică hămesită o babă şi e împuşcată pe loc. Nu se relatează deloc cauzele violenţei animalului, nu se scrie că, în general, tot omul e de vină. Şi chiar de n-ar avea vreo vină, cum animalul „criminal” nu judecă, ce i se poate pune la socoteală? Prinde acel peşte piranha şi ia-l de ureche, fiindcă e aşa de violent...


123

Cruzimea, lipsa de demnitate a omului – el însuşi un animal – sunt în afara dubiului, violenţa – certă. Însă lui, animalul cel mai sângeros, nu-i pasă. Domnia-sa nu are de dat socoteală ori o simplă explicaţie rudei sale. Aroganţa pe care o afişează de milioane de ani nici măcar nu-i permite să se gândească la aşa ceva, să se roage să fie iertat... Dar cui să te rogi, când chiar Dumnezeu e de aceeaşi parte a baricadei, ca şi el? Aşa că ucide ca şi cum ar duce lingura la gură. Există meserie, serviciu care se ocupă chiar cu asta, cu uciderea animalului, primeşte leafă apoi pensie. Are şi el copii, cum să nu, însă doar ăştia contează, cei ai unei oi, ai unei vaci... Cei ai unei pisici, ai unei căţele sunt lăsaţi să moară în chinuri de foame. Azvârliţi... E odrasla lui sătulă, s-a îmbuibat zdravăn cu carne? Atunci e bine, şi-a făcut datoria şi faţă de ea, şi faţă de burta proprie; a avut o zi liniştită, se poate închina liniştit seara, slăvindu-l pe Dumnezeu din cer, care îl ascultă cu mare, mare atenţie – încuviinţându-l, lăudându-l... Cu adevărat, e un creştin! Poate acum dormi zdravăn. Se aud nişte scâncete de foame, de durere, de spaimă, pe undeva pe-afară? Nu-i pasă, perna pe care şi-a pus binecuvântatul cap e aşa de moale! Nu-i aparţin.

...Da, aşa e, această sinistră creatură bipedă ucide, cu nonşalanţă, de şapte-opt milioane de ani, şi măcelul continuă, imperturbabil. A spurcat definitiv acest pământ cu balele răutăţii – şi chiar de se va cuminţi un pic în viitor, cum va putea fi ştearsă urma odioasei crime, uitată? ...Ba, tot animalul e acela care are suflet! Îmi amintesc de acel superb leu, care a ucis-o în arenă pe dresoarea Ligia Jija – undeva, departe, prin Rusia. (Nu, nu a fost omorât, probabil că era trecut în inventar...)

Savian Mur

124

De durere, a refuzat să mai mănânce şi să mai bea apă. S-a sinucis, aşa cum s-a priceput, bietul de el, răspunzând astfel pentru fapta lui. Care om, care ucigaş de animal ar fi procedat aşa? ...Acel suflet divin al acelui sărman, care, din nebăgare de seamă, a strivit un cuib de păsărele cu talpa piciorului. Cât a mai pătimit de mila puilor, cât s-a mai căit acest Om! Ulterior, a devenit un sfânt. Cine să-i mai urmeze exemplul? Un psihiatru l-ar încadra, azi, la o anumită simptomatică. Sătulul? Marele nesimţit? Ar fi râgâit la auzul poveştii.

Mai auzi pe câte un neica-nimeni că-i e ruşine că e român, ori că e african, ori negru, ori ţigan, ori mai ştiu eu ce. Să-ţi fie ruşine că eşti om! De aici trebuie să pleci, dacă vrei să te redresezi. Nu, nicidecum altuia să-i fie scârbă de tine, căci şi el, la rândul lui... – ci unui animal: un cal, o vacă, un lup. Iar în ceea ce priveşte dresorul, cu el e o altă poveste. Dresorul e un torţionar mascat. El îşi profesează sadismul, proasta educaţie, exhibiţionismul, obţinerea unui succes murdar. Are nevoie de aplauze, de cât mai multe aplauze. De un asemenea exemplar trebuie să te fereşti, el a murdărit şi încă murdăreşte circul (dacă acel leu, care a ucis-o pe Lidia Jija, nu ar fi fost dresat...) Dacă dresorul simte nevoia să chinuiască, câştigându-şi astfel o pâine bizară, atunci să experimenteze pe el însuşi, să se perfecţioneze în masochism. Să-l lase pe bietul animal în pace; dacă l-ar iubi, cu adevărat, nu l-ar mai împărţi cu spectatorul, în acel lugubru „spectacol”.

Comunismul, creştinismul au fost nişte dresori de elită – mai sunt. Un om dresat, optim umilit – asta au dorit, asta doresc. Securitatea, cea atât de temută – biciul comunismului... Iadul, fişca creştinismului... Doctrina lor


125

intimă? Să bage spaima în supus... Să-l domine, plecând de aici – de la muşcătura perpetuă a biciului – cu orice preţ, să şi-l aservească – progresiv, dându-i pentru docila ascultare câte o bucăţică de zahăr. Securistul şi popa să prospere – averea, făcută pe pomană.

...Mai omoară un om pe ici, pe colo, câte un biet de animal. Leul care a ucis-o pe Ligia Jiga – ce să-i mai ceri unei vieţuitoare, şi felină pe deasupra, pe care o cari într-un vagon împuţit, zile şi nopţi la rând, zile şi nopţi la rând, mii şi mii de kilometri, prin nesfârşita Rusie?

Savian Mur

126

29 Decupez bucăţi de timp, şi, elev sârguincios, mi le

lipesc într-un caiet ospitalier. Sunt un colecţionar înrăit de piese de valoare – şi nule.

Panseluţa – floarea sceptică. Asta să mă fascineze la ea? Să priveşti – pentru a-ţi cizela mâhnirile. Să scrii – pentru a-ţi economisi lacrimile.

Dacă gunoiul făcut de mintea unui om ar fi la vedere, atunci Everestul ar părea un deal mărunţel.

Când doreşti să vezi cum arată la faţă un complexat, interesează-te de unul care e pus pe făcut avere, de altul, care nu poate trăi fără admiratori, al cărui metabolism funcţionează normal numai atunci când e filmat, a cărui fericire e să ţină în mână un microfon – în faţa mulţimii, să-i vorbească de-a pururi...

Un zeu şmecher şi haita naivă de la picioarele sale – ce echipă performantă!

Pe câmp. La un moment dat, un nor de ciori începu să se frământe ameninţător deasupra mea, destul de aproape. Dacă astea m-ar ataca... Ce le ţinea să nu


127

încerce? S-au cărat, ignorându-mă cu toată fiinţa aceea a lor pricepută, continuându-şi baletul nervos. De n-ar fi croncănit... Se poate vorbi, aici, de o cuminţenie a Naturii. Sau de o teamă a micii vietăţi? Încă mai e loc, slavă Domnului. Să fi coborât aceste ciori pe pământ şi în locul lor să fi apărut nişte oameni... Pare că unica misiune a omului este să facă zdrenţe şi ultimul sentiment, încât un Muzeu al sentimentului ar trebui ridicat, măcar până la acoperiş. Un studiu comparativ, având ca subiecţi câinele şi omul, nu poate ajunge decât la concluzii elocvente.

Fără mierea singurătăţilor mele, cu ce mi-aş mai fi îndulcit acreala fiinţării? Aş sta mai repede în cap, decât să mă înfierbânt într-o conversaţie.

Sfântul rus Serafim din Sarov, născut în 1759, a petrecut ani şi ani în pădure, în Siberia. Îl găsea pe Dumnezeu – scria biograful său – în simplitatea florilor, în animalele şi în păsăretul pădurii, cu care discuta în limba lor. Era limba dragostei, una simplă şi inspirată, cu care dezmierda şi planta, şi animalul. În jurul colibei se adunau prietenii săi – lupi, urşi, şerpi, iepuri, vulpi –, pe care îi hrănea la miezul nopţii, după rugăciune, cu puţină pâine, singura lui hrană. Iar prietenii se săturau cu acea fărâmă de pâine, căci era pâinea dragostei, cu care omul îi întâmpina. „O inimă adevărată se aprinde de dragoste pentru toată făptura, pentru oameni, pentru păsări, pentru animale şi chiar pentru demoni."

Când, din întâmplare, dădea peste el cineva, o fiinţă umană, în pustietatea pădurii, cădea în genunchi, cu faţa la pământ, aşteptând, blând, ca trecătorul să se facă nevăzut. Oare ce-i pricinuia faţa omenească? De ce se

Savian Mur

128

ferea de ea, nedorind măcar să o vadă? Până şi cu un urs stătea la taclale...

După un timp a renunţat şi la acea pâine uscată, trecând pe o iarbă, iarba-caprei, pe care o cultiva în grădina din spatele chiliei. Pentru prietenii săi, în schimb, pusese sfeclă şi cartofi.

O mie de zile a stat în genunchi, pe o piatră de granit, rugându-se. „Simeon Stâlpnicul a stat 47 de ani în picioare pe un stâlp. În comparaţie cu el, ce-am făcut eu?"

... De ce a trebuit Serafim din Sarov să se retragă în pustietăţile siberiene, spre a-l găsi acolo pe Dumnezeu, în simplitatea florilor, în animalele şi în păsăretul pădurii? De ce se ascunsese aprig de om, de ce nu l-a găsit pe Dumnezeu şi-n simplitatea acestuia, a mujicului, de exemplu? Şi de ce şi-a impus, pe lângă postul mâncării, şi asprul post al tăcerii, căzând în genunchi, cu faţa la pământ, când întâlnea vreun om, în pădure? Nu cumva, îndurerat de acele teribile vorbe, pe care Dumnezeu le spusese lui Noe şi fiilor săi? „S-apuce groaza şi frica de voi pe orice animal de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat în mâinile voastre.” Ce era cu ura aceasta incomensurabilă? Dacă însuşi Dumnezeu a putut să scoată asemenea vorbe, icnind de ostilitate rostindu-le, asmuţind grotesc pe om contra unei făpturi nevinovate, pe care însăşi priceperea dumnezeiască o modelase, atunci el, Serafim, nu putea admite aşa ceva. Impuritatea feţei umane îl aruncase direct cu faţa în pământul acela siberian, aşa de primitor.

Serafim a răspuns cu dragoste la această morbidă ură, aşa cum ar fi răspuns Isus, şi a primit dragoste.


129

Aburul dragostei se înălţa triumfător către sticlosul cer siberian. Un izvor strălucitor îşi croia drum în sus, adunând în calea sa bucuria simplă a copacilor, a ierburilor, a păsăretului, a animalelor, surâsul lui Serafim. Nu ursul era rău, nici lupul, nici şarpele, ci omul care fusese învăţat să le hăituiască. Asmuţit! Acea inimaginabilă ieşire a Dumnezeului biblic! Dimpotrivă, erau fiinţe pline de dragoste şi devotament. Vieţuitoarea este plină de dragoste şi devotament! Şi cum ar fi putut Serafim să îmblânzească demonul, altfel decât nedesconsiderându-l? „O inimă adevărată se aprinde de dragoste pentru altă făptură, pentru oameni, pentru păsări, pentru animale şi chiar pentru demoni."

Dragostea pentru o făptură n-ar trebui confundată cu Dumnezeu, care trebuie căutat în fapta bună, de ajutorare, de alinare. Este în natura fiinţei să iubească, să se ataşeze de o alta. Însuşi muntele iubeşte – cu câtă duioşie mângâie degetele sale ceaţa! Când un câine vine la tine cu ochii umezi de iubire, el nu îl caută pe Dumnezeu, el doreşte un răspuns. Ce să primească de la Dumnezeu, o piatră?

„Dragoste dumnezeiască"? Nu, pur şi simplu dragoste. Serafim a iubit – în pădurea siberiană – ca o fiinţă normală.

Să fie veridic ceea ce a scris biograful său? Nu cumva sfântul a găsit, acolo iubirea?

Locuiesc în trupul meu cu chirie. Deşi am ajuns la şaizeci de ani, nu cunosc semnificaţia cuvântului „eu”. Să fie adevărat că am fost recenzat? Dacă numai primii cinci ani au reprezentat pentru tine un paradis, ori numai primii zece, atunci spiritul la ce-ţi mai foloseşte? La torţionarea unor ţesuturi, mai permisive ca o căţea în călduri? O fi

Savian Mur

130

adevărat că omului cult îi trece mai uşor ziua? Nu cumva, îi trece mai uşor noaptea?... Spiritul meu, răsărit în ogorul Stuporii.

Există un stil şi în idioţenie: s-o ţii pe-a ta, de dimineaţa până seara, împotriva oricărei evidenţe, nu e chiar aşa de simplu. Să crezi cu tărie că toate vacile tale dau atâta lapte, încât nu ai pe unde să-l mai pui, cu toate că la mulsoare nu obţii mai mult de o ceaşcă, nici aceea plină, nu e o adevărată performanţă? Stilul, în lene, poate fi evaluat – după culoarea feţei. Stilul scriitorului ce nu are nimic de spus, nevenind cu nicio noutate, e pus în evidenţă de numărul imens de cărţi publicate: stilul obez. (Se putea umple ziua şi dând la lopată.)

Dacă e adevărat că omul e singurul animal care se recunoaşte în oglindă, se poate închipui o pedeapsă mai directă?


131

30 Omul – fiinţa profund contaminată de morbul gâlcevii.

Te şi întrebi: oare la ce îi mai foloseşte mintea aceea, cu ce se deosebeşte de vieţuitoarea incapabilă de raţionament? Un scandal între vrăbii are o savoare aparte, pomul acela, luat la palme de ele – mult umor, însă trecând la om... Din senin apare câte ceva care să strice echilibrul zilei: dezacord, diferend, discordie, disensiune, animozitate, dihonie, pui de ceartă, ceartă, ceartă ţigănească, pui de scandal... Ce bogăţie de sensuri, câtă imaginaţie la harnicul microb, rezistenţa milenară, succesul garantat, gloria eternă... Dacă cearta punctuală, ce are la bază un obiect precis, se stinge într-o bună zi, conflictul încetând – în schimb tărăboiul interior, cearta abstractă, nu se mai termină. (Evident, cearta conjugală nu intră aici, ea având norme separate... „Părinţii mei”, spunea cineva, „au sărbătorit recent 30 de ani de căsnicie şi nu s-au certat decât o singură dată; e drept, cearta a durat 29 de ani...”). Te cerţi cu tine de când te ştii, şi tot aşa... Că te cerţi pentru o bucată de

Savian Mur

132

pământ cu o rudă îndepărtată, cu vecinul furios că pisica ta a avut nesimţul să-i calce în grădină şi să astupe ceva cu lăbuţele, ori la piaţă fiindcă ai fost păcălit la cântar – trece... Necazul începe atunci când rămâi singur şi puhoiul de gânduri se îndreaptă asupra ta, cu o incredibilă obrăznicie: fără să le fi invitat cineva, nu le pasă, abia aşteaptă să te enervezi, ca să-şi intensifice verva. Ce-au cu tine de nu te mai slăbesc, cu cinismul acela de un rafinament aiuritor, ce nemernic ţi le-a trimis, cu unicul scop de a te umili? ...Demon? Abia te liniştiseşi, că unda unor amintiri te loveşte din plin; cine le-a chemat, de ce ele şi nu altele, cum de nu le-a înghiţit definitiv hăul uitării? Cu o vigoare de tânără felină, îşi dezvelesc hidoşii dinţi, gata de atac. O mutră ce ţi-a devastat cândva liniştea, lipindu-şi privirea aceea scârboasă de a ta, spre a nu-i mai da drumul în vecii vecilor, încercând din răsputeri să te mai umilească o dată, nemulţumită de vechiul efect; deşi este de ani buni la cimitir, nu se potoleşte... Calul acela prins în hamuri, bătut cu lopata, o mai fi trăind? Era tânăr – nenorocitul de ţigan. Căţeii aceia, aruncaţi la marginea satului... Da, cum să nu, tu mai lipseai, jigodie – de unde dracului apăruşi? Ai turnat la Securitate până ai răguşit, acum eşti profesor universitar, eşti doctor, canalie! Iei o groază de bani lătrând colo, colo, colo... Mă întrebi, mut, când mi-am fixat ziua aceea măreaţă spre a crăpa de invidie... „Uite, îţi mai dau un detaliu, chiar ieri am primit cheile de la noua mea vilă, şi, ca să vezi cum le potriveşte Scaraoschi, mi-a ieşit a zecea carte de sub tipar, are un damf aşa de comestibil... Tu? Te văd pe jos, tot aşa de mult îţi place mişcarea?...”


133

„Un frate l-a întrebat pe un bătrân, zicând: avvo, ce este tăcerea şi ce folos am de la dânsa? Iar bătrânul i-a răspuns: fiule, tăcerea este aceasta: a şedea singur în chilie cu înţelepciune şi cu frica lui Dumnezeu, ferindu-ţi inima de gânduri şi cugete necuvincioase” (Patericul). Până şi la nivel de chilie este atâta deranj... Cu toate că tăcerea fizică a micii încăperi era desăvârşită, înăuntru se afla un om... Ceva scârţâia... Nişte gânduri, tot dând târcoale, nerenunţând... Eliminată starea aceea, insidiosul pui de gâlceavă, scara cerească se afla la numai doi paşi... Însă cum, cum? ...Nu, nu vreau să te supăr, Doamne – şi cine!, eu, un amărât, a cărui minte se încăpăţânează să lucreze, în loc să rămână proastă pe margine, să admire spăşit cerul –, fă-mi totuşi un semn... nimic din afara chiliei să nu se mai apropie de mine, umplându-mi de noroi cugetul... Ceva, acolo, o firimitură de care să mă pot agăţa... un pumn de aer proaspăt, să mă ţină senin...

„Un frate oarecare şedea într-un munte singur în linişte, fără gâlceavă, postind; la care mergând un părinte din lavra Calamoschiei, l-a întrebat, zicând: spune-mi, frate, de atâta vreme trăind în singurătate, în acest munte, cu tăcere şi cu post, ce ai săvârşit? Fratele i-a răspuns, zicând: mergi acum, avvo şi după cinci zile să vii la mine şi atunci îţi voi spune ce am săvârşit, şezând aici în singurătate. Şi aşa a mers acel părinte, iar după ce s-au plinit cinci zile, iarăşi a venit şi l-a găsit răposat şi în spatele lui o scrisoare scrisă aşa: iartă-mă, frate, că făcându-mi pravila, niciodată n-am lăsat gândul şi mintea mea pe pământ” (Patericul).

Savian Mur

134

...Cu ce chin se obţine o proprietate spirituală; harul, curajul – singur, prin munţi –, nevoinţa, masivele stânci de răbdare, puse stavilă acestei persistente gâlcevi, fiinţarea în om: niciodată n-am lăsat gândul şi mintea mea pe pământ... Căci dacă le-ar fi lăsat, în sălbăticia aceea robustă, ce batjocură... Din zece gânduri, din zece imagini îndepărtate, se găsea una care să aducă tulburare. Din zece? ...De aceea se impunea o radicală măsură: mutarea calabalâcului interior direct în cer – din vârful muntelui, mai era un pic... Găsea El, Dumnezeu, un loc secret pe-acolo, să îl depoziteze!

...Omul, fiinţa-gâlceavă, cu liniştea permanent ameninţată. Atâta bogăţie în jur, înăuntru... Colosalul zăcământ de isterie... Inepuizabila inspiraţie a minţii... Pare că o suprimare a gândurilor, un zăvor pus acestei minţi l-ar scoate pe om din încurcătură: o minte care să nu propună mai nimic, dacă nu chiar nimic. Meditaţia budistă... Eliminarea gâlcevii... Stoparea umilinţei...

Însă când Mila pentru făptura aceea dragă ce a avut o moarte violentă îţi răvăşeşte carnea, deşi a trecut destul timp, ce să faci cu gândurile, cu amintirile respective? Unde să le depozitezi, laş, când sufletul nu poate consimţi la o asemenea ticăloşie? Să fugi repede la mormânt, să fii cât mai aproape de fiinţa zdrobită, alinându-i – cu gândurile revoltate – durerea, diminuându-i spaima. Cum de s-a putut întâmpla, Doamne, o asemenea mârşăvie, unde ai fost, cum de-ai permis, nu te-ai gândit deloc la noi doi, nu ţi-a păsat... Mi-a mai rămas această comoară; acest blestem înălţător, mica groapă... oasele...


135

31 Pustiul, ridicându-mi ziduri de seninătate. Cioran: „Nu pot admira pe nimeni mai mult decât pe

cineva care a fost pe punctul de a se prăbuşi.” Uite că Dumnezeu nu s-a sinchisit să mă îmbărbăteze măcar o dată!

Omul este un instrument de tortură pentru om. Cel ce s-a retras în singurătate a înţeles aceasta. Din păcate, la cotitura cerului îl pândeşte Dumnezeu. Mă, gâză...

Îmbâcsit de om, ca de damfurile dintr-o gară. Haita de câini de luptă, pictată alături de o haită umană, pare o turmuţă de miei. Dacă aş ţine un seminar pe tema credincioşiei, pe om nu l-aş invita.

...Sunt om, aşadar sunt o javră! Iată ce-am descoperit, onorată instanţă, în celula mea. Inculparea ce mi-a fost adusă merită, cred eu, o reexaminare blândă, schimbând fundamental – cu tot respectul ce vi-l port – unghiul de vedere...

Savian Mur

136

Un Dumnezeu de umplutură, un om pe măsură. O religie făţarnică, o societate putredă. Cea mai împuţită beţie este aceea de a parveni: material, spiritual. Alcoolicul, ce şi-a făcut din sticlă un idol, poate fi dat ca exemplu de comportament moral. Seriozitatea rocii, plantei, animalului! Comportarea scandaloasă a acestui mamifer revoltător, omul; abjecţia, frenezia cu care ucide, tehnica ferocelui prădător. Seriozitatea nu este de natură omenească, neavând nici cea mai palidă acoperire – singurul animal care-şi dă pe deplin seama şi-a format o părere prea bună despre sine. Merge la biserică, se roagă, se înduioşează, şi-l aduce pe Dumnezeu ca martor al neprihănirii sale. Uneori face versuri, compune muzică, pictează. În zadar, căci de stigmatul cruzimii pasive sau active nu are cum se debarasa. Îngerii la care visează sunt falşi, nişte păpuşi stupide, pieptănate dizgraţios de te miri cine; raiul, un loc în care sângele bălteşte. Monstrul are formă bipedă, fie el sacru.

Copacul are coloană vertebrală, nu omul. Eul meu, cel animalic, o duce binişor. Cu toate că

dorm cu bicicleta la cap, eul metafizic mi se deplasează în cârje. Am descoperit că Chişchi, cotoiul meu, posedă o meserie pentru care manifestă o certă vocaţie, aceea de a dormi. Într-adevăr, se învredniceşte de fel de fel de somnuri, pentru care utilizează măiastru o puzderie de poziţii şi locuri în casă – vreun centimetru pătrat să fi rămas nefolosit? Când sforăie, cu siguranţă că performează. Sunt foarte interesat, de la o vreme, de această preţioasă activitate a lui, am început să i-o fur – mă rog, aş vrea: şi-aşa, când sunt treaz, dau de muşte.


137

Să ai o diplomă de intelectual, să ajungi la ţară şi să te apuce disperarea... Să nu ai nicio diplomă, să ajungi la Paris şi să te apuce disperarea... Să fii însurat cu o femeie cumplit de frumoasă şi să te apuce disperarea... Să ajungi scriitor celebru şi să te apuce disperarea... Să fii stăpânul unui harem suculent şi să te apuce disperarea... Să fii îngrozitor de bogat şi să te apuce disperarea... Însuţi pe tine, Dumnezeu, să te apuce disperarea.

...Să fii fiu de rege, să ai o soţie frumoasă, copii şi să te apuce disperarea! Să te cari... Să găseşti, după ani de căutări, de experimentări în propriul tău trup, devenit laborator ambulant, leacul împotriva disperării. Să mori sărac, de bătrâneţe, însă fericit, adică senin. Să te cheme Buddha...

Dotarea fiinţei umane pentru captarea Suferinţei întrece orice măsură. Oare ce dă realitate acestei lumi? În schimb, pentru relaxare, pentru bucurie aceeaşi fiinţă pare locuită de un străin vulgar.

„Imnul de slavă al naturii ridicat către Dumnezeu” – citesc roşu de mânie undeva. Bocetul de jale, de spaimă, de durere al Naturii, neauzit de Dumnezeu... Clorofilei şi sângelui nu le pasă de nimic – cui să le pese? –, neavând habar de niciun Dumnezeu, nu-l cunosc, nu pot să-l cunoască. Şi chiar de l-ar cunoaşte, ce mare scofală.

Cele mai profunde inspiraţii le am la apusul soarelui, lat de oboseală. De-ar începe acum fosta dimineaţă!

Să te închizi în mormanul de speranţe ca într-un sicriu...

Cântecul guguştiucului demonstrează lipsa de noimă a fiinţei. Acest martor ar trebui zilnic mediatizat. Să arunc

Savian Mur

138

o linguriţă de zahăr în ocean, să influenţez şi eu – cu modestele mele puteri – Natura.

Fiinţa, mercenar în slujba existenţei. Numai omul face notă aparte, evadând pe infime porţiuni de timp, când, cinste lui, încearcă să se virginizeze – prin spirit. Din păcate este rapid prins, înhăţat barbar, readus la ordine de doi gealaţi: gelosul trup şi odiosul general – memoria...

Tupeul unui oarecare, deranjând un pustnic, ciocănind insistent la uşa chiliei sale! În ce chinuri, de-a dreptul trupeşti, să aluneci de sus, de pe scara absolutului, părăsindu-l scandalos pe Dumnezeu, pentru un amărât, dacă nu chiar nesimţit – cine ştie cât îţi va sta pe cap, sâcâindu-te cu privirea sa derutată? Să-i rezolvi nu ştiu ce măruntă problemă sufletească, dându-i sfaturi pe îndelete cu cerească inspiraţie, când marea ta lucrare are nevoie de atâta concentrare... Tu te căzneşti de ani buni după un semn pe care să ţi-l facă Dumnezeu, întru divină validare, iar omuleţul ăsta, măcinat de gânduri, să aştepte o vorbă ca şi când ar fi rostit-o însuşi Domnul! ...Să nu-ţi dai seama că rostind, totuşi, două-trei vorbe, acel semn dumnezeiesc îţi va fi fost, deja, făcut?


139

32 Nu-ţi poţi scrie autobiografia decât în hohote de plâns,

acesta e tonul potrivit. Nu te mai chinui atât să vezi ce nu merge, nu mai căuta – năuc furibund – izvorul răului. Încetează odată cu analizele prin care încerci detectarea provenienţei acestui persistent sentiment de prăbuşire, a cărui ordinară intimitate îţi taie cheful de-a te mai trezi a doua zi. Să fi uitat că nu eşti altceva decât un om, o simplă vieţuitoare, încontinuu expusă? Un mamifer cu pielea fină? Aşa că stai liniştit, pe loc repaus, cum altfel să se care gândurile negre? Eşti, doară, în grafic. Bietul înţelept, acel sceptic de calitate, care, cel puţin prin încântătoarea credinţă în inutilitatea bizarei zvârcoliri a bipedului, îl mai reabilitează pe om. Decenţa guguştiucului şi bâzâitul muştii...

Pentru a te uniciza în idioţenie necesiţi un inepuizabil talent negativ: nu e puţin lucru s-o ţii pe-a ta, zi de zi. Ruinarea omului a început odată cu funebra sa încredinţare că ar reprezenta ceva.

Savian Mur

140

Să fiu lăsat în pace! Această dorinţă constituie baza existenţei mele.

Să scriu – o tortură, să nu scriu – altă tortură. Jigodia asta de minte, ce tot scormone în lada cu împuţiciuni a metafizicii! Să-i fac urgent un program de demetafizicizare, s-o pun, spre exemplu, să citească toată „Mica publicitate” dintr-un ziar central, ori să rezolve vreo două-trei sute de ecuaţii oligofrene, de gradul întâi. În plus, nişte ore bune de clămpănit nu ar strica, amatori sunt cu duiumul. Oare nu sunt ei convinşi că dacă deschid gura şi fac acordul gramatical şi-au dezvoltat priceperea intelectuală suficient de onorabil? Chiar vrăbiile emit pretenţii. Însă ce tratament i s-ar potrivi unui scarandiv metafizic?

Obţinerea, prin meditaţie, a conştiinţei depline a unităţii lumii – în zădărnicie.

Fuma ţigări cu heroină, de la 13 ani. Mai întâi, marijuana, apoi, rapid, la heroină. „Timp de un an şi nouă luni Gabriel a fumat ţigări cu heroină. Apoi, în ultimele trei luni, şi-a administrat heroina în venă. S-a injectat în mâini până nu a mai avut unde, după care s-a injectat în picior” – se scrie într-un ziar central. „«În acest mod heroina îşi face mai repede efectul. De la injecţie îşi face efectul în 5-6 secunde maximum şi durează vreo 5 ore», a declarat Gabriel. «Te simţi bine, îţi dă o stare de optimism; poţi să dormi noaptea chiar dacă îţi cântă fanfara la ureche», a mai adăugat.” „«La spital nu prea te bagă nimeni în seamă, nu-ţi dau atenţie dacă te văd că eşti drogat», ne spune Gabriel. De la spital i s-a eliberat legitimaţie de drogat. Pe baza acestei legitimaţii îşi poate lua, gratuit,


141

10 seringi sterile, de unică folosinţă. Ca să facă rost de altele 10, trebuie să ducă tot atâtea seringi folosite.”

Oare un animal, o plantă, o insectă, o pasăre, o balenă s-ar droga? Bineînţeles, dacă ar avea acces la un anumit soi de drog şi dacă ar „învăţa” să-l utilizeze, n-ar ezita. (Că animalul domestic e drogat de om, aşa cum omul – de religie, e indubitabil.) Ce oferă, de altfel, carnea animală ori vegetală posesorului său, dacă nu spaimă, angoasă, durere, temere, plictiseală morbidă, deprimare, amărăciune insistentă, urât devastator? Cum să-ţi faci acest agregat chimic mai suportabil? – iată întrebarea care mistuie fiinţa, reala preocupare şi rostul... Nu trebuie să trăieşti mult spre a-ţi pieri cheful pentru ziua ce urmează. Ajunge să respiri până seara pentru a-ţi da seama, cu uşurinţă, de propriul tău ridicol; recurenta aberaţie a zilei!

Omul e suficient de bun spre a fi salvat de la moarte, spune morala creştină, uitând să adauge că ea însăşi îi oferă tot un fel de drog, unul lent, linguşitor. Misticul, dragul de el, nu se droghează – furibund – cu Dumnezeu? Omul trebuie scos din ghearele morţii, fie şi albe, sinuciderea e dezonorantă, el trebuie să trăiască cu orice preţ, să-şi ducă crucea până la capăt, pentru că dincolo... iadul... Din nou se dă în stambă creştinismul, se cruceşte când aude vorbindu-se de injecţia letală. A trecut prin acele cumplite dureri şi spaime ale bolnavului incurabil, ca să aibă o altă părere? Nu, să mori când vrea el, asta e tot, cum să-ţi permiţi tu, o mână de carne, ratarea raiului, ce ţi-a pregătit deja nişte schimburi imaculate? Aceleaşi poveşti de adormit copiii, a venit şi mileniul al treilea şi încrâncenarea dogmatică îşi păstrează acreala funebră. Aceeaşi manevră abilă – în fond, stupidă, infantilă – de a-l înfricoşa metodic

Savian Mur

142

pe bietul botezat creştin, aceeaşi lălăială pe nas, prin stratul gros de fum de tămâie: persistent, scârbos amestec în intimitatea omului. O tiranie cum a procedat? Comunismul, bunăoară!

... Posed şi eu, încă de la 5-6 ani, o legitimaţie de drogat – cu om. Am ajuns la şaizeci de ani – cum de a fost posibil, să fie adevărat? – şi depun mărturie, aşa cum ar face-o vrabia ori tufanul: mi-am injectat zilnic în venele dolofane ale Stuporii teribilul drog al umilinţei de a fiinţa. Cum de mai găsesc un locşor seringii? Mă voi droga în continuare – pentru că ştiu că biruinţa va sosi, cu siguranţă, odată cu seringa finală.

Câmpia încolţită a uitării de sine – cine a înţeles, ştie că doar aici poate obţine o recoltă. Omul care valorează ceva se anihilează. Artistul se pulverizează în creaţie, forţa venindu-i din propria-i părăsire. Spune unui bogătan să uite de sine, adică de conturile din bancă şi de celelalte... Ce are de învăţat omul de la animal? Nepăsarea. De la copac? Răbdarea. Îmbrobodirea timpului, adică.

Atâta forţă în copita calului – şi aşa pasivitate în faţa brutei bipede. Câtă demnitate! Cum să-l faci pe rafinatul animal să reacţioneze? Să asişti la miracolul trezirii unui cal...

De când visez la o grădină zoologică inversă; actualii locatari să devină vizitatori.

Omul ar trebui să primească la naştere şi un Certificat de mamifer, pe care să-l vizeze măcar o dată pe an, în faţa unui miel. Poate că, aşa, s-ar mai îmblânzi.


143

33 Zilele acelea rare când, brusc, îţi aduci aminte că eşti,

totuşi, o fiinţă; îţi vine să scoţi un strigăt sălbatic de bucurie, să dispari imediat într-un loc de nimeni ştiut, rupând-o pentru totdeauna, cu această lume – prăbuşită peste simţirile tale. Doamne, cum de i-ai putut suporta mizeriile, devastatoarele cruzimi, pe acest frenetic, omul? Ce s-a ales de mica ta comoară, de acel strop de tihnă? De ani şi ani, acelaşi scenariu: la braţ cu nişte fantome pline de importanţă, plagiindu-se cu neruşinare întru milenarul eşec, cu acea mimică devastatoare de ins ce a dat marea lovitură, când, în fond, pustiul interior, singurul de care s-a învrednicit, a cărui uscăciune îţi pârjoleşte privirea – cu toate sforţările de a-l prezenta ca pe o alee paradiziacă –, depăşeşte în întindere Sahara. Morţi fardaţi, a căror privire fixă îţi răscoleşte măruntaiele, cu gândurile rătăcind într-un ocean de zer, aceşti viermi proeminenţi colcăie de zor, în aşteptarea semnalului de atac – e de-ajuns să se repeadă unul asupra grasei

Savian Mur

144

victime, pentru ca imediat ceilalţi să-şi înceapă masticaţia: oare cum de şi-a permis să fie altfel, să aibă alte convingeri, să se ţină deoparte, ocolindu-i, de parcă ar fi nişte râioşi, să nu adere? Ce, nu se ştia că există un singur adevăr – al turmei lor – că este exclusă alternativa? Nu-ţi convine, nu-ţi place de noi – la noi, cu noi – dispari! Oricum, când e să te ia dracul, te ia şi din uşa bisericii. Uite că pe tine te luă de tot! ...Ai idei, demonul metafizicii te perpeleşte, ţi-ai pierdut somnul pentru un pumn de metafore? Dispari odată dincolo de linia orizontului, găseşte un deşert, încropeşte acolo o scenă! Himalaia îţi oferă o grotă, neantul – o puzderie, sită generoasă, iar pământul acesta, de care zici că te-ai săturat – un cimitir... Oare cine te vei fi crezând dumneata, un verişor de-al lui Dumnezeu? – privirea narcotizată te-ar cam recomanda –, şi noi, noi ăştia, ce să facem, să-ţi cădem în genunchi şi să-ţi pupăm murdarele tălpi sfinte, rugându-te, cu ochii dilataţi de spaimă, să ne ierţi grelele păcate, binecuvântându-ne pentru senina întâmpinare a zilei de mâine? Să punem mână de la mână şi să-ţi închiriem o cămăruţă, să nu rămână zeitatea-sa fără cult! Bănuim că numai după asta salivezi, uite cum îţi mai plescăie limba. Măi, sfântule, ia ia-ţi repede bocceluţa şi, hai, dispari urgent din cartier, mai este loc sub pod, şi câte o bucată de pâine – doar să-ţi întinzi mâna cea hăruită şi să aştepţi, să aştepţi...

Momentul acela rar, mister al unei chimii bizare, freamăt exotic al spiritului, deodată evadat din lâncezeala carnală, din neajunsurile glandelor şi dezordinea sângelui, ieşind din sine pe o poartă secretă, paroxism al unei magice rebeliuni, dans de fluture în spasmele euforiei,


145

moartea pândindu-i înţepenirea – iar tu, fostul locatar, nicăieri; bâjbâi după calda carcasă, la mii de kilometri distanţă, în disperarea unei regăsiri... Degeaba, nicio speranţă – pulverizat fiind peste tot... Ce glorie înfricoşătoare! Să strigi, îngrozit, de fericire? Să ceri ajutor acelor fantome extravagante, recompunând savoarea lăturilor? Cât de scurt este drumul de la beatitudine la hazna; pâsloasa voce a extazului! Surmenat, încerci – babă, tăind frunze la câini pe podişcă – o sinteză, despicând vagi forme în mormanele de ceaţă. De fapt, cine eşti? Ce? Un simplu animal? Un animal special? O arătare, ce putea fi confundată cu un om? Când ai fost om, de-oi fi fost, ce îţi mai amintesc acele vremuri – era bine, era rău? ...Nu, nu mai eşti om, nemairegăsindu-te în nimic; ce, atunci? Definitivează-ţi odată sinele şi rămâi acolo pe loc, nu mai vagabonda, costurile sunt uriaşe – nu ai pic de milă pentru mâna de carne ce te conturează? Vezi bine, doară, beţivanul şi-a ales calea, sticla aceea îl fereşte de multe neplăceri, aburii alcoolului umplându-i gropile rupturii de lumea aceasta a dracului – muiere iscoditoare –, drumul cel drept al izbăvirii fortificându-se... popa... lumânările... Cine aprinde ţigară de la ţigară are o ocupaţie foarte serioasă, chinul intoxicării fiind incomparabil mai blând decât cel psihic, plăcerea inhalării fumului, o uriaşă realizare... Puturosul incurabil are o meserie de înaltă calificare, arta mucegăirii fiind la îndemna unuia pe care jegul s-a depus în straturi geologice, domnia-sa considerându-se tot timpul un inovator... Însăşi o târfă multilateral rodată îţi poate servi ca model – unde s-a dus mia... Dacă tot te-ai întâmplat, cum însăşi o muscă beţivă s-a întâmplat, du-ţi amarul

Savian Mur

146

până la capăt, fii demn! Dă hazardului ce i se cuvine şi culcă-te seara liniştit, repetându-ţi dimineaţa: Sunt un om, o umilă creatură – cu toată lupta dusă pentru eradicarea umilinţei de a fiinţa, nu am de ales, îmi voi duce povara până la capăt. Nici cu altul, nici cu mine – undeva, pe la mijloc, o rezultantă a păgubitorului paralelogram... Pe lângă mine, pe lângă cortul fragilităţii mele – eternă mârţoagă, trasă de căpăstru de un stăpân necunoscut!

...Să rămân pe loc, să nu mai vagabondez – în eterna mahala a spiritului, nepierzând din ochi binefăcătorul obiect, coşciugul.


147

34 „Pentru mine omul este totul” – iată un bun prilej de a

evita pe veci acea persoană ce-ar debita o asemenea aberaţie. Singurii ochi care îmi fac bine sunt cei văcoşi. Privirea lui Isus... Cocoţat pe o cămilă sau pe un munte, în largul mării, omul pare un avortat – şi chiar aşa este, numai că mintea sa, adică ipocrizia desăvârşită, îl tot umflă cu pompa, şoptindu-i lasciv c-ar fi un zmeu.

Socializez numai cu coclaurile. O salcie devorată de scorburi, ce mă salută jovial, este încă prim-ministru. A se afilia – primejdia înmagazinată în acest verb, aşa de liniştit în aparenţă... Încă nu am văzut scris pe o poartă: „Atenţie, om rău!” Cât de mult aş dori să citesc: „Atenţie, om bun!”

Nişte porci de americani au chinuit execrabil un porc: l-au stimulat să mănânce, de mic, până a ajuns la 1123kg. Diliii au experimentat un macabru record – de ce n-au făcut-o pe propria lor piele? Se sinchisea cineva, cu o minte sănătoasă, dacă plesneau? Frumosul, superiorul

Savian Mur

148

animal... La un moment dat nu a mai putut să stea pe picioare, de aici venindu-i sfârşitul. A fost sacrificat, împăiat şi expus la un circ. Uite cine a fost expus... O lege omenoasă (!) ar fi trebuit să-i condamne pe loc pe acei deranjaţi mintal; să îi pună sub supraveghere.

...Eşti un om! Iată o bună insultă pe care un porc ar putea să o aducă altuia.

Mă petrec cu un convoi mortuar. O femeie în vârstă – lume puţină, neisterică, împăcată cu situaţia. Zăresc, însă, un personaj bine hrănit şi mulţumit de sine: un zdrahon atletic, o mutră de mafiot sicilian, cu ochelari ultimul răcnet, care contrasta atât de izbitor cu buna-cuviinţă din jur încât puteai crede că i se va decerna, în câteva minute, titlul olimpic la tăiat frunze la câini. Popa... Ce m-a reţinut să nu mă dau jos de pe bicicletă, să-mi compromit definitiv acel blând început de după-amiază de toamnă tânără, spunându-i politicos: Fă-te comod, meştere, şi dă drumul la câteva ture... Apoi, depărtându-mă: Lasă, mă baschetbalistule, lumea în pace!

Să mori ca un chimist, ca un fizician, ca un matematician – care au lucrat până în ultima lor zi, descoperind, descoperind, descoperind sau ca un semianalfabet, care a avut timp îmbelşugat pentru a cugeta la moarte? Ai zice că primii trei au fost nişte dobitoci remarcabili, nişte ciupiţi, în timp ce de ultimul ar trebui să se intereseze poetul, filozoful... Dar dacă măcar unul dintre cei trei oameni de ştiinţă şi-au dat seama, încă de la început, de câte parale face o existenţă de om? De sfârşitul morbid? Să strici orzul pe gâştele morţii, dedicându-i eventual versuri, eseuri filozofice? Balade, piese muzicale? Şi ce să mai speri de la un cadavru?


149

Lasă-l pe preot să se ocupe, nu face asta parte din meserie? Ce ai cu acest actor de circ al înmormântării? Nu putrezeşte, fără el, mortul?

Ai răbdare, până în ultima clipă conştientă a dumitale, şi combate-ţi existenţa tot prin existenţă! A avut dreptate Cioran când a scris, în Lacrimi şi Sfinţi: „Preocuparea de sfinţenie: combaterea bolii prin boală.”

Cunosc o bătrânică în cartier, care, dacă o rogi să-ţi cumpere o pâine proaspătă, intră pe loc în extaz.

Puterea de devastare a unei rândunici, pentru a-şi hrăni puii – ce masacru maiestuos de insecte. Când am poftă să aproximez fiziologia absurdităţii, privesc cu spaimă şi râncedă încântare la o rândunică-mamă. Probabil că şi Dumnezeu îi monitorizează zborul său alb-negru, şi de aici vârtejurile de stupoare ce-mi căsăpesc cu finul cioc fiinţa, într-un zumzet mut, sporindu-mi vibraţiile. Sufletul, pe care abia am reuşit să-l întind pe o targă, scânceşte după un certificat medical, parafat de însuşi Dumnezeu. Nu, lumea aceasta nu e una de mântuială, e abominabilă. Misterul zborului? Precizia cu care ucizi, spre a face rost de combustibil. Ce-o fi îngurgitat Shakespeare, înainte de a aşterne un sonet?

Un estet al propriilor mele mâhniri, un cenzor al bucuriei deşarte – de ce nu m-aş linişti, prin scris? Stai pe lângă tine!, aşa cum o găină stă pe lângă casă. Nu râcâi în altă parte. Nu te părăsi, rămâi cu necazurile şi bucuriile tale mărunte, nu le da pe ale altuia, ele ce-au? Îndeamnă-l şi pe el să-şi trăiască propriile mizerii cu sinceritate, să nu le mai exporte cu atâta obrăznicie, punând punct ieftinei amăgiri la care te supune. Nu-ţi dai seama că, aflându-te aşa de aproape de tine, prăbuşirea îţi va fi una duioasă?

Savian Mur

150

Că poţi cădea moale pe fotoliul sufletului? Suporţi mai uşor să mergi gol-goluţ, câteva minute, pe trotuar, decât să ţi se zgâiască cineva în spirit. Mugetele celui care te pândeşte...

Nepropunându-şi nimic, vieţuitoarea nu simte deliciile ratării. Doar omul, creatura bolnavă de lăcomie, îi simte poezia: un zeu al ratării aleargă – cot la cot – cu el. Este meritul unei revoluţii, unui război de a da o nouă promoţie de hiene de marcă: eroi naţionali, genii politice, salvatori, conducători neînfricaţi, oameni simpli din popor, săraci şi cinstiţi... Nume celebre, de care râgâie Istoria.

Creatorul de suferinţă, demonul, suferă şi el, însă într-un sens invers: atunci când răul emanat de mintea sa bolnavă nu-şi face efectul, când filozofia sa criminogenă bălteşte. Să fie adevărat că şi Stalin a suferit? Figura sa de lider între demonii lumii pare că îl scoate din cauză. Georgia, o ţară luminoasă, cu portocali, cu lămâi, cu rodii, avea să-l dea şi pe Satana, fiul unui cizmar, Satana fiind şi seminarist. Să-i fi luat minţile frigul de la Moscova? Să-i fi hrănit boala, devastator? Inaccesibilitatea la divin, niet-ul lui Dumnezeu?

Unica fiinţă care delirează este omul. De aceea el ar trebui să ia lecţii chiar de la un şobolan. Cursurile de modestie, predate de animalul domestic!


151

35

O fetiţă de două luni e botezată la biserică. Urmează

apoi cheful – acasă. Pe la 5 dimineaţa, mama se duce în camera copilului. O găseşte moartă. Răcise puternic când fusese cufundată în apă de către preot. Frig afară, apa rece... Nu era nimeni de vină, nici Biserica, nici părinţii, cel puţin din punct de vedere legal. Se mai întâmplă... N-a avut zile... – aflu dintr-un reportaj TV. Nimeni nu a dorit aceasta, nimeni nu a vrut, dar iată că...

Am rămas înmărmurit, vreme îndelungată. Adică un copil de numai două luni este, practic, omorât, şi nu e nimeni de vină? Boul ăla de preot nu e de vină? Acei odioşi părinţi nu sunt de vină? Ipocrita aceasta milenară, Biserica, nu e de vină? Dubiosul Teoctist? Codul Penal nu e de vină? Semnatarul acestui lugubru reportaj, prezentatoarea – nu sunt de vină? Aşa se face presă, măturând sub covor, denaturând adevărul, pulverizând responsabilitatea? Iată că în România anului 2002 o crimă, fie ea pasivă, e taxată nonşalant drept nevinovată

Savian Mur

152

întâmplare! ...La copilaşul acela, fiinţe hidoase, v-aţi gândit? V-aţi pus măcar un minut în pielea ei? Ce vină a avut biata făptură? De ce trebuia să suporte mizerabila umilinţă, chinul, mârşăvia de a fi dezbrăcată în frig, în pielea goală, apoi azvârlită banditeşte, fără ca bestiile din jur să tresară, în apa rece ca gheaţa? Ce-i păsa ei ce e acela un botez, ce e aceea o tradiţie religioasă ortodoxă, ce au stabilit alţii, dinainte, pentru ea? Oare nu trebuia, în acea cumplită zi, să-i fie cald, să fie hrănită, iubită, să nu fie deranjată din somnul ei, atât de important? Doar avea două luni! Nu, bâldâbâc în apă!, în apa aceea nenorocită, fără ca micuţa să fie pregătită un pic pentru spaima ce-i fusese meticulos administrată de oameni mari. Cu atât mai mult cu cât, neînţelegând ceea ce i se întâmpla, trebuia ca totul să fie făcut cu maximă precauţie, un medic pediatru ar fi putut explica multe în acest sens. Până şi acei exhibiţionişti, crăpând de sănătate, care se bălăcesc afară iarna, fac o pregătire în prealabil; cum să intri – direct – printre sloiurile de gheaţă... O agresiune fizică de o violenţă extremă i-a fost aplicată cu bună-ştiinţă crudei fiinţe – de o hoardă primitivă, incultă, proastă, abjectă, cinică. ...Nu, nimeni nu e vinovat!

De fapt, care e filozofia unui botez? Semnificaţia? Desigur, una spirituală, şi aici Biserica catolică a înţeles bine cum stau lucrurile: cel botezat nu mai e dezbrăcat impudic şi cufundat barbar în apă, ci uns pe frunte cu puţină apă. Nu, Biserica ortodoxă trebuie să-şi dea în petic, de secole şi secole, fără să clipească, fără să cedeze o iotă în încăpăţânarea sa funestă – câţi copii mai trebuie umiliţi, mai trebuie să moară stupid, în numele prostiei sale seculare? Măi, prea bărboşilor slugarnici,


153

măi, Prea Fericitule veşnic încruntat, treziţi-vă odată din letargia înecată în fum de tămâie şi nu mai faceţi voi lucrurile strâmb, că nu vi-o cere nimeni. Unde vă este elementara omenie, pentru ce s-a zbătut Isus? ...Ieşiţi din somnolenţa aceasta distrugătoare şi puneţi-vă mintea la contribuţie puţin, aţi făcut destul cerul de ruşine! Deschideţi-vă ochii şi citiţi aşa cum trebuie Noul Testament, luaţi curajul lui Isus de pildă! Spre cuvânt, spre fapta bună să vă fie cugetul, nu spre făcut murdarele averi, ori ocupat scaune cât mai înalte! V-a dibuit bine Isus... Puneţi aşadar urgent lucrurile pe făgaşul corect şi nu mai stăruiţi în practici medievale.

A sosit demult timpul ca şi tradiţia să fie umanizată, igienizată – să îi fie extras, cu grijă chirurgicală, acel ţesut bolnav, ce nu a făcut altceva decât să umilească direct omul, să-l batjocorească, să-l adoarmă, menţinându-l în sclavie. De s-ar fi întâmplat aşa ceva în Franţa, bunăoară, presa ar fi vuit, nu s-ar fi lăsat până ce n-ar fi demonstrat că este, cu adevărat, în slujba cetăţeanului: anchete peste anchete, măsurile reparatorii, pedepsele – totul comunicat la timp. Însă mă îndoiesc că pe teritoriul francez ar putea trăi un popă nătâng şi doi părinţi aşa de idioţi.

Uite că, în România, o prezentatoare de ştiri, o ştiristă a unui post de televiziune, ce se crede o mare profesionistă, o figură umană, o celebritate a ţării, având şi dânsa o fetiţă, deja se crede o formatoare naţională de opinie... Mai zilele trecute, zâmbind cu măselele – desigur, americăneşte, şi făcând gestul acela ieftin, dacă nu vulgar, de şmecher ce ştie multe –, asigura cât de gustoase sunt picioarele de broască, cât de savuroase, că şi în România, hă, hă, se aşteaptă să se demareze

Savian Mur

154

ceva în acest sens. Adică ce, doamnă? Un masacru! Ruşine, doamnă, ce trebuia tocmai dumneata – şi în ce mod! – să dai un astfel de semnal barbar? Te-ai gândit, doamnă, la o broască masacrată? La un copil – fără mâini, fără picioare? Mai stai şi pe acasă, doamnă, şi creşte-ţi bebeluşul, educă-l, păzeşte-l de rele... Nu ai dreptul să prezinţi pe post o zevzecărie, o monstruozitate, chiar dacă nu îţi aparţine. Puteai foarte simplu să protestezi: „Eu nu sunt în stare să prezint o aşa oroare!” – şi ştii bine, doamnă, câte ai prezentat, cu acel zâmbet toxic... Puţină demnitate, că de profesionalism...

Ruşine televiziunii, ruşine acelor fantome care sunt mediatizate şi care trec drept repere de moralitate şi de spiritualitate, în România începutului de nou mileniu. Cu ăştia să plece biata ţară la drum?


155

36 Sufletul îmi locuieşte pe deal, printre muri – semn că e

luna august. Am impozitele pe sălbăticiune achitate la zi. Ştiindu-se ciupit de la naştere, omul ar trebui să

comită gestul securitar pe care-l face însăşi o cârtiţă: în locul acţiunii, să aşeze un gol. Când splendidul animal iese la lumină... Când omul îşi prostituează fiinţa, abandonând-o fără cea mai mică protecţie – cu un elan funebru – în bordelul minţii... Doar savoarea părăsirii brutalului gând, copilul zglobiu al violenţei, numai o minte ajunsă în starea de graţie a plictiselii îl mai pot valoriza pe om. Cine să-i mai redea minunata demnitate, pierdută prosteşte pe culoarele aberaţiei făptuirii, dacă nu ritualul energizantei plictiseli? Să fii atras de un mort – fericirea, ca o insectă – de bec... Eşti nefericit, de aceea fii măcar plictisit! Un pumn de seminţe şi o tonă de contemplaţie – chiar nu vrei să faci absolut nimic pentru tine? Cine te-a pus să puieşti – de ce-ţi faci din necaz un idol, eşti cumva un pervers? Ai o minte, şi, în loc s-o foloseşti, o exhibezi.

Savian Mur

156

Ţi-ai bătut joc de chinul părinţilor, deoarece un soi de răzbunare mizerabilă te face să-l perpetuezi. Ce rău oribil ţi-ai făcut, de te porţi abject cu persoana dumitale? Vrei să demonstrezi ceva, când nimic nu e de demonstrat, şi, lucrul cel mai caraghios, nimeni nu e interesat: cel de lângă tine e ocupat cu propriile lui bazaconii, Dumnezeu cască de somn. Naivitatea demersului dumitale e clară ca lumina zilei, de aceea un tratament cât mai îndelungat, cu pastilele plictiselii, o cură intensivă, cu vitaminele neimplicării te vor linişti.

Toamnă pocâltită, pădure în cârje, ce prosperitate pe vâsc! Binele e palid-gălbui, răul are culoarea verde-sănătos. Bietul copac, să nu poată dormi din pricina acestui dement. Să-mi procur un topor, să pun de-un vâscocid. Pe măsură ce mă adâncesc în pădure, furia îl ascute brici. Din ochi îmi curge o clorofilă grea, otrăvită.

Odată născută fiinţa, o sferă ponosită se trasează cu obrăznicie opulentă, având-o în centru pe aceasta şi din care nu va mai ieşi decât ţeapănă, mărginind o umilinţă zilnică: potolirea foamei, iar în plan spiritual, o inutilă zbatere a omului – decesul atâtor zei e o dovadă. Mărturia Olimpului...

Ciorba existenţei: foamea îi dă gust. Pentru un abstinent de la drog: carne – în prostie, alcool, tutun, cafea, sărbătoarea are dificultăţile unui examen. Să treci de Paşti, de Crăciun... Nici ţigări, nici alcool, nici cafea – ce nu am făcut pentru consolidarea acestui viciu, ascultarea tăcerii. Fără o bună formă a trupului, ce să auzi? Singurul progres al omului constă în reţinere. Însă acesta acţionează chiar legat la mâini şi la picioare. În scaunul cu rotile de-ar fi, ce-ar mai întemeia un imperiu.


157

Neputinţa inepuizabilă de a se abţine îl centrează generos în mijlocul dramei sale, făcând din el un actor lugubru. Seriozitatea vieţuitoarei!

Metafizica masticatorului? Haleala. Cea de care fu în stare Istoria? Crima. Când spiritul nu mai ţine linia echilibrului, „animalul” e în pericol: o minte incendiată de ideea fixă topeşte carnea posesorului. Ascetul, ajuns blană, e o dovadă – câtă umilinţă pe stomac. Dar Nietzsche, pe care „supraomul” l-a adus în starea de subom? Când metafizica o ia razna... Omul care-şi pierde animalitatea, pe mâna spiritului, devine o fantomă, luată eventual în evidenţă de o clinică. Priveliştea unei vaci – rumegând, seara – îi oferă gratuit necesara lecţie de normalitate.

Un colţ de pâine, dat la momentul potrivit, produce mai mult efect metafizic în trupul flămând decât îngurgitarea unor rânduri, de-a lungul cărora se screme, eventual, supraomul lui Nietzsche. Un om simplu, dând mâncare unui câine, numai piele şi os, ori unui om ajuns în acest hal, dă dovadă de moralitate, în comparaţie cu acel filozof sătul, cu cafeaua, ţigara la îndemână, devoratorul unui metru de raft – cărţi cu acele nesfârşite divagaţii asupra morţii –, care niciodată nu are timp să observe privirea, abia mai licărind de foame, boală, spaimă. Care stare a fiinţei e productivă în filozofie? Care te compromite?

Starea de foame e o stare de infractor. Ar trebui creată o poliţie care, în loc de amendă, să dea de mâncare, în loc de armă, să ţină în mână o pâine – deocamdată Dumnezeu nu a schiţat niciun gest. Copilul nu trebuie hrănit de tatăl său?

Dacă doreşti să-ţi murdăreşti singurătatea, umple-ţi burta. Când doreşti să întocmeşti rapid o listă cu duşmanii

Savian Mur

158

tăi, trece şi pe unul care mănâncă mult. Demonul ar trebui să ţină post negru: cine să taie elanul morbid al minţii, cu mai multă precizie, ca un stomac gol?

Fiinţa nu poate fi tolerantă, din moment ce i se face foame. O piatră, da.

Un vierme tânăr de neamţ s-a gândit să facă avere de pe urma bieţilor greieri, gândaci, viermi, a unor lăcuste. A deschis un restaurant, care serveşte astfel de insecte, prăjite. Asta mai lipsea Berlinului... Vederea la TV a unei tigăi cu odioasa prăjeală mi-a adus trupul la cota de avarie. Ore întregi m-am gândit cu admiraţie, dar mai ales cu speranţă, la canibali; speranţă negativă.

Perşii nu-şi îngropau morţii, căci nu doreau să murdărească pământul. Nici nu-i ardeau, din considerente similare pentru aer. Îi lăsau pur şi simplu pe pământ, hrană vulturilor. ...Să tocmesc şi eu doi-trei vulturi, încă de pe-acum.

Poate că e mai sănătoasă – pentru un trup – o mâncare îndeajuns de stricată, a cărei duhoare să pună pe fugă şi o căţea lihnită, decât o severă intoxicare cerească. Văpăile indiferenţei lui Dumnezeu, îngheţând sufletul credinciosului refuzat! După ce ai răbdat zile întregi de foame, Dumnezeu ia forma blidului. Iată cea mai ieftină cale de a-l gusta pe Iehova. Burta goală, ca şi cea hidos de plină nu sunt productive pentru a scrie un text filozofic: de unde să-ţi mai vină apetitul pentru nuanţe? Or, naturaleţea în aceasta constă.

Experienţa existenţială îţi dă vigoare, ca un aer de munte, punându-te la adăpost de primejdii, nicidecum cea intelectuală. Dacă mintea unui intelectual, ferecată sub tonele de informaţii intrate suficient în putrefacţie, abia


159

mai are puterea unui fir de iarbă ofilit, cea a unui cioban e ca o bâtă. Nu e profitabil să ştii, ci să cunoşti. Tot aşa, despre Dumnezeu nu trebuie să ştii nimic, Scripturile te pot anemia, trebuie să cunoşti direct – ca ciobanul, toanele anotimpului, reuşind să-şi pască turma.

Pământul acesta, pe care calc, nu este nici creştin, nici islamist, nici hindus, nici budist. Pământul acesta pe care calc este virginal. Apa, soarele... Şi nici livezile de măslini, de portocali – prin care hoinăream, în Maroc. Oceanul, la Casablanca...

Savian Mur

160

37 Văd o emisiune pe Discovery, despre huni. La sfârşit,

stupefiat, concluzionez: demonul are legitimaţie de hun. Hunii, de origine asiatică, stăpâneau păşuni întinse în Asia de est, până către Coreea. Din cauza înăspririi climei, s-au deplasat spre sud, spre vest. Zeci de ani au dat de furcă Chinei – de altfel chinezul îl considera pe hun jumătate om, jumătate demon. S-au îndreptat apoi spre Europa, pe care au bătut-o măr, au jefuit-o, au pângărit-o, ameninţând-i civilizaţia, dar, mai ales, îngrozind-o. Arcul acela cu săgeţi a făcut ravagii. Se spune că hunul consuma carne de copil, bea sânge de femeie. Din craniul duşmanului îşi făcea pocal. Se hrănea cu carne crudă, condimentată cu spuma de pe spinarea calului, cu sângele ce ieşea din rana bietului animal. Attila, conducătorul lor, îşi ucisese fratele cu sânge rece. În noaptea nunţii a murit de o hemoragie – hunii revenind apoi în Câmpia Panonică, potolindu-se, cât de cât. Au trecut sute şi sute de ani şi isprăvile lor se simt şi azi.


161

Într-o localitate din Elveţia, mortul e dus la groapă numai de rudele apropiate, iar slujba nu se face în biserică. În Troyes, Franţa, se mai naşte şi azi câte un copil care are pielea albastră în regiunea coccisului. Cât despre Transilvania...

Tot în acele zile, o ştire la televizor: în zona Deltei poposiseră nişte gâşte superbe, cu gâtul roşu – tocmai din Siberia, dragile de ele, gonite de foame. Goniţi de foame au fost şi hunii, însă ce-au avut cu Europa, ce le făcuse de le stârnise atâta demenţă, cruzime? M-am bucurat că emisiunea a fost difuzată de un post serios, documentat. (Probabil că, dacă ar fi realizat-o un român, ar fi apărut imediat 100 de emisiuni care să o combată şi să o demonizeze. Ce barbar, acest român...) Da, e adevărat, hunii mai vin şi azi, „vin hunii”... Expresia populară se menţine.

Hunul şi germanul se aveau bine, se menajau. Germanul a fost fascinat, culmea, de forma capului unui hun, pe care a copiat-o. Micul dovleac al copilului de hun era încins la bază cu un fel de bentiţă dură, luând astfel o formă curioasă – subţire, în partea de jos, „umflat”, în partea de sus. De-ar fi putut fi şi cruzimea aceea devastatoare subţiată, începând de la baza sufletului... Estetizarea turtitei moace mongoloide nu a adus nimic bun, demonul staţionând. Secole, mai târziu, verişorul întru cruzime al hunului, germanul, avea să-şi dea arama pe faţă, îngrozind Europa. Când Germania a atacat Belgia, la începutul primului război mondial, comiţând acele atrocităţi asupra bietului civil, germanul „hun” abia îşi făcea încălzirea. Fără Hitler... Apoi, în al doilea război mondial, partea „hunică” a germanului avea să

Savian Mur

162

explodeze. Un monstru dirija masacrul. Când ura, psihoza primului loc, dispreţul, aroganţa, umilirea totală a unuia care nu era german, devin bun de consum naţional... Şi cine să digere aceasta? Însuşi un trib african are standardele sale. Eşti japonez şi-ţi place atâta să te droghezi cu meseria ta, încât refuzi până şi concediul – foarte bine, însă stai în banca ta. Eşti german, şi, la fel, nu poţi dormi noaptea, deoarece ţi-ai adus aminte, înainte de culcare, că nu ai strâns bine acel şurub – nu-i nimic, îl vei strânge a doua zi, însă de ce doreşti dumneata ca şi un african, să zicem, să-l strângă la fel de bine? Dacă lui îi place să se bâţâie, la umbră... Ţi-e teamă c-o să vină să-ţi ia şunca din fasole? Până una-alta, altcineva i-a luat-o, „civilizatul”: francez, englez, spaniol... Te tot coţopeneşti, americanule, să exporţi democraţia, cu pistolul-mitralieră la spate, faci spune la gură cu „drepturile omului”! Bagi mâna în petrolul altuia până la umăr, şi ţipi că acela te-a murdărit. Tu dai, tu ţipi! Tu furi, tu ţipi!

Dacă doreşti să scrii corect despre istoria Europei, fă-ţi rost de un binoclu, urcă-te într-un turn al Vienei şi scrutează cu răbdare depărtările, sine ira et studio, mai întâi spre est, apoi spre vest.

România, ţară batjocorită de Istorie. Un viol milenar, la lumina zilei ori în tăcerea nopţii, o umilinţă milenară. Soluţia românească? Vlad Ţepeş... Un leac medieval! ...Încă n-am văzut – slavă Domnului – vreun negru într-o echipă naţională a României, care să se mai şi înduioşeze la cântarea imnului ori să stea cu mâna în dreptul inimii. Să nu crape de ciudă Franţa, Anglia? Uite


163

ce realizare, aici, pe plaiul mioritic! Chiar aşa de umilit să se simtă românul?

Imnul naţional român... Tremur... Cel marocan, francez, german, italian, american: ce melodii frumoase... Totuşi, pentru partea de început a imnului marocan, simt şi acum nevoia de calmante. Şi câţi ani au trecut, de când nu am mai revăzut Marocul!

Manualul de istorie e scris într-un stil rece: indignarea, ca şi la matematică, nu e permisă. Elevul învaţă despre numărul de morţi ai unei bătălii cu detaşarea cu care află despre compoziţia chimică a apei. Ia să dai timpul înapoi şi să îl laşi pe unul dintre combatanţi să aştearnă ceva pe hârtie... Istoria, manual funebru: pretutindeni, călăul şi victima. Înclinaţia masochistă a Istoriei: tot timpul a rămas borţoasă cu o brută. Hitler şi haita, Stalin, Pol Pot – ce mai genitori! Unei ideologii criminale nu îi trebuie spaţiu – să se împută, ci timp. (În certificatul de deces al unei religii este trecut numele zeului ce a inspirat-o). Un vis militar, aşadar sinistru... Oul fertilizat se divide în două celule, fiecare din cele două se divide, rezultând patru. Primii paşi ai lui Hitler...

Acel oribil ritual aztec: pentru ca zeul aztecilor, soarele, nu cumva să se supere pe ei, pentru ca să răsară şi a doua zi, i se aduceau jertfe. I se scotea inima unui biet nenorocit – care se oferea voluntar... – şi era apoi arătată soarelui. Au venit creştinii spanioli, acele bizare lepădături, de prin săraca Extramadura, cu acele puşti proaspete, aşadar, inspirat demonizaţi. Alde Pizzaro, analfabetul megacriminal, alde Cortez... Crucea avea să interzică barbarul ritual, însă ce a adus... Crimă, jaf, viol, deposedare... Curat creştineşte, numai sânge

Savian Mur

164

curat a curs din Biblia acelui Valverde. În plus, spaniolul a venit cu noutăţi: cel ce li se opunea era legat de un stâlp şi lăsat să fie mâncat de muşte. Mândria incaşă avea să fie distrusă, fizic, de o sută şi ceva de lichele perverse, conduse de macabrul Pizzaro: 6000 de incaşi, care se strânseseră, prietenoşi, cu mâinile goale, într-o piaţă, aveau să fie împuşcaţi, ca nişte câini. Aurul furat, argintul au îmbogăţit lacoma Spanie. Nervoasă, invidioasă, Anglia a mers pe mâna piraţilor, care jefuiau vasele încărcate. Sir Francis Drake, piratul-soldat... Uite cum se scrie istoria unei visterii naţionale! Franţa şi Olanda, albe la faţă de ură, au dat şi ele târcoale imensei prăzi. ...Ce înseamnă, ce mai înseamnă a fi demn? Ce înseamnă a fi european, azi? Ce a însemnat, înainte? Vine azi un fitecine flămând – de prin Anglia, Italia, Franţa, Germania, Spania – şi asigură cu lacrimi în ochi România că se află şi ea în Europa. Uite cine dă lecţii! Domnilor, România nu a comis crima voastră şi nu a furat! Păi, dacă România nu încape în Europa, atunci, desigur, locul Germaniei, imediat după al doilea război mondial, ar fi trebuit să fie pe undeva, prin Africa tribală, poate nici acolo. Pe cine tot încercaţi voi să umiliţi? Acesta este doar un exemplu – cine sunt adevăraţii vagabonzi ai Europei? Ce înseamnă a fi moral, în Istorie? Puţină demnitate, domnilor spilcuiţi. Citiţi Istoria cum trebuie – şi mai apoi emiteţi sunete. Nu mai escamotaţi adevărul, el este cunoscut! Ticăloşia voastră milenară trebuie să aibă un sfârşit!

În Alaska a trăit, vreme de 9000 de ani, un popor demn, mic, viteaz, de origine asiatică: unangamii. Nouă milenii nu a ajuns nimeni acolo, asta până acum câteva


165

secole: nişte javre alcoolice, bolnave de sifilis, ruse, corespondenţii macabri ai acelor spanioli, au dat de ei şi i-au măcelărit, cu aceleaşi diabolice puşti. Bietele femei unangame se aruncau de pe impresionantele stânci în mare, numai să nu pună acei demenţi mâna pe ele. Fără nicio îndoială, mizerabilul inventator al puştii avea cu ce se făli: creaţia sa diabolică debutase peste aşteptări, exterminând două civilizaţii. Excepţională operă lăsată moştenire omului, alipită la dosarul acestuia...

Savian Mur

166

38 Iarnă, incredibil. Ger bolnav de nervi. Ciori albe se

înfruptă lacom din hoitul cărnoaselor mele decepţii: şirul lor gras îmi trimite bezele.

Praştia trecutului, spărgând geamul viitorului. Înfumurarea viitorului, terfelindu-ţi prezentul. Vremea omului? O infecţie. Împotmolirea interioară este cea care-l tulbură profund pe om: tenebrele sufletului, orbecăirile spiritului, rebeliunea trupului. Un şanţ de scurgere, săpat cu târnăcopul pasivităţii, este mai mult decât necesar.

Cineva câştigă o sumă imensă la loterie, altcineva e zdrobit, ca o muscă, pe trecerea de pietoni. Aşa s-a întâmplat. Nu există nici noroc, nici ghinion, ci doar întâmplare crasă. (De nu intră cumva pe fir Biserica ori, direct, Dumnezeu... Probabil că cel care a câştigat e un credincios, iar cel zdrobit a fost un păcătos!) Feţele extreme ale întâmplării sunt tot întâmplări. S-a întâmplat celula... S-a întâmplat fiinţa... Eu, întâmplat în om.


167

Debilitatea ţesutului, precaritatea fiinţei, pericolul – ce-i zâmbeşte cu albă dantură, neslăbind-o –, strigătul ei mut de ajutor şi nepăsarea unui Dumnezeu arogant mi-au finanţat cuvintele. Milă şi înverşunare: nu cu mâna scriu, ci din lacrimile torenţiale, mângâindu-mi pumnul.

Ucide sau eşti ucis. Mănâncă sau eşti mâncat. Domină sau eşti dominat. Iată filozofia Naturii, felul ei de a fi, de a se manifesta. Cum ar fi putut omul să ocolească acest tipar, deşi ar fi avut mijlocul necesar? De 400 milioane de ani Natura îşi perfecţionează o armă cu care ucide: falca. Evident, se ucidea şi înaintea primelor semne de falcă. O vieţuitoare hidoasă, anemică, o ucidea lent pe alta, şi mai anemică, absorbind-o. De la această ucidere, ai zice prietenească, Natura a produs, cu migală şi ferocitate constantă, o adevărată maşină de ucis: ce sunt crocodilul, rechinul, şarpele? Hiena, tigrul, leul, pantera? Fălcile crocodilului pot îndoi oţelul. O hienă este un asasin în serie. Este filmată una, care vine de la mari depărtări, pentru a ucide. Năvăleşte într-o imensă colonie de foci. Ucide un pui, se hrăneşte, apoi ucide la pui până se satură de ucis şi pleacă. Focile mari, din preajmă, deşi se agită, nu intervin – ori nu pot interveni. Ce ar trebui să facă un Dumnezeu, privind la un astfel de spectacol? De ce religia nu suflă nimic despre Dumnezeul acela – care se face că nu observă masacrul? Cum să nu-ţi spui că un astfel de Dumnezeu nu este altceva decât o fantomă, o creaţie a unei minţi omeneşti, delirante? Căci un Dumnezeu real, unul puternic, nu ar permite aşa ceva. Altfel, de-a ce se joacă Natura, ce fel de joc face acest bizar Dumnezeu? Cum de permite înspăimântătoarea derulare a macabrului?

Savian Mur

168

Există un rechin „ştirb”, rechinul-balenă, lung de vreo 15 metri, cât un autobuz, blând ca o vacă. Spre deosebire de ruda sa criminală, rechinul alb, „ştirbul” mănâncă liniştit cantităţi uriaşe de icre, plancton. Ironia Naturii – a lui Dumnezeu? – stupefiază. Un alt ucigaş rafinat, şarpele-cobră indian, de peste 4 metri, îşi ucide mai întâi prada, apoi o înghite lent. El poate ataca un şarpe-şobolan de vreo 2 metri (acesta se hrăneşte cu şobolani), muşcătura sa extrem de veninoasă fiind letală. După care înghite, probabil cu voluptăţi nebănuite, cei 2 metri... Morbida Natură a produs o creatură stupefiantă: şarpele anaconda, ce poate înghiţi un animal de 60 kilograme, de 10 ori mai mare decât propriul lui cap, ale cărui componente pur şi simplu şi le dislocă. Această hrană îi ajunge timp de 7 luni... Dar ce pot însemna aceste 7 luni faţă de un tun pe care-l dă un alt animal, omul? Sute de ani se pot hrăni el şi descendenţii... Mercenarul Naturii, ucigaş desăvârşit, omul a dus această funebră pornire a Naturii, insaţiabilul instinct criminal, la o artă cutremurătoare. Falca sa finuţă...

Iarna, anotimpul mizeriei albe. Zăpada? Excremente ale apei. Sastisit de mine ca un şcolar de lecţii. Măcar acesta intră în vacanţă. Abrutizat de hidoşenia zilei: stejar bătrân, pe dinăuntru.

Planta moare – şi cu asta basta. Animalul moare – şi cu asta basta. Omul moare – şi cu asta basta. De ce şi-o mai fi făcând acesta iluzii? De plictiseală, de frică, din ignoranţă, din lăcomie, fiindcă aşa e la modă? C-aşa zice preotul? Păi ce să zică şi dumnealui? Ce credibilitate ar mai avea, dacă n-ar pomeni un singur cuvânt despre „rai”, despre „iad”? Ce efect ar mai avea tămâia? „Lumea


169

cealaltă”? Există un singur adevăr absolut, fiinţa moare. Lumea cealaltă încape într-un coşciug, acolo unde ajunge şi proaspătul cadavru: ce orizonturi largi... Dacă nu cumva putrezeşte pe un câmp, pe fundul unei ape, într-o râpă...

Dincolo de mineral îşi face de cap fiinţa – colcăiala, duhoarea... Dincolo de om domneşte plictiseala lui Dumnezeu. Cine-o fi stăpânind acest vast spaţiu: iarna, sila mea glacială? A crede că nu trăieşti în iluzie este tot o formă de iluzie. O luciditate constantă o are doar piatra. Mă rog, cadavrul.

Fiinţa, îmbrăcată în mătasea falimentului. Omul a mers mai departe, făcând chiar o paradă a modei. E suficient să te trezeşti dimineaţa, spre a mai pierde încă o luptă: ziua ce te va însoţi va depune mărturie. Numai somnul e aducător de victorii – magistrale şi nule.

Fiinţarea este o ceartă.

Savian Mur

170

39

„A venit odată fericitul Teofil arhiepiscopul cu un boier

oarecare la avva Arsenie şi l-a rugat pe acest bătrân, ca să audă de la el vreun cuvânt. Iar bătrânul, tăcând puţintel, a răspuns către dânsul: dar dacă voi spune un cuvânt, îl veţi păzi? Iar ei au făgăduit că-l vor păzi. Şi le-a zis lor bătrânul: oriunde veţi auzi că este Arsenie, să nu vă apropiaţi”. (Patericul)

...Oriunde vei vedea că se află omul, nu te apropia. Dacă doreşti noutăţi, poţi foarte uşor observa un animal, o pasăre, un crâmpei de râu, un crâng – ce-ţi poate oferi un prăpădit de om, adică o agonie pe două picioare, o farsă în derulare? Câte poate povesti un pisoi azvârlit... Amintirile unui câine hăituit... Spaima copacului, să nu-i vină rândul la mutilat; chiar de ocupă o poziţie privilegiată, într-un parc, ori îl ai în curte de un secol – degeaba, dacă furtuna va desprinde o cracă şi va lovi pe cineva? Se mai întâmplă câte un caz, ici şi colo, apare la televizor că a fost îndoită la o prăpădită de maşină tabla şi furia


171

bipedului ia proporţiile epidemiei, declanşând masacrul vegetal a doua zi, la sute de kilometri depărtare. Ce-i poţi cere acestui mamifer plin de importanţă, isteric prin definiţie? El să aibă milă, când sufletul îi duduie de violenţă? Abia aşteaptă să se pună pe căsăpit: câine, copac, cal, miel, porc, căprioară, curcan... Apoi – vecinul, ruda, fratele, părintele – cât să le mai suporte ifosele? ...Cu câtă fascinaţie mă gândesc la acea pasăre despre care am citit că, atunci când de la sute de metri îl vede pe om, îl simte – o ia la sănătoasa! Habar nu am cum arată o privighetoare, masculul – în câte primăveri nu m-am uitat insistent în zona de unde erau emise acele sunete din altă lume, fără să observ nimic? Scrutam îndelung coroana bogată a uriaşului plop – oare aşa de scârbită era mica pasăre, încât se pitea?

Cine să-şi supravegheze fapta, s-o blocheze, cenzurându-şi gândul, păzindu-şi astfel cuvântul, un mamifer spilcuit? Conştiinţa unei maimuţe eretice... Promisiunile unui maimuţoi zbanghiu, permutând cuvintele într-o frază cu dexteritatea cu care, odinioară, frecventa copacii... Asigurările date, cu sinceritatea dihorului, că va lăsa pe veci coteţul în pace... Ajunge să asculţi politicianul, filozoful, preotul – în plin delir dogmatic –, pentru ca oroarea să-ţi torpileze bruma de echilibru sufletesc ce îţi mai rămăsese: cine te-a pus să te apropii de aceşti degeneraţi ai utopiei, maeştri ai raţionamentelor de lemn şi ai ornamentării cuvintelor cu cremă de ciocolată? De ce te uiţi la iresponsabila emisiune, pentru ce, fără să şovăi, îţi anihilezi respectul de sine, de umila-ţi persoană? De unde provine această poftă funebră de a fi umilit, încă o

Savian Mur

172

dată şi încă o dată, de aceşti veleitari, oribili deschizători de gură, gâlgâind silabele cu uşurinţa beţivului – băutura?

...Societatea, marea prostituată – n-ai ce să-i ceri, n-ai ce să-ţi ceri. Larve, destrăbălându-se pe hoitul social, viitoare muşte, bâzâind prin instituţiile jecmănelii, cerşind câte o ştampilă pe hârtia umilinţei: ce poate emana din viesparul uman? Varietatea chinurilor îşi găseşte, aici, deplina împlinire: cu adevărat, omul şi-a văzut visul cu ochii... Tratatele de psihanaliză au inundat biblioteca, iar psihiatria nu mai pridideşte. De la nivelul unor asemenea borne, el, omul, îşi umple gura cu reţetele de fericire, dându-le drumul în eter – cu voluptatea autorului unei cărţi de bucate rafinate.

Istoria? Gesturi ale banalităţii; o ceată de maimuţe o atacă pe alta – sublimă filozofie... Gloria unui împărat este o prelungire a ororilor masculului dominant, stilul de a ucide, este drept, diferind. Gloria preşedintelui dominant, partidului dominant, religiei dominante, statului dominant... Leul îşi înfige caninii în spinarea zebrei, omului dominant fiindu-i suficientă rostirea unui singur cuvânt... Povestea prădător-prădat are, de fiecare dată, acelaşi început violent şi acelaşi sfârşit rece. Doar talentul unui scriitor depravat, viziunea cromatică a unui pictor imoral, inteligenţa muzicală a cutărui compozitor pervers n-au lăsat-o să putrezească în voie, scărpinând între coarne demonul multiplicării: viitorul are atâta răbdare, eternitatea – atâtea rafturi... Să ucizi adevărul, cu precizia unui criminal, deturnând sensul cuvântului, culorii, sunetului, deposedând arta de vectorul său de neînlocuit: credibilitatea... „Iar bătrânul, tăcând puţintel, a răspuns către dânsul: dar dacă voi spune un cuvânt, îl veţi păzi?”


173

Da, l-au păzit straşnic, oare cuvântul ce ar fi putut fi spus şi lor de acel înţelept şi-a făcut vreodată efectul, semnificaţia sa a fost urmată de faptă? Nicidecum, acel cuvânt a rămas pe veci ferecat, ce nevoie era de el? Un altul a ieşit fără niciun efort la lumină, la cruda realitate, opusul cuvântului gândit de blândul Arsenie, incendiind instinctele şi cugetul celui mai dotat animal de pradă. Metamorfozarea ulterioară a acestuia – în dezgustătorul zeu, în scârbavnicul idol, în macabrul erou – nu putea păcăli o minte lucidă, un suflet acomodat cu rigorile Milei: adevărata Istorie ar fi trebuit elaborată de cel atacat, de victimă, nu de călău ori de acoliţii lui. Glorioasa Istorie a călăului ar trebui retrasă de pe raft şi înlocuită cu reala Istorie. Demonul apare azi la televizor, vorbeşte – cu dinţii sticlind de cinste – de pace, el merge la biserică. Se propune ca model, ca stâlp al societăţii. Răul vine din altă parte – zice cu mâna la inimă –, însă el îl va stârpi. Va fi premiat, i se vor aduce omagii, camerele se vor năpusti din toate unghiurile asupra lui. Bietul cetăţean – el ce să mai creadă? Se pomeneşte aplaudând, laolaltă cu cei din apropiere: ce figură proeminentă, ce baftă pe noi să fim contemporani cu un asemenea corifeu, ce ne va aduce atâta bunăstare; cât de măreaţă este Istoria!

Numai lucidul, scepticul, plictisitul care a înţeles, scriitorul credibil, artistul credibil stau pe margine, fluierând a pagubă: halal spectacol... Doar ei au ţinut distanţa, doar ei nu şi-au compromis intimitatea, respectând cu stricteţe bogatul adevăr al neasocierii, cel ce te fereşte de o rapidă prăbuşire în prăpastia umilinţei. Un astfel de om ţi-ar recomanda simplu: Oriunde vei vedea un individ, ce-ţi propune marea cu sarea, dispari –

Savian Mur

174

eventual, ca acea bravă pasăre... Şi, pentru a elimina orice surpriză: Oriunde vei vedea un om, ţine-te deoparte! Mănâncă-ţi bucata aceea de pâine, senin, şi prosperă pe drumul tău cel drept. Nu-ţi întoarce faţa, rămâi limpede, pentru ce să-ţi murdăreşti privirea? Nu te teme, cine să se înstăpânească peste aprigul dumitale spaţiu spiritual? Fără îndoială, dumneata eşti un proprietar. Dacă ar încerca, naivul şi bruta s-ar veşteji imediat la înalta temperatură, doar să facă doi-trei paşi...


175

40 Răsfoiesc, absent, o revistă şi dau de un titlu, ce mă

săgetează ca un miracol negativ: Nu vreau brad de Crăciun! Mă uit jos, la semnătură: o elevă de clasa a VI-a, din Cluj-Napoca. Desigur, vreo copilă sărmană, ce atât şi-a dorit numitul brad încât... M-apuc să-l citesc, apoi l-am recitit şi tot recitit. (Am citit eu Moromeţii de vreo cinci ori, odinioară, L'étranger – cam la fel. Ce trist, că l-am întâlnit pe Cioran când trecusem bine de patruzeci de ani – poate de aceea n-au mai rezistat cei doi, Preda şi Camus... Cât de importante sunt tema şi stilul unui scriitor!) Ce caută sufletul meu prin Transilvania, m-am întrebat într-un târziu, răscolit. Iată, în continuare, cuvintele rodite din bradul sufletului ei: „Se apropie Crăciunul... Ce bucurie pentru copii! Toţi se gândesc la cadourile pe care le vor găsi sub brad. Doar eu sunt tristă şi îngrijorată, gândindu-mă la soarta miilor de brazi ce vor fi tăiaţi de Crăciun.

Savian Mur

176

Pentru câteva zile de bucurie egoistă, mii de brazi, fala munţilor noştri, se vor muta, prin tăiere, în casele oamenilor.

Pădurea, mama lor, plânge. Îi aud vuietul prelung şi văd vârfurile brazilor centenari clătinându-se mustrător. Ce păcat că nu toţi văd şi nu toţi aud!

În casa românului, bradul e aşezat la loc de cinste. Toţi îl împodobesc cu tinichele, sticle colorate şi... lumânări. Ce lucru nepotrivit, pentru că în timp ce oamenii cântă şi se bucură de Sărbători, în casa lor se află un mort: bradul de Crăciun. Trec apoi Sărbătorile şi brazii împodobiţi din casele oamenilor sunt despuiaţi şi aruncaţi la containerele de gunoi. Ce privelişte tristă! Veţi spune că aşa e tradiţia românească, dar nu aveţi dreptate, deoarece am aflat că bradul de Crăciun e un obicei împrumutat de la străini. După tradiţia noastră, codrul e frate cu românul şi ştim cu toţii ce mare păcat este să îţi ucizi fratele. Adesea ne luăm unii după alţii, fără să simţim cu inima noastră şi fără să gândim cu capul nostru. Haideţi, măcar de acest Crăciun, să fim noi înşine, să ne întoarcem cu faţa spre natură, lăsând brazii acolo unde i-a pus Dumnezeu.

Bucuria noastră va fi astfel înzecită. Oricum, bradul meu de Crăciun va creşte liniştit la munte, fără să fie tăiat. Astfel, când îmi va fi dor de el, voi merge să-l văd şi sunt convinsă că îmi va fi recunoscător. Nu vreau brad de Crăciun!"

„... în casa lor se află un mort: bradul de Crăciun”. Dar mielul, de Paşti? Dar porcul? Ce ciudat e creştinul, să-şi ţină sărbătoarea cu mortul în casă. Să se înfrupte din


177

carnea mortului şi să grohăie. Să inspire mireasma unui brad, zbătându-se în agonie.

Indecenţa Vaticanului, de a cere unei ţări un brad şi de a expune apoi mortul! Expunerea unei fiinţe ucise într-un oraş! – tipic omenesc: agonia să-ţi aducă bucurie. În fiecare an, îl privesc în oraşul meu doar spre a-i cere iertare. Fracţiunea aceea de secundă mi se întipăreşte perfect, în restul anului. Şi tot atunci încerc aceeaşi senzaţie – că am fost dezbrăcat, într-o mare piaţă, înălţat pe un podium, legat fedeleş şi expus privirilor mulţimii. În timp ce agonizez, numai bradul îmi sare în ajutor.

Dintr-o hienă, niciodată nu poate ieşi un poet adevărat, nici un preot cu vocaţie. Transcendenţa, la care aceştia ar râvni, pute.

Prostul îşi umple ziua tot aşa cum îşi umple stomacul. Dacă-şi mai pune şi cravată la gât, se poate vorbi despre un prost cu stil. Se adevereşte, astfel, că există un stil în politică.

Un animal năpârlit, un copac cu frunzele picate – par normali. În schimb, omul aflat în depresie vestimentară... Negrul călugărului... Uniforma miliţianului... Nu-i ia mult timp cadavrului să pută; însă de cât timp ar avea nevoie un tiran deposedat de putere, spre a mai arăta cât de cât a simplu om, să-şi redescopere vechea nulitate? În cazul în care i s-ar mai da...

Se compară hamurile grosolane puse pe biata mârţoagă, cu acelea fine ce rod pielea cu atâta dibăcie şi-ţi alintă trupul cu şarmul cămăşii de forţă – puse de societate pe om? Guvernul, meşterind o zăbală rezistentă... Statul, îngrijind cu dragoste o nouă cultură de

Savian Mur

178

paraziţi... Politicianul aflat la putere, zâmbind cu gingăşie...

Omul, şobolanul cunoaşterii! Simţindu-i agitaţia pestilenţială, Dumnezeu l-a momit cu Paradisul, însă cine să aprecieze aceasta, obsedata de Eva? Adam, căruia nu-i lipsea o coastă, ci o doagă? Cui să le pese de Înţelept, unor frustraţi? Lumea îşi vedea de treabă pe acolo, pe cărările Paradisului, nu cârtea. Se găsiseră ei, doi râmători apucaţi, să scurme. De ce nu şi-o fi luat Dumnezeu măsuri, după dislocarea acelei coaste? Nu se găsea, pe acolo, un ţarc securizat? Vrând să fie mai cu moţ, omul s-a compromis. El este singura vieţuitoare compromisă. Ca dovadă, ce rost ar mai fi avut oribila creare de zei, la care s-a dedat? Dacă omul l-a creat pe Dumnezeu, atunci de bună seamă că sfântul, profetul, misticul, îngerul, arhanghelul nu sunt altceva decât salahori ai cerului.

O ideologie, ce promite marea cu sarea, cu verbul pus la viitor, o religie, în care profetul abuzează de acelaşi viitor: impostură în expansiune. Asemenea proze pot fi date ca temă la gramatică, în ciclul gimnazial. Înainte de a se etala, un profet ar trebui să obţină avizul psihiatrului.

Se apropie sfârşitul anului. Mi se vor tăia şi acum picioarele, cu acelaşi topor cu care se taie brazii. Voi fi împodobit cu globuri, cu beteală. În jur, râsete sătule, în timp ce eu mă usuc în chinuri. Apoi, tăcere cumplită, după care voi fi aruncat la gunoi. Poate că meritam să mi se mulţumească – pentru colaborare.


179

41 Un ziar american a scris despre experienţa unui

canadian, care a pus nişte întrebări simple unor americani, în legătură cu Canada: „Scuzaţi-mă, doamnă, aveţi un minut pentru un post canadian de televiziune?” „A, aveţi televiziune în Canada?” – a fost răspunsul în multe cazuri. „În Canada se face foarte multă vâlvă pe tema alipirii Canadei la America de Nord. Ce părere aveţi, ar trebui să se unească?” Un student la politologie a răspuns că nu este foarte sigur. Se ştie că urşii polari nu trăiesc decât la 2400 km nord de Toronto. A urmat o altă întrebare capcană, dacă ar trebui interzisă uciderea urşilor polari în Toronto. Răspunsul a fost: „Bineînţeles!” Canadianul vorbeşte apoi unor trecători despre cele mai recente realizări ale Canadei. „Felicitări, Canada, pentru legalizarea insulinei!” – spune o femeie din New York. „Felicitări, Canada, pentru deschiderea unui McDonald’s!” „Felicitări, Canada, pentru asfaltarea a 800 de mile de şosea!” La un colţ de stradă din Manhattan trecătorii sunt întrebaţi: „Credeţi că SUA ar trebui

Savian Mur

180

să bombardeze Bouchard?” „Cu siguranţă!” Lucien Bouchard a fost liderul mişcării pentru independenţa Quebecului. La Universitatea Harvard, subtilul realizator al popularei emisiuni, bazate pe aceste întrebări şi răspunsuri, organizează un protest studenţesc împotriva uciderii focilor din Saskatchewan, o provincie aflată în interiorul continentului, în care nu trăieşte nicio focă.

Nu cumva, aici, nu e vorba nici de ignoranţă, nici de prostie, nici de sfidare, ci de un cras nesimţ, generat de to make money – să faci bani, cât mai mulţi bani, această deviză stupidă a americanului, care l-a dus pe cele mai înalte culmi ale ridicolului? De unde vine, din ce obscuritate a Istoriei, acel incredibil răspuns, acel ruşinos, iresponsabil răspuns la întrebarea: „Credeţi că SUA ar trebui să bombardeze Bouchard?” Bouchard... Bagdad... Belgrad... (Bucureşti, cândva...) De ce oare canadianul a ales un cuvânt care începe cu „B”? ...Nu, americanul nu este un „democrat”, i s-a inoculat perfidul clişeu că duşmanul ar fi undeva, în exterior, ameninţându-l grav, că din raţiuni... decizia nu putea fi decât aceasta... I s-a băgat cinic pe gât aşa-zisa, mult trâmbiţata „democraţie”, el chiar crede că SUA o apără cu orice preţ, că din necesitate joacă rolul de jandarm internaţional... Cinismul ieftin, condimentat cu neghiobie – al americanului de rând – în a da un răspuns la o întrebare simplă, în aparenţă nevinovat, are un substrat mai adânc: el a fost preparat îndelung, cu minuţiozitate, în laboratorul omului politic, al celui de presă, al celui care este responsabil cu luarea deciziei până la cel mai înalt nivel. CIA... Aici se prepară supa, cu grijă naţională... To make money – fără să-ţi fie pic de jenă, ori de ruşine, să ucizi... Să faci bani spurcaţi, momind inteligenţa străină,


181

invocând stupidele „drepturi ale omului”... Această politică, de o brutală demagogie, va aduce roadele meritate – într-o bună zi. Tu să dai, tu să loveşti, să iei subtil prada, şi apoi să te mai deghizezi şi în apărător, îmbrăcat în jandarm.

De ce oare francezul citeşte un nume străin după regula franceză? Aşa a fost învăţat. Aşa a fost luată decizia. Da, este vorba de aceeaşi odioasă mentalitate, cea de stăpân – de fapt, colonist; strâmbarea din nas la ce nu e francez, umilirea a ce nu e francez, batjocorirea... A învingătorului cu orice preţ, scuipând estetic pe propria-i conştiinţă – doar alde SUA, alde Rusia, alte Franţa fac Istoria. Altul? S-o îndure! I-a păsat Franţei de România, în anii comunismului? Pluie, pluie, va en Roumanie... De tezaurul furat de Rusia, pentru care garantase României?

Decât american stupid, ori francez superîngâmfat, mai bine român informat – dar, mai ales, curat, neumilit. În rest, ce-o da Dumnezeu...

A sosit ora închiderii, într-adevăr, în grădina Occidentului, domnule occidental, pregăteşte-te. Se va găsi mereu o cameră de filmat, va fi tot mai greu de găsit o ascunzătoare – ca înainte, masacrul se dă, azi, în direct. Progresul tehnologic are şi părţi bune. Greu, tot mai greu de ascuns ticăloşia. Jurnalul de ştiri abia aşteaptă, vocea este de bună calitate. Oare nu trebuie lăsat şi copilul altuia să se bucure? De ce să-i fie luată mâncarea de la gură, printr-o simplă tastare? Nu-i mai faceţi părinţii alcoolici, puturoşi, răi, hoţi – oare de ce bea un om? Şi altul doreşte să muncească – însă unde, din moment ce i s-a şterpelit locul de muncă? ...Iar şobolanii pripăşiţi într-o bancă, oare cât să mai roadă? Demonilor!

Savian Mur

182

42 Mi se crapă de ziuă ca de-o groapă, suficient de

primitoare. Iarnă stearpă, în parcul ca şi gol. Într-un târziu, pe o

bancă lăturalnică, un bătrânel rarefiat. Senzaţie că, imediat ce-am trecut de el, iarba uscată a devenit verzuie.

Un copac, ramolit de bătrâneţe, tot mai dă umbră; un boşorog – duhoare. Fă însă ăstuia un vânt... Cât timp omul nu va respecta bătrâneţea unei vieţuitoare, fie aceasta un arici, n-ar trebui să se considere ieşit definitiv din grotă. Ce vină au o vacă, ajunsă la bătrâneţe, un cal, o oaie? Nu au slujit înfometatului destul? Şi cum le mulţumeşte pentru aceasta lacoma fiară?

Să spui că eşti un milos, lăcrimând de suferinţa ce a dat peste tine, dar să nu faci nici cel mai mic gest de ajutorare, iată o superbă combinaţie de cinism, egoism şi ipocrizie. Plânge undeva un pisoi de foame, e părăsit, speriat, i-e frig şi noaptea cade, iar dumneata, milosul, stai la căldură, adulmecând mirosul de prăjeală ce vine dinspre bucătărie,


183

crăpând de milă... Să ieşi afară cu puţin lapte cald? Să-i cauţi un adăpost? Negăsind, să-l iei la tine, măcar în noaptea aceea? Păi cum să faci aşa ceva, să râdă vecinii de tine? Oare nu faci îndeajuns, crăpând de milă? Mai bine să nu cunoşti acest sentiment disconfortabil, uite ce veni pe capul tău, săracul! Unei astfel de dihănii – cum de-l mai ia somnul, cum de-i mai tihneşte patul cald, când de afară se aud disperatele strigăte? – merită să i se răspundă cu aceeaşi monedă: atunci când va avea nevoie de ajutor, comunică-i, cu o voce duioasă, că ţi-e tare milă de el. Dar de ce să te compromiţi? Ajută-l, s-ar putea, astfel, să priceapă ce e cu mila.

Un spirit neîncovoiat de milă are nobleţea animalului de pradă. Când sosea ziua în care un biet bătrân nu mai putea vâna, familia lui de irochezi îi cerea să ia o decizie: ori să fie lăsat să moară de foame într-un loc pustiu, ori să-i fie zdrobit capul pe loc. ...O demonstraţie nuanţată a cruzimii acestui animal de pradă, omul.

Doar în exteriorul unei aşezări mă mai pot conştientiza. Spaţiul dintre două localităţi – ce încântare. Desăvârşirea interioară întru linişte şi nu haosul exterior – iată care ar trebui să fie ambiţia unui om: iscusinţa de-a te împăca cu tine. Hăruită fiinţa ce-şi ajunge sieşi şi prietenilor săi: un animal, un deal, un copac, o carte, o pasăre, o râpă în cer.

Ce poate ieşi bun din exhibarea minţii? Tot acest gunoi a fost primit cu braţele deschise şi de ştiinţă, şi de religie. Prostituţia minţii este mult mai vulgară şi periculoasă decât cea carnală. Ultima târfă poate fi dată ca exemplu de moralitate unuia ce şi-a legat numele de o

Savian Mur

184

armă. O minte aşezată nu s-ar fi compromis nici cu raţionamentul, nici cu nulitatea cerului.

Omul, arhitect al propriului său infern; creativitatea sa – halucinantă. Oare nu deţine o minte? Animalul? Un realizat. Un bărbat adevărat n-are ce cuceri: nici pământuri, nici preşedinţii, nici femei, nici lauri ştiinţifici. Un bărbat adevărat e blând şi ajută. Alină Suferinţa, chiar dacă nu e Isus. Aceasta e cea mai înaltă formă a dragostei umane. Îmbrăcămintea favorită a îngerului este halatul medical.

Aerele unui profesor universitar, privirea aceea cu care te fixează – ca pe o insectă de bucătărie. Bietul student... Ai zice că însuşi Dumnezeu îi e un umil asistent. Doar cu o sapă la spinare ar mai părea credibil, or scoţând băligarul dintr-un grajd.

Nu s-ar putea spune că animalul uman, tânăr, n-ar avea o frumuseţe aparte. Păcat, însă, că e şi locuit.

Să descoperi atâtea în ştiinţă – în matematică, bunăoară –, să violezi raftul bibliotecii, murdărindu-l cu sângele gândirii, pentru un rezultat final cunoscut dinainte: propriul dumitale deces. (Savantul, compromitere pozitivă?)

Un suflet minat: ca o foarfecă, mintea. Cărei lumi aparţin? Despre acel animal, despre acea plantă care au murit

de moarte bună, naturală, cheltuindu-şi lin ultimele resturi de bătrâneţe, deci nu în urma unui chin îndelungat, al unor degradări biologice umilitoare, se poate spune că nu au avut o soartă rea. Despre acel om – la fel, a avut, totuşi, un destin decent. La ce bun, atunci, să-ţi maltratezi corpul, mintea, întru adjudecarea unui „destin de excepţie” – în literatură, în filozofie, în ştiinţă şi aşa mai


185

departe? (Un astfel de excepţional destin ar trebui să se refere, poate, la acela care face un lucru real pentru om, pentru vieţuitoare, alinând Suferinţa.) Să încapi apoi pe mâna unei boli cumplite? Ce mai poţi spune – la final – despre destinul dumitale? Şi cine suferă, altul? Cine moare în locul dumitale, altul? Ţi-ai chinuit zilele, nopţile, anii, familia, pentru punerea la punct, să zicem, a unei teorii matematice. Aveai tot timpul nişte draci! Ulterior, opera dumitale a ajutat la construirea unei arme abominabile, care a fost utilizată... Ori ai descoperit un medicament, care a vindecat pe acel criminal, pe acel tiran, care au continuat să ucidă – cu o poftă regăsită, fără cea mai mică remuşcare. Evident, aici n-ai nicio vină, cel care descoperă un medicament e un înger – oare n-ar trebui căutaţi îngerii într-un laborator? L-ai operat pe acel demon – care, odată dat jos de pe masă a continuat să masacreze animale, să dea jos păduri, având noaptea un somn excelent. Însă cine nu poate afirma că un medic adevărat nu e un înger în halat alb?

Misiunea omului e să ajute, să aline, nicidecum să se prostitueze acumulând putere, bogăţii, titluri, morbidă faimă ori siluindu-şi neuronul pe o operă megalomanică, destinată, în ultimă instanţă, colectării prafului... Decât să umpli un raft de bibliotecă, du-te şi dă să mănânce unui câine, zăcând lovit şi mort de foame în cine ştie ce pustietate. Adu apă unui bătrân.

Savian Mur

186

43 O doamnă din Occident se luptă cu autorităţile pentru

propriul ei drept la moarte. Şi-ar face ea însăşi acea injecţie letală, însă nu poate, nemaiputându-se ajuta în vreun fel, corpul nemaiascultând-o, o infimă ameliorare fiind cu totul şi cu totul exclusă, sinuciderea apărând, în acest caz, nu ca o omenească soluţie, ci ca o victorie. Cazul a fost mediatizat, soţul ei ar fi de acord să-i facă injecţia letală, biata soţie se roagă de surdele autorităţi să fie lăsat, fără a fi condamnat. Neexistând o lege, care să permită aşa ceva...

Dacă este normal ca o persoană, ca o vieţuitoare să aibă dreptul să trăiască, tot atât de normal este să aibă dreptul la moarte, să pună capăt unei existenţe nu atât umilitoare, cât insuportabile: ajunsă în starea de legumă, unica salvare vine de la o moarte cât mai grabnică. Somnul cel etern, singura alinare a nenorocitei făpturi – dacă se poate numi aşa un somn al cărui început coincide cu sfârşitul –, uriaşă realizare!


187

Biserica se opune vehement utilizării injecţiei letale în acel caz diagnosticat ca lipsit de orice speranţă, verdictul comisiei medicale fiind în afara dubiului, agitându-se, ţipând ca din gură de şarpe când este invitată să-şi spună părerea. Dacă l-ar iubi cu adevărat pe om, dacă menirea sa reală ar fi ajutorarea acestuia, rezolvarea unui caz disperat, atunci ar trebui să facă ceva util, să intervină prompt; de ce să se pună însă rău cu Dumnezeu? Numai că acest Dumnezeu al său, scorţos, dacă ar fi cu adevărat un Dumnezeu al Milei, ar povăţui-o ce decizie să ia. Căci, după ce a greşit grosolan la partea de manoperă, în urma căreia a apărut acel buimac de Adam, dubiosul Meşter ar fi putut să se reabiliteze, măcar în ceasul al doisprezecelea, punând capăt unui chin de care omul nu poate fi făcut răspunzător. Şi de ce capii Bisericii să aibă insomnie, de ce să nu doarmă popa liniştit, când pot pasa fără pic de efort cazul direct în primitoarele braţe ale lui Dumnezeu? Oare nu ştie El, Domnul, ce să facă? Şi cum să-şi permită un neisprăvit de om să-i pună o aşa întrebare insultătoare Domnului, în mila şi bunătatea sa eterne? Mai este loc de discutat aici, de influenţat, de revizuit? Pentru ce, pumnule de ţărână, să-ţi iei zilele şi să ajungi în iad? Mai suportă, nu te grăbi, bun este Dumnezeu! Injecţia letală... Unde s-a mai pomenit una ca asta? Pe ce lume suntem? Raiul îi zâmbeşte şi dumnealui...

Aceeaşi excepţională spălare pe mâini apare şi dinspre partea legiuitorului, un alt fariseu. Un animal irecuperabil are dreptul la injecţia letală, la suprimarea insuportabilelor dureri – iată un lucru ce aduce demnitate fiinţei umane! Se sinchiseşte Biserica de utilizarea

Savian Mur

188

injecţiei letale, când nu este vorba de om? Dacă şi omul, şi animalul sunt făpturi ale lui Dumnezeu, atunci... Nu, niciodată Bisericii nu i-a păsat de animal, de copac, dimpotrivă... Spre ruşinea sa, Biblia nu se coboară până la acest nivel – doar omul, omul, omul... Spurcatul de animal nu merită nimic... Acel şarpe... Eva...

Dreptul la propria lui moarte a celui irecuperabil trebuie legiferat cât mai curând, macabra umilinţă la care este supus – stopată. Biserica să iasă urgent din josnica amorţeală – incredibila-i făţărnicie, greţoasa-i îmbuibare! –, şi să facă odată ceva pentru omul chinuit îngrozitor, încetând cu persiflarea bietului morman de carne şi întorcând faţa către realitatea imediată, dând la o parte acel văl perfid, de pe ochi. S-a dus vremea politicii struţului... Aşa cum un copil este adus pe lume, cu japca, deşi genitorii au simţit pe propria lor piele binefacerile unei existenţe de om – însă de ce să fie luaţi la ochi, cui să lase agoniseala, cine să le dea o cană cu apă –, ei bine, fostul copil, devenit acum adult, are tot dreptul să-şi pună capăt zilelor, nemaisuportând mizeria biologică în care a ajuns, exact în momentul în care doreşte: dacă înainte de venirea pe lume nu se putea apăra, nu putea spune un vehement „nu”, din motive obiective, acum cu ce drept se mai amestecă altul în nenorocirea sa?

Iată, se dovedeşte că însăşi moartea are certe virtuţi, de ce să-l tot îngrozească pe om? Cât s-a mai sforţat creştinismul să pună în operă hidoşenia morţii, forma fizică a acesteia, abjectul spectacol al cadavrului, acele organizate profanări ale intimităţii mortului! Expunerea funebră a acestuia, timp de câteva zile, obţinând un succes sinistru... Da, mortul are dreptul la propria-i


189

intimitate, măcar din simplul motiv că nu şi-o mai poate apăra. Această mizerabilă abuzare trebuie interzisă, circul oferit de un preot isteric – anihilat. Respectivul reprezentant al Bisericii să depună, în loc, o muncă utilă pentru societate, cum ar fi cultivarea unui teren al Bisericii, din care să se hrănească cei ajunşi în depresie fizică, nicidecum alţii – o cazma este mult mai instructivă, mai sănătoasă decât inhalarea damfurilor unui hoit în formare... Religia islamică dă dovadă de mult bun-simţ, mortul fiind îngropat la câteva ore... Să faci toaleta mortului – se poate închipui ceva mai respingător? Ţeapăna umilinţă la care este supus acesta...

(La câteva zile, după ce am scris aceste rânduri, am fost profund mişcat la aflarea veştii că Olanda a legalizat eutanasierea.)

Savian Mur

190

44 Ianuarie. Zăpadă leucemică. A fost odată eu... Nu

există zi, nu există noapte, doar un fir în alb şi negru, când mai lung, când mai scurt, pe care se târăşte o gânganie, indecent. Obosit de a fi fost născut, istovit de a fi vieţuit, lipsit de vlagă pentru a muri: tolănit pe veci la umbra fiinţei mele. Strivit între două tipuri de existenţă: cea propriu-zisă, impusă de societate, şi cea subterană, generată de moştenirea genetică... Vrând să lichidezi, exasperat, pe una din ele, deja ai intrat în ghearele celeilalte. De aceea, evadarea în creaţia artistică, în Dumnezeu sau stricăciune are loc de la sine. Un privilegiat, plictisitul are o altă cale...

Să te ocupi tu de Dumnezeu sau Dumnezeu de tine? Evident, Dumnezeu de tine. Atunci de ce teologul procedeză exact pe dos? Avantajul reţetei farmaceutice faţă de reţeta de mântuire, emisă de un preot cu voce grasă şi ochii larg deschişi către cer, e că efectul său apare la puţină vreme. Seriozitatea pilulei! Când te doare


191

un organ, ce apetit să mai ai pentru artă, pentru filozofie? Aerul de uşoară frivolitate, în care se mişcă acestea, este cât se poate de real. Nu acelaşi lucru se poate spune despre religie – care, grijulie, pare dispusă a-ţi veni în ajutor. Din păcate, mijloacele sale sunt deosebit de rudimentare.

Existenţa mai poate însemna ceva numai dincolo de situaţiile în care i-ai experimentat luxurianta hidoşenie. Şi tot din acel moment, recursul la Dumnezeu, la ajutorul divin, la rugăciunea asiduă capătă o vulgaritate distinsă. Părinţii Deşertului nu au niciun gust în mijlocul iernii. Doar un iulie bolnav te mai poate apropia de ei. Căldura abjectă, o potecă directă către Dumnezeu...

Momentele acelea, când doar ascultarea unui marş funebru m-ar mai fi putut revitaliza. Să colinzi oraşul, în speranţa trecerii unui convoi mortuar... Nu cunosc o altă fiinţă, în afara omului, atât de predispusă ratării. E drept, are calităţi cu carul. ...E o aşa platitudine în jur, de-mi pare că aud cum se izbesc de aer moleculele prostiei.

Cioran: „Mai bine animal decât om, insectă decât animal, plantă decât insectă, şi aşa mai departe. Salvarea? Tot ce micşorează influenţa conştiinţei şi-i compromite supremaţia.” De citit aceste cuvinte unei tinere femei, care tocmai s-a decis să puiască.

Asfinţit de soare. Îngeri scopiţi ies la promenadă, pe cer. Mila faţă de vieţuitoarea aflată în pericol, aşadar faţă de vieţuitoare, îmi este dusă pe targă, la spital, o dată la câteva zile; iarna, în fiecare zi, iar când gerul este demenţial mă simt ca şi cum aş fi pe masa de operaţie. Să suferi? O, nu. Suferi, n-ai de ales.

Savian Mur

192

Ecuatorialele ţinuturi ale ignoranţei: ce junglă odioasă prosperă sub zâmbetul său umed. Un text, care nu-mi stârneşte de la prima lectură pasiunea şi asceza, înflăcărarea şi renunţarea – este deja ratat. Un text al cărui stil să dea suferinţei un sunet minunat, făcând să vibreze culorile admiraţiei...

Azi, n-am scris nimic. N-a ieşit nimic–coala albă. Cel puţin până acum, căci, iată, coala nu mai e albă... Lichelismul minţii mă umple, iarăşi, de oroare.

Frenezia cu care omul ucide, lejeritatea, bestialitatea abatorului, demenţa cuţitului înaintea unei sărbători religioase – Paşti, Crăciun –, fac insignifiantă facultatea lui de a se omorî. Tânguirile unui Pliniu, că aceasta ar fi „cea mai mare din binefacerile hărăzite omului”, par cel puţin suspecte. A te sinucide este un act de laşitate. Un egoism devastator întunecă mintea potenţialului sinucigaş. Cum poţi spune că nu mai ai pentru ce trăi, când atâtea victime din jurul tău au grabnică nevoie de ajutor? Ocupă-te de un câine bolnav, părăsit, cotonogit şi lasă-ţi gărgăunii la o parte. Felul în care îţi va mulţumi te va face să-l uiţi pe om, cel din cauza căruia vrei să-ţi pui capăt – de ce să dai satisfacţie unei javre? Să discuţi despre sinucidere, din punct de vedere filozofic, pare o abjecţie. Pascal nu s-a compromis cu aşa ceva. Cioran, care atât a divagat pe tema sinuciderii, observă: „Pascal n-a crezut de cuviinţă, şi-i păcat, să se oprească asupra sinuciderii. Subiectul totuşi i se potrivea. Fără îndoială, ar fi fost împotrivă, cu ce revelatoare concesii însă.”

Timpul, modelator al feţei umane. Prost arhitect, opera sa fiind un rebut. Natura a trasat sarcina acestei vietăţi, omul, să exteriorizeze cel mai elocvent, prin mimica feţei,


193

groaza. Omul e bolnav de suferinţă – dukkha – observă Buddha. (Să mai vorbeşti de un om sănătos...). Această componentă, zidită în alcătuirea lui, a numit-o Adevărul Suferinţei. „Însoţirea cu ce-i neplăcut e suferinţă, despărţirea de ce-i plăcut e suferinţă, să nu dobândeşti ceea ce doreşti e suferiţă.” Chiar şi senzaţiile plăcute sunt „suferinţă întrucât se schimbă.” Durerea (fizică) e privită ca esenţă a trupului... „Cuprins de lăcomie, arzând de ură, amăgit cu iluzii, copleşit de toate acestea, pradă obsesiei, omul alege suferinţa pentru sine, pentru celălalt, pentru amândoi, făcând astfel experienţa durerii şi a mâhnirii.” „Pe scurt, toate laturile experienţei făcute în cuget şi în trup sunt suferinţă.” Aşadar, îţi alegi suferinţa. Oare părinţii tăi, bunicii nu au ales-o? Cum ai putea să nu-i respecţi, să nu le calci pe urme? Pentru ce să calci în picioare tradiţia suferinţei? Vezi la tot pasul suferinţă şi nu-ţi pasă, nu tresari. De ce-ai face-o, de ce ţi-ai mai bate capul cu ea când ţi se spune, când îţi spui că a ştiut El, Dumnezeu, ce a lăsat pe pământ... De ce ai pune la îndoială aceasta? Uite că un Buddha nu s-a conformat, el chinuindu-se să arate că suferinţa poate fi chiar anihilată. Să ai această informaţie şi să stai cu mâinile în sân, scâncind...

Savian Mur

194

45 Nu pot asocia gerul decât cu trădarea: un bun moment

pentru Milă să-şi înceapă asediul, incendiindu-mi fiinţa; oroarea de-a mai respira, accentuându-mi-se. Apoi, umilinţa la care te supune perfidul anotimp! Biata făptură, încă o noapte... Numai bruta se poate arăta încântată de ger. Dimineţile acelea bolnave, asediate de abjecta zăpadă: cât de dus poţi fi, să mai reflectezi – fie şi un minut – la eternitate? Puii dezolării, cuibăriţi la sânul meu primitor – o, cât îmi va sta pe cap voma albă! O nouă zi – doar pentru idiot. Când toată simţirea ta a căzut prizonier, sub nemilosul asediu alb...

E degradant să pizmuieşti un alcoolic, sau un fumător înrăit: repulsie faţă de tine, scârbă de cuvânt – cum să mai scrii? Totuşi, cât material la îndemână.

„Prea puţin era să mor pentru tine, Şi cei din urmă Greci o făceau. Să trăieşti, Iubite, costă mai mult – Eu şi asta ţi-o dau –


195

Să mori, e un fleac: ai fost şi te-ai dus, Să trăieşti, presupune şi Să mori repetat – şi fără – măcar Răgazul să-l ai de-a muri.” (Emily Dickinson) Miezul iernii – lumină, din care s-a scurs tot sângele.

Binecuvântat fie transplantul de neuron! Tocit de chipul uman ca de o ideologie, înainte de a fi aruncată la gunoi; iar de al meu... Momentele acelea teribile de angoasă, prelungi, când îmi vine să urlu: Ce-mi făcuşi, Doamne, aşa vorbirăm noi? ...Zile întregi, de când târnăcopul îmi apare ca unica soluţie. Izbitura seacă, neîntreruptă – ce binecuvântare moale! Un bun moment să reflectez: doar un suflet ţinut o veşnicie la frigider, un cap mort pot saliva, ceas de ceas, la sporirea averii personale; din păcate, psihiatria încă nu a acordat atenţia cuvenită acestui mare bolnav. O privire demoniacă, o faţă devastată de anticuloare, sângele fiind mâncat de sifilisul aurului: mai poţi citi un clasament al bogaţilor-demoni în alt loc, dacă nu lângă o morgă? Poate că mortul ce va fi adus... Cum să nu-ţi doreşti ca iadul cel mai inventiv în aplicarea pedepselor s-o ia în primire imediat pe această spurcăciune? Te mai calmezi, gândindu-te că, poate, îşi va lăsa averea unor nemâncaţi.

Nu cumva omul şi-a sleit nemilos trupul, mintea, nicidecum de dragul progresului material, ori ştiinţific, de setea de civilizaţie, ci, pur şi simplu, pentru că nu putea dormi noaptea? Frica de insomnie să fie cauza agitaţiei sale scârboase – ce pare, în ochii animalului, total aberantă? ...Să fie contemplarea incompatibilă cu natura umană? Desigur că nu, Buddha e un exemplu

Savian Mur

196

convingător, Isus, la fel, cât a mai vorbit pe tema renunţării. Ce păcat că ei nu au prevăzut şi metode de interzicere a faptei! (Vrednic, demn de stimă să fi fost considerat doar cel ce stătea cât mai mult timp cu mâinile proaste! Mai putea fi el umilit?)

Niciodată nu m-am gândit serios la viitor fără să simt un puternic miros de coşciug: cât m-au mai ajutat iernile mele! Fără prieten, fără Dumnezeu, fără mine... Căci nefiind, tocmai, sunt – îmi repet, cu o bună dicţie, de mai multe ori pe zi, spre a mai drege busuiocul. ...De ce n-ar putea fi socotită şi plictiseala sacră? Un zeu al plictiselii ar putea fi inventat fără mare efort, la urma urmei câţi zei extravaganţi n-a creat omul? Numai că, sacră sau nu, plictiseala ar rămâne tot plictiseală, iar un Dumnezeu al plictiselii, împreună cu cohorta de îngeri ai plictiselii, de sfinţi ai plictiselii, probabil că ar compromite-o: cui să îi folosească acest abuz de limbaj, pus în cârca virtuoasei plictiseli? În plus, o sărbătoare a plictiselii ar semăna a farsă cuminte. Experienţa religioasă a plictiselii poate fi născută din banala contemplare a cerului sau a abisului. Locurile cu pricina se încarcă de un mister vid, iar lipsa divinităţii, în zonă, asigură pulverizarea oricărui început de umilinţă, îmbie la o moleşeală sănătoasă. La gândul că religia ar fi putut face carieră pe spinarea unor zei cocoţaţi cât mai sus, tu, plictisitul, începi să caşti – apoi, să te încrunţi.

Pe maidanul meu interior se iau zilnic la harţă un arhitect al Stuporii de a fiinţa şi un poet tuberculos al neantului, ce n-a scris nici măcar un vers. Mâhnirile albe, tânjind după miros de tămâie: De ce!, Doamne, de ce te ţii scai de mine? O să mor şi eu, pentru ce atâta deranj? Care zeu, Domnicule, s-a implicat în scandalul cărnii, în


197

cel al durerii? Acolo unde era de intervenit, de alinat, s-a făcut – ştii bine! – că plouă.

Sufletul meu, trăgând de carne ca de-o remorcă: ghii, mă, Bator... Sunt o Fefeleagă ceva mai spilcuită. Dacă existenţa mea ar fi conectată la un robinet, cum l-aş mai sigila, iarna!

Să ies în lume, să mai diminuez ostilitatea pe care o am faţă de mine? Ajunge să reactivez două-trei chipuri, pentru a nu-mi mai face iluzii. Cu toate că acest rezultat este bătut în cuie – de o povară de ani, dulceaţa amară a încercării m-a reconfortat. Atunci, oare ce-aş putea face? Puţină lectură, dintr-un maestru oriental? N-ar fi mai profitabil să îmi mângâi cotoiul pe burtă? Uite-l cum s-a întins pe covor!

...Nu te mai teme de deprimare, până la neagra depresie mai e, de ce îl mânii pe Dumnezeu? Doară aceasta face parte din specialitatea casei, nu eşti şi dumneata un om? Gustul pentru înec se cultivă... (Buna-dispoziţie continuă, veselia continuă sunt stări clare de idioţenie.) De n-ar fi somnul, oare cine să îţi premieze decepţiile – consumate în burta zilei? Dar când acesta nu mai vine... Buchetul de flori negre oferit, cu acel zâmbet cald, de această târfă robustă, ziua de mâine. Somnul, adevărul intact: fără niciun dubiu, există speranţă.

Savian Mur

198

46 Anotimpul tâmpit – iarna. Dau la o parte zăpada grea,

cu copita, şi pasc iarba caldă a disperării. Expirat: iată, în detaliu, povestea existenţei mele. Rumenit la dogoarea atâtor potrivnicii – care primăvară mi-ar mai putea colora faţa?

Pruncul este născut în durerile facerii. La fel ia fiinţă şi cunoaşterea adevărată. Cel ce n-a mângâiat un pui de infern pe creştet nu are acces la nectarul primit drept răsplată – dac-o mai apucă. Sunt aşa de ataşat de deziluziile mele! Să mai spună cineva că sunt un ciufut şi nu am prieteni.

Beţivanul are nevoie de susţinere psihologică de la sticlă, credinciosul – de la Dumnezeu, înţeleptul – de la pustietate, artistul – de la talent. Dar ce reprezintă aceasta, în comparaţie cu avizul trupului? Vitalitatea bolnavă a neamţului – nu se crede el buricul pământului? –, curvia înfloritoare a ţiganului: o autostradă şi o potecă plină de excremente, cu un punct comun, coşciugul.


199

A. Adler a vorbit despre fenomenul compensării psihice a inferiorităţii organice: un infirm rămâne marcat, din punct de vedere psihic, de inferiorităţile sale organice şi profund dominat de un sentiment excesiv de a-şi dovedi superioritatea. De particularizat acest fenomen la monstrul ce a făcut carieră în istorie, în religie, în ştiinţă. Atenţie, pe viitor, la cel ce doreşte să conducă o armată, o ţară, o coaliţie, să întemeieze o nouă religie. ... Dar infirmitatea culturală? Uneori, aceasta poate da un geniu – cazul lui Ceauşescu...

Nişte texte microscopice, care să-ţi agite eşecurile, spre a le umili: aşa e, nu dumneata eşti de vină, ci omul, bizara matrice... Să te rogi de un tribunal, să te condamne pentru culpa de a fi om – iată un act de moralitate pură. Un verb, care să facă explozie lângă cortul lui Dumnezeu!

Pe şobolan pare că-l ocoleşte depresia. În loc să-l omoare, omul ar trebui să-l privească mai atent.

Existenţa omului nu poate fi ratabilă, căci e ratată din faşă. Să crezi în foşti ori actuali „idoli” – ce Olimp de nerozie. Dar prostia aceluia ce chiar se crede un „idol”, nemaiştiind ce să facă, înainte de moarte, spre a-şi consolida poziţia, în fapt o himeră vertiginoasă – pentru veşnicie, evident –, e cu atât mai ridicolă: împăraţi demenţi, savanţi bolnavi, sfinţi dubioşi, utopişti sadici, scriitori ce şi-au înmuiat condeiul în sifilisul ideologiei, homosexuali pricepuţi, târfe nesatisfăcute... Jungla delirului! Nu calitatea mormântului face din tine cineva, nici megalomania degajată de marmură şi de epitaf, ci doi ochi umezi, care tot vin la tine...

Numai cel sănătos tun, pentru care este exclus băutul cafelei în compania unui psihiatru, să îndrăznească

Savian Mur

200

începerea unui studiu asupra firii umane! Va pricepe însă el ceva? Trebuie să trăieşti destul pentru ca adevărata ură să-ţi dea un semnal serios. Fără acumulări temeinice de umilinţe, neputrezite în mod natural, de unde să izvorască? Şi cum să te ardă altfel focul ei voluptuos, tăindu-ţi cheful de-a mai muri? Dacă priveşti un bătrân, otrăvit de nectarul urii, te minunezi de tinereţea privirii sale. Pe un astfel de vârstnic, timpul îl ascultă înmărmurit.

Primii paşi, ultimii paşi; copil, adult, bătrân – bâjbâiala se conservă.

Cioran: „Din punct de vedere filozofic, este foarte normal să găseşti că totul este inutil. De ce ai face ceva, de ce?” Faci!, n-ai încotro. Ţi-este foame, ţi-este frig, nu ai cu ce te îmbrăca, ai copii... Să trăieşti în societate ca un parazit, ori ca un cerşetor mascat, trebuie să ai multe calităţi. Pentru lene, pentru relaţii mizerabile cu apa şi săpunul, pentru nesinchisire în faţa privirilor acuzatoare, fără vocaţie ori măcar structură de ţigan primitiv, ce te faci? Să afirmi că propria ta existenţă este inutilă trebuie să-ţi dea mâna, să ajungi la un anumit nivel, să ai asigurat un trai decent. Să te menţii... De aici începe filozofia... Sub acest nivel, totul devine un calvar de lucru – lipsa hranei, lipsa locuinţei, boala şi aşa mai departe. Câine vagabond! Abia de la acest prag de jos multe lucruri, ca o salbă, par utile... O filozofie inversă îşi intră în rol. Astfel, dobândirea unui serviciu capătă o savoare exotică, primirea unei locuinţe, cu baie, echivalează cu un permis de şedere în Paradis. Da, poţi crăpa de sănătate, îţi permiţi să te plictiseşti pe săturate, dar în momentul în care te-ai îmbolnăvit şi trebuie să mergi la spital, luând la cunoştinţă, cu stupoare, că ai un organism, de care ani de


201

zile n-ai avut habar, care nu te mai slăbeşte deloc – are aşa o insistenţă, proaspătul străin! Fosta plictiseală? Un tărâm al fericirii pierdute: cum să nu faci acum ceva, de ce să nu intervii pentru tine? Ce balsam reprezintă activitatea, cum ai mai trebălui, ce bun este un târnăcop, chiar cu coada plesnită, numai să dobândeşti binecuvântarea anterioară, acea parcelă pe care creştea viguros iarba tihnei. ...Cât de utilă era aceasta – de ce nu ţi se dă un tractor şi hectare-hectare de pârloagă?

„Din punct de vedere filozofic” – o înşiruire de cuvinte lipsite de noimă. Din punct de vedere al stării tale, din acel moment, poţi hotărî pe loc ce este util şi ce este inutil: ce este util pentru tine poate fi inutil pentru altul. Ce ţi-a fost util, acum un ceas, acum un an, îţi poate deveni inutil, începând de mâine. Este foarte normal să ajungi la această constatare, că inutilul poate deveni util – şi invers: de ce nu ai face ceva, de ce, de ce ai face ceva, de ce?

Să spui, fără a fi bolnav, fără a avea probleme materiale, că existenţa ta este inutilă şi să te gândeşti la sinucidere, ca la singura soluţie, este o cruzime: iresponsabilule, te-ai gândit că un înfometat are nevoie de puţină mâncare, un bolnav – de ajutor? Da, de la tine, nu-ţi mai acoperi faţa a silă şi nu-ţi mai da ochii peste cap, vedeto. Ai vocea plăcută, de ce nu-i vorbeşti unui părăsit? Trăind, ai fi putut salva o vietate aflată în primejdie, ai fi putut ajuta un bătrân neputincios, ai fi putut apăra un copac, o pădure, un râu.

Dă jos filozofia de pe raft, prea este înfumurată şi învaţă să vezi, încearcă să cunoşti.

Savian Mur

202

47 De-aş fi putut ieşi la pensie încă din tinereţe, în urma

greilor ani de muncă prestaţi – ca simplă fiinţă. De s-ar găsi o limbă de pământ, unde să-mi naufragieze angoasele. Om... viitor... îngerii liniştii, uscându-se de sete în preajma vacarmului făcut de acest aiuritor mamifer... Ce-ţi mai rămâne, înspre bătrâneţe, dacă nu consistente exerciţii fizice: măcar să nu pierzi la un scor de maidan meciul cu moartea, să-ţi mai ameliorezi umilinţa finală. De ce doar sufletul, mintea şi spiritul să ducă povara? Spre a ieşi din toropeala fleşcăielii, carnea are nevoie de acest bici, să poată susţine revolta finală. Trupul nu admite umorul. Ce poate fi mai serios ca o durere de măsea, sau ca un orgasm? Schelălăitul, ce-l însoţeşte... Organele mele nu ştiu nimic despre mine. Şi este foarte bine... Totuşi, cu stomacul am avut mereu raporturi corecte. Burta goală, ca şi cea plină, mă deprimă deopotrivă. Nemâncat, devin atât de irascibil încât mă mir cum de nu guiţ, iar sătul – îmi vine să mă iau la grele


203

palme. E drept, o deprimare de lucru, în ambele cazuri. Pielea mea – hotarul dintre două lumi, care se ignoră obraznic. (Scoarţa copacului ar mai merge.)

În loc să-şi vadă de trupul ce-o găzduieşte – ca o mamă, de prunc –, să-l grădinărească, mintea l-a trădat isteric, înhăitându-se cu funebra dorinţă, umilindu-l din plin, cu acea bizară superioritate: Mă, bolovanule! Un deturnat, omul: delirul preotului, al profesorului, al filozofului, al inventatorului de armament, al politicianului.

Fără iniţiative: existenţa vieţuitoarei pare limpede. Ce linişte aduce porcului o troacă plină! Aflarea în treabă e specifică omului, doar el face notă discordantă, înfumurarea sa scoţând din sărite însăşi o gâză. Demonul minţii îl duce de nas ca pe-un copil. E drept că disperarea indusă de fiinţare îl transformă într-un isteric de nestăpânit: ca să uite de sine, el acţionează. Face bine, face rău? Câştigă, pierde? E moral, nu e moral? Nu-i pasă. De un singur lucru îi pasă cu adevărat: să-şi potolească febra minţii, să reducă la tăcere neobositul său duşman interior. Şi cât de uşor poate să ajungă la păcat – lucru prins din zbor de religie... Cuminte, vieţuitoarea suferă în tăcere. Pierzându-şi frunzele, copacul nu disperă.

Starea de asediu – starea naturală a omului: câtă vreme mintea îi fierbe...

Un general al morţii pândeşte trupul, garantând victoria viermilor. Însuşi cel îmbrăcat în uniformă va beneficia. Omul îşi închipuie că îşi administrează fiinţarea, însă cine are ultimul cuvânt? ...Oi fi tu prost, dar eşti prostul meu: aş putea folosi alte cuvinte, spre a-mi îmbărbăta trupul? Ce, cu mintea poţi sta la discuţii? Catastrofă! – parcă o aud, vai

Savian Mur

204

de tine... Cel mai mult se înşală un om în privinţa sa. Într-un fel, altcineva moare în locul său. Pesimist, la bătrâneţe: să nu te fi lecuit, în fond, de a spera, în ciuda clarei evidenţe, în centrul căreia tronează jovial un obiect primitor, înţelegător, aducător de linişte – pe veci, participând discret la protecţia eternităţii dumitale: coşciugul... Ţi-a lipsit curajul să faci pasul timpuriei detaşări, luându-ţi un sănătos adio de la zi, de la tine.

...Tristeţea devastatoare, înmormântând acel început de toamnă – cum de nu mi-a picat, în bucăţi, carnea de pe schelet? Am aşteptat cuminte să se ducă, deoarece invazia nu fusese anunţată de nimic; însă obscura stare s-a amplificat, ca şi când ar fi venit după secole de suspendare a bucuriei, pregătită să treacă dincolo de moarte, să-mi salute politicos scheletul... Apoi – a câta toamnă? – acelaşi sentiment, că ar trebui să cer o audienţă... De aici să fi plecat acel vis? ...Se făcea că aşteptam, aşteptam, aşteptam – la o uşă din aur masiv. Într-un târziu, fui poftit înăuntru, întrebat de o voce catifelată ce doresc. Tăcere... Sudoare grea pe frunte... Am iesit bulversat, cu buzunarele încărcate de umilinţă. Cui să-i fi explicat că eu doream să fiu primit de însuşi Dumnezeu?

Ştirea zilei, pentru propriul meu spirit: mai fiinţez. Obosit de mine – ca un cal de hamuri. ...Eu, fiinţă cu formă de om: unde greşii, Doamne? Din tălpi până în creştet, un organ al Suferinţei. De unde atunci apetitul pentru admiraţie, deopotrivă – pentru ură? Şi de unde această forţă dubioasă, cu care mi-am disciplinat eşecurile? ...Ţi-ai gestionat mulţumitor suferinţele azi? Desigur că ai avut succes. Ai mai tras una pe cocoaşă umilinţei de serviciu,


205

dumneata nu eşti un dezertor. Medalia pe care ţi-ai înmânat-o seara îţi pansează sufletul.

...Zărisem, în dimineaţa aceea, un om atât de uscat încât şi un mort nemachiat ar fi atras atenţia mai puţin. Cu fiecare pas făcut, se îndepărta de cimitirul din apropiere. Avea treabă. Brusca simpatie s-a transformat, pe loc, în oroare, una dublată: aveam şi eu treabă... Nu cumva, dărăpănătura de pe două picioare – picioare? – era un avar incurabil? Unul, ce-şi număra dumicaţii, albindu-se că, din neatenţie, a depăşit norma – cu unul? Pe cine să fi crescut carnea? Oricum, cimitirul, pe care îl lăsasem în urmă, mi-a apărut ca singurul loc motivat. ...Decenţa morţii unei plante, am mai mârâit.

A crede că omul îţi poate fi de vreun folos: naivitate supremă. Totuşi, disperarea maximă apropie. Vânzoleala, din timpul unei înmormântări... Preotul, regăsindu-şi utilitatea... Subiectul „om” – demodat: de un secol, niciun pictor mai serios nu s-a ocupat de chip. Ce să pictezi la acest isteric? (Ba da, ai putea picta – direct – isteria, adică o faţă de om.) Mila, detaşarea? Distruse de frenezia lăcomiei. Contemplaţia? Praf sub tăvălugul mândriei.

Nu-mi pot închipui viitorul altfel decât un atentat la propria-mi linişte – iată cea mai concesivă descriere, pe care i-aş putea-o face. „A-ţi hotărî viitorul” – expresie de o rafinată idioţenie, din moment ce acesta ţi-e hotărât, de vreo şapte-opt milioane de ani. Ce carieră a făcut coşciugul! ...Ci cu hrana amărăciunii, nicidecum cu pâine, mă îndestulez. Spiritul – îmbibat. Un isteric interior – câte scandaluri mi-am mai tras! Bătăile crâncene, administrate – să fi rămas un singur milimetru neînvineţit? Dacă m-aş fi reclamat, vai de capul meu. Mai era însă nevoie? Sunt

Savian Mur

206

propriul meu contravenient, până una-alta: nu am vocaţia idiotului, să cred că doar ceea ce fac eu este bine, şi nici îngâmfarea preotului, convingerea utopistului, siguranţa profetului, fermitatea sfântului, implacabilitatea lui Dumnezeu... Apoi, dacă nici eu nu mă cunosc! Pot discuta cu altcineva, mai serios? Şi cu cine să îmi pun mintea? Desigur că o simplă lectură, privind biologia maimuţei, m-ar mai calma. Oricum, atunci când doresc să-mi contemplu partea de maimuţă, deschid repede buletinul de identitate. Fotografia... Răul pare suficient de stilizat, este chiar cochet – îmi zic, după care arunc, profund îngreţoşat, micul obiect.


207

48 Secretul meu? Aceste dealuri... Sunt un bastard

metafizic. Încep să mă contemplu, într-o tăcere de granit.

Doamne, cum de m-am putut întâmpla, ce rău am făcut? De ce chiar eu? Nu trebuie să ajungi la vârsta psihică a maturităţii, pentru a-ţi da seama de lipsa de legitimitate a propriei tale existenţe. Aiuritoarea lipsă de legitimitate a Naturii – o subversiune!

Oare efuziunile tale depăşesc în intensitate acel învăţământ, făcut la fără frecvenţă? Fiinţarea: monolog searbăd, îngăimat de un actor ratat. Moartea, o ieşire din scenă – cu sala goală. Adevărata rugăciune, pe care o poţi face pentru o fiinţă, este să aibă o moarte uşoară. Ce-ţi poţi dori, mai mult, ca om? Moartea consfinţeşte evadarea omului din palatul perpetuei stări carenţiale, în care a trăit. Spiritul a privit neputincios, de pe margine, fluierând a pagubă.

Savian Mur

208

Canalizează-ţi ambiţia împotriva acesteia, acţionează ca şi cum mâine ai pierde tot! Oare nu va veni o zi, când vei pierde absolut tot?... Nu e profitabil, aşadar, să te obişnuieşti de tânăr cu ideea, s-o experimentezi? Cine ar fi smintitul, în acest caz, să se pună pe făcut avere? Cărui zgârcit îi va veni pofta să tot strângă la ciorap şi să-şi înfometeze familia? Să-ţi cheltuieşti anii pentru o idee – în ştiinţă, în religie, în politică, să te scremi să faci un milion de dolari –, ce stupiditate multidimensională! Când te-apuci de ceva, oricât de mărunt, adu-ţi aminte că, într-o bună zi, vei muri. De ce te-ai mai lega de cutare stare? Bucuriei, necazului? O puzderie de bice... Priveşte liniştit cerul: îi pasă acestuia de nori sau de lipsa lor?

Fii – doar pentru că n-ai încotro. Există o altă activitate de care s-a învrednicit Natura şi

care să meargă ca unsă, aşa cum este moartea? Eşti născut pe lume gata vătămat. O vătămare ulterioară se adaugă negreşit, pentru ca, în final, cea fundamentală să îşi frece palmele, încasându-ţi taxa pe profit...

Procrearea: cel mai odios act de sabotaj, prin care existenţa se întremează. Ignoranţa – iată legea fundamentală a proliferării. Măcar o muscă nu ştie. Necazul e de genul feminin: femela fată. Pare că femeia stearpă va avea un cuvânt de spus, în viitor. Soliditatea sistemului nervos al acesteia! Modul scârbavnic în care fac amor o căţea, o pisică. Şi ce curat este sărutul unui căţel, unui pisoi!

„Nu există pentru mine nicio perspectivă, căci nu are niciun sens ca ceva să aibă perspectivă.” Cum s-a mai jucat Cioran cu aceste vorbe, în 1978, chiar dacă anul naşterii sale a fost 1911. Tocmai, are sens ca ceva să


209

aibă perspectivă, de exemplu felul în care vei muri: anii, lunile, zilele de dinaintea morţii...Orele, minutele...O, cât a mai suferit bietul Cioran, la ce dezagregare inimaginabilă a ajuns. Ce boală aiuritoare, câtă neşansă.

Viitorul unei fiinţe umane nu ar trebui tratat sub niciun aspect cu atâta lejeritate; propriul dumitale viitor. Nu ştii ce te aşteaptă...Gradele de comparaţie, în materie de Suferinţă....În fapt, cel mai important lucru pentru o fiinţă este felul în care moare. Există un subiect mai serios, ca acesta? Dacă tot ai venit pe lume fără ştirea ta, măcar să ieşi cu o victorie, cu o împlinire. A spune că viitorul nu te mai interesează, că acesta nu îţi mai poate oferi nimic este o extravaganţă, dacă nu o imensă prostie. Cum să nu-ţi mai ofere viitorul nimic, ce, este puţin lucru o moarte uşoară, de s-ar putea în somn?

Ferice de cel ce a avut o moarte blândă, de splendida întâmplare ce a dat peste el! Să te referi la viitor, fără să pomeneşti nimic de cel mai intim subiect, propria dumitale moarte, nici măcar în treacăt, să tot pasezi problema, uneori cu talent, înseamnă să întocmeşti un reuşit tablou al naivităţii. Ultimul viitor al fiinţei, ieşirea din stupida scenă a fiinţării, iată cea mai fierbinte, cea mai actuală temă. Un profet serios ar fi trebuit să trateze despre aşa ceva şi nu să cadă în patima utopistă, ce a făcut atâta mizerabilă carieră. Făurirea unei ţări în care să curgă numai lapte şi miere... Care lapte? De unde miere? Omul, un titan... Celebritate, faimă, glorie...Cucerirea piscurilor fericirii, când fiinţarea şi ravagiile secretate cu nonşalanţă de aceasta merg mână în mână: respiri, deci îţi alimentezi dezastrul final...Te hrăneşti, dormi, spre a prinde forţe proaspete – pentru ce? Stai şi te cruceşti: cărui tembel de

Savian Mur

210

grădinar se chinuie utopistul să vândă castraveţi? Oricât de arătoşi ar fi, din ei nu poate curge, abundent, decât sucul exasperării, căci nu se poate promite nimic pe seama fiinţei, nu se poate garanta nimic – la ce să te aştepţi de la întâmplarea biochimică? (Iar omul, căptuşit cu un sistem nervos aşa de elaborat...) Măcar o moarte bună, unica victorie!

Un Dumnezeu cinstit ar trebui să ţină un ac în mână, să-l plimbe cel puţin o dată pe săptămână, ca pe un curcubeu, să-i sugereze acelui gură-cască, încrezător în dumnezeiasca-i putere, că şi pentru om, şi pentru o altă vieţuitoare se pune doar problema cârpelii, a peticirii acestui imens neajuns, fiinţarea. Să ajute fiinţa să coase cu aţa bună a resemnării, aşa cum au făcut-o Isus şi Buddha.

Început de martie. La periferie, lumină bolnavă de

plămâni. Nişte muşte, cu înfăţişare de oameni, orbecăie. Eu însumi dus, dus – îmi mai aduc aminte vag de mine. Îşi va mai reveni vreodată lumea aceasta?


211

OPINII CRITICE

Acad. Mihai Cimpoi

Savian Mur: jocul de-a fiinţa

Savian Mur (evident un pseudonim) vine tumultuos şi surprinzător în literatură (cu poezii, eseuri, romane, aforisme) după o carieră strălucită de matematician, făcută în România şi în Franţa (cu cărţi de specialitate scrise în franceză), păstrând o răceală raţionalistă şi abilitatea de a crea un univers după barbianul mod intelectual al Lirei. De fapt, noul poet-matematician deconstruieşte universul, înfăţişând în cheie ironică postmodernistă o lume pe dos, lipsită de temelii morale, împinsă în absurd şi în grotesc, îndepărtată de Dumnezeu, sărită – hamletian – din ţâţâni.

De la geneza mitologică, (citatele biblice sunt mereu invocate), ea se aşază pe o istorie a calamităţilor în genul cunoscutei lucrări a lui Mircea Horia Simionescu.

Am putea spune că evoluţia umanităţii urmăreşte un principiu inversat al raţiunii insuficiente. Comedia umană e jucată, sau mai potrivit ar fi să spunem că e dejucată, cu ajutorul procedeelor parodice şi ale împingerii calamităţilor in extremis. Se recurge, în plan generalizat, la o reductio ad absurdum, la o golire de sens, la o invazie pe toate căile a nimicului.

Un fior existenţial ardent, cu o putere destinală irezistibilă, se strecoară în însăşi raţiunea ei de a fi,

Savian Mur

212

răsturnată – am putea spune iarăşi – într-o (i)raţiune de a (nu) fi. Mai simplu zis, un anapoda devine principiul diriguitor a tot ce se întâmplă. E chiar principiul autodistrugerii.

Modul de discurs ales, regăsit deopotrivă în romane, în eseuri, în poezii, în aforisme (unele dintre acestea desfăşurate în scurte sau mai întinse naraţiuni), este repovestirea scenelor anecdotice biblice cu insinuarea subversivă, antifrastică a unor sensuri ironice sau chiar satirice şi utilizarea unor tirade retorice cu tâlc moralist. Se procedează, în fond, la o scoatere curajoasă de măşti, la o demitizare şi la o demistificare pentru a se demonstra alunecarea în derizoriu şi în nonsens.

Adam şi Eva, nuanţaţi în negativ de Cain şi Abel prin fratricidul comis, devin nişte antieroi, nişte antioameni prototipali, de la care se trag toate procesele degradării, iar pomul cunoştinţei binelui şi răului se preface în pomul cunoştinţei răului.

„Tot observând comportamentul oamenilor, pe durata a ani şi ani de zile, teribili, îngrozitori ani, găsim o remarcă a naratorului, – în ciuda puţinei armonii de la început –, ne-am dat uşor-uşor seama unde trebuia să intervenim, spre a mai stârpi din răul acela, abătut asupra pământului, asupra bietelor vieţuitoare... Înşişi oamenii începuseră să se încaiere între ei, pornind de la hrană, de la femei, de la copii, pe cale de consecinţă, au apărut primele omoruri...”

Păcatul capital, ne dă de înţeles romancierul, este ieşirea oamenilor cuminţi din cuvântul lui Dumnezeu, neapropierea de chipul, de frumuseţea Lui inegalabilă, dreaptă, alinătoare, „cea care să-şi găsească împlinirea, fericirea, de ce nu! – în ajutorarea bietei fiinţe, ajunse în dificultate: boală, ameninţare, frică, foame, frig, izolare”


213

(subliniere în text – n.n.; asemenea sublinieri cu funcţie dictată de patetismul retoric al demonstraţiei sunt foarte frecvente).

E drept că şi Ziditorul apare în ipostază de Deus absconditus, care – ca în credinţele noastre populare – a uitat de creaţia sa, nemaitrecând pe la oamenii pe care i-a plăsmuit, neverificându-i, netratându-i cu Milă. Este sentimentul clar, dominant care trebuia indus în cei doi locatari ai Paradisului nostru „care să nu se dezlipească niciodată de natura lor umană, un sentiment teribil, puternic, atât de puternic încât să-i domine tot restul zilelor, în sensul dorit de Noi, să-i facă să reacţioneze pe loc, să sară în ajutor imediat! Mila... Mila... Mila...”

Acest sentiment fără egal trebuia să se manifeste cu deosebită forţă atunci când ei au simţit că se schimbă ceva radical în fiinţa lor, în sufletul lor, cu sufletul lor: „Aceasta, Mila, asta lipsea, exapserant, lumii Noastre... Intolerabila situaţie trebuia, urgent, îndreptată. Mila, iată ce-i trebuia cât mai repede acestei mizerabile lumi, acestei pline de cruzime lumi, căci, oare, ce a însemnat lipsa ei? Unde, unde a dus lipsa ei? O groază de lucruri, greu de imaginat: teroare, violenţă crasă, vărsare bestială de sânge, durere cumplită, spaimă cumplită – momentele acelea ... în ghearele morţii”.

Romanul face, sub crusta transparentă a moralismului, o adevărată apologie a Milei, a acelui sentiment care sensibilizează omul; ea nu se învaţă ca o meserie, ci trebuie s-o ai, să o simţi („ori o simţi, ori nu...), să ai sufletul plin cu aşa ceva. Ea te face să simţi ceva cu unghiile de la picioare, face carnea să urle pe tine când vezi o nenorocire, o violenţă, să iubeşti ceva ori pe cineva – „o gârlă, o floare, un

Savian Mur

214

copac, un deal, o pasăre, un animal, ori nu, treci nepăsător... nu observi nimic....te lasă rece... nu e treaba ta ... nu te înduioşează nimic – piatră, piatră, piatră...”

Avem în persoana lui Savian Mur un moralist de speţă cioranian-nietzscheană, care meditează asupra splendorii şi mizeriei Omului, vrăjit de iluminările lăuntrice, de sângele ierbii care fraternizează cu sângele poetului şi de „pactul instantaneu” pe care-l face sufletul lui cu sufletul unui copil (Compoziţie în roz), revoltat de stăruirea constantă în isterie, în irosire, în nebunie şi ferocitate, într-un cuvânt în rele („Omul e o fiinţă pusă pe rele – calificarea sa de bază, se spune în eseul O cură de prizare a scheletului).

Eseurile, sclipind de inteligenţă şi de un spirit de observaţie tăios, necruţător (fără Milă!), se ocupă de asemenea de o infirmitate fundamentală a omului care ia formă de delir al pierzaniei (setea de afirmare, psihoza evidenţierii, schizofrenia gloriei): „Evident, precizează eseistul, se poate vorbi de o scară a delirului, a intensităţii sale. În vârf, salvatorul, alesul, mântuitorul, zeul, Dumnezeul. Apoi, marii înfierbântaţi: misticul, sfântul, profetul, predicatorul, geniul, supraomul... Mai jos, către bază, turma adulatorilor, purtători ai microbului unui delir pasiv. Ei îngurgitează fumul emis de ţigara devorată de crizat... Utopia are spaţii de depozitare cu nemiluita!”

Dacă proza lui Savian Mur înscenează un joc de-a fiinţa, pândit de toate primejdiile unui asemenea delir al pierzaniei, poemele sale se videază de orice sens fiinţial, sincronizat cu o vidare de po(i)etic, de lirism. Orice perspectivă de realizare umană se închide; omul devine o fiinţă care nu a reuşit să se valorizeze. E preceptul-cheie


215

a prozei şi eseisticii: „Cât a mai încercat el, omul, / să se valorizeze: / o puzderie de zei şi-a pus la treabă, / l-a tot fardat pe Dumnezeu, / vigilentă,/ Istoria/ îl trage tare de ureche-/ pe fond, el e rămas acelaşi / derbedeu.// Ce, ce să înveţe măria-sa,/ de la o plantă, de la un animal,/ de la însăşi o piatră – / admirabilul stat pe loc; /degeaba s-a sforţat Buddha să îi defrişeze calea, / el a rămas sclavul aceluiaşi/ funest, funest joc” (Bufonul).

Poetul îşi diriguieşte programatic discursul astfel ca să dea expresie, de fapt in expresie, unui „eu marginal” sau unui „eu minimal” (după propriile definiţii): „Teza mea fundamentală,/ vezi bine – / să mă descotorosesc/ de-o pacoste, / de mine; / luciditatea doar atâta mi-a permis: / un om minimal,/ altoit pe un cais.../ O simplă arătare, /c-un suflet albastru, / învelită într-o pătură/ de sihastru; / un muc de lumânare, /voinic,/ pâlpâindu-mă, / din mai nimic în nimic” (Altoire).

Aforismele prezintă în formă concentrată aceleaşi meditaţii asupra condiţiei umane, pândită de obstacole, de limite, de praguri greu de trecut: „Limba maternă a fiinţei este suferinţa. Omul are cel mai bogat limbaj”; „Morala este nulă în faţa durerii, ameninţării, iminentei morţi. Moralistul? Un tip bine hrănit, pentru care suferinţa apare, cel mult, ca o ipoteză”; „Trecut strălucitor, prezent strălucitor, viitor strălucitor – pentru suferinţă. Nu are oare aceasta inventivitatea apei? Fluviul, o lacrimă a lui Buddha...”; „Învaţă, învaţă, învaţă – recomandă suferinţa, cu toată modestia, făpturii”. Am ales, astfel, zicerile despre suferinţă, fiindcă-l reprezintă cel mai bine pe acest succesor al lui Nietzsche şi Cioran.

Savian Mur

216

*

* *

Ana Dobre

Demitizare şi polemică în dimensiunea pathosului

Polemica biblică este axa care străbate proza lui

Savian Mur, o polemică din care decurge un mod original de a demitiza, nu în sensul unei negări a credinţei, ci în sensul aprofundării unei atitudini interogative. Gestul său nu este un gest luciferic, al revoltei faţă de Dumnezeu, vizând răsturnarea lumii create de Acesta, ci gestul unui credincios atras de revelaţia adevărurilor esenţiale. El îşi propune în noul roman cu nume simbolic, Lut (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2016), să rescrie scenariul biblic, Geneza, să recreeze personajele primordiale – Dumnezeu, Adam, Eva din perspectiva unui narator modern, adoptând tehnica realismului psihologic. Savian Mur reia, din punct de vedere epic, teme, motive, idei tratate anterior eseistic în Statuile delirului, liric în Cu ochii sparţi, în Dimineţi înjunghiate, unghiul de percepţie şi de receptare fiind acelaşi - al unui marginal (Povestea unui marginal), acel unghi, prin care se delimitează de opinii comune, depărtându-se de centru, de tendinţa de a accepta şi de a se supune, de a îmbrăţişa idei admise ca fiind corecte într-un anume context al puterii.

Conceput ca un lung, febril monolog, romanul Lut al lui Savian Mur vorbeşte despre teme tulburătoare, teme care


217

privesc condiţia umană însăşi în diacronia şi în sincronia ei: geneză, creaţie, relaţia dintre Dumnezeu şi lume, dintre Dumnezeu şi om, condiţia omului înainte şi după păcatul originar, relaţia dintre timpul profan şi timpul biblic, sacru. Perspectiva pare unică: un Logos al Creatorului, conştientizând ratarea creaţiei, urmat de încercarea de a corecta neajunsurile.

Lumea este strâmbă pentru că a fost croită aşa, pare să fie ideea acestui narator dramatizat. În Tablouri biblice, Tudor Arghezi lansa, de asemenea, sugestia plictiselii divine, a singurătăţii, dar o trata ludic lăsând să cadă în lume ideea potrivit căreia Dumnezeu a făcut lumea, din joacă, asemenea unui părinte care face jucării pentru copiii săi. Ludicul este convertit în patetic la Savian Mur care-şi asumă ipostaza unui revoltat împotriva impasibilităţii divine, a modului precar în care a făcut lumea.

După ce a creat Edenul, Dumnezeu l-a aşezat pe om, „echivalentul unui animal de casă”, preconizat ca un „animal total inofensiv” cu o unică utilitate: „să întregească decorul”... Chiar substanţa efemeră din care l-a făcut, lutul, vorbeşte despre precaritate şi egolatrie – „...din acel lut în care Dumnezeu să-şi contemple propriul contur, atunci când se plictisea...”

Dubla perspectivă narativă îl fixează pe narator in illo tempore, timpul biblic al originilor şi într-un prezent continuu etern, ca povestitor şi comentator dramatizat, dezinhibat. Autoritatea divină nu-l intimidează: creatura se răzvrăteşte şi denunţă impasibilitatea, plictisul divin. Mitul lui Pygmalion este întors, Galateea nu se mai lasă iubită, adorată, îşi cere dreptul la independenţă şi libertate, îşi cere propria viaţă. Creaţia este imperfectă, în raport cu

Savian Mur

218

Creatorul: „Ce să fie cu animalul de lângă Mine, în care am dorit să-mi odihnesc privirea, ceva nu-i prieşte, îl sâcâie! Să-i mai dăm ceva, să-l mai înveselim? Mi-am dorit un om bun, delicat, un omuleţ, să nu-mi iasă din cuvânt, dar, mai ales, lipsit de iniţiativă”...(s.a.) Există o voluptate naratorială în această revoltă faţă de Dumnezeu, revoltă din care transpar poziţiile epocii contemporane care corespund, în accepţia lui Mircea Eliade, cu afirmarea teologiei morţii lui Dumnezeu. Registrul stilistic ales – popular, argotic, întreţine atmosfera demitizantă.

Încălcarea poruncii divine este reinterpretată în această viziune desacralizantă. În Les trois Graces, Mircea Eliade o interpreta ca pierdere a şansei la viaţa veşnică, păstrând atitudinea omului sacru care denunţă profanul. Pentru Savian Mur, încălcarea interdicţiei echivalează cu revelaţia propriului eu, a propriei fiinţe: cunoaştere prin autocunoaştere: „Erau cu adevărat oameni! Îşi dădeau seama perfect. Înţelegeau cu uşurinţă”. Este victoria iluzorie a omului asupra lui Dumnezeu... Acum începe creatura să vadă imperfecţiunile creaţiei, răul din lume care face ca cel mare şi puternic să-l mănânce/supună pe cel mic şi slab. Îşi descoperă condiţia şi o asumă: „Bine e să ştii ce e cu tine, pe lume, să înţelegi, să judeci (s.a.)”. Prin destinul său, omul completează creaţia lui Dumnezeu, desăvârşind aspiraţia spre armonie. Dar Dumnezeu îşi părăseşte creaţia, părăsind, plictisit şi obosit, lumea. Absenţa atrage după sine imperfecţiunile, dizarmoniile, violenţa, cruzimea... Omul trebuie să redescopere în ADN-ul originar mila pentru a reveni la prototip, la visul dumnezeiesc al perfecţiunii umane.


219

Discurs polemic, parabolă, satiră la adresa umanităţii îndepărtate de scopul ei iniţial, originar, lamento pe muntele insensibilităţii, Lut de Savian Mur aduce în prim-plan, mai mult decât celelalte scrieri, o filosofie de viaţă clădită pe valori uitate: cumpătare, milă, respect pentru celelalte specii, respect pentru creaţie în totalitatea ei. Stilul epic are în el febrilitatea discursului al cărui scop este crearea de convingeri, influenţând cititorul la nivelul modului de a gândi, de a se raporta la marile probleme existenţiale. Scrisul nu-i este indiferent scriitorului. El îl reînvesteşte cu funcţia originară, aceea de a crea, de a construi o lume cu tot ceea ce înseamnă ea: oameni, cuvinte, gânduri. Logosul trece înaintea acţiunii, din revelaţiile lui desprinzându-se rostul. Iar rostul omului este de a construi în Bine, Frumos şi Adevăr, crede şi afirmă Savian Mur. Doar aşa lutul se reînvesteşte, demonstrându-şi latenţele, revelându-şi sacralitatea.

* * *

Ana Dobre

Pelerinajele unui marginal –

ipostaze ale apostaziei

În Pelerinaj la sfânta A4 (Editura Bibliotheca,

Târgovişte, 2016) este a şasea carte publicată de Savian Mur, din 2014 când a debutat cu volumul Cu ochii sparţi şi romanul Povestea unui marginal. Uimitoare prolificitate!

Savian Mur

220

După cum la fel de uimitoare rămâne ambiţia de a se exprima în registre diferite – liric, epic, eseistic, în toate tratându-şi temele existenţiale: condiţia omului, raportul cu timpul, cu lumea, cu Dumnezeu, cu scopul vizibil de a le epuiza sensurile, semnificaţiile, nuanţele, de a-şi crea o hermeneutică proprie.

Ceea ce unifică toate aceste scrieri este revolta împotriva ordinii lumii, revoltă manifestată în faţa unui Dumnezeu a cărui autoritate este mereu contestată, cu perseverenţa şi consecvenţa unui Voltaire. Este atitudinea ireverenţioasă, defetistă a unui spirit negator şi negativist, care, în linia lui Emil Cioran, afirmă inconvenientele lumii, tarele ei, insuficienţele condiţiei umane croite de un Dumnezeu indiferent şi imperfect.

Subintitulat antiroman, În pelerinaj la sfânta A4 se aşază la umbra unui motto cioranian: „Ar fi trebuit să fim scutiţi de trupul pe care-l ducem cu noi. Povara eului era suficientă”, însoţindu-se şi de o precizare a scriitorului legată de turnura scrierii, mai mult în privinţa fondului decât în cea a formei pe care a ales-o, antiromanul, pentru a se exprima epic: „...Un roman în care omul să nu-şi găsească absolut niciun loc, mai poate fi bănuit de credibilitate? Cum să-i suspectezi personajele – păsări, copaci, mamifere, chiar insecte – de lipsă de autenticitate? Cât de convingător poate fi un ciripit! Un lătrat, un muget, un bâzâit...Un antiroman plin de vitamine...”

Prin unele afirmaţii, care depăşesc cadrul convenţiei literare, devenind afirmaţiile autorului, nu ale naratorului, acest antiroman se constituie mai mult ca un roman împotriva omului, a condiţiei umane, a lipsei de reacţie, de revoltă împotriva insensibilităţii, împotriva


221

lui Dumnezeu acuzat că a făcut rău şi strâmb lumea: „Omul social este, aşadar, un animal perfect, iar omul viitorului, pare-se, va face şi mai mari progrese; viitorul îi aparţine...Însă a sosit timpul să se spună simplu acest adevăr, că pe spinarea animalului îngurgitat a făcut acel salt omul de ştiinţe, de litere, de... Nu au luat parte şi aceşti slăviţi, indirect, la macabrul spectacol al uciderii? S-au opus? Au intrat aceste somităţi într-un abator, au sărit în ajutor? Au propus, măcar atât, ca uciderea să se facă sub anestezic? Nu, nu le-a păsat. Nu, nu i-a interesat. Geniile lor aveau treabă în altă parte. Cât de mult bine, câtă uşurare ar fi adus două-trei vorbe rostite de sfânta lor gură, ori scrise de geniala mână, a acestor maeştri adormiţi. Câtă suferinţă ar fi alinat!”. Savian Mur lasă pregnant impresia că nu se iubeşte pe sine, prin urmare, nu-i iubeşte nici pe semeni, iar atitudinea lui faţă de creaţie, faţă de Dumnezeu are o îndârjire obsesivă şi obsedantă sfârşind în revoltă cioraniană – un nihilism absolut care presupune o schimbare profundă a lumii şi a eului. În acest punct, revolta lui ia o altă turnură, aparenta ură se converteşte în iubire. Scriitorului îi este milă de umanitate, doreşte să o salveze prin puterea cuvântului vitriolant...

Jean Paul Sartre îşi intitula una dintre scrieri antiroman, întrucât renunţa la modurile de expunere clasice - naraţiunea asociată cu descrierea şi dialogul, optând pentru forma discursului epic în care autorul era narator şi personaj, reprezentându-se pe sine. Savian Mur adoptă formula antiromanului, simţind-o ca fiind singura în măsură să-i cuprindă, atât ca formă, cât şi ca

Savian Mur

222

fond, viziunea defetistă asupra lumii. Principala raportare rămâne şi aici, în această scriere, imperfecţiunea lumii, creată strâmb de un Dumnezeu nu numai plictisit, dar şi plin de ranchiună pentru propria creaţie, atitudine pe care o desprinde din momente biblice reinterpretate în propria grilă, predominant negatoare şi defetistă: „Ce dulce a fost Dumnezeu la început. «Iată că v-am dat orice plantă care produce sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ şi orice pom care are în el rod cu sămânţă: aceasta să fie hrana voastră». Însă omul îl decepţionează, de aceea îl pedepseşte. Dar, în loc să-l supravegheze îndeaproape, să îi mai împuţineze puterea, lăcomia, ura, vine cu o măsură incredibilă, pedepsind macabru pe altcineva, reactivând funebru violenţa în om. Numai fiere, Dumnezeu se adresează lui Noe şi fiilor acestuia: «S-apuce groaza şi frica de voi pe orice animal de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat în mâinile voastre». De unde atâta ură pe cineva, ieşit din propriile Sale mâini? Ce joc morbid a putut găzdui Vechiul Testament? Ce nemernic a putut scrie asemenea oroare? De ce nu a fost corectat, de ce nu este corectat?...Pentru ce oare un animal nu se uită la cer? Dumnezeu şi abatorul...” Polemica autorului îşi găseşte cu greu un sens, dincolo de revoltă instalându-se propriul haos. Lumea pe care ne-ar propune-o acest antiroman este la fel de confuză şi de haotică precum aceea de dinainte de creaţie...

Structurat în două părţi, În pelerinaj la sfânta A4 îşi ascociază un spaţiu sacralizat în formă, dar nu şi în conţinut, care-l integrează pe narator. În preajma unei mănăstiri, „undeva, pe o coastă de deal, nefrecventată”,


223

naratorul aude clopotele de la Mănăstirea Viforâta, nume predestinat pentru a-i sugera/conţine incertitudinile, dilemele, revoltele. Atracţia pentru un spaţiu sacru ar putea spune mai multe despre narator decât şi-ar putea imagina el însuşi. Astfel, în ciuda declaratei, cu ostentaţie şi bravură, revolte faţă de Dumnezeu, insidios, în subsidiar, condiţia umană a lui Homo religiosus îşi afirmă plenar tentaţia depăşirii limitelor prin ascensiune spirituală, prin ridicarea privirii spre cer. Verticalitatea negată se asociază orizontalităţii spaţiale, sugestia alternanţei deal-vale transferând în metaforă spaţiul epic care i se deschide.

După aceste detalii ce ţin de epic, scriitorul îşi organizează discursul ca un monolog tensionat, străbătut de permanente irevernţiozităţi faţă de sine, faţă de ordinea acceptată în mod laş de umnaitate de-a lungul existenţei sale milenare. Fără invenţie epică – întâmplări, fapte, personaje care să susţină ideile, revolta, viziunea artistică a scriitorului, antiromanul trăieşte, rezistă, supravieţuieşte doar prin febra discursivă a naratorului-personaj, „specialist în stupoare”, pentru care omul este o aglomerare hiponimică de substantive persiflante, prin care i se refuză transcendenţa: „Omul, ehei!, omul... carne... oase... piele... sânge... atroce viermuială... caznă verticală... duhoare metafizică... ţicneală amplă... isterie oceanică... etc.”

Portretizând acest om care nu-şi găseşte locul în creaţie, Savian Mur pare să se situeze polemic faţă de tipologia omului de prisos, inadecvarea acestuia raportându-se doar la lumea cea aievea, fără nicio legătură cu transcendenţa. Spiritul negativist este al unui iconoclast care nu se înfricoşează în faţa statuilor ridicate

Savian Mur

224

mai mult prin prejudecată morală decât din convingerea superiorităţii spiritului asupra materiei. Aceasta se relevă în ireverenţele până la insolenţă, uneori, faţă de Dumnezeu, coborât şi doborât din cer – „...să bat la uşa lui Dumnezeu, poate o fi acasă...”

În definiţiile repetitive, redundante date omului – „fiinţa, aiureală biochimică” etc. – revine aceeaşi revoltă surdă, obsedantă pentru creaţie, pentru imperfecţiunile ei, o revoltă a unui apostat, centrată pe tema existenţială a rostului omului în lume şi, mai ales, a relaţiei lipsite de reciprocitate, cu Dumnezeu evoluând spre o apologie a afirmării superiorităţii animalului/animalităţii asupra omului, spre o distopie, imaginile lumii, în negativele ei, dând expresie motivului lumii pe dos, o lume răsturnată, cu sistemul de valori pervertite, degradate. Exersându-şi concizia şi precizia în formularea unor idei, Savian Mur obţine o exprimare aforistică: „Trebuie să trăieşti, deşi nu se ştie de ce”, „A fiinţa înseamnă a fi hăituit”, „Fericirea e talentul uriaş, graţie căruia reuşeşti să te minţi, în legătură cu propria-ţi menire, aceea de a suferi”.

Chiar autoportretele – „Sunt un haiduc ciudat, însă harnic: jefuiesc la sânge coclaurile şi dau toată bogăţia aceasta de pradă abuzatului meu spirit” – sunt construite cu liniile dure ale ironiei şi persiflării ducând la caricatura tragică. Iar obiceiul de a da cu tifla, de a scuipa statuile, de a lua în derâdere lucrurile sfinte intră în aceeaşi imagine a ireverenţiozităţii: „...Răsăritul soarelui – un vreasc pe focul violenţei. Fiinţei i se face foame, ea trebuie să...Apusul soarelui, pocăinţă călâie”. El nu-şi asumă ireverenţa de amorul artei. Ireverenţa sa este a unui dilematic, a unui suflet apostat care şi-a pierdut


225

armonia interioară, echilibrul: „Ce făcuşi, măi Doamne, din lutul acela, cu ce tupeu mai ai Dumneata pretenţii de la om, ce tot îl zgândări? (...) Cum te privesc eu, Doamne? Greu, tot mai greu, din moment ce mi-e la fel de greu să te localizez”. Citatul din Nietzsche – „Cine sunt cei care ne înalţă? Ei sunt adevăraţii oameni, acei care şi-au depăşit animalitatea, filosofii, artiştii, sfinţii; la apariţia lor, natura, care nu sare niciodată, face singurul ei salt şi, de fapt, un salt de bucurie” – este un argument pentru a-şi susţine şi pentru a-şi face credibilă propria atitudine/concepţie.

Sentimentul copleşitor al zădărniciei şi nimicniciei („La ce bun să mă mai împrăştii, trăgând cu ochiul la ideile altuia, scotocind aiurea prin creştinism, prin budism, prin taoism sau hinduism, maltratându-mi ochii, mijlocul, somnul, când de la dealuri aflu exact ce-mi trebuie?...”), confruntarea ideilor creştine cu cele taoiste, budiste, cu şamanismul nu exclud căutarea unui adevăr care să justifice fiinţa şi existenţa ei, fiinţarea, afirmate până la orgoliul de a propune o altă religie: „Pulsez din toate celulele defiinţării – ce simplă e religia mea...”

Scrisă cu febrilitatea unui spirit dilematic, atins de efluviile defetismului, exacerbat nu de puţine ori, În pelerinaj la sfânta A4 se propune ca un antiroman ce trece în revistă, redundant, temele predilecte ale scriitorului ce tinde spre crearea unui univers propriu, contaminat de religia sa şi de o alt fel de religiozitate.

Savian Mur

226

*

* *

Ana Dobre

Două cărţi de Savian Mur

În 2014, Savian Mur a publicat la Editura Bibliotheca

din Târgovişte două cărţi, una de poezie, Cu ochii sparţi, alta de proză, Povestea unui marginal. În registre literare diferite, liric şi epic, Savian Mur meditează asupra condiţiei umane, legând-o de motive precum eşecul existenţial, marginalizare şi ratare, cu un sprijin ideatic în filosofia lui Emil Cioran, filosof din care alege citate la umbra cărora îşi plasează propriile viziuni: „Catastrofa unui om decurge din faptul că el nu poate rămâne solitar” sau „Omul în chip ideal lucid, deci în chip ideal normal, nu ar trebui să recurgă la nimic altceva în afara nimicului care este în el...”

Ratarea în existenţă a omului, marginalizarea şi, deci, eşecul existenţial sunt temele romanului Povestea unui marginal de Savian Mur, scriitorul care-şi asumă condiţia de desdichado, de marginal: „Cine se simte realizat se ţine deoparte, făcând necesare distincţii între eşec, marginalizare şi ratare”.

Perspectiva filosofică pe care o alege scriitorul pentru a-şi scrie romanul este justificată de tezele pe care-şi propune să le motiveze într-o ţesătură argumentativă pe structura demonstraţiei matematice. Cartea e concepută ca argumentare a mai multor teze: Omul nu are niciun rost, niciun scop, niciun ideal de atins, deşi el este


227

convins că ar avea; Nu sunt robul lui Dumnezeu, sunt robul fiinţării; Vina mea fundamentală este aceea de-a fi fost născut; Absolutul nu se poate compromite cu mahalaua celulei; Răul fundamental de care suferă omul este acela de a fiinţa; Întotdeauna a fost omul în declin; Omul este fiinţa cea mai bătută de crivăţul nefericirii; Ziua când nu mai aştepţi nimic, nici de la tine, nici de la altul, e un început de evoluţie, pe care le dezvoltă eseistic, luând ca reper propria biografie în tendinţa de a o transforma în poveste, de a-i da un sens.

De aceea, Povestea unui marginal este un roman atipic, un roman în care modurile de expunere tradiţionale – naraţiune, descriere, dialog – sunt înlocuite cu un amplu solilocviu din care aflăm despre raportul naratorului cu sine, cu lumea, cu Dumnezeu. Abolirea strategiilor epice care au consacrat romanul tradiţional face din această proză un antiroman. Latura eseistică prevalează asupra epicului.

În cele trei părţi (prima, o biografie având în centru evocarea bunicii, încheindu-se cu moartea acesteia; a doua şi a treia, transcriere de evenimente sufleteşti de după moartea bunicii, concentrându-se pe teza dominării fundamentale a răului în istorie), naratorul se concentrează asupra biografiei interioare cu intenţia de a o transforma în mitologie personală. E o mitologie în negativ, căci naratorul îşi ignoră rădăcinile. Singura legătură cu trecutul este Bunica, iar reperul, iarăşi, singurul, Zeul pe care l-a descoperit – Indiferentul. Profilul naratorului seamănă cu cel al lui Cănuţă, om sucit, care-şi descoperă şi investighează suceala, nepotrivirea, de la primele contacte cu lumea, un Cănuţă care-şi afirmă negativismul: „Mă trăisem atât de negativ...” Nu este un

Savian Mur

228

inadaptat de tip romantic, ci un marginal, un neaderent la ordinea prestabilită a lumii.

Viziunea predominant negativă răsfrânge şi intersectează idei filosofice din Schopenhauer, Cioran, din existenţialişti, sentimentul copleşitor fiind greaţa provocată de nenorocirea de a te fi născut.

În confesiunea de o liminară sinceritate, naratorul îşi recunoaşte singura vină, vina de a exista, de a fiinţa, ceea ce justifică refuzul, negarea lumii aşa cum s-a fixat în mentalul umanităţii, negarea lui Dumnezeu. Creată de urât, din plictiseală, mitologia se răzbună. Dacă Arghezi privea tema la modul ludic în Tablouri biblice (Versuri de abecedar), fără a refuza ipostaza paternă a lui Dumnezeu, Savian Mur admite strâmbătatea lumii prin acest joc primordial al unui Dumnezeu plictisit. Transcendenţa lui este goală, Dumnezeu nu răspunde, revelaţia nu are loc, „ugerul cerului” nu hrăneşte, ci vatămă, apropierea de Absolut nu e posibilă. Lupta sinelui cu sine culminează cu revelarea propriului eu în zeul indiferenţei, Indiferentul, mod de a sugera că fiecare om îşi construieşte mitologia. „Posed un zeu!” echivalează cu o Evrika! a revelaţiei de sine.

Revelaţia nu creează lumina, ci întunericul. Omul este o întâmplare, o „dramă chimică”, „un animal eşuat pe tărâmul propriei lucidităţi”, „un deţinut al luminii”, care identifică răul fundamental de care suferă, acela de a fiinţa: „Vina mea fundamentală este aceea de-a fi fost născut”, de rezonanţă cioraniană. Un autoportret reţine aspiraţia spre spiritualitate ca regăsire de sine prin mortificarea trupului: „Sunt ahtiat după descoperirea unui zăcământ de tăcere. Am auzul unui geolog abstract. În devastatoarele momente de megalomanie, mă plimb, cu mâinile la spate, prin imperiu.


229

Are o populaţie de un singur locuitor – eu sunt împăratul. E adevărat, şi supusul... Să mă dezbar de mine, ca de un viciu vulgar...”.

Negativismul absolut duce la defetism, prin retragerea oricărui sens al rostului omului pe pământ: „Omul nu are niciun rost, niciun scop, niciun ideal de atins, deşi el este convins că ar avea”... Viziunea este aceea a unui profan, omul care tinde, spune Mircea Eliade, să explice şi să reducă totul la logică şi determinare. Unele subcapitole sunt dezvoltări ale unor teze în cea mai curată tendinţă scientistă: „Nu sunt robul lui Dumnezeu, sunt robul fiinţării”. Pentru omul profan, omul care mărturiseşte asemenea naratorului: „Nu am instinct pentru cer”, disperarea vine din uciderea lui Dumnezeu; pentru omul sacru, care admite miracolul lumii şi al existenţei, Dumnezeu este speranţa, lumina, sensul, de unde decurg logica şi determinarea fiinţării. Prin excesul de raţiune al profanului, transcendenţa este proclamată goală, Dumnezeu acuzat că nu răspunde, iar Iisus, considerat un simplu om care a umblat pe pământ, nu pe ape...

Moartea bunicii, singurul eveniment epic, a provocat ruptura şi ireverenţa faţă de un Dumnezeu nemilos. Plânsul fiinţei apare ca o exteriorizare a neputinţei, a imposibilităţii de a se opune iraţionalei existenţe care include şi negarea ei, moartea. Odată cu dispariţia singurului reper care-l lega de lume, naratorul se întoarce către sine într-un monolog introspectiv cu sine asemenea lui Socrate cu Daimonul său. Zeul său este Indiferentul, iar atitudinea la care tinde, indiferenţa. În demonstraţie, scriitorul aduce idei creştine, de care se delimitează permanent, budiste, taoiste. El vorbeşte despre vină şi damnare, despre ispăşire. Verbului a ispăşi i se dă un sens reflexiv, de întoarcere spre eu: „Nu

Savian Mur

230

ispăşesc nimic. Mă ispăşesc pe mine...”, spiritul e încărcat de povara revoltei.

Chiar dacă nu poţi fi de acord cu multe dintre ideile sale, rămâne, totuşi, pasiunea, o anume vehemenţă a demonstraţiei care transformă tezismul în epic. Savian Mur crede în ceea ce scrie, împărtăşindu-le nu pentru a face prozeliţi, ci pentru a le risipi în lume cu generozitatea plantei care-şi oferă parfumurile, îmbogăţind necunoscutele lumii cu un posibil sens.

* * *

Ana Dobre

Metaforele delirului

După un volum de poezii, Cu ochii sparţi, şi un roman, Povestea unui marginal, Savian Mur îşi incită cititorul cu un volum de eseuri, Statuile delirului (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2015). Încercând uşa unor compartimente diferite ale literarităţii, el pare a aspira spre condiţia scriitorului total, supunându-şi inspiraţia diverselor rigori ale stilului, pentru a-şi exersa stilul personal. Este aceasta, indirect, o modalitate de a căuta formula ideală de se exprima artistic, de a scotoci în virtualităţile cuvântului acele inefabile capabile să-l/să-i cuprindă întreaga nevoie de confesiune.

Reflectând asupra unor teme majore, provocatoare pentru spirit – condiţia omului, păcatul originar, relaţia cu


231

Dumnezeu, ororile istoriei, tirania şi tiranii, Savian Mur se defineşte ca un spirit interogativ, iconoclast şi, mai ales, refractar în faţa dogmelor, a adevărurilor prefabricate, dând unui cuvânt, delir, puterea de concept. Istoria umanităţii este traversată, în viziunea sa, de un delir al răului, al urii, avându-şi punctul originar în „pomul cunoaşterii delirului” care a dus la păcatul încălcării cuvântului lui Dumnezeu.

Ca laitmotiv al cărţii, delirul indică frenezia trăirii răului, inventariază mecanismele lui, îi relevă ferocitatea şi atrage atenţia asupra răspândirii lui în lume sub chipul şi în persoana unor sceleraţi ca Nero, Commodus, fiul stoicului împărat Marc Aureliu, Traian, Torquemada, Nietzsche, Hitler, Stalin. Conform tezei schopenhaueriene, răul a supravieţuit în lume supunând binele, iar acest lucru este ideea ordonatoare a eseurilor lui Savian Mur. Construindu-şi discursul pe ideea că fără apariţia omului, Natura nu şi-ar fi putut satisface setea de a delira, eseistul înregistrează, într-o grupare hiponimică, uimind prin cumulare şi forţă de sugestie, capacitatea cuvintelor de a răsfrânge sensuri multiple pentru a sugera întreaga gamă de sensuri a conceptului. Răul a supravieţuit pentru că omul nu a reuşit să-i contrapună o alternativă viabilă. Corectă pe fond, ideea păcătuieşte prin ignorarea unor idealişti, precum Mahatma Gandhi, care în idealismul lor, şi-au dovedit puterea de a se opune şi de a însufleţi masele în această luptă căreia dându-i o viziune filosofică i-au dat şi puterea de a supravieţui şi de a fi urmată pretutindeni în lume. Este o alternativă la rău, este opoziţia faţă de dictatură şi tiranie.

Moralist fără a moraliza în exces, totuşi, Savian Mur se fixează pe poziţia unui gânditor în război cu lumea pe

Savian Mur

232

care vrea să o ia de pe drumul ei greşit arătându-i principii ideale şi idealiste, valori care, supravieţuind peste timp, nu şi-au pierdut eficienţa. Eroarea nu stă în principiile asumate, ci, în atitudine. Încrâncenarea, uneori intoleranţa („Cel ce manifestă dispreţ pentru fiinţă şi consideraţie doar pentru om nu a înţeles nimic. Este fie un profitor abject, fie un intoxicat cu pălăvrăgeală creştină”...), radicalismul excesiv şi lipsa de empatie pentru credinţele, ideile unora şi ale altora, uşorul defetism impietează asupra atmosferei generale a discursului eseistic ducându-l în marginile pamfletului. Eseistul trebuie să fie subiectiv fără a fi personal în opţiunile sale literare, disociind permanent eul biologic de eul creator. O perspectivă obiectivă, o reţinere a fluxului imprecaţiilor, o atitudine echilibrată, mai îngăduitoare ar fi fost, credem, mai potrivite posturii de gânditor al cetăţii. Sentimentul că eşti permanent certat, fie şi în numele unor mari adevăruri/valori, dăunează calităţii receptării. Altfel, pasiunea cuvântării în numele acestor valori nu poate să nu impresioneze, dar măsura, echilibrul, armonia, calităţile stilului antic, n-ar trebui să lipsească dintr-un discurs patetic, trăit până la consecinţa ultimului sens al ideii. Dincolo de excesul de atitudine imputabil, se simte credinţa ardentă în idee, în capacitatea cuvântului de a schimba o lume bănuită de toate relele.

Uneori, eseul curge lin spre poezie: „Priveşte un copac. Spre deosebire de el te poţi mişca. Pare că libertatea, roi de fluturi, se destrăbălează la picioarele tale. Însă toate deplasările, urcuşurile şi coborâşurile sufletului tău dau, la sfârşitul zilei, un rezultat nul, ca într-o sumă algebrică”. Mişcarea ideilor este dată de observarea atentă a lumii, de


233

receptarea înfiorată a manifestrăilor ei pentru a surprinde ideea ordonatoare a universului, pentru a înţelege modul logic şi coerent de funcţionare a lumii, a vieţii, pentru a-şi explica, pe acest fond, rostul omului în lume, rostul său ca fiinţă purtătoare a unui destin individual. Obsedat de sens, Savian Mur cade, uneori, în mrejele pesimismului, considerând nimicnicia un semn atribuit „cu hidoasă lejeritate” de către Natură fiinţei fragile în faţa timpului devastator. Tristeţea Ecleziastului răzbate, dincolo de perdeaua defetismului, în consideraţiile patetice la limita lirismului. Conştientizându-şi condiţia tragică, acceptând destinul, cu înţelepciune, nu dintr-un fatalism funciar, al naţiei, Savian Mur crede că omul care şi-a păstrat/apărat demnitatea cu încrederea aproape mistică în absolut, poate fi salvat în dimensiunea spiritualităţii. Având capacitatea de a crea, omul îşi poate transgresa şi transcende condiţia precară, transformând-o în triumf asupra timpului neiertător: „Cohorta iluziilor îl îmbracă pe cerşetor în hainele prinţului...”

Recursul la modele exemplare – Socrate, Diogene, Platon, dar şi la ipostaze ale monstruosului ca Moulay Ishmael, tată a o mie de copii, record Guiness Book, şi satrap oriental, în acelaşi timp, conduce la speculaţii pe tema faimei, a umanului şi a inumanului, a meritului şi a falsului merit. Pe această gamă, Platon este pus la punct ca uzurpator al lui Socrate, Diogene criticat în privinţa comportamentului asemănător sfântului creştin, modul său de viaţă, original, neputând accede la nivelul de model exemplar. „Supremaţia milei” menţine pe om între limitele umanului, reversul duce nu doar la degradare, ci la alienare.

Savian Mur

234

Prin Nero, Savian Mur ilustrează ideea destinului deturnat: structură de artist, el este obligat să ajungă împărat şi în focul intrigilor, artistul cedează în faţa tiranului, a monstrului. Biografia lui Nero relevă emblematic etapele unui delir, iar imaginea lui devine una dintre statuile delirului. Paradoxurile istoriei opun pe smintitul Nero, validat ca om al păcii de Istorie, lui Traian, cuceritorul Daciei, ceea ce prilejuieşte cugetări amare: „Cât de paşnică fusese Istoria cu acel sublim smintit, Nero, şi cât de haină, aducând la rampă acest militar încrâncenat (Traian, n.n.)”.

Unele idei susţinute cu vehemenţa convingerii în adevărul personal, precum cele referitoare la Traian, „oribilul călău”, au evidentă tentă polemică. Eseistul vizează obedienţa, suficienţa, supunerea intelectuală care fac posibile acceptarea falsului de dragul confortului şi al principiului de corectitudine politică. Interesantă ca posibilă interpretare, ideea nu trece de argumentaţia istorică prin excesul holisticului, interpretarea istoriei integrând faptele într-un flux al curgerii, dezinteresându-se de noncalităţile omului. Acest „golan al Istoriei”, un „violator, un tâlhar de cea mai joasă speţă”, „un demon”, a fost înregistrat de Istorie ca împărat, „delirul militar” de care-l acuză eseistul fiind doar un amănunt neesenţial. Aşa se scrie istoria.

Într-o sinteză, verbele delirului, „înarmate până-n dinţi”, apar în serie enumerativă: a dori, a năzui, a cuceri, a subjuga, a câştiga, a zdrobi, a ucide, a chinui, a performa, a teroriza, a submina, a tiraniza, a se impune, a obliga, a impresiona, a silui, a sili, a păcăli, a seduce, a îngrozi, a perverti în competiţie cu verbele antidelirului: a se abţine, a se stăpâni, a se înfrâna, a renunţa, a se opri,


235

a se domoli, a se calma, a se controla, a abandona, a ceda, a se lipsi, a refuza, a respinge, a staţiona, a zăbovi, a tergiversa, a amâna, a temporiza, a poposi, a tărăgăna.

Transferat în prezent, răul apare în imaginile delirante etalate obscen de televiziuni, exemple perfecte pentru „arta de a putrezi la domiciliu”, condamnând la inactivitate şi lipsă de reacţie: „Contagierea sufletului, spiritului, cărnii se rezumă la un simplu gest tehnic – apeşi pe o tastă. Progresul tehnologic îţi livrează veninul direct în încăpere. Depinde strict de tine ce doză poţi asimila. Oricum, alienarea are viitorul asigurat”.

„Insaţiabila dorinţă de putere” întreţine răul, creează delirul şi naşte monştrii, statui ale delirului. Purificarea este posibilă după modelul Patericului: „A venit unul din bătrâni la avva Ahila şi l-a văzut pe el scuipând sânge din gura lui şi l-a întrebat: ce este aceasta, părinte? Răspuns-a bătrânul: este cuvântul fratelui meu care m-a mâhnit şi m-a silit să nu-l vestesc lui şi m-am rugat lui Dumnezeu ca să-l ridice de la mine. Şi s-a făcut cuvântul lui ca sângele în gura mea şi l-am scuipat jos şi m-am liniştit şi mâhnirea am uitat-o”. Eliberarea de rău conduce la recuperarea umanului şi a valorilor acestuia: demnitate, respect, responsabilitate.

Statuilor delirului, autorul le creează un pandant, aleile antidelirului, scurte panseuri ca nişte poeme în proză, prin care Savian Mur se eliberează de enorma cantitate de rău pe care a identificat-o în situaţiile şi în personajele delirante ale istoriei. E un univers compensatoriu necesar spiritului saturat de pesimism, de spectacolul cinic al disoluţiei, în tendinţa de a ieşi din defetism.

Definind, după Freud, delirul ca pe o tentativă de vindecare, de reconstrucţie a lumii exterioare prin

Savian Mur

236

„restituirea libidoului la obiecte, privilegiată în paranoia şi devenită posibilă datorită mecanismului proiecţiei”, eseistul se defineşte ca un iconoclast. Dărâmarea unor statui – Traian, Platon, Nietzsche, de exemplu, se face polemic în numele unor idei şi din dorinţa de a reinterpreta istoria din perspectiva formelor răului. Miză mare pentru Savian Mur, care cere un efort argumentativ pe măsură, miză atinsă uneori, ratată alteori de excesul polemic.

Statuile delirului este o carte provocatoare pentru spirit, incitantă prin interpretările inedite, iconoclaste în care transpare pasiunea meditaţiei şi nostalgia accederii la adevărul ultim, absolut.

* * *

Barbu Cioculescu

Omul necontaminat

Profesor de matematică în civilie, romancier şi poet, în

orele de meditaţie, dl. Savian Mur pune în discuţie, în recenta sa carte „În pelerinaj la sfânta A4” (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2016) nu altceva, ci tocmai condiţia omului, pe această planetă, al cărei fundamental aspect l-a şi modificat, de altminteri, în câteva zeci de mii de ani mai mult, dacă nu esenţial, decât ar fi făcut-o, în şaizeci de milioane de ani, uriaşii dinozauri şi pterodactili, pe sol şi în aer.


237

Omul, fiinţă care poate fi privită cu admiraţie, pentru felul în care a schimbat faţa Terrei în numitul răstimp, dar şi cu sentimente contrarii, din acelaşi motiv, apare oarecum diferit, în viziunea dlui Mur: „…omul… carne… oase… piele… sânge… atroce viermuială… caznă verticală… duhoare metafizică… ţicneală amplă… isterie oceanică… generoasă lipsa de rost… un Dumnezeu, nespus de dubios… superioritate vidă… răutate morbidă… lăcomie everestiană… mândrie cu iz psihiatric… frondă insuportabilă… privire bazaltică” şi alte asemănătoare „calităţi” îi produc stări de vomă. Cui nu-i surâde această viziune, nu-i rămâne decât să renunţe mai departe la lecturare. Unde nu numai omul, ci chiar Providenţa sunt puse la îndoială, şi nu în termeni prea elevaţi ci în familiare chemări la ordine. Obişnuitele elemente de stabilitate sunt clătinate – cu furie, mai adesea, cicălitor, pe ici pe colo.

Omul terminat, al lui Papini, se redresează fulminant la ultima frază a cărţii urlându-şi vitalitatea, omul dlui Savian Mur provoacă autorului o continuă stare de stupoare. Acesta o risipeşte, paradoxal, părăsindu-se pe sine, deci azvârlind de pe umeri insuportabila condiţie de om. Soluţie greu de propus altora, chiar dacă nu cine ştie cât de mulţumiţi de propriul eu: „Mă părăsesc cu bune rezultate, de ani buni, nemaiîntrezărind o altă soluţie. Pe spinarea mea creşte o iarbă moalte”. Intoxicat, omul zilelor noastre, indus de idei religioase, de pildă, simte ceva aberant în registrul fiinţei sale. „Sunt”, zice, „un profesionist al datului cu parul în moalele capului faptei celei mai insignifiante, anihilării zâmbetului său parşiv, icnesc de plăcere”.

Savian Mur

238

Un blasfemator? Sau un mare dezamăgit de acea condiţie primordială a omului, de a se hrăni, ucigând? Condiţie pe care cum s-o priveşti? „…cu milă, cu scârbă, cu oroare, cu indiferenţă? Cu ochii alcoolicului, ai drogatului, ai târfei?” (Succesiunea îi aparţine.). Situaţie limpede, fără ieşire, odată ce nu renunţăm, cu toţii şi spontan, la consumul cărnii, pentru un regim alimentar ideal: lobodă, ştevie, măcriş, zicem, cu plante al căror scop, spunem iarăşi, nu este totuşi de a fi consumate de către noi. Altul era destinul tomatei pe care ne pregătim să o tăiem în felii. Omul indignat din paginile cărţii este unul de cultură, el filosofează în bună cunoştinţă de cauză: „Faptul că şamanismul şi taoismul m-au umplut de admiraţie este neîndoielnic”. Poate că nu şi pentru un terţ care admirând şamanismul, are îndoieli cu privire la taoism, ca demobilizator. O modalitate familiară de a concepe eternitatea, Sacrul, duce la Dumnezeu, chiar dacă depărtată şi de aceea a necredinciosului. Decontaminarea de om ar fi o soluţie, o binevenită măsură profilactică, încât: „Ruperea lanţului socializării merită, cu prisosinţă, osteneala”. Apoi: „Ce te opreşte să te laşi contaminat de toţi copacii din cartier?” Probabil, faptul că au fost tăiaţi din timp!

Cumplite sunt muncile singurătăţii, tămăduitoare este mama-natură, tolănit în iarbă îţi redobândeşti încrederea în sine, porţi libere discuţii cu Creatorul, niciodată numit astfel. Mai aproape de vechii maiaşi decât de contemporani, eroul se simte congener slăvitorilor ştiuleţilor de porumb. Când vine vorba de faptele crunţilor cuceritori spanioli, tonul urcă în ritmul bătăilor de tobă: „Biblia, cu al său Dumnezeu furibund urma să înceapă sălbatica defrişare cu acel buldozer al intoleranţei, mânuit


239

de nişte halucinaţi, de o bestialitate totală”. Încă un motiv de a hărţui Divinitatea – dacă ni se pare copilăresc, poate suntem noi prea bătrâni – ori prea blazaţi. În schimb, cât îl priveşte: „Metafizic nu stau aşa de rău”, ne asigură, revenind la ceea ce-l obsedează, odiosul nostru obicei de a consuma carne, şi nu oriunde, ci într-o lume în care un copil moare într-un accident, pe când un torţionar trăieşte o sută de ani. Întrebarea cum a răbdat Dumnezeu să privească joaca unui miel, apoi tăierea gâtului acestuia încheie un capitol, oferind şi cea mai fidelă oglindă a unui suflet milos, dar nu şi mistic.

Misterios rămâne titlul volumului, „În pelerinaj la sfânta A4”, adică la formatul tip al colii de hârtie de scris. Pe când precedenta carte, tot de eseuri, poartă titlul de roman, aceea de care ne ocupăm se revendică drept antiroman, într-o vreme în care respectivul gen a explodat – aici şi pretutindeni. „În pelerinaj la sfânta A4” este mai degrabă un Jurnal, gâlceava înţeleptului cu carnivorii – şi cu toţi care li se alătură –, în lumea zilelor noastre, nici prea bună, nici prea rea, în viziunea noastră, nu şi a autorului, care nu e un resemnat. Nostalgic după acele vremuri în care leul lingea căprioara, iar tigrul se juca leapşa cu bivolul, omul revine la natură. Credincios religiei acesteia, nu-i va aduce jertfe un ţap, ci jerbe de plante. Iar pe masa omului va pune sănătoasa supă de lobodă sau de ştevie, turta de urzici şi, bineînţeles, salvatoarea salată de spanac a marinarului Popeye. Zicem, urmându-i gândirile, poate sărind niţel peste.

Dacă meditaţiile dlui Savian Mur nu sunt acelea ale unui credincios, paradoxal, nu aparţin nici unui ateu, faptul că se adresează Domnului în termenii cu care se

Savian Mur

240

salută cu vecinul de gard ţine mai îndată de o anumită juvenalitate a spiritului, cu Nietzsche şi Cioran sub pernă, îmbunat de nostalgii rousseauiste.

Stilul este pe potriva omului grăit al epocii pe care o trăim, familiar, oral: „uite nenorocitul, nenorocita, cum şi-a mai batjocorit corpul”. Fiind vorba despre graşi. Vinovatul de bulimie este chiar hulit: „Să haleşti ca prostul, să trăieşti doar pentru asta, să nu-ţi pese de siluirea monstruoasă a ţesuturilor, vai ce măreţ ideal!”.

Scârbit de micimea acestui tip omenesc, de care se tot loveşte, îşi pune întrebarea unde ar putea găsi salvarea, întoarcerea la natură, desigur: „…o mierlă… dealurile… un cireş sălbatic… o groapă”. Îşi doreşte, cu vorbele sale, figurant disciplinat, un suflet descriind o veşnică sinusoidă între pământ şi cer – vorbeşte, în fine, matematicianul! Asemeni multor neiubitori de semeni, eroul adoră animalele, domestica pisică, fidelul câine. Punct în care soarta omului contemporan atârnă într-un fir: „atâta vreme cât nu se hotărăşte să înceapă demolarea atitudinii sfidătoare faţă de fiinţa mai slabă, să-şi ia adio de la el, „va rămâne acelaşi dezgustător mamifer dominant”. Odată ce grota preistorică s-a păstrat neatinsă. Atunci, ce ar fi de făcut?

Poate că cel mai lovit de o stupoare fără sfârşit n-ar fi şi cel mai indicat să dea sfaturi. Sătul de sine, acest om n-ar putea avea alt idol decât un mărăcine. Frumoasă metaforă: mărăcinele înflorit. În fine, dacă cinismul naturii este de o puritate perfectă, omul poate cunoaşte mila. Şi aici se şi află miezul problemei. Meditează, cititorule: Cum stai cu acest sentiment?


241

*

* *

Tudor Cristea

Savian Mur: certarea Omului, calitatea Scrisului

Profesor de matematică în Târgovişte, cu stagii în

Maroc (2 ani) şi Franţa (un an), Savian Mur (pseudonim al lui George Paşol, n. 1951, Lucieni, Dâmboviţa) a apărut târziu în orizontul creaţiei literare, debutând în Litere (2014) şi tipărind în nici trei ani, la Editura Bibliotheca, şase cărţi: Cu ochii sparţi (poezie), 2014; Povestea unui marginal (roman), 2014; Statuile delirului (eseu), 2015; Dimineţi înjunghiate (poezie), 2015; Lut (roman), 2016; În pelerinaj la sfânta A4 (antiroman), 2016.

Două observaţii se impun de la început. Prima ar fi că ieşirea aceasta impetuoasă presupune preocupări mai vechi, nefăcute publice. A doua, că ordinea apariţiei volumelor este pur convenţională, ele sunt, de fapt, variaţiuni pe aceeaşi temă, iar tema devine relevantă, literar vorbind, prin Lut, text care nu este numaidecât anticipat de versurile din Cu ochii sparţi, nici neapărat prelungit în ultima carte.

Savian Mur a citit (şi citează insistent) din Cioran şi, poate, din Nietzsche, îl evocă pe Diogene, a citit (şi citează) din Biblie (dar nu par a-i fi străine nici variantele ei hazlii) şi ne oferă, în versuri sau în proză, propria sa versiune privind mizeria condiţiei umane, rezultat al erorilor unui Dumnezeu nu îndeajuns de prevăzător

Savian Mur

242

privind consecinţele actelor sale creatoare, dar şi al incapacităţii omului de a-şi asuma o morală. Textele, indiferent de genul în care le încadrează mai mult sau mai puţin convenţional, au ceva de eseu inteligent-speculativ şi, în momentele faste, nelipsit de umor. Proza e nu o dată poematică şi, desigur, satirică, dar nu de consistenţă epică. Din Cioran autorul va fi zăbovit asupra Demiurgului cel rău, dar o comparaţie este inutilă, întrucât Savian Mur nu este, propriu-zis, un cioranian (după cum nici nietzschean nu este). Calitatea principală a textului intitulat Lut (şi, în parte, a celorlalte) este de a fi o proză plăcută, fluentă, inteligentă şi antrenantă, scrisă cu vervă ironică. Există, desigur, o anecdotică, derulată în marginea textului biblic, din care citează şi peste care aşază glazura unor citate cioraniene. Ea antrenează, în cele patru părţi, partiturile a trei personaje – Dumnezeu, Adam, Eva –, cărora li se adaugă cea a naratorului. Nu avem, însă, în Lut, un roman mitologic, ci mai curând o parabolă amuzantă, în care divinitatea, privită în relaţia sa cu lumea şi cu omul/ oamenii are, dincolo de accentele programatic cioraniane, ceva din statutul simpatic-confuz al celei argheziene din Abece: „Ştie-atât: numai să facă./ Ia oleacă, pune-oleacă./ Face oameni şi lumină/ Din puţin scuipat cu tină/ Şi dintr-un aluat mai lung,/ Scoate luna, ca din strung!”. Dumnezeul lui Savian Mur, care vorbeşte, utilizând pluralul Majestăţii şi al Autorităţii, popular, familiar, mucalit, dar şi neologic sau chiar argotic (partitura lui fiind savuroasă tocmai prin acest amestec), este un laborant care greşeşte experimentând şi apoi tot încearcă să-şi repare greşelile, căutând diverse soluţii, care se dovedesc mai curând falimentare. Între acestea,


243

pomul cunoştinţei: „«...Da, da, am cam dat chix cu omuleţul acesta al Nostru, cu primul Nostru om, cu Adam, oare ce ne-am fi făcut dacă, ingenioşi cum suntem, nu am fi venit cu această magistrală idee – un pom! [...] Să-i umple nu numai burta numitului Adam, cât, mai ales, capul... Să se trezească odată, că prea se fleşcăise... Cum îi mai suna a doagă, a butoi gol, din care fusese aruncată varza... Al femeii – parcă mai puţin... [...] Aşadar nu i-am trimis la plimbare pe cei doi proaspăt izgoniţi, nu ne-am debarasat definitiv de ei, dimpotrivă! La treabă i-am trimis, cu două capete puternic luminate, ca şi al nostru, să vadă... să înţeleagă... să analizeze... să intervină, stârpind, din rădăcină, răul, să separe binele de rău, liniştea hrănitoare de violenţă... Să ne mai scoată puţin din încurcătură, prea am făcut-o de oaie cu lutul acela... Să ne mai spele obrazul de ruşine... da, de ce să ne ferim, de ruşine! Eu, Dumnezeu, nu am prevăzut frica, spaima, uciderea, moartea violentă, nu, deloc, nu! [...] Caninii leului, fălcile crocodilului, veninul viperei... [...] O, urât mai e sângele...Mirosul acela, bestial! Ce să ne mai ascundem după cireş, situaţia este cât se poate de clară, iar dacă am ţine-o sub tăcere, imediat am fi daţi de gol... [...]

...Da, da, omul, el, omul ne va scoate din jenanta încurcătură, măcar pomul acesta, din mijlocul grădinii, să coopereze cu noi...»”

Aceasta e problema, din perspectiva lui Savian Mur, care adaugă greşelilor săvârşite de divinitate în ziua a şasea şi ideea năstruşnică de a crea, din bogăţia de lut rămas, numeroşi „oameni de rezervă” şi „chiar femei”, care sunt „livraţi câmpului” (şi propriului destin), spre a fi

Savian Mur

244

apoi urmăriţi şi studiaţi „cu minuţiozitate”, ca să se constate „în ce ape se scaldă”. Iar aceşti oameni, „mintoşi” de la bun început, trădează intenţia de Milă a divinităţii, ucigând, sub imperiul foamei, animalele pământului, păsările văzduhului ori vieţuitoarele apei şi tulburând, prin aceasta, intenţionata Armonie a lumii... Creaţia pare a-i scăpa de sub control Creatorului: „«Mă uit în jur şi constat un singur lucru: colcăială... colcăială... colcăială... Oriîncotro îmi îndrept privirile, dau de fiinţă: e drept, fiinţa Mea – în aer, în apă, aici, pe întinderea pământului! Viermuială, viermuială, viermuială! Agitaţie, agitaţie, agitaţie! Una blândă, până în prezent – nu am avut noi grijă de aceasta? Nu am postulat Noi armonia, încă de la început? Totuşi, totuşi, să ne fi limitat, să ne fi limitat, prea ne-am lărgit... Prea ne-am lăcomit...»” Vorba poetului: „Fincă Dumnezeu ce-a vrut/ P-ormă nu i-a mai plăcut.”! De aici, Savian Mur pledează pentru un soi de franciscanism generalizat. Adam este izgonit din ţarcul paradisiac în ideea de a separa binele de rău, de a pune stavilă uciderii – a animalelor blânde de către cele fioroase şi a tuturor de către om. Şi, desigur, a omului de către omul devenit lup. Ca în Biblie, Cain îl va ucide pe Abel, dar dintr-o întâmplare nefericită. Fugit din familie în lumea oamenilor („ceilalţi”), el va reuşi, măcar parţial, să împiedice sacrificarea animalelor... Finalul textului, deloc cioranian, anecdotic, nu este pe măsura premiselor. Totuşi, Lut rămâne un text savuros al unui autor de talent.

Celelalte volume sunt un soi de sateliţi ai romanului (să-l numim, totuşi, aşa) Lut. Cu deosebirea că ţinta satirei morale sunt, în ele, mai ales oamenii. Coborâm, astfel, din simbolica relaţie biblică între Creator şi creatură


245

în istorie, şi din transcendent în contingent. Unde descoperim aceeaşi cruzime, aceeaşi vărsare de sânge, dar şi acelaşi vis al unei armonii şi al unei păci universale. Autorul se declară un marginal (Povestea unui marginal), adică un diferit, un inadaptabil (pe principii morale) la un comportament generalizat. Antiromanul (În pelerinaj la sfânta A4), în care Savian Mur se declară un specialist în stupoare şi crede „dumnezeieşte în Suferinţă”, nu rupe convenţiile romanului, ci legătura lui cu omul, privit cu severitate: „Omul, ehei!, omul... carne... oase... piele... sânge... atroce viermuială... caznă verticală... duhoare metafizică... ţicneală amplă... isterie oceanică... generoasă lipsă de rost... un dumnezeu nespus de dubios... superioritate vidă... răutate morbidă... lăcomie everestiană... mândrie cu iz psihiatric... frondă insuportabilă... privire bazaltică, provocând stări de vomă înseşi unei hiene...”. Prin urmare, „a sosit vremea ca uzurpatorul să se retragă, cât mai decent, dintr-o povestioară, dintr-un eseu, dintr-o nuvelă, dintr-un roman, lăsând locul cuiva necompromis. El nu mai are nimic de spus, însăşi o hienă fiind scârbită de hoiturile aiuritoarelor sale iluzii...”. La rândul ei, poezia lui Savian Mur, cultivând un aparent prozaism şi plină de simpatice stângăcii, mustră omul în numele aceleiaşi morale a milei şi suferinţei: „Pământul acesta nu,/ nu este al dumitale,/ nici aerul grozav,/ nici râurile sale!/ Nu ai niciun drept/ asupra unei păsări,/ asupra unui peşte,/ copac, animal:/ sunt, ca şi tine,/ nişte parteneri de Suferinţă,/ asta le trebuia pe cap – / un om, un criminal?”. În consecinţă, poetul fraternizează cu natura, cu necuvântătoarele, ori cu cireşul din cartierul copilăriei: „Făceam adesea schimb de

Savian Mur

246

trupuri –/ înverzeam... / înfloream... / cireşeam şi mă lăsam/ ciugulit de păsările cerului”. Eseurile din Statuile delirului (dintre care unele au concentrarea tabletei) sunt inteligente şi subtile. Unele susţineri par scandaloase, cum este aceea că Nero, cu toate păcatele sale, a fost o personalitate fastă, spre deosebire de Traian, un cuceritor al cărui delir a fost alimentat de obsesia personalităţii lui Alexandru cel Mare. Eseistul face, însă, o observaţie: pentru Dacia. În aforisme şi cugetări, cuprinse în partea a doua a volumului de eseuri, intitulată Pe aleile antidelirului, Savian Mur cioranizează, dar, dincolo de aciditate, în spiritul unei morale ce mai păstrează iluzia găsirii soluţiei.

* * *

Theodor Codreanu

ECCE HOMO!

Cetate voievodală şi, deopotrivă, a cărţii, Târgoviştea

continuă să fie un miracol spiritual prelungit nu doar prin „Şcoala de la Târgovişte”, care, la rândul ei, are continuatori vrednici prin actuala Societate a Scriitorilor Târgovişteni. Mihai Cimpoi, fascinat de spectacolul spiritual al urbei, a conceput, într-un duplex Chişinău-Târgovişte, la sugestia directorului Editurii Bibliotheca, Mihai Stan, un „proiect târgoviştean” concretizat în realizarea a nu mai puţin de zece volume care constituie o veritabilă istorie literară şi culturală a vechii cetăţi a Ţării Româneşti. Se


247

vorbeşte chiar de o Şcoală literară, largo sensu, nemaivorbind de tradiţia prozei (vezi volumul colectiv Şcoala prozatorilor târgovişteni. Receptarea critică a operei lui Mircea Horia Simionescu, 2014), perpetuată de noile generaţii postdecembriste, prin nume ca Mihai Stan, Liviu Grăsoiu, Ion Iancu Vale, Tudor Cristea, Lucian Petrescu, Dan Gîju, George Coandă, Ion Mărculescu, Corin Bianu, George Toma Veseliu, Daniela-Olguţa Iordache, Gloria Gabriela Radu, Emil Stănescu, Victor Petrescu, Constantin Voicu ş.a.

Unul dintre noii sosiţi, e drept, cu ceva întârziere, este Savian Mur, pseudonimul unui matematician de formaţie (Georgel Paşol), care a debutat, editorial, cu poezie, în 2014 (Cu ochii sparţi), volum urmat de Dimineţi înjunghiate (2015), încercându-se, simultan, în proză (Povestea unui marginal, roman, 2015) şi eseu (Statuile delirului, 2015). La început de an 2016, Savian Mur vine cu cel de al doilea roman al său, Lut, apărut tot la Editura Bibliotheca. Există o continuitate de viziune şi de stilistică între genurile literare abordate de scriitor, vizibilă, mai ales, între eseistică şi proză, ambele remarcabile prin concentrare şi tensiune intelectuală, configurându-se ca o contraistorie a omului, poate în maniera cunoscutei O contraistorie a filosofiei, în şase volume, a lui Michel Onfray (vezi traducerea de la Editura Polirom, Iaşi), dar în răspăr cu raţionalismul ateu al acestuia, deşi între Platon şi Diogene ambii îl preferă pe ultimul. L-aş asocia pe Savian Mur cu tradiţia romanului cinic/kynic, dus pe culme, la noi, de Nicolae Breban, dacă între cei doi n-ar exista diferenţa esenţială, disjunsă de Radu Aldulescu, între prozator şi romancier. Deocamdată, Savian Mur este

Savian Mur

248

doar un prozator (neajungând la anvergura arhitectonică a unui romancier), dublat, în schimb, de un eseist viguros, penetrant, în răspăr cu supraomul lui Nietzsche, dar solidar cu lampa căutătoare de om a lui Diogene, antipodul statuilor delirului din istoria universală: „Nu, nu era vorba de nici un delir, Diogene a pătruns adânc în natura umană, a demascat-o! Dezgustul faţă de om a fost tema centrală a gândirii acestui cerşetor sublim. Era adevărat, omul merita să te preocupe, însă numai în acest sens”, notează autorul într-un scurt eseu, Dehăitarea, adăugând: „Este mult mai comod să faci parte din haita umană, decât să te dehăitezi, îşi calculează profitorul: exact ceea ce nu admitea Diogene. Eşti, zice creştinismul, eşti după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu eşti o javră de animal – lup, şarpe, nici vacă, oaie, capră, nu te poţi coborî la starea dobitocului, vai de el…” (Statuile delirului, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2015, p. 8). Paradoxul susţinut de Savian Mur: nu te poţi coborî la starea dobitocului, dar te poţi înălţa până la lipsa lui de delir. Delirul este al minţii umane, acela care i-a izgonit pe Adam şi Eva din Paradis.

Savian Mur, deşi nu a citit ampla lucrare a lui Peter Sloterdijk, Critica raţiunii cinice (vezi versiunea românească, vol. I-II, trad. din germană, de Tinu Pîrvulescu, Editura Polirom, Iaşi, 2000), are intuiţia diferenţei dintre cinism şi kynism, primul cuvânt aparţinând sferei delirului, celălalt – filosofiei lui Diogene Câinele. Să amintesc două forme de delir radiografiate de autor: statuile istorice ale lui Nero şi Traian, aflate, aparent, la antipod. Delirul celui dintâi s-a manifestat în spaţiul artelor, arătându-se ca împărat doar în timpul liber,


249

„artistul” din el fiind, în realitate, un călău exersându-se în spaţiul roman, trimiţându-i la tortură şi la moarte pe creştinii învinuiţi că au incendiat Roma, dar şi pe cei 400 de sclavi ai bogătaşului Pedanius Secundus, între altele. Un model de omenie, de personalitate echilibrată a părut, în schimb, împăratul Traian, pe care noi, românii, îl divinizăm, ca fiindu-i urmaşi. În realitate, delirul cinic al acestuia n-a cunoscut margini: între cei doi, Nero a fost un înger păzitor pentru daci datorită apetenţelor lui „artistice” care i-au ocupat timpul şi au lăsat Dacia în pace, pe când campionul „dreptăţii”, Traian, a ridicat cinismul barbariei la cote devastatoare, lacom după bogăţiile legendare ale Daciei, dezlănţuind două războaie împotriva lui Decebal (vezi eseurile Nero – în timpul liber, împărat şi Barbarul).

Dar eseistul nu s-a mulţumit cu acest stadiu „speculativ” al căutării adevărului uman, coborând către originile omului nu pe cale sociogonică sau darwinistă, ci biblică, astfel încât intertextualitatea postmodernă să consoneze cu ethosul transmodern. Aşa s-a născut romanul Lut, o adevărată surpriză prin realizare stilistică şi de viziune, cele două laturi anihilând primejdia alunecării în tezism. A rezultat o minitragicomedie umană, originală, concentrată, tensionată, în care se vede mâna „chirurgicală” a geometrului căruia nu-i este străin nici l’esprit de finesse pascalian. Istoria omului se fundează pe textul Genezei, ziua a şasea, care, totuşi, în versiunea domnului Mur, nu-i îngăduie Creatorului binemeritata odihnă contemplativă din ziua a şaptea. Intertextualitatea cu Vechiul Testament se derulează de

Savian Mur

250

la crearea lui Adam până la cel de al treilea fiu al cuplului primordial, Set.

Savian Mur umanizează povestirea biblică, până la a o coborî în cotidian, cu ironie şi, deopotrivă, cu seriozitate, ajungând până la dramatism. Dumnezeu şi primii oameni se comportă familiar, vorbind frust, diogenic, „popular”, adesea argotic, dar nu vulgar, evitând tentaţiile ultimelor „promoţii” de postmodernişti. Ceea ce şi-a propus autorul este de o enormă dificultate, cu primejdia căderii în „erezie”, un examen pe care îl trece cu abilitate şi nuanţă, ceea ce îl plasează pe Savian Mur în rândul prozatorilor care contează. Lutul este şi metafora eminesciană a „mâinii de pământ” care condiţionează drama geniului, dar şi a omului, în genere:

Astea te apropie de dânşii… Nu lumina Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina, Oboseala, slăbiciunea, toate rălele ce sunt Într-un mod fatal legate de o mână de pământ; Toate micele mizerii unui suflet chinuit Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit. Descins direct din Rugăciunea unui dac, după propria-i

mărturie, Emil Cioran, cel mai mare kynic al secolului al XX-lea, luat ca martor de Savian Mur prin motourile romanului său, atrage atenţia: „Oricine posedă un trup are dreptul la titlul de damnat.” Ecce homo! Cele patru părţi ale Lutului sunt treptele damnării umane, de la aşezarea lui Adam în Eden şi până la săvârşirea din viaţă la cei 930 de ani, o primă recapitulare a istoriei omului între două citate biblice. Începutul (autorul nu precizează din care versiune a Bibliei citează, nici capitolele şi versetele): Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre


251

răsărit, şi l-a pus acolo pe omul pe care-l întocmise.” Şi sfârşitul: Când Adam era de o sută treizeci de ani, i s-a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set. După naşterea lui Set, Adam a trăit opt sute de ani; şi a avut fii şi fiice. Toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost de nouă sute treizeci de ani; şi a murit.

Cartea lui Savian Mur se structurează pe un careu de voci (Dumnezeu, Adam, Eva), a patra, a naratorului, grija acestuia fiind să intertextualizeze cu versetele Bibliei, pe care le supune propriei viziuni antropogonice şi antropologice, dar la modul artistic, îndeobşte. În vreme ce Dumnezeu grăieşte ca pluralitate treimică (Noi, Nostru etc.), Adam şi Eva deja şi-au găsit fiecare ego-ul inconfundabil. Adam se simte, în Eden, ca într-un „exotic ţarc”, Dumnezeu vrând „să-l ştie ocrotit, să-l vadă bine-dispus”, încât „La început, totul mergea strună”. De la un timp însă, „Adam părea tot mai abătut” (p. 8). Văzându-l aşa, „Domnul Dumnezeu – cum grăieşte textul biblic – l-a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” Munca îl înviorează, îl face om, dar unul care nu iese din porunca Domnului, care-i arătase Pomul cunoaşterii Binelui şi Răului. Totuşi, curând, „O buruiană prinsese rădăcini grele în ungherul sufletului său: plictiseala”, asociată cu singurătatea (p. 10). Adam alunecă în simptome de „isterie”, ajungând să arunce cu roşiile cultivate de dânsul, în trunchiul unui copac. „Mi-a lucrat bine grădina – se îngrijorează Dumnezeu –, a păzit-o, ce l-o fi apucat cu roşiile? Văd că de alaltăieri a trecut la cartofi… Nu miroase aceasta a nesupunere? Nu e un început periculos?... Să se fi întâmplat ceva neprevăzut, atunci când i-am dat formă, din lutul acela? Să fi greşit pe

Savian Mur

252

undeva, pe la compoziţie? La vreo formulă? Oi fi turnat prea multă apă? Prea puţină? Să fi fost vremea de vină, prea cald, prea rece? Mi-aduc aminte că bătea vântul tare! Ba nu, deloc… Uite cine mă pune pe Mine, Dumnezeu, în încurcătură, o gânganie.” (p. 11). Ca un părinte trecut prin viaţă, Domnul recurge şi la pedagogia dojenii: „Măi băiatule, se poate? Oare ce suntem Noi aicea, manta de vreme rea? Puţină decenţă, niţică demnitate, o fărâmă de ruşine, cum de îţi permiţi să-i faci lui Dumnezeu una ca asta? …Ce să fac, să-i zic, să nu-i zic? Să-l las, să nu-l las? O, şi câte speranţe îmi pusesem în el! Aşa prostălău, neajutorat cum e, e al Meu!” (p. 12).

Îngrijorat, din nou, Dumnezeu se hotărăşte să-l scape de singurătate, creând-o pe Eva dintr-o coastă a lui Adam, în timp ce acesta dormea adânc, protagonistul visând-o, poate, chiar atunci pe femeie. Domnul, de astă dată, îşi ia măsuri de precauţie să nu greşească cu noua creatură: „…În fond, nu văd unde s-ar putea greşi cu această fostă coastă a omului, admirabil de cooperantă, devenită, uite, o mlădie femelă. Îmi reuşi de minune! Aşa de supusă se unduie pe cărările grădinii Mele! Aşa de liniştită… Pentru ce m-aş nelinişti, nu reprezintă ea ceea ce mi-am dorit, indiferenţa în carne şi oase? De când tot observ, nicio deviere: cuminţenia animalului şi-a găsit, în sfârşit, un rost. Ea să se atingă de pomul pe care l-am interzis omului? Aş, să fim serioşi. La ce am sperat, aceea a ieşit – o splendidă femelă proastă! Bleagă, docilă, ignorantă, naivă, rudimentară, absolut primitivă, complet aeriană… Poate-l văd pe alde Adam mustăcind, că…” (pp. 14-15).

Adam e mulţumit de darul lui Dumnezeu, alături de care găseşte frumuseţea senină şi prietenia pură. Începe însă


253

ca să-l irite indiferenţa, moliciunea femeii, ajungând să afurisească din nou grădina Raiului. La rându-i, Eva e şi mai acrită de indiferenţa lui Adam: „Să stea vita lângă o splendoare de femelă şi să nu mişte nimic mortul, de atâta amar de vreme, de parcă ar fi de pe altă lume… Dus… dus… dus! Hipnotizatule! (…) În plus, când trecem pe lângă un anumit pom, să te ţii: are o aşa frică în el! Tremură… Cum să-l fac eu să îşi dea seama că numai aici, în preajma acestui pom, simt că ceva-ceva lucrează în trupul său de mascul?” (p. 21). Salvarea este adusă de şarpe, care îi spulberă Evei frica de moarte: „Hotărât că nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.” (Biblia). „Nu-mi mai rămâne – îşi zice Eva – decât să-l conving şi pe Adam, ori amândoi, fericiţi… iar, dacă nu, praful şi pulberea…” (p. 26).

Cei doi muşcă din mărul cunoaşterii, scoţând un ţipăt de bucurie. S-au sărutat, au plâns: „Erau, cu adevărat, oameni!” (p. 27). Apoi, a apărut iedul nevinovat, alungat de fiare sălbatice, gata să-l sfâşie. Adam îl salvează, făcând prima faptă bună, împotriva Răului şi, luminat de raţiune, aduce o gravă învinuire lui Dumnezeu: „Nu cumva ştie despre aceste blestemăţii, atrocităţi, tragedii şi nici nu-i pasă? Atunci e grav, intolerabil, ce soi de Dumnezeu mai e şi acesta? Cum să fie de ajutor un Dumnezeu-pensionar? (…) Ce se petrece aici? Eu nu o să permit aşa ceva!” (p. 28). Noroc de pom că i-a deschis mintea către fapta bună! Estimp, nici Eva nu se lasă mai prejos: dă peste un puişor căzut la pământ, îl ia cu grijă şi se urcă în copacul cu acel cuib spre a pune frageda fiinţă la adăpost de primejdii. În clipa aceea, Adam i-a văzut superba goliciune a trupului şi,

Savian Mur

254

deodată, „O dihanie rea, de neoprit, crescuse între picioarele omului ameninţând…” (p. 29). După potolire, cei doi s-au ruşinat pentru prima oară de propriile trupuri şi s-au ascuns, reapărând, apoi, cu şorţuri din frunze de smochin. Mila pentru ied şi puişor, cu hotărârea de a face ordine împotriva violenţei din natură, i-a schimbat în oameni, având „revelaţia” că grădina Edenului este creaţia unui Dumnezeu cinic: „Grădina aceasta pare făcută de mâinile unui rău, unui batjocoritor, unui cinic, mustind de ură, pare întocmită de un iresponsabil. (Demiurgul cel Rău al lui Cioran?, n.n.). Şi, ceea ce e mai scandalos, de neimaginat, văd că lui Dumnezeu nici nu-i pasă de ce se întâmplă pe-aici, nu-l afectează nimic, părând senin.” (p. 32). O junglă, în toată regula, o vraişte! Adam e revoltat că Edenul n-are paznici: „În loc să pună sârmă ghimpată – drum liber… Acces total…” (p. 33).

S-a ivit deja, in nuce, omul raţionalist, cartezian, revoltat, omul revoluţiilor şi al utopiilor, ateul îndărătnic, negatorul lui Dumnezeu, substituindu-i-se, după cum îl ispitise şarpele, ademenind-o pe Eva. Înţelegem că „jocul” scriiturii lui Savian Mur nu este o simplă parodie (simulacru) a/al omului biblic, ci un coborâtor în abisurile creaturii, cea încărcată de Creator cu liberul arbitru, piatra unghiulară, ermetică, a istoriei omului. În convorbirile lui Marc-Antoine Costa de Beauregard cu Părintele Dumitru Stăniloae, ni se atrage atenţia: „Dumnezeu, Care este Atotputernic, Se pune în starea de a fi total neputincios în faţa libertăţii noastre.” (Mică dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, ediţia a III-a, trad. din franceză, de Maria-Cornelia Ică jr., Editura DEISIS, Sibiu, 2007, p. 186). Pe Cruce, Hristos „Se pune în starea de a nu şti ce


255

anume va face libertatea noastră”, neavând „nici o idee preconcepută”, spre deosebire de om care tocmai datorită libertăţii sale are idei preconcepute. „Creându-l pe Adam – întreabă Costa de Beauregard – ştia oare Dumnezeu că Adam va încălca cuvântul său?” Părintele Stăniloae răspunde: „Problemă de nerezolvat; marea taină a libertăţii lui Dumnezeu şi a libertăţii omului… Nu suntem încă în măsură să înţelegem aceasta.” (Ibidem). Am putea fi doar atunci când vom fi pe deplin încorporaţi lui Hristos. Posibil că Dumnezeu „ştie totul, dar se pune în situaţia de a nu şti”, căci „Vede în chipul Său abisul insondabil al propriei Sale necuprinderi… Este o formă de respect infinit al lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa.” Doar că omul, în trufia lui raţionalistă, ca folosire proastă a liberului arbitru, este convins de „şarlatania cinică” a lui Dumnezeu, cu iluzia că acesta „trişează”, că ştie totul dinainte şi că îşi bate joc de creatură, comportându-se ca „tiran”. Asta cred Adam şi Eva, înfricoşaţi, ascunzându-se din calea lui Dumnezeu, presimţind că se slujiseră rău de libertatea lor. Adam dă vina neascultării pe Eva, iar aceasta pe şarpe. Dumnezeu îi apare Evei ca stăpân răzbunător: „Ce-i cu râca asta murdară?” (p. 39). Creatura are chiar orgoliul de a se considera, din perspectiva raţionalistei distingeri între bine şi rău, superioară „stăpânului”, chiar dacă n-a ajuns încă să-i nege existenţa: „Din moment ce sunt proaspătul beneficiar al unei minţi, o voi utiliza! Toată umilinţa îndurată o voi răzbuna, cu vârf şi îndesat.” (p. 42). Mai mult, nu va face rău nimănui precum le-a făcut lor Domnul: „Nu, şi nici n-am de gând să fac ceva rău, căci eu, omul, te respect! Eu şi femeia te respectăm!” (p. 41). N-are vină că Dumnezeu l-a

Savian Mur

256

zămislit aşa cum este, predispus la greşeală: „m-ai întocmit anapoda, aiurea, aşadar m-ai greşit. Lutul nu a ascultat…” (p. 43). Cu alte cuvinte, materia s-a dovedit mai puternică decât suflarea divină! Ecce homo! Până şi Dumnezeu îşi face procese de conştiinţă: „Am vrut să fac o vieţuitoare falnică, mândră, pricepută, care să se asemene cu Mine, să mă privesc în ea ca într-o oglindă. (…) Să fi avut înclinaţii narcisiste?” (pp. 49, 53).

Cuprins de îndoială carteziană, Dumnezeu vrea să-i cheme înapoi în Paradis, spunându-le că i-a iertat, dar ce-i văd ochii? Cei doi nu numai că nu păreau întristaţi, nu se căinau, dimpotrivă, râdeau bucuroşi că au scăpat de „ţarc”, ceea ce îi trezeşte lui Dumnezeu o mânie fără margini, ca lui Moş Luca pe rătăcăniile Iaşului: „La sudoare, parfumaţilor. Suferinţa vă aşteaptă! A înţărcat bălaia, am închis robinetul: mult spor la scurmat, plăvanul e destul de bine făcut. Turnaţi la copii, să ştiţi şi voi o treabă, rău cu rău, dar mai rău fără rău… Necazul trebuie să-şi ia partea sa – buboiul, din ce să înflorească? Mi-aţi frecat voi mie ridichea, aveţi puţină răbdare…” (p. 53). Abia acum Dumnezeu ia măsuri drastice, pune paznici la poarta Raiului şi la Pom etc. Dar, în acelaşi timp, vrea să stopeze primejdiile violenţei din lume, utilizându-i pe Adam şi Eva ca „pedagogi” ai acesteia, recunoscându-şi greşeala când a văzut relele de dincolo de Eden: „La ce-mi văd ochii, se pare că trebuie să recunoaştem: da, am cam greşit…” Dumnezeu constatase că în lume s-a înstăpânit legea lui Plaut (v. Asinaria), trecută prin Thomas Hobbes, homo homini lupus: „Violenţa teribilă, strigătele de spaimă şi de ajutor, durerea inimaginabilă: cel tare îl devoră pe cel slab. Nimeni nu intervenea. Cum


257

de se întâmplă o asemenea grozăvie? De ce era pământul mânjit cu sânge?” (p. 55).

Lui Dumnezeu îi scăpaseră din frâu nu numai omul, dar şi celelalte vieţuitoare. Omisese să facă, mai întâi, o lume de probă. Prevăzuse ca toate animalele să se hrănească cu iarbă, cu vegetale: „Fără chin, suferinţă, ură, duşmănie, lăcomie: un Paradis extins, aceasta mi-a fost vrerea.” (p. 56). Crease, din abundenţă, fiinţa de sacrificiu: iarba. Înainte de a-i ieşi fiinţa perfectă, Adam, Creatorul mai încercase, din lut, alte fiinţe asemănătoare, care, între timp, împânziseră lumea, hrănindu-se cu carne, deci comiţând crime. Dumnezeu a mai observat că între masculi şi femele, acestea din urmă se arată înzestrate cu milă, ca mame ce sunt: „În voi îmi pun nădejdea, v-am trimis în lume să vegheaţi ca nicio violenţă să nu se mai petreacă!” (p. 62). Eva şi Adam trebuia să ducă mai departe planul îmblânzirii fiarelor din lume: „La treabă i-am trimis, cu două capete puternic luminate, ca şi al Nostru, să vadă… să înţeleagă… să analizeze… să intervină, stârpind, din rădăcină, răul, să separe binele de rău, liniştea hrănitoare de violenţă…” (p. 63). Acesta este proiectul divin pentru celelalte trei părţi ale romanului.

Problema violenţei în lume va fi cheia istoriei omenirii, pe care omul, până la creştinism, o va „rezolva” prin mitologia victimei ispăşitoare, generatoare de religii politeiste şi monoteiste şi de apariţia ideii de justiţie laică. Istoria, bântuită de crize sacrificiale fondate pe violenţă, va fi analizată, ca nimeni altul, de René Girard, în majoritatea lucrărilor sale. Creştinismul va pune capăt istoriei victimizării prin asumarea sacrificiului pe Cruce al lui Dumnezeu întrupat. Pentru curmarea violenţei, zeii primeau sacrificiile

Savian Mur

258

spre îmbunare, ei fiind consideraţi generatorii de violenţă răzbunătoare împotriva răutăţii omului. Pentru întâia oară în istorie, nu omul şi animalele sunt sacrificate pentru potolirea mâniei zeilor, ci Dumnezeu-întrupat se sacrifică, dar în numele iubirii. Faptul a schimbat radical soarta omului în lume. Numai că răul a continuat prin părăsirea creştinismului chiar şi de către creştinii care au raţionalizat sacrificiul Mântuitorului, ocultându-l sub masca falsei religiozităţi. De aici s-au născut cruciadele, Inchiziţia, misionarismul oprimator, îndeobşte dinspre Biserica Catolică, toate întrecute doar de „luminile” secolului al XVIII-lea (care au inventat ghilotina) şi de ale celor următoare, prin lagărele naziste şi comuniste. Această raţionalizare nătângă, distrugătoare, în numele ordinii, simptom al „libertăţii” omului, străbate şi Lutul lui Savian Mur.

Trimişi în lume să pună capăt sacrificiilor animale şi umane, Adam şi Eva vor fi, rând pe rând, biruitori şi învinşi, prin ei şi prin urmaşii lor. Dumnezeu îl avertizează pe Adam că, în numele noii sale misiuni, se va scrie „cartea cu şapte peceţi” a lumii, printr-un fel de „monitorizare” divină: „Bine faci, Adame – bine vom scrie! Rău faci, Adame – rău vom scrie! Aşa că, femeie, pregăteşte-te!” (p. 65). Adam va supraveghea şi se va asigura că toate celelalte vietăţi se vor hrăni cu iarbă, simbol al păcii şi cuminţeniei pământului. Firul de iarbă devine fir al istoriei: „Pe el îl sacrificarăm, îi fixarăm destinul, i-l băturăm în cuie…” (p. 78). Rezonanţa firului de iarbă se va întinde până la Walt Whitman şi Eminescu: „Ci trăieşte, chinuieşte/ Şi de toate pătimeşte/ Ş-ai s-auzi cum iarba creşte.” (În zadar în colbul şcolii…). Şi tocmai Cain, păzitorul ierbii, destinat, ca agricultor, să audă cum creşte iarba, va trece de la


259

sacrificarea ierbii (îngăduite de Dumnezeu) la sacrificiul de sânge, inaugurând fratricidul în omenire, stricându-i Domnicului odihna din ziua a şaptea. O vreme, Adam şi Eva au păzit porunca, restaurând armonia în noua grădină, unde se simţeau cu adevărat liberi. Adam confecţionează un scaun de toată frumuseţea, presimţind că Dumnezeu îl va onora din nou cu prezenţa lui. Şi a venit, într-adevăr, dezvăluindu-i că familia adamică nu este singura pe pământ, că, până la Adam, desăvârşitul, mai modelase din lut şi alte exemplare care s-au înmulţit, puzderie, în lume, semănând violenţă, hrănindu-se cu carne şi sânge: „Greu e să fii Dumnezeu, să împaci o turmă umană…” (p. 87). Vestea că nu sunt singuri pe pământ îi înfricoşă pe Adam şi Eva. Mai mult, la plecare, Dumnezeu i-a spus lui Adam că-l aşteaptă într-un loc să vină cu familia, să meargă împreună la ceilalţi oameni, spre a le arăta omul model şi cum să trăiască în numele Milei şi al luminii minţii: „Cică au căpiat de tot, de tot, nu te mai poţi aţine în calea lor… e groasă de tot… omoară animalele… mănâncă din carnea lor, blestemaţii… o pun pe jar… Ce fel de dihănii, care umblă pe două picioare, or mai fi şi astea?” (p. 239). Dar Eva n-a vrut să părăsească armonia din propria grădină, pe care ea şi Adam o creaseră prin muncă, în deplină libertate. A căzut bolnavă la pat, spre nemulţumirea lui Cain, care voia să-şi caute nevastă frumoasă, cum auzise că există la ceilalţi oameni. Învinuieşte pe Eva că nu ascultă de porunca divină, apoi merge la ascultătorul de părinţi, mezinul Abel, păstorul, spre a-l convinge să-l urmeze. Dar acesta îşi iubea mama şi a refuzat s-o părăsească, bolnavă, cum era. Lui Cain i s-a părut că Abel îl ameninţă şi, atunci, se apără

Savian Mur

260

instinctiv, împingându-l pe frăţiorul care se prăvăli şi se izbi cu capul de un bolovan, murind.

Ca şi în alte pagini, Savian Mur reconstruieşte ad hoc scenariul biblic. Adam ajunge pe culmile cioraniene ale disperării, în faţa impenetrabilului Creator: „Cum de permitea ca cel ce se asemăna la chip cu El să ajungă la exasperare, să stea confortabil cocoţat, pe culmile disperării?” (p. 126). Şi tot Adam îşi face proces de conştiinţă pentru trădare: „Ehei, omul… – ce tevatură! Apoi, modul abject în care l-am trădat! Şi o vulpe are mai multă demnitate… Da, da – ce i-am dat lui Dumnezeu, în schimb? Necazuri, necazuri i-am dat.” (p. 165). Apoi, a mai venit şi moartea. Mai întâi, oaia bătrână, pe care a îngropat-o, plângând, după care moartea misterioasă a lui Abel. Şi, colac peste pupăză, Cain, devenit neascultător, aidoma viitorului fiu risipitor (sau, poate, la fel cu feciorii lui Ilie Moromete), pleacă de acasă să-şi caute soţie şi un alt rost. Se va întoarce, într-un târziu, însoţit de nevastă şi aducându-le părinţilor un nepot care semăna leit cu Abel. O ultimă lumină. Şi o recapitulare a cărţii cu şapte peceţi: „Uite, m-ai făcut fără minte, la început – ăhă, ameţesc la gândul acesta, câtă vreme trecu de atunci, când prindeam fluturi, prin Paradis… Rezultatul? N-a mers… Mi-ai dat muncă – n-a mers… Mă pricopsiseşi cu o femeie – nu, n-a mers… Mi-ai băgat minte în cap, cu japca – nu, n-a mers, n-a mers… Milă – şi mai rău, din ce în ce mai rău… Familie – dezastru… Ce, ce mai urmează? Cine mai aşteaptă la rând? Zi, Doamne, zi-mi! Oare ce, ce ţi-am făcut, ce, ce ţi-am pricinuit de mă urgiseşti aşa? Eu nu-mi amintesc, nu-mi amintesc… Uite, îţi fac o propunere, Doamne, una simplă: mă ofer viermilor, viermilor aceia iscusiţi şi înfometaţi mă


261

ofer, să-mi lustruiască bine, bine de tot oasele… să lucească!... Lângă Abel al meu! De ce, de ce nu mă laşi, pentru ce nu-mi îndrepţi paşii către groapă?” (p. 280).

Adam devine kierkegaardian şi bacovian: suferă, acum, de maladie à la mort. Nu-i este îngăduit nici măcar să moară, deşi fusese ameninţat că va muri când va gusta din Pom: „Şi tare-i târziu,/ Şi n-am mai murit…” (Bacovia). Va mai trăi sute de ani. Şi trăieşte şi astăzi, împreună cu ultimul său creator, Savian Mur. Face tot ce-i stă în putere să pună capăt paradisului terestru şi să ajungă la groapă, poate într-o gaură neagră din univers.

* * *

Florentin Popescu

Un roman-eseu atipic

Din câte am observat, aproape deloc prezent în presa

literară, făcând parte, probabil, dintre scriitorii care vor să convingă prin cărţile tipărite şi mai puţin prin prestaţiile revuistice dl. Savian Mur (desigur, un pseudonim) s-a manifestat editorial, dacă putem zice aşa, prin două apariţii aproape concomitente, în anul 2014 cu un volum de versuri, Cu ochii sparţi şi cu un roman, Povestea unui marginal, ambele apărute la Editura Bibliotheca din Târgovişte, fiind urmate, la aceeaşi editură, în anul următor, 2015, de alte două titluri, Statuile delirului (eseuri) şi Dimineţi înjunghiate (versuri).

Savian Mur

262

Fără să ne mai punem întrebări ori să rămânem uimiţi de prolificitatea şi diversitatea de preocupări a acestui autor, vom face câteva referiri la romanul deja amintit.

În fond, după lectură, mi-am dat seama că – cel puţin după conţinut, structură şi, în general, după maniera în care a fost scrisă cartea – avem a face mai degrabă cu un roman atipic, sau cu un eseu, întrucât autorul pare a fi sfidat, în mod intenţionat, regulile şi cutumele înţelese în sensul clasic al cuvântului. Aici, la domnul Savian Mur, lipseşte naraţiunea, lipsesc personajele, lipseşte o anume cursivitate a textului – ceea ce nu înseamnă că ar fi vorba doar de un exerciţiu literar mai mult sau mai puţin obişnuit.

În viziunea autorului, personajul (cartea e scrisă la persoana întâi) este un inadaptabil, un revoltat, în primul rând faţă de sine, apoi faţă de nişte precepte religioase (îndeosebi creştine), statuate ca atare în Biblie şi mai ales în Vechiul Testament, acolo unde se spune că toate fiinţele vor fi supuse omului.

Între cele două repere – zisele Vechiului Testament şi mărturisirea autorului referitoare la „Sentimentul Naturii”, care zice el „m-a pătruns până în măduva oaselor”, se desfăşoară, practic, întreaga suită de argumente prin care domnul Savian Mur amendează anume citate din Biblie şi din cărţile sfinte ale Creştinismului, le pune într-o paralelă cu budhismul ori cu religia mayaşilor (evident, pentru a-şi argumenta ideile proprii).

Desigur, fiind un iubitor al naturii şi propagând întoarcerea la ea, autorul pune un semn de egalitate între fiinţa umană şi celelalte vieţuitoare, pe care nu le găseşte mai prejos cu nimic. De aici şi reproşurile faţă de Dumnezeu, care ar fi greşit atunci când a creat lumea. De


263

aici şi gravele acuze aduse omului pentru crimele făcute sub orice formă (prin vânătoare, prin pescuit ş.a.). De aici şi prezentarea decăderii omului de la izgonirea din Rai şi până azi. Mergând şi mai departe, autorul purcede la o reinterpretare a istoriei şi propune o cronică scrisă nu de învingători, ci de învinşi şi victime. În fine, sugerând noi şi surprinzătoare perspective din care trebuie interpretate cele scrise în Vechiul Testament şi în Biblie, dl. Savian Mur se întreabă la un moment dat: „De ce Dumnezeu, câinos, a dorit să concentreze puterea în mâna unui singur animal? (omul, n.n.). Cum de a permis ăstuia, o hidoşenie nesătulă, arogantă, însetat de sânge nevinovat, să omoare, să chinuiască, să dispună de altă fiinţă după bunul plac, după propria-i ipocrizie?”. Iar ceva mai la vale, continuând şirul interogaţiilor, scrie: „De unde, aşadar, ura grandioasă a acestui Dumnezeu cinic, cuibărit în Vechiul Testament, care nu face altceva decât să scoată castanele din foc cu mâna plină de gheare a omului?

Mieroasele cuvinte din Vechiul Testament? De ce mai trebuie ca Dumnezeu să se compromită şi pe paragrafe? Ce-i făcuseră acel miel superior, acel copac decent? Cu ce-l deranjaseră pe ursuz? Nu putea să-şi facă siesta? Unde doreşte să ajungă Dumnezeul vorbelor nesăbuite, cu al său chip sinistru, transmis printr-un circuit scandalos omului, dacă nu inoculat brutal, care nu se mai satură, nu se mai satură terorizând pământul? Ce avea cu vieţuitoarea ieşită, ca şi omul, din acel lut? Pe care o modelase, cu grijă? Ce-i pricinuise? Duhnea, nu se spăla? Dacă a făcut-o spre a satisface poftele demonice ale omului, atunci e puţin spus că acest Dumnezeu ce mişună fără încetare prin paginile Bibliei e ciudat...”

Savian Mur

264

Un răspuns la toate acestea (şi încă la multe altele) îl află autorul la Iisus Hristos şi scrie mai departe: „O, cât a avut de luptat Iisus... Adică Dumnezeul Renunţării, Smereniei, Milei faţă de aproapele, cel aflat în dificultate. Câte de reparat, cât a trebuit să mai explice şi să demonstreze că problema omului e alta: nu aroganţa, nu lăcomia, nu îndumnezeirea în crimă, ci ajutorarea aproapelui: un bolnav, un miel, un copac! Blândeţea faţă de cel de lângă tine, fie aceasta o căţea proaspăt fătată, nu hăituirea! Şi Iisus a dorit omul după chipul şi asemănarea Sa!”

În dialogul continuu cu sinele, cu acel pe care-l numeşte convenţional Indiferentul, eseistul cată să argumenteze idei şi principii de bună credinţă, cum ar fi, dintre multele altele, aceea că Iisus a venit pe pământ să reveleze omului smerenia, dar n-a fost ascultat şi cele ce au urmat au demonstrat instaurarea unui climat de junglă. Punându-şi problema umanului, autorul remarcă: „A fi uman înseamnă a nu-ţi tulbura aproapele – om, animal, pasăre, copac, peşte – cu nimic, ci doar de a-i da bineţe din privire şi să-ţi vezi de treabă. Dacă nu ai ce face, autopedepseşte-te, dar nu mai chinui pe altul!”

Aici, ca şi în multe alte locuri din carte, judecăţile sunt de o limpezime de cristal, iar concluziile apar de la sine, fiind marcate cu litere cursive (mai nou cu italice, în limbajul culegătorilor pe calculator). Iată câteva mostre care vorbesc de la sine: „A-ţi afla identitatea înseamnă a căuta. A lua de-a gata înseamnă a te lăsa trăit şi vei muri fără să ştii vreodată cine ai fost” (pag. 164); „...eu asta caut: partea inocentă a omului” (pag. 165); „Un om lipsit de milă nu ar trebui să primească niciun act de identitate – sau să primească unul special...” (pag. 184); „O dorinţă merită


265

realizată atunci când nu implică suferinţa altuia” (pag. 204); „A fiinţa tocmai înseamnă a nu fi indiferent: nu poţi fi indiferent, dacă doreşti să mai exişti!” (pag. 205); „Rostul omului este să aline suferinţa din jur, suferinţa proprie, într-un cuvânt să încolţească Suferinţa” (pag. 215) etc. etc.

Fireşte, lecturând această carte se pot găsi influenţe şi filiaţii de la şi cu filosofi precum Nietzsche ori cu scriitori ca Giovani Papini sau alţii, însă nu asta este important. Important ni se pare faptul că romanul-eseu al domnului Savian Mur este bine alcătuit, articulat cu pricepere până în cele mai mici detalii, fiind totodată scris într-o manieră originală, de neconfundat. Poţi să fii ori să nu fii de acord cu ideile şi tezele, cu ipotezele de lucru ale autorului, însă nu poţi să nu-i recunoşti meritele. Merite care nu sunt nici puţine şi nici mărunte.

* * *

Florentin Popescu

O „rara avis”: romanul mitologic

O vreme, după 1989 am crezut că romanul istoric a

devenit un gen care, dacă nu e căzut în desuetudine, în orice caz nu mai este le modă. Ne amintim cu toţii că în ultimele decenii ale trecutului veac acest gen epic se bucura de mare audienţă la public (o editură, dispărută azi, „Albatros” şi o colecţie dedicată lui – „Cutezătorii”), iar „temele” unor astfel de scrieri atrăgeau cititorii de toate

Savian Mur

266

vârstele. Dar cum şi gustul publicului, ca multe altele, cunoaşte din când în când diverse mutaţii, şi romanul istoric părea/pare astăzi intrat într-un con de umbră şi ieşit din câmpul de atenţie al cititorului. Fără a face aci un studiu sociologic şi încercând, totuşi, să ne explicăm aceste schimbări, nu putem trece cu vederea că romanul istoric presupune, dincolo de harul mai mare sau mai mic el autorului, o bună şi temeinică informaţie, cunoaştere a vremii/vremurilor în care sunt plasate personajele şi acţiunile, ca şi o adecvare corespunzătoare a stilului, mijloacelor etc. prin care (şi cu care) operează scriitorul.

Astfel de gânduri ne-au încercat şi de curând, când ne-a parvenit volumul „Lut”, de Savian Mur (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2016), autor despre care ştiam puţine lucruri (între altele că a mai publicat până acum alte patru cărţi; Cu ochii sparţi, poezii; Povestea unui marginal, roman; Statuile delirului, eseuri şi Dimineţi înjunghiate – toate văzând lumina tiparului din 1914 şi până azi), dintre care parcursesem cartea de eseuri. Era desigur mult prea puţin spre a-mi da seama de posibilităţile şi talentul acestui autor, membru al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, urbea cu Turnul Chindiei fiind şi locul unde locuieşte şi-n care îşi desfăşoară munca de profesor de matematică.

Biblia, un nesecat izvor de inspiraţie, mai ales pentru prozatorii din toată lumea, a constituit şi pentru d-l Savian Mur un punct de plecare. Romanul d-sale are ca „temă” un subiect de la începuturile umanităţii, anume momentul în care Dumnezeu l-a creat pe om din lut (de unde şi titlul romanului) şi cele ce au urmat, îndeobşte cunoscute (izgonirea din Rai, luarea în stăpânire a Pământului, naşterea celor doi fii, Cain şi Abel şi toate celelalte).


267

Autorul descrie – şi aci constă, credem, originalitatea şi noutatea cărţii – perioada de început, adică cea de după luarea în stăpânire a lumii de către perechea adamică, urmată de toate consecinţele neascultării Creatorului, de deviaţiile de la principiile iniţiale.

Dumnezeu, prezent aci ca un personaj concret, nu ca o abstracţiune, îi cere lui Adam: „Să mă asculţi, să nu-mi ieşi din cuvânt, să mă respecţi, adică să ai grijă de vieţuitoarele din imediata apropiere – şi ea un copil de-al nostru! Să nu care cumva să o insulţi, nici măcar cu o privire... Să o jigneşti... Aşa cum sunt Eu pentru tine – Dumnezeu, Dumnezeu, Dumnezeu –, aşa să fii şi tu pentru ea!”. Totul pare a decurge normal până când Adam şi Eva încalcă porunca dintâi – anume să nu mănânce din Pomul Cunoaşterii, după care perechea biblică începe să-şi pună întrebări, să caute răspunsuri, neputând crede că dacă omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu la fel s-a putut întâmpla şi cu celelalte vieţuitoare de pe planetă – cum însuşi Creatorul o spune undeva: „O, cât am riscat, la ce m-am expus, cât am ezitat – de ce să nu recunosc – dezvăluind prin tine, omule, chipul lui Dumnezeu, anulând astfel un uriaş mister... De aceea cred că v-aţi seama în ce v-aţi băgat... Voi, Eu... În ce v-am băgat... Nu, niciodată piatra nu poate fi ca Dumnezeu, iarba nu poate fi ca Dumnezeu, copacul nu poate fi ca Dumnezeu, târâtoarea nu poate fi ca Dumnezeu, pasărea nu poate fi ca Dumnezeu, peştele nu poate fi ca Dumnezeu, animalul nu poate fi ca Dumnezeu... Da, da, am riscat cu chipul acesta al meu, multiplicat în voi...”

După o vreme, văzând că viaţa şi faptele oamenilor au deviat cu totul de la preceptele iniţiale ale creaţiei,

Savian Mur

268

Dumnezeu însuşi se arată a fi nemulţumit şi se lansează într-o diatribă la adresa urmaşilor lui Adam şi ai Evei: „Mizerabili descreieraţi, monştri însetaţi de sânge, fiare ale câmpului, ce mi-aţi deformat chipul, l-aţi dus în derizoriu, l-aţi banalizat, l-aţi băgat în mocirlă, oameni sifilitici, o, cum mi-aţi mai făcut harcea-parcea înfăţişarea... Nu, nu vă recunosc, omul Nostru nu este fără doar şi poate, acesta, nu este deloc ceea ce am preconizat Noi...”

Ceva mai la vale este prezentată şi un fel de „axă a Lumii”, un principiu, o axiomă a rostului vieţuirii omului pe Pământ – anume Mila: „...Că acolo unde va fi Milă va fi şi înţelegere!... Că, acolo unde va fi Milă, nu se va mai ucide!... Că, acolo unde va fi Milă va fi şi Smerenie!... Că, acolo unde va fi Milă, va fi adevărata libertate!... Că, în sfârşit, acolo unde Milă va fi, o eternitate de armonie va fi!”.

În cele din urmă, după o sumă de experienţe nefericite, Adam îi reproşează lui Dumnezeu că „s-a jucat de-a omul”, pe care l-a sortit să sufere pentru toate nelegiuirile de pe Pământ, între care ura şi sfâşierile dintre animale – de unde şi „grijile, fricile, obsesiile, spaimele”, lipsa de perspectivă („Ziua de mâine – terci... Viitorul – zer...”) şi toate celelalte. Judecându-se pe sine şi totodată reflectând la condiţia omului în general, cel dintâi dintre fiinţele de pe pământ, Adam socoteşte că „omul are un rost, acela de-a nu avea niciunul atâta vreme cât în fiinţa lui au luat o formă frica, fragilitatea, teroarea cărnii, chinurile sufletului”.

Creând unele situaţii-limită în existenţa perechii primordiale, văzută ca civilizatoare a unei planete pe care ea însăşi, perechea adică se „civilizează” din mers, dacă se poate spune aşa, autorul acestui roman insolit propune subiecte de reflecţie, sugerează idei şi, mai presus de


269

toate, în subtext, pledează pentru o schimbare în bine a omului şi a lumii. Nu are (nici nu ar putea avea!) soluţii, întrucât ar fi o utopie fără nicio tangenţă cu realitatea, ca orice utopie.

Prin Lut, romanul mitologic de la noi, despre care începusem să credem că a apus pentru totdeauna, capătă o nouă lumină şi o nouă dimensiune, demonstrând că este departe de a intra definitiv în istorie.

Redactat după o structură ingenioasă, deopotrivă modernă şi originală în toate articulaţiile lui, pe alocuri polemic, incitant la tot pasul, romanul acesta dă seamă de virtuţile unui prozator de real şi autentic talent.

* * *

Mihai Stan

Despre „Omul necontaminat”

Savian Mur (pseudonimul literar al lui Georgel Paşol)

apare relativ târziu (la 53 de ani), în lumea literară târgovişteană, însă o face, s-ar putea spune, fulminant, în trei ani (2014-2016) publicând la Editura Bibliotheca şase cărţi (poezie, eseu, roman): Cu ochii sparţi (poezie, 2014), Povestea unui marginal (roman, 2014), Statuile delirului (eseu, 2015), Dimineţi înjunghiate (poezie, 2015), Pelerinaj la Sfânta A4 (antiroman, 2016), şi Lut (roman, 2016), în pregătire la Editura Bibliotheca pentru 2017 antiromanul Eu, agenţia mea de ştiri. Fără îndoială că

Savian Mur

270

Savian Mur şi-a scris cărţile în timp, probabil câteva decenii, amânând sine die debutul şi publicarea acestora din motive pe care nu le-a dezvăluit încă, experienţe nefaste – bănuiesc din lectura cărţilor sale – care-i conturează portretul unui damnat, al unui resemnat, „agresat de forţe atentatoare atât din exterior cât şi din interior” cărora – cel puţin în lirica sa – le găseşte drept antidot, „momente de manifestare a sensibilităţii”, aşa cum remarcă, într-o cronică, Liviu Grăsoiu.

Savian Mur este târgoviştean get-beget (studii elementare, gimnaziale şi liceale la Târgovişte), după care ajunge student la Facultatea de Matematică de la Universitatea din Timişoara, absolvită în 1975. În cariera sa de profesor de liceu, a predat matematica doi ani în Maroc şi un an în Franţa, în limba franceză desigur, în cadrul a două contracte interguvernamentale, actualmente împrietenind cu aridul său obiect de studiu elevii unui gimnaziu târgoviştean.

Matematician pasionat, publică dintotdeauna în „Gazeta matematică”, recompensat/ răsplătit fiind cu o diplomă de excelenţă acordată cu prilejul împlinirii unui veac de apariţie a revistei.

Cum a ajuns matematicianul pasionat George Paşol la scriitorul apreciat pentru originalitatea demersului său literar, Savian Mur nu s-a mărturisit încă. Comentatorii săi însă evidenţiază câteva trăsături ale scrierilor acestui autor care „vine tumultos şi surprinzător în literatură [...]”, cu eseuri pline de „un spirit de observaţie tăios, necruţător”, un „succesor al lui Nietzsche şi Cioran” (acad. Mihai Cimpoi în „Savian Mur, jocul de-a fiinţa”). Oarecum aceeaşi idee apare şi la Barbu Cioculescu („Omul


271

necontaminat”), care surprinde în meditaţiile lui Savian Mur din În pelerinaj la Sfânta A4, meditaţii ce nu aparţin nici unui „credincios”, dar nici unui „ateu”, ci ţin „mai îndată de o anumită juvenalitate a spiritului, cu Nietzsche şi Cioran sub pernă, îmbunat de nostalgii rousseauiste.”

Referindu-se la scrierile lui Savian Mur, Tudor Cristea (în „Savian Mur: certarea Omului, calitatea Scrisului”), crede că intrarea „impetuoasă” în literatură (debut în „Litere” în 2014), cu câteva volume matur structurate, netrădându-l nicicum pe debutant, s-ar datora – şi aici ne întâlnim cu criticul de la „Litere” – unor preocupări literare mult mai vechi, o anume reţinere nedestăinuită până acum, oprindu-l pe Savian Mur să le încredinţeze tiparului.

Analizând critic scrieri ale lui Savian Mur („Două cărţi de Savian Mur”), Ana Dobre intuieşte că meditaţiile lui Savian Mur asupra condiţiei umane în latura ei întunecată (eşec existenţial, marginalizare, ratare), au ca punct de plecare/ de referinţă comentarii, glose pe care (sau de la care), autorul brodează propriile idei, uneori în răspăr cu cele ale „maestrului” dar fiind formulate în manieră proprie, precizând cel mai adesea prin scurte citate punctul de plecare într-o proprie şi pe alocuri originală hermeneutică: „Catastrofa unui om decurge din faptul că el nu poate rămâne solitar”, „Omul în chip ideal lucid, deci în chip ideal normal, nu ar trebui să recurgă la nimic altceva în afara nimicului care este în el”. Fin analist, Ana Dobre constată că volumul Povestea unui marginal se constituie din argumentarea unor originale teze: „Omul nu are niciun rost, niciun scop, niciun ideal de atins, deşi el este convins că ar avea; Nu sunt robul lui Dumnezeu, sunt robul fiinţării; Vina mea fundamentală este aceea de-a

Savian Mur

272

fi fost născut; Absolutul nu se poate compromite cu mahalaua celulei; Răul fundamental de care suferă omul este acela de a fiinţa; Întotdeauna a fost omul în declin; Omul este fiinţa cea mai bătută de crivăţul nefericirii; Ziua când nu mai aştepţi nimic, nici de la tine, nici de la altul, e un început de evoluţie”.

Discutabil este dacă, în ceea ce scrie, Savian Mur a avut ca reper propria-i biografie, experienţă de viaţă sau, mai probabil, o atentă şi îndelungată observare de pe poziţia mizantropului a lumii în care trăieşte.

Comentatoarea prinde abil specificul scrierilor lui Savian Mur contrazicându-l subtil pe Tudor Cristea care vede în cărţile acestuia doar un fel de variaţiuni pe aceeaşi temă, reluări, ce-i drept, din diverse perspective.

„Profilul naratorului – şi al poetului, am adăuga noi – seamănă cu cel al lui Cănuţă, om sucit, care-şi descoperă şi investighează suceala, nepotrivirea, de la primele contacte cu lumea, un Cănuţă care-şi afirmă negativismul: «Mă trăisem atât de negativ...». Nu este un inadaptat de tip romantic, ci un marginal, un neaderent la ordinea prestabilită a lumii. Viziunea predominant negativă răsfrânge şi intersectează idei filosofice din Schopenhauer, Cioran, din existenţialişti, sentimentul copleşitor fiind greaţa provocată de nenorocirea de a te fi născut. În confesiunea de o liminară sinceritate, naratorul îşi recunoaşte singura vină, vina de a exista, de a fiinţa, ceea ce justifică refuzul, negarea lumii aşa cum s-a fixat în mentalul umanităţii, negarea lui Dumnezeu.”

Vădind un eseist iconoclast, în răspăr cu tot ceea ce un cititor „educat”, a cumulat din frecventarea filosofiei şi istoriei culturii dar şi din contactul mediat cu patristica


273

sinonimă dogmatismului, Savian Mur pare a fi, pe o cale mai subtilă, un demitizator, altul însă decât cel impus relativ recent de „curentul Boia” căruia i se poate imputa doar abuzul polemic ce diminuează, pe alocuri, eleganţa demonstraţiei.

Ideea apare şi în finalul eseului semnat de criticul Ana Dobre („Demitizare şi polemică în dimensiunea pathosului”) în care disecă „antiromanul” Lut: „Discurs polemic, parabolă, satiră la adresa umanităţii îndepărtate de scopul ei iniţial, originar, lamento pe muntele insensibilităţii, Lut de Savian Mur aduce în prim-plan, mai mult decât celelalte scrieri, o filosofie de viaţă clădită pe valori uitate: cumpătare, milă, respect pentru celelalte specii, respect pentru creaţie în totalitatea ei. Stilul epic are în el febrilitatea discursului al cărui scop este crearea de convingeri, influenţând cititorul la nivelul modului de a gândi, de a se raporta la marile probleme existenţiale. Scrisul nu-i este indiferent scriitorului. El îl reînvesteşte cu funcţia originară, aceea de a crea, de a construi o lume cu tot ceea ce înseamnă ea: oameni, cuvinte, gânduri. Logosul trece înaintea acţiunii, din revelaţiile lui desprinzându-se rostul. Iar rostul omului este de a construi în Bine, Frumos şi Adevăr, crede şi afirmă Savian Mur. Doar aşa lutul se reînvesteşte, demonstrându-şi latenţele, revelându-şi sacralitatea”.

Prin cultivarea „romanului-eseu atipic” (Florentin Popescu), Savian Mur se înscrie între continuatorii Şcolii de la Târgovişte, în ceea ce Mihai Cimpoi a numit „promoţia de azi”, a acestei Şcoli ştiut fiind că emblema, blazonul de nobleţe al Şcolii de la Târgovişte (Mihai Cimpoi uzează de denumirea „Şcoala literară şi artistică

Savian Mur

274

de la Târgovişte” a cărei paternitate îi aparţine), o constituie triada jurnal-roman-eseu, Mihai Cimpoi apropiindu-l pe acest original şi unic între prozatorii de azi, Savian Mur, de Mircea Horia Simionescu: „De la geneza mitologică, (citatele biblice sunt mereu invocate), ea (cartea lui Savian Mur – n.m. SM), se aşază pe o istorie a calamităţilor în genul cunoscutei lucrări a lui Mircea Horia Simionescu. Am putea spune că evoluţia umanităţii urmăreşte un principiu inversat al raţiunii insuficiente. Comedia umană e jucată, sau mai potrivit ar fi să spunem că e dejucată, cu ajutorul procedeelor parodice şi ale împingerii calamităţilor in extremis. Se recurge, în plan generalizat, la o reductio ad absurdum, la o golire de sens, la o invazie pe toate căile a nimicului. Un fior existenţial ardent, cu o putere destinală irezistibilă, se strecoară în însăşi raţiunea ei de a fi, răsturnată – am putea spune iarăşi – într-o (i)raţiune de a (nu) fi. Mai simplu zis, un anapoda devine principiul diriguitor a tot ce se întâmplă. E chiar principiul autodistrugerii”.

Dacă Tudor Cristea remarcă pe lângă calitatea principală a textelor lui Savian Mur din Lut (proza fluentă, inteligentă şi antrenantă, scrisă cu vervă ironică, o anecdotică de la şi revenind la textul biblic), faptul că toate celorlalte volume ale lui Savian Mur sunt „un soi de sateliţi” ai romanului – reluarea tematică virată spre reiterare cu efect al epuizării subiectului, Mihai Cimpoi descoperă în persoana lui Savian Mur un moralist de sorginte cioranian-nitzscheană care „meditează asupra splendorii şi mizeriei Omului”. Temă prin care eseistul este mai actual decât mulţi alţi prozatori contemporani.


275

Aş adăuga că Savian Mur nu este doar un nihilist şi că cititorii vor descoperi că autorul găseşte şi soluţia pentru tragedia umană contemporană, nimic altceva decât Mila, sentiment prin care omul contemporan va deveni pentru el însuşi „salvatorul, alesul, mântuitorul, zeul, Dumnezeul”.

Un „practicant” al antiromanului, autorul se autodefineşte drept a patra voce – a comentatorului –, alături de Dumnezeu, Adam şi Eva, restructurând scenariul biblic prin interpretări noi, originale, iconoclaste, polemice, Ana Dobre catalogând demersul scriitorului drept un „gest neluciferic”. În timp ce Florentin Popescu, considerând „romanul” Lut drept unul „mitologic” remarcă structura „ingenioasă, deopotrivă modernă şi originală”, sesizând şi structura de polemist redutabil a lui Savian Mur, postură în care Tudor Cristea amendează subtil „vehemenţa convingerii în adevărul personal”.

Cu cele şapte cărţi apărute la Editura Bibliotheca, poetul, eseistul, romancierul, scriitorul matematician Savian Mur îşi revendică locul în volumul aniversar „Bibliotheca – istoria unei edituri târgoviştene”, proiectat să apară în iunie 2017.

Savian Mur

276

În colecţia Prozã Contemporanã a Editurii Bibliotheca au apărut:

• Alecu Vaida Poenaru - Pavană pentru dragoste şi adevăr

• Alexandru George - Dimineaţa devreme • Mircea Horia Simionescu - Târgovişte - scurt excurs sentimental • Alexandru George - Caiet pentru... • Mircea Horia Simionescu - Cum se face • Virgil Necula - Medic în lumea contemporană • George Coandă - Clipa şi istoria

• Alecu Vaida Poenaru - Şansa • Alexandru George - În treacăt, văzând, reflectând • Ioan Vişan - Capcane pentru ochi deschişi • Theodor Nicolin - Târgoviştea mea

• Alexandru George - Consemnări în curs şi la fine

• Mihai Stan - Clone • Alecu Vaida Poenaru - Între două lumi • Dumitru Radu Luca - Poveste simplă şi duioasă • Mihai Gabriel Popescu - Scrieri din trecut • Gheorghe Penciu - Nemuritorii • Costache Olăreanu - Fals manual de petrecere a călătoriei • Emil Stănescu - Cameleonul • Theodor Nicolin - Periplu târgoviştean (vol I şi II) • Victor Davidoiu - Destin şi pasiune • Mircea Horia Simionescu - Asediul locului comun • Rodica Anca - Dedelhi jurnal • Emil Stănescu - Strada Quinet şi eu sau Între Litere şi Arhitectură • Alecu Vaida Poenaru - Firava lumină a zorilor • Mihaela Ciocodeică - Mixtum compositum sau Cum se fabrică

un roman cu Dracula • Corneliu Popescu - Bulevardul Castanilor • Gheorghe Petcu - O viaţă de preot • Corin Bianu - Zidul cel mai lung (roman de dragoste)


277

• Mircea Horia Simionescu - Vârstele • Dan Gîju - Fantomele nu răspund la salut • Gheorghe Duţă-Micloşanu - Masa „hoţilor”. Povestirile

vânătorului • Corin Bianu - Agremin şi încă ceva (metaroman) • Mihail Iurcu - În umbra cortinei politice. Dulce şi amar • Dan Gîju - Şi pace va fi în inima mea • Alexandru George - Simplex • Mihail Iurcu - În umbra cortinei politice. Confesiuni neterminate • Victor Davidoiu - Tatina. O cronică de familie • Nicolae Neagu - Apologia preludiului • Niculae Ionel - Scrisori din toate zilele anului • Valerică Niţu - Plouă în hohote • Grigore Dominte - Pelerin într-o lume nebună • Mircea Bădoiu - Dincolo de Arcadia • Viorica Vlad-Ghica - Zoopovestiri • Ion Sorin Ivaşcu - În suavul azi • Victor Davidoiu - Mona • Mihail Iurcu - În umbra cortinei politice. Valet cu dame.

Jocuri murdare • Victor Davidoiu - Focul aspiraţiilor înalte • Dan Gîju - Femeia ca obiect de studiu • Ionuţ Cristache - Emo-kids şi efectul de lac în America • Mihai Stan - Exodul. Clone 2 • Mihai Gabriel Popescu - Amintirea amintirilor • Constantin P. Popescu - Marmură neagră • Felix Iancu Brezoianu - Portretul arhitectului echilibrist pe o

sârmă roşie ghimpată sau Visul cel frumos şi oraşele de aer • Mihail Iurcu - Decăderea condiţiei umane • Corin Bianu - Văcăreştii la amiază • Rodica Anca - Jurna Lamar • Adrian Melicovici - Noaptea speranţelor • Mihai Stan - Paradis • Ieşirea din Paradis, ediţia a II-a • Mihai Gabriel Popescu - Amintirea amintirilor, vol. II

Savian Mur

278

• Constantin P. Popescu - Marmură albă • Ina Mar - Şotronul • Ionuţ Cristache - Rumegând între antilope • George Toma Veseliu - Colonia. vol. I Sărutul copacilor, vol. II

Noi exilaţi la Pontul Euxin, vol. III Moartea unui preşedinte • Victor Davidoiu - Iasmina. o cronică de familie • Adrian Melicovici - Pribeag pe drumul viselor • Adrian Munţiu - Praful de pe tobă. Cartea Mamei • Aurel Iordache - Nimeni nu trebuia să moară • Corin Bianu - Hannah şi zidul... • Mihai Stan – Clone. Invazia. Exodul • Kotzbacher Erich – Conacul • Savian Mur – Povestea unui marginal • Iarman Popaart – Uncubus • Armani Apparto – Excubus • Inmaar Popaart – Dæcubus • Corin Bianu – Roaba cu motor • Mircea Bădoiu – Reflux în oglindă • Samson Iancu – Ţiganii, aurul şi diamantele • Savian Mur – Lut • Constantin P. Popescu – Anul tăcerii şi alte povestiri • Ioan Vişan – Capcane pentru ochi deschişi: vol. 1 – Testamentul

mistic; vol. 2 – Noua mea capcană – regretul sau Neliniştea aşteptării

• Maria Mirea – Urletul vieţii • Savian Mur – În pelerinaj la sfânta A4 • Georgiana Mirea – Vers şi proză pentru prietenii mei • Maria Mirea – Urletul vieţii • Ştefan Dorgoşan – Casino şi alte povestiri

Puteţi comanda aceste titluri la adresa Editurii Bibliotheca,

str. Nicolae Radian, KB 2/3, Târgovişte, cod 130062 sau prin

e-mail: [email protected] Pentru informaţii suplimentare, inclusiv

preţul, puteţi accesa site-ul www.bibliotheca.ro sau ne puteţi contacta

la 0245 212241. Plata se face ramburs la primirea coletului.


279

EDITURA Bibliotheca Târgovişte

N. Radian, KB 2/3, Târgovişte, 130062 tel/fax: 0245 212 241; mobil 0761 136 921 e-mail: [email protected] • www.bibliotheca.ro • Acreditată CNCS în anul 2012, pe domeniile CNATDCU: Filologie, Teologie, Istorie şi studii culturale, • Prezentă în lista B – edituri clasificate de CNCS pe domeniile: Istoria economiei, Istoria ştiinţei şi a tehnologiei, Istorie socială, economică şi politică, Istorie militară, Ştiinţe juridice, Limba şi literatura română, Mituri, ritualuri, reprezentări simbolice, teologie şi studii religioase, Etnografie. cod depunere PN-II-ACRED-ED-2011-0095; PN-II-ACRED-ED-2011-0096; PN-II-ACRED-ED-2011-0097. • Atestată de Ministerul Culturii şi Cultelor cu avizul nr. 4363/27.05.1997 • Membru al Societăţii Editorilor din România – SER (Romanian Publishers Society – RPS)

Savian Mur

280

Tiparul BIBLIOPRINT Târgovişte

Tel. 0765 464 304 • fax 0245 212 241 e-mail: [email protected]

Date post:	21-Feb-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	10 times
Download:	0 times

Eu, agen ţia mea de ştiri - BIBLIOTHECAEu, agen ţia mea de ştiri 9 Pentru a vedea câte parale...

Documents