1
Epoca Paleolitică Începuturile omenirii, ca specie și ca formă de organizare socială, se pierd în negura vremurilor. Scara pentru măsurarea timpului depinde de unitatea de măsură. Geologii au estimat vârsta planetei noastre la circa 4 miliarde de ani, iar antropologii au estimat vârsta speciei umane la circa 3 milioane de ani. Eu cred că aceste estimări sunt speculative. Având în vedere faptul că vârsta medie a unui atom este cuprinsă între câteva secunde și câteva mii de ani, iar planetele sunt de circa 10 E+50 de ori mai mari decât atomii, din ecuația spațiu timp ar rezulta o vârstă a planetei noastre cuprinsă între 10 E+50 și 10 E+100 de ani. Cele mai vechi roci descoperite au fost datate la circa 4 miliarde de ani. S-a speculat că aceasta ar fi și vârsta planetei, dar plăcile tectonice sunt într-un permanent proces de remodelare lentă (subducție), astfel că rocile se reciclează. Nu cunoaștem unitatea de măsură a acestui proces, dar este posibil ca vîrsta de 4 miliarde de ani să reprezinte doar perioada de timp de la ultima reciclare completă. Se pare că și rocile au o viață de dincolo de moarte. Cert este că vârsta planetelor se măsoară la o altă scară a timpului decât vîrsta rocilor, așa cum vârsta omenirii se măsoară diferit de cea a pietrelor. Totuși, nașterea omenirii ca specie creatoare a fost asociată cu vârsta pietrelor, prin momentul în care omul a creat primele unelte din piatră. Prin definiție, epoca paleolitică se referă la începuturile omenirii, mai exact la epoca uneltelor din piatră create de oamenii primitivi (din Grecește paleos=vechi, litos=piatră). Este probabil că strămoșii noștri utilizau rocile așa cum se găseau ele în natură. Rocile de vârstă paleolitică nu pot fi însă atestate ca unelte primitive decât dacă poartă urma intervenției umane. Nu orice rocă spartă intenționat sau cu semne de cioplire primitivă este un obiect din epoca paleolitică. Unelte și topoare din piatră au fost utilizate în unele societăți până în epoca modernă. La noi în România, în epoca feudală se percepea o taxă pentru topoarele din metal, așa că numeroși țărani au continuat să confecționeze și să folosească topoare și unelte din piatră. Pentru a fi evaluată arheologic ca obiect paleolitic o piatră cioplită trebuie să se încadreze într-un anumit context geo-morfologic al terenului, sau să poate fi asociată cu alte elemente de datare. Revenind la încadrarea istorică, Epoca Paleolitică a fost subdivizată în trei perioade: 1. Paleoliticul Inferior 2.Paleoliticul Mijlociu și 3. Paleoliticul Superior. 1. Paleoliticul Inferior Începutul acestei prime epoci a fost stabilit la circa 3,3 milioane de ani înaintea erei noastre, corespunzător unui sit arheologic din Tanzania denumit Olduvai Gorge unde au fost descoperite cele mai vechi unelte din piatră asociate unor fosile de Australopiteci și Homo Habilis. Pietrele descoperite împreună cu fosilele poartă amprenta unei loviri intenționate la unul din capete, pentru a obține o muche tăioasă. Această tehnică primitivă a fost denumită tehnologie a pietrei Modul 1, sau respectiv obiecte de tip Oldowan. Deasemenea, întreaga perioadă cuprinsă între 2,6 milioane de ani îen și 1,7 milioane de ani îen a primit numele de Oldowan. În Europa echivalentul acestei perioade poartă numele de Cultura de Prund (pebble stone) sau Abbevillian după numele unui sit arheologic excavat în Frața la Abbeville. Hominizii din această epocă aveau un schelet intermediar între cel al urangutanilor de astăzi și cel al omului modern, cu bose frontale foarte slab dezvoltate și oase zigomatice, faciale și maxilare puternic hipertrofiate. Trăind sub cerul liber, fără nici un fel de adăpost sau mijloc de protecție, acești oameni primitivi se hrăneau aproape exclusiv cu hrană vegetală: fructe și semințe, rădăcinile plantelor, frunze și ramuri tinere. Pentru zona noastră climatică dieta trebuie să fi fost asemănătoare cu cea a mistrețului: ghindă, jir, semințe de pin, ciuperci, fructe de pădure, semințe de ierburi și cereale sălbatice. Nu cunoșteau focul, astfel că întreaga hrană era consumată în stare crudă, proaspătă. Maxilarele hipertrofiate și dantura extrem de puternică stau mărturie pentru dârzenia cu care trebuia mestecată hrana. Trăind în clanuri familiale mici de 4-5 până la 20 de indivizi, oamenii primitivi, asemănător maimuțelor din zilele noastre, nu cunoșteau violența extremă. În veșnica împărăție a pădurilor tropicale, clanurile migrau în permanență, pe trasee bine stabilite, la fel ca elefanții de astăzi. Primele unelte nu au fost utilizate pentru luptă, sau vânătoare, ci doar pentru a putea culege și sparge mai ușor fructele pădurii. Probabil că au trecut zeci de mii de ani, până când au realizat faptul că o nucă de cocos se sparge mai ușor cu o piatră ascuțită decât cu una rotunjită. Astfel de unelte cioplite cu o singură față (unifaciale) au fost descoperite în România pe teritoriul localităților: Fărcașele și Racoviță (valea Oltului), Băiculești, Pitești , valea Mozacului (valea Argeșului), Ionești și Puntera de Greci (valea Dâmboviței), Malu Roșu (Giurgiu), Șelimbăr și Turnișor (Sibiu). Cele peste o mie de piese au fost descoperite în preajma unor resturi osteologice de Archidiskodon meridionalis (mamut) și Dicerorhinus etruscus (rinocer). În Ungaria vecină, un sit asemănător cu circa 700 de obiecte din cuarț, gresie și cremene au fost descoperite lângă Vertesszollos într-o carieră de travertin. Cea de a doua perioadă a Paleoliticului Inferior a început la circa 1,7 milioane de ani îen și a primit numele de Acheuelian, după localitatea tip a unui sit arheologic descoperit în Franța la Saint-Acheul în apropiere de Amiens. Această perioadă se caracterizează prin o nouă tehnologie de producere a uneltelor denumită tehnologie Acheulian sau Modul 2 ce se distinge prin faptul că uneltele au două muchii tăietoare obținute prin spargere intenționată. Cele mai caracteristice sunt topoarele bifaciale de formă amigdaloidă cu un capăt rotunjit ținut în palmă și un capăt ascuțit cu două muchii laterale. Un astfel de topor, putea fi folosit pentru a sparge oase și carapace, pentru a rupe lemnul uscat, sau pentru a săpa în pământ după hrană. Tipic aceste obiecte erau produse din cremene și cuarțit, dar au fost descoperite și topoare din riolit, obsidian sau sticlă vulcanică. Obținute cu greu, aceste unelte erau păstrate cu sfințenie și transmise din generație în generație. Spre deosebire de ținuturile tropicale, în zona noastră omul preistoric era dependent de un adăpost pe timpul iernii. Probabil că primele astfel de adăposturi au fost simple vizuine scobite în pământ, la fel ca animalele mari, sau peșterile, grotele și cavernele din zonele carstice. Pe lângă topoarele din piatră trebuie să fi fost în uz și numeroase unelte fabricate din lemn, os sau fildeș, dar prea puține dintre acestea au supraviețuit tmpurilor. În România, primele descoperiri arheologice de tip Acheuelian aparțin istoricului Marton Roska (1880-1961) prin săpăturile din peștera Cioclovina (1911, 1921, 1927), Ohaba Ponor (1923, 1927), Igrița (1924), Koroslor (1924), Federi (1924), Crăciunelu de Jos (1924), Sita Buzăului (1928), Gălățeni (1928), Basarabasa (1928), Brotuna (1928), Iosășel (1928). Unelte de tip bifacial au fost mai descoperite în niște cavități săpate în travertin, la Sândominic (Harghita) și în peștera Liliecilor (Târgușor Constanța). Pe malul drept al Nistrului primele piese aparținând Paleoliticului Inferior au fost descrise de Ceslav Enric Ambrojevici (1926) în Ținutul Sucevei, județele Hotin și Bucovina. Alte urme din Paleoliticul Inferior sunt reprezentate prin stațiunile fosilifere cum sunt de exemplu cele de la Roești și Tetoiu (Vâlcea), Dealul Repedea (Iași), Dealul Cozla (Piatra Neamț), Sânpetru (Sântămărie-Orlea Hunedoara). Alături de omul primitiv, în climatul nostru au cohabitat specii ca: Cervus megaceros (cerbul uriaș), Cervus capreolus (căpriorul), Cervus elaphus (căprioara roșie), Cervus tarandus (elanul), Ovis ammon musimon (muflonul), Capra caucasica (capra), Ovibos moschatus (boul moscat), Bos priscus (bizonul), Elephas primigenius (mamutul), Equus caballus (calul), Sus scrofa (mistrețul), Lepus variabilis (iepurele), Canis lupus (lupul), Canis lagopus (vulpea), Meles meles (bursucul), Ursus spelaeus (ursul de peșteră), Felis leo spelaeus (leul de peșteră), Castor fiber (castorul) și o mare varietate de păsări. Dintre resturile fosile ale acestei faune, pe teritoriul României se numără cele de Ursus spaeleus de la Peștera Urșilor (Bihor) sau cimitirele de mamut la Ripiceni, Miorcani (Botoșani) și Nires (Dej). Pentru datarea cronologică a straturilor geologice, o importanță maximă o au însă și fosilele unor organisme marine de dimensiuni mult mai mici, acum extincte, cum sunt de exemplu scoicile, melcii sau trilobiții (Kainops invius, Paradoxides davidis, Oleonoides serratus). Cele mai multe resturi osteologice au fost descoperite la Bugiulești, pe valea Oltețului, unde fragmentele de oase zdrobite de la circa 20 de specii atestă o interacțiune violentă. Cu excepția prădătorilor toate speciile din habitat concurau pentru aproximativ aceleași surse de hrană și utilizau aceleași surse de apă. Întregul teritoriu era acoperit de păduri virgine, iar fauna era mult mai bogată, astfel că întâlnirile dintre specii erau foarte frecvente. Situat pe aceeași treaptă a lanțului trofic împreună cu ierbivorele, omul primitiv trebuia să evite întâlnirile cu animalele mari și cu speciile de prădători, să cedeze prada, scorbura sau peștera în favoarea acestora din urmă. În cursul mileniilor, uneltele din piatră și lemn au devenit din ce în ce mai eficiente și s-au transformat în arme. Cândva în negura vremilor, omul primitiv a părăsit dieta strict vegetariană și a început să vâneze animalele mari cu care se afla în competiție, inițial în legitimă apărare, apoi ca sport și sursă de hrană. Micile clanuri familiale, urmăreau și apărau turmele de oi, capre și căprioare, bizoni și cai sălbatici, limitând asfel înmulțirea celorlalte specii de prădători. Treptat, omul primitiv a învățat să controleze și să speculeze accesul la sursele de hrană sau la sursele de apă. 2. Paleoliticul Mijlociu Termenul de Paleolitic Mijlociu se referă la o perioadă din Epoca de Piatră cuprinsă aproximativ între anii 300 000 îen și 30 000 îen. Denumite după diverse sit-uri arheologice pe plan mondial câteva culturi ce se extind începând din Paleoliticul Inferior până în Paleoliticul Superior. Dintre acestea mai importante sunt: Madrasian și Soanian în India sau Clactonian în Marea Britanie. Pentru spațiul nostru geografic, cea mai importantă cultură din Paleoliticul Mijlociu este cultura Mousteriană, denumită astfel după un sit excavat la Le Moustier (Dordogne, Franța) și caracterizată prin apariția unor vîrfuri extrem de ascuțite produse printr-o tehnologie denumită Levalloise. Această tehnică, descrisă pentru prima dată pentru obiecte descoperite la Levallois-Perret (Paris) constă din cioplirea prin spargere circulară a unui nucleu de rocă astfel încât se obține o lamă cu zimți mari, cu formă ovalară. Dintre numeroasele obiecte de tip Mousterian descoperite pe teritoriul României merită amintite: un raclor din Peștera Urșilor (Chișcău Bihor), așezarea de la Ripiceni Izvor (Botoșani), cele 7 piese Mousteriene din cuarțit din Peștera Gura Cheii (Râșnov Brașov), 17 piese din Peștera Liliecilor (Brașov), silexuri și fragmente litice din Peștera Coacăzei (Brașov), așezarea Mousteriană de la Berzeasca (Caraș-Severin), sit-ul Mousterian de la Biborțeni (Covasna), uneletele din cuarțit din Peștera Muierii (Gorj), descoperirile paleolitice din peșterile Cioclovina, Peștera Mare, Peștera de Apă și Troianu (Hunedoara), așezarea de la Crivești (Iași), sit-ul de la Drobeta Turnu Severin (Mehedinți), așezarea de la Vadu Izei (Maramureș), cele 70 de piese din silex descoperite la Slatina (Olt), sit-urile de la Ocna Sibiului, Șelimbăr și Turnișor (Sibiu), așezările Mousteriene de la Boinești și Remetea Oașului (Satu Mare), așezările Mousteriene din peștera Cheia și de la Mamaia Sat, Ovidiu-Nazarcea, Saligni Faclia sau Peștera (Dobrogea), sau culturile Mousteriene din satele Butești, Buzdujeni și Trinca (Republica Moldova). Simpla enumerare a sit-urilor relevă faptul că omul primitiv a cucerit deja toate peșterile și a controlat toate cursurile de apă. Competiția cu speciile mai mari sau mai puternice a determinat desprinderea speciei umane din rândul animalelor. Omul a devenit Homo sapiens atunci când când a început să ucidă sistematic, cu premediare. În loc să migreze permanent în căutarea hranei, micile grupuri de oameni preistorici au început să aleagă locuri preferențiale unde așteptau ca hrana să vină la ei. Peșterile ofereau un adăpost sigur și permanent, dar numărul lor era limitat și nu erau totdeauna situate în arealul dorit. Din această epocă datează primele adăposturi comune, cu dimensiuni de 5-8 metri, ce poartă urmele unei intervenții umane conștiente și susținute. În literatură sunt semnalate locuințe primitive celebre, cum sunt cele de la Terra Amata (Franța) sau Molodova (Ukraina) și Chetrosu (Moldova). Cu o fundație din bolovani de dimensiuni apreciabile și cu pereți din fildeș și oase de mamut, aceste locuințe aveau în interior o vatră de foc, semn că civilizația mousteriană stăpânea deja și aprecia focul. Este discutabil dacă toți acești mamuți au fost vânați, sau dacă oasele au provenit dintr-un cimitir al elefanților. Este indiscutabil însă că oamenii primitivi au știut să folosească aceaste oase pentru a construi adăposturi ce au dăinuit zeci de mii de ani. În întreaga Europă, perioada Mousteriană este dominată de omul de peșteră și de obiectele descoperite în peșteri. Cea mai apropiată de noi este cultura Szeletiană din Ungaria având o tipologie descrisă pentru obiectele descoperite în peștera Szeleta, pe râul Svina, lângă Miskolc. Alte sit-uri asemănătoare sunt cele de la: Brânzeni, Bobulești, Climăuți (Basarabia), Bacho Kiro, Temnata (Bulgaria), Bohunice și Ondratice (Cehia), Nietoperzowa Jerzmanovice (Polonia), Weinberg, Ilsen, Ranis (Germania), Lincombe, Bech Fissure, Uphill (Anglia). Ciobanii au utilizat aceste peșteri până aproape de zilele noastre, astfel că majoritatea sit-urilor sunt contaminate cu obiecte din toate epocile istoriei. Probabil că din această perioadă datează primele forme de pregătire termică a hranei. Inițial alimentele s-au fript accidental, prin contact cu focul, pentru ca apoi să devină o practică curentă. Prin preparare termică moleculele organice suferă diverse transformări. Proteinele se denaturează, polizaharidele se expandează și rup o parte dintre legături, toxinele se neutralizează, fibrele vegetale se înmoaie și nu în ultimul rând își schimbă gustul. Numeroase plante și rădăcini extrem de amare în stare crudă se îndulcesc prin fierbere sau coacere. Semințele plantelor și sâmburii fructelor puteau fi transformate în făină cu ajutorul unor mojare primitive din piatră. Pentru coacerea cărnii, animalele mari erau îngropate în lut, cu blană cu tot, și apoi se făcea foc deasupra timp de 5-12 ore (mielul haiducesc). Din textele lui Herodot știm că sciții fierbeau organele de miel direct pe foc, folosind ca recipient stomacul și intestinele animalului. Primele vase probabil că au fost carapacele de broască testoasă, țesturile, cochiliile de scoică sau fragmente sparte de ooliți. La popoarele primitive din epoca noastră au fost remarcate și vase primitive formate din scoarță de copac, sau din fragmente de lemn scobite rudimentar. Unelte asemănătoare se utilizau și atunci când oamenii primitivi săpau în pământ în căutarea hranei, sau pentru construirea unui nou adăpost. Topoarele din piatră erau utile pentru a rupe rădăcinile, pentru a sparge învelișurile tari, pentru a rupe lemnul sau pentru a sparge oasele. Nu existau mijloace pentru conservare a alimentelor, și nici nu era cazul. Întreaga hrană se consuma pe loc. Grupuri din ce în ce mai mari colaborau pentru procurarea hranei, astfel că s-au conturat și primele forme de ierarhie socială. Pentru a se distinge în cadrul grupului, liderii grupului foloseau se vopseau pe trup cu pigmenți de fier (ocru) de culoare roșie, pentru a simboliza sângele vărsat. 5. Paleoliticul Superior Termenul de Paleolitic Superior se referă în general la o perioadă cuprinsă între anii 50 000 îen și 10 000 îen. Tranziția dintre Paleoliticul Mijlociu și cel Superior s-a făcut foarte lent astfel că există o suprapunere de circa 20 000 de ani. Fără o limită netă de tranziție, Paleoliticul Superior se caracterizează prin apariția primelor așezări organizate de tip tabără tribală, cu urme ale unor depozite pentru alimente de origine vegetală evaluate și datate palinologic. Cea mai veche dintre culturile din această perioadă poartă numele de Chatelperronian, după primele obiecte descoperite în grota Grotte des Fees din Chatelperron (Franța). Uneltele din această cultură includ gratoare, dălți (burine), burghie și răzuitoare, dar mai ales niște obiecte în formă de seceră, cu o față lamelară ascuțită lungă de câțiva centimetri și fața opusă rotunjită și curbată. Cu astfel de unelte, se puteau secera ierburile înalte pentru a forma depozite de fân. Este probabil că excesul fibre vegetale era destinat primelor ierbivore domesticite: capra și oaia. Astfel de obiecte au fost răspândite mai ales în stepele Europei de Est și ale Asiei unde au dat numele marelui popor al sciților (scties- seceră). În paralel, în întreaga Europă s-a dezvoltat o nouă cultură denumită Aurignacian, după primul sit excavat la Aurignac (Haute-Garonne, Franța). Caracteristice pentru această cultură, sunt secerile și topoarele ce prezintă la un capăt incizuri, scobituri sau chiar găuri, semn că au fost legate de un mâner din lemn pentru a crește forța de lovire. În plus, pe lângă uneltele din piatră apar primele ace și perforatoare din os, fildeș sau corn de cerb. Pe teritoriul României, unelte și arme atribuite Aurignacianului au fost descoperite la: Chiochiș (Bistrița Năsăud), Mitoc și Ripiceni Izvor (Botoșani), Peștera Gura Cheii, Peștera Liliecilor, Peștera Coacăzei (Brașov), Peștera cu Oase (Caraș Severin), Cremenea (Covasna), Drăghiceanu, Slobozia (Giurgiu), Peștera Muierii (Hunedoara), Câmpulung la Tisa (Maramureș), Târgușoru Vechi (Prahova), Buciumi (Sălaj), Boinești și Remetea Oașului (Satu Mare). În restul Europei, printre cele mai importante situri aurignaciene se numără: peștera Bacho-Kiro (Bulgaria), peștera Istallosko (Ungaria), peștera Mladec (Cehia), peșterile Vogelherd și Hohle Fels (Germania), peșterile Castillo și Arbreda (Spania), peșterile Bize, Rainaudes (Franța), peștera Fumane (Italia) sau așezările de la Willendorf și Krems (Austria). Din perioada Aurignacian datează primele reprezentări zoomorfe sau antropomorfe, etichetate ca artă primitivă. Cele mai multe figurine cu reprezentări animaliere s-au descoperit în peștera Vogelherd din Germania. Sculptate în fildeș, aceste figurine reprezentau animale mari și puternice: mamut, leu, cal și urs. Utilizând colții sau oasele principalilor competitori și dușmani de temut, oamenii primitivi aveau credința că vor recepționa transcendent o parte din puterea lor. Cel care a ucis un astfel de animal semnala prin amuletă faptul că a dobândit puteri supranaturale. În plus puteau fi utilizate ca un mijloc de comunicare pentru a semnala prezența dușmanului în apropiere. Vorbirea articulată probabil că era doar monosilabică, compusă din grupuri de sunete guturale, formate mai ales din vocale. O parte dintre statuete au fost descoperite împreună cu scheletele purtătorilor lor, semn că nu erau transmise din generație în generație. Primele oseminte ale unor hominizi din perioada Aurignacian au fost descoperite în grota Abri de Cro-Magnon și au dat numele unei tipologii antropologice pe care savanții au numit-o Omul de Cro Magnon. Ulterior oseminte ale omului de Cro Magnon au fost descoperite în numeroase peșteri din Europa, printre care: Grota del Cavallo (Italia), Kents Cavern (Anglia), Goat Hole Cave (Țara Galilor), Peștera Mladec (Cehia). În România resturi umane datate pentru această perioadă au fost descoperite în: Peștera cu Oase (Caraș Severin), Peștera Muierii (Hunedoara) și Peștera Cioclovina (Gorj). La omul de Cro Magnon se remarcă pe lângă primele primele rudimente de logică asociativă (unealtă și mâner) și primele forme de abstractizare a gândirii (statuete zoomorfe). Aproape în paralel cu Aurignacianul în întreaga Europa s-a dezvoltat și o altă cultură denumită Gravettian, după așezarea La Gravete descoperită în anul 1880 în Dordogne (Franța). Principala caracteristică pentru tehnologia litică a acestui tip de așezare o reprezintă aschiile lamelare rupte oblic și apariția primelor obiecte ascuțite, denumite vârfuri gravettiene. Legate de un mâner din lemn sau din os, aceste obiecte deveneau târnăcoape și sape necesare pentru a scormoni după rădăcini și fructele pământului. Gravettienii nu cultivau plantele, dar scormoneau pământul mai eficient decât mistreții. Pe teritoriul României vestigii ale epocii Gravettiene au fost descoperite la: Alba Iulia și Pianu de Jos (Alba), Blăgești și Lespezi (Bacău), Peștera Coliboaia (Bihor), Mintiu, Cepari, Cormoaia, Uriu și Chiochiș (Bistrița Năsăud), Crasnaleuca, Mândrești, Mitoc și Ripiceni Izvor (Botoșani), Peștera Gura Cheii și Peștera Mică (Brașov), Baciu și Someșu Rece (Cluj), Peștera Gura Chindiei (Caraș Severin), Cremenea (Covasna), Peștera Cioarei și Peștera Polovragi (Gorj), Pleșa, Puricani, Cavadinești, Crăiești, Șipote, Rădești, Țepu (Galați), Malu Roșu (Giurgiu), Ohaba Ponor (Hunedoara), Cîrniceni, Dumitreștii Gălății, Hilița, Slobozia, Topile și Trifești (Iași), Bușag, Câmpulung la Tisa și Sighetu Marmației (Maramureș), Sighișoara, Iernut, Cipău, Lechința de Mureș, Morești (Mureș), Bicaz Chei, Poiana Cireșului, Bâtca Doamnei (Neamț), Hașag și Șura Mare (Sibiu), Peștera Cuciulat și Perii Vadului (Sălaj), Bixad, Boinești și Remetea Oașului (Satu Mare), Breaza, Cîmpulung Moldovenesc, Dolhasca, Muntele Rarău, Udești și Vatra Dornei (Suceava), Izvin, Romanești, Stanciova și Unip (Timiș), Ciuperceni (Teleorman), Bârsești, Bolotești și Tichiriș (Vrancea), Armășeni, Ibănești, Mălușeni și Murgeni (Vaslui). Progresul tehnologic și abundența hranei se reflectă și din figurinele sculptate în piatră și fileș sau modelate din argilă. Pentru perioada de timp dintre anii 40 000 îen-11 000 îen în întreaga Europa au fost descoperite 144 de statuete în formă de femeie, simbolizând probabil maternitatea și matriarhatul. Cu forme evident opulente și un strat adipos remaracabil, aceste zeițe ale epocii de piatră simbolizau bunăstarea și căminul prietenos. Cele mai cunoscute dintre acestea, denumite toate sub numele generic de Venus au fost descoperite la: Hohle Fels (Germania), Galgenberg (Austria), Dolni Vestonice (Cehia), Lespugue (Franța), Willendorf (Austria), Petrkovice (Cehia), Irkutsk (Rusia), Kostienki (Rusia). Extinsă pe o perioadă de timp de peste 30 de milenii, această cultură antropomorfă demonstrează faptul cu matriarhatul a dominat cea mai mare parte a paleoliticului superior. Bărbatul reprezenta forța și curajul, dar femeia era asociată cu adăpostul și hrana. Femeia era cea care cunoștea plantele comestibile și transmitea din generație în generație tehnicile de identificare și preparare a hranei vegetale. Resturile organice identificate pe o parte dintre uneltele descoperite atestă faptul că semințele de graminee erau măcinate pentru a produce o făină grosieră. Foarte probabil că această făină era apoi fiartă în apă, sau chiar coaptă pe plită pentru a face lipii. Relativa bunăstare și optimismul acestor stămoși rezultă și din primele forme de artă rupestră desenate pe pereții peșterilor și cavernelor. Aproape în exclusivitate, aceste desene au caracter zoomorf reprezentând principalele animale de inters din habitat: calul, vaca, cerbul, antilopa și căprioara. Cele mai cunoscute complexe de artă rupestră sunt: grotele de la Lascaux și Chauvert (Franța) și grota Altamira din Spania. La noi în România singurele forme de artă rupestră descoperite până în prezent sunt în peșterile Coliboaia (Bihor), Cucuilat (Sălaj) și Gaura Chindiei (Caraș Severin). În Franța au fost însă identificate 71 de grote pictate iar în Spania 34. Alte exemple de centre pentru arta rupestră sunt cele din peșterile Măgura (Bulgaria), Kapova (Rusia), Nottinghamshire (Anglia), Pech Merle, Gargas, Cussac, La Marche și Niaux (Franța), El Castillio și La Pasiega (Spania). Desenele și picturile au fost realizate utilizând pigmenți naturali: cărbune animal, ocru de fier, hematit, mangan, ocru roșu, sânge, albuș de ou și sucuri vegetale emulsionate cu seu și grăsime animală. Aceleași culori erau utilizate și pentru a-și vopsi pielea și părul, lâna, blănurile și pieile de animale. Pigmenții puternici aveau un efect euforizant asupra omului primitiv dar aveau și rolul de a descuraja eventualii prădători. Tradiția orală a triburilor primitive spune că oamenii primitivi atribuiau acestor reprezentări simpliste diferite puteri magice. În timp ce adulții erau plecați la vânătoare, bătrânii și copiii repetau la nesfârșit cântece și incantații pentru a adormii sau paraliza vigilența animalelor vizate ca pradă. Culorile roșu și galben sunt într-adevăr culori de alarmă, ce par să aibă un puternic efect stresant asupra animalelor sălbatice, obișnuite mai ales cu nuanțe de verde și albastru. În astfel de cântece se spunea că animalul va îngenunchea lipsit de puteri în fața vânătorului, la fel ca un cerb epuizat după ce a fost alergat de lupi. În ce privește adăpostul din Paleoliticul Superior, cele mai spectaculoase descoperiri arheologice vin din Ukraina, unde au fost descoperite atât așezări cât și numeroase amulete reprezentând căminul, mai exact yurta de formă circulară la fel ca în prezent. Așezări tipice au fost descoperite la Molodova (Bălți, Moldova) și Mezhirich (Ukraina) unde întreg scheletul yurtei era format din oase și fildeși de mamut. Numeroși istorici au speculat aceste descoperiri pentru a transforma omul preistoric în vânător de mamuți. Este extrem de puțin probabil ca oamenii primitivi să se fi aventurat la așa ceva, dat fiind faptul că elefantul (regele animalelor) este temut și respectat de indigeni și în zilele noastre. Mai probabil au folosit material dintr-un cimitir al elefanților. Adăposturile erau acoperite cu paie, stuf, frunze și mușchi, scoarță de copac și piei de animale. Sit-ul arheologic de la Molodova cuprinde 5 așezări Mousteriene și trei așezări Gravettiene cu un inventar de peste 40 000 de obiecte din cremene, 7 000 de unelte din piatră și circa 2500 de oase și fildeși de mamut provenind de la 116 animale diferite. Pe o suprafață de 1200 metri pătrați au fost descoperite 26 de vetre de foc cu un diametru de 40x30 cm și cenușă groasă de 2-3 cm, semn că nu au fost decât adăposturi temporare. Potrivit culturii de stepă, triburile primitive migrau împreună cu marile turme de reni, cai și bizoni, antilope sau alte ierbivore mari. Baza hranei era reprezentată din plantele graminee utilizate și de ierbivore ca hrană, la care se adăuga ocazional carnea animalelor bătrâne sau rănite, ușor de vânat. Deși relativ omogen în întreaga Europa, Paleoliticul Superior a cunoscut numeroase particularități ce au format diverse culturi, denumite după unul dintre sit-urile arheologice. Printre acestea se numără cultura Solutrean denumită astfel după o stâncă de lângă localitatea Solutre din Franța, la baza căreia s-a excavat un atelier litic. Prontre obiectele acestei culturi se numără mărgelele din piatră colorată și os, vărfuri de săgeată și vârfuri de lance. O altă cultură denumită Magdaleniană sau Madeleniană, după un adăpost săpat în stâncă denumit La Madeleine (Franța) unde au fost descoperite numeroase oase de ren și de cal săbatic, încrustate, perforate și transformate în unelte sau în vârfuri de harpon. Această cultură s-a extins din Portugalia până în Polonia, pentru a se continua apoi cu cultura de stepă tipic siberiană. Tipice pentru această cultură sunt vârfurile de săgeată și de lance indentate, diverse alte proiectile gravate cu modele ornamentale dar și numeroase obiecte de podoabă din cochilii și scoici, oase și dinți de animale. Principalele centre ale cestei culturi au fost peșterile Lascaux din Franța și Altamira din Spania sau așezarea Tarnow din Polonia. Alte culturi Est Europene poartă numele de Szeletian după peștera din Munții Carpați de lângă Miskolc, sau Pavlovian după așezarea Pavlov din Moravia. În Germania, cultura vânătorilor de reni poartă numele de Ahrensburg, după localitatea cu acleași nume de lângă Hamburg, localitate tip pentru vârfurile de lance "cu umăr" confecționate din cremene. În apropiere, la Stellmoor au fost descoperite schelete de cerb intacte împreună cu vârfuri de săgeată din piatră în zona toracică. Urmele unor așezări omenești se rezumă la niște cercuri formate din bolovani aplatizați cu urme de uzură, formând fundația unor adăposturi de formă conoidală. În spațiul nostru geografic urmele unor așezări de tip Magdalean au fost descoperite la: Berești, Puricani și Rădești (Galați). Sfârșitul Paleoliticului Superior a fost marcat printr-o cultură denumită Epigravettian, cu extindere geografică din Sudul Franței până în Rusia, în bazinul râului Volga. O variantă a Epigravettianului din spațiul cuprins între Prut și Nistru a primit numele de Moldavian, având ca principale centre de cultură sit-urile arheologice de la: Molodova, Korman, Cosăuți (Republica Moldova), respectiv Crasnaleuca, Bistricioara Lutărie, Poiana Cireșului (Neamț), Lespezi Lutărie (Bacău). Moldavianul s-a continuat spre Est cu Cultura de stepă (ulterior Yamna) ale cărei principale centre culturale au fost descoperite la: Amvrosievka, Yami, Anetovka și Vladimirovka iar principalul animal de cult a fost zimbrul (bizonul). Imediat după sfârșitul ultimei glaciațiuni, toate aceste culturi s-au extins treptat și spre Nordul Europei, aflat încă sub calota glaciară. Cel mai remarcabil progres de la sfârșitul Paleoliticului Superior a fost reprezentat prin domesticirea primelor animale. Pentru a simplifica vânătoarea, oamenii preistorici construiau un fel de țarcuri din crengi și spini și apoi hăituiau turmele până când o parte dintre animale erau prinse în capcană. Atunci când numărul animalelor capturate depășea necesarul de hrană, cele suplimentare erau hrănite și adăpate timp de câteva zile, sau chiar săptămâni. Cu timpul, prinzând drag de puii acestor animale, oamenii primitivi s-au înfrățit pentru totdeauna cu câteva dintre aceste specii. Nu este surprinzător faptul că printre primele alianțe s-au numărat cele cu lupul sau cu șoimul, parteneri de vânătoare de neegalat. Pentru perioada de timp cuprinsă între anii 10 000 îen și 5 500 îen, oamenii de știință utilizează termenii de Mezolitic și Epipaleolitic, cu sensul de epocă intermediară între cea a obiectelor din piatră cioplită și cea a obiectelor din piatră șlefuită. Există descrise numeroase culturi cu amprentă locală, cu trăsături caracteristice Paleoliticului Superior și elemente de evoluție cu specific local. Pentru România există doar trei sit-uri arheologice ce se încadrează în această epocă: Țigănași (Iași), Ostrovu Mare (Mehedinți), Ploiești (Prahova), iar în Moldova vecină sunt descrise așezările: Frumușica (Florești), Sărăteni (Leova) și Bulboci (Edineț). În total, numărul actual al sit-urilor paleolitice din România încadrate ca monument istoric este în jur de 180. Dintre cele peste 1 000 de peșteri și grote din spațiul nostru geografic, doar 20-30 au păstrat urme evidente de locuire paleolitică. În zona carstică însă, straturile paleolitice sunt acoperite de straruri groase de calcar. Este foarte probabil că numărul descoperirilor va crește, o dată cu intensificarea eforturilor de cercetare și decalotarea straturilor antice. Același aspect este valabil și în ce privește așezările, urmele de locuire, uneltele și armele sau fosilele și resturile umane. Astfel, cele mai numeroase descoperiri paleolitice au fost descrise în județul Iași, dovadă mai degrabă a unui studiu mai intensiv, decât a unei concentrări a populației paleolitice. Ca aspect general, teritoriul nostru se încadrează undeva în media Europeană, cu trăsături comune pentru întregul spațiu Carpatic și cu numeroase similitudini față de culturile din Cehia, Slovacia, Ungaria, Republica Moldova și Ukrania sau Sebia și Bulgaria. Lecturi selective: Cărți: Marin Cârciumaru Paleoliticul, Epipaleoliticul și Mezoliticul lumii Marjorie and C.H.B. Quennell Everyday Life in The Old Stone Age Baldwin Spencer, Francisc Gillen Native Tribes of Central Australia Miles Crawford Burkitt The Old Stone Age, A Study of Palaeolithic Times David Herisson, Emilie Goval Du Paleolithique inferieur au debut du Paelolitique superieur dans le Nord de la France Pierre Crotti Le peuplement paleolithique et mesolitique de la Suisse: la question de l'utilisation des etages montagnards UNESCO Histoire de l'humanite, Vol.1 De la prehistoire aux debuts de la civilisation Olga Soffer The Upper Paleolithic of The Central Russian Plain Articole: Adrian Doboș C.S. Nicolăescu-Plopșor și arheologia paleoliticului Erwin Gall Marton Roska (1880-1961) și cercetarea arheologică a secolelor X-XI C.S. Nicolăescu Plopșor Asupra culturii Acheuleene și micoquiene în România M. Roska Paleoliticul Ardealului B.P.Niculică, N.Bodnariuc Documente inedite referitoare la colecția de antichități paleolitice a lui Ceslav Ambrojevici M.Kretzoi, L.Vertes Upper Biharian (Intermindel) Pebble-industry Occupation Site in Western Hungary L.Vishnyatsky, P.Nehoroshev The begining of the Upper Paleolithic on the Russian Plain R.Debrosse, J.Kozlowski Hommes et Climats a l'âge du Mammouth le Paleolithique superieur d'Eurasie Centrale R. Wrangham, Nancy Conklin Cooking as a biological trait
