Epoca Bizantină

Urme materiale, secolele III, IV și V en

Deși teritoriul nostru nu a făcut parte integrantă din Imperiul Bizantin, în cele ce urmează perioada de timp cuprinsă între epoca romană și cea feudală va fi denumită generic Epoca Bizantină, pentru a urma cursul firesc al Istoriei BisericiiOrtodoxe, cea care a consemnat faptele, obiceiurile și tradițiile, războaiele sau calamitățile vremurilor. Chiar dacă la Nord de Dunăre puterea militară și osul sănătos au fost de partea triburilor barbare, migratoare, aproape toate surseleistoriografice au fost produse de scribii bizantini sau romani. Urmele materiale identificate arheologic sunt și ele destul de limitate iar datarea lor s-a făcut de cele mai multe ori prin analogie cu cronologia romană. Aflat la granița de nord ateritoriului controlat de romani, teritoriul nostru a fost permanent în interacțiune activă cu marele imperiu, fie prin schimburi comerciale, fie prin confruntări militare. Toți sclavii eliberați sau fugiți, toți renegații și nemulțumiții ImperiuluiBizantin, toți hoții și infractorii, pe scurt toți dușmanii Imperiului Roman și mai apoi ai celui Bizantin au găsit adăpost și refugiu la Nord de Dunăre. La aceștia se adaugă sutele de mii, sau în timp chiar milioanele de prizonieri de război,colonizați pe teritoriul nostru în așteptarea răscumpărării. Chiar dacă nu a existat un proces coherent de colonizare activă, organizat de o armată învingătoare, teritoriul nostru a fost colonizat progresiv cu locuitori ai Imperiului, coloniști ce auadus cu ei limba, obiceiurile și tradițiile, moneda sau averea lor. Este greu de spus dacă această politică a fost dirijată activ de împărații și capii bisericii, sau a fost doar rezultatul unei selecții naturale, dar majoritatea textelor lasă de înțeles căbizantinii au purtat serii de negocieri cu triburile invadatoare înainte de declanșarea fiecărui război. Se poate doar specula faptul că bizantinii au cedat de bună voie o parte din populația excedentară, în timp ce triburile transhumante au preluatforța de muncă gata educată și supusă, teritoriile lor fiind descrise ca nesfârșite. Probabil că nu întâmplător purtăm astăzi numele de România, nume utilizat înainte de secolul al XII-lea pentru a întregul Imperiu Bizantin. Cel puțin pentru aonora numele glorios, merită să conectăm istoria noastră la cea a Imperiului căruia i-am succedat istoric. Nu în ultimul rând, Istoria Bisericii din România trebuie să se încadreze armonios în Istoria Bisericii Ortodoxe. Trebuie observat șifaptul că după mai puțin de un secol de la eliberare, teritoriul nostru avea la frontieră trei dioceze creștine: Dioceza Pannonia, Dioceza Dacia, Dioceza Thracia.

Retragerea administrației romane la Sud de Dunăre, nu a însemnat o vidare de populație din întregul teritoriu, ci a fost mai degrabă doar o cedare a suveranității. Retragerea armatei a fost însoțită de un fenomen invers de migrație a unornoi coloniști în teritoriile rămase fără apărare. S-au retras doar militarii și familiile lor, funcționarii civili din administrație și sclavii mulțumiți de viața și rosturile lor. Agricultorii, cetățenii nemulțumiți, dacii și urmașii lor împreună cu sclaviirăsculați au preferat să rămână și să ia în posesie fostele proprietăți imperiale. Nici militarii nu s-au retras în totalitae. Nu trebuie uitat că în cele câteva decenii de anarhie militară cel puțin două generații de soldați s-au obișnuit să-și aleagăsinguri cezarii și să ridice armele atunci când au fost nemulțumiți. Mulți dintre cei revoltați de asprimea pedepselor și austeritatea vieții militare au preferat să dezerteze în teritoriile libere, mai ales trupele de auxiliari formate din cei născuți înDacia sau în Germania. Populația rămasă, nu s-a bucurat de o libertate totală, ci a rămas sub autoritatea regilor aflați în fruntea triburile războinice. Chiar dacă s-au desființat impozitele anuale, liniștea și pacea trebuia cumpărată periodic princadouri sau prin tribut (format mai ales cai și oi). Când contribuția benevolă nu era satisfăcătoare, războinicii ridicau armată și-și făceau singuri dreptate, de cele mai multe ori disproporționat. Obedientă și supusă, obișnuită cu persecuțiile,populația de agricultori formată mai ales din urmași ai sclavilor prefera de cele mai multe ori să evite orice confruntare militară și să cumpere favorurile comandanților militari. Cei obișnuiți cu decima ofereau în continuare și pentru noiistăpâni o zecime din turmele lor. O parte dintre acești foști sclavi erau deja convertiți la creștinism și utilizau în viața de toate zilele obiecte cu simboluri creștine (miel, pește, cruce). Mare parte dintre aceste obiecte au fost opaițe ceramice cuseu de oaie, tăvi și platouri pentru pomeni (donarium) sau obiecte de podoabă (pandantive, inele cu gemă, fibule, broșe, ace de tunică). Perioada paleocreștină, caracterizată prin persecuții fățișe aduse adepților creștini, este reprezentată înteritoriul nostru prin circa 100 de obiecte cu simbolistică creștină. Numărul lor este însă în permanentă creștere, o dată cu dezvelirea unor noi așezări pre-feudale. Majoritatea acestor descoperiri au fost făcute în aria fostei administrațiiromane, arie aleasă cu predilecție de noii coloniști deoarece limba latină era deja în circulație, împreună cu o parte dintre obiceiuri, tradiții și sărbători.

Acești urmași ai sclavilor, au fost asimilați de slavi sau amestecați cu popoarele slavilor. Despre slavi, la jumătatea secolului al VI-lea, Procopius din Cezareea scrie următărul pasaj: "Sclavenii și Antii nu sunt conduși de un singur om, ciau trăit din cele mai vechi timpuri într-o democrație în care toate problemele legate de averea și bunăstarea lor, sau de pericolele amenințătoare, erau discutate de către popor. Ambele popoare cred în același zeu unic, stăpânul lumii, șisacrifică pe altarul său vite sau alte animale, deși ei nu cred că zeul intervine în problemele lumești. Totuși, atunci când pleacă la război, fac promisiuni în fața acestui zeu, și dacă scapă cu viață din război aduc apoi pe altar sacrificiilepromise. Mai cred apoi și în spiritul râurilor și în nimfe, pentru care fac deasemenea sacrificii, alături de ceremonii pentru divinizarea lor. Când merg la război, majoritatea sunt pedestrași, înarmați cu un scut mic și o suliță scurtă, fără corseteși armură. Ambele popoare vorbesc aproape aceeași limbă și au aceeași înfățișare: sunt excepțional de înalți, cu pielea albă și părul blond sau șaten. Trăiesc o viață aspră, lipsită de comfort, la fel ca Mesageții și la fel de simplă ca a Hunilor. Învechime, ambele popoare au purtat același nume, adică acela de Spori, datorită faptului că ținutul lor era atât de întins încât așezările erau doar sporadice și dețineau suprafețe imense de pământ pe care locuiau în permanentă transhumanță." Parțial adevărat și parțial eronat, romanii denumeau ca Sclaveni aproape toate popoarele de la Nord de Dunăre, un izvor nesecat pentru târgurile lor de sclavi. Intenționat, sau prin hazard, între romani și slavi s-a format o zonă tampon locuităde foști locuitori ai imperiului, acum liberi, cu obiceiuri vechi amestecate cu cele preluate de la noii stăpâni. Multe dintre altarele ridicate de sclavi și liberți în cinstea zeilor romani este posibil să aparțină acestei perioade istorice, deși au fostîncadrate de istorici în Epoca Romană. Foștii sclavi nu au format fundamentul viitorului popor român, dar în schimb au reprezentat o permanentă înfuzie de sânge și civilizație romană și au sădit sămânța paleocreștinismului. Printre obiecteledin bronz aduse cu ei de acești coloniști se numără donarium-ul de la Biertan cu inscripția: "EGO ZENO/VIVS VOT/VM POSVIT", sau opaițul de la Dej, ambele datate pentru secolul al IV-lea en.

Creșterea populației și sosirea de noi coloniști sunt atestate prin apariția unor noi așezări, sau prin materiale și necropole descoperite în vatra așezărilor deja existente. Printre coloniști s-au aflat în primul rând dacii plecați în pribegie însecolul al II-lea, sau slavi de dincolo de Carpați legați de aceștia prin legături de rudenie. Dintre aceste așezări înființate sau dezvoltate în Transilvania în secolele III-IV și V en, au fost declarate monument istoric următoarele: Alba (Aiud,Ghirbom, Sebeș, Șpălanca, Teiuș, Uioara de Jos), Arad (Arad, Buluci, Chișineu Criș, Felnac, Socodor, Vladimirescu), Bistrița (Arcalia, Căianu Mic, Corvinești, Fânațe, Fântânița, Miceștii de Câmpie, Ocnița, Sărățel, Sângeorzu Nou,Sânmihaiu de Câmpie, Silivașu de Câmpie, Șieu Odorhei, Șopteriu, Târpiu, Țagu, Țigău), Brașov (Rotbav, Ticușu Vechi), Caraș Severin (Berzovia, Caransebeș, Duleu, Gornea, Ilidia, Moldova Nouă, Ramna, Șoșdea, Ticvaniu Mic), Cluj(Cluj Someșeni, Apahida, Bădeni, Băița, Bonțida, Căianu, Chinteni, Iclod, Leghia, Pălatca, Rădaia, Sânnicoară, Suatu, Suceagu, Șoimeni, Tureni, Țaga), Covasna (Sfântu Gheorghe), Hunedoara (Vețel), Harghita (Cristuru Secuiesc, Dejuțiu,Lăzarea, Mugeni, Porumbenii Mici, Rugănești, Sânsimion), Maramureș (Mesteacăn, Sasărău), Mureș (Batoș, Bezid, Bogata, Cornești, Gheja, Iernut, Lechința de Mureș, Livezeni, Luduș, Morești, Petrilaca de Mureș, Reghin, Sântana deMureș, Valea Izvoarelor, Viilor), Sibiu (Apoldu de Sus, Biertan, Bratei, Mediaș, Micăsasa, Târnava), Sălaj (Zalău, Ciocmani), Timiș (Timișoara, Hodoni). Așezările umane din această perioadă conțin urme materiale amestecate ale culturilorgeto dacice și romane, sarmatice, slave sau gotice. O parte dintre localitățile din județele Bistrița, Brașov, Cluj, Covasna, Hargita și Mureș au fost încadrate la cultura Sântana de Mureș - Cerneahov. Așezările sunt situate pe terenuri joase, înlunca râurilor iar locuințele (bordeiele) sunt rectangulare, mai rar ovale, cu suprafețe de 12-16 metri pătrați, semi-îngropate, sau îngropate în întregime. Majoritatea locuințelor aveau vetre sau cuptoare, mai rar sobe din pământ. Obiectele deuz casnic descoperite arheologic sunt asemănătoare cu cele din epoca târzie a fierului.

În Moldova așezările dezvelite arheologic aparțin în majoritate uneia dintre culturile: Ipotești-Cândești, Poienești-Lucașeuca (carpică), Sântana de Mureș-Cerneahov (gotică), Costișa-Botoșana. În lipsa unor confruntări militare sau a unorinvazii de coloniști, majoritatea așezărilor eneolitice din Estul Moldovei au rămas intacte în vatra lor, cu o cultură materială înfloritoare. Dintre așezările înființate sau extinse în secolele III-IV și V en, în Moldova au fost declarate monumentistoric următoarele: Bacău (Gutinaș, Răcăciuni), Botoșani (Bodeasa, Buimăceni, Cerchejeni, Corlăteni, Corni, Cristești Orășeni, Cristești Unguroaia, Curtești, Cuzlău, Dacia, Draxini, Drăgușeni, Dumeni, Durnești, Havarna, Horodiștea,Huțani, Ionășeni, Leorda, Liveni, Manoleasa, Mândrești, Mihăilășeni, Miorcani, Mitoc, Nichiteni, Orășeni Deal, Prisăcani, Prăjeni, Ripiceni, Slobozia, Ștefănești, Vlădeni Deal, Vorniceni), Galați (Galați, Barcea, Băleni, Băneasa, Berești,Buciumeni, Cuca, Cudalbi, Fântânele, Ijdileni, Lunca, Matca, Măcișeni, Munteni, Negrilești, Plevna, Scânteiești, Stoicani, Suhurlui, Țepu, Valea Mărului, Vânători), Iași (Alexandru Ioan Cuza, Andrieșeni, Băiceni, Bălțați, Bărbătești, Bâcu,Bârlești, Belcești, Borosești, Brătuleni, Cârniceni, Chișiloaia, Cogeasca, Conțești, Cotu Morii, Crivești, Cuza Vodă, Dancu, Dumbrava, Dumești, Dumitreștii Gălății, Erbiceni, Gănești, Glodenii Gândului, Gorban, Hăbășești, Hărpășești,Heleșteni, Hodora, Holboca, Holm, Ion Neculce, Jigoreni, Lețcani, Lunca Cetățuii, Mircești, Miroslava, Mogoșești, Moimești, Muncelu de Sus, Munteni, Osoi, Oțeleni, Păușeni, Plugari, Popricani, Răducăneni, Rediu, Satu Nou, Sirețel,Spinoasa, Stânca, Șerbești, Tătăruși, Trifești, Țigănași, Vascani, Vânători, Vlădeni, Vlădiceni, Vocotești), Neamț (Homiceni, Izvoare, Nemțișor, Petricani, Rediu, Săbăoani, Târzia, Vlădiceni), Suceava (Boroaia, Botoșana, Dolheștii Mari,Mitocu Dragomirnei, Moara, Valea Moldovei, Zaharești), Vrancea (Gugești, Iugani, Mărtinești, Vârteșcoiu), Vaslui (Armășeni, Arsura, Bârlăești, Dodești, Drăgești, Gara Banca, Gârceni, Horga, Ibănești, Mălușteni, Murgeni, Podu Petriș,Rateșu Cuzei, Simila). Se disting ușor cimitirele carpice de incinerație, în groapă, cu casetă de piatră sau în urnă funerară, față de cimitirele de inhumație specifice popoarelor sarmate.

În Muntenia, așezările noi lipsesc complet pe o falie de circa 100-150 km în vecinătatea fostelor teritorii romane, dar în zona de Est majoritatea așezărilor s-au dezvoltat și înflorit în vechea vatră eneolitică. Dintre așezările înființate saudezvoltate în Muntenia în secolele III-IV și V en, au fost declarate monument istoric următoarele: Buzău (Buzău, Aldeni, Balta Albă, Bădeni, Bădila, Bălteni, Caragele, Clondiru, Costieni, Dara, Dulbanu, Fântânele, Fințești, Fundeni,Gherăseni, Gura Câlnului, Heliade Rădulescu, Istrița de Jos, Izvoru Dulce, Lanurile, Largu, Limpeziș, Lipia, Lunca, Moisica, Nenculești, Ogrăzile, Oreavu Râmnicului, Pietroasa Mică, Pietroasele, Potârnichești, Proșca, Roșioru, Rubla,Sălcioara, Săpoca, Săsenii Vechi, Smeeni, Sudiți, Ulmeni, Vadu Sorești, Valea Lupului, Valea Puțului Merei, Valea Râmnicului, Văcăreasca, Zorești), Dâmbovița (Târgoviște, Băleni Români, Bălteni, Bărăceni, Brăteștii de Jos, Bucșani,Bungetu, Cazaci, Comișani, Croitori, Dimoiu, Dobra, Doicești, Dumbrava, Ghimpați, Lazuri, Lungulețu, Mavrodin, Mărcești, Mogoșani, Neajlovu, Nucet, Odobești, Potlogi, Priseaca, Puntea de Greci, Racoviță, Răscăieți, Ulmi, Văcărești,Vișina), Dolj (Bojoiu, Cleanov, Lazu, Leu, Locusteni, Prapor, Terpezița, Verbița), Gorj (Bălteni, Valea Poienii, Văgiulești), Giurgiu (Bila, Braniștea, Cetățuia, Găujani, Ghizdaru, Herești, Izvoru, Mironești, Prundu, Puțu Greci, Schitu,Slobozia, Vedea, Vlad Țepeș, Zădăriciu), Ilfov (Buftea, Alunișul, Balotești, Bălăceanca, Bălteni, Bragadiru, Căldăraru, Cățelu, Chiajna, Ciolpani, Ciorogârla, Clinceni, Cocioc, Corbeanca, Crețuleasca, Dimieni, Domnești, Dumbrăveni,Fundeni, Glina, Grădiștea, Izvorani, Lipia, Măineasca, Moara Vlăsiei, Mogoșoaia, Pantelimon, Periș, Poșta, Săftica, Siliștea Snagovului, Tâncăbești, Tunari, Vârteju, Vidra, Vlădiceasca), Ialomița (Copuzu, Fierbinți Târg), Mehedinți (DrobetaTurnu Severin, Bălăcița, Gura Văii, Hinova, Orevița Mare, Puținei), Olt (Slatina, Ipotești, Roșieni, Stoicănești, Vulturești), Prahova (Ploiești, Apostolache, Baba Ana, Bătești, Bătrâni, Boboci, Bozieni, Ceptura de Sus, Chițorani, Cioranii deSus, Cireșanu, Drăgănești, Ghinoaica, Jercălăi, Lacu Turcului, Mizil, Păulești, Posteștii Pământeni, Potigrafu, Starchiojd, Străoști, Sirna, Târgușoru Vechi, Vadu Săpat, Valea Cucului, Valea Scheilor, Vâlcelele, Zalhanaua), Teleorman(Dulceanca, Pietroșani, Vitănești), Vâlcea (Arsanca, Goranu, Ștefănești). În Muntenia, necropolele din aria dacilor liberi au fost exclusiv de incinerație, în groapă sau în urnă, cu un inventar destul de modest. Prin răspândirea culturii Sântanade Mureș, dar mai ales prin răspândirea modelului cultural sarmatic, începând cu secolul al V-lea au apărut și primele cimitire de inhumație.

În Dobrogea, rămasă sub administrație romană sub numele de Scythia Minor, au fost identificate urme materiale datate pentru secolele III, IV și V en în următoarele localități: Constanța (Constanța-Tomis, 23 August, Adamclisi-Tropheum Traiani, Albești, Capidava, Casian, Cernavodă-Axiopolis, Cochirleni-Cetatea Pătului, Cogealac, Corbu, Coroana, Costinești-Pathernopolis, Credința, Dunăreni-Sacidava, Floriile, Gălbiori, Gârliciu-Cius, Ghindărești, Grădina,Hațeg, Hârșova-Carsium, Istria, Izvoarele-Sucidava, Lazu, Mangalia-Callatis, Mihai Viteazul, Mircea Vodă, Nistorești, Nuntași, Oltina-Altinum, Ostrov-Păcuiul lui Soare, Ovidiu, Pietreni, Plopeni, Satu Nou, Săcele, Seimeni, Sinoe, Stejaru,Techirghiol, Tuzla-Stratonis, Vadu), Tulcea (Agighiol, Babadag, Beidaud, Beștepe, Camena-Petra, Ciucurova, Dunavățul de Jos, Garvăn, Horia, Iglanii de Jos, Isaccea-Noviodunum, Izvoarele, Jurilovca-Argamum, Luminița, Luncavița,Mahmudia-Salsovia, Măcin-Arubium, Murighiol-Halmiris, Niculițel, Nufăru-Prislav, Ostrov-Beroe, Plopu, Rahmanu, Sabangia, Sălcioara-Turris, Slava Rusă-Ibida, Somova, Telița, Trestenic, Turcoaia-Troesmis). Grație refromelor economiceși administrative, Dobrogea s-a bucurat în secolul al IV-lea de o relativă liniște și prosperitate. Reforma monetară introdusă de Împăratul Constantin cel Mare a avut urmări pozitive. S-au făcut numeroase lucrări publice: basilici și terme,grânare, apeducte, drumuri și străzi pietruite. Repetatele expediții militare împotriva Sarmaților au însemnat și concentrarea unor importante efective militare, dublate de o intensificarea schimburilor comerciale și creșterea capacităților pentrucazare și hrană. În secolul al V-lea, cetățile de pe limes-ul Dunărean au căzut în mâna hunilor sau au fost ruinate prin încetarea activităților economice. Cete de populații migratoare, printre care sciri, sadagari, alani și huni sau ostrogoți aupătruns în teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră. La sfârșitul secolului al V-lea, Dobrogea s-a confruntat cu o invazie a cutrigurilor (urmași ai hunilor cimerieni).

Fostele orașe din epoca romană au fost populate ]n continuare, dar în lipsa unor structuri administrative și a banului public au căzut treptat în ruină. Forumul și templele romanilor au fost transformate în staul, iar marele amfiteatru adevenit târg de vite și oi. La Sarmizegetusa, în sala grandioasă a basilicii de lângă forum a fost ridicat un zid din bolovani lipiți cu pământ, ca la stână. Monedele romane au continuat să circule, ca dovadă fiind și tezaurul de monede dintimpul Împăratului Valentinian (364-375 en) descoperit în una dintre lojele amfiteatrului. Alte tezaure monetare, sau monede izolate din secolele IV și V au fost decoperite între ruinele fostelor orașe, sau în așezări mai mici cum sunt cele dela: Fizeș, Berghin, Cetea, Cioara, Ungurei, Aiud, Someșeni, Aiton, Aghireș, Cristești pe Mureș, Reghin, Gușterița, Șura Mare, Ocna Sibiului, Sighișoara, Cincșor, Reci, Olteni, Crăciunel. Majoritatea schimburilor comerciale se făceau însă înnatură, unitatea de măsură fiind: o pasăre (găină sau rață), o baniță de cereale, un coș de fructe, un ulcior de unt sau smântână, sau o bucată de pânză. În viața satului, trocul a rămas până în zilele noastre, cu reguli și obiceiuri mai trainicedecât cele pentru monedele emise de diverși conducători. Numeroasele obiecte de podoabă, în majoritate fibule și inele, atestă și ele o viață materială îndestulătoare precum și unor existența schimburi comerciale. În vidul de autoritate rămasprin retragerea administrației, în fruntea comunităților s-au ridicat bătrânii satului, familiile cele mai numeroase și bogate sau diverși predicatori și preoți ai cultelor rămase din timpul romanilor. Printre aceștia și predicatori sau pastori creștini,sau altfel spus păstorii de oameni după cum singuri se prezentau propăvăduitorii lui Isus Christos. Printre urmele materiale lăsate de aceștia se află un inel cu gemă, păstrat la Muzeul din Budapesta, pe care este inscripționată imaginea"bunului Păstor". Primele lăcașe de cult ridicate de acești preoți prin efortul comunității au fost mici bisericuțe din lemn, în locuri ascunse prin păduri și pe vârfuri de deal, pentru a nu sta în calea hoardelor belicoase. Până în zilele noastreorice congregație creștină se întemeiază în jurul unei biserici din lemn. În lipsa unei biserici, creștinii se adunau pentru predică într-o casă mai mare, la târguri și hore, lângă o fântână, sau lângă izvoare făcătoare de minuni.

Un important tezaur din epocă pare a fi mormântul unui episcop creștin de la începutul secolului al V-lea, descoperit în anul 1889 în marginea estică a cimitirului din Apahida, lângă Napoca. Mormântul de inhumație, cu sicriu din scânduride lemn prinse cu scoabe din fier, conținea un inventar bogat format din două căni din argint cu reprezentări bahice și mai multe piese din aur: o diademă fragmentară, o fibulă cu capete în formă de ceapă având pe ea o cruce latină, trei inele,o brățară cu capete îngroșate, cinci pandantive cu clopoței și trei catarame ornamentate cu almandine. Pe unul dintre inele este gravată inscripția OMHARUS și o mică cruce latină. După aproape 90 de ani, la circa 500 de metri de acestmormânt a fost identificat un alt mormânt de inhumație cu sicriu din lemn, fără scoabe din fier de astă dată. Împreună cu scheletul, orientat aproximativ pe direcția vest-est, în sicriu s-au identificat resturi de ornamemte din aur de la douătolbe din piele, două grupuri de butoni rotunzi din aur, mânerul unui cuțitaș din aur, trei mărgele sferice din aur, piese de harnașament din aur, numeroase alte piese din aur și 142 de almandine de diferite forme și mărimi. Săpătura sistematicăa mai scos la lumină două limbi de cataramă de la încălțăminte, un pahar mare din sticlă ornamentat cu ovale concave, jumătatea inferioară a unei spade din fier, zăbale, aplici și alte piese metalice din aur. Estimate de istorici ca fiind maivechi de anul 450 en, cele două morminte au fost atribuite unor conducători de trib cu origine germanică. Nu trebuie însă uitat faptul că episcopii creștini din epoca apostolatului își apărau credința și viața cu arma în mână, mulți dintre ei fiindpurtători de spadă, fiind apărați de o gardă de corp. Bogăția obiectelor din aur nici nu ar fi putut fi protejată doar prin puterea cuvântului și prin mila lui Christos. Fiind vorba despre două morminte, situate la mică distanță unul de altul, esteprobabil că în zonă a funcționat o biserică, neidentificată încă, sediul uneia dintre primele episcopii de pe teritoriul nostru. Prezența în morminte a unui inventar atât de bogat sugerează faptul că obiectele de cult nu erau transmisibile și nici nuaparțineau comunității, iar urmașii celui decedat se bucurau de o viață suficient de îndestulătoare pentru a se despărții de ele.

Pentru zona Banatului, cel mai important tezaur de secol IV-V en este cel de la Sânnicolau Mare (Timiș), atribuit la data descoperirii regelui hunilor Attila. În greutate totală de peste 10 kg, tezaurul este compus din 23 de vase din aur: 8cupe, o fructieră ovală, 4 bazine, trei cești, două patere, trei vase cu capete de animale, două cupe și un corn de suflat cu muștiuc sferic. Din declarațiile țăranului Nerva Vuin, rezultă că tezaurul a fost descoperit pe când săpa în grădina caseisale. Se pare că tezaurul a fost mult mai mare, toate vasele fiind în pereche, dar descoperitorul a vândut o parte dintre ele unor negustori macedoromâni. Bazinul cu numărul 21 este inscripționat cu majuscule astfel: BOYHLA. ZOAPAN.TESH. DYGETOIGH. BOYTAOYA. ZOAPAN. TAGPOGH. HTZIGH. TAISI. Inscripția a fost interpretată de istorici astfel: jupânii Buela și Bataul au stăpănit în țările locuite de geți, tagri și iazigi. Eu cred că aș citi mai degrabă astfel: boiai la jupan. tie se ai. du getoi gi. boi ta oi ia. jupan. itzigi. tai si (boii sunt la jupân, de la geți, boi și oi ia jupan, iazigi taie aici). Alte două bazine conțin următoarea inscripție circulară în jurul unei cruci stilizate: DEA YDATOC ANAPLYSONA YT ONEIC PHTON OMAYLON. Academicianul Alexandru Elian, discipol al lui Nicolae Iorga, a propus următoarea traducere: cu apă curățește-l pe el în pârâul învecinat. Alți autori au propus varianta: prin apă curăță, Doamne, spre viațăveșnică. Vasele sunt decorate cu baseoreliefuri ce conțin scene de vânătoare și reprezentări florale sau animaliere, asemănătoare cu cele ale tezaurelor scitice siberiene. Pe unul dintre vasele mari este reprezentat un războinic îmbrăcat în zale,fără nici un dubiu sarmat. Pe un alt vas, un rege călare pe un grifon înaripat cu cap uman încoronat, săgetează un râs, iar pe un al treilea, un grifon înaripat ucide un cerb. În prezent, tezaurul se află în patrimoniul muzeului KunsthistorischeMuzeum din Viena, dar a fost expus și la Budapesta în anii 1884 și apoi în 2002. Acest tezaur a înfierbântat multe minți și s-au făcut numeroase speculații privind proveniența, destinația sau apartenența lui. Cert este că aceste obiecte făcute desarmați, sau făcute pentru sarmați, au inclus și obiecte destinate cultului creștin, aflat deja în vigoare. Foarte probabil fiind în legătură cu comerțul de vite, en gross, acest tezaur atestă o dată în plus opulența vieții materiale din teritoriiledenumite de greci și romani ca "barbare".

Pentru Muntenia și Moldova, în zona Întorsurii Buzăului, cel mai important tezaur din secolul al IV-lea este cel de la Pietroasele, supranumit Cloșca cu puii de aur. Expus la Muzeul Național de Istorie din București, tezaurul era format din22 de piese, dintre care s-au recuparat doar 12, cu o greutate totală de circa 19 kg. Dintre acestea cinci sunt lucrate doar în aur, iar șapte dintre piese sunt împodobite și cu pietre prețioase. Cea mai frumoasă descriere, o adevărată bijuterie însine, îi aparține scriitorului și arheologului amator Alexandru Odobescu. Tezaurul a fost descoperit în anul 1837 de doi țărani buzoieni, în timp ce extrăgeau piatră din dealul Istrița. În componență intră: un platou mare de 7,6 kg, o cană înaltăde 37 cm, o pateră cu diametrul de 26 cm, un colan gravat cu caractere runice, alte două colane, patru fibule somptuoase și două vase poligonale, unul octogonal și altul dodecagonal. Platoul masiv, cu diametru de 56 cm are pe margine undesen în zig-zag încadrat de două șiruri perlate, gravate prin ciocănire au repousse. Cana grecească (oenochoe) are o siluetă zveltă, corpul ovoidal alungit fiind decorat cu caneluri paralele. Patera destinată pentru libații conține o friză cu 16personaje în diferite atitudini ce încadrează central o altă friză cu șase animale și un om. În mijlocul paterei este un personaj feminin cu un pahar în mâini (destinatara libației), șezând pe un tron împodobit cu viță de vie. Trebuie amintit faptulcă în cultura antică bărbatul împărțea masa, după pofta sau benevolența sa. Realizate din 8 și respectiv 12 panouri bătute cu pietre prețioase, cele două vase poligonale încadrează câte o rozetă și au câte două torți în formă de panteră. Danteladin aur a acestor vase era doar suport pentru pietrele nestemate. Fibulele reprezintă o variantă mai elaborată a broșelor din zilele noastre și se utilizau pentru fixarea vestmintelor ample în cazul femeilor sau a mantiei bărbătești. Descoperirilefunerare au arătat că femeile goților purtau astfel de fibule în pereche, câte una pe fiecare umăr. Fibulele au formă de pasăre, de unde și denumirea tezaurului, au în partea inferiooară șnururi cu clopoței sau cu pietre prețioase, după modelulsarmatic. Unul dintre colane este împodobit cu rubine tăiate în formă de inimă, iar cel inscripționat conține textul: Gutan Iowi hailag (omori și mânânci, tărâmul tinereții). Descoperit în aria culturii Sântana de Mureș, într-o zonă cu peste 46 deașezări omenești atestate arheologic, acest tezaur a aparținut unui rege local care folosea portul și limba goților. Pământean sau transhumant, acest rege se bucura de opulența proverbială tiranilor antichității. Amestecul cu obiecte de originedacică, gotică, sarmatică, grecească, romană sau persană este specific epocii, indiferent dacă obiectele au provenit din tribut, jaf sau schimburi comerciale.

Cele mai semnificative centre paleocreștine identificate arheologic s-au aflat în Dobrogea: 1. Adamclisi (Trophaeum Traiani) - 6 basilici, capitele, un baptiseriu din secolul IV, o cădelniță, vase ștampilate cu semnul crucii 2. Constanța(Tomis) - episcopie, 4 basilici, o necropolă creștină, inscripții, cruci, gemă cu inscripție, opaițe și vase creștine 3. Gărvan (Dinogetia) - o basilică, inscripții, o cădelniță, opaițe, tipar pentru cercel cu cruce 4. Hinog (Axiopolis) - 2 basilici,inscripții amfore 5. Histria (Istros) - episcopie, 4 basilici, inscripții, un tezaur din aur cu cruci, cataramă cu semnul crucii, lacrimariu din sticlă, vase ștampliate cu semnul crucii, tipar pentru cruce 6. Iglița (Troesmis) - 3 basilici 7. Isaccea(Noviodunum) - o basilică, o cataramă cu pești 8. Jurilovca (Argamum) - 2 basilici, o placă cu cruce, o cataramă cu inscripție, opaițe 9. Mangalia (Callatis) - episcopie, 2 basilici, o necropolă creștină, capitele, inscripții, o cataramă cupești, opaițe 10. Niculițel - o basilică cu criptă, inscripții 11. Oltina (Altinum) - o amforă cu inscripție creștină 12. Pantelimon (Ulmetum) - inscripții, opaițe 13. Piatra Frecăței (Beroe) - o basilică, catarame, cruci, un suport de vas cuinscripție 14. Slava Rusă (Ibida) - o basilică, capitele 15. Tulcea (Aegyssus) - opaiț cu cruci, ceramică ștampilată cu semnul crucii. Toate basilicile din aceste centre religioase sunt de tip elenistic, de dimensiuni mici, construite din piatră, cucorpul treflat sau tricameral, având uneori diferite anexe (baptisere, cripte, diaconicoane). Cele mai multe au fost biserici de parohie, trei dintre ele fiind identificate ca episcopii. Singurul monument complet restaurat și vizitabil este basilicade la Niculițel, ridicată la sfârșitul secolului al IV-lea, în dimpul domniei împăraților Valens și Valentinianus. În cripta de sub pavimentul altarului, au fost identificați într-un sicriu comun cei patru martiri al căror nume este cunoscut: Zotikos,Attalos, Kamasios, Philippos. În total, numărul inscripțiilor creștine de pe pietre funerare este cu ceva mai mare decât 100, majoritatea lor fiind în orașele mari. Dintre acestea circa un sfert sunt în limba latină iar restul sunt scrise grecește.Un obiect de cult important este și discul din argint aurit (missorium) descoperit în Ukraina la Poltavadin, pe care este inscripționat numele Episcopului de Tomis, Partenus. Discul face parte dintr-un tezaur compus din peste 400 de obiecte ceau aparținut primilor regi ai Bulgariei. Fiind vorba despre un grup compact de obiecte, este probabil că au fost oferite ca gaj, în semn de supunere sau în schimbul păcii (obiectele obținute prin jaf erau topite imediat pentru a nu mai putea firecunoscute).

În restul teritoriului, au fost identificate arheologic și publicate circa 120 de descoperiri paleocreștine, datate pentru perioada secolelor III-VIII en: 3 basilici (Celei-Sucidava, Moigrad, Slăveni-Olt), două necropole creștine (Apahida,Moigrad), o criptă creștină (Galați), 12 tipare pentru cruce (Botoșana, Cristur, Corund, București-Străulești, Cândești, Dămăroaia, Drobeta, Dumbrăveni, Felnac, Izvoru Dulce, Olteni, Traian-Bacău), 12 vase ștampilate cu semnul crucii(Cristești, Cucorani, Dămăroaia, Dulceanca, Hinova, Histria, Horga, Periam, Poian, Rotbav, Sălașuri, Suceava, Ursoaia-Murgeni), 7 cruciulițe din plumb (Bălenii Români, Barboși, Bratei, Celei, Moigrad, Sighișoara, Valea Voievozilor), 6inele din aur sau argint cu desene sau inscripții creștine (Bologa, Bratei, Budureasa, Herculane, Someșeni, Turda), 9 geme cu desene sau inscripții creștine (Alba Iulia, Moigrad, Orlea, Orșova, Reșca, Românași, Sarmizegetusa, Turda, Vețel),3 cercei din aur cu semnul crucii (Abrud, Ceptura, Gâmbaș), 6 fibule cu semnul crucii (Cireșanu, Noșlac, Oradea, Sarmizegetusa, Șimleu Silvaniei, Vețel), 13 opaițe ceramice cu însemne creștine (Bucium, Bumbești, Celei, Dej, Drobeta,Gherla, Gornea, Insula Banului, Lipova, Luciu, Mercheașa, Moigrad, Ploiești). Tot în această categorie intră și sarcofagul de la Napoca din secolul al IV-lea cu inscripția: "D(is) M(anibus) s(acrum) sig[no C]hristi. Fl[a]via V[all]eria matronatribuni, domina mancipio[r]u(m) vixit an[no]s XXIII. In [d]omo dei posita est." Inscripția se termină apoi cu monograma : "s(it) t(ibi) t(erra) l(evis)" răspândită și prezentă pe unele monede încă dinainte de decretul Împăratului Constantin. Totdin această categorie fac parte și donariul de la Biertan sau gema Bunului Păstor de la Turda, amintite deja. Fiind descoperiri de cele mai multe ori izolate, fără valoare intrinsecă mare, aceste obiecte au fost datate și încadrate gnoseologicîmpreună cu restul obiectelor din șantierele respective, dar pe măsură ce numărul lor este în creștere încep se formeze un grup aparte, interpretabil. Tipologia și inscripțiile de pe aceste obiecte atestă caracterul latin al creștinismului primitiv dela Nord de Dunăre, majoritatea obiectelor provenind din Dacia Ripensis. Istoriografic nu este atestat nici un episcop creștin, deci nu au existat nici slujbe religioase oficiale. Creștinii, în majoritatea lor fiind doar niște sclavi eliberați sau fugiți,au păstrat și perpetuat o formă primitivă a credinței lor, fără conducător spiritual, fără administrație sistematizată. O parte dintre obiecte ar fi putut însă să-și schimbe proprietarul în urma campaniilor militare sau a unor schimburi comerciale,fără nici o legătură cu simbolistica semnelor și a inscripțiilor de pe ele.

Noii stăpâni ai teritoriilor eliberate erau goții, sarmații și herulii. Dintre aceștia, primii care s-au aliat uneori cu romanii și au luptat de ambele părți au fost herulii (fer ulii). Nu este clar dacă era vorba despre un trib distinct, sau era pur șisimplu o denumire generică pentru o castă militară de mercenarii recrutați din teritoriile barbare. Cert este că luptau protejați doar de un scut și o haină mai groasă, iar sclavii lor nu aveau nici scut. Călăreți foarte buni și foarte războinicifăceau sacrificii umane, cei bolnavi și cei prea bătrâni fiind sacrificați și arși pe rug. La moartea soțului femeile lor se sinucideau ritual. Erau cunoscuți mai ales pentru avariție și violență față de vecini. Au fost descriși sub acest nume într-unteritoriu foarte larg ce cuprindea Germania, Polonia, Austria, Ungaria și România de astăzi. Au fost menționați pentru prima dată în timpul marii invazii a barbarilor din anul 268 en, când au ajuns până în insulele din Grecia. Chiar din timpulacelei campanii, o parte dintre războinici au fost recrutați de romani sub numele de "Heruli seniores" și cantonați în Nordul Italiei. În teritoriile romane, herulii au fost convertiți la creștinism și au adoptat un stil de viață ceva mai relaxat. Înanul 275 sunt menționați ca marcenari la frontiera Danubiană, unde Împăratul Tacitus a restabilit ordinea după ce trupele s-au răsculat. Celălat mare grup de luptători a fost cel al goților, probabil un popor de vânători. În limba lor numeleprovenea de la Gutan (gu =mâncare, tan= moarte) sau de la Gotan (geo=pământ, tan= moarte), iar teritoriul lor se întindea de la Don până la Dunăre și de la Marea Baltică până la Marea Neagră. Originea lor este încă neclară, dar Jordanesafirmă că ar fi venit din Germania, ocolind Munții Carpați, pentru a bloca ascensiunea romanilor spre câmpiile sarmaților. În alianță cu sarmații, în câmpiile scitice goții au adoptat stilul de viață al acestora. Foarte probabil triburile lor erau defapt un amestec de goți, sarmați și geto-daci. Viața materială a acestor luptători a fost descrisă de arheologi sub denumnirile de cultura Przeworsk și cultura Sântana de Mureș - Chernyakov. Așezările lor nefortificate erau formate din locuințecu suprafața de 8-22 metri pătrați. Cimitirele lor de incinerație cuprindeau câteva zeci de morminte, unele dintre ele cu urnă funerară. Obiectele din morminte erau de cele mai multe ori rupte sau distruse intenționat. Lamele de plug și secerileerau principalele lor unelte agricole, iar caii și măgarii erau animalele cele mai prețuite. Călăreau fără șa, scărițe sau zăbale, folosind doar un căpăstru din piele sau din cânepă. În anotimpul cald se deplasau permanent, pentru ca iarba sărămână necălcată, iar pe timp de iarnă se retrăgeau în așezări permanente unde depozitau în timpul verii munți de furaje.

Dintre obiectele de podoabă ale acestor triburi amestecate trebuiesc remarcate fibulele arcuate de tip slav, cum sunt cele descoperite la: Coșovenii de Jos, Ferigile, Geoagiu de Sus, Vețel, Pașcani, Dranic, Sărata Monteoru, Bratei, Poian,Săcuieni, Cornești, Căprioara, Căscioarele, Izvoarele, Drobeta, Adamești, Davideni, Sarmizegetusa, Tulcea, Suceava, Piatra Frecăței, Bălteni, Adamclisi. Astfel de fibule sunt răspândite în intreaga Europă, fiind descrise ca parte a multorculturi, dar preponderența lor numerică și stilistică din aria populată de popoarele slave le-a atras denumirea de fibule arcuate de tip slav. În plus goții erau renumiți arcași, poetul Lucanus spunând despre ei că "încordează arcul Armean cucoarda Getică". Tradiția arcului era renumită, atât la Amazoanele Sarmaților cât și la Geții din Oium, iar aceste fibule arcuate se utilizau pentru vestminte atât pentru bărbați cât și pentru femei. Tipic, bărbații foloseau o singură fibulă mare cucare fixau pe un singur umăr o togă groasă din postav, în timp ce femeile utilizau câte două fibule mai mici, pentru a prinde pe ambii umeri o pânză unică ce cădea apoi ca o rochie legată la brâu cu un șnur. Din amestecul războinicilor goți cuurmașele amazoanelor, a rezultat o rasă nouă, cu caractere fenotipice intermediare: păr castaniu sau roșcat, ochi albaștri sau verzi, pielea albă sau pistruiată, înălțimea medie sau mare, osul gros. Față de obiectele simple ale oamenilor de rând,regii au prins gustul obiectelor din aur, bătute cu pietre prețioase în diferite culori, cele mai frumoase exemple fiind obiectele din tezaurul de la Pietroasa. Denumite de specialiști "arta popoarelor migratoare" sau "stil policromic", acesteobiecte se regăsesc în secolele următoare în Italia (fibula de la Cesena), Spania (coroana de la Fuente de Guarrazar) sau în Franța (sabia din mormântul regelui Childeric), în aria regatelor formate de Ostrogoți și Vizigoți pe teritoriulImperiului Roman. Fără a fi specific gotice, fibulele arcuate se regăsesc la regii sarmaților sau sciților, dar erau extrem de iubite și de către huni. Un fel de străbunice ale epoleților militari din zilele noastre, fibulele puteau fi împodobite cușnururi de culori diferite, legate de proeminențele terminale, pentru a atesta rangul sau unitatea militară.

La sfârșitul secolului al IV-lea în ținuturile dominate de goți trăiau numeroși descendenți ai coloniștilor romani, o parte dintre ei convertiți deja la religia creștină. Unul dintre primii episcopi cu activitate de misionar în aceste ținuturi afost episcopul Ulfilas (Wulfila) desemnat de episcopul Eusebius din Nicomedia ca misionar al goților de la Nord de Dunăre. Cu aprobarea Împăratului Constantius al II-lea (337-361 en), unul dintre promotorii creștinismului Arian, în anul348 episcopul Ulfilas a primit permisiunea să colonizeze congregația sa de creștini arieni în Moesia, la Nicopolis ad Istrum. Aici, episcopul Ulfilas a tradus Biblia din limba greacă în limba goților, pentru noii coloniști acceptați cu titlul defederați. Pentru transcrierea Bibliei a dezvoltat un alfabet nou, scris cu majuscule (uncial), format în principal din alfabetul grecesc și câteva semne adiționale specifice pentru fonologia gotică. Un exemplar al acestei Biblii, cunoscut subnumele de Codex Argenteus, este o copie din secolul al VI-lea destinată regelui Ostrogothic Theodoric cel Mare, și a fost descoperit în secolul al XVI-lea în biblioteca mănăstirii benedictine din Werden. Textul a fost scris cu cerneală aurie șiargintie pe piele tratată cu tanin purpuriu (purple vellum), iar coperțile sunt din argint, decorate cu motive în baseorelief. În secolul al XVI-lea, Împăratul Romanilor Rudolph al II-lea a rechiziționat manuscrisul pentru biblioteca imperială dela Praga, apoi a ajuns în urma războiului de 30 de ani în biblioteca Universității din Uppsala (Suedia). Dintre cele 336 de file s-au păstrat doar 187. Activitatea episcopului Ulfilas a fost favorizată de edictele emise de Împăratul Constantiusîmpotriva păgânismului, în urma cărora au fost închise toate templele și au fost interzise sacrificiile aduse zeilor romani, fiind incluse în aceeași categorie cu practicile șamanilor, vrăjitorilor și magicienilor păgâni. În schimb preoții creștini aufost scutiți de taxe și de servicii în interes public și au fost exceptați de la a fi judecați în tribunale seculare (laice). Pe de altă parte, ca urmare a acestor edicte, numeroși cetățeni ai imperiului, au ales să treacă Dunărea în ținuturile libere pentrua-și păstra credința și zeii. Ca urmare a acestei Biblii, credința creștină a putut pătrunde și în teritoriile gotice unde alfabetul latin nu era în uz. Primele triburi gotice s-au convertit la creștinism începând cu anii 375-390 en, dar majoritateanobililor împreună cu familiile regale au rămas adepte ale păgânismului. În anul 406, Regele Radagaisus a condus în Nordul Italiei o feroce campanie anti creștină.

Alături de goți, în timpul Războaielor Marcomanice, Transilvania a fost în permanență sub asaltul Vandalilor, un trib înrudit ce-și avea originea în Sudul Poloniei și la Nord de Munții Carpați. Agricultori primitivi, vandalii aveau așezăricirculare principala lor ocupație fiind creșterea și domesticirea animalelor. Dintre meșteșuguri, erau apreciați în special pentru armele făurite din fier dar și pentru obiectele ceramice și bijuteriile gravate sau sculptate. Profitând de anarhiamilitară ce a slăbit apărarea Imperiului Roman, vandalii au ocupat progresiv întreaga luncă a Tisei, Crișana și Banatul, apoi după retragerea romanilor, au ocupat lunca râurilor Mureș și Jiu (aminitite de Jordanes ca: Marisia, Miliare, Gilpil șiGrisia). Vandalii au rămas în aceste teritorii până în anul 330 en când Împăratul Constantin cel Mare le-a oferit goților aceste teritorii, în schimbul serviciilor oferite ca aliați ai imperiului. Cu permisiunea împăratului, Vandalii au fost relocațiîn Pannonia întregul teritoriu al Daciei fiind acum sub suveranitatea goților. Regele vandal Visimar a fost ucis în luptă, învingătorul fiind Regele Goților, Geberic. Mulți dintre vandali au trecut munții înapoi în Polonia. Numele lor provine dela cuvântul german pentru migrație (wand) dar în cultura noastră sunt asociați cu banii (ban da li). Cultura lor materială, denumită Przeworsk, era răspândită și în aria de dominație a Goților și mai apoi Gepizilor. Din descrierea făcută deProcopius, știm că erau blonzi, înalți și frumoși cu caracterele fenotipice specifice vikingilor. În perioada în care au locuit în fostele teritorii romane, mulți dintre vandali au învățat limba latină și s-au creștinat. În timpul domniei ÎmpăratuluiValens (364-378 en) vandalii din Pannonia, la fel ca și goții, au adoptat credința creștină ariană. În jurul anului 400 en, sub presiunea hunilor, vandalii s-au mutat pe teritoriul roman, unde au ocupat provincia romană Raetia. În anul 410 en,când goții conduși de Regele Alaric au devastat Roma, vandalii au invadat Spania, apoi Nordul Africii. Apoi, în anul 440, Regele Vandalilor Genseric a căsătorit pe fiul său Huneric cu Eudocia, fiica Împăratului Roman Valentinian al III-lea,perfectând astfel un tratat de alianță. Împăratul a fost însă ucis. Ca represalii, vandalii au atacat și jefuit Roma, până la temelii. Apoi au migrat în jurul Mediteranei și s-au stabilit în coloniile romane din Nordul Africii. Monedele emise devandali în Nordul Africii au elemente comune cu cele geto-dacice, dar și cu cele romane. Obiecte din mormintele vandale de la Voinești și Zalău sunt expuse la Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș. În ce privește ceramica dinNord-Vestul Daciei descoperirile sunt uniforme: pastă neagră sau cenușie, lustruită, fără ornamente cu tipologia din epoca fierului. Elementele culturii Przeworsk în Nord-Vestul României au fost publicate de domnul Ioan Stanciu.

Aliați cu goții, celălalt mare popor al învingătorilor de la Dunăre a fost cel al Sarmaților, răspândit atât în Pusta Ungară de la Nord de Dunăre (Iazygii) cât și în câmpiile de la Nordul Pontului Euxin, din Moldova și Ukraina. Printre triburileacestui mare popor se numărau: Agaraganții, Anții, Aorsii, Cissianții, Hamaxobii, Iazygii, Limiganții, Foriascii, Rimfacii, Roxolanii, Serbii, Siracii, Spalii și Spondolicii. Probabil că o parte dintre denumiri se referă la același trib, denumitdiferit în epoci diferite. Dintre aceștia, Roxolanii au fost descriși pentru prima dată între râurile Nipru și Don. Potrivit lui Strabon, trăiau întreaga lor viață în căruțe. Ukrainienii, rușii și turcii reclamă în mod egal originea acestui trib, cel maiprobabil de sorginte slavă. De Roxolani este legată și legenda Amazoanelor, femeile războinice ale Sauromaților. Viața lor era legată de creșterea și domesticirea hergheliilor de cai semi-sălbatici, utilizați pentru carne, lapte și transport. Fiindîn permanentă transhumanță, în urma lor iarba se ridica la loc iar ținutul părea nelocuit, motiv pontru care numeroși invadatori au declarat că au găsit țara nelocuită. În lipsa unor așezări permanente, urmele materiale sunt prezente doar prinnecropole și morminte de inhumație din : Moldova (Glăvăneștii Vechi, Trușești, Larga, Jijia, Holboca, Valea Lupului, Ștefănești, Mitoc, Poienești, Epureni, Tecuci, Balintești), Muntenia (Focșani, Șendreni, Largu, Seimeni, Călmățui,Chișcani, Dridu, Călărași, București) sau Banat (Deszk Ujmajor, Kiszombor, Klarafalva, Pancevo, Vrsac, Foeni, Giarmata, Dudeștii Vechi). Specific pentru aceste morminte, mărgele femeilor nu erau purtate la gât în șirag, ci erau cusute lapoalele veșmintelor. Specifice sunt și vasele ceramice cu două toarte în formă de animale patrupede, sau oglinzile metalice cu mâner, având pe dos semne monograme (tamga-le) cu rol magic, apotropaic. Femeile nobile aveau de multe oricraniul deformat circular, în urma unor bandaje foarte strâns legate în fragedă pruncie. Denumirea tribului pare să provină de la cuvântul germanic rukhs - a căra- având probabil semnificația de cărăuși. În anul 294 en, Împăratul GaiusAurelius Valerius Diocletianus (284-305 en) i-a învins pe Sarmați și a construit mai multe castre militare, printre care: Aquinucum (Budapesta), Bononia (Vidin), Ulcisia Vetera, Castra Florentium, Intercisia, Onagrinum, fortificații denumitegeneric Ripa Sarmatica. Au urmat apoi victoriile din anul 296 en împotriva Carpilor și cele obținute de generalul Galerius în anii 299 și 302 en. Până la sfârșitul guvernării sale, Împăratul Diocletian a pacificat întreaga frontieră de la Dunăre,a ridicat castre, picioare de pod, drumuri pietruite, orașe înconjurate cu zid de piatră. În zonă au patrulat peste 15 legiuni. O inscripție de la Sexaginta Prista (Ruse) atestă restabilirea păcii în regiune.

Toate aceste fortificații de pe malul Dunării au fost apoi lărgite, înălțate și întărite între anii 316 - 322 en, când Împăratul Constantin cel Mare a guvernat dioceza Panonia și Macedonia, cu sediul la Sirmium. După repetate confruntări cugoții și carpii, împăratul a luat titlurile de Gothicus și Carpicus Maximus. În anul 323 en goții conduși de comandantul Rausimodus au trecut Dunărea și au jefuit provincia Dacia. Împăratul Constantin a condus personal campania de represaliiprin care Rausimodus a fost capturat și ucis undeva în Muntenia. În anul următor, goții au luptat ca mercenari în armata Împăratului Licinius, guvernator al diocezei din Moesia și Asia. Cu ajutorul creștinilor Împăratul Constantin a obținut unșir de victorii și a devenit Caesar pentru întregul imperiu. Începând cu anul 324 en, romanii au fortificat castrele Drobeta, Sucidava și Daphne de pe malul barbar al Dunării, apoi la 5 Iulie 325 en a fost inaugurat podul de piatră dintre Oescusși Sucidava, cu o lungime totală de 2 400 metri (1 300 metri peste Dunăre). La inaugurare au fost bătute monede având pe revers podul, protejat de chipul zeului Danubius. După terminarea podului a fost restaurat drumul dintre Sucidava șiRomula, apoi defileul Oltului, fapt atestat de un stâlp miliar descoperit la Nord de Celei. Capătul Nordic al podului era susținut de puternica cetățuie de la Sucidava unde săpăturile arheologice au identificat numeroase monede Constantiniene,ceramică, țigle, podoabe din bronz și arme. Ștampilele de pe cărămizi atestă prezența cohortelor III și IV din legiunea a V-a Macedonica. Notitia dignitatum consemnează la Sucidava ca trupe permanente o unitate de cavalerie (equitumDalmatarum) și una de auxiliari (auxilium primorum Daciscorum). Urme din aceeași epocă au fost identificate și la Dierna, unde exista un cap de pod pregătit pentru a lega rapid un pod de vase. Despre aceste fortificații de pe malul barbar,Procopius spune: " ...aceste întăriri nu erau de necucerit. Cele mai multe erau formate dintr-un singur turn, și desigur puțini oameni le apărau dinăuntru, dar erau deajuns ca să bage groaza în popoarele barbare, barbarii evitau asediul orașelor".Podul atestă existența unor importante schimburi comerciale între romani și goți, convoaiele cu marfă fiind formate din zeci sau chiar sute de căruțe.

Pentru a controla traseul acestor convoaie, în timpul Împăratlui Constantin s-a ridicat un val de pământ cu lungimea de 700 Km ce taie în lat Oltenia și Muntenia, între castrele de la Romula (Olt) și Pietroasele (Buzău). Cu înălțimea decirca 3 metri și lățimea de până la 30 de metri, valul era protejat dinspre nord de un șanț cu lățimea de 10 metri și adâncimea de 2 metri. Căruțele circulau pe drumul din interiorul acestui șanț, ferite de atacuri nedorite și de ochii lumii.Romanii nu aveau suficiente efective în zonă pentru o astfel de construcție. Rezultă că valul de pământ a fost ridicat de populația autohtonă, sau poate de prizonieri romani, sub autoritatea unui despot. Mari iubitori de aur și bogăție, esteposibil ca regii goților să fi comandat și executat acest proiect, prin bună înțelegere cu romanii, în timpul uneia dintre perioadele de alianță militară. Alți istorici consideră că romanii au recucerit și dominat tot teritoriul situat la Sud de Brazdalui Novac, iar conducătorii locali aveau doar titul de fererați. Cert este că un asemenea efort de a controla circulația mărfurilor nu putea fi justificat decât prin existența unui volum foarte important de mărfuri. Descoperirile arheologice par săconfirme această prezumpție. La Romula au fost descoperite monede emise de Constantin cel Mare, semn că banii romanilor circulau pe teritoriul patrulat de goți. Pe traseul acestui val au fost ridicate numeroase puncte fortificate, printre careeste și castrul roman de la Hinova. În perimetrul acestui castru, în anul 1981 s-a descoperit un important tezaur format din 9 639 obiecte din aur, cu o greutate totală de 4 920 grame. Datat de specialiști pentru epoca bronzului, nu este exclusca tezaurul să fi fost confiscat de romani de la un rege geto-dac, sau să fi făcut obiectul unui tribut, apoi să fi fost ascuns în interiorul castrului. Tezaurul este format din: o diademă, 14 brățări diferite ca model și greutate, 92 pandantive, 762mărgele, 8 765 paiete, 4 inele și multe alte obiecte din aur, evident cu proveniență diferită. Alături de tezaurul de la Pietroasele, cel de la Hinova completează inventarul acestui legendar "drum al aurului". Legenda populară spune că Novac,un personaj mitologic, s-a luptat cu un balaur și a reușit să-l izgonească, iar când a fugit balaurul a lăsat o dâră pe pământ.

Fortificații asemănătoare cu Brazda lui Novac, formate din val de pământ și palisade, au fost ridicate în Pannonia, sub numele de Limes Sarmatie (Devil's Dykes), între Aquincum (Budapesta) și Munții Carpați, pentru a-i separa pe Iazygiialiați romanilor de Quazii potrivnici. Limes Sarmatie despărțea populația autohtonă în două grupuri mari, pe care Ammianus Marcelinus le numește Sarmatae Arcaragantes (agricultori) și Sarmatae Limigantes (crescători de cai). În anul 322,Sarmații Arcaragantes au fost atacați de goți și au cerut ajutorul romanilor, potrivit tratatului de alianță. Cu această ocazie au fost distribuite arme și Sarmaților Limigantes. Împăratul Constantin cel Mare a trimis o armată condusă chiar de fiulsău Constantin al II-lea, astfel că armata goților a fost încercuită. Au căzut prizonieri circa 100 000 de goți, în frunte cu Ariaricus (aria ricus) fiul regelui lor. Goții au fost obligați să semneze un nou tratat de alianță în urma căruia furnizaumercenari pentru armata imperială, cu titlul de federati. În schimb, goții au primit alimente, stipendii în bani și dreptul de a controla comerțul cu romanii la capetele de pod de la malul Dunării. În următoarele patru decenii, goții au rămas caaliați fideli ai romanilor. Un contingent de circa 40 000 de goți a format principalul corp de armată cu care Împăratul Constantin a fondat în anul 324 en cetatea Bizanț. În urma luptelor din anul 332, Sarmații Limigantes nu au depus armele ciau decis să se elibereze de orice stăpân. Numărul lor trebuie să fi fost foarte mare, din moment ce circa 300 000 de Sarmați Arcaragantes au fost siliți să traverseze Dunărea și să găsească adăpost pe teritoriul imperiului. Împăratul Constantina pregătit o contraofensivă. Sub pretextul negocierilor, Sarmații Limigantes au trecut Dunărea și apoi au atacat prin surprindere. Puțin a lipsit ca împăratul să-și piardă viața, dar a reușit să fugă deghizat în soldat. După o confruntare deproporții, sarmații s-au retras definitiv la Nord de Dunăre. Așezări rămase în urma acestor sarmați au fost identificate în Banat, la Foeni, Cioreni, Freidorf și Sânnicolau Mare. Bijuteriile nobililor sarmați, ca și cele ale hunilor, erau opulente,din aur bătut cu multe pietre prețioase multicolore. Principalele motive ornamentale erau animaliere: cerbi, țapi ibex, animale fantastice, himere sau animale de pradă.

Pentru populația de pe teritoriul nostru, istoricii latini au utilizat denumirea de Thervingi (Terra vinci) sau oameni ai pădurilor, multe dintre numele și denumirile lor fiind în legătură cu pădurea. Cultura lor maerială este descrisă subnumele de Sântana de Mureș - Chernyacov, așezările fiind formate din bordeie semi-îngropate, case supraterane și grajduri compartimentate de dimensiuni impresionante. Așezări din acest grup cultural au fost identificate la: Bacău(Răcăciuni), Bistrița (Ocnița), Brașov (Cristian, Ticușu Vechi), Botoșani (Mihălășeni), Buzău (Albești, Balta Albă, Caragele, Clondiru, Dara, Dulbanu, Gherăseni, Istrița de Jos, Heliade Rădulescu, Izvoru Dulce, Lanurile, Largu, Limpeziș,Lipia, Lunca, Moisica, Pietroasele, Potârnichești, Rubla, Săpoca, Săsenii Vechi, Smeeni, Știubei), Cluj (Palatca), Covasna (Sfântu Gheorghe), Galați (Barcea, Lunca), Giurgiu (Ghizdaru, Oinac, Schitu), Harghita (Lăzarea, Lutița, Mugeni,Rugănești, Sânsimion), Iași (Arsura, Poienești), Mureș (Bezid, Cornești, Sântana de Mureș, Târgu Mureș), Teleorman (Alexandria, Lăceni), Vrancea (Iugani, Mărtinești, Vârteșcoiu), Vaslui (Simila). Descoperiri arheologice similare au fostsemlalate și pe șantierele de la Budești, Brăviceni, Dănceni, Spanțov, Mihăilășeni, Gherăseni, Furmankova (Republica Moldova). Așezările fiind de multe ori temporare sau sezoniere, principalele urme materiale sunt prezente doar canecropole, cu rit de îmormântare mixt. Dintre acestea circa 65 % erau morminte de incinerație și 35 % erau morminte de inhumație. Dintre cele de inhumație doar 20 % sunt dispuse pe direcția Vest-Est (posibil creștine), restul fiind orientateaproximativ pe direcția Nord-Sud (sarmate). Inventarul obiectelor include: arme și piese de harnașament, unelte și ustensile gospodăraști, accesorii vestimentare, obiecte de podoabă, monede, recipiente din sticlă, vase din lut, fusaiole. Deexemplu, la Budești au fost identificate: 44 cuțite, 71 fusaiole, peste 100 de fibule, 35 catarame din bronz, 19 piepteni din os, 180 fragmente de vas din sticlă, ceramică lucrată cu roata și ceramică romană. La Mihălășeni (Botoșani) în 152 demorminte s-au descoperit 155 de fibule (117 din bronz, 27 din argint, 11 din fier). În spațiul dintre Prut și Nistru sunt descrise și două necropole (Cholmskoe, Slobozia Chișcăreni) în care numărul mormintelor orientate Vest-Est este mai maredecât cel al mormintelor orientate Nord-Sud.

Thervingii au trăit în bună pace cu romanii până în anul 367, când Împăratul Valens a organizat o campanie la Nord de Dunăre. Regatul goților era împărțit la acea dată între Vizigoții vestici din Muntenia și Moldova conduși de RegeleAthanarich și Ostrogoții estici din Ukraina conduși de Regele Hermanarich. Nepregătiți, vizigoții s-au ascuns în munți și nu s-a purtat nici o bătălie. Doi ani mai târziu, Împăratul Valens a organizat o nouă expediție și a pătruns adânc sprestepele Ukrainei, unde a purtat câteva bătălii mai mici cu Ostrogoții. Cu sau fără știrea romanilor, Ostrogoții au fost puternic atacați din stepele Estice de poporul hunilor (han-ilor) recunoscut pentru curajul în luptă. În anul 378 en, o partedintre vizigoții conduși de Fritigen, în calitate de aliați ai romanilor, au negociat cu împăratul permisiunea de a se stabili la Sud de Dunăre. Coloniștii însă au fost întâmpinați cu prețuri extrem de ridicate la alimente iar guvernatorul Licinus aorganizat un atentat împortiva lui Fritigen. Goții s-au ridicat la luptă și au devastat întreaga regiune, chemând în ajutor pe frații lor de la Nord de Dunăre. Împăratul Vales a intervenit cu o armată compusă din câteva mii de legionari și a atacattabăra de căruțe a goților de lângă Adrianopol. Cavaleria goților, supranumerică, a nimicit ușor infanteriștii romani, oboșiți și deshidratați după marș. Împăratul a fost surprins și incendiat în cartierul său general. A fost primul împărat romancăzut pe câmpul de luptă. Armata condusă de Fritigen și-a îngroșat rândurile cu numeroși răsculați și apoi a jefuit Thesalia, Epirul și Ahaia, în timp ce o a doua armată s-a întors și a jefuit întreaga Panonnie. Învingători ai romanilor, nobiliigoți au început să poarte fibule în formă de pajură, bătute cu rubine, semn că au capturat și însângerat stindardul romanilor. La Nord de Dunăre în fruntea goților a rămas Regele Athanaric, puternic presat însă de invazia hunilor. Din aceastăperioadă datează valul de pamânt al lui Athanaric ale cărui urme au fost identificate în județul Galați în localitățile: Băleni, Buciumeni, Vuca, Cudalbi, Fântânele, Matca, Măcișeni, Munteni, Plevna, Scânteiești, Stoicani, Suhurlui, Țepu șiValea Mărului. Întins între Siret și Nistru (90 km pe teritoriul nostru) este posibil ca acest val de pământ să nu fi avut rol defensiv și să fi fost doar un drum de căruțe, supra-înălțat pentru a preveni înnămolirea într-o regiune frecvent inundatăde toate cele trei râuri. În acest caz, valul de pământ nu a fost ridicat în câteva luni, ci în zeci sau chiar sute de ani, ca rezultat al repetatelor lucrări de reparare a drumului combinate cu tasarea prin folosință.

Începând cu anul 360 en, din câmpiile siberiene au trecut la Vest de râul Volga triburile de păstori ale Hunilor în căutarea unor ținuturi noi, după ce mongolii au format o confederație sub numele de Rouran (Ruru). Păstori și crescători decai, hunii își petreceau aproape întreaga viață sub cerul liber, împreună cu animalele lor, hrănindu-se aproape exclusiv cu carne și cu lapte. Organizați în clanuri familiale, foarte numeroase, hunii integrau cu ușurință alte grupuri pentru a lecrește puterea militară. Turmele lor de reni, cai și oi ajungeau uneori până la 3 000 de capete astfel că la vremuri de foamete și molimă stilul lor de viață era net superior celui din așezările stabile. Ammianus Marcellinus spune despre ei cădormeau adese ori sub cerul liber, între animale. Erau îmbăcați aproape exclusiv în haine din lână și blănuri de samur. Nu intrau niciodată în locuințele din așezările triburilor sedentare, de frica bolilor, ci dimpotrivă le incendiau. În drumul lorincendiau orice casă sau cetate din lemn, dorind ca natura să poată să-și desăvârșească miracolul fără intervenția omului. Adăposturile lor pentru iarnă erau săpate adânc sub pământ acoperite cu grinzi de lemn peste care creștea iarba, astfelîncât erau aproape imposibil de distins față de restul stepei. Foloseau focul foarte puțin, doar atunci când sacrificau un animal. Puteau merge neîntrerupt, zile la rând, hrănindu-se doar cu pesmeți, pastramă și brînză uscată. Trăiau ziua șinoaptea în spinarea cailor lor, mici și rezistenți cu care parcă făceau corp comun. Când erau provocați la luptă, atacau prin surprindere și apoi se retrăgeau în mare viteză, cu minimum de pierderi. Dar nu se buluceau decât atunci când aveausuperioritate netă. Nu foloseau plugul iar locuințele lor temporare erau în căruțele cu care traversau continentul. Se hrăneau în colectiv sacrificând câte un animal, fiert apoi în întregime în cazane mari de peste 40 de litri. La masa lor se găseaîntotdeauna o porție în plus. Generozitatea lor proverbială în ce privește numărul și sacrificarea animalelor a atras de partea lor numeroase triburi, astfel că puterea lor a crescut progresiv și viața lor materială a devenit din ce în ce maiopulentă. Ostrogoții și apoi vizigoții s-au opus la început cu curaj, apoi din ce în ce mai multe triburi au trecut în tabăra hunilor. În mai puțin de 100 de ani și-au extins aria de transhumață, de la Vloga până la Dunăre cuprinzând și întregulteritoriu dominat de goți. Zeii lor nu cereau cotă din sacrificii, nici impozite sau taxe vamale, în schimb conducătorii lor, han-ii, erau foarte sensibili la cadouri de orice fel.

Pe teritoriul nostru, hunii au pătruns în ariile controlate de vizigoți, inițial ca inamici, apoi ca aliați și în final ca stăpâni necontestați ai câmpiilor. Aria lor de răspândire a interesat doar lunca Prutului și a Siretului, respectiv lunca Dunării șiCâmpia Română la Sud de Brazda lui Novac. În Transilvania, Hunii au pătruns doar în secolul al V-lea, din Banat, urmând cursurile râurilor Mureș și respectiv Someș. Singurul mormânt al unei căpetenii, cu un inventar bogat, a fostdescoperit la Concești pe Prut, unde într-un cavou din blocuri de piatră a fost îngropat un nobil împreună cu calul său, alături de vase din aur, vase din argint aurite, o coroană, sabia, arcul și săgețile și multe aplici din aur împodobite în stiluldenumit "cloisonne". Parte dintre obiecte sunt expuse la muzeul Ermitaj din Leningrad. Alte descoperiri ale vieții lor materiale constau din cazane sau fragmente de cazane din bronz de tip hunic (Desa, Hotărani, Boșneagu, Sucidava, Ionești).Alte urme materiale au fost descoperite în mormintele de inhumație de secol V din localitățile: Buhăeni, Gherăseni și Roman (Moldova), Bălteni, Chiojd, Luciu, Dorobanțu, Dulceanca, Balaci, Ionești, Coșoveni, Hinova (Muntenia), Brașov,Biertan, Velț, Potaissa, Apulum, Moigrad, Micia, Nădlac, Periam (Transilvania). Din inventarul acestor morminte se remarcă: o brățară, un pectoral și sârmă din aur, podoabe din aur, o diademă din bronz, o diademă și un fragment de diademădin aur, catarame. Dintre elementele de viață materială aduse de huni exclusiv din Asia (inexistente în Europa) se remarcă: arcul de tip mongol din plăci de os, săgețile din fier cu trei muchii, biciul naiagă, șaua cu podoabele ei și cazanelemari din bronz pentru 100 de porții (40 de litri). Chiar dacă au fost descoperite în mormintele hunilor, originea hunică a acestor cazane este contestată de o parte dintre istorici, fiind atribuite unităților militare romane (centurii) sau gotice(sutași). La toate acestea se adaugă diverse obiecte de podoabă și tehnici pentru prelucrarea și păstrarea pieilor și blănurilor. După modelul chinezesc, hunii aveau și ei obiceiul de a deforma capul fetițelor de neam nobil, pentru a pune învaloare diadema sau coroana. În mormintele lor princiare se găsesc uneori cranii alungite, asemănătoare cu cele sarmate.

Fiind un popor liber de ciobani, hunii nu aveau regi și structuri guvernamentale. Atunci când se ridicau la luptă în fruntea lor era cel mai viteaz și mai decis dintre luptători. Pe timp de pace, în problemele casei femeia cea mai în vârstăavea cuvântul cel mai greu iar pentru restul problemelor se făcea un sfat al bătrânilor. În urma conflictelor cu chinezii, au adoptat obiceiul de a numi conducători denumiți hani (chanyu, shan). Dintre liderii Hunilor, istoria i-a consemnat doarpe cei care au purtat tratative cu romanii: Balamber (370-400), Uldin (400-412), Charaton, Octar, Rugila (412-435), Bleda (435-445), Atilla (445-453), Ellac (453-454), Dengizich și Ernak (454-469). Din surse chinezești știm că erauanalfabeți, dar cuvântul lor ținea loc de jurământ sau tratate. Indiferent de rang și bogăție, fiecare membru al tribului își primea masa zilnică de la cazanul comun. Pedepseau cu moartea furtul sau crima și dobândeau titlul de "bărbat" doardupă ce ucideau un dușman în luptă. Țineau una sau mai multe neveste, după cum le era puterea sau rangul și moșteneau protecția femeilor rămase în urma unui părinte sau frate. Războiul era întotdeauna binevenit, prizonierii de război fiindutilizați pentru creșterea animalelor sau pentru răscumpărare. Îngropau morții împreună cu toate obiectele lor personale, dar nu ridicau monumente funerare. La moartea unei căpetenii, sărbătoreau toată noaptea sub clar de lună, apoi tăiaucapetele prizonierilor și se cinsteau cu vin și lapte acru. Sub autoritatea hunilor, autohtonii s-au retras în munți, pe vîrfuri de deal și în păduri, sau au adoptat stilul de viață al hunilor. Hergheliile de cai erau la cel mai mare preț, unitatea demăsură pentru comerț sau tribut fiind calul. Hunii cumpărau și vindeau marfa, țineau sfat, mâncau și beau sau chiar dormeau în mersul calului. Olăritul și prelucrarea metalelor au rămas la nivelul de dezvoltare din epoca fierului, în schimbtributul plătit de romani și negoțul de la țărmurile Dunării au alimentat permanent lăcomia pentru aur și obiecte de podoabă. Toate cultele religioase au avut mult de suferit, sau au dispărut în totalitate. Din acest motiv, hunii au fostexcomunicați și aspru criticați de toate fețele bisericești, în toate sursele literare. Creștinii în special au fost batjocoriți de huni, astfel că resentimentele s-au perpetuat de ambele părți timp de secole. Nu toți supușii au fost nemulțumiți de noiistăpâni, unele dintre obiceiurile și legile hunilor fiind revendicate de ciobani până în zilele noastre (uzul și neatârnarea).

Începând cu anul 343 en, Regele regilor de la Nord de Dunăre a fost Attila Hunul (434-453 en) fiul hanului Mundzuk. Numele său este probabil în legătură cu creșterea cailor (At ti la). Fiecare războinic hun utiliza în luptă 3-4 cai, iar celmai bogat dintre ei trebuia să aibă cei mai mulți și cei mai frumoși cai. Regele Attila este atestat documentar pentru prima dată în anul 435 en când romanii s-au angajat la plata unui tribut de 700 livre aur, plus o răscumpărare de 8 solidus dinaur pentru fiecare prizonier roman. Tratatul mai prevedea și deschiderea unor puncte de vamă și comerț, tratat ce a condus la formarea limes-ului de la Porțile de Fier și la repararea castrelor de la Diana și Pontes. Pentru descrierea cetății descaun a Regelui Attila să-i dăm cuvântul lui Priscus din Panium, trimis ca ambasador al Bizanțului în anul 448 en: "Palatul său era ridicat din bârne jiluite, unite atât de strâns încât marginile nu se vedeau decât de la mică distanță. Palatul aveacamere mari pentru servirea mesei și porticuri de mare frumusețe, iar curtea era înconjurată cu un gard tot din lemn, ridicat nu pentru protecție ci doar de frumusețe. Alaiul regelui era format din fete aliniate pe șapte rânduri, mergând cântândsub niște baldachine largi din pânză. La sosire a fost întâmpinat cu carne și vin și s-a ospătat fără să coboare din șa. În interior, soția lui Attila, pe nume Kreka, era înconjurată de numeroase slujitoare ocupate cu cusutul sau țesutul unor obiectede îmbrăcăminte. Pardoseala era complet acoperită cu carpete din lână. La banchet, oaspeții au fost serviți în vase din argint, cu bucate copioase, în timp ce Atilla nu a servit decât carne și brânză, dintr-o farfurie din lemn. Fiecare invitat aveaslujitorul său pentru vin și bucate. După aprinderea torțelor, doi bărbați au cântat cântece de vitejie. Îmbrăcămintea regelui era simplă și curată iar purtarea lui era foarte reținută. ". Același autor descrie viața simplă a locuitorilor așa cum i-afost relatată de un grec stabilit la curtea regelui: "După război, sciții trăiesc liniștiți bucurându-se doar cu ce au.". Cu purtatea lui simplă, țărănească, acest rege a ridicat la luptă peste 500 000 de luptători , a îngrozit toate națiunile și adisciplinat cele mai războinice triburi ale stepelor. Pentru cetatea lui Attila, situată undeva în Banat, au fost propuse numeroase locații, printre care: Cornești (la 17 km de Timișoara), Băile Călacea (la 30 km de Timișoara), Bărăteaz (36 km deTimișoara), Mașloc, Mănăștiur sau Satchinez.

În fruntea unei armate formată din huni, alani, ostrogoți și gepizi, în anul 441 en Regele Attila a trecut prin sabie întreaga peninsula Balcanică, de la Singidunum (Belgrad) până la Serdica (Sofia) și Philippopolis (Plovdiv), ajungând pânăla zidurile Constantinopolului recent ridicate de Împăratul Theodosius. Pe lângă creșterea tributului la 2100 livre de aur pe an, împăratul a mai plătit și câte 12 solidus din aur pentru fiecare prizonier roman. În anul 450 en, aceeași confederațiede triburi a năvălit în partea de Vest a imperiului unde a urmat cursul Dunării până la izvoare, apoi a năvălit în Galia pe traseul: Strassbourg, Maintz, Cologne, Amiens, Paris, Orleans. Pretextul a fost oferit de Justa Grata Honoria, soraÎmpăratului Valentinian al III-lea. Patriciana fiind nemulțumită de conduita fratelui ei i-a trimis lui Attila inelul său și o scrisoare prin care cerea ajutor. Attila a interpretat gestul ca pe o cerere în căsătorie și a revendicat jumătate din imperiu,pentru a o pune în drept pe soția sa Honoria. Pe drumul de întoarcere, armata supraîncărcată de pradă și prizonieri, sătulă de luptă, a fost atacată prin surprindere de romanii conduși de generalul Flavius Aetius, în alianță cu vizigoții aflați subconducerea Regelui Theodoric. În bătălia de la Câmpiile Catalane ambele tabere au suferit pierderi foarte grele cu zeci de mii de morți. Vizigoții l-au pierdut pe regele lor Theodoric, iar hunii au pierdut o mare parte din pradă și numeroșiprizonieri. În anul 452 en, Honoria a trimis o nouă scrisoare și Attila a năvălit în Italia unde a distrus cetățile Aquileia și Veneția până la temelie. S-a oprit pe malurile râului Po, unde a fost întâmpinat de o delegație de pace condusă personalde Papa Leo I. Ca urmare, orașul Veneția a fost reconstruit în mijlocul lagunei, fiind format exclusiv din locuințe lacustre accesibile doar pe apă. Regele Attila a murit otrăvit, la vârsta de 47 ani, în timp ce sărbătorea nunta cu o frumoasăfecioară pe nume Ildico. Căpitanii lui și-au tăiat obrazul ca să poată plânge cu lacrimi de sânge și apoi au călărit toată noaptea la galop în jurul cortului. A fost înmormmântat acoperit în aur, argint și fier, împreună cu numeroase arme,podoabe, geme și pietre prețioase. Tezaurul de la Sânnicolau Mare a fost asociat de mulți dintre autori cu bogățiile marelui rege al hunilor, fie făcând parte dintr-un tribut, fie ca parte din prăzile strânse în campanii sau ca tezaur regal executatla comandă. Cel puțin două dintre vase au însă inscripții și semnul crucii fiind cu certitudine odoare bisericești.

Dintre aliații hunilor, cei mai apropiați și constanți erau alanii (balanii, olanii, aryanii, halanii, iașii), un popor de origine sarmată, vecin cu roxolanii, de origine slavă sau germanică (valonii). Surse chineze din timpul Dinastiei Han (HouHanshu) spun că poporul stepelor Yancai a devenit vasal regatului Kangju și se numește acum Alanliao. Sunt atestați istoriografic de romani începând cu secolul I en, în regiunea dintre Volga și Don, la Nord de Munții Caucaz. AmmianusMarcellinus îi descrie astfel: "Aproape toți sunt înalți și frumoși. Părul le este în general blond și ochii lor sunt înfricoșător de mândri". Același autor spune că sunt urmașii massageților, sarmaților și sciților din spațiul cuprins între MareaCaspică și Dunăre. După anul 370 en au intrat succesiv în alianță cu vandalii, hunii, avarii și mai apoi cu pecenegii și cumanii, o parte dintre ei migrând spre Vest până pe teritoriul Imperiului Roman. Cei stabiliți în provinciile romane au fostasimilați, creștinați și utilizați ca mercenari în unitățile de auxiliari. Alții au năvălit împreună cu hunii și ostrogoții ajungând în Galia, în anul 406 en, sub conducerea regelui Respendiol (Liber Historiae Francorum). Pe teritoriul nostru nu aufost atribuite alanilor descoperiri arheologice, decât în contextul general al obiectelor de factură sarmată. Se pare că denumirea orașului Iași este de origine alană, după ce în anul 1238 Berke Han (fratele lui Batu Han) a zdrobit oastea alanilordin Moldova și a determinat exodul lor dincolo de Prut. În studiul domnului Sergiu Bacalov numeroase cuvinte și nume de așezări au fost identificate ca fiind de origine alană (slavă): curte, stână, brâncă, bâlbâit, bâlban, Olanu, Olănești,Asănești, Iași, Esciori, Răut, Botna, Balasinești, Bădragi, Hădărăuți, Băcșeni, Cajba, Năvârneț, Rezina, Țuțora, Cobâlca, Fuzăuca, Sârcova, Țâpova, Bălți, Gârbova, Dânjeni, Lencăuți, Teleșeuca, Țaul, Hădărești, Căușeni, Feștelița, Talmaz,Butor, Delacău. În lipsa unor descoperiri autohtone certificate a fi alane, cultura lor materială este cel mai bine ilustrată de inventarul mormintelor de tip kurgan din stepele Rusiei, cum sunt de exemplu cele excavate de domnul LeonidTeodorovich Yablonsky la Filippovka, în regiunea din Sudul Uralului.

Îmediat după moartea Regelui Attila confederația de triburi ostile romanilor s-a destrămat. Ellak, cel mai mare dintre urmașii lui Attila a revendicat poziția tatălui său dar a fost contestat de Regele Ardaric al gepizilor, susținut și deostrogoți. A urmat bătălia de pe râul Nedao (Nadăș ?) unde Ellak a fost ucis și imperiul hunilor s-a destrămat. Gepizii au revendicat Pannonia Superioară, Transilvania și poate Oltenia, iar ostrogoții au revendicat Panonia Inferioară, DaciaRipensis și alte provincii din Imperiul Roman fiind acceptați ca federați ai imperiului. Hunii s-au retras în Scytia Minor, Muntenia, Moldova și Ukraina. Urmași ai triburilor germanice, înfrățiți cu goții, gepizii (gerizii) erau organizați în gintefamiliale iar pe timp de război formau un fel de democrație militară. Căpetenia fiecărui trib avea autoritate absolută iar demnitatea sa era ereditară. Principalele necropole gepide se află în bazinul râului Tisa (Szolnok Szanda, SzentesNagyhegy, Kiszsombor), unde au fost descoperite paftale luxoase cu cap de vultur. În Transilvania principalele descoperiri atribuite gepizilor au fost la: Alba (Noșlac, Unirea), Bihor (Oradea, Socodor), Cluj (Apahida, Fundătura, CâmpiaTurzii, Turda), Mureș (Band, Cipău, Morești), Sibiu (Brateiu, Petriș), Timișoara (Freidorf). În cimitirul de la Band, în unul dintre morminte s-au găsit uneltele unui argintar, semn că majoritatea obiectelor de podoabă, fibulele și catarameleerau lucrate de meșteri locali. Produsele ceramice erau lucrate la roată, din pastă de culoare cenușie, arse inoxidant. Așezările fortificate erau înconjurate de valuri de pământ și șanțuri, de dimensiuni considerabile, utilizate probabil pentruadăpostirea turmelor de animale. Dintre resturile animale predomină oasele de bovine și cabaline, printre care și numeroase oase de bivol. În majoritatea lor, istoricii consideră că triburile gepizilor nu s-au amestecat cu populația autohtonăpăstrându-și omogenitatea etnică și culturală. Turmele lor probabil că au avut prioritate în lunca râurilor în timp ce autohtonii s-au retras pe vârfuri de deal și pe platourile alpine, sau pur și simplu se evitau reciproc. Absența unor așezăripermanente și a unor spații de interes public denotă o populație relativ puțin numeroasă, aflată în permanentă mișcare. Nu au fost consemnate nici un fel de confruntări militare de proporții între autohtoni și migratori, semn că legeaospitalității a fost suficientă pentru reglementarea cerințelor de spațiu.

Cel mai important tezaur din epoca de aur a gepizilor este cel descoperit la Șimleul Silvaniei în anul 1889, de un țăran care își ara lotul de pe coasta dealului Măgura. Format din 10 perechi de fibule din aur, 3 vase hemisferice din aur șialte 8 fragmente de fibulă, acest tezaur a fost depozitat și expus la Magyar Nemzeti Museum din Budapesta. Tot pe dealul Măgurii, dar cu aproape o sută de ani mai devreme, în anul 1797, doi copii aflați cu caprele la păscut au descoperit unalt tezaur format din 13 verigi plate din aur, 11 verigi granulate din aur, o cataramă de centură, un inel circular din aur, un capăt de brățară, un colier masiv din aur cu pandantive și 16 medalioane din aur cu efigia unor împărați romani, printrecare Maximian Herculius și Valens. Acest prim tezaur a fost depus și expus la Muzeul Kunsthistoriche din Viena. Inscripționate în limba latină și purtând efigia unor împărați, cele două tezaure au fost datate pentru epoca de dominație agepizilor, cândva la mijlocul secolului al V-lea. Fibulele în formă de pajură, bătute cu rubine, sunt însă foarte asemănătoare cu cele din mormintele vizigoților descoperite în Franța sau Spania. Fie ele romane, gotice, hunice sau gepide, sau dece nu aparținând autohtonilor latinizați, cele două tezaure cântăreasc câteva kilograme de aur, argint și nestemate și atestă opulență într-o epocă descrisă ca barbară. Tezaurele de la Șimleu sunt formate din numeroase obiecte de mare valoare,astfel că nu poate fi vorba despre inventarului unei familii ci sunt mai probabil pradă de război, sau plata unui tribut. Faptul că ambele tezaure au fost ascunse în vecinătatea cetății de pe Măgura sugerează că aici își avea reședința unul dintreregii gepizilor, sau cel puțin aici era un mare târg, locul unde căpeteniile autohtone se întruneau la sfat. Obiectele celor două tezaure fiind de factură diferită, este mai probabil că au fost ascunse la date diferite, separate printr-un interval decirca două secole. Existența acestor tezaure contrazice teoria potrivit căreia aurul și-ar fi pierdut valoarea și importanța în ținuturile dominate de transhumanți și migratori. În ce privește mormintele tipice ale gepizilor, un studiu arheologic deansamblu arată că bărbații erau înmormântați cu o spadă lungă sau o sabie scurtă, o tolbă de săgeți cu două sau trei muchii, scut, centură cu cataramă de care era legat un cuțit din fier și o haină împodobită cu fibule digitate. Femeile aveauaproape întotdeauna un pieptene bilateral din os, cercei ornamentați cu un cub masiv poliedric, o salbă de mărgele de diferite culori și haina împodobită cu fibule la fel ca bărbații. Uneori mormintele conțin și unelte pentru prelucrarealemnului, sau pentru țesut.

Urme materiale, secolele VI, VII și VIII en

Începând cu secolul al VI-lea, teritoriul nostru a traversat o perioadă de relativă liniște, fără confruntări militare majore. În Transilvania urme materiale din această perioadă au fost autentificate în localitățile: Alba (Alba Iulia, Ghirbom-necropolă, Noșlac, Ormeniș, Spălanca, Uioara de Jos), Arad (Felnac, Moroda, Socodor-necropolă, Șimand-necropolă, Vărșand-necropolă, Vladimirescu), Bihor (Biharia-fortificație, Cefa, Girișu de Criș, Mișca, Râpa, Săcuieni-necropolă,Sânnicolau Român), Bistrița (Căianu Mic, Fânațe, Stupini, Șieu Odorhei, Șirioara, Șopteriu) Brașov (Comana de Jos, Hărman, Mateiaș, Mândra, Rotbav), Cluj (Cluj Napoca-necropolă, Cluj Someșeni, Apahida-necropolă, Băbuțiu, CăpușuMare-necropolă, Câmpia Turzii-necropolă, Chinteni, Cojocna, Dorolțu Aghireș, Iclod, Petreștii de Jos, Sânnicoară Apahida, Suatu, Șoimeni, Țaga), Caraș Severin (Caransebeș, Forotic, Gornea, Ilidia, Moldova Nouă, Păltiniș), Covasna(Angheluș, Cernat, Poian), Hunedoara (Vețel), Harghita (Betești, Cristuru Secuiesc, Dejuțiu, Eliseni, Filiaș, Medișoru Mare, Merești, Mugeni, Oțeni, Porumbenii Mici, Sânsimion), Maramureș (Boiu Mare, Crăciunești, Lăpușel, Mesteacăn,Oarța de Jos, Sarăsău, Vălenii Șomcutei), Mureș (Albești, Batoș, Bezid, Cipău-necropolă, Lechința de Mureș, Morești, Sălașuri, Sighișoara,Valea Largă-necropolă, Viilor, Zau de Câmpie), Sibiu (Sibiu-necropolă, Biertan, Boarta, Bratei, OcnaSibiului, Șura Mică, Târnava-fortificație de pământ), Sălaj (Badon-necropolă, Bobota, Cuceu, Dragu, Nușfalău-necropolă, Marca, Plopeni, Porț, Zalău), Satu Mare (Acâș, Carei, Culciu Mic, Lazuri, Sanislău, Turulung), Timiș (Dudeștii Vechi,Gătaia, Jabăr, Lugoj, Parța, Remetea Mare, Sacoșu Mare, Sântandrei, Sânnicolau Mare). Dintre acestea se remarcă două fortificații, la Biharia și la Târnava, respectiv 14 necropole, iar restul sunt așezări simple rurale. Exemple tipice pentruașezări de secolul al VIII-lea au fost publicate pentru șantierele arheologice de la Felnac (Arad) sau Someșeni (Cluj). Ceramica, lucrată cu roata, este mai ales de culoare maronie, cu modele imprimate prin ștanțare. Caracteristic, pasta conținenisip și fragmente de mică iar oalele sunt fără torți.

Pentru aceeași perioadă, în Moldova au fost declarate ca monument istoric următoarele așezări: Bacău (Berbiceni, Berești Bistrița, Faraoani, Gutinaș, Oncești, Onișcani, Răcăciuni), Botoșani (Bajura, Cristești, Fundu Herții - fortificație,Horodiștea, Mitoc, Șendricani, Tudora, Victoria), Iași (Iași, Băiceni, Bălțați, Brătuleni, Buhalnița, Cârniceni, Chișiloaia, Ciurea, Comarna, Conțești, Covasna, Dagâța, Dumbrava, Erbiceni, Lunca Cetățuii, Miroslava, Mogoșești, Munteni,Osoi, Oșeleni, Păușeni, Pârcovaci, Podolenii de Jos, Popești, Satu Nou, Sirețel, Șcheia, Tomești, Trifești), Neamț (Brăsăuți, Davideni, Dulcești, Homiceni, Izvoare, Poiana Dulcești, Săbăoani așezare și necropolă, Târpești, Văleni, Vlădiceniașezare și necropolă), Suceava (Botoșana, Budeni Dolhasca, Mitocu Dragomirnei, Udești), Vrancea (Lespezi), Vaslui (Armășeni, Arsura, Bârlălești, Dodești, Drăgești, Horga, Ibănești, Măluișteni, Murgeni, Rateșu Cuzei). Este publicată osingură fortificație, cea de la Fundu Herții, și doar două necropole asociate unor așezări permanente, cele de la Săbăoani și Vlădiceni. O cercetare mai sistematică s-a făcut pentru așezarea de secol VI-VII en de la Davideni, comuna Țibucani,județul Neamț, unde pe o suprafață de peste două hectare s-au identificat 74 de locuințe și anexe gospodărești. Cu suprafața cuprinsă între 10 și 24 de metri pătrați casele și bordeiele erau din bârne de lemn lipite cu lut, așezate pe tălpici dinlemn. Toate locuințele aveau vatră de foc, cuptor din bolovani, sau cuptor din lut, de obicei de formă paralelipipedică sau cu pereți arcuiți în boltă. Ceramica este reprezentată din vase de tip borcan, lucrate cu mâna și din vase lucrate cu roata,ornamentate cu striuri drepte sau vălurite. La acestea se adaugă 7 fibule merovingiene sau bizantine, doi piepteni cu dinți bilaterali, o cruciuliță din bronz de tip Malta. Pentru Republica Moldova, un șantier arheologic de referință este cel de laMolești Iavloveni, publicat de domnul Ion Tentiuc pentru obiecte ce aparțin culturilor: Sântana de Mureș - Cerneahov, Costișa - Botoșana - Hansca și respectiv Ipotești - Cândești - Ciurelu, la care se adaugă și ceramică din zona de stepă de tipPastyrk (cenușie, lustruită, lucrată pe roată).

În Muntenia, au fost identificate urme materiale de secol VI, VII și VIII în următoarele localități: București (Străulești Livada, Băneasa, Dămăroaia, Valea Saulei, Pantelimon, Militari, Str. Covaci, malul Dâmboviței), Buzău (Buzău,Bălănești - necropolă, Clondiru de Sus - necropolă, Dealul Viei, Izvoru Dulce, Pietroasa Mică, Pietroasele, Sibiciu de Sus, Sudiți - necropolă, Valea Lupului, Valea Viei), Călărași (Căscioarele, Radoveanu, Vărăști), Dâmbovița (Târgoviște,Băleni Români, Buciumeni, Bucșani, Bujoreanca, Butimanu, Comișani, Cornești, Doicești, Finta Mare, Frasinu, Neajlovu, Racoviță, Văleni Dâmbovița, Voinești - fortificație, Zăvoiu), Dolj (Drănic, Padea, Pielești, Rovine), Gorj (ValeaPoienii, Văgiulești), Giurgiu (Bila, Daia, Dărăști Vlașca, Ghizdaru, Greaca, Hulubești, Mârșa, Mironești, Oncești, Prundu, Puțu Greci, Slobozia, Vărăști, Vedea, Vlad Țepeș), Ialomița (Dridu), Ilfov (Buftea, Alunișul, Balotești, Bălăceanca,Căldăraru, Chiajna, Ciolpani, Cocioc, Corbeanca, Fundeni, Grădiștea, Izvorani, Lipia, Măgurele, Mogoșoaia, Periș, Popești Leordeni, Poșta, Săftica, Siliștea Snagovului, Tâncăbești, Vadul Anei, Vânători), Mehedinți (Drobeta Turnu Severin,Gura Văii, Orevița Mare), Olt (Slatina, Găneasa, Gropșani, Ipotești, Roșieni, Sprâncenata, Stoicănești, Vulturești), Prahova (Ploiești, Apostolache, Bătești, Bătrâni, Boboci - necropolă, Bozieni, Ceptura de Sus - necropolă, Chițorani, Cioraniide Sus, Ghinoaica, Hătcărău, Jercălăi, Lacu Turcului, Păulești, Posteștii Pământeni, Potigrafu, Strachiojd, Străoști, Șirna, Târgușoru Vechi, Vadu Săpat) Teleorman (Dulceanca, Fântânele, Pietroșani, Vitănești), Vâlcea (Arsanca, Goranu,Ștefănești). Dintre acestea se remarcă fortificația de la Voinești (Dâmbovița) și cele 5 necropole de la Bălănești Clondiru de Sus, Sudiți (Buzău), Boboci, Ceptura de Sus (Prahova). Pentru secolul al VI-lea așezări tipice sunt cele cedelimitează cultura cu același nume, Ipotești (Olt) și Cândești (Buzău) iar pentru secolul al VIII-lea, fazele incipiente ale culturii Dridu se regăsesc la Greaca, Malu Spart, Oncești, Vedea (Giurgiu) sau Dridu (Ialomița).

În secolele VI, VII și VIII en, Dobrogea a cunoscut Epoca de Aur de la mijlocul secolului al VI-lea, pentru ca apoi să fie devastată de avari, iar în secolul al VII-lea a fost ocupată de bulgari. Împăratul Iustinian cel Mare (527-565 en) arestaurat 90 de cetăți de la malul Dunării, dintre care aproape 50 în Dobrogea. Practic toate localitățile dobrogene au păstrat și urme materiale din această epocă. Dintre acestea au fost declarate monument istoric doar următoarele: Constanța(Constanța - 4 basilici, fortificații, 23 August, Adamclisi - basilică și necropolă, Capidava - fortificație și necropolă, Casian - fortificație, Cernavodă - fortificație și necropolă, Cochirleni - fortificație, Dunăreni - fortificație, Ghindărești,Hârșova - fortificație, Istria - fortificație, Izvoarele - fortificație, Lazu, Mangalia - basilică, fortificații, necropolă, Mircea Vodă - fortificație, Negureni, Nistorești, Oltina - fortificație, Ovidiu - fortificație, Plopeni - fortificație, Poarta Albă -fortificație, Rasova - fortificație, Satu Nou - fortificație, Seimeni - fortificație, Stejaru, Techirghiol, Tuzla), Tulcea (Babadag - fortificație, Beștepe - necropolă, Dunavățul de Jos - fortificație, Enisala, Garvăn - fortificație, Isaccea - fortificație,Jurilovca - fortificație, Luncavița - fortificație, Mahmudia - fortificație, Măcin - fortificație, Murighiol - fortificație, Niculițel - basilică, Nufăru - fortificație, Ostrov - fortificație, Plopu, Sabangia, Sălcioara - fortificație, Slava Rusă -fortificație, Turcoaia - fortificație). În toată această perioadă, principala formă de exploatare a pămîntului a fost colonatul, adică acele mici proprietăți al coloniștilor, în opoziție cu marile proprietăți funciare din perioada scalvagistă. Pe marileproprietăți rămase încă în vigoare, o mare parte dintre sclavi au devenit servitori (servi casati), iar parte din pământuri au fost luate în arendă de coloniști liberi (adscripticii). Printre acești coloniști s-au numărat și numeroși carpi, bastarni,sarmați sau goți, pe care legea bizantină i-a protejat de tendința latifundiarilor de a-i transforma în sclavi. În ce privește viața materială, în orașe străzile erau pavate cu piatră, existau apeducte și cisterne pentru apă, porticurile erau susținute decoloane cu capitel, iar principalele clădiri publice erau basilicile creștine. În ce privește ceramica, pe lângă amforele opulente și farfuriile mari, au apărut oale de tip borcan, fără toarte, cu un brâu alveolar sub buză, apoi numeroase opaițeceramice și vase din sticlă. Obiectele de podoabă, fibulele, inelele și pandantivele erau lucrate în majoritatea lor în Bizanț.

În Dobrogea, la fel ca pe întregul teritoriu al imperiului, biserica creștină s-a organizat din ce în ce mai sistematic, în baza unei arondări teritoriale. În provincia Scythia Minor reședința epicopală se afla la Tomis, unde au fost atestațidocumentar mai mulți episcopi: Bretanion, cel exilat de Împăratul Valens, Gerontios, prezent la sinodul ecumenic de la Constantinopol din anul 381, apoi Theotimos, la origine scit pe care hunii l-au poreclit Zeul Romanilor. A urmat apoiPaternus al cărui nume este înscris pe missorium-ul găsit la Malaia Prescepina și respectiv Valentinian, aflat printre corespondenții Papei Virgilius de la Roma. Un alt episcop pe nume Dulcissimus este menționat la Durostorum, de unde s-arefugiat la Odessos în anul 600 en în fața atacurilor avare. Creștinismul s-a răspândit însă în toate localitățile dintre Dunăre și Marea Neagră, dovadă stând cele peste 70 de inscripții creștine de la: Tomis, Callatis, Histria, Axiopolis, TropaeumTraiani, Ulmetum, Dinogetia și Salsovia. Doar un sfert dintre acestea sunt în limba latină, restul sunt în limba greacă. Unele dintre aceste inscripții menționează creștini veniți din Alexandria, Cezareea sau Siria, altele conțin nume purorientale. Cert este că religia creștină a fost adusă din import, nu a fost un produs al populației autohtone. Creștinii menționați epigrafic aparțineau unor clase sociale complet diferite, de la simpli soldați și negustori până la magistrați și înalțifuncționari din administrație. Toți aceștia făceau parte din aparatul administrativ, semn că religia creștină nu mai răspândită prin sclavi ci prin structurile de stat ale imperiului. Organizarea bisericească se desăvârșea treptat, pe măsură cecreșteau numărul credincioșilor și valoarea bunurilor administrate. Trebuie subliniat faptul că încă de la naștere, biserica creștină a fost un organ administrativ, nu doar un conducător spiritual. În total, în Dobrogea au fost identificate până înprezent urmele a peste 20 de basilici paleocreștine, majoritatea prezentând urmele unor refaceri și rezidiri succesive. După doar două secole de existență, viața urbană și culturală au luat sfârșit, o dată cu încetarea stăpânirii romano - bizantine.Prin pătrunderea slavilor, avarilor și bulgarilor, viața materială și culturală a Dobrogei s-a uniformizat apoi cu cea din restul teritoriului românesc.

În ce privește circulația monetară, cel mai important tezaur din epocă este cel descoperit în anul 1831 la Firtuș (Harghita), format din circa 300 de monede (peste 5000 în unele surse) emise din timpul Împăratului Aurelian (270-275 en)până pe timpul Împăratului Heraclius Constantius (610-641 en). Pe platoul din vecinătatea tezaurului nu au fost identificate urme de locuire datate pentru perioada respectivă, dar în vecinătate, la Corund au fost găsite piese de harnașament dintipul avar. Un alt tezaur din epocă este cel de la Horgești (Bacău), monedele fiind depozitate într-un vas metalic de factură bizantină. Tezaurul este format din monede de bronz, cu valoare și punct de origine diferit: 51 folles și 6 hemifolles,dintre care 29 de monede au fost emise la Constantinopol, 19 la Nicomedia, 6 la Antiohia, 5 la Cyzic și una la Thessalonic. Primele monede au fost emise de Împăratul Justin al II-lea (566/567 en) iar ultimele pe timpul Împăratului MauriciusTiberius (597/598 en). Alt tezaur asemănător, format din 26 de monede bizantine cu emisiuni între anii 578 - 602 en a fost descoperit la Movileni (Galați). În Transilvania, pentru întreaga perioadă dominată de gepizi, s-au descoperit doar 34de monede izolate, dintre care 23 sunt din bronz și 11 din aur. Din timpul Împăratului Justin al II-lea s-au descoperit 10 monede la Șpălanca, într-un mormânt avar, iar din timpul Împăratului Mauricius doar șase monede izolate (Orșova,Gherla, Rupea, Hoghiz). După anul 680 en circulația monetară bizantină a fost întreruptă pe tot cursul Dunării mijlocii, inclusiv în Pannonia și Moesia. În secolele VIII-IX, în întregul spațiu Nord Dunărean s-au descoperit în total 117monede, dintre care 25 fac parte din tezaurul de la Cleja (Bacău) iar restul sunt descoperiri izolate și dintre acestea din urmă doar 9 au fost localizate într-un context arheologic clar. În Muntenia, în așezările de tip Dridu au fost descoperitedoar câteva monede izolate: Șirna (Prahova), București, Snagov, Craiova, Sălcuța (Dolj), Orșova (Mehedinți), Călărași. Dintre cele 245 de monede bizantine analizate metalografic la Muzeul din Alba Iulia, una a fost din aur, două din argint șirestul din bronz cu 96,3 - 99,88 % Cu și 0,12-3,7 % Pb în compoziție. Deși descoperirile monetare de după anul 500 en sunt destul de reduse numeric, totuși cele din Oltenia sunt comparabile ca volum cu cele descoperite în dioceza DacieiRipensis, cu un vârf situat în jurul anilor 569-570 en.

Printre cele mai apreciate și răspândite obiecte din epocă erau accesoriile din metal pentru îmbrăcăminte (fibule, catarame) și harnașament, împreună cu obiectele de podoabă. Pentru manufacturarea unor astfel de obiecte, în spațiulromânesc au fost identificate: 31 de matrițe din piatră, 8 din gresie, 4 din marnă și câte 2 din lut, calcar, sau rocă calcaroasă. La acestea se poate adăuga și atelierul de la Bernashivska (Ukraina) unde a fost identificat un grup masiv de 64 dematrițe pentru turnat fibule curbate de tip sarmatic. În unele cazuri, matrițele au fost descoperiri izolate, dar în 18 dintre situri au fost asociate cu alte obiecte utilizate în metalurgie, cum sunt: creuzet, pensetă, clești, nicovale, ciocane dediferite forme și dimensiuni, gravoare, dălți, linguri și polonice ceramice. Lingura din lut este practic nelipsită din aceste ateliere, în unele cazuri fiind asociată cu urme de ardere sau resturi de metale. În nici unul dintre situri nu s-a identificatun cuptor de reducție, sau un depozit de minerale, semn că majoritatea meșterilor se mulțumeau să topească la forjă obiecte și monede vechi, pentru a turna altele noi. Potrivit articolului publicat de domnii Bogdan Ciupercă și AndreiMăgureanu, matrițe pentru turnarea metalelor s-au identificat în următoarele localități: Alba (Sânmiclăuș), Arad (Felnac), Bacău (Onești, Ștefan cel Mare, Traian), Buzău (Aldeni, Cândești, Izvorul Dulce), București (Dămăroaia, SoldatGhivan, Străulești, Tei), Călărași (Dichiseni), Harghita (Cristuru Secuiesc), Iași (Cucuteni, Moțca), Mureș (Bandul de Câmpie), Neamț (Davideni, Rădeni), Prahova (Budureasca, Șirna), Republica Moldova (Dănceni, Seliște), Satu Mare(Lazuri), Suceava (Botoșana, Dolheștii Mari), Teleorman (Dulceanca), Vaslui (Dodești, Giurcani), Vrancea (Coroteni, Poienița, Soveja). Dintre acestea, 18 descoperiri s-au făcut în cadrul unor complexe de locuințe, restul având locațianeprecizată. În ce măsură aceste matrițe au aparținut autohtonilor, sau au provenit din import fiind vehiculate de gepizi, avari, slavi sau bizantini se poate doar specula prin analogie cu obiectele descoperite în alte situri arheologice binedocumentate. Numărul mare de locații atestă însă faptul că meșteșugul era destul de răspândit, prelucrarea metalelor fiind deja o practică curentă pentru majoritatea comunităților. Densitatea mai scăzută din spațiul fostei provincii romane,reflectă probabil frica transcendentă a foștilor sclavi de a poseda obiecte din metale prețioase.

La jumătatea secolului al VI-lea, autorii bizantini semnalează la Nord de Dunăre prezența sclavenilor, despre care spun că trăiesc o formă de democrație cu mulți regi și refuză să fie luați ca sclavi, sau să fie guvernați. Indiferent dacă facereferire la sclavii fugiți din imperiu, sau la poporul slav din stepele estice, în tratatul său de Artă militară (Strategikon) împăratul Flavius Mauricius (582-602) spune despre acești sclaveni: "sunt un popor liber, format din mulți bărbați blânzi șibinevoitori cu oaspeții. Au mulți regi care nu se înțeleg între ei, asta și pentru că împăratul întreține vrajba dintre ei. Femeile sunt cuminți, mai presus de orice. Prizonierii sunt ținuți ca sclavi o perioadă, după care sunt eliberați sau asimilați.Așezările lor sunt situate pe lângă râuri, având în preajmă păduri, mlaștini și stufării care să le apere. Lucrurile de trebuință le țin ascunse în pământ. Nu au credință și nu-și țin promisiunile. Ei nu luptă în rânduială, ci folosesc năvălirile repeziși loviturile pe furiș. Iscusiți în trecerea râurilor, folosesc ca arme două sulițe mici, scuturi temeinice, dar greu de purtat, arcuri din lemn cu săgeți mici, otrăvite.". Sunt semnalați de Procopius în anul 518 en ca vecini ai Anților, iar în anul 537en este menționat un corp de cavalerie format din 1 600 de sclaveni timis de Împăratul Justinian în Italia, pentru a lupta alături de generalul Belizsarius împotriva Ostrogoților. În următoarele două decenii, sclavenii au fost semnalați făcândraiduri în toată Peninsula Balcanică și în Dalmația. După sosirea avarilor ca aliați ai bizantinilor, regele lor Daurentius (577-579 en) a intrat în conflict armat cu hanul Bayan (561-602 en) al avarilor. Cele mai vechi urme slave descoperite peteritoriul nostru sunt cele de la Șipot-Suceava unde au fost dezvelite bordeie rectangulare cu vatră din piatră, vase ceramice de tip borcan lucrate cu mâna, obiecte de podoabă și o fibulă digitată. Cel mai important complex arheologic este însănecropola plană de incinerație de la Sărata Monteoru, cu peste 1500 de morminte. Pe lângă urnele funerare, mormintele conțin frecvent fibule digitate cu 5 butoni, catarame de centură, cuțite și amnare, armele lipsind aproape cu desăvârșire.Probabil că numeroasele referiri la sclavenii din Balcani au fost revolte sau răscoale ale sclavilor cu motivație pur economică, fără nici un context etnic. Seria fibulelor digitate din tipul slav continuă în Moldova cu cele descoperite la Iași(Crucea lui Ferenț), Piatra Neamț, Vutcani și Budești. Pentru secolele VII-VIII cele mai reprezentative așezări ale slavilor din Moldova sunt cele de la Hlincea, Iași-Dorobanțu și Lișcoteanca Galați, încadrate de specialiști în aspectul culturalHlincea - Luka Raikovețkaia.

În Muntenia, fibule digitate au fost descoperite în necropolele de la București Lacul Tei și Dămăroaia sau la Căscioarele, iar în Oltenia la Coșovenii de Jos, Balta Verde, Plenița, Lazu, Orlea, Vela și Vârtop. În Oltenia, prin simbioza culturiislave cu cultura locală daco-romană, la care se adaugă și unele elemente germanice, a luat ființă o cultură nouă descrisă generic sub numele de Ipotești Cândești, pentru un areal cuprins între județele Buzău și Olt. Principalele sit-uriarheologice ale acestei culturi sunt cele de la: Buzău, Pietroasa Mică, Sibiciu de Sus, Vadu Anei, Sărata Monteoru, Cândești, Budureasca, Târgșor, Șirna, Băleni, Cătălui, Șuvița Hotarului, Radoveanu, Soldat Ghivan, Cățelu Nou, Străulești,Curtea Veche, Fundeni, Dămăroaia, Ciurel, Dulceanca, Olteni, Gropșani, Vadu Codrii, Ipotești, Roșieni, Stoicănești, Vulturești. În aceste așezări predomină ceramica lucrată manual sau cu roata, dintr-o pastă nisipoasă de culoare cărămiziesau gălbui roșcată, mai rar cenușie sau negricioasă, în general nedecorată. Dintre cuptoarele pentru ars ceramică publicate, cel mai elocvent este cel de la Dulceanca, unde a fost identificat un singur vas lucrat pe roată față de 11 vase lucratemanual. În general, întreaga cultură este dominată de tehnici rudimentare și vase lucrate manual, cu pereți groși și grosieri. Doar 5-20 % dintre vase prezintă decorații prin incizie simplă sau multiplă, caneluri, motive liniare sau ondulate. Deșiasemănătoare cu principalele culturi materiale ale popoarelor slave din vecinătate: cultura Praga, cultura Korchak, cultura Sukow Dziedzice, cultura Penkova, există totuși deosebiri morfologice specifice pentru arealul nostru. Cele mai frumosilustrate vase păstrate în întregime sunt cele de la Popina Gărvan, chiar dacă nu sunt pur slave și există numeroase similitudini cu ceramica bulgară vecină. Printre cuvintele de origine slavă moșenite din această perioadă se numără cuvinte ca:plug, grapă, greblă, sapă, gâscă, lebădă, cârtiță, vrabie, crap, știucă, morun, lostriță, păstrăv, undiță, năvod, setcă, daltă, pilă, clește, nicovală, dumbravă, luncă, movilă, baltă, ostrov, voinic, zdravăn, vrednic, destoinic, vinovat, gângav. Osimplă analiză a acestor cuvinte atestă cu certitudine faptul că acești sclaveni erau iubitori de apă și pește, trăind mai ales în vecinătatea apelor mari, fie ele râuri, lacuri sau bălți. Dintre toponimele de origine sigur slavă în Muntenia atragatenția: Dâmbovița, Ialomița, Milcov, Bălgrad sau Zimnicea.

În Transilvania, pentru elemente ale culturii slave cel mai bine au fost cercetate așezările și necropolele de la Band-Morești, Târgu Secuiesc, Cernat, Poian, Bezid, Filiași, Sălașuri, Noșlac. Cultura slavă a pătruns începând cu jumătateasecolului al VII-lea, fie independent fie împreună cu cea avară. Fibule digitate de tip slav au fost descoperite la Sarmizegetusa, Vețel, Războieni Feldioara, cu analogii în complexele slave din regiunea Niprului mijlociu. Mai frecvent acestefibule apar în necropole avare, împreună cu ceramică din tipul Praga, semn că în timpul migrării spre vest avarii au asimilat și grupuri masive de slavi și anți. Astfel de necropole avare cu elemente slave au fost descrise la: Gâmbaș - Aiud,Câmpia Turzii, Teiuș, Proștea Mare - Mediaș, Șura Mare Sibiu, Rupea - Brașov. Pentru secolul al VIII-lea sunt documentate două necropole slave tumulare la Someșeni (Cluj) și Nușfalău (Oradea). Amestecul de culturi din această epocă esteatestat și de necropolele birituale din centrul Transilvaniei, dintre care bine documentate sunt cele de la: Alba (Berghin - În Peri, Ghirbom- Gruiul Fierului), Sibiu (Boarta - Șoivani, Bratei - Cimitirul 2, Gușterița - Fântâna Rece, Mediaș -Dealul Furcilor, Ocna Sibiului - Lab, Târnava - Palamor). Într-un studiu referitor la accesoriile de îmbrăcăminte și obiectele de podoabă din aceste necropole birituale grupul cel mai mare a fost format din fibule și catarame, confecționate dinfier sau din bronz, cu forme simple circulare sau rectangulare. Mai rare au fost cataramele cu o placă din argint, bronz sau fier, realizate fie prin turnare fie prin presare și decorate cu motive zoomorfe, fitomorfe sau geometrice. Obiectele depodoabă au fost reprezentate prin aplice, diferite tipuri de cercei, brățări, inele și mărgele. Aplicele aveau rolul de a decora centurile și curelele de ham. În două dintre morminte au fost descoperite câte cinci astfel de aplice, cavalerul fiindîngropat împreună cu calul său, semn că exista un anumit ritual și o simbolistică a acestor ornamente. Cerceii din secolele VI-VII sunt simple verigi, în timp ce la cei produși după secolul al VIII-lea apar decoruri în filigran sau mici granulegrupate în șiraguri sau în ciorchine de strugure. Cerceii în formă de pandantiv sunt în general realizați din aur sau argint. Brățările din secolele V-VII au capetele libere îngroșate, iar cele din secolele VII-IX au capetele aplatizate. Inelele suntîn general din sârmă de fier, bronz sau argint, multe dintre ele fiind utilizate doar pentru hamuri. Mărgelele din sticlă, calcedonie sau argint au forme și dimensiuni diferite. Aceleași tipuri de obiecte sunt întâlnite atât în mormintele deinhumație cât și în cele de incinerație, semn că deși aveau rituri de înmormântare diferite grupurile populaționale împărtășeau aceeași cultură materială indiferent de originea lor etnică. Doar pentru unele dintre piese se poate preciza cucertitudine factura lor avară, slavă, sau bizantină.

Simultan cu sclavenii, în Câmpia Română și-au făcut apariția pentru prima dată avarii, un popor originar din stepele de la Nord de Munții Altai, identificați de unii autori cu populația Chuan-Chuan. În anul 567 en, au trimis o ambasadă

la Constantinopol și au perfectat o alianță cu bizantinii primind aur și arme pentru a supune triburile rebele din stepele Ukrainei: Kutirgurii, Sabirii și Anții. În anul 562 en, avarii au sosit la Dunăre, cu un contingent de peste 20 000 deluptători călare. Prin înțelegere cu Împăratul Justinian au primit aprobare să se stabileacă la Nord de Dunăre și să-i atace pe Gepizi, după ce aceștia din urmă au invadat Panonnia Inferioară și s-au stabilit la Sirmium. În anul 567 en, în alianțăcu Longobarzii, avarii au năvălit simultan în Pannonia și i-au zdrobit pe gepizii conduși de Regele Cunimund. După ce au eliberat cetatea Sirmium, avarii au primit de la bizantini subsidii anuale în valoare de 80 000 de solidus (364 kg aur) iarconducătorul lor Bayan I Khagan a fost recunoscut în fruntea Khaganatului Avar. Baza economică a avarilor o reprezenta în continuare creșterea vitelor, urmele lor materiale fiind specifice unei populații nomade răsăritene. Principalele urmemateriale de proveniență avară au fost descoperite în Banat, la Felnac, Sânpetru German și Socodor sau în Crișana la Peregu Mare. În interiorul Transilvaniei, cimitire sau morminte avare izolate au fost identificate pe terasele Mureșului, laAiud, Gâmbaș, Teiuș sau Câmpia Turzii. Descoperiri izolate s-au făcut și la Dumbrăveni (Sighișoara) sau Corund (Odorhei). În inventarul acestor morminte se află și cercei, fibule sau butoni stelați de proveniență bizantină, semn că auasimilat parțial îmbrăcămintea și podoabele cucerite în luptă. Pentru Ungaria, cultura materială din cimitirele avare a fost denumită cultura Keszthely, după localitatea tip de lângă lacul Balaton. Pentru această cultură au fost cercetate circa 30000 de morminte, din circa 1000 de cimitire. Tipic, bărbații erau înmormântați împreună cu calul, arcul din plăci de os, șaua, zăbala, scărițele din fier și căpăstrul uneori ornamentat cu aplici. În permanentă migrație, avarii locuiau în căruțe cucoviltir din nuiele împletite, astfel că în urma lor nu au rămas așezări sau construcții publice. Sub stăpânire avară, populația locală s-a bucurat de liniște, dar pacea se cumpăra cu jumătate din producția agricolă, percepută sub formă de tribut.Tributul era semnificativ mai mai mare decât decima cerută de romani, dar pentru sclavii răsculați, fugiți sau eliberați, dreptul de a deține pământ și animale reprezenta un adevărat miracol.

Alianța avarilor cu Bizanțul a fost doar temporară. După Sirmium și Singidunum, avarii au cucerit progresiv tot teritoriul longobarzilor, până la Marea Adriatică, respectiv până la Munții Alpi. Începând cu anul 586 en au trecut Dunărea înDobrogea, iar după anul 602 en întreaga administrație bizantină s-a retras din Scytia Minor. Dobrogea a intrat sub dominație avară și bulgară. În anul 617 en, în timpul Împăratului Flavius Heraclius (610-641en), avarii și slavii au ajuns pânăla Constantinopol și au luat peste 270 000 de prizonieri de război, întreaga Peninsulă Balcanică fiind sub stăpânirea lor. Constantinopolul a fost din nou sub asediu (în anii 626 și 630 en), dar zidurile cetății nu au căzut. Alianța dintre avari șisclaveni (slavi) nu era însă pe picior de egalitate. O cronică burgundă din secolul al VII-lea, denumită Cronica lui Fredegar, spune că avarii își mânau turmele pe timpul verii, apoi se retrăgeau pe timpul iernii în așezările slavilor (sclavilor) șise împerecheau cu fiicele și nevestele lor. Copii rezultați din aceste căsătorii mixte, aveau sânge avar dar educație slavă așa că nu au mai suportat această orânduire și s-au revoltat sub conducerea unui tânăr pe nume Samo, primul conducătoral unei uniuni tribale a slavilor. Teritoriul dominat de acești răsculați, cunoscut sub denumirea de Imperiul lui Samo, se întindea din Silezia până în Slovenia. Nu este exclus ca acest imperiu să fi inclus și valea Someșului, de unde și vecheadenumire de Samus. Samo a încheiat 12 căsătorii dinastice, din care au rezultat 22 de băieți. Simultan cu slavii, s-au revoltat și bulgarii conduși de Kubrat chagan. Fiu al unei căpetenii a hunilor, Kubrat a fost crescut, botezat creștin și educatla Constantinopol, în anturajul Împăratului Heraclius. Între anii 630 - 635 en, Kubrat chagan a reușit să unească sub comanda sa toate triburile Bulgarilor Onoguri, Kutrigurii și Utrigurii pentru a forma primul Regat al Bulgariei, sub patronajbizantin. Alianța însă nu a rezistat decât până în anul 668 en, când triburile s-au destrămat sub presiunea cazacilor, un popor de origine turcică. Bulgarii au rămas la Sud de Dunăre ca vasali ai Chaganatului Avar, în fruntea lor fiind chaganulbulgar Kuber din dinastia Dulo, cu reședința la Sirmium. Poporul său era un amestec de bizantini, slavi, bulgari și triburi germanice, numeroși dintre aceștia în frunte cu Kuber fiind creștini botezați. Istoria întregii invazii din secolul al VII-leaeste descrisă în Miracula Sancti Demetrii, o colecție de texte latine compilată de Ioan Arhiepiscopul de Salonic. În urma repetatelor atacuri ale avarilor, basilica Sfântului Demetrios din Salonic a fost reconstruită între anii 629-634 en.

În secolul al VIII-lea, Muntenia și Moldova au căzut sub suveranitatea slavilor și bulgarilor în timp ce Transilvania și Banatul au rămas în Chaganatul Avar. Despre avari, Împăratul Mauricius spune în tratatul său de artă militară: "Neamulavarilor îndură bine greutățile, este schimbător și arată multă pricepere în războaie. Rabdă cu ușurință căldura, frigul și celelalte lipsuri de lucruri trebuitoare deoarece sunt neam de păstori. Fiind bănuitori, cu gânduri ascunse neprietenoase,lipsiți de încredere și stăpâniți de pofta de bani ei calcă ușor legământul, nu păzesc înțelegerile făcute și nu se mai satură de daruri. Se străduiesc să biruiască dușmanul, nu atât cu brațul, cât prin înșelăciuni, năvăliri neașteptate și strâmtori lacele de trebuință. Sunt însoțiți de un mare număr de animale, atât pentru hrană cât și pentru a li se vedea mulțimea. Își fac tabăra în corturi, nu în șanțuri ca perșii și romanii și până în ziua războiului stau împărțiți pe ginte și triburi. Își păzesccaii iarna și vara și sunt stânjeniți de lipsa pășunilor, datorită numărului mare de animale. Fiind o adunătură de mai multe seminții, nu pun preț pe rudenie și pe legăturile dintre ei. Dezertează ușor, iar dacă primii dezertori sunt bine primiți,sunt urmați de o mulțime întreagă.". Prin repetate năvăliri la Sud de Dunăre, avarii au mobilizat sute de mii de prizonieri pe care i-au colonizat la Nord de Dunăre. Toți acești coloniști au păstrat limba și cultura romană, apoi au format unpopor a cărui limbă a avut până la urmă precedență. La Sinodul din anul 787 de la Niceea este înregistrat pe locul 787 un oarecare "Ursus avariteanensium ecclesiae episcopus", fapt ce atestă existența unei episcopii creștine în ChaganatulAvar. Un alt document, aparținând Împărătesei Irina amintește și el despre un episcopat al avarilor și sciților la Dunăre. Nobilii avari purtau numele de zupan (jupân), chagan, tarcan și capcan iar soția hanului se numea catun urmașii săi fiindcatunii. Avarii marcau teritoriul unei așezări mânând caii la galop până când făceau o urmă adâncă în formă de inel. În Transilvania au fost identificate 65 de necropole avare, dintre care 52 de inhumație orientate Nord-Sud, 9 birituale și treitumulare, cele mai mari fiind în lunca Mureșului: Aiud, Teiuș, Câmpia Turzii, Stremț, Lopadea, Bratei. Urme avare sunt intercalate și în așezările slavilor de la: Ocna Sibiului, Sic, Ocna Dejului, Dăbâca, Țaga sau Noșlac. La începutulsecolului, în anul 714, avarii sunt amintiți pentru distrugerea orașului Lauriacum (Lorch din Germania). Începând cu anul 788 en, franco-germanii și lombarzii conduși de Regele Charlemagne au învins definitiv rezistența avarilor și au ocupatde două ori marele inel ce înconjura reședința hanului. Avarii rămași în viață au acceptat să devină vasali și s-au creștinat. După anul 800, Krum Khagan al Bulgarilor a spulberat ultimele urme ale avarilor din Transilvania și a extins ImperiulBulgarilor și Sclaveniilor până la Tisa, ajungând astfel în contact direct cu Imperiul Roman de Apus.

Bulgarii, ca etnie sunt strămoși ai tătarilor și cazacilor născuți în stepele dintre Nipru și Volga, dar în Peninsula Balcanică termenul de bulgari (vulgari) desemna o populație extrem de amestecată formată din foștii sclavi, amestecați cufoștii cetățeni liberi ai provinciei romane, la care s-au adăugat geto-daci, huni, goți, gepizi, slavi și bulgari. Toți aceștia și-au continuat rosturile lor, cu diferența că taxele erau acum strânse în visteria noului autocrat. Conducătorii și nobiliibulgarilor purtau numele de boyar (boi are) de cele mai multe ori puterea lor fiind măsurată prin numărul perechilor de boi. Uneori, căruțele cu roți imense din lemn transportau locuințe întregi și erau trase de până la 32 de perechi de boi.Foștii locuitori ai imperiului, denumiți stratioți, dețineau suprafețe de pământ denumite loturi militare (atribuite în schimbul serviciului militar). Potrivit legii bizantine din secolul al VII-lea, terenul cultivat de țăran era proprietatea sa întreagăși ereditară. Locuitorii unui sat erau uniți într-o obște, fiecare cu proprietatea lui individuală, având ca proprietate comună pădurile, pășunile și terenul necultivat. Obștea sătească era o unitate administrativă impozabilă, impusă cu o sumăglobală la care participau toți membrii obștei, după posibilități. În anul 685 en Împăratul Constantin IV Pogonatul, sub presiunea bulgarilor, a împărțit thema Traciei în trei theme mai mici: Bulgaria, Istros și Haemus. Bulgarii aveau titlul dealiați ai Imperiului, iar în schimb primeau subsidii. Ulterior, alianța a fost încălcată de ambele părți având ca urmare trei secole de confruntări militare. Pentru teritoriul nostru, autorii bizantini utilizează termenul de Sclavinii, pentru adesemna mici comunități formate din populație romanizată, comunități legate cultural de viața împeriului deși nu erau sub administrație bizantină. Mai slab organizate și finanțate decât themele bizantine, aceste Sclavinii întrețineau ocazionallegături politice și comerciale cu Imperiul Bizantin. Ca rezultat al acestui amestec cultural, în cadrul Imperiului Bulgarilor și Sclaviniilor existau două fracțiuni ale aristocrației, una probizantină (formată din bulgarii creștini și foștii cetățeniromani) și una total ostilă imperiului sclavagist (formată din bulgarii păgâni, foștii sclavi, și resturi ale hunilor). Permanentele fricțiuni interne dintre cele două tabere au dus la slăbirea și până la urmă la disoluția noii formațiuni statale.Această dublă spiritualitate bizantină și bulgară pare să fie sugerată și de sigiliul din plumb din timpul Regelui Terval (700-721 en), identificat recent în Muzeul din Washington.

Constituirea Imperiului Bulgar a adus cu sine desființarea frontierei de pe Dunăre și uniformizarea vieții sociale și materiale. Deși au fost învinși în luptă de nenumărate ori, bizantinii nu le-au recunoscut bulgarilor decât statutul defederați (aliați ai Imperiului). După legea bizantină, granițele imperiului nu numai că nu au scăzut, ci au cuprins întreaga Dacie și stepele Ukrainiene de la malul Mării Negre. Obștile sătești românești, funcționau la fel ca obștile bizantine înbaza celor două principii de bază, cel al priorității fiscale (protimisis) și cel al solidarității fiscale, cu diferența că taxele erau percepute de potentați locali. Descoperirile arheologice atestă activitatea preponderent agricolă prin prezențapredominantă în așezări a uneltelor agricole: brăzdare și cuțite de plug, seceri, coase, topoare. Urme ale unor exploatări miniere au fost atestate prin cuptoarele de reducție a minereului de la Șirna și Budureasca (Prahova) sau prin resturileprocesului de reducție identificate la Davideni (Neamț), Biharia (Bihor), Dulceanca (Teleorman), Străulești (București), Aldeni (Buzău), Poienița (Vrancea), Cristur (Harghita). La Udești (Suceava) au fost identificate urme ale procedeuluislav de reducere a minereului, în vase de lut, cu randament mai mic decât cuptoarele, suficient însă pentru plămădirea unor unelte individuale. Într-un mormânt de la Bandu de Câmpie (Mureș) s-au găsit toate uneltele unui meșter specializatîn prelucrarea lemnului, iar într-un mormânt avar de la Felnac (Arad) s-au descoperit matrițele pentru presarea prin ciocănire a podoabelor din plumb, argint și aur. Evoluția tehnologică a înglobat și toate tehnicile sau metodele aduse cu ei decoloniștii veniți din cele patru zări. Așezările erau mici, formate din 8-20 de locuințe respectiv din 12-30 familii, iar distanța dintre bordeie era de circa 30-50 metri, semn că frontul terenului personal avea cam aceleași dimensiuni.Randamentul agricol al loturilor personale fiind mic, este probabil că suprafețele cultivate erau mai mari decât în zilele noastre. Alte loturi agricole erau ascunse la distanță de așezare, mascate de arbori sau teren. Produsele agricole sedepozitau în gropi, unele dintre ele ascunse la distanță de sat. Primele aglomerări de așezări rurale au fost denumite inițial romanii, apoi valahii (denumirea slavă). Astfel de aglomerări rurale au fost identificate în Transilvania între Someș șiMureș (peste 50 de așezări), în Moldova pe cursul inferior al râurilor Siret, Prut, Jijia și Bahlui (peste 30 de așezări), sau în Muntenia, în teritoriul delimitat de râurile Siret, Buzău, Călmățui, Dunăre (peste 25 de așezări) și în jurulBucureștiului (peste 40 de așezări).

Dintre conducătorii bulgarilor, Tervel Khan (700-721en) a intervenit în anul 704 en cu o armată formată din 15 000 de călăreți pentru a-l repune în drepturi pe Împăratul Justinian al II-lea. Ca recompensă a primit titlul de Caesar și mânaPrințesei Anastasia, fiica împăratului. Granița dintre bulgari și bizantini a fost demarcată printr-un baseorelief, în mărime naturală, sculptat în peretele de calcar, la 23 metri înălțime, lângă localitatea Madra . Un alt conducător pe nume Telerig(768-777 en) a primit titlul de patrician și s-a căsătorit cu o verișoară a Împărătesei Irina, apoi s-a creștinat cu numele de Theophylaktos. Majoritatea nobililor bulgari aveau și cel puțin o soție aleasă dintre prizonierii bizantini, precum șidescendenți crescuți cu o dublă spiritualitate. Femeile au început să aibă o influență din ce în ce mai mare în viața politică, multe dintre ele fiind adepte ale religiei creștine. În timpul Primului Imperiu Bulgar, cronicile bizantine menționeazăpeste 100 de localități în care existau proprietăți ale bisericii. În permanentă imixtiune cu bizantinii și slavii, bulgarii au renunțat progresiv la viața nomadă formând așezări permanente. Conducătorii lor au încetat să mai poarte numele deKhan, preferând să-și spună Cneaz. Dârzenia foștilor sclavi împotriva bizantinilor a scăzut și ea după ce Împăratul Leo Isaurianul (717-741 en) a emis un edict potrivit căruia sclavii deveneau servitori liberi. În plină epocă iconoclastă, bisericaa trecut printr-o perioadă de austeritate diminuând și în acest fel conflictele de natură economică. Comerțul dintre bulgari și bizantini se făcea doar prin negustori autorizați, posesori ai unui sigiliu. Toate mărfurile nesigilate erau consideratefurate și erau confiscate. Inițial bulgarii nu au bătut monedă, schimburile comerciale se făceau prin troc iar monedele bizantine erau topite și transformate în obiecte. Tributul plătit de bizantini consta din obiecte de preț, bijuterii, mătăsuri șiblănuri, oferite ca daruri. Cea mai mare densitate de orașe a fost pe malurile Dunării, unde au fost identificate în total circa 80 de localități port, deschise schimburilor comerciale. De la avari bulgarii cumpărau cai și metale, iar de la cazacicumpărau blănuri, miere și ceară de albine. Palatul Imperial a fost ridicat la Pliska, iar reședința episcopală creștină era la Durostorum (Silistra).

Dintre cele 80 de localități Dunărene menționate, au fost bine cercetate arheologic cele de la: Singidunum, Constantia, Lederata, Viminacium, Cuppae, Zernes, Theodora (Drobeta), Bononia, Sucibida (Sucidava), Oescus, Turris,Transmarisca, Daphne, Durostorum, Trophaeum, Axiopolis, Capidava, Carsium, Troesmis, Dinogetia, Noviodunum, Aegyssis, Ibida, Histria, Tomis, Callatis. Dintre acestea, există și informații istoriografice (Procopius) pentru fortificațiile dela Lederata, Zernes, Theodora, Sucibida, Daphne sau Durostorum. Pe lângă acestea au mai fost identificate numeroase fortificații mai mici, despre care informațiile sunt extrem de sumare sau lipsesc cu desăvârșire. Urmele lor sunt ușor deidentificat cu ajutorul imaginilor din satelit, dar multe dintre ele nu au făcut obiectul unor cercetări sistematice. Dintre acestea, doar în Dobrogea pot fi menționate cele de la: Băltenii de Sus, Victoria, Nufăru, Malcoci, Tulcea, Mineri, Somova,Parcheș, Isaccea, Jijila, Topalu, Seimeni, Talasman, Beștepe, Insula Ostrov, Palazu Mic, Piatra, Crucea, Gălbiori, Jurilovca, Sălcioara, Enisala-Palanca, Babadag, Mihai Bravu, Nicolae Bălcescu. Probabil că o mare parte dintre zidurileidentificate fotografic sunt din epoca feudală și demarcau doar teritoriul unor proprietăți sau terenuri pentru pășunat, fără rol militar. Majoritatea autorilor au convenit asupra ideii potrivit căreia cetățile romanilor au fost distruse și incendiatede huni, goți și mai apoi de slavi sau avari. Aceste popoare de păstori nomazi nu aveau mașini de luptă și evitau cu stoicism cetățile romanilor pe care le considerau spurcate, izvoare de îmbolnăvire. Înconjurau doar cetățile și mențineauasediul până când apărătorii se predau de bună voie. Majoritatea cetăților prezintă un strat arheologic format din cenușă și lemn ars, datat pentru secolele III-IX, uneori cu o grosime de până la jumătate de metru. Este mai probabil însă căzidurile au fost dărâmate chiar de romani, fie când au părăsit castrul, fie când l-au recucerit, sau de hoardele sclavilor lor răsculați. Cetățile abandonate reprezentau un miraj doar pentru sclavi, deoarece regăseau în ele stilul lor de viață, darlipsit de stapâni. Din acest motiv, urmele de reconstruire sau de locuire a cetăților în această perioadă prezintă semne de primitivism și înapoiere. Cetățile au continuat însă să existe, într-o formă deplorabilă, cu locuințe înjghebate dindărâmături. Fără comandă militară și organizare civilă, sclavii imitau cu stângăcie construcțiile romanilor, cu diferența că zidurile lor nu rămâneau în picioare.

Urme materiale, secolele IX, X și XI en

Pentru secolele IX, X și XI, în Transilvania au fost identificate urme materiale la: Alba (Alba Iulia - necropolă, Bereghin - necropolă, Blandiana - necropolă, Cicău, Ciugud, Ghirbom - necropolă, Laz - fortificație, Lopadea Nouă,Ormeniș, Sâncrai, Sânmiclăuș - necropolă, Șpălanca - necropolă, Uioara de Jos), Arad (Beliu - cetate, Bulci cetate, Chișineu Criș, Cenop, Felnac, Frumușeni, Pecica- necropolă, Sântana, Vărșand - necropolă, Vladimirescu - cetate șinecropolă, Zimandu Nou), Bihor (Oradea, Biharia - cetate, Cefa, Curtruișeni, Galoșpetru, Girișu de Criș, Livada de Bihor, Luncușoara - fortificație, Mișca, Râpa, Salonta - necropolă, Sălacea - necropolă, Sânnicolau Român, Sântion -necropolă, Tarcea, Tăuteleac), Bistrița (Arcalia, Căianu Mic, Delureni, Lechința, Ocnița, Sângeorzu Nou, Șirioara - fortificație și necropolă, Sânmihaiu de Câmpie, Șieu Odorhei, Vermeș, Visuia), Brașov (Bod, Breaza - cetate, Comăna de Jos- fortificație, Hărman - fortificație, Rotbav, Ungra - fortificație), Cluj (Cluj Calvaria - fortificație, Cluj Someșeni, Baciu, Căianu, Chinteni, Dăbâca - cetate, Gheorgheni - necropolă, Liteni - cetate, Moldovenești - fortificație și necropolă, Petreștii de Jos, Săliștea Veche, Sânnicoară, Soporu de Câmpie, Stejeriș), Caraș Severin (Bănia, Berzeasca - necropolă, Caransebeș, Domașnea - fortificație, Forotic, Gornea - necropolă, Ilidia - necropolă, Mehadia - necropolă, MoldovaNouă, Păltiniș), Covasna (Sfântu Gheorghe, Angheluș, Baraolt, Poian, Reci, Zăbala - necropolă), Hunedoara (Bănița - fortificație, Ghelari - cuptoare reducție, Hunedoara, Săulești, Simeria), Harghita (Eliseni, Lăzarea, Medișoru Mare,Sâncrăieni, Sânpaul), Maramureș (Baia Mare - cetate, Sarăsău, Vălenii Șomcutei), Mureș (Batoș, Chinari - fortificație, Eremitu - fortificație, Iștihaza, Luduș - necropolă, Morești, Viilor), Sibiu (Sibiu - necropolă, Apoldu de Sus, Mediaș -necropolă, Ocna Sibiului, Slimnic, Șura Mare, Târnava - fortificație), Sălaj (Zalău - fortificație, Badon, Ciocmani, Dragu, Giurtelecu Șimleului, Marca - fortificație, Nușfalău, Pericei, Rogna, Sâncreiul Silvaniei, Șimleul Silvaniei -fortificație), Satu Mare (Carei, Crucișor - fortificație, Culciu Mic, Foieni, Lazuri, Sanislău, Săcășeni - fortificație), Timiș (Timișoara, Cenad - cetate, Hodoni - necropolă, Remetea Mare, Voiteg - necropolă). Așezările omenești din aceastăperioadă sunt dominate de cele 28 de fortificații cu val de pământ, sau cu zid din lemn ridicat pe o fundație din piatră. Asociate așezărilor au fost identificate și 24 de necropole, semn al sedentarizării populației. Majoritatea așezărilor sunt înmatca unor așezări mai vechi, cele mai multe dintre ele datând încă din neolitic.

În Moldova, urme materiale din secolele IX, X și XI au fost identificate în localitățile: Bacău (Călinești, Faraoani, Lichitișeni, Oncești, Onișcani, Răcăciuni), Botoșani (Bajura, Corni - fortificație, Cristești, Fundu Herții - fortificație,Horodiștea, Ionășeni, Șendricani, Tudora, Victoria), Galați (Băneasa, Ijdileni, Șendreni, Vânători), Iași (Iași, Băiceni, Belcești, Buhalnița, Cârniceni, Chișiloaia, Chiperești, Ciurea, Cogeasca, Comarna, Covasna, Crivești, Cuza Vodă, Dagâța,Dobrovăț - fortificație, Dumbrava, Hrăpășești, Heleștani, Holboca, Lunca Cetățuii, Miroslava, Mogoșești, Munteni, Osoi, Păușeni, Pârcovaci, Podolenii de Jos, Popești, Răducăneni, Rediu Aldei, Satu Nou, Sirețel, Șcheia, Șerbești, Tomești,Trifești, Vlădiceni), Neamț (Piatra Neamț, Lunca, Mănoaia, Văleni), Suceava (Cotârgași), Vrancea (Coroteni, Gugești, Lespezi, Mărtinești, Nănești, Vârteșcoiu - necropolă), Vaslui (Armășeni, Arsura - necropolă, Bârlătești, Dănești, Drăgești,Gara Banca, Ibănești, Ivănești, Mălușteni, Murgeni, Rateșu Cuzei, Simila). În celaltă jumătate a Moldovei, urmele unor așezări fortificate întemeiate de slavi au fost identificate la Echimăuți (Orhei), Rudi (Soroca) și Cetatea Albă. Dintreurmele arheologice au fost publicate cele identificate de cercetătorul Ion Hâncu la: Chișinău, Limbari-Căprăria, Orheiu Vechi, Gorodisca, Selisce Lukașevca, Raskopi, Hanska, Giurgiulești, Costești, Pridnestrov. Alte așezări la care s-auidentificat urmele unor fortificații din lemn, fără a fi însă încadrate ca monument istoric sunt cele de la: Botoșani (Dersca, Baranga-Hudești, Ibănești, Cobâla, Horodiștea, Tudora), Iași (Pocreaca, Satu Nou), Basarabia (Kalfa - Anenii Noi). Caelement nou se observă așezarea locuințelor în cuiburi, organizate probabil pe criterii strict familiale. În loc să plece și să întemeieze așezări noi, tinerii își ridicau casa lângă cea părintească. Elemente ale culturii Dridu au fost identificate înlocalitățile: Iași (Iași, Cârniceni, Chiperești, Covasna, Crivești, Șerbești),

Așezări omenești și urme materiale din secolele IX, X și XI au fost descoperite în Muntenia în următoarele localități: Argeș (Surdulești, Suslănești - biserică), București (Dămăroaia, Valea Saulei, Giulești, Militari, Parcul Tineretului, pemalul Dâmboviței), Buzău (Breazu, Cioranca, Clondiru de Sus - necropolă, Costieni, Dealul Viei, Izvoru Dulce, Lipia - necropolă, Mlăjet - necropolă, Moisica, Pietroasa Mică - necropolă, Pietroasele, Poșta Câlnău, Săhăteni - necropolă,Sălcioara, Sărata Monteoru, Săsenii Vechi, Stâlpu, Sudiți - necropolă, Știubei - necropolă, Udați Lucieni, Ulmeni - necropolă, Vadu Sorești - necropolă, Valea Lupului, Ziduri - necropolă), Brăila (Brăila, Gemenele, Lișcoteanca- necropolă),Călărași (Căscioarele, Radoveanu, Vărăști), Dâmbovița (Târgoviște, Băleni Români, Broșteni, Buciumeni, Bujoreanca, Butimanu, Ciocănești, Cocani, Cojasca, Cornești, Finta Mare, Puntea de Greci, Șelaru, Văleni Dâmbovița, Voinești), Dolj(Drănic, Lișteava, Padea, Pielești, Rovine), Giurgiu (Bila, Cetățuia, Daia, Dărăști Vlașca, Găujani, Ghizdaru, Greaca, Hulubești, Malu Spart, Mârșa, Mironești, Oncești, Prundu, Puieni, Puțu Greci, Sfântu Gheorghe, Slobozia, Vărăști, Vedea,Vlad Țepeș), Ilfov (Buftea, Afumați, Alunișul, Balotești, Bălăceanca, Bălteni, Bragadiru, Căciulați, Cățelu, Ciorogârla, Clinceni, Crețuleasca, Dascălu, Domnești, Dumbrăveni, Glina, Lipia, Măgurele, Moara Vlăsiei, Mogoșoaia, Otopeni,Periș, Petrăchioaia, Popești Leordeni, Poșta, Săftica, Ștefăneștii de Jos, Tunari, Vadul Anei, Vânători, Vârteju, Vidra, Vlădiceasca), Ialomița (Axintele, Bucu, Cocora, Cosâmbești, Coșereni, Dridu, Fetești, Gimbășani, Hagieni, Ion Roată,Luciu, Mărculești, Platonești - necropolă, Sudiți, Țăndărei), Mehedinți (Crivina, Pristol, Rogova, Șvinița), Olt (Slatina, Sprâncenata), Prahova (Ploiești, Bucov, Cioranii de Sus, Fântânele, Gherghița, Hătcărău, Independența, Mizil, Perșuani,Posteștii Pământeni, Slon - cetate, Vadu Săpat, Vâlcelele, Zalhanaua), Teleorman (Dulceanca, Fântânele, Pietroșani, Vitănești - necropolă), Vâlcea (Goranu, Ștefănești). Dintre acestea au aparținut culturii Dridu următoarele: Buzău (Breaza,Cioranca, Clondiru de Sus, Dealul Viei, Izvoru Dulce, Lipia, Moisica, Pietroasa Mică, Pietroasele, Poșta Câlnău, Săhăteni, Sălcioara, Sudiți, Udați Lucieni), Brăila (Brăila, Gemenele), Giurgiu (Bila, Ghizdaru, Greaca, Hulubești, Malu Spart,Mârșa, Oncești, Puțu Greci, Vărăști, Vedea), Ialomița (Dridu), Teleorman (Fântânele). Singura fortificație din epocă este cetatea de lemn la Slon (Tabla Buții), inițial o stână, reclădită apoi pe o fundație din piatră ca picior de pod pentruincursiuni militare și cetate de vamă a grănicerilor ardeleni.

În Dobrogea au fost sistematizate următoarele așezări sau urme materiale din secolele IX, X și XI: Constanța (Constanța - valul de piatră, 23 August, Adamclisi, Agigea, Canlia - fortificație, Capidava - cetate și necropolă, Casian - locuireîn peșteră, Castelu - necropolă, Cernavodă - valul de piatră, Cochirleni - valul mare de pământ, Dorobanțu - valul mare de pământ, Dorobanțu - valul de piatră, Dumbrăveni - complex religios rupestru, Dunăreni, Galița, Hârșova - cetateaCarsium, Irvinezu Mic, Medgidia - valul mare de pământ, Medgidia - valul de piatră, Mircea Vodă - valul de piatră, Murfatlar - valul de piatră, Murfatlar - ansamblu rupestru, Murfatlar - biserici și necropolă, Negru Vodă, Negureni, Ostrov -cetate Păcuiul lui Soare, Plopeni - necropolă, Poarta Albă - valul de piatră, Rasova - fortificație, Remus Opreanu - complex rupestru, Satu Nou - fortificație și necropolă, Seimeni - fortificație, Straja - fortificație și valul de piatră, Stupina -fortificație, Traian, Valul lui Traian - valul mare de pământ, Valul lui Traian - valul de piatră), Tulcea (Agighiol, Babadag, Balabancea, Caraorman, Cataloi, Dunavățul de Jos - fortificație, Enisala - cetate, Garvan - cetate, Hamcearca, Isaccea -cetatea Noviodunum, Jurilovca - cetatea Argamum, Luminița, Mahmudia, Măcin, Mihai Bravu, Murighiol, Niculițel - biserică treflată, Nufăru - cetate Prislav și necropolă, Ostrov - necropolă, Peceneaga, Poșta, Sabangia, Sarichioi, Sălcioara,Slava Rusă - complex monastic, Turcoaia - necropolă, Victoria - necropolă, Vișina). Dintre urmele ceramice merită menționat ulciorul amforoidal cu inscripție, de la Capidava, descoperit în anul 1967. Literele sunt grecești, sub formă demetope (MO- al meu, NHKO - victorie) urmate de literele alfabetului scrise de la dreapta la stânga. Toate așezările menționate sunt în vechea matcă dar prezintă urme de continuitate și în secolele IX-XI. Dintre cetăți și fortificații cele vechiau fost reparate sau renovate, s-a ridicat valul de piatră cu câteva castre noi, iar pe Dunăre s-a ridicat fortificația de la Păcuiul lui Soare. Valul de piatră are cam același traseu cu Valul lui Traian și este tot din pământ, dar are un miez desusținere din piatră și un șanț pentru colectarea apei. Cele mai interesante sunt însă complexele religioase creștine de la: Casian, Dumbrăveni, Murfatlar, Remus Opreanu, Niculițel și Slava Rusă. Sub dominație bulgară până în anul 971,recucerită de bizantini în anul 1014, Dobrogea a făcut parte apoi din thema bizantină Paristrion, cu sediul la Silistra, condusă de un duce. În anul 1087, Anna Comnena menționează trei mici formațiuni politice conduse de jupânii Tatos, Saceași Sestlav.

La începutul secolului al IX-lea, Khaganul Bulgar Krum (Kroumos) a exins dominația bulgară și în Transilvania, întregul nostru teritoriu fiind inclus în Imperiul Bulgarilor și Sclaviniilor. Schimburile economice fiind făcute în natură,tezaurele monetare din această perioadă sunt extrem de sărăcăcioase. În secolul al IX-lea a fost descris un singur tezaur (Cleja - 38 monede din bronz și una din argint) iar pentru secolele X și XI au fost descrise în total doar 8 tezaure. Dintreacestea cel mai important este cel de la Dolhești (Iași) format din 128 monede din aur neidentificate și două monede din aur din perioada împăraților Vasile II și Constantin VIII. În total au putut fi identificate doar 11 monede din aur, 13monede din argint și 57 monede din aramă, majoritatea lor fiind descoperiri izolate (o singură monedă). În întreaga Moldovă au fost descoperite doar 7 monede din perioada Împăratului Vasile II, 9 monede din perioada Împăratului Roman IIIși 7 monede din perioada Împăratului Constantin IX. Un tezaur bine caracterizat este doar cel de la Păcuiul lui Soare, format din 11 monede din bronz emise în perioada împăraților Constantin Monomahul (9 monede) și Constantin al X-leaDucas (2 monede). În Transilvania o descoperire izolată a fost făcută la Voila (Brașov) emisă de Împăratul Leon al III-lea, iar în Banat, la Orșova au fost descoperite o monedă din aur din perioada Împăratului Vasile I Macedoneanul și undinar emis de Imperiul Roman German. Majoritatea monedelor neidentificate provin din colecțiile particulare ale unor preoți și nu sunt însoțite de material științific. De exemplu în colecția lui Constantin Orghidan (membru al SocietățiiNumismatice Române) au fost identificate 24 de monede bizantine din plumb, emise în timpul Împăratului Alexios Comnenul. Monedele au fost însă cumpărate la Istambul, o singură monedă fiind descoperită pe teritoriul nostru, înDobrogea. Pot fi menționate și cele 7 monede arabe din argint (dirhami) ce formează tezaurul de la Răducăneni (Iași) deși este probabil că reprezintă doar o prezență exotică (banii unui negustor). Ținând cont de faptul că moneda din bronzbizantină se bătea în milioane de exemplare, se poate afirma că pe teritoriul Imperiului Bulgarilor moneda bizantină nu a circulat decât accidental. Știut fiind faptul că bizantinii au plătit bulgarilor sume importante de bani ca subsidii sautribut, este probabil că toate aceste monede au fost topite pentru a turna arme și unelte sau au fost remise pentru a cumpăra mărfuri. Pentru întreaga perioadă, fenomenul tezaurizării este foarte limitat.

Pe tot teritoriul nostru și în toate zonele geografice (câmpie, podiș, subalpină) săpăturile arheologice au identificat două tipuri de locuințe: 1. adâncite în pământ - din chirpici (bordeie) și 2. locuințe de suprafață - din lemn. Pentru cele dinlemn, tălpile de suținere a pereților din lemn erau fie îngropate în lut galben, fie suspendate pe pietre de susținere dispuse din loc în loc. Nu a fost identificată nici o locuință de tip iurtă, asemănătoare cu cele identificate în Ungaria sauBulgaria. O locuință tipică, cu două încăperi, avea 8 x 8 metri, adică 64 metri pătrați și un pridvor pe latura de est. În interiorul cetăților, de exemplu la Dăbâca, lângă palisadele complexe au fost identificate barăci pentru soldați, de formădreptunghiulară cu latura lungă de 20-24 metri și acoperișul susținut de stâlpi masivi, groși de 0,3-0,5 metri, sprijiniți pe pietre mari. Podeaua era lutuită pe întreaga suprafață cu lut galben, astfel că stratificația este ușor de recunoscut. Fiecarelocuință sau baracă avea o vatră centrală, sau un cuptor masiv din lespezi de piatră. Cuptoarele din lut, scobite în pamânt umed și bătătorit aveau o formă ovală cu diametrul între 0,9 și 1,2 metri, bolta fiind acoperită de o crustă arsă de foc,groasă de 8-10 centimetri. Cuptoarele din lespezi de piatră sau din bolovani de râu erau de obicei de formă rectangulară sau pătrată, cu dimensiuni cuprinse între 1,10 și 1,35 metri. Pereții laterali au înălțimea de până la 0,45 metri iar boltaeste de regulă prăbușită. În cazul cuptoarelor bine conservate, cum sunt cele de la Dăbâca, lespezile verticale susțineau niște plăci peste care erau îngrămădite pietre de râu care mențineau temperatura crescută pe timp de iarnă. La Biharea șiNoșlac, sub crusta vetrei s-au găsit fragmente de ceramică utilizate pentru a consolida lipitura. În unele așezări, cuptoarele au fost identificate în afara locuințelor fiind adăpostite mai probabil în șoproane. În bordeie inventarul locuințelorconstă aproape exclusiv din ceramică. În locuințele din lemn, sporadic au fost identificate și seceri, topoare, brăzdare de plug, sau cuțite (Slon, Bârlogu, Hlincea, Simionești, Noșlac, Băiceni, Spinoasa, Dodești, Izvoarele Bahna). Ceramicaeste în majoritate lucrată cu roata înceată, în formă de borcan, cu buze accentuate, decorată cu linii paralele, drepte sau ondulate, făcute cu pieptenul. Alături de ceramica autohtonă s-au găsit frecvent și amfore bizantine din import, sau vasede culoare roz roșietică, cu granulație mică și suprafața fină, lucrate cu roata rapidă.

Necropolele din această perioadă respectă tipologia din secolele anterioare, respectiv cele două rituri de înmormîntare: inhumația și incinerația. Cele mai numerose sunt necropolele de inhumație: 39 în Transilvania, 2 în Muntenia, 4 înMoldova, 3 în Dobrogea, deși nici una dintre aceste necropole nu a fost încă cercetată integral. Necropolele birituale, deși sunt mai puțin numeroase au fost cercetate extensiv (Izvoru - 500 de morminte, Păuleasca - 252 morminte, ObârștiaNouă - 148 morminte, Ocna Sibiului 136 - morminte, Bratei - 210 morminte, Berghin - 200 de morminte). Mormintele de incinerație sunt cele mai sărăcăcioase conținând doar urna și uneori un cuțit din fier. Mormintele de inhumație aufrecvent un inventar bogat, format mai ales din: cercei, inele, mărgele din sticlă sau pastă de lut, butoni și aplici, brățări, coliere, catarame, cuțite, vase din lut, fusaiole, căldărușe din lemn. În majoritatea mormintelor armele lipsesc cudesăvârșire. Majoritatea mormintelor nu respectă o anumită orientare geografică. În general cele orientate pe direcția Nord-Sud sau direcții apropiate, au un inventar mai bogat, inclusiv arme și uneori conțin resturi ale unui schelet de cal.Există însă și morminte orientate evident pe direcția Vest-Est, după ritul creștin. Un grup de necropole de inhumație, format din necropolele de la: Ciumbrud, Blandiana, Ghirbom, Galoșpetru, Sălacea, Deta și Piatra Frecăței, aparțin în modevident unei populații creștine, toate mormintele fiind orientate fără excepție pe direcția Vest-Est, iar în inventarul de obiecte sunt incluse cruci, sau obiecte decorate cu cruci. Dintre necropolele birituale, unele conțin în procent de 75-80 %morminte orientate pe direcția Vest-Est, în altele însă predomină incinerația până la 85-90 % (Bratei, Ocna Sibiului, Păuleasca, Castelu, Nalbant). Ca regulă generală, populația sedentară își îngropa morții cu podoabe și obiecte de uz casnic, întimp ce nomazii incinerau morții sau ridicau munumente comemorative izolate, lipsite de contextul unei necropole sau al unei așezări permanente. Este de presupus că majoritatea mormintelor de rit creștin au aparținut unei populațiiromanizate, fie ea autohtonă fie nou venită ca prizonieri de război. Mormintele de incinerație aparțin fie sclavilor, fie unei populații romanizate pe ritul vechi. Altare închinate lui Jupiter și altor zeități antice au supraviețuit pe teritoriul nostru(folosite sau nu), până în secolul al XI-lea când au format altarul bisericilor creștine. Până în prezent, altarul bisericilor romanice seamănă cu altarele antice închinate Zeului Jupiter.

În majoritatea așezărilor și necropolelor materialul osteologic de origine animală este format din rămășițe de origine bovină și porcină. Oasele de ovine perdomină doar la Comana de Jos și la cetatea de la Slon iar foarfece pentru tunsuloilor s-au descoperit la Plopeni, Cicău sau Bucov. În majoritatea așezărilor s-au identificat și numeroase oase de cerb, mistreț, urs, vulpe sau chiar bour, semn că vânătoarea ocupa încă un rol important în procurarea hranei. Ulcioarele cusemințe și sâmburi carbonizați atestă existența pomilor fructiferi sau a unor culturi de legume, multe dintre ele semi-sălbatice. În ce privește muncile agricole și meșteșugurile este cert că a continuat să existe și s-a dezvoltat la un alt nivelmunca obștească. Uneltele erau tezaurizate și depozitate de conducătorul obștei, terenurile comune și resursele aparțineau obștei. Proprietatea privată era formată doar din animalele și culturile de pe lângă casă. Principalele depozite de unelteagricole au fost descoperite la Curcani și Radovanu (Ilfov), Dragosloveni (Vrancea), Bârlogu (Argeș), Ploiești-Triaj (Prahova), Obrejița și Răstoaca (Vrancea). Unele dintre aceste depozite depășesc greutatea de 400 kg, sau includ mai mult de60 de tipuri diferite de unelte. Râșnițe și roți de moară pentru măcinatul cerealelor au fost descoperite la Comana de Jos, Noșlac, Dăbâca, Slon sau Mătăsaru, iar pentru spălatul și albitul rufelor se utilizau vâltori confecționate din lemn. Celmai vechi cuptor pentru reducerea minereului de fier este cel de la Ghelar, dar cuptoare asemănătoare au fost identificate și la: Dăbâca, Târgșor, Străulești, Băneasa, Zimnicea, Dulceanca sau Dodești, unde s-au găsit și turtele din fier rezultateîn urma reducției sau resturi de zgură. Măcinarea și decantarea minereului se făcea probabil în mori dezafectate. Dulgheritul și tâmplăria s-au ridicat la un cu totul alt nivel o dată cu apariția ansamblurilor din lemn de interes comun: palateobștești, mori și vâltori, hambare și depozite obștești, biserici, târguri de vite, cetăți și fortificații. Olăritul a început să fie aproape exclusiv o activitate industrială, deși 10-15 % din vase erau încă produse manual, în gospodării. Dintrecuptoarele pentru ars ceramică sunt reprezentative cele de la Obârșia și Gornea. După modelul bizantin, impozitele se plăteau prin conducătorul obștei (jupân), cu diferența că în Imperiul Bulgarilor taxele se plăteau în natură, erau mai laxe șide cele mai multe ori nu erau considerate ca taxe ci ca daruri pentru han sau pentru cneaz. Acolo unde existau comunități religioase creștine, preotul ținea loc de jupân și se angaja la plata taxelor sau impozitelor.

Obștile sătești, sau jupanatele, la caz de pericol își uneau forțele pentru a forma uniuni de obști, pe care Nicolae Iorga le-a denumit sugestiv "Romanii populare", iar autorii slavi le-au denumit valahii. Cele mai concludente exemple suntcele de la Vlașca și Codrul Vlăsiei, ambele situate în zona de șes. Cu timpul s-au conturat circa 30 de formațiuni prestatale cunoscute în epoca medievală sub numele de țări românești. De exemplu, șase sau șapte uniuni obștești situate pevăile Izei, Vișeului și Lăpușului au stat la baza formării Maramureșului, una dintre primele țări românești. Similar, în Țara Hațegului pot fi delimitate teritorial cinci sau șase grupări de așezări omenești prefeudale. O obștie sătească puteacuprinde de la 5-6 până la 20-25 de sate, în funcție de configurația reliefului dar și în funcție de legăturile de rudenie dintre familiile dominante. În majoritatea cazurilor, aceste formațiuni s-au format și consolidat prin legături matrimoniale,aducând astfel femeia și familia în mijlocul vieții politice. Necesități de ordin militar, administrativ și juridic au condus la formarea unui sistem piramidal, orhanizat ierarhic, ce a condus spre formarea sistemului feudal guvernat de oautocrație militară. Fiecare obște fiind formată din 12-30 de familii (100-300 locuitori), rezultă că o uniune de obști organiza între 500 și 6000 de locuitori, iar o valahie reunea până la 150 000 de locuitori. Apariția acestor formațiuni maimari, a permis și dezvoltarea creștinismului în forma sa structurată, comunitățile mai mari reușind mai ușor să ridice o biserică, sau să întrețină o persoană pregătită canonic. În plus, în cadrul comunităților au apărut tot felul de funcții șidemnități pentru persoane specializate spre o anumită activitate de interes comun. În fruntea comunității se afla comandantul militar, cneaz sau voievod (vodă), ales dintre cei distinși pe câmpul de luptă sau în munca de organizare a obștei.Primele uniuni obștești au purtat numele de cnezate iar cnezatele reunite au purtat numele de voievodate. Bizantinii au utilizat însă termenele de comitate și ducate, respectiv cele de comite și duce (dux bellis). Primele formațiuni politicemenționate istoriografic, fără a fi contemporane unele cu altele, sunt: 1. Cnezatul Halici, 2. Țara Oașului, 3. Țara Maramureșului, 4. Voievodatul lui Menumorut, 5. Voievodatul lui Gelu, 6. Țara Secuilor, 7. Țara Zarandului, 8. Voievodatul luiGlad, 9. Țara Severinului, 10. Țara Hațegului, 11. Voievodatul Almaș, 12. Țara Făgărașului, 13. Voievodatul lui Litovoi, 14. Cnezatul lui Ioan, 15. Cnezatul lui Farcaș, 16. Burnaz, 17. Vlașca , 18. Vlăsia, 19. Voievodatul lui Seneslau, 20.Bărăganul, 21. Ceangăii, 22. Țara Borodnicilor, 23. Țara Berlandicilor, 24. Hanatele tătărești, 25. Țara Românilor, 26. Voievodatul Strășinetului, 27. Voievodatul Onutului, 28. Țara Iașilor, 29. Volohovenii, 30. Cnezatul Kievian, 31. Țara luiSeslav, 32. Țara lui Satza, 33. Țara lui Tatos.

La jumătatea secolului al IX-lea, lumea creștină era divizată de edictul iconoclast. Papa de la Roma și Patriarhul Constantinopolului s-au excomunicat reciproc. Boris (Bogoris) Împăratul Bulgariei, dorind să aducă imperiul său la acelașinivel cu vecinii săi a hotărât să adopte religia creștină, atât pentru familia sa cât și pentru toți supușii săi. Pentru a alege una dintre cele două mari culte creștine, a trimis la Roma și la Constantinopol o listă cu 100 de întrebări legate de cultulcreștin. Papa Nicolae I și Patriarhul Photius au răspuns cu răbdare la toate întrebările, formulând reguli și recomandări privind modul de viață, îmbrăcămintea, obiceiuruile, morala, posturile și regimul alimentar. Majoritatea răspunsurilorprimite se regăsesc în cartea de căpătâi a oricărui preot catolic, Liber Regulae Pastoralis, scrisă de Papa Grigore I în jurul anului 590 en. Inițial, Împăratul Boris botezat acum Mihail, a acceptat oferta bizantinilor și a umplut imperiul demisionari greci. După doar un an, nemulțumit de greci Împăratul Boris a cerut ajutorul Papei de la Roma și a primit nu doar misionari ci și biblii, respectiv un toiag și îmbrăcămintea adecvată conducătorului bisericii. Misionarii au organizatcongregații creștine și au înlocuit slujba religioasă în limba greacă cu cea în limba latină. În fruntea procesului de creștinare a bulgarilor s-a aflat începând cu anul 866 Episcopul de Porto, Formosus, pe care împăratul la ridicat la rang dePatriarh. În anul 872 Papa Ioan al VIII-lea l-a rechemat la Roma, dar Formosus a refuzat să se conformeze și a fost excomunicat. Blamul a fost ridicat în anul 883, iar în anul 891 Formosus a fost ales în unanimitate ca Înalt Pontif. În aceastăepocă de efervescență religioasă s-au făcut botezuri în masă, noua religie fiind impusă uneori intempestiv. În comitate, fiecare cneaz a acționat după mintea sa. Nemulțumiți de introducerea limbii latine în administrație, în anul 865, zececomitate reunite s-au răsculat. Împăratul a înăbușit răscoala executând 50 de boieri împreună cu familiile lor. Totuși, moartea lor nu a fost în zadar. În anul 871, cu asentimentul Patriarhului, bulgarii au format o Arhiepiscopie Autonomă aBulgariei cu slujbe religioase ținute în limba slavonească. Pentru ca preoții bulgari să poată citii liturghia în limba poporului, călugării Chiril și Metodius, doi frați din Salonic, au creat un alfabet nou, derivat din cel grecesc. Denumit inițialglagolitic, apoi chirilic, acest alfabet a fost utilizat pentru a traduce Biblia în limba slavonească. Bibliile slavonești au contribuit apoi la răspândirea limbii slave la Sud de Dunăre. Noile congregații au ridicat biserici în stil bizantin, dintre careau dăinuit până în prezent doar cele din Sofia și Orchid. Pe teritoriul nostru, cea mai veche biserică de zid după stilul bizantin pare să fie cea de la Geoagiu (Hunedoara), ridicată cândva în secolul al XI-lea. Capela Inima lui Isus din OdorheiuSecuiesc și altarul bisericii din Densuș au și ele o arhitectură similară.

În anul 894 Împăratul Leo VI al Bizanțului a retras dreptul negustorilor bulgari de a vinde marfă la Constantinopol și a crescut taxele pentru mărfurile bulgărești. Ca rezultat, Împăratul Simeon al Bulgarilor a năvălit și a jefuit ThemaMacedoniei apoi i-a învins pe bizantini la Adrianopole. Ca represalii, Împăratul Leo VI a cerut ajutorul maghiarilor, recent așezați în hanatele tătărești. Maghiarii erau deja dușmani ai bulgarilor după ce în anul 862 au năvălit și jefuitPanonnia, la invitația ducelui Rastislav de Moravia. La origine, maghiarii erau triburi fino-ugrice, desprinse în jurul anului 830 din chaganatul turcesc al Khazarilor. Șapte triburi ale cumanilor (Jeno, Ker, Keszi, Kurt-Gyarmat, Megyer, Nyekși Tarjan), formate din circa 108 clanuri (4000-20 000 de oameni), au depus jurământul de sânge în fața ducelui Almus și au format cu maghiarii o confederație denumită Hetmagyar. Conduși de regele lor Arpad, maghiarii au năvălit înPannonia și au ocupat Aquincum, cetatea Regelui Attila. Populația romană s-a retras din fața lor. Împăratul Simeon al Bulgariei a format o alianță cu pecenegii și a atacat simultan dinspre Nord și Sud tabăra maghiarilor din câmpiile Ukrainei.Ungurii au fost bătuți decisiv lângă râul Don și au migrat cu tot poporul în noile teritorii din Pannonia, la Nord de Dunăre, unde au format un tampon între franci și bulgari. În cursul acestei campanii, o coloană a maghiarilor a înaintat peSomeș, unde Voievodul Gelu a fost surprins nepregătit și a fost ucis. În anul 905, voievodul Menumorut, înfrânt în luptă, a permis ungurilor să se așeze în Bihor căsătorind pe una dintre fiicele sale cu Prințul maghiar Zulta, fiul lui Arpad.După anul 948, maghiarii au trecut și pe malul stâng al Tisei. După ce a vizitat Constantinopolul, în anul 952, gyula Zombor a ocupat teritorii din Banat și Crișana. Necropole din această epocă formate din morminte de tip păgân, au fostidentificate la: Arad (Arad-Ciala, Șeitin, Șiclău, Vărșand, Mâșca), Timiș (Cenad) și Bihor (Biharia). După anul 972, ofensiva bizantină și apoi căderea Imperiului Bulgar, au permis expansiunea maghiarilor spre Transilvania. Prințul maghiarGeza s-a căsătorit cu Sarolta, fiica lui Gyula, voievodul Transilvaniei, dobândind astfel legitimitate. Necropole ale maghiarilor din această a doua perioadă, din tipul cultural Bjelo Brdo, au fost identificate la: Bihor (Oradea, Biharia, Sântion),Arad (Covăsin, Felnac, Feldioara, Pecica, Vărșand), Timiș (Jebel), Caraș-Severin (Mehadia), Cluj (Dăbâca, Turda, Moldovenești), Alba (Alba Iulia), Mureș (Morești). Cele mai semnificative elemente ale acestei culturi sunt: bijuterii dinsârmă aplatizată, pandantive în două piese, brățări terminate în cap de șarpe și inele de tâmplă în formă de S.

În Gesta Hungarorum, descriind campania ducelui Arpad, autorul amintește următoarele fortificații: Volhynia (Lodomer-Lauterburg, Hung-Serednie), Slovacia (Nitra-Nytra), Serbia (Zabrag-Agram, Ulcou-Vukovar, Borons-Branicevo),Croația (Posaga-Pozega), Pannonia (Zemlin-Zemplen, Camarum-Komarom, Olpar-Alpar, Hymusudor-Himes udvar, Borsod-Bors, Geuru-Gyor, Purozlou-Poroszlo, Gumur-Gomor, Nougrad-Nograd, Varod-Varad, Zouolan-Zolyom,Surungrad-Csongrad, Ecilburg-Aquincum, Zecuseu-Szekcso, Bezprem-Vezprem, Castrum ferrum-Vasvar), Transilvania (Urscia-Orșova, Horom-Haram, Kevea-Keve, Sunad-Cenad, Borsoa-Borșova, Byhor-Biharia, Belland-neidentificată,Zotmar-Satu Mare, Ziloc- Sălagiu), Bulgaria (Bundyn-Vidin). În teritoriile cumpărate sau cucerite, maghiarii au ridicat și ei fortărețe noi, dintre care sunt amintite cele de la: Pannonia (Zobolsu-Szaboles, Saruvar-Sarvar, Ursuur- Ors Var,Musun-Mosony). Mai este pomenit și un oarecare Dobuca (Doboka), nepot al regelui, cel care l-a ucis pe ducele Ohtum (Ajtony), semn că Dăbâca era deja cetate de scaun ducal. Cetățile cele mai vechi, ridicate de populația romanică, purtaunumele de castre și respectau forma rectangulară cu două căi de acces în cruce (Biharia, Zărand, Vladimirescu). Fortificațiile ridicate în timpul bulgarilor, ridicate de obști, aveau forma ovalară, sau adaptată la particularitățile terenului(Dăbâca, Cetatea Muierilor, Morești, Moigrad, Șirioara, Fundu Herții). Unele dintre ele (Moldovenești, Slon), aveau și ziduri ridicate după tehnica bizantină. Cronica amintește și faptul că ducele Menumorut a utilizat balistele împotrivamaghiarilor și că era vasalul împăratului bizantin. Probabil că o parte dintre lucrări au fost executate sub supravegherea unor meșteri veniți din imperiu. Protejate de unul sau mai multe valuri de pământ, dublate de șanțuri de apărare,fortificațiile aveau ziduri din lemn, pe un pat din argilă impermeabilă sau ridicate pe o fundație din piatră. Aproape toate cetățile din epocă erau ridicate pe terase de deal, în locuri bine protejate natural. Așezările arondate cetății se întindeauuneori până la 2 km distanță de cetate, dar mai frecvent formau niște cuiburi familiale cu 12-48 de bordeie, fără grădini sau spații publice. Cea mai reprezentativă astfel de așezare a fost dezvelită la Comana de Jos (Brașov). Progresiv,fortificațiile au devenit din ce în ce mai puternice, au cuprins spații din ce în ce mai mari, iar societatea s-a structurat și ea în straturi și pături sociale, după averea și puterea militară a fiecărui clan.

În lucrarea sa intitulată Taktica, Împăratul Leo Filozoful spune că maghiarii își duceau caii la păscut împărțiți în "genos" (ginte) și "philos" (clanuri). Pe lângă creșterea animalelor se ocupau cu vânătoarea și pescuitul. În contact cupopulația locală "Sclavii, Bulgarii et Blachii ac pastores Romanorum", maghiarii au început să cristalizeze și ei primele relații feudale. Mormintele maghiarilor sunt de tip scitic, dar nu conțin decât capul și picioarele calului, așezate lapicioarele celui îngropat împreună cu șaua, scărițele și restul harnașamentului. Scheletul este în linii mari pe direcția Vest-Est, iar inventarul este de la sărac, până la foarte bogat cu arme și podoabe din aur sau argint. Începând cu anul 970Principele Geza, botezat Ștefan, a negociat un tratat de pace cu Împăratul Otto I al Imperiului Roman de Vest. Fiul acestuia, Otto II, era căsătorit cu prințesa bizantină Theophanu, nepoata Împăratului John Tzimiskes, cel care tocmai cucerisecapitala Preslav deplasând granițele Imperiului Bizantin până la Dunăre. Împăratul Bulgarilor Boris II a fost dus la Constantinopol unde a fost detronat, primind titlul de magistros, iarTracia și Moesia au trecut sub administrație bizantină. Înconsecință, maghiarii au ales și ei calea păcii primind din nou misionari creștini. Primul călugăr trimis de Împăratul Otto, pe nume Bruno a sosit în țară în anul 972, iar un an mai târziu legați ai maghiarilor au fost prezenți la conferința de laQuedlinburg. Deși botezat, Geza a continuat să aducă sacrificii și zeilor păgâni. În timpul său a fost fondată prima dioceză Romano Catolică, cea de la Veszprem și s-a fondat mănăstirea benedictină de la Pannonhalma. Fiul său, Ștefan celSfânt (1000-1038), căsătorit cu prințesa Gisela de Bavaria, sora Împăratului Heinrich al II-lea, a dus lucrurile mai departe și a fondat prima arhiepiscopie cu șase episcopii. După ce a unificat toate comitatele din Munții Carpați, la 1 Ianuarie1001 Ștefan a fost încoronat ca Rege al Ungariei, cu o coroană trimisă în dar de Papa Silvestru al II-lea, cel care l-a desemnat astfel "cavaler al creștinătății". Regatul său a fost organizat în comitate, cu sediul în cetăți fortificate, conduse de unreprezentant al regelui (ispan). În Transilvania, dintre bisercile fondate în această perioadă au rămas în picioare doar cele de la Calvaria-Cluj, Denșuș-Hateg, sau Strei-Hunedoara.

Regele Ștefan I (1000-1038), născut Voicu, a celebrat căsătoria sa cu Prințesa Gisela de Bavaria în cetatea de la Strigoniu (Esztergom) ridicată de franci pe locul fostului castru roman denumit Solva. Tot acolo a avut loc și festivitatea deîncoronare, în basilica denumită Sfântul Adalbert, după numele episcopului de Praga, Sfântul Voitec Adalbert (956-997) cel care l-a botezat pe Regele Ștefan. A primit titlul de rege, ca vasal al Împăratului Otto al III-lea (996-1002), înrudit cuGisela. Începând cu anul 1014, pe tronul Sfântului Imperiu a urcat cumnatul său, Împăratul Heinrich al II-lea (1014-1024). Mulți dintre boierii maghiari, au refuzat să primească crucea creștină, sau să plătească decima și s-au ridicat împotrivaregelui, în frunte cu unchiul său Koppany. Cu sprijinul cavalerilor imperiali, păgânii au fost învinși și botezul a devenit obligatoriu pentru întregul popor. Potrivit edictului regal, toți cei nebotezați au devenit automat sclavi. În țară au sositpreoți germani și italieni iar la curte și în afacerile publice s-a introdus limba latină. Decimele se strângeau cu mare rigoare și se extindeau asupra tuturor bunurilor și animalelor. Chiar și dintre prunci, tot al zecelea trebuia dat spre creștere șieducare unei mănăstiri. Regele a împărțit țara în 10 episcopii și 72 de comitate, cu capitala politică și religioasă la Strigoniu, unde s-a ridicat Castelul Regal și a funcționat singura monetărie din țară. Dinarii din argint bătuți începând cu anul997 aveau diametrul de 12 mm și o greutate de aproape un gram, cu semnul crucii pe avers și revers. Primele legi au avut în vedere moralitatea publică. În baza acestor legi s-au ridicat biserici și mănăstiri, iar clerul catolic a obținut privilegiiimportante. Comunitățile trebuiau să primească sfatul preoților în orice problemă, în fața legii nu se accepta mărturia unui mirean contra unui preot (judecata egalilor). Nobilii au primit drept ereditar asupra proprietăților lor, dar cu obligațiade a asigura serviciul militar. A cerut nobililor să elibereze cât mai mulți dintre sclavi și a scăzut mult prețul de răscumpărare a lor. Pentru a fi un bun exemplu a răscumpărat personal un număr mare de sclavi. Eliberarea din sclavie era însăcondiționată de acceptarea credinței creștine, de rit occidental. Foarte credincios, regele petrecea nopți întregi în genununchi, rugându-se, sau în conversații cu călugării luminați. Fiul său Emeric a fost educat la mănăstire. Pentru faptele sale,la inițiativa nepotului său Regele Ladislau I, la data de 20 August 1083 Papa Grigorie al VII-lea l-a canonizat pe Regele Ștefan, simultan cu fiul său Emeric și cu Episcopul Gerard de Csanad.

În acest timp în Transilvania domnea cu titlul de duce Gyula cel tânăr, fiul lui Ciomboru și nepot al lui Gyula cel Bătrân, văr de al doilea cu Regele Ștefan. Gyula a refuzat să primească ritul occidental și a fost înlăturat prin forța armelorîn anul 1003. În continuare, Transilvania a fost administrată prin locotenenți domnești, cu titlul de voievod, sau respectiv de duce atunci când aveau sânge regesc. După Transilvania, maghiarii au intrat în conflict și l-au învins pe DuceleKean, aflat în fruntea unui cnezat al Bulgarilor și Slavilor din Estul Transilvaniei. În urma victoriei, din ordinul regelui, țara s-a umplut de cruci și altare, s-au ridicat biserici din lemn și basilici din piatră, mănăstiri închinate SfântuluiBenedict. La inițiativa Regelui Ștefan I, în anul 1009 la Alba Iulia a luat ființă dioceza de Transilvania (Erdely în maghiară, Karlsburg sau Siebenburgen în germană). Recent, la Alba Iulia au fost identificate ruinele unei biserici din secolul alX-lea, cu dimensiuni de 20 x 12 metri, localizată în fața catedralei Sfântul Mihail, fondată în anul 1004. În același an, Regele a căsătorit pe sora sa mai mică cu Otto Orseolo, Dogele Veneției, unul dintre aliații Împăratului Basil al II-lea, semncă relațiile cu Imperiul Bizantin erau pașnice. În anul 1018 cavalerii regelui Ștefan au luptat alături de bizantini în campania militară din Peninsula Balcanică, soldată cu înfrângerea completă a ultimelor resturi din Imperiul Bulgarilor. Peteritoriul nostru, ultimul comitat al bulgarilor era Banatul, sub conducerea unui duce pe nume Optumus. Deși vasalizat, Banatul avea autonomie internă și a ales ritul creștin oriental. În cetatea sa Muresiana (Arad), Optimus a ridicat omănăstire ortodoxă închinată Sfântului Ioan Botezătorul. În anul 1031, Regele Ștefan l-a înlocuit pe Optumus prin forța armelor, cu Comitele Cinad iar comitatul său a fost convertit prin forța armelor la ritul occidental. Cetatea Muresiana afost acum redenumită Cinadina. O dată cu proclamarea Regatului Ungariei și acceptarea statutului de vasalitate Transilvania a intrat în plină epoca feudală. Adunarea țării, denumită dietă se ținea la Turda, în următoarele cazuri: 1. -pentruapărarea țării în fața unor invadatori 2. - pentru proclamarea unor legi necesare administrației interne 3. -când Regele Ungariei cerea ajutor militar sau bănesc 4. -pentru diverse cauze procesuale.

O dată cu maghiarii, pe teritoriul nostru au apărut pentru prima dată și pecenegii, menționați de bizantini sub denumirea de Pazinakitai și de latini sub numele de Bisseni. Popor turcic, pecenegii erau crescători de vite obișnuiți doar curegiunile de deal și câmpie. Organizați în triburi și uniuni tribale, conduse de hani, pecenegii foloseau cu dibăcie din galopul calului arcul cu săgeți, buzduganul și lancea. Puținii pecenegi rămași definitiv pe teritoriul nostru au fost asimilațicomplet. Din cultura lor materială, în șantierele arheologice nu au fost semnalate decât așa numitele "căldări din lut" folosite pentru adăpatul cailor și vitelor. În timpul Împăratului Simeon, pecenegii au devenit aliați ai bulgarilor și aucontribuit la alungarea maghiarilor din Ukraina (Atelkuzu) ocupându-le locul în hanatele tătărești. Mai târziu însă, începând cu anul 917 pecenegii au devenit aliați ai bizantinilor și au năvălit peste bulgari în Peninsula Balcanică. GestaHungarorum spune că în jurul anului 940 prințul Zulta i-a așezat pe pecenegii care au luptat alături de el, la granița de Vest în mlaștinile de la Moson, spre a apăra frontiera cu Imperiul Roman de Apus. În jurul anului 1000, o dată cu disoluțiaImperiului Bulgarilor și Sclaveniilor, în calitate de aliați ai bizantinilor, pecenegii au pătruns în masă în Câmpia Dunării, rămasă fără nici un fel de protecție militară. În primăvara anului 1036, tot în numele bizantinilor, pecenegii au făcut oincursiune în Dobrogea, unde au distrus cetățile Dinogetia, Dervent și Capidava. După anul 1091, în urma victoriei decisive obținută împotriva lor de Împăratul Alexis I Comnenul, pecenegii s-au retras definitiv din spațiul Dunărean. Mariiubitori de aur, pecenegii cereau de la așezările subjugate bani și obiecte din aur. Fiind o populație pastorală, transhumantă, în urma lor nu au rămas edificii sau fortificații, așezări sau necropole identificabile. Teritoriul lor, întins cale de 30 dezile de mers călare, era împărțit în opt provincii: Irtim, Tzour, Gyla, Coulpei, Charaboi, Talmat, Chopon și Tzopon. În fruntea lor se aflau opt prinți: Baitzas, Konel, Kourkoutai, Ipaos, Kaidoum, Giazis, Batas. Provinciile erau la rândul lorsubîmpărțite în 40 de districte. O parte din denumirile pecenege au rezonanță și în limba noastră actuală: Charaboi (cară boi), Kaidoum (cai dau um), Kostas (costă un as), Batas (bat as), Ipaos (ai pa os) etc.

Simultan cu pecenegii, în câmpiile de la Nord de Marea Neagră au apărut Cumanii, un alt popor de păstori transhumanți foarte războinici, pe care rușii îi numesc Polovtsy. În limba turcă, quman se referă la culoarea galben pal și se credecă numele provine de la părul blond al acestor triburi, coborâte probabil din stepele rusești sau polone. Maghiarii foloseau pentru cumani denumirea de Kun, cu semnificația de nomad. Limba lor era un amestec de cuvinte turcești, tătărești șislavonești. Pătrunderea în teritoriile noastre s-a făcut în a doua jumătate a secolului al XI-lea, când au ocupat partea de răsărit a Moldovei. Spre sfârșitul secolului al XI-lea au pătruns și în Câmpia Română, de unde s-au extins spre regiunilepremontane. Cu excepția unui grup de zece morminte descoperite la Sărata (Bugeac), urmele lăsate de aceste popoare nomade sunt extrem de sărace, sau constau doar din morminte izolate ori în grupuri mici. În total, în Bărăgan și LuncaDunării au fost identificate circa 50 de morminte, distribuite în 30 de așezări, morminte ce pot fi atribuite unor conducători ai unor triburi turcice nomade. Specific, aceste morminte sunt tumulare, de tip kurgan, conțin oseminte de cal și piesede harnașament împreună cu armele stăpânului. Unele conțin și podoabe scumpe din aur sau argint. Specifice pentru cumani sunt coifurile ascuțite turcești cu mască pentru față, din fier. Potrivit relatărilor istoriografice, cumanii nu aveau unrege unic ci doar prinți și familii regale. Principalele clanuri cumane se numeau astfel: Teretoba, Etioba, Kay, Itogli, Kochoba, Urosoba, Borili, Kangarogli, Andjogli, Durut, Djartan, Karabirkli, Kotan, Kulabaogli, Olelric, Altunopa,Toksobychi, Burchecychi, Ulashevichi, Chitieevichi, Elobichi, Kolabichi, Yeltunovychi, Yetebychi, Berish, Olperliuve, Emiakovie, Phalagi, Olberli, Toksobichi, Borchol, Csertan, Curtan, Kor, Kol, Ilunesuk, Koncsog. Biserica fortificată dinDârju (Harghita) conține o frescă cu legenda Regelui Ladislau I, cel care a salvat în luptă o fată răpită de un cuman. În anul 1091, cumanii au luptat alături de bizantini împotriva pecenegilor și au ocupat tot teritoriul acestora, iar în anulurmător au invadat Transilvania ajungând până la râul Tisa. Principalele interacțiuni militare au avut însă loc abea începând cu secolul al XII-lea. În alianță cu triburile turcice denumite Kipchak, cumanii stăpîneau un imperiu ce se întindea dela Dunăre până în stepele Siberiene de la granița cu China. Teritoriul lor a fost apoi asimilat cu cel al Hoardei de Aur.

Dobrogea, recucerită de bizantini la sfârșitul secolului al X-lea, a fost marcată de refacerea cetăților de la Dunăre. Există documente pentru lucrările efectuate la Carsium (Hârșova), Capidava (Cernavodă), Dorostolon (Silistra) șiNoviodunum (Isaccea). La Noviodunum, unde a funcționat un atelier monetar, a fost descoperit și un mic tezaur format din 23 de follis anonimi, bătuți la sfârșitul secolului al X-lea. Împăratul Ioan Tzimiskes a format Thema Parisirion cucapitala la Dorostolon (Silistra), sub comanda generalului Leo Sartakenopoulos, unde funcționa și sediul Mitropoliei arondată la Patriarhia de la Constantinopol. Dintre episcopiile Dobrogei sunt menționate istoriografic cele de la Dinogeția,Noviodunum, Troesmis, Vicina, Axiopolis și Tomis. Printre monumentele istorice din epocă, un loc aparte îl ocupă complexul rupestru de la Murfatlar, format din șase biserici rupestre săpate în cretă, o așezare, o necropolă și inscripțiigrecești sau glagolitice, alături de desene paleocreștine. Inscripțiile scrise în limba slavonească veche sunt religios comemorative. Una dintre ele redă un text din Evanghelia după Marcu iar alta amintește pe jupânii Simeon și Gheorghe.Desenele includ numeroase cruci, cai, câini, păsări, cizme și câteva caractere runice. Inscripții similare au fost identificate și pe rozeta de la Pliska, o stea în formă de 7 colțuri pe care se distinge simbolul Casei Regale Dulo. Monasticismuleremitic (sihăstria), a fost un fenomen extrem de răspîndit în epocile de opresiune religioasă și în ținuturile stăpânite de păgâni, primul și cel mai cunoscut sihastru fiind Paul Eremitul (227-342 en), cel care a trăit într-o astfel de chilie circa 80de ani. Marea schismă a bisericii creștine și oscilația bisericii bulgare între Roma și Constantinopol au condus la o explozie de misionari sihaștri, retrași în fața fățărniciei omenești. Printre bisericile rupestre din timpul dominației ImperiuluiBulgar, a căror dată de naștere și perioadă de funcționare sunt greu de stabilit, pot fi menționate cele de la: Limanu (Constanța), Peștera Sfântului Andrei (Constanța), Peștera lui Iosif (Buzău), Biserica Aluniș (Buzău), Chilia lui Dionisie(Buzău), Peștera lui Bechir (Soroca), Peștera lui Danil Sihastrul (Suceava), Schitul Sihla (Neamț), Șinca Veche (Brașov), Cetățuia Negru Vodă (Argeș), Butuceni (Orheiul Vechi), Jac (Sălaj). În Bulgaria, biserici rupestre asemănătoare au fostdescrise la Ivanovo.

Contextul European:

Turcia

Între secolele IV și VI en, toată partea de Sud a Siberiei se afla sub dominatia unui khaganat de sorginte mongolo-turcică, pe care chinezii îl numeau Rouran sau Tantan. Clanurile și triburile de păstori nomazi alegeau în fruntea lor unconducător și judecător suprem cu titlul de Khan. În anul 545, conducătorul unui trib turcic pe nume Bumin khagan se afla în fruntea unei hoarde de 1000 de luptători, denumită Tumen. După ce a înfrânt revolta unui trib alăturat, BuminKhagan a cerut de soție o prințesă din khaganatul Rouran, dar cererea i-a fost respinsă. Șase ani mai târziu, Bumin Khagan a primit de soție o prințesă a Imperiului Chinez din Nord Wei, oferind în schimb 200 de cai. Cu sprijin militar de lachinezi, Bumin Chagan a reunit toate triburile turcice și a răsturnat dominația tribului Rouran pentru a forma o confederație tribală cunoscută sub numele de Khaganatul Gokturk. A fost prima formațiune statală în care s-a utilizat în scrisdenumirea de Turk. Alfabetul gokturk utilizat în această perioadă a fost identificat pe circa 200 de monumente și stele funerare. Limba turcică veche, fiind o limbă sinharmonică scrierea era consonantă, de tip alfasilabic, grupurile consoană-vocală fomând unități notate doar prin consoane (silabar). Cele patru vocale erau noate doar secundar, sau erau subînțelese. Principalele consoane erau: b, d, g, l, n, r, s, t, j, și q. Mai existau și semne specifice pentru: tș, m, p, ș, z, ng, itș, yq,ntș, lt sau nt. Primele relații diplomatice cu Imperiul Bizantin au fost negociate în timpul Impăratului Justinian (527-565), când bizantinii au obținut primii viermi de mătase. În anul 584, la moartea lui Taspar Han, khaganatul s-a divizat înKhaganatul Turcesc de Vest și Khaganatul Turcesc de Est intrat apoi sub dominația dinastiei Tang. Avarii și mai apoi bulgarii sau maghiarii, au fost triburi de păstori kazaci împinse spre Vest de expansiunea khaganatului turcesc. În anul 576,gokturcii au traversat strâmtoarea Kerch și au asediat cetatea Cheronesus. După anul 618, în timpul lui Tong khagan, turcii au format o alianță cu bizantinii Împăratului Heraclius și au atacat Imperiul Sasanid, ca urmare a unor diferende deordin comercial pe Drumul Mătăsii. Din surse chineze știm că: " Hanul purta un kaftan din satin, părul său lung de zece picioare curgea liber sub o bentiță din mătase strânsă pe frunte. În jurul său, cei 200 de consilieri erau cu toții îmbrăcați întunici brodate. Ceilalți militari erau îmbrăcați în blănuri, postav și lână fină, cu lănci și stindarde, având în frunte pe cei care călăreau cai sau cămile". În anul 630, călăreții turci conduși de Bori Shad au făcut o expediție militară dincolo deMunții Caucaz ocupând Armenia. Începând cu anul 682, Ilterish Khagan din clanul Ashina a format o a confederație de triburi denumită de istorici Al Doilea Khagaat turcesc cu extindere de la Nipru până la Zidul Chinezesc, aproape deMarea Chinei.

Denumită tengrism, spiritualitatea vechilor turci era închinată Eternului Cer Albastru (Munkh Khukh Tengrin Oron) iar capitala legendară a kgahanatului, denumită Otuken, era reprezentată de întregul Platou Central al Asiei, cu locuriideale pentru pășunat. Otuken reprezenta însăși Mama Natură și comunica cu supușii prin semne. Dacă arborii erau sănătoși și plini de fructe și dacă iarba era grasă, Otuken era mulțumită de supușii săi. Turmele trebuiau să fie în permanentămișcare, pentru a nu distruge armonia și sănătatea din Templul Naturii. După anul 744, chinezii dinastiei Tang și vasalii lor au preluat conducerea khaganatului, rolul dominant fiind preluat acum de tribul Uygurilor. Alianța cu chinezii s-apecetluit prin căsătoria unui prinț Uygur cu o prințeză Chineză. Raportul de schimb dintre turci și chinezi era de 40 basmale din mătase pentru un cal. O sută de ani mai târziu, Khaganatul Uygurilor s-a dizolvat, fiind înlocuit de o nouăconfederație denumită Kimek-Khipak cu teritoriul între râurile Ob și Irtysh. Teritoriul dintre Nipru și Ob a fost dominat succesiv de avari, bulgari, unguri, pecenegi, cumani și tătari. O altă confederație de triburi turcice, având în frunte unpopor nomadic, originar din Munții Altai, au format Khaganatul Kara-Khan (Qara Khan) cu teritoriul în Transoxania, între râurile Amu Darya și Syr Darya. În permanent contact cu persanii, în anul 985 conducătorul clanului Seljuk dinregiunea Kara Khan, a convertit poporul său la Islam. Patru decenii mai târziu, în anul 1025, turcii seljukizi conduși de Tughril Khagan au migrat spre Sud în regiunea Khorasan. După alte două decenii, turcii au făcut prima incursiune peteritoriul bizantin de unde au revenit cu peste 100 000 de prizonieri. În anul 1055 Tughril Khagan a cucerit Bagdadul. Următorul sultan seljukid, fostul guvernator al Khoarasan-ului, Sultanul Alp Arslan (1063-1072) a trecut Eufratul, a ocupatArmenia și Georgia, apoi a zdrobit o armată bizantină în bătălia de la Manzikert, la Nord de lacul Van. Mercenarii cumani din armata bizantină au dezertat și au trecut de partea turcilor, facilitând astfel o victorie destul de ușoară. În anul 1092,Imperiul Seljukid s-a divizat iar în actualele teritorii turcești Sultanul Kilij Arslan I a fondat Sultanatul de Rum.

Dintre fortificațiile ridicate sau consolidate în epoca bizantină, cele mai reprezentative sunt cele de la: Amasya, Ankara, Alanya, Bagras, Candir, Choma, Dagli, Gaziantep, Gozne, Izmir, Karaman, Kastamonu, Kayseri, Kizkalesi,Kuzucubelen, Mancinik, Mut, Rize, Rumkale, Silifke, Tokat, Tokmar, Trabzon,Yeniyurt, Yoros. Castelele și fortărețele bizantine au fost ridicate după modelul castrelor romane, dar dată fiind abundența materialelor de construcție, în Turciacetățile au fost mult mai mari și mai trainice. Frecvent, blocurile de piatră demantelate dintr-o fortificație au fost reutilizate pentru construcția următoare. Numeroase ziduri și turnuri conțin blocuri de piatră din epoci diferite, tăiate sau ciopliteprin tehnici diferite, cu unelte diferite. Bizantinii obișnuiau să alterneze straturile din piatră cu straturi formate din trei sau patru rânduri de cărămidă, pentru ca în caz de cutremur șocurile să fie absorbite pasiv. În cel mai rău caz, se sfărâmaucâteva cărămizi, relativ ușor de înlocuit. Cetățile concentrice aveau tipic o garnizoană centrală, o biserică și spații de locuit aranjate în jurul curții centrale. Turnurile de veghe, cisternele pentru apă și depozitele pentru hrană formau uneoriedificii separate. Doar în epoca Împăratului Justinian au fost consolidate sau ridicate circa 700 de fortificații, multe dintre acestea pe teritoriul actual al Turciei. După epoca tulbure din perioada revoluției islamice, au mai fost ridicatefortificații doar în epoca Comnenilor și a Sultanatului de Rum, urmate apoi de cele din epoca Cruciadelor. Cel mai vechi castel este cel ridicat pe colina din centrul orașului Izmir (Kadifekale) cunoscut în epocă sub numele de Pagos. Primeleziduri de la Kadifekale au fost ridicate în timpul Regelui Lisimach (circa 300 îen), apoi au fost refăcute și consolidate în epoca bizantină timpurie, în timpul Împăratului Justinian. Asemănător este și castelul Yoros din Istambul, ridicat pemalul asiatic deasupra confluenței Bosforului cu Marea Neagră. Locul era sfânt și pentru greci (Hieron), deoarece găzduia altarele antice ale celor 12 zei principali alături de cel închinat lui Zeus. Tot în epoca Împăratului Iustinian a fostridicată cetatea de la Rize, pe țărmul Mării Negre, la 50 km de Trabzon. Cu o suprafață totală de 480 metri pătrați, fortul are ziduri cu înălțimea cuprinsă între 2 și 20 de metri și cu grosimea de 2-3 metri, ridicate din ashlar (blocuri fațetate)legat cu mortar, întărite cu bastioane cilindrice.

Un alt castel maiestuos a fost ridicat în timpul Împăratului Iustinian la Ganziantep, în vârful unei proeminențe circulare, pe locul unei foste fortificații hittite. Castelul are o circumferință de 1200 metri, cu 12 turnuri de pază ridicate lafiecare 100 de metri, astfel ca întregul zid să poată fi protejat sub o ploaie de săgeți. În interiorul castelului au rămas urmele cisternelor de apă, a băilor publice și a unei foste săli de mese. Ridicată în jurul anului 622, pe un vârf de stâncă,cetatea Ankara este reprezentativă pentru premergătoare răscoalelor musulmane. Cu o suprafață de circa 5 hectare (350 c 150 metri) cetatea este apărată de două rînduri de ziduri, cu bastioane la fiecare 40 de metri. O cetate antică este și ceade la Silifka (Seleucia) ridicată de Seleucos Nikator în anul 300 îen, fortificată apoi de Împăratul Vespasian. Bizantinii au utilizat și fortificat cetatea în secolul al VII-lea în timpul expansiunii arabe. O arhitectură puțin deosebită se remarcă labastionul circular din cetatea Mut. În jurul acestui bastion, cetatea cu o suprafață de 3900 metri pătrați are 9 bastiane ridicate din blocuri de piatră fațetată. Orașul din vecinătatea cetății era cunoscut în epoca bizantină sub numele deClaudiupolis. Nu se cunoaște data construcției dar în epoca bizantină a funcționat ca post de control pe drumul ce leagă cetatea Mersin de cetățile Karaman și Konya. O puternică fortificație datînd din epoca romană și prefeudală mijlocie afost cetatea Rumkale (Hromkla) săpată în malul drept al Eufratului la 50 de km Vest de Edesa. Pe trei laturi cetatea este înconjurată de apă, iar pe cea de a patra este protejată de un perete stâncos și patru rânduri de ziduri. Cetatea are douăintrări, cea de Est cu deschidere spre Eufrat și cea de Vest cu deschidere spre peretele stâncos. Cetatea este atât de intim încastrată în peretele de sâncă încât este greu de spus unde se sfârșește munca Naturii și unde începe munca omului.

Al treilea val de fortificații s-a ridicat în secolele al X-lea și al XI-lea. În interiorul cetății de la Alanya, sunt interesante basilica Sfântului Gheorghe și numeroasele cisterne pentru apă. Cetatea de la Amasya, mai modernă, a fost sediulthematei și al unei theme bizantine. Castelul de la Kastamonu, ridicat în timpul Împăratului Basil al II-lea (976-1025), a fost denumit inițial Kastra Komnenon deoarece a fost construit pentru generalul Manuel Erotikos Komnenos (960-1020).Proprietar de terenuri în Kastamonu, Manuel Komnenos a ridicat fortăreța pentru familia și pentru thema lui, cu o incintă de 133 x 35 metri, 15 turnuri de apărare și un tunel secret. La Istambul, fortificația Aydos (Kecicale) are o formăelipsoidală cu o suprafață totală de 6000 metri pătrați (120 x 50 m). Situată pe un vârf de deal cu același nume, la 530 metri altitudine, cetatea conține o cistenă de 12 x 7,5 metri inclusă în zidul cetății. Numele provine de la cuvântul grecescaetos (vultur) deoarece străjuia intrarea în strâmtoare. Zidurile duble sunt fortificate prin 13 bastioane, două dintre ele străjuind poarta de Sud-Est. Castelul Karaman este înconjurat de alte două inele de fortificații. Inelul central include nouăturnuri de apărare, patru circulare și alte cinci rectangulare. Până în secolul al XX-lea întregul oraș era adăpostit de incinta celor trei fortificații. În epoca modernă au fost demolate toate construcțiile intramurus, fiind înlocuite cu un parc, iarincinta centrală adăpostește un teatru de vară. O fortificație tipică pentru sfârșitul secolului al XI-lea este Castelul Fetei de pe insula Crambusa (Kizkalesi, Mersin) ridicată de Împăratul Alexios Comnenul. Legenda spune că o ursitoare aprevestit că prea frumoasa sa fiică va fi mușcată de un șarpe. Pentru a învinge soarta, împăratul a ridicat un castel, pe o insulă din mijlocul mării, unde nu sunt șerpi. Fata a murit însă mușcată de un șarpe ascuns în coșul de fructe. Din perioadaSultanatului Seljukid datează fortificațiile de la Castelul Kayseri, a cărui istorie datează încă din secoluil al IV lea, din timpul Împăratului Marcus Antonius Gordius. În timpul Emirului Danishmend Gazi a fost rezidită cetatea de la Tokat, cu28 de turnuri, situată pe un vârf stâncos. Cea mai mare și cea mai puternică fortificație din zonă a fost însă cetatea de la Trabzon. În epoca romană și bizantină, citadela de la Trabzon era aprovizionată cu apă printr-un apeduct. Cetateaincludea un palat, băi publice, un stadium (hippodrom) și un turn de apărare.

Cel mai interesant muzeu de artă bizantină creștină s-a păstrat în inima Turciei, în Cappadocia, la Goreme, unde o erupție a vulcanului Erciyes veche de peste două milioane de ani a depus un strat gros de cenușă și roci vulcaniceexpandate. În timp, apa și vântul au erodat acest strat de rocă moale pentru a forma coloane, hornuri și niște formațiuni în formă de ciupercă despre care se credea că sunt o vrăjitorie. În roca moale, localnicii au săpat grote încă din epocaneolitică, iar în secolul al IV-lea așezarea a devenit sediul unei comunități creștine. Fondatorii congregației au fost călugărul anahoret Basil, devenit apoi Episcop de Caesarea (Kayseri) și fratele său Grigorie, devenit apoi Episcop de Nyssa(Harmandali). Suporteri ai ortodoxismului de la Nicea, cei doi s-au refugiat aici în timpul domniei Împăratului Flavius Julius Valens, deoarece era botezat arian și era un persecutor al nicenienilor. Munca lor a fost continuată de călugărulGrigorie din Nazianzus, ajuns mai apoi episcop de Nazianzus și chiar Patriarh al Constantinopolului. Micul grup de călugări a transformat grotele în chilii și a săpat mici basilici pentru comunitate. În timpul epocii iconoclaste, chiliile nousăpate s-au rezumat la decorațiuni simple și austere în formă de cruce, apoi, începând cu anul 842 basilicile au fost bogat ornamentate cu sculpturi și fresce pictate. Comunitatea creștină a găsit aici un refugiu până în anul 1923, când groteleau fost abandonate. După anul 1980, basilicile au fost restaurate și transformate în muzeu. Cea mai mare este basilica Tokali Kilise, decorată cu fresce din secolul al XI-lea, când s-a folosit ca pigment mineral praful de lapis lazuli. Tot însecolul al XI-lea a fost extinsă și repictată cu scene din viața sființilor martiri basilica Elmali Kilise (biserica mărului). O basilică mai mică este Azize Barbara Kilisesi, denumită astfel în amintirea Sfintei Barbara, martirizată de tatăl săupentru că nu a vrut să renunțe la religia creștină. Basilica Yilanli Kilise conține o frescă ce îl reprezintă pe Sfântul Gheorghe omorând balaurul, dar și două portrete al Împăratului Constantin alături de mama sa Helena, cea care a descoperitSfânta Cruce. Cea mai bine conservată este basilica Karanlik Kilise decorată cu scene din Noul Testament. Interesantă este și Carikili Kilise (biserica sandalelor) unde s-au păstrat la intrare două urme de sandale și o frescă pentru Înălțarea laCer, identică cu fresca din biserica Înălțării, de la Jerusalem. Alături de biserici s-au conservat și alte spații ce conțin bucătăria, reflectoriumul sau capele funerare.

Rusia, Ukraina, Belarus

Începând cu secolul al IV-lea, întreaga arie locuită de popoarele slave a fost sub dominația Imperiului Hunnic, un popor semi-nomad crescător de cai. Ammianus Marcellinus spunea despre huni că par lipiți de caii lor. Deși primeau de laromani importante sume de bani în aur, moneda romană a circulat destul de puțin în spațiul controlat de slavi. Schimburile economice se făceau o singură dată pe an, și atunci în marea lor majoritate în natură. Hunii ofereau cai și sclavi înschimbul armelor și al obiectelor de lux. În ce privește obiectele de podoabă, hunii preferau diademele din aur, cu modele elaborate, bătute cu rubine. Printre cei care au sistematizat materialul arheologic din necropolele hunilor se aflăistoricul Austriac Otto Menchen Helfen, primul cercetător european care a călătorit și studiat leagănul hunilor din Republica Tannu Tuva (Siberia). Principalele obiecte de podoabă erau fixate pe îmbrăcăminte (fibule) sau pe accesoriile de laharnașamentul cailor și atelajelor. Pe lângă obiectele din aur, în mormintele hunilor au fost identificate oglinzi din tipul chinezesc, mărgele din sticlă, coliere, brățări și inele din diferite materiale. Inelele din os sau din corn, nu aveau doar rolornamental ci se utilizau pentru laț-uri sau lasso-uri și pentru scule de pescuit. Îmbrăcămintea era țesută din fibre vegetale de in sau cânepă, decorată cu blănuri de samur sau de muflon. În timpul migrației nu ridicau locuințe, preferând sălocuiască permanent în corturi, ridicate de multe ori în căruțe de dimensiuni foarte mari. În lipsa unor așezări permanente, urmele lor de viețuire sunt foarte limitate. Locuințele și cetățile din lemn nu le erau însă complet străine. Pe teritoriulnostru, știm cu siguranță că Regele Attila locuia într-un palat din lemn jiluit, ridicat cu multă atenție la aspectul exterior. La huni, modestia și austeritatea erau proverbiale. După un obicei importat probabil din China, prințesele și prinții aveaucraniul deformat, alungit în mod artificial. Deformările se făceau legând capul pruncilor cu feșe foarte strânse, așa cum erau legate și picioarele fetițelor, pentru a avea piciorul cât mai mic, semn de înaltă modestie.

După migrația goților și disoluția Imperiului Hunnic, întreg spațiul stepelor din Estul Europei a fost ocupat de triburi slave sedentare, sau semi-sedentare. Spre deosebire de păstorii nomazi, acești agricultori erau crescători de vite, oi șipăsări, dar în același timp arau și cultivau pământul, sau protejau mici culturi semisălbatice (grâul sălbatic nu trebuie semănat). Toate popoarele de la Nord de Dunăre au reprezentat un izvor nesecat pentru prizonieri de război și sclavi. Mulțidintre slavi (sclaveni) au ajuns în spațiul Imperiului Bizantin ca prizonieri de război. Schimbul de populație pe cele două maluri ale Dunării s-a făcut în ambele sensuri, în proporții comparabile. În urma frecventelor răscoale, sclavii de origineslavă fugiți (sau eliberați de avari și bulgari), au trecut Dunărea și s-au stabilit în teritoriile noastre, denumite de bizantini sclavenii. Acești noi coloniști au păstrat însă o parte din obiceiurile dobândite de la romani. Din acest motiv, economialor agricolă era asemănătoare cu cea bizantină. Soldații fermieri, de cele mai multe ori arau pământul sau pășunau animalele cu arcul la gât și sabia la brâu, așteptându-se la atacuri în orice moment. Fără regi și armate de proporții, bizantiniinu puteau nici să-i cumpere, nici să-i învingă dintr-o singură lovitură. Fiecare trib era organizat ca un stup de albine, independent de celelalte. Înalți și puternici, slavii (sclavenii) aveau pielea albă, ochii albaștri și părul șaten. Potrivit studiilorgenetice moderne aparțineau haplogrupului R1a. Așezările lor (zupa), formate din bordeie semi-îngropate, ocupau între 0,5 și 2 hectare, și erau amplasate în lunca râurilor sau pe terase joase. În fruntea fiecărei comunități se afla un zupan(jupân), capul familiei. Pentru scopuri defensive, unele dintre așezări erau înconjurate de ziduri și palisade din lemn, dublate sau nu de valuri de pământ și șanțuri de apă, de formă neregulată, ovalară sau circulară. Cetățile de acest gendenumite gord, grad, horodyty, ogradit sau ohradit, la noi au fost denumite ogradă, sau cetate turcească. Circa 900 de fortificații din acest tip au fost identificate în Rusia, Polonia, Germania, Cehia, Slovacia, Ungaria, România, Moldova,Belarus și Ukraina, în tot spațiul dominat de triburile slave. Tipic, în spațiul protejat se afla un grup de case, nu mai mult de 8 -12 locuințe, adică un clan familial sau o stână mai mare. Prima uniune de triburi slave a fost formată în anul 623 înjurul lui regelui Samo, pentru a apăra centrul Europei de violența avarilor.

Primul stat centralizat, cu denumirea de Khaganatul Rus a fost format în jurul anului 832 de un khagan al cazacilor, pe nume Tuvan Dyggvi. A urmat prima federație a triburilor slave formată de căpitanul Rurik, apoi de cumnatul lui,Prințul Oleg din Novgorod (879-912), fondatorul Regatului Rus Kievian. Informații veridice despre formarea statului Kievian provin din Cronica Primară a Rușilor, scrisă în anul 1113 de Nestor Cronicarul. Potrivit cronicii, Prințul Oleg acucerit pe rând toate orașele de pe malurile Niprului și a fondat capitala sa la Kiev. În anul 907, rușii conduși de Prințul Oleg au asediat Constantinopolul. Pentru a obține pacea, bizantinii l-au numit protector al orașului și au acceptat unraport de schimburi comerciale foarte favorabil rușilor. Prințul Oleg a bătut în cuie scutul său pe poarta Constantinopolului. Succesorul său, Prințul Igor (912-945), a asaltat și el Constantinopolul, în anii 941 și 944, dar bizantinii i-auscufundat flota cu focul grecesc. Prințul Sviatoslav Igorevich (942-972) a format o alianță cu pecenegii și cu maghiarii pentru a-i învinge pe cazaci. În jurul anului 945, mama sa Prințesa Olga a primit botezul ortodox din mâna ÎmpăratuluiConstantin VII Porfirogenetul, introducând astfel viața creștină la curtea regală. Rușii au început să ridice primele biserici din lemn. În anul 967, la invitația Împăratului Nikephoros Phokas, rușii l-au învins pe Țarul Boris II al Bulgarilor și aumutat capitala la Pereyaslavets, pe malul Dunării lângă vărsare (Pliska, Nufăru, Chilia ?). Probabil în această perioadă, alfabetul Chirilic dezvoltat la Școala de la Preslav a fost adoptat oficial la curtea regală. Prințul Sviatoslav a fost însătrădat și ucis de Kurya Khagan, unul dintre aliații săi, un han al Pecenegilor. Urmașul său Yaropolk Sviatoslavich (972-980) a fost botezat creștin, s-a căsătorit cu o călugăriță ortodoxă și apoi a trimis ambasadori la Roma, de unde a primit camisionar un legat papal, pe nume Bruno de Querfurt. Primele monede din aur au purtat denumirea de zlatnik, iar cele din argint s-au numit srebenik. Cel mai important conducător din secolul al X-lea a fost însă Vladimir cel Mare (980-1015),cel care a reunit sub sceptru său Rusia, Belarus și Ukraina. În anul 988, Prințul Vladimir s-a căsătorit cu prințesa Anna, sora Împăratului Basil al II-lea și s-a convertit la creștinism cu numele de Basil. În anii următori a distrus toatemonumentele păgâne și a ridicat biserici cu hramul Sfântului Basil. Printre acestea și Biserica Thites ridicată din contribuțiile credincioșilor, după ce decima (thites), adică a zecea parte din venituri, a devenit o taxă obligatorie pentru bugetulcasei regale. În fruntea principalelor comitate i-a numit pe cei 12 băieți ai lui. După moartea prințesei bizantine, Vladimir cel Mare s-a recăsătorit cu o nepoată a lui Otto cel Mare, Împăratul Romanilor. A întreținut relații bune și cu regiivecini: Boleslav I al Poloniei și respectiv Ștefan I al Ungariei.

Yaroslav cel Înțelept (1019-1054), unul dintre cei 12 băieți ai lui Vladimir cel Mare, s-a căsătorit în anul 1019 cu prințesa Ingegerd Olofsdotter, fiica regelui Suediei Olof Skotkonung. La strădania lui Ingegerd, botezată ortodox cu numelede Irene, soțul ei a inițiat ridicarea Catedralei Sfânta Sofia din Kiev (1037) și apoi a Catedralei Sfânta Sofia din Novgorod (1045). Din căsătoria lor au rezultat 9 copii, 5 băieți și patru fete. Trei dintre băieți au purtat coroana Kievului și treidintre fete au devenit regine ale Franței, Norvegiei și respectiv Ukrainei. Pentru a apăra țara de atacurile pecenegilor, a ridicat cetățile de la Yuryev, Bohuslav, Kaniv, Korsun, Khmelnytskyi și Poarta de Aur a Kievului. După victoria din anul1036 Prințul Yaroslav a ridicat la Kiev o mănăstire cu hramul Sfântului Gheorghe și una dedicată sfintei Irina. În anul 1051, călugărul Hilarion a fost proclamat Mitropolit al Kievului. In timpul său a fost elaborat un cod arhaic de legi feudale,fundamentul viitoarei Constituții Rusești (Russkaya Pravda). Fiul său cel mai mare Iziaslav Yaroslavich (1054-1078) a fondat mănăstirea călugărilor sihaștri Antoniu, Nikon și Theodosius din cavernele Perchersk și a ridicat la porțile orașuluio mănăstire închinată Sfântului Dumitru. Fiul său cel mai mic, Vsevolod Yaroslavich (1078-1093) s-a căsătorit cu prințesa bizantină Anastasia, fiica Împăratului Constantin IX Monomachul, iar fiul lor Vladimir a purtat patronimul buniculuisău. După moartea Anastasiei, în anul 1068 s-a recăsătorit cu prințesa cumană Anna Polovetskaya și a mai avut trei fete și un băiat. Dintre cele trei fete, Eupraxia s-a căsătorit cu Împăratul Romanilor Heinrich al IV-lea (1056-1084). Ultimulcneaz din secolul al XI-lea a fost Sviatopolk Izislavich (1093-1113) căsătorit cu o prințesă din Bohemia fiica Ducelui Spitigneus (Spytihnev). Botezat cu numele de Mihail, după o victorie în fața cumanilor, prințul a fondat MănăstrieaSfântului Mihail din Kiev pentru a-și onora patronul spiritual care l-a condus spre victorie.

Fortificațiile rusești și ukrainiene din epoca prefeudală erau aproape exclusiv din lemn. Începând cu secolul al XI-lea au apărut primele fortificații din piatră și cărămidă, ca nucleu și apanaj al principalelor structuri feudale. Pentrucomparație cu cele bizantine și romanice merită exemplificate câteva dintre cele mai reprezentative cetăți medievale timpurii. În limba rusă, pentru citadele și pentru complexele fortificate din centrul orașelor se utilizează denumirea dekremlin, cea mai cunoscută fiind cea de la Moscova. Cuvântul kremlin este de origine slavo tătărească și provine de la cuvântul kremen utilizat pentru cremene (piatră tare). Cea mai veche este probabil cetatea de la Novgorod, amintitădocumentar pentru prima dată în anul 1044, dar finalizată abea în anul 1116. Fortificația de la Suzdal situată pe râul Kamenka s-a ridicat la sfârșitul secolului al XI-lea, înconjurată pe trei laturi de apă. Cetatea de la Izborsk (Pskov) fondată însecolul al VIII-lea cu ziduri din bârne de stejar, a fost extinsă consecutiv în secolele al X-lea și al XI-lea, când zidurile din lemn au fost înlocuite cu ziduri din piatră, înalte de 3 metri. Cetatea de la Yuriev-Polskiy, situată la 68 de kilometriNordVest de Vladimir a fost fondată în anul 1152. La bază a stat o mai veche fortificație circulară cu val de pământ și palisade înalte de 7 metri. Catedrala Sfântul Gheorghe din centrul cetății a fost ridicată în anul 1234, probabil pentru a lualocul celei din lemn. O cetate importantă este cea de la Kamianets Podilskyi, unde actualele ziduri datează din secolul al XIV-lea. Cea mai importantă fortificație din epocă a fost Cetatea Kievului (Kyiv) ridicată între anii 1017-1024. Oporțiune a fostei cetăți din lemn, pe o lungime de 284 metri, cu 6 turnuri de apărare, a fost reconstruită în epoca modernă utilizînd 10 000 de bârne din lemn. Tot în epoca modernă a fost reconstituită Poarta de Aur a Kievului, fostul turn deSud al cetății. Ceea ce este cu totul inedit, Biserica Turnului este inclusă în fortificație, cu scopul de a asigura Protecția Divină a orașului. Aici se rugau ostașii înainte de a ieși la luptă, iar clopotele vesteau apropierea unei primejdii. Turnulcetății a fost reconstruit după imaginea prezentă în mozaicul Catedralei Sfânta Sofia. Complet demantelată în prezent, fosta cetate avea ziduri de piatră cu o lungime de 3,5 kilometri.

Bulgaria

Prima federație a triburilor bulgare a fost formată în anul 632, în jurul lui Kubrat Khan. Sub numele de Onoguria, cele trei mari triburi ale Kutirgurilor, Utgurilor și Onogondurilor au ocupat toate ținuturile dintre Marea de Azov și Dunăre.Cel mai valoros tezaur din această perioadă este cel de la Mala Pereshchepina, descoperit în anul 1912 în Ukraina, la 20 km de Poltava. Format din peste 800 de piese, dintre care 19 vase din aur cântărind peste 20 de Kg și 16 vase din argintcu o greutate de peste 50 Kg. Alte piese interesante sunt: o sabie din fier cu mâner din aur, un colier tip torque, șapte brățări și șapte inele cu pietre prețioase, plăci din tablă de aur, un colier din aur format din monede bizantine, o pateră și unmissorium inscripționat cu numele episcopului de Tomis, un rython, o farfurie Sassanidă cu imaginea lui Saphur cel Mare, numeroase fibule și catarame. Tezaurul a fost dezvelit, inventariat și prezentat de Contele Vladimir AlekseyevichBobrinsky (1868-1927) și este expus la Hemitage Museum din Saint Petersburg. Monedele ce formează colierul aparțin unor împărați de la Mauricius (582-602 en) până la Constans II (641-668 en), iar pe salbă s-a identificat inscripția:XOBRATOY IIATPIKIOY (Kubrat patricianul), motiv pentru care tezaurul a fost atribuit Regelui bulgar Kubrat. Capitala Regatului Bulgar era în Crimeea, la Phanagoria, o fostă colonie grecească din Peninsula Taman, cu o suprafață de circa75 hectare. Unul dintre inele este marcat cu un sigiliu, interpretat de istorici ca fiind sigiliul regelui întemeietor al Bulgariei. La moartea lui Kubrat Chagan uniunea tribală s-a divizat între cei cinci băieți ai lui. Cel mai mare, Baian a rămas peloc în teritoriul dintre Nipru și Don. Următorul, Cotrag, a traversat Don-ul și a migrat spre stepele rusești. Cel de al treilea, Asparuch (Haspar-Kruk) a migrat spre Sud și s-a stabilit în Delta Dunării, pe insula Peuce, în fruntea a 30-50 000 debulgari. Ulterior bulgarii au ocupat Câmpia Română și întreaga Moesie fondând Primul Imperiu al Bulgarilor și Sclaveniilor. Cel de al patrulea fiu a continuat migrația spre Vest spre Pannonia unde a căzut sub dominație avară, iar cel mai micdintre ei a coborât în Italia și a fost ucis la Pentapolis, lângă Ravena. Prima capitală a Imperiului Bulgar a fost la Pliska, cetate fondată de Asparuch Chagan în anul 681 en.

După anul 680 la alianța bulgară s-au asociat, cele șapte triburi ale Siverilor, apoi au năvălit împreună în Moesia și Tracia unde și-au îngroșat rândurile cu sclavii eliberați. Învins în luptă, Împăratul Constantin IV a acceptat ca bulgarii săse stabilească în Moesia și a plătit tribut pentru ca bulgarii să respecte nou înființata themă a Traciei. Capitala noului stat bulgar a fost la Pliska, o fortificație extinsă, cu trei rânduri concentrice de palisade din lemn, în centrul căreia trona unfort din piatră cu câteva palate și locuințe ale aristocraților. După ce Cneazul Boris I Mihail a adoptat religia creștină, în anul 875 la Pliska s-a ridicat o basilică, prelungită apoi până la lungimea de 102 metri, cea mai lungă biserică dinîntreaga Europă feudală. Sediu al Patriarhiei Bulgarilor, în această biserică s-au tipărit bibliile slavoneși utilizate pentru creștinarea slavilor din: Bulgaria, Serbia, Muntenegru, România, Moldova, Ukraina și Rusia. Lângă biserică a funcționatun complex mănăstiresc, unde arheologii au identificat cancelaria (scriptorium) în care se tipăreau cărțile bulgarilor. Dernajat de o revoltă a boierilor păgâni din Pliska, în anul 893 Țarul Simeon I a mutat capitala la 30 de kilometri distanță, laPreslav. În biblioteca și cancelaria mănăstirii de la Preslav s-a format un proeminent centru cultural, unde au muncit cei mai importanți scribi ai Imperiului Bulgarilor și Sclaveniilor, printre care călugării Naum, Constantin, Ioan Exarhul șiCrinorizici Hrabru. La 6 kilometri distanță a funcționat mănăstirea Patleina, unde au fost descoperite cele mai vechi inscripții chirilice și urmele succesive a circa 25 de biserici. La Școala Literară de la Preslav s-au tradus în limba slavonănumeroase cărți bizantine, dar și cărți originale precum: Despre Litere (O pismenihu), o istorie a alfabetului glagolitic și a scrierii cu alfabetul slavonesc, Biblia Didactică, Rugăciunea Alfabetului, Hexameronul (Shestodnev) o compilație dupăautori bizantini, un eseu filozofic despre creație. Un alt centru cultural important a fost Școala Literară de la Orchid, de unde provine Codex Assemanius, cel mai vechi manuscris cu litere glagolitice, conținând canonul evanghelic și unMenologion pentru viața sfinților Demetrius, Theodosius și Clement. Undeva la Nord de Dunăre a fost scris pe piele de animal Codex Supralisensis, un manuscris format din 37 de tomuri cu 285 de file, manuscris ce conține calculul Paștelui,viața celor 24 de sfinți, 23 de predici și o rugăciune.

La începutul secolului al X-lea, bulgarii au început să piardă primele teritorii din Transilvania, în fața maghiarilor. Spre Sud însă, granița se afla la 80 de kilometri de Constantinopol. Spre Est, la invitația bizantinilor au început sănăvălească pecenegii, iar spre Sud -Vest bulgarii au ocupat și vasalizat Serbia. În anul 925, Papa Ioan al X-lea a recunoscut statul format de bulgari, iar Cneazul Simeon a proclamat Imperiul Bulgarilor și Romanilor primind pentru sine titlulde Împărat (țar). Epoca de aur a început să apună în anul 967 când Împăratul Nichifor Focas a plătit Prințului Sviatoslav Igorevich de la Kiev 1500 de livre de aur pentru a se ridica împotriva bulgarilor. Treptat, bizantinii au recucerit toateteritoriile deplasând granița imperiului bizantin până la Dunăre. În aceste condiții de insecuritate, un călugăr eretic pe nume Bogomil a început să predice împotriva ierarhiei bisericești, propovăduind revenirea la creștinismul arhaic. Primaconsecință consta din refuzul de a mai plăti donații pentru biserică. Dualiști și gnostici, bogomili credeau că lumea materială și spirituală nu aparține în întregime lui Dumnezeu ci că există și un zeu al viciului și nenorocirilor (Satana), cel carea creat întreaga lume materială. Bogomilii nu venerau semnul crucii și nu ridicau biserici, având convingerea că Dumnezeu îi vede și îi aude la fel de bine în orice loc. Împărăția Dumnezeiască fiind pur spirituală, rezultă că toate bunurilemateriale, inclusiv bisericile, aparțineau lui Satana. Bogomilii au fost excomunicați, astfel că știrile despre ei sunt puține, dar au rămas menționați în scrisoarea Patriarhului Theophylact al Bulgariei către Țarul Petru al Bulgariei, sau înscrierile preotului Cosmas. Bogomilismul a fost amplificat în Bulgaria și de cei 200 000 de eretici paulicieni, expulzați de Împăratul Ioan Tzimiskes din Armenia și colonizați în jurul orașului Philippopolis (Plovdiv). Discipolii lui Bogomil,pe nume Mihail, Todur, Dobri, Ștefan, Vasile și Peter au răspândit credința eretică în toată Europa, în special în Bosnia, Dalmația, Serbia, Italia, Franța și în regatul Rus al Kievului. O parte dintre boieri, în frunte cu Țarul Samuil și fiul săuRadomir i-au susținut pe acești creștini eretici. Bogomilii credeau că Satan este fiul cel mai mare al lui Dumnezeu, îngerul căzut din Cer, cel care a creat Infernul și Pământul după ce a fost izgonit de tatăl său. Ascetici, bogomilii credeau căstraiele bogate, odoarele bisericești, luxul și toate sărbătorile sunt creația Satanei. Îmbrăcați în rasă călugărească, bogomilii propăvăduiau pocăința și pregăteau spiritele pentru Judecata de Apoi. Stelele și sarcofagele lor funerare suntimpresionante, sunt decorate doar cu simboluri, fără cruce și fără text.

Majoritatea creștinilor din Imperiul Bulgarilor au rămas însă ortodocși. Cea mai veche biserică din Sofia este biserica Sfântul Gheorghe ridicată de romani în secolul al IV-lea. Construită din cărămidă, pe o bază pătrată, biserica include orotondă ce susține acoperișul. Dintre cele trei straturi suprapuse de fresce, cel mai vechi datează din secolul al X-lea. Biserica găzduiește și relicvele Sfântului Ioan Rilski (876-946), primul călugăr heremit din Bulgaria, sanctificat încă dintimpul vieții. Făcător de minuni, călugărul Ioan Rilski este fondatorul mănăstirii Rila, la 120 de km de Sofia, cea mai mare mănăstire din Bulgaria modernă. Călugărul a viețuit însă într-o grotă din apropiere, mănăstirea fiind zidită dediscipolii săi veniți la învățătură. Se spune că relicvele sale l-au mântuit pe Împăratul Manuel Comnenul. Actuala mănăstire este din secolul al XIV-lea. Aproape contemporană este biserica Boyana, ridicată în trei etape, prima dintre ele fiindla sfârșitul secolului al X-lea. Un important centru de spiritualitate creștină a fost mănăstirea de la Lacul Orhid, fondată de călugărul Naum din Preslav, unul dintre cei șapte apostoli ai bisericii bulgare. În apropiere, la Orhid, călugărulClement a ridicat mănăstirea cea mare cu hramul Sfântului Pantelimon, unda a funcționat prima școală slavonească pentru scrierea glagolitică. O mănăstire din secolul al XI-lea conservată în întregime este și mănăstirea Belovo (Zemen),situată pe malul râului Struma la circa 70 de kilometri Sud Vest de Sofia. Zidită din travertin, micuța biserică măsoară doar 72 nde metri pătrați (9 x 8), dar înălțimea ei atinge 11 metri. Biserica are hramul Sfântului Ioan Botezătorul șiconservă câteva fresce din secolul al XI-lea printre care: Crucificarea lui Isus și Înălțarea la Cer. Arhitectura secolului al XI-lea s-a păstrat și în bisericile Sfântul Ștefan și Sfîntul Ioan din Nessebar, ambele cu o suprafață de circa 120 metripătrați (10 x 12 metri). În jurul anului 1040 a fost fondată mănăstirea Osenovlashki, având drept ctitori șapte boieri bulgari răsculați împotriva stăpânirii bizantine. După restaurarea bizantină, în anul 1083 Prințul Grigorie Pakourianos, generalîn armata bizantină, a fondat mănăstirea Petritsioni (Bachkovo), unde a organizat un seminar pentru viitorii preoți ai themei bizantine. Din vechea mănăstire a supraviețuit doar osuarul, situat la 300 de metri de complexul monastic. Tot însecolul al XI-lea este menționată și mănăstirea Kuklen, deși în forma sa actuală a fost zidită în timpul celui de Al Doilea Imperiu al Bulgarilor. La mănăstirile din Nessbar, Zemen și Bachkovo se remarcă forma rectangulară de curie romană,spre deosebire de bisericile de la Sofia și Lacul Orchid, cu arhitectură treflată specific bizantină.

Cel mai reprezentativ tezaur datând din epoca de aur a Primului Imperiu al Bulgarilor și Sklaveniilor a fost descoperit în anul 1978 la 3,5 kilometri Nord-Vest de ruinele cetății Veliki Preslav, într-o așezare de secol X din suburbiile fosteicapitale. Tezaurul de la Preslav este format din 170 de obiecte din aur de 14 la 22 de carate sau din obiecte placate cu aur și pietre prețioase. Fiecare dintre obiecte este o bijuterie remarcabilă, valoarea intrinsecă fiind dublată de cea artistică.Pe lângă bijuterii, tezaurul conține vase de cult religios și 15 monede din argint aparținând împăraților Constantin VII Porfirogenetul (913-959) și Romanus al II-lea (959-963). Piesa principală este o coroană (tiara), din care s-au păstrat cincitablete gravate, pe cea centrală fiind reprezentat un împărat într-un car tras de doi grifoni. Pe cele alăturate sunt reprezentați cei doi grifoni, unul cu cap de leu și celălalt cu cap de vultur, o aluzie poate la cele două imperii ale romanilor. Pecelelalte două tablete sunt alte creaturi himerice, fantastice, specifice culturii orientale. Un alt obiect remarcabil este un colier în greutate de 227 grame, format din 14 tablete rectangulare, 7 în formă de picătură și alte 7 cu formă trapezoidală.Medalionul central conține o reprezentare a Fecioarei Maria iar pe celelalte sunt reprezentate icoane, păsări sau motive florale. Toate medalioanele sunt înconjurate de șiraguri din mici perle negre. Un al doilea colier este compus din 17mărgele ovoidale din aur legate pe un șirag de perle. Un obiect remarcabil este și un inel de tip ghiul bătut cu cristale de cuarț, pe fața superioară fiind o gemmă pe care este reprezentat un cavaler cu coif roman, luat în brațe de un înger. Atragatenția și o pereche de cercei din aur filigran ce încastrează mici perle negre (cercei asemănători, decorați cu siraguri de mici perle din aur au fost descoperiți în incinta cetății de la Dăbâca). Tot din aur sunt și trei medalioane, două rotunde șiunul rombic, cu o structură din aur filigran ce încastrează câteva smaralde, pietre de ametist și perle. Tezaurul datează cu aproximație din perioada în care Împăratul Nikephoros Phocas a emis edictul de austeritate. În lipsa clienților bizantini,probabil că bijutierii s-au orientat spre alți potentați. Tehnica de lucru pare bizantină, o parte din simboluri sunt de sorginte creștină și grecească, dar altele sunt scitice sau orientale. O parte din obiecte ar fi putut să provină din bisericiledesnudate sau din zestrea prințeselor bizantine de la curte, în timp ce altele par a fi făcute la comandă pentru unul dintre țarii Bulgariei. Indiferent de origine, tezaurul denotă nu doar prosperitate și opulență ci și foarte mult rafinament.

Serbia

În secolele IV, V și VI, teritoriul actual al Serbiei a făcut parte din Diocesa Dacia, împărțită în patru provincii: Moesia, Pannonia, Dardania și Praevalitana, având ca vecine provinciile Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Cel maifrumos monument arhitectural din epocă este palatul de la Felix Romuliana (Gamzigrad), ridicat de Împăratul Gaius Galerius Augustus (305-311) în memoria mamei sale. Începând cu anul 330, influența bizantină s-a făcut simțită în urmanumeroaselor războaie civile pentru supremație. Împotriva grecilor din Est, partea de Vest a imperiului a ripostat prin colonizarea triburilor de goți și gepizi. Printre urmele bizantine se numără așezarea Justiniana Prima, fondată de ÎmpăratulIustinian (527-565) în apropiere de orașil nașterii sale (Tauriscum). În anul 565, la Justiniana Prima a fost fondată prima Arhiepiscopie a Diocezei Dacia, independentă de cea de la Thesalonic, respectiv capitala prefecturii Illyricum. Începândcu anul 520 en, întreaga regiune a fost colonizată intensiv de triburile Sclavenilor și Anților, pentru a forma mici formațiuni politice pe care bizantinii le-au numit Sclavenii. Primul rege al Sclavenilor, pe nume Daurentius este amintit îndocumente în anul 577, când a învins unul dintre convoaiele avarilor lui Khagan Bayan I. După anul 581, circa 100 000 de sclaveni au năvălit spre Sud și au format Sclavenia Macedonia. Sub suveranitate bizantină, aceste sclavenii aveaustatut de provincii federale ale imperiului (federati). Principalele orașe erau: Ulpiana, Dardanicum, Dardapara, Naissus, Vicianum, Vindenis, Acumuncum, Bassianae, Bononia, Cusum, Rittium, Singidunum, Sirmium, Taurunum. Cnezatelelor, denumite zupe, conduse de un zupan, și-au unit forțele pentru prima dată în anul 780, pentru a forma Principatul Serbiei (Raska), sub sceptrul Regelui Viseslav (Vojislav). Sub protecție bizantină, Serbia a rezistat presiunilor permanenteexercitate de Imperiul Bulgarilor. Prima capitală a principatului a fost la Stari Rask (Staro Trgoviste), o cetate de munte de tip stână fortificată. În secolele următoare, în fruntea principatului au fost numeroși prinți, printre care: Radoslav,Prosigoj, Vlastimir, Ljudevit Posavski, Caslav Vlastimirovich, Stefan Vojislav, Mihailo, Constantin Bodin. Pentru scurte perioade de timp, principatul a căzut sub suveranitate bulgărească sau bizantină, fiind denumit cnezat, respectiv themă.În toată această perioadă, în principat au circulat doar monedele bizantine. Sârbii au primit botezul pentru prima dată în timpul Împăratului Heraclius (610-641), iar în anul 733 dioceza de Illyricum a fost atașată la Patriarhia deConstantinopol. Printre cele mai vechi biserici se numără: Mănăstirea Arhanghelului Mihail din Prevlavka (secolul IX), Mănăstirea Bogorodica Hvostanska (secolul VI) și basilica Sființilor Petru și Pavel din Ras (secolul IV).

Ungaria

Câmpia Ungară situată la Nord de Dunăre, împreună cu Carpații Păduroși din Slovacia, au cunoscut o secvență a evenimentelor istorice similară, sau chiar identică, cu cea din Transilvania. Începând cu anul 375 en stepele Ungariei au fostinvadate de Huni, urmați apoi de războinicii triburilor de Ostrogothi, Alani, Marcomani, Quadi, Vizigoți, Vandali. După anul 400 majoritatea triburilor s-au retras, cu excepția Hunilor ajunși la apogeu sub sabia Regelui Attila (At ți la). Dupăo cavalcadă de proporții a crescătorilor de cai, hegemonia regiunii a fost câștigată de triburile germanice ale Gepizilor, aliați cu Quadii și Scirii. La rândul lor, gepizii au fost învinși și alungați de o coaliție a Lombarzilor cu Avarii. Populațiasedentară a fost formată însă din foștii coloniști romani (pastorem romanorum) și din sclavii lor eliberați, la care s-au adăugat și sclavii fugiți din Imperiul Roman. Cel mai important centru de cultură romană a fost identificat arheologic înjurul castrului de la Keszthely. Între anii 560 și 800 teritoriul Ungariei a făcut parte din Imperiul Avar. După anul 800, avarii au fost învinși de o coaliție formată din Franci, Bulgari și Slavi (din Moravia). Împărțit în comitate, teritoriul arecunoscut suveranitatea unuia dintre cei trei aliați. De exemplu, comitatul slavilor de la Balaton a recunoscut suveranitatea francezilor, în timp ce partea de Nord Vest a fost sub suveranitatea Principatului de Nitra și apoi de Moravia, iarcomitatele din Est au trecut sub suveranitate bulgară. Primii maghiari au sosit în anul 862, la invitația Ducelui Rastislav de Moravia (846-870), ca aliați în războiul purtat de slavi împotriva regelui Francilor, Louis al II-lea (843-876). Ulterior,maghiarii au intrat în alianță cu Imperiul Bizantin și i-au atacat pe Bulgari. Învinși în ținutul lor din stepele Ukrainei, maghiarii au năvălit cu mic cu mare în stepele Ungariei, unde și-au făcut loc fie prin luptă, fie prin alianțe matrimoniale cuducii locali. O parte dintre pământuri au fost cumpărate cu 200 de cai albi. Circa 20 000 de maghiari au format nucleul viitorului stat centralizat, organizat începând cu anul 1000, după ce s-au creștinat. Regatul Ungariei s-a aflat de la formaresub autoritatea Suveranului Pontif și a Împăratului Romanilor. Primele structuri ale statului s-au format în jurul dicezelor catolice, iar limba oficială la curtea regală era limba latină. În secolul al XI-lea, regatul Ungariei a fost un regat latin,parte componentă a Sfântului Imperiu al Romanilor.

Cehia și Slovacia

Locuită inițial de tiburi celtice (Boii) și germanice (Marcomanii, Quazii), regiunea Bohemiei a fost colonizată începând cu secolul al VI-lea și de triburi ale slavilor, ce au transhumat împreună cu turmele lor pe cursurile râurilor Vltava șiElba. Intrând în conflic cu avarii, triburile slave au format o primă uniune tribală sub conducerea unui negustor pe nume Samo. În anul 631, slavii conduși de Samo a luptat la Wogastisburg împotriva unei armate a francilor, condusă de RegeleDagobert. Două sute de ani mai târziu, pe același teritoriu este semnalată o nouă formațiune politică, denumită Velka Morava (Moravia cea Mare). Astfel, în anul, 862 Prințul Rastislav a cerut Împăratului Michael al III-lea ajutor pentru acreștina poporul său, spunând astfel: " Noi am prosperat prin grația lui Dumnezeu și printre noi au venit numeroși creștini, italieni, greci și germani, dar slavii sunt oameni simpli și nimeni nu le-a arătat adevărul cu înțelepciune...". PatriarhulPhotius a desemnat doi călugări, pe nume Chiril și Metodius pentru a le duce lumina literelor. Începând cu anul 863 cei doi călugări au început să traducă Biblia în limba slavonească utilizând alfabetul glagolitic. Următorul conducător,Ducele Svatopluk (Zventibald) a extins teritoriul său spre Silesia și Pannonia. Împăratul Constantin VII Porfirogenetul amintește ducatul Marii Moravia la granița Împeriului Bizantin, începând de la Sirmium. Începând cu anul 900, aproapeîntregul teritoriu a căzut sub dominația maghiarilor. Cultura materială din această epocă este descrisă arheologic sub denumirea de orizontul Blatnica Mikulcice, după numele principalelor așezări fortificate. În necropolele acestor așezări s-audescoperit săbii bogat ornamentate și numeroase obiecte de podoabă. Dintre acestea un aspect caracteristic îl prezintă nasturii sferici, bogat ornamentați, denumiți "gombik". Majoritatea podoabelor sunt ornamentate cu mici bile din aur,aranjate sub formă de lanțuri sau chiorchine. Cea mai veche biserică este cea de la Kopcany (Slovacia), închinată Sfintei Margareta din Antiohia, ridicată în stil Romanesc, cu altarul rectangular de tip roman (identică cu cea din StreiSangeorgiu). Tot din această epocă datează și un pandantiv din argint, cu un Isus răstignit pe cruce, având deaspra capului Soarele și Luna. Cea mai importantă fortificație din epocă a fost Castelul Bratislava, amintit istoriografic sub numeleBrezlauspurc (castelul lui Breslau). Un alt important centru fortificat a fost cel de la Mikulcice, situat la confluența râului Morava cu Dunărea, un important loc de popas pe drumul denumit Calea Chihlimbarului (Amber Road), drum ce făcealegătura dintre Veneția și Novgorod.

Austria

În secolele IV-VI provinciile Pannonia și Noricum au fost sub dominația triburilor germanice, la care s-au alăturat goții, hunii și vandalii. După ce au invadat Italia, vizigoții împreună cu vandalii au fost împinși spre Franța, Spania șiNordul Africii. După câteva decenii de hegemonie, hunii au fost învinși de ostrogoți și s-au retras spre stepele Estice. În urma lor au sosit avarii și slavii. Slavii din Munții Alpi, cunoscuți sub numele de Carantien, au întemeiat un micprincipat, denumit Carantia (Carinthia), cu capitala la Karnburg, sub conducerea unui khagan avar. În partea de Vest a Austriei, ducele Garibald I (548-598) a format Ducatul Bavariei, cu capitala la Regensburg (Castra Regina). Prin căsătoriacu prințesa Mervingiană Waldrada, Ducele Garibald a inițiat o lungă alianță dinastică între familia Agilolfings și cea Merovingiană. Creștinarea bavarezilor a început în jurul anului 700, când episcopul de Worms Ruprecht (Robertus) a fostinvitat la Regensburg de Ducele Theodo al Bavariei. Episcopul Ruprecht a fondat în anul 714 mănăstirea benedictină de la Nonnberg, pentru fetele născute în familiile nobililor. Tot el a fondat și catedrala din Salzburg, terminată însă abea înanul 774. Efortul lui a fost continuat în anul 724, când Papa Griogorie al II-lea l-a trimis ca misionar pe călugărul Corbinian, pentru a întemeia o școală și o mănăstire benedictină lângă Freising. În anul 798, Papa Leo al III-lea a ridicatBavaria la rangul de Arhidioceză, cu sediul metropolitan la Salzburg și dioceze la Regensburg, Passau, Freising și Saben. În timpul lui Charlemagne, Bavaria a fost integrată în Imperiul Carolingian apoi a făcut parte din Sfântul Imperiu alRomanilor. Pentru scurte perioade de timp, Bavaria a fost condusă și de regii Germaniei, cu titlul de uniune personală. În secolul al XI-lea, ducatul Austriei a fost dominat de dinastia Weft, o ramură a dinastei lombarde Este, descendentă agintei latine Attii. Începând cu anul 1075, Arhiepiscopul Gebhard a construit Castelul Hohenwerfen, ca sediu al Arhiepiscopiei de Salzburg. Primul castel feudal din Bavaria a fost ridicat tot la sfârșitul secolului al XI-lea, pentru familiaconților de Tyrol.

Polonia

Începând cu secolul al V-lea, la Est de râul Oder s-au stabilit triburile Lechite aparținând slavilor vestici. Legenda spune că trei frați, pe nume Lech, Cech și Rus au fondat cele trei state: Lechia (Polonia), Cehia și Rusia. Văzând un vulturalb într-un stejar, Lech a denumit așezarea sa Gniezno (cuib de vultur). Urmele materiale ale acestor slavi, din grupul sclavenilor, au fost caracterizate prin culturile materiale: Praga - Korchak, Kolochin, Penkova, Chernyakov și Kiev. Tipic,locuințele cu fundație pătrată aveau între 6 și 20 de metri pătrați, cu o sobă din piatră în unul dintre colțuri, asociate cu necropole de incinerație. Începând cu secolul al VIII-lea, primele așezări fortificate prin valuri de pământ, denumite grod,au fost ridicate la Stradow, Stawy, Szczaworyz, Lysa Gora și Radom. Ulterior au fost ridicate sute de astfel de fortificații, reprezentative fiind cele de la Gniezno sau Giecz, cea mai mare fiind cea de la Stradow (25 hectare). Cercetărilepalinologice au identificat o concentrare a polenului de grâu și secară, atestând astfel primele culturi agricole. Printre descoperirile arheologice de secol IX din regiunea Vistula se numără tumulul de la Krakovia, înalt de 16 metri, cu diametrulbazei de 60 metri. Tot la Krakovia a fost descoperit un depozit de topoare și bare din fier, cu o greutate totală de 3630 kilograme. Conducătorii locali ai unei uniuni tribale purtau numele de duce (dux). Fondatorul dinastiei Piastilor a fostducele Siemowit, cândva la începutul secolului al IX-lea. Strănepotul său, Ducele Mieszko (960-992), căsătorit cu prințesa Dobrawa din Bohemia, a fost primul nobil polonez care a primit botezul romano catolic, la Gniezno în anul 966, la 16Aprilie, în Sfânta Duminecă a Paștelui. După Gniezno și Poznan creștinismul s-a răspândit în secolul următor în întreaga Polonie. Primul episcop, pe nume Jordan, a fost numit de Papa Ioan al XIII-lea, în anul 968. Artizanul creștinăriipolonilor a fost însă episcopul de Praga Adalbert (născut Voitek) cel care s-a opus ferm comerțului cu sclavi, poligamiei și idolatriei păgâne. La moartea episcopului Adalbert, în anul 997, Ducele Bolesalw l-a canonizat. Fiul lui Mieszko,ducele Boleslaw Choroby (992-1025), a fost încoronat de Papa John al XIX-lea, în anul 1025, ca primul Rege al Poloniei. Recunoașterea sa ca suveran a fost posibilă după ce Împăratul Otto al III-lea și Papa Sylvester al II-lea au făcut o vizităla Gniezno, în pelerinaj la mormântul Sfântului Adalbert. Cu această ocazie dioceza de Gniezo a fost ridicată la rangul de Arhidioceză, având în subordine nou createle dioceze de Krakovia, Wroclaw și Kolobrzeg. Începând cu RegeleMieszko II Lambert (1025-31) Polonia a intrat în plină epocă medievală.

Suedia, Norvegia, Danemarka

Spre sfârșitul epocii fierului, prin creșterea eficienței la vânătoare și pescuit, familiile scandinavilor s-au lărgit formând clanuri familiale, apoi triburi și uniuni tribale. După căsătoria fiilor, aceștia aduceau soțiile să trăiască împreună cufamiliile lor. Pentru a acomoda aceste familii lărgite, scandinavii construiau din lemn celebrele lor case lungi (loghause, langhus), asemănătoare cu niște corăbii răsturnate. Frecvent, chiar erau corăbii răsturnate, ridicate pe piloni din lemn.Corăbiile se pe timp de iarnă și erau utilizate apoi în sezonul cald, pentru pescuit și comerț. În paralel s-au dezvoltat corăbiile lor lungi de 17-23 metri (longships, snekkja), capabile să atingă pe mare viteze de 10-18 km pe oră (maxim 28km/oră). Începând cu secolul al VIII-lea, populația a crescut, iar clanurile lărgite au început să formeze rute comericale fixe. Vikingii au fost un popor al mărilor. Primul raid militar al vikingilor în Anglia a fost consemnat istoriografic în anul793, când au distrus mănăstirea Lindisfarne, din Northumberland, deoarece călugării au încercat să schimbe prețul blănurilor scandinave. Pentru protecția lor pe mare sau în luptă, vikingii purtau niște amulete în formă de femeie, denumitevalkyrii. În caz de deces, soțiile și surorile lor primeau aceste amulete și făceau slujbe religioase pentru a le deschide drumul spre Valhala (ospățul zeilor). Multe dintre amulete erau în pereche, pentu soț și soție. Principalele mărfuri vânduteerau: bărcile și corăbiile, peștele uscat și blănurile, la schimb cu aur, argint sau obiecte metalice. În jurul anului 800, vikingii au debarcat în Irlanda și au ridicat primele așezări, printre care cea de la Dublin. În aceeași perioadă, triburileunificate au recunoscut un sigur sceptru, pentru a forma mici regate. Prima colonie din Groenlanda a fost fondată în anul 980 de Erik cel Roșu iar fiul său Leif Ericson a descoperit Canada, în jurul anului 1000. Un alt clan al vikingilor, condusde Rurik, a format o colonie lângă lacul Ladoga, devenită apoi cnezatul de Novgorod. Mii de morminte din această epocă conțin bijuterii, monede și obiecte de lux din argint și aur, mărturie a unei economii înfloritoare și a unei vieți opulente.Primul misionar creștin a fost călugărul Ankar, cel care a ridicat o biserică în anul 831 pe insula Birka (Suedia). Creștinismul a fost adoptat de către familiile regale în timpul regilor: Olaf Haraldson (1015-1028) în Norvegia, EdmundGammal (1050-1060) în Suedia și Harald Gormsson in Danemarca (958-986). Primele arhidioceze, dependente direct de Papa de la Roma, au fost fondate în anii: 1154 (Norvegia), 1164 (Suedia) și 1104 (Danemarca). O dată cu extindereacreștinismului, tradiționalele rune nordice au fost înlocuite prin alfabetul latin, atât pentru contabilitatea comercială cât și pentru educație.

Anglia, Scoția și Irlanda

După retragerea armatei romane, în secolul al V-lea au început să sosească coloniști germani. Treptat, limba vorbită a inclus din ce în ce mai multe cuvinte de origine saxonă. Începând cu secolul al VII-lea, uniunile tribale au format 7 miciregate: East Anglia, Essex, Kent, Mercia, Northumbria, Sussex și Wessex. Regii locuiau în așezări denumite villae regales și colectau tribut de la supușii lor. Monedele din această perioadă erau cele din tipul celtic, cum sunt de exemplumonedele din argint bătute în Northumbria având pe avers un cal stilizat. Așezările fortificate cu ziduri, șanțuri și valuri de pământ purtau denumirea de burh (burg) și erau ridicate pe locul fostelor castre romane, sau pe terase de deal. Subamenințarea vikingilor, au fost reconsolidate și întărite câteva zeci de astfel de fortificații. Primele monede din tipul britanic au fost bătute începând cu anul 780, când Regele Offa din Mercia a introdus monedele de un penny. În timpuldominației vikingilor, au circulat monede daneze utilizate pentru plata tributului, denumit Danegeld. Regatele britanice au fost unificate pentru prima dată sub Regele Edgar de Wessex (959-975) și apoi sub fiul său Ethelred (968-1016).Începând cu Regele Ethelred, burh-urile au primit dreptul să bată monedă, tipic cu portretul regelui pe avers și o cruce pe revers. Devenind importante centre economice, opt dintre burh-uri au fost ridicate la rangul de municipiu: Chester,Bridgnorth, Tamworth, Stafford, Hertford, Warwick, Buckingham și Maldon. În Anglia paleocreștinismul s-a răspândit încă din timpul romanilo. Fondatorul Bisericii din Anglia a fost călugărul misionar Augustin, trimis în misiune în anul595 de Papa Grigore I (590-604), după ce Regele Ethelbert de Kent s-a căsătorit cu prințesa creștină Bertha, fiica Regelui Charibert de la Paris. După ce a fondat episcopia și mănăstirea benedictină a Sființilor Petru și Pavel din Cantebury,Augustin a fondat episcopiile din Londra și Rochester fiind ridicat în anul 601 la rangul de Arhiepiscop. În Irlanda creștinii au fost convertiți masiv începând cu secolul al V-lea, prin strădania episcopului misionar Patrik (Sfântul Patrick), celcare a sființit peste 3000 de fântâni, locul unde erau primele adunări și se făceau primele rugăciuni creștine. Un alt misionar ridicat la rangul de sfânt a fost călugărul Aidan, fondatorul mănăstirii și apoi al episcopiei din LindisfarneNorthumbria.

Cea mai importantă sursă istoriografică pentru această epocă este Istoria Ecleziastică a Poporului Englez (Ecclesiastical History of the English People), scrisă în anul 731 de călugărul benedictin Bede cel Bătrân (672-735), la mănăstireaMonkwearmouth, a Sfântului Petru, din Northumbria. Lucrarea în limba latină este formată cinci volume și descrie principalele evenimente ale Bisericii creștine, începând cu invazia romană din anul 55 îen condusă de Împăratul IuliusCaesar. În volumul al treilea, este descris Conciliul Bisericesc de la mănăstirea Whitby din anul 664, când Regele Oswiu al Northumbriei a decis să calculeze ziua Paștelui și să respecte regula monastică după ritul de la Roma, în dauna celuiscoțian practicat la mănăstirea de pe insula Iona. Mănăstirea Iona a fost fondată în anul 595 de un călugăr misionar din Irlanda, pe nume Columba, sosit în Scoția împreună cu 12 tovarăși, autor al câtorva imnuri religioase (inclusivAbecedarian hymn). Călugărul Columba este creditat și cu traducerea sau transcrierea a peste 300 de cărți religioase. Acest călugăr Columba a ignorat tabela Victoriană și a continuat să calculeze Paștele după ciclul lunar de 84 de ani,cunoscut sub numele de latercus. În opoziție cu Iona, mănăstirea de la Whitby era o dublă mănăstire (călugări și călugărițe) fondată în anul 657, condusă de o călugăriță pe nume Hilda, nepoata Regelui Edwin din Deira. Ridicată într-un fostcastru roman, mănăstirea era denumită Streoneshalh (fortul din port). Mănăstirea benedictină de la Monkwearmouth, unde a viețuit călugărul Bede, a fost fondată în anul 675 (tot ca mănăstire dublă), fondator fiind episcopul Benedict(Baducing), pe un teren donat de Regele Ecgfrith împreună cu o turmă de 2000 de vite, pentru mentenanță. Mănăstirea a fost ridicată cu meșteri aduși din Francia, iar biblioteca a fost alcătuită din cărți și materiale aduse de la Roma. Corul afost condus de un diacon adus special de la basilica Sfântului Petru din Roma. În anul 692, un alt călugăr de la mănăstirea Monkwearmouth, pe nume Ceolfrith, a copiat în trei exemplare versiunea în limba latină pentru Biblia SfântuluiJerome din anul 382. Unul dintre cele trei exemplare, în manuscris, a fost trimis în dar la Roma, pentru Papa Grigorie al II-lea, și a supraviețuit până în zilele noastre sub numele de Codex Amiatinus. O altă biserică, monument istoric a fostfondată în anul 675 la Escomb, ridicată cu blocuri de piatră demantelate din castrul roman de la Vinovia (Binchester). În jurul anului 700 a fost ridicată și biserica Sfântului Laurețiu din Bradford on Avon, iar la Brixworth înNorthhamptonshire episcopul Sexwulf din Mercia a fondat o mănăstire denumită Medeshamstede, transformată ulterior în mănăstirea Peterborough.

Spania și Portugalia

În secolul al V-lea, începând cu anul 410, peninsula Iberică s-a confruntat cu o invazie a triburilor germanice formate din Vizigoți, Suebi, Vandali și Alani. Colonizați inițial în Sudul Franței, cu titlul de federati, vizigoții au format subRegele Wallia (Walha) un regat denumit frecvent Regnum Tolosanum (Regatul din Toulouse). În timpul Împăratului Marcus Flavius Avitus, sub comanda Regelui Theodoric al II-lea, vizigoții au invadat Spania câștigând hegemonia demoment în fața suebilor. În timpul Regelui Theodoric cel Mare, Hispania a căzut și ea sub dominația regatului Ostrogot, apoi în timpul Împăratului Justinian a fost sub dominație bizantină. Reveniți la putere, începând cu anul 579 regiivizigoți au adoptat credința creștină Chalcedoniană, iar în următorul deceniu și-au extins dominația în întreaga peninsulă. Primul cod legislativ, denumit Liber ludiciorum (Cartea judecății), a fost promulgat în anul 654 sub Regele Recesvinto(649-672) și a conținut un set de legi inspirate după legea romană. Din această perioadă datează tezaurul din aur de la Guarrazar, format din 26 de coroane și cruci, inclusiv coroana Regelui Recesvinto. Lucrate în stil bizantin, coroanele nu aufost niciodată purtate pe cap ci erau atârnate în biserici, cu lanțuri din aur, pe post de odoare sfinte. Monedele bătute de vizigoți erau imitații după monedele romane (aureus) sau după cele bizantine (tremissis) având pe avers portretul stilizatal regelui și pe revers o cruce. Dintre cele circa 80 de monetării, cele mai importante au fost cele de la: Toleto (Toledo), Emerita (Merida), Ispalis (Sevilia) și Cordoba (Cordova), urmate de cele din: Cesarocosta (Zaragoza), Terraco(Tarragona) și Barbona (Narbonne). În total au fost descoperite până în prezent circa 3500 de monede, cel mai important tezaur fiind cele de la La Grassa (800 monede) și La Capilla (1000 monede). Cea mai veche biserică rămasă în picioareeste cea de la Santa Maria de Lara, ridicată la începutul secolului al VIII-lea. Între secolele V și VIII vizigoții au fondat cinci orașe militare, singurele orașe noi din Europa din întreaga perioadă a migrațiilor barbare. Primul dintre acestea,Reccopolis a fost fondat în anul 578, urmat de cele de la Victoriacum, Lugo, Ologicus și Baiyara.

Începând cu anul 711, Sudul Spaniei a fost cucerit progresiv de musulmanii din Califatul Umayyad condus de califul Al-Walid (668-715). După anul 756, prințul Abd al-Rahman (756-788) din dinastia Umayyad a format în SudulPeninsulei Emiratul de Cordoba, primind pentru sine titlul de emir. Sub denumirea de al-Andalus au fost unificate teritoriile controlate de orașele: Cordoba, Toledo, Zaragoza, Pamplona și Barcelona. Între anii 929 și 1031 emiratul a fostînlocuit de Califatul Cordoba, succedat apoi de mici regate musulmane independente denumite "taifa". Creștinii și evreii din califat s-au bucurat de toleranță, dar capii de familie au fost impozitați cu o taxă fixă denumită "jizyah", un impozitpe capitație ce interesa doar bărbații în putere. De la plata impozitului erau exceptați bătrânii, copiii, handicapații, femeile, sclavii, călugării eremiți și bolnavii de orice fel. Toți supușii musulmani plăteau la rândul lor un impozit religiosbenevol, denumit "zakat" (taxa de purificare), proporțional cu averea fiecăruia. Primele monede bătute de musulmani, începând cu anul 716, erau denumite dinari, aveau pe avers o stea și inscripții bilingue în latină și arabă. Ulterior, monedeledin argint denumite dirham au fost asemănătoare cu cele bătute la Damasc. Cele mai numeroase au fost cele din tipul Hisham, bătute în timpul Califatului (în secolele X-XI). Capitala Cordoba a devenit un centru cultural și economic, a căruiinfluență s-a extins în tot Bazinul Mediteranean. În anul 784, Emirul Abd al Rahman a început construcția la Mosquea din Cordoba denumită inițial Aljama, apoi Mezquita. Mii de muncitori și artizani au lucrat la acest proiect grandios. Pelângă elementele specifice arhitecturii islamice orientale, arhitecții locali au încorporat structuri tipic gotice, coloane și capiteluri romane. După anul 1236 mosquea a fost transformată în catedrală catolică iar în secolul al XVI-lea s-a adăugatnava centrală, realizând astfel un aspect amalgamat al celor două credințe. Pentru decorații s-au utilizat volume impresionante de aur, argint, cupru, alamă, jad, porfir, fildeș, mozaicuri, faianță (azulejos), coloane și sculpturi din marmură.Mosqueea acoperă o suprafață de peste un hectar (140 x 85 metri) iar holul principal este susținut pe arcade și 856 de coloane din marmură, onix, granit și porfir. În timpul Califului Al-Hakam II (961-976) biblioteca și școala de la MedinaAzahara, sub conducerea matematicianului Lubna din Cordoba, erau renumite în întreaga lume.

Imperiul Roman

Retragerea administrației romane de la Nord de Dunăre a fost un proces lent, organizat, fără incidente. Cu titlul de "federați", goții au luat în stăpânire teritoriile fără a ataca convoaiele romanilor. Mai mult decât atât, Împăratul Aurelian arecrutat importante contingente pentru campania sa din Asia. După asasinarea lui Aurelian însă, aceste trupe au rămas neplătite și au jefuit orașele în care erau încartuiți. Împăratul Marcus Claudius Tacitus (275-276 en) a restabilit ordinealuând titlul de Gothicus Maximus. Următorul împărat a fost Marcus Aurelius Probus (276-282 en), un general născut la Sirmium, învingător al Reginei Zenobia în Egipt. A luptat și el cu goții pe întreaga frontieră Dunăreană. După ce a uciscirca 400 000 de barbari a primit titlul de Gothicus Maximus și Germanicus Maximus. Ultimul împărat din secolul al III-lea a fost Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (284-305 en), născut în Dalmația dintr-o familie modestă. Din timpul săua rămas Edictul Prețurilor Maxime emis în anul 301 en. Cioplit în piatră, în limba latină și greacă, edictul s-a păstrat fragmentar în mai multe locații, inclusiv pe stâlpul bisericii Sf. Ioan Chrysostomos din Geronthres (Pelopones, Grecia). Câteva dintre prețurile maximale au fost: o baniță de grâu (18 kg) - 100 dinari, o baniță de sare - 100 dinari, o baniță de mazăre sau fasole boabe uscate - 100 de dinari, o amforă de ulei 40 de dinari, un kilogram de carne 24 dinari, un peștemare - 24 dinari, un kilogram de untură - 60 de dinari, o găină - 60 de dinari, un iepure 150 dinari, 100 de scoici - 100 de dinari. Numărul funcționarilor guvernamentali a crescut de la 15 000 la 30 000. Totodată s-a fixat valoarea unui solidusde aur la 1 000 de dinari. Pentru a simplifica guvernarea a împărțit imperiul în patru dioceze (districte) și a împărțit administrația cu trei dintre generalii săi: Maximinus, Constantius și Galerius. Pe ultimii doi i-a și înfiat. Cele patru diocezeerau: 1. Italia, Spania și Africa (capitala la Milan) 2. Britania, Galia și Germania (capitala la Tier) 3. Pannonia, Moesia și Tracia (capitala la Sirmium) 4. Asia și Pontus (capitala la Nicomedia). Fiecare dintre dioceze a fost sărbătorită prinridicarea unui arc de triumf. Dintre monumentele ridicate în timpul său, o bijuterie arhitecturală este palatul imperial de la Split, în Dalmația, unde s-a retras pentru ultimii săi ani de viață. Începând cu anul 303 en, Împăratul Diocletian a emismai multe edicte împotriva creștinilor. Numeroși preoți și agitatori ai creștinilor au fost martirizați, iar biserica din Nicomedia recent construită a fost arsă până la temelie. Comandanții militari și funcționarii publici creștini și-au pierdutfuncția și proprietățile.

Dintre urmașii lui Diocletian, Constantin Chlorus (293-305 en) a fost tatăl lui Constantin cel Mare, născut în anul 272 en la Nis (în Serbia). Constantin Chlorus a murit la Eboracum (York) în anul 306 en, iar legiunile sale l-au proclamatCaesar pe fiul său Flavius Valerius Aurelius Constantinus (307-337 en). Guvernator al diocezei de Vest, și-a început domnia ridicând fortificații complexe și un palat imperial în capitala de la Trier (Augusta Treverorum). Printre primele salevictime, regii Francilor Ascaric și Merogais au fost dați ca hrană leilor. După înființarea unei monetării, a mai construit un nou stadium pentru cursele de care, termele imperiale și o dublă basilică ale cărei fundații se văd încă la bazaCatedralei din Trier. În anul 307 en s-a căsătorit cu Fausta, fiica fostului Caesar Marcus Maximinus Herculius, iar din căsătoria lor au rezultat două fete și trei băieți, toți trei viitori împărați (Constantin II, Constantius, Constans). Zestrea soțieisale a inclus Palatul Lateran din Roma. În anul 312 en, Papa Miltiades a primit Palatul Lateran ca donație, devenind astfel sediul administrației creștine. Împăratul Galerius, a emis în anul 311 la Serdica (Sofia) un edict de toleranță acreștinilor din dioceza Danubiană. Doi ani mai târziu Împărații Constantin și Licinius au emis edictul de la Milan potrivit căruia edictul de toleranță s-a extins în întregul imperiu, pentru toate cultele religiose. Ca urmare a acestui edict,comandanții creștini împreună cu adepții altor culte, au fost repuși în drepturi și li s-au restituit proprietățile confiscate în timpul Împăratului Dioclețian. Împăratul Constantin a câștigat astfel un important capital de popularitate. La 2-4Octombrie, în Palatul Lateran a avut loc prima adunare a Consiliului Lateran, prezidată de Papa Miltiade, adunare la care s-a discutat schisma sectei condusă de Episcopul Donatus de la Carthagina (Casae Nigrae). Împăratul Constantin îșidojenea opozanții în groapa leilor, dar conducătorul bisericii îi dojenea doar cu puterea cuvântului. Ca urmare, episcopul Donatius a refuzat să fie judecat și părăsit adunarea fără să-și pledeze cauza. Donatismul s-a răspândit fără oprelișteprintre creștinii din Nordul Africii.

După două victorii succesive împotriva lui Licinius, Împăratul Constantin s-a stabilit la Sirmium ca guvernator al Pannoniei și Macedoniei. După ce a semnat tratatul de alianță cu goții, împăratul și-a atras și simpatia celor peste un milionde sclavi creștini. A organizat și condus primul Consiliu al Bisercii și le-a oferit celor 1 800 de episcopi o serie de facilități. Prin aceste măsuri a atras în tabara sa numeroase suflete, dar și importante interese materiale. După alte două victoriiîmpotriva lui Licinius, la Chrysopolis și Adrianopole, Împăratul Constantin a devenit Caesar unic, stăpân și peste provinciile din Asia. Pentru a satisface dorința grecilor, dar și cea a diocezelor creștine din Asia, Împăratul Constantin a decissă contrabalanseze ponderea Romei prin întemeierea unei capitale a Estului, pentru a putea conduce mai ușor conflictele materiale și spirituale din regiune. Noua capitală a însemnat însă o nouă aristocrație și un nou aparat de stat, pe a cărorfidelitate putea conta. Senatul Romei era aproape incontrolabil, fiind aservit gintelor patriciene. Pentru noua capitală a fost ales orașul Byzantium, un centru comercial situat între două mări: Marea Neagră și Marea Marmara. Între anii 326-330 en, orașul a fost complet reconstruit, după modelul Romei, la o scară monumentală. Inițial orașul se numea Noua Romă, dar în anul 330 en edilii orașului au adoptat denumirea de Constantinopol. Costurile construcției au fost acoperite, înmajoritate, prin cedarea unor terenuri imperiale în provinciile din Asia. Începând cu anul 332 en, cetățenii orașului au primit gratuit 80 000 de porții de pâine, distribuite în 117 locații. Piața centrală a primit numele de Augustaeum, fiindsediul pentru Curia Senatului pe latura de Est și pentru Palatul Imperial pe latura de Vest. Lângă castrumul militar, Praetorium, s-a ridicat Forumul lui Constantin, o clădire secundară a Senatului și o statuie a împăratului reprezentat ca Helios(zeul Soare). Orașul era protejat prin 2,8 Km de ziduri, ale căror temelii au supraviețuit până în secolul al XIX-lea. Înalții prelați au mai pus orașul și sub sfânta protecție a unor fragmente din Crucea Sfântă, împreună cu Bastonul lui Moise șialte relicve creștine.

În anul 325 en, Împăratul Constantin cel Mare a organizat și prezidat primul Consiliu al Bisericii Creștine în localitatea Nicaea (Iznik, Turcia). Au fost invitați toți cei 1 800 de episcopi creștini de pe teritoriul imperiului, dar ca urmare alimitărilor date de vârstă sau distanță nu s-au prezentat decât 318. Papa Silvestru I nu a participat la consiliu, dar a fost reprezentat prin doi legați, Vitus și Vincentius, primii semnatari ai documentului comun. Consiliul a fost prezidat dePatriarhul Alexandru, de la Alexandria. Alți membri importanți au fost: Eustachius din Antiochia, Eusebius din Nicomedia, Macarius din Jerusalem, Leonitius din Caesarea, Athanasius din Thesallia și Theophilus singurul episcop al goților.Principalul obiectiv a fost stabilirea naturii divine a lui Isus Christos, contestată de schismaticii conduși de episcopul Arius. S-a mai discutat și schisma celor 28 de episcopi din Egipt, conduși de episcopul Meletius. Apoi consiliul a adoptatcele 20 de legi ale canonului după care își conduceau conduita toți conducătorii bisericii. Prin adoptarea acestui set unic de reguli, biserica creștină a primit pentru prima dată un caracter comun, devenind astfel una dintre cele mai importantestructuri organizatorice din imperiu. Deși nu era botezat creștin, Împăratul Constantin a participat personal la lucrări, a găzduit lucrările consiliului în palatul său și a plătit din bani publici cheltuielile de transport și întreținere pentru toțiepiscopii. Nu a participat la vot, dar a respectat decizia sinodului și a exilat pe toți adepții sectelor schismatice. Împăratul a mai comandat și plătit un număr de 50 de Biblii în limba greacă, pregătite de Eusebius din Caesarea. În urma acestuiconsiliu, pe tot cursul Dunării s-au format comunități și episcopiate creștine, cele mai importante fiind cele de la: Marcianopolis (Moesia), Naissus (Dacia Mediterranea), Sirmium, Siscia, Poetovio (Pannonia), Tomi și Odesos (Scytia Minor).Au urmat apoi cele de la: Durostorum, Appiaria, Abrittus, Sexanta Prista, Novae, Nicopolis (Moesia Inferior), Oescus, Castra Martis, Ratiaria, Aque (Dacia Ripensis), Viminacium, Margum, Singidunum (Moesia Superior), Mursa, Savaria,Scarbantia, Carnuntum (Pannonia). În Dobrogea s-au format 3 episcopii și s-au ridicat circa 30 de basilici. La Nord de Dunăre, în teritoriul dominat de goți s-au refugiat numeroși dintre schismaticii arieni alungați de pe teritoriul imperiului.

Un edificiu de prim rang, ridicat sub patronajul Împăratului Constantin, este Biserica Reînvierii din Jerusalem, zidită pe locul unde a fost crucificat Isus Christos. Potrivit lui Eusebius din Caesarea, mama împăratului, Sfânta Helena, s-aconvertit la creștinism în anul 307 en. În anul 326, Helena a făcut un pelerinaj în Palestina, la locurile sfinte, unde a descoperit Sfânta Cruce și mormântul lui Isus. Din ordinul și din banii ei s-au ridicat Biserica Nașterii lui Isus dinBethlehem, apoi biserica Eleona de pe Muntele cu Măslini. Din ordinul lui Constantin s-a ridicat o basilică denumită Martyrium, pe locul crucii de pe Golgota și o rotondă deasupra Mormântului sfânt. Cele două basilici au fost ulteriorreunite pentru a forma o singură biserică. Tot din ordinul împăratului, s-a ridicat Basilica Sfântului Petru din Roma, pe locul actualei biserici. Construcția bisericii a durat 40 de ani și a dăinuit până în secolul al XVI-lea. Construită pe loculmormântului Sfântului Petru, biserica a găzduit timp de secole locul de veci al tuturor Înalților Pontifi. Împăratul Constantin nu s-a creștinat însă decât pe patul de moarte. A păstrat titlul de Pontifex Maximus, a continuat să facă sacrificiizeilor Romei, iar pe arcul său de triumf din Roma, dedicat zeiței Victoria, sunt reprezentați zeii Apollo, Hercules și Diana. Construit în întregime din marmură, înalt de 21 metri, lat de 26 metri și gros de 7,4 metri, Arcul lui Constantin esteultimul arc triumfal ridicat la Roma și marchează momentul culminat al Imperiului Roman. Deasupra fiecări coloane străjuiește statuia unui dac, în timp ce o frescă largă comemorează victoria de la Dunăre. În anul morții, dorind să sepurifice de păcate, împăratul a primit catechismul creștin, apoi a fost botezat de episcopul Eusebius de Nicomedia. Trupul său a fost transportat la Constantinopol unde a fost înmormântat în Biserica Sfinților Apostoli. Sarcofagul său situatcentral urma să fie înconjurat de cele 12 morminte ale Sfinților Apostoli. Mormântul său a rămas neterminat și nu a spraviețuit cutremurelor, respectiv cruciaților latini. Din fosta statuie colosală ce ocupa Forumul din Roma au mai rămas doarfragmente. La celălalt capăt al imperiului, o frumoasă statuie a lui Constantin a fost ridicată în anul 1998 în Anglia, la York, în castrul unde a fost ridicat la rangul de Caesar.

După moartea lui Constantin în fruntea imperiului au rămas cei trei fii ai săi: Constantin II (337-340 en), Constans (337-350 en) și Constantius II (337-361 en), fără evenimente deosebite. Urmașul lor, Împăratul Flavius Claudius Julianus amurit după doar trei ani în timpul unei campanii împotriva Imperiului Sassanid, urmat de Jovius după alte 8 luni. Conducerea armatei l-a numit în fruntea imperiului pe generalul Flavius Valentinianus (364-375 en) iar acesta l-a asociat laconducere pe fratele său Flavius Julius Valens (364-378 en). Decizia de a ridica armele împotriva goților s-a dovedit fatală pentru ambii împărații. Au fost succedați în Vest de cezarii Valentinian II și Gratian, respectiv în Est de ÎmpăratulFlavius Theodosius (379-395 en), fostul guvernator al provinciei Moesia Superioară. Bun cunoscător al metehnelor goților, noul împărat a cumpărat cu daruri pacea și l-a invitat pe Regele Athanarich la Constantinopol. Puternic impresionatde frumusețea orașului, Athanarich a semnat un nou tratat de alianță și a pus la dispoziția împăratului un corp de armată format din 20 000 de militari (cât patru legiuni). Vizigoții s-au stabilit în Dacia Ripensis și Tracia, iar ostrogoții au foststrămutați în Asia Mică. În anul 380 en, cei trei împărați au emis edictul de la Thesalonic (Cunctos populos), potrivit căruia religia creștină a devenit religie de stat. Vasul de cult (missorium) utilizat de Împăratul Theodosius pentruceremoniile religioase a rămas în colecția Academiei de Istorie din Madrid. Încă din timpul vieții, Împăratul Theodosius i-a numit pe cei doi fii ai săi, Arcadius și Honorius, drept împărați ai diocezelor din Est și Vest. În anul 390 en, laThesalonic, Butheric comandantul goth al garnizoanei a fost ucis în timpul unei curse de care. Ca represalii, din ordinul împăratului, goții au masacrat toți cei 7 000 de spectatori prezenți. În urma masacrului, Împăratul Theodosius a fostexcominicat de Episcopul de Milano, Aurelius Ambrosius. Diferende ireconciliabile au divizat astfel Camerele Senatului din cele două dioceze ale Imperiului. În fruntea unei armate mixte, formată din Goți, Caucazieni și Sărăceni (arabi),Împăratul Theodosius l-a instalat pe fiul său Honorius (în vârstă de 10 ani) în partea de Vest cu capitala la Milano. La moartea tatălui lor, cei doi băieți au separat definiv cele două dioceze, militar și administrativ. La Constantinopol, ForumTauri a fost redenumit ca Forum Theodosius și a găzduit o columnă și un arc triumfal ridicat în onoarea sa. În anul 390 en a fost transportat din Egipt și înălțat la Hipodromul din Constantinopol, obeliscul Faraonului Thutmose III.

Revendicând calitatea lor de aliați, războinicii goți au început să spolieze ambele imperii de obiectele de lux din aur și metale prețioase. La Nord de Dunăre, după Athanarich, în fruntea vizigoților a succedat Regele Alaric din dinastiaBalthi (Bălți). La scurt timp după moartea lui Theodosius, Regele Alaric a ridicat o armată și a invadat Italia atacând cetatea Ravenna. Incapabil să opună rezistență, Împăratul Honorius (393-423 en) a preferat să semneze un edict prin care lepermitea goților să se stabilească în Galia și Spania. Generalul Stilicho i-a atacat însă pe goți din spate și întreaga armată s-a întors asupra Romei. În acet timp, în dioceza de Est a imperiului, Ostrogoții stabiliți în Asia Mică s-au revoltat și auocupat Constantinopolul timp de câteva luni. Conduși de Gainas, ostrogoții convertiți la religia ariană au vrut să se întoarcă în patria natală, dar corăbiile lor au fost scufundate de o armată a vizigoților condusă de Flavius Fravitta. Armataterestră a fost și ea nimicită de hunii hanului Uldin. În anul 410 en vizigoții conduși de Alaric au ocupat și jefuit Roma, apoi au trecut prin sabie întreaga Italie. Ajunși în Sudul Italiei la Brutti, goții au încercat să forțeze trecerea spre Sicilia șiAfrica, Regele Alaric a murit subit. Goții au deviat albia râului Brusentus și l-au îngropat pe Alaric într-un mausoleu subteran, apoi au readus râul pe vechiul curs. Noul Rege al Vizigoților, Athavulf, a făcut calea întoarsă spre Roma unde s-acăsătorit cu Placidia, sora Împăratului Honorius. Perfectând un nou tratat de alianță, vizigoții au invadat Galia și Spania. Vandalii s-au retras din calea lor și au invadat Nordul Africii. După moartea lui Athavulf, noul rege al vizigoților, Valia,a renegociat pacea cu romanii oferind în schimb pe Placidia, eliberată astfel din servitute. Până la sfârșitul domniei Împăratului Honorius, Britania, Galia și Spania au căzut sub dominația vizigoților și vandalilor. Simultan cu vizigoții, triburilegermanice au atacat imperiul pe tot cursul Dunării, iar Hunii au trecut Munții Caucaz și au năvălit în Armenia și Siria. Împăratul Arcadius a fost obligat la plata unui tribut anual de 350 livre aur. Prin alianțe, stipendii, acordarea de funcții șifavoruri, tribut sau alianțe matrimoniale, romanii au controlat toate aceste războaie ale "barbarilor". În schimb vigoarea și bărbăția, aurul și nestematele, s-au văzut acum la popoarele de la Nord de Dunăre.

Creșterea excesivă a teritoriilor administrate de Curia Imperială Romană a necestiat introducerea unor măsuri pentru descentralizarea puterii. S-a redus astfel durata dintre emiterea unui ordin și punerea lui în execuție. O primă măsură aconstat din împărțirea teritoriului în dioceze și separarea puterii executive între mai mulți caesari. Apoi, a devenit o practică comună de a alege pentru funcții imperiale regii și principii unor țări sau ținuturi învecinate, declarate prietene. Inițialaceștia purtau numele de amici principis (principi prieteni), dar începând cu Împăratul Constantin cel Mare s-a instituit rangul imperial de Comes, ulterior asimilat cu rangul nobiliar de Conte sau Comite. Primul astfel de titlu, denumitcomites provinciarum, făcea parte din eșalonul guvernamental și era însărcinat cu conducerea unei provincii (guvernator al unei provincii). Apoi s-au instituit tot mai multe ranguri, respectiv departamente guvernamentale, conduse de uncomes: comes dispositonum (responsabil cu corespondența), comes domesticorum (garda imperială), comes privatae lagitionis (responsabil cu banii din fonduri private), comes rerum privatarum (responsabil cu colectarea taxelor), comes reimilitaris (comandanții unor unități și castre militare), comes sacrarum largitionum (responsabil cu finanțele și monetăria). Cei din urmă aveau ca subordonați: comes auri (responsabil cu aurul), comes sacrae vestis (responsabil cu vestminteleimperiale). Începînd cu secolul al V-lea, persoanele cu rang de Comes erau înregistrate într-o listă a nomenclaturii, cunoscută sub numele de Notitia Dignitatum. Această listă includea toate rangurile și funcțiile din fiecare provincie aimperiului. Pentru teritoriul nostru sunt interesante mai ales listele de funcții pentru provinciile Dacia Ripensis și Scythia. Totodată, lista includea o ilustrație a principalelor însemne și blazonuri: magistri officiorum, quaestoris, comeslargitionum, comes privatarum, comes domesticorum, viri spectabilis castrensis, primicerius notariorum, magistri scriniorum, proconsuli, comes, praefectus augustalis, vicarius diocese, comes limitis, dux, consularis. După sistemul romanilor,regii goților au adoptat și ei la curtea regală titlul de Comes, dar cu o structură ceva mai simplă: comes cubiculariorum (responsabil cu necesitățile familiei regale), comes scanciorum (responsabil cu apa), comes stabulorum (responsabil cugrajdurile și furajele), comes notariorum (responsabil cu cancelaria) și comes thesaurorum (responsabil cu visteria).

Imperiul Roman de Apus (Roma)

După Împăratul Honorius a succedat nepotul său Împăratul Flavius Placidus Valentinianus (425-455 en), în vârstă de 6 ani, având ca regent pe mama sa Galla Placidia. Puterea militară era divizată între cei trei Magister militum: FlaviusFelix, Bonifacius și Flavius Aetius. Împăratul era deja logodit, de la vârsta de 4 ani, cu verișoara sa Licina Eudoxia, cu doi ani mai mică decât el, fiica Împăratului Theodosius al II-lea. Căsătoria lor s-a oficiat în anul 437 en la Constantinopol,iar fructul căsătoriei lor au fost două fete. Între anii 432-440 en, sub Papa Sixtus al III-lea, s-a ridicat Basilica di Santa Maria Maggiore. Sub presiunea militară a hunilor, după anul 441 en împăratul l-a numit pe Regele Attila ca Magistermilitum și aliat al imperiului. În anul 449 en însă, scrisoarea trimisă de sora sa Honoria, i-a oferit regelui Hunilor pretextul pentru o campanie militară în care a trecut prin sabie Germania și Gallia. Papa Leon I a fost cel care a mediat pacea,întâlnirea dintre Papa și Attila fiind imortalizată pe altarul bisericii Sf. Petru din Roma. Începând cu anul 454 en, în fruntea imperiului au succedat pentru scurte perioade generalii (magister militum): Petronius Maximus (2 luni), FlaviusEparchius Avitus (un an), Julius Valerius Majorianus (457-461 en), Libius Severus (461-465 en), Procopius Anthemius (467-472 en), Ancinius Olybrius (trei luni), Julius Nepos (474-475 en), Flavius Romulus (485-476 en). Întrega perioadă afost dominată de repetate conflicte militare cu: Vandalii, Vizigoții, Herulii, Rugii, Scirii, Ostrogoții și Hunii. Subvenționați cu aur de la Constantinopol, purtând titlul de federați sau cel de clienți ai imperiului, numeroși regi ai triburilorgermanice s-au luptat între ei, dar până la urmă au devastat toate orașele și castrele imperiului. De data aceasta, principiul "divide et impera" s-a întors împotriva romanilor. În anul 476 en, în timpul unei ultime bătălii pentru putere întregenerali, o armată răzvrătită formată din Heruli, Rugi și Sciri a ocupat Roma și l-a proclamat ca Rege al Italiei pe generalul lor Flavius Odoacru (476-493 en). Împăratul Romulus Augustus fiind doar un copil a fost cruțat și expediat înCampania, cu o pensie de 6000 de solidus. Creștin arian, Flavius Odoacru a oferit locuitorilor Liguriei o scutire de taxe timp de 5 ani și a permis reconstruirea bisericilor. În timpul său, Papa Simplicius a consacrat basilica San StefanoRotondo, împreună cu alte patru biserici din Roma.

În timpul anarhiei stârnite de goți, câteva triburi ale francilor conduse de un rege pe nume Chlodio (Claudius) au format un principat independent, într-un teritoriu centrat în zilele noastre de orașul Tournai, din Belgia. Aproape de țărmulmării, un alt rege pe nume Merovech (Meroveus) a fondat o succesiune dinastică cunoscută în prezent sub numele de Dinastia Merovingiană. Printre urmașii săi s-au numărat regi cu nume de rezonanță în istoria Franței: Clovis, Childeric,Clotaire, Dagobert, Chilperic, Guntram, Sigebert, Pepin, Charles Martel. Numeroase au fost și reginele Merovingiene printre care s-au numărat: Genovefa, Clothilde, Monegund, Rusticula, Brunhilda, Fredegund, Sadalberga, Gertrude,Aldegonde, Anstrude sau Austreberta. Regatul francilor a fost divizat în patru principate mai mici: Austrasia, Neustria, Burgundia și Aquitania, guvernate însă tot de descendenți ai Merovingienilor. Regele merovingienilor era cel care hotăreacum se împart bunurile în regatul său, inclusiv pământurile și țăranii aserviți. Tot regele numea niște potentați, denumiți comites (conți), responsabili cu apărarea, justiția și administrația în teritoriile guvernate de ei. Principalele hotărâri șideclarațiile de război erau luate de o adunare națională a nobililor. Casa regală se întreținea în exclusivitate din veniturile obținute de pe domeniile proprii, denumite fisc (feuda regală). Primul cod civil, alcătuit în jurul anului 500 en subnumele de Lex salica era scris în limba latină și excludea explicit femeile de la succesiunea la tron (succesiunea agnatică). De altfel întreaga proprietate funciară era transmisă exclusiv pe linie masculină, în timp ce bunurile personale nu erauatinse de discriminare. În anul 585, călugărul irlandez Columbanus însoțit de 12 discipoli a adus cuvântul Bibliei latine în regatul francilor. Regele Gontram al Burgundiei i-a oferit un castel denumit Luxovium pentru a fi apoi transformat înmănăstirea Fontaine les Luxeuil. După ce s-au creștinat, mulți dintre membrii familiei regale au fondat și condus misiuni și mănăstiri, pe parcele de teren scutite de taxe. Cei mai mulți dintre ei au fost sanctificați, viețile sființilor formând ceamai mare parte din literatura Merovingiană. Urme ale arhitecturii Merovingiene se pot observa în baptiserul catedralelor: Saint Leonce din Frejus, Saint Sauveur din Aix en Provence, Saint Maxim din Riez. Alte basilici acum dispărute au fostfondate la Saint Denis (Paris), Saint Germain (Paris) sau Saint Gereon (Cologne). Un tezaur Merovingian format dintr-o tavă, o cupă și peste o sută de monede bizantine din aur a fost descoperit în anul 1845 la Gourdon. Monedele bizantineau circulat în regat până când Regele Theudebert a bătut primele monede (solidus, triens), urmat apoi de Childebert și Childeric (denarius).

Începând cu anul 475 en, în fruntea Ostrogoților din Pannonia a succedat Regele Theodoric (475-526 en), fiul Regelui Theodemir. Crescut la Constantinopol încă de la vârsta de 6 ani, regele a primit educație bizantină la curtea ÎmpăratuluiLeo I (457-474 en). A fost distins succesiv cu titlurile de Patrician, Vir gloriosus, Magister militum și Consul, dar a continuat să atace provinciile Imperiului Roman de Răsărit până când Împăratul Zeno Isaurianul (474-496 en) i-a sugerat săocupe regatul lui Odoacru. În anul 493 en, Theodoric l-a ucis cu mâna lui pe Odoacru și s-a încununat cu coroana Lombardiei, pentru a forma Regatul Ostrogothic al Italiei cu capitala la Ravenna. Prin alianțe matrimoniale multiple, RegeleTheodoric și-a extins dominația și asupra regatelor Burgunzilor și Vandalilor. Printre mințile cele mai luminate de la curtea sa au fost: senatorul Anicius Boethius, autor al unor tratate de matematică, filozofie, logică și spiritualitate creștină,Flavius Aurelius Cassiodorus, autor al unor tratate de filozofie și a unei istorii a goților și Jordanes autor al tratatelor despre istoria romanilor și istoria goților. În noua sa capitală, Theodoric a construit un Palat Regal, cu o basilică consacratălui Isus Cristos (în prezent Saint Apollinare Nuovo). Tot la Ravenna a reparat apeductul construit de Traian și a mai ridicat alte patru basilici: Basilica Mare a lui Hercules, Santa Andrea dei Goti, San Giorgio și San Eusebio. În anul 520 en și-a ridicat propriul mausoleu, un cavou cu diametru de 10 metri, pentru care a utilizat 230 tone de piatră. În acest mausoleu a fost înmormântat într-un sarcofag din porfir. La Roma, a reconstruit zidurile orașului, Curia Senatului, Teatrul luiPompei, Palatul lui Domitian, Templul zeiței Vesta, apeductele și grânarele. În cronica Anonymus Valensianus, este descris astfel: "Regele Theodoric a domnit cu distincție și bunăvoință peste cele două seminții, ale romanilor și goților. Deșiaparținea de secta Ariană, nu a atacat niciodată religia catolică, a organizat jocuri și întreceri astfel încât romanii îl comparau cu împărații Traian și Valentinian, iar goții îl numeau cel mai bun și cel mai drept dintre regii lor.". Codul său delegi, intitulat Edictum Theodorici, format din 155 capitole, este o compilație a legilor romane din Codex Gregorianus și Codex Theodosianus, cu diferența că romanii și barbarii sunt tratați în mod egal în fața legii. În timpul său, circa 200-250000 de goți au fost colonizați și au primit pământ în Nordul Italiei, devenind astfel cetățeni cu drepturi depline. În tot acest timp, în fruntea Curiei Papale s-au aflat: Papa Simplicius (468-483), Papa Felix III (483-492), Papa Gelasius (492-496), Papa Anastasius (496-498), Papa Symmachus (498-514), Papa Hormisdas (450-523) și Papa Ioan I (523-526).

.

În anul 529 en, călugărul ascet Benedict din Nursia (Sfântul Benedict) a fondat mănăstirea Monte Casino. Pentru ordinea internă, Benedict a scris un volum format din 73 de capitole, cunoscut sub numele de Regula Benedictină, cartea deordine a viitorului Ordin Benedictin. Între anii 535-554 en, Regatul Ostrogothic a purtat un război devastator cu Imperiul Roman de Răsărit. Ultimul lor rege a căzut în bătălia pentru Mons Lactarius (Vezuviu). În urma aceste victorii, întreanii 537 și 752 en consacrarea Papei de la Roma se făcea doar cu aprobarea Împăratului Bizantin. Primul dintre aceștia, Papa Vigilius (537-555) a fost numit de la Constantinopol, Roma fiind deja ocupată de armata generalului Belisarius. Ceamai importantă basilică ridicată în acest interval este Basilica San Vitale din Ravena, faimoasă pentru mozaicurile sale bizantine, printre care și cel al Împăratului Justinian împreună cu alaiul său. O altă biserică emblematică din perioadabizantină este Basilica di San Lorenzo din Roma, ridicată din ordinul Papei Palagius II (579-590) pe locul unde a fost martirizat Sfântul Laurențiu. Unul dintre corifeii Curiei Papale a fost Papa Grigore I (590-604), cel care a readus subautoritatea Curiei Papale pe Franci, Lombarzi și Vizigoți și a trimis misionari în Spania și Anglia. Tot din ordinul său, în anul 597 a fost trimis în Anglia Sfântul Augustin, primul Arhiepiscop de Canterbury. Papa Grigore I este și autorulprimului manual preoțesc, Liber Regulae Pastoralis, cartea de căpătâi a tuturor preoților catolici. Papa Vitalian (657-672) este cel care a introdus muzica de orgă în biserică. Papa Grigore al II-lea (715-731) a fondat Basilica San Eustachio dinRoma, dar mai ales a restaurat Mănăstirea Monte Casino distrusă de Lombarzi și a fondat o nouă mănăstire condusă de Sfântul Petronax. Urmașul său, papa Grigore al III-lea (731-741) a fondat Mănăstirea Sfântului Chrysogonus, iar PapaZaharia (741-752) a fondat mănăstirea de maici Santa Maria din Roma, pe locul fostului templu al zeiței Minerva. Ca urmare a controverselor ireconciliabile referitoare la edictul iconoclast, începând cu Papa Ștefan al II-lea (752-757) CuriaPapală a trecut sub protecția militară a Regilor Franței. Primul dintre acești protectori a fost Pepin cel Scurt, încoronat personal de Papa Ștefan al II-lea, în Basilica Saint Denis din Paris. În ziua Nașterii Domnului a anului 800, Papa Leo al III-lea (795-800) l-a încoronat pe Regele Charlemagne cu coroana Sfântului Imperiu al Romanilor iar Europa de Vest a intrat astfel în plină epocă feudală.

Reședința Împăratuluilui Charlemagne (800-813) și centrul politic al Imperiului de Vest au fost la Aachen (Germania), în palatul special construit începând cu anul 790. Din acest palat s-a păstat doar Capela Palatină, unde împăratul a fostînmormântat după 47 de ani de domnie, stând pe tron, cu coroana pe cap și sceptrul în mână. În anul 810, împăratul a convocat special Conciliul Bisericii de la Aachen unde, cu aprobarea Papei Leo al III-lea, s-a stipulat faptul că Sfântul Duhtranscede atât Tatălui cât și Fiului. Împăratul Charlemagne a susținut ferm edictul iconoclast introdus de Dinastia Bizantină Isauriană și a respins ferm încercarea Împărătesei Irina de a reintroduce cultul icoanelor. După tratative eșuate pentruo alianță matrimonială, cei doi împărați s-au contestat și anatemizat reciproc. În timpul său, călugării Benedictini de la mănăstirea Corbie au elaborat scrierea Carolingiană minusculă, respectiv standardul caligrafic pentru scrierea literelor dinalfabetul latin. Sub sceptrul Împăratului Charlemagne au fost supuse toate popoarele Europei de Vest, de la Munții Pirinei, până la Munții Carpați, inclusiv o bună parte din Pannonia, cucerită de la avari. Fiul său, Louis cel Pios (813-840) și-aînchis toate surorile în mănăstiri, pentru a evita apariția unor cumnați contestatari și a procedat la fel cu cei doi verișori ai săi Adalard și Wala. Totuși, în timpul lui Louis cel Pios imperiul s-a confruntat cu trei războaie civile, generate decerturi între mebrii familiei, referitor la împărțirea titlurilor și teritoriilor. Consilierii săi ministeriali au fost Hildebold, Arhiepiscop de Cologne și Elisachar, Episcop de Saint Maximin. Pentru reforma Bisericii Francilor, l-a investit pecălugărul Benedict din Aniane (747-821) în funcția de conducător al Consiliului Episcopilor din Aachen. Sub patronajul acestuia s-au elaborat Codex Regularum și Concordia Regularum, reprezentând regulile de conviețuire într-o mănăstireBenedictină. Sfântul Benedict al Doilea, a fondat mănăstirea Kornelimunster, denumită inițial Mănăstirea Reînvierii de pe râul Inde, unde a fost și sediul activității sale reformatoare. Regulile benedictine au devenit obligatorii pentru toatemănăstirile din aria Sfântului Imperiu al Romanilor.

După moartea lui Louis cel Pios, fiul său Lothar nu a rezistat pe tronul imperial. Prin Tratatul de la Verdun (843) imperiul a fost divizat în trei regiuni, aflate sub sceptrul celor trei urmași ai lui Louis. În schimb, în calitatea sa de Rege alItaliei, Lothar I a conlucrat cu Papa Eugen al II-lea pentru elaborarea (în anul 824) unei Constitutio Romana, primul act legislativ al Statului Papal. Noua Constituție a inclus Jurământul Papal depus la consacrare și a reglementat mecanismulelectoral. Tot în timpul domniei lui Lothar I, Papa Leo al IV-lea (847-855) a ridicat între anii 848-852 un zid lung de trei kilometri, zid ce înconjoară și în prezent dealul Vaticanului. Imperiul a fost refăcut temporar sub împărații Charles II(875-877) și Charles III (881-888), ambii fiind susținuți și încoronați de Papa Ioan al VIII-lea, dar uniunea s-a destrămat rapid. O sută de ani mai târziu, imperiul a fost refăcut prin Împăratul Otto I (962-973), fost Rege al Italiei și alGermaniei, duce de Saxonia. A fost încoronat la Roma de Papa Ioan al XII-lea, cu Sfânta Coroană, fabricată undeva în Germania. În anul 968, Otto I și-a stabilit reședința la Magdeburg unde a fondat o Arhidioceză catolică cu sediul înCatedrala St. Mauritius și Katharina, ridicată începând cu anul 937. Primul arhiepiscop de Magdeburg, Adalbert (910-981), a fost supranumit Apostolul Slavilor deoarece a trimis misionari spre Estul Europei și a fondat diocezele catolice din:Naumburg, Meissen, Merseburg, Brandenburg, Havelberg și Poznan. În același timp, mama împăratului, Matilda de Ringelheim a ridicat la Quedlinburg un castel și o biserică închinate amintirii soțului ei Heinrich der Finkler (tatăl lui Otto),duce de Saxonia și Rege al Franciei de Est. Învingător al Maghiarilor în bătălia de la Lechfeld (955), Otto I a fost proclamat de contemporani ca salvator al Creștinătății și patron al Renașterii Culturale. Prin căsătoria dintre fiul său Otto al II-lea și Teophana, nepoata Împăratului Joan Tzimiskes, s-a pecetluit un tratat de pace și prietenie cu Împărăția Bizanțului. Ajuns pe tronul imperial, Otto II (973-983) a suferit o înfrângere severă în fața musulmanilor din Sicilia, urmată apoi deo răscoală a slavilor păgâni de pe malurile râului Elba, ridicați împotriva procesului de creștinare forțată. A murit de malarie la Roma, la vârsta de 28 ani, la scurt timp după ce a asistat la consacrarea episcopului Pietro Canepanova ca PapaIoan al XIV-lea.

Împăratul Otto III (983-1002), în vârstă de 3 ani, a fost tutelat de o regență condusă de mama sa Theophanu. A murit la vârsta de 21 ani, în timpul pregătirilor pentru căsătoria cu Zoe, o prințesă bizantină, fiica Împăratului Constantin alVIII-lea. Foarte credincios, Împăratul Heinrich al II-lea (1014-1024) a ridicat pentru soția sa, Cunigunde de Luxemburg, mănăstirea Kaufungen Kloster. Atât el cât și soția sa Cunigunde au fost canonizați Sfinți ai Bisericii Catolice. Fondatoral dinastiei Saliene, Împăratul Conrad cel Bătrân (1027-1039) a fondat Catedrala din Speyer, un monument al arhitecturii Romanești a cărui construcție a necesitat peste 70 de ani. Cel mai ambițios proiect din epocă, catedrala din Speyer avea134 de metri lungime și 33 de metri înălțime, cu turnuri înalte de 72 metri. Trei împărați au fost îngropați în ea înainte de a fi finalizată. Împăratul Heinrich al III-lea cel Pios (1046-1056) a stabilit reședința imperială în palatul ridicat de el laGoslar, pe locul fostului său pavilion de vânătoare. În anul 1053, bisericile din Sudul Italiei au fost închise, sau forțate să introducă liturghia în limba latină. Ca răspuns, Michael Cerularius, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, a închistoate bisericie latine din Constantinopol. Criza politică a degenerat spre Marea Schismă din anul 1054, în urma căreia cultele catolic și ortodox s-au separat pentru totdeauna. Ultimul împărat din secolul al XI-lea, Heinrich al IV-lea (1056-1105) a fost încoronat la vârsta de 6 ani, având ca regent pe mama sa. În timpul său, Papa Grigore al VII-lea (1073-1085) a contestat dreptul regilor de a patrona numirea în funcție a episcopilor și a reprezentanților clerului și a generat astfelcel mai înalt conflict aristocratic din întreaga epocă feudală. Cunoscut sub numele de Controversa Investiturii, conflictul a implicat timp de 50 de ani mai mulți Înalți Pontifi, Împărați și Regi. Conflictul s-a terminat prin separarea completă aputerii ecleziastice de cea seculară. Împăratul a renunțat să numească episcopi și stareți, dar a păstrat dreptul de a decide asupra proprietăților funciare deținute de fiecare episcopie.

Imperiul Roman de Răsărit (Bizanțul)

La moartea Împăratului Arcadius pe tronul Imperiului de Est a fost confirmat fiul său Theodosius al II-lea (402-450 en), confirmat ca Augustus încă din anul 402 en. Începând cu anul 422 en, Hunii au devastat provinciile Danubiene darîmpăratul a cumpărat pacea oferind un tribut anual de 350 livre aur. În anul 433 en o dată cu ridicarea Regelui Attila la putere, tributul a crescut la 500 livre de aur, iar în anul 443 a atins valoarea de 2100 livre de aur (687 Kg). Este probabilînsă că o mare parte din tribut a fost plătit în obiecte din bronz (tot galbene), în majoritatea lor cazane de 40 de litri, rămase de la centurii. În Nordul Africii imperiul a fost devastat de Vandali, iar în Est a continuat războiul, practic neîntrerupt,împotriva imperiului Sassanid. Fără veleități belicoase, Împăratul Theodosius al II-lea s-a ocupat de știință, filozofie, drept, religie și cultură. În anul 425 en a fondat Unioversitatea din Constantinopol cu 31 de catedre (15 în limba latină, 16 înlimba greacă). Începând cu anul 429 en Theodosius a ordonat culegerea și ordonarea tuturor legilor emise începând cu Împăratul Constantin cel Mare, iar în anul 438 a publicat această colecție sub numele de Codex Theodosianus. Cele 16volume conțin peste 2500 de legi, emise între anii 313-437 en. În timpul său, sub conducerea prefectului pretorienilor Flavius Anthemius, partea de uscat a cetății Constantinopolului a fost protejată prin 2 km de ziduri duble, cunoscute înprezent sub denumirea de Zidurile lui Theodosius. Două mari cutremure, cele din anii 437 și 447 au dărâmat 57 dintre turnuri, dar zidurile au fost refăcute în doar 60 de zile și apoi au dăinuit parțial până în prezent. Urmașul său, ÎmpăratulFlavius Marcianus (450-457 en) a asitat la destrămarea coaliției barbare și i-a tolerat ca aliați pe gepizii și ostrogoții stabiliți în Pannonia și Moesia. În anul 451, la Consiliul Ecumenic din Chalcedonia s-au întrunit 520 de episcopi saureprezentanți ai lor și s-au elaborat cele 30 de canoane disciplinare. În timpul Împăratului Theodosius toate cultele păgâne au fost scoase în afara legii, preoții păgâni fiind condamnați la moarte și confiscarea averilor. Acest edict a generat unadevărat exod de coloniști spre ținuturile din vecinătatea imperiului. Economia fiind înfloritoare împăratul a ridicat un palat pe locul Marelui Palat al Constantiopolului. Următorul împărat, Flavius Valerius Leo (457-474) este cunoscut maiales pentru educația oferită între anii 461-471 lui Theodoric cel mare, Regele Ostrogoților. Împăratul Flavius Zeno Isaurianul (474-491 en) s-a confruntat doar cu revolte interne și cu erezii de ordin religios, în timp ce Împăratul FlaviusAnastasius (491-518 en) s-a ocupat doar de reforme economice.

La începutul secolului al VI-lea, pentru a apăra capitala de atacurile slavilor, Împăratul Flavius Anastasius a ordonat ridicarea unui zid de apărare înalt de 5 metri și lat de 3 metri. Denumit Zidul lui Anastasius, aflat la 64 km deConstantinopol, acest zid era fortificat cu castre militare și apăra întregul front dintre Marea Neagră și Marea Marmara, pe o lungime de 56 km. În timpul Împăratului Flavius Justinus I (518-527 en) a început ascensiunea politică a nepotuluisău, viitorul Împărat Justinian (527-565 en). Din comes domesticus și comandant imperial, Justinian a avansat succesiv spre patrician, consul și co-împărat. În amintirea lui, orașul Cesarea a fost redenumit Iustinopolis. Prin generalul săuFlavius Belisarius, Împăratul Justinian a recucerit Regatul Vandal din Nordul Africii și respectiv Dalmația, Italia și Sicilia, refăcând astfel vechile granițe ale imperiului. Prin chestorul său Tribonian, același împărat Justinian a alcătuit cel maicomplet corp de legi din epoca pre-feudală, denumit generic Corpus Juris Civilis, alcătuit din patru părți: Codex (legile constituționale cuprinse în Codex Gregorianus și Codex Theodosianus), Digesta (50 de volume cuprinzînd un compendiual textelor cu caracter juridic și al tuturor legilor romane), Institutiones (un manual de jurisprudență având ca model manualul scris de Gaius pentru comentarea celor 12 tăblițe) și Novellae Constitutiones (toate legile noi, promulgate dupăanul 534 en). În ce privește proprietatea, legea bizantină separa bunurile corporeale, tangibile (pământul, sclavii, îmbrăcămintea, aurul) de cele necorporeale, intangibile (moștenirea, uzufructul, bunurile publice). O componentă esențială alegii bizantine se referea la servitute, sau dreptul de folosință. Pentru mediul rural legea definea următoarele servituți: 1. iter (dreptul de a circula fără animale sau vehicole) 2. actus (dreptul de a circula cu animale sau vehicole) 3. via(dreptul de a circula însoțit sau nu de animale și vehicole) 4. aque ductus (dreptul de a construi conducte de apă pe terenul altcuiva). Legea referitoare la servitutea terenurilor rurale a reprezentat principalul subiect al tururor negocierilordintre administrația bizantină și regii sau conducătorii triburilor de păstori transhumanți. Dintre edificiile ridicate în timpul Împăratului Justinian cele mai remarcabile sunt: catedrala Hagia Sofia, Biserica Tuturor Apostolilor și Marele Palatdin Constantinopol, dar și basilica San Vitale din Ravenna.

În timpul lui Justinian, arhitecții militari au făcut un considerabil efort pentru a ridica sau consolida circa 700 de fortificații, cetăți și castele cu rol militar defensiv. Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt cele de la Nicaea, Tirana, Dara,Edessa sau Theodosiopolis (Erzurum). Dintre cele ridicate în Grecia, au supraviețuit timpurilor castelele de la Trikala, Kassiopi, Mytilene și Patras. După cum menționează Procopius din Caesarea, castelul Trikala a fost ridicat pe ruineleantice situate pe acropola orașului. Castelul are forma tipică alungită a fortificațiilor bizantine, flancată de turnuri pătrate, romanice. În forma sa actuală, castelul include trei incinte, în cea mai mare parte datând din epoaca dinstieiPaleologilor (1240-1450). Urmele cetății din perioada Justiniană au fost idenitificate doar în incintă, și pe versantul sudic al cetății. Castelul Kassiopi datează și el în cea mai mare parte din epoca feudală, dar la săpăturile efectuate lângă celedouă turnuri ale porții centrale au fost descoperite monede din bronz din timpul Împăratului Mauricius (582-602), alături de cioburi ceramice de tip ostraka (ostracon) datate pentru secolele IV-VII. Perimetrul castelului măsoară circa unkilometru și este consolidat prin 19 turnuri de formă pătrată, alternativ cu turnuri circulare. Incinta castelului are o suprafață totală de 3,5 hectare, acum acoperită de măslin. Palatul central a fost demantelat și a dispărut în întregime. Castelulde la Mytilene a fost ridicat tot pe o acropolă, peste ruinele unei fortificații antice. Situat strategic lângă întrarea în portul insulei Lesbos, castelul este amintit încă din epoca lui Homer, pe când străjuia intrarea bărcilor trireme. Construcțiiledin epoca lui Justinian sunt limitate doar la zona acropolei. Cetatea mai include alte două inele de fortificații, unul ridicat de Francesco Gattiluso în secolul al XIV-lea și cel de al doilea ridicat de otomani, în secolul al XVII-lea. În Pelopones,cel mai reprezentativ castel este cel de la Patras, ridicat de Împăratul Justinian după cutremurul din anul 551 en, pe locul unei foste așezări din epoca romană. Zidurile includ o parte din blocurile de piatră dărâmate în timpul cutremurului șifragmente de statui din marmură (genius loci). Situat tot pe o acropolă, la circa 800 de metri de mare, castelul are o formă triunghiulară fortificată cu turnuri de apărare și o incintă de circa 2,3 hectare. În interiorul incintei, zidul include câtevafiride ce adăposteau altarele zeilor protectori ai orașului. Poarta de intrare era situată deasupra unui șanț cu apă, traversat de un pod rulant.

La sfârșitul domniei lui Justinian, venitul anual din taxe se ridica la circa 6 milioane de solidus iar în visterie exista un surplus de peste 30 de milioane de solidus (16 tone de aur). Ajutați de turcii gokturci, doi călugări au reușit să aducăvioermi de mătase din China, astfel că Bizanțul a început să producă mătase indigenă. Împăratul Flavius Iustinus Iunior (565-578 en) a încetat plata subsidiilor către avari, rupând astfel tratatul de alianță. Spre Est, Imperiul Persan a obținutvictorii importante, ocupând Siria. Ca urmare, negustorii bizantini au negociat o alianță cu Chaganatul Gokturk, pentru a conduce caravanele de pe "Drumul Mătasei" prin Siberia și Kazakhstan. În anul 569 en, Împăratul Justin II și soția saSofia, au trimis la Roma un fragment din Sfânta Cruce, cea pe care a fost răstignit Isus pe Dealul Golgotei. Relicva a fost însă interceptată de prințesa Radegund a Francilor și a ajuns la Poitiers, unde s-a întemeiat Mănăstirea Sfintei Cruci dinSaint-Benoît. Crucea este expusă și în prezent în mănăstire, în fiecare prima Sâmbătă a lunii, de dimineața până seara. Urmașul lui Iustin II a fost nepotul său prin alianță, Flavius Tiberius Constantinus (574-682 en). Confruntat cu presiuneaexercitată de supușii săi, noul împărat a oferit avarilor subsidii în valoare de 80 000 solidus și persanilor alți 45 000 solidus, apoi a distribuit săracilor circa 8 milioane de solidus. În plus a scăzut taxele pentru pâine și vin, recâștigând astfelpopulația de partea sa. Longobarzii au ocupat Nordul Italiei și au recucerit de la bizantini toate regiunile supuse de Contele Belizarius. Împăratul Justin II a fost succedat de generalul său, Flavius Mauricius Tiberius (582-603 en), căsătorit cufiica sa cea mai mare Constantina. După 20 de ani de lupte în Mesopotamia, noul împărat și-a îndreptat atenția spre Nord împotriva gepizilor, slavilor și avarilor. După ce a recucerit Singidunum și Sirmium, împăratul a încheiat un tratat depace cu Bayan Chagan, apoi a năvălit la Nord de Dunăre și a obținut câteva victorii împotriva slavilor. Experiența sa militară s-a concretizat în celebrul tratat de artă militară, intitulat Strategikon. În timpul Împăratului Mauriciu, imperiul arestabilit vechile granițe din Asia Mică, pe Dunăre și în Nordul Africii. Imediat după moartea însă, avarii și slavii au năvălit la Sud de Dunăre și au ocupat Dobrogea, apoi Moesia.

În anul 602 en, armata l-a ridicat pe scuturi pe Împăratul Flavius Phocas (602-610 en). În timpul său, avarii și slavii au ocupat toată Tracia, până la Salonic, iar persanii au trecut Eufratul și au ocupat Siria împreună cu o mare parte dinAsia Mică. La cererea generalului Priscus, comandantul Gărzii de Pretorieni, împăratul a fost detronat și înlocuit cu Flavius Heraclius (610-641 en), fost exarch al Africii cu capitala la Cartagina. Începând cu anul 627 en, Împăratul Heracliusa negociat un tratat de alianță cu turcii gokturk și cu cazacii, pornind contraofensiva împotriva Imperiului Persan. Turcii și cazacii au ocupat Georgia și au asediat cetatea Tiflis, în timp ce bizantinii au eliberat toate teritoriile și au reinstalatSfânta Cruce la Jerusalem. În acest timp, moartea Profetului Mahomed a condus la declașarea revoluției islamice. Arabii s-au ridicat împotriva sclaviei, exploatării de orice fel, dar și împotriva infanticidului, escrocheriei, crimei, adulteruluisau furtului. Între anii 633-654 en, arabii musulmani au ridicat la luptă pe toți cei capabili să poarte arme și au ocupat progresiv întregul Imperiu Sasanid. După anul 636 en arabii musulmani s-au confruntat pentru prima dată cubizantinii, cucerind Levantul. Istoricii afirmă că Împăratul Heraclius ar fi purtat corespondență cu Profetul Mahomed. Împăratul l-a recunoscut ca mesager al lui Dumnezeu, spunând că însuși Isus a anunțat sosirea lui ca eliberator. Esteposibil ca bizantinii să fi susținut, sau cel puțin să fi acceptat tacit revolta arabilor împotriva persanilor. Împăratul Heraclius Constantinus (641-668 en) avea 11 ani la înălțatrea pe tron, având ca regent pe Patriarhul Ecumenic Paul al II-lea. Înanul 642 revoluția islamică a cuprins și Egiptul. Arabii au format astfe Califatul Arab, în care au fost incluse și foste teritorii bizantine: Armenia, Siria, Palestina și Egiptul. Împăratul Constans, poreclit Constantin Pogonatul, a vizitat Romatimp de 12 zile, în anul 662, fiind primit cu onor de Papa Vitalian (657-672 en). În timpul său, începând cu anul 659 en, au fost formate primele theme, diviziuni administrativ teritoriale, militarizate, conduse de un strateg. În schimbulserviciului militar permanent, țăranii primeau pământ neimpozabil pe care îl apărau cu brațul lor. Fermele agricole aveau anexate o mică basilică și o cazarmă militară. Unitățile militare astfel formate se numeau tagmata. Primele themebizantine s-au format în Armenia și Anatolia, apoi s-au extins în întregul imperiu.

Împăratul Flavius Constantin IV (668-685), fiul lui Constantin Pogonatul, s-a confruntat pentru prima dată cu musulmanii în anul 674, când aceștia au asediat Constantinopol. Bizantinii au câștigat bătălia, folosind pentru prima dată înistorie "focul grecesc", niște catapulte cu care aruncau vase pline cu ulei aprins pentru a incendia vasele inamice. Bulgarii au invadat imperiul în anul 680, iar împăratul a ripostat în Dobrogea, dar s-a îmbolnăvit și s-a retras iar oștașii săi audezertat. Consecutiv acestei înfrângeri, Împăratul Constantin IV a format thema Traciei, cu extindere de la Zidul lui Anastasius până la bulgari, cu capitala la Adrianopolis. Primul comandant militar al themei Traciei a fost patricianulTheodore, Comes de Opsikion. Împăratul Flavius Justinian al II-lea (685-711), fiul lui Constantin IV, a eliberat Thesalonicul pentru a forma apoi thema Hellas, din Sudul Greciei. Exilat de supușii săi, cu nasul tăiat, Justinian II a apelat lakazaci și apoi la bulgari, întărind alianțele prin legături matrimoniale. A revenit pe tron în anul 705 susținut de chaganul bulgar Tervel. Pios și iubitor de Dumnezeu, deoarece era mutilat, Împăratul Justinian II a imprimat pe aversul monedelorsale chipul lui Christos. Ca rezultat, musulmanii au refuzat să mai folosească monede bizantine și au bătut monedă proprie. După împărații Phillipicus (711-713), Anastasios (713-715) și Theodosius III (715-717), pe tronul Bizanțului a fostînălțat Împăratul Leon Isaurianul (717-741). Musulmanii au asediat din nou Constantinopolul cu o armată formată din circa 100 000 de luptători, dar cetatea a rezistat iar bulgarii conduși de Tervel Khagan au sărit în ajutor. În alianță cukazacii și georgienii, bizantinii i-au învins din nou pe arabi în anii 726 și 740. Împăratul Leo Isaurianul a refromat sistemul de taxe și impozite, a înlocuit pedepsele de mutilare prin pedeapsa cu moartea și a înlocuit termenul de sclav prin celde servitor. Liberi în fața legii, acești servitori erau însă plătitori de taxe, dependenți de pământul și uneletele stăpânului. Cea mai radicală reformă, inspirată de credința musulmană, a constat din abolirea idolatriei. Măsura a fost luată după ceerupția vulcanică din anul 726 a fost interpretată ca o pedeapsă de la Dumnezeu pentru că oamenii s-au semețit prea tare. Patriarhul Germanos al Constantinopolului a demisionat și numeroși creștini s-au ridicat la arme, dar edictul a rămas învigoare. Chipul lui Christos a fost îndepărtat din toate lăcașurile de cult și înlocuit cu o simplă cruce. Numeroase icoane, relicve, odoare, vestminte și obiecte de cult au fost distruse sau confiscate. Multe dintre ele au ajuns la păgâni, subformă de subsidii. Tot prin imitație după musulmani, monedele din aur au fost înlocuite prin monede din argint, fără chipuri, denumite miliaresion.

Fiul lui Leon Isaurianul, Împăratul Constantin al V-lea (741-775), poreclit Kopronymos era căsătorit încă din anul 720 cu o prințesă cazacă, pe nume Tzitzak (botezată Irina), fiica lui Bihar Khagan. Porecla lui a fost inventată de dușmanii

săi, iubitorii de icoane, denumiți iconoduli. Ca represalii, Împăratul a lansat o campanie împotriva călugărilor iconoduli pe care i-a expropiat și i-a obligat să se căsătorească cu călugărițe, într-o ceremonie oficială ținută pe Hippodrom. Întimpul său, unitățile militare denumite tagmata au devenit unități de elită, formate exclusiv din cavalerie grea. Urmașul său, Împăratul Leon IV Kazacul (775-780) era căsătorit încă din anul 768 cu Eirini Sarantapechaina, fiica unui patriciandin Athena. La moartea împăratului, în anul 780, Eirini a devenit regentă pentru fiul lor, Împăratul Constantin al VI-lea (780-797) în vârstă de 9 ani. După anul 790, Constantin a urcat pe tron până în anul 797, când a fost înlăturat și încarceratde mama sa deoarece a divorțat de soția legitimă și s-a recăsătorit. Preotul care a oficiat căsătoria a fost excomunicat. Eirini a devenit astfel prima împărăteasă din istoria Bizanțului, deși nu a fost recunoscută nici de Papalitate și nici depatricienii din Senatul Imperiului Roman de Vest. Începând cu ea, împărații Bizanțului au încetat să mai poarte titlul de Împărat al Romanilor. În acțiunile sale, Împărăteasa Irina a fost susținută de iubitorii de icoane, în frunte cu PatriarhulTarasios, fostul său secretar imperial. În anul 787, cel de Al Doilea Conciliu de la Nicaea a aprobat venerarea icoanelor, întrerupând temporar epoca iconoclastă. Iubitoare de lux și strălucire, Împărăteasa obișnuia să iasă la plimbare prinConstantinopol într-o trăsură aurită și să arunce monede mulțimii. A fondat adăposturi pentru bătrâni și a oferit supă gratuită săracilor. Printre mănăstirile fondate sau renovate complet în timpul Împărătesei Eirini se numără: MănăstireaSfânta Sofia din Salonic, Mănăstirea Sfânta Eufrosina, cunoscută sub numele de Libadia și alte două biserici închinate sființilor Luca și Eustachius. Multe alte mănăstiri au fost reparate și apoi împodobite cu icoane. În anul 802, patricienii auconspirat împotriva Împărătesei și au exilat-o pe insula Lesbos, unde și-a petrecut restul vieții torcând lână, ca femeile de rând.

Cea mai uzitată sursă istoriografică din epocă este Cronologia lui Theophanes Confesorul, un călugăr de la mănăstirea Polychronius, fondator și egumen al mănăstirii Megas Agros de pe Muntele Sigriane. Cronica sa a fost întreruptă înanul 815, când Împăratul Leo V Armeanul (813-820) a reinsituit iconoclasmul și a ordonat arestarea lui. În anul 862, Prințul Ratislav al Moraviei a solicitat Împăratului Mihail al III-lea și Patriarhului Photius ajutor pentru evanghelizareasupușilor săi slavi. De la mănăstirea Polychronius au pornit spre Moravia, ca misionari, frații Cyril și Methodius. În anul următor, cei doi frați au început să traducă Biblia în limba slavonă și din considerente de ordin fonretic au introdus oserie de caractere noi, formând alfabetul glagolitic. Trei decenii mai târziu, la Școala Literară din Preslav (Bulgaria), episcopul Clement din Orchid a utilizat alfabetul glagolitic pentru a forma un nou alfabet pentru limba slavonească, pe carel-a denumit chirilic. Epoca de austeritate s-a încheiat abea în anul 867, când Patriarhul Ecumenic Photius a dezvelit în basilica Hagia Sophia un mozaic reprezentând pe Fecioara Maria cu pruncul. În timpul Patriarhului Photius s-a redactatcelebra sa bibliotecă Myriobiblon, o colecție formată din 280 de volume ale autorilor clasici. În același an, pe tronul imperial a fost instalat Împăratul Basil Macedonianul (867-886) iar arta bizantină a reînceput să înflorească. O biserică tipicăpentru perioada Macedoniană este basilica Sfânta Sophia din Orchid, ridicată sub patronajul cneazului bulgar Boris I. În timpul împăratului Basil Macedonianul s-a relansat o adevărată renaștere culturală. Dorința sa de a codifica toate legilebizantine a fost finalizată de fiul său, Împăratul Leo al VI-lea cel Înțelept (886-912), printr-o culegere de legi în 60 de volume, intitulată Basilika, în onoarea tatălui său. Literat și erudit, Împăratul Leo a scris și: Cartea Prefectului (Toeparchikon bibilon), un manual comercial pentru toate tranzacțiile economice, Lista Nomenclaturii (Kletorologion) cea mai completă listă a rangurilor nobiliare de la curtea imperială și ierarhia lor, precum și un tratat de artă militară(Taktica), publicat de fiul său Constantin al VII-lea Porfirogenetul. În timpul Împăratului Leo cel Înțelept, la Larnaca (Cipru) a fost ridicată basilica Sfântului Lazăr, pe locul unde a fost găsit un mormânt cu inscripția "Lazarus, mort de patruzile, prietenul lui Christos".

Împăratul Constantin Porfirogenetul (913-959) a lăsat sarcinile administrative inițial pe seama unui consiliu de regență, apoi pe umerii socrului său, co-împăratul Romanos Lekapenos. Preocupările sale scholastice și literare s-auconcretizat în patru cărți: De Administrando Imperio (un manual de politică internă și externă), De Ceremonis (ceremoniile de încoronare sau promovare și protocolul de la curtea bizantină), De Thematibus (originea și dezvoltareaprovinciilor imperiale) și Vita Basilii (biografia bunicului său Basil I). În anul 957 a fost naș de botez pentru Prințesa Olga, regenta Regatului Rus de la Kiev, recent convertită la creștinism. Din timpul său s-a păstrat o icoană din fildeș în careDomnul binecuvântează căsătoria fiului său Romanos cu Eudokia, născută Bertha, fiica regelui Hugh de Arles al Italiei. Cel de al doilea fiu al său, Împăratul Nikephoros Phokas (963-969) a condus o flotă formată din 300 de vase pentru areaduce Insula Cipru sub dominație bizantină. În timpul său a fost emis un edict ascetic prin care a fost interzisă fondarea de noi mănăstiri, edict ce a condus la o explozie a monasticismului eremitic (călugării sihaștri). Dintre lucrările sale deartă militară, cea mai cunoscută este Praecepta Militaria, în care sunt descrise pentru prima dată formațiile de luptă ale cavaleriei în armură completă (cataphraktoi). Urmașul său, Împăratul Ioan Tzimiskes (969-976) a asediat cetatea Silistratimp de două luni și l-a forțat pe Prințul Sviatoslav de Kiev să se retragă la Nord de Dunăre. Astfel granițele bizantine au cuprins din nou Dobrogea, până la gurile Dunării. Cel mai glorios împărat al grecilor din secolul al X-lea a fost însăBasil al II-lea Bulgaroktonul (976-1025), cel care i-a învins definitiv pe bulgari și a restabilit granițele imperiului pe tot cursul inferior al Dunării. Această victorie a fost facilitată în primul rând de alianța cu Regatul Rus de la Kiev, pecetluităprin căsătoria dintre soara sa Ana Porfirogeneta cu Prințul Vladimir I al Kievului. În urma bătăliei de la Kleidon (Klyuch), învingătorul a orbit cei 15 000 de prizonieri și apoi i-a trimis înapoi în Bulgaria. Văzându-i, Împăratul Samuel a muritde inimă rea. În timpul Împăratului Basil II s-a scris și publicat un calendar al Bisericii Ortodoxe, denumit Menologion, conținând viețile tuturor sfinților și 430 de picturi în miniatură. La sfârșitul primului mileniu Imperiul Bizantin avea opopulație de circa 12 milioane de locuitori, iar împăratul obținea un venit anual de 7 milioane nomismata și avea circa 14 milioane de nomismata în visterie (80 de tone de aur).

Un alt împărat cucernic a fost Romanos al III-lea Argyros (1028-1034), cel care a construit sau reparat numeroase biserici și mănăstiri. Printre acestea se numără mănăstirea Sfânta Maria Peribletos din Constantinopol, unde se sărbătorea însecolul al XI-lea intrarea lui Isus în Templul Fecioarei Maria (candlemas). O altă mănăstire fortificată, este Hosios Loukas din Boetia, unde au fost păstrate relicvele Sfântului Luca. Două decenii mai târziu, Împăratul Constantin IXMonomachul (1042-1055) a refăcut din temelii biserica Sfântului Sepulchru din Jerusalem, construită pe Dealul Golgota, pe locul unde a fost martirizat Isus Christos. Pentru a primi aprobarea Califului Ali az Zahir, împăratul a negociat untratat de pace, a redeschis mosqueea din Constantinopol și a eliberat 5 000 de prizonieri musulmani. În urma aceluiași tratat, a fost restabilită Patriarhia din Jerusalem, condusă de Patriarhul Nikephoros (1020-1048). Pentru a consolida alianțacu Regatul Rus din Kiev, împăratul a căsătorit pe nepoata sa Anastasia cu Prințul Vsevolod I, iar fiul lor Vladimir a moștenit și uzitat patronimul de Monomakhos. În timpul domniei lui Constantin Monomakhos a avut loc Marea Schismă dinanul 1054, urmată de ruperea comuniunii dintre ortodocși și catolici. Începând cu anul 1067 turcii din Imperiul Seljukid au asaltat Imperiul Bizntin ocupând Cesarea, apoi Iconium. Împăratul Romanos Diogenes (1068-1071) a lansat ocontraofensivă, dar a căzut prizonier în mâinile Sultanului Alp Arslan. A fost prima victorie de proporții a turcilor împotriva unei armate bizantine. Următorul împărat, Michael Doukas (1071-1078) a încercat să contrabalanseze ImperiulSeljukid prin daruri oferite Împăratului Shenzong din dinastia Song. A trimis cai, săbii și perle, dar alianța nu s-a perfectat. Sultanatul Seljukid de Rum a cuprins treptat aproape întreaga Anatolie. Ultimul Împărat al Bizanțului din secolul alXI-lea a fost Alexios Komnenos (1081-1118). Umilit de turci, împăratul a cerut ajutorul Papei Urban al II-lea. A declanșat astfel o serie de războaie de proporții, de sorginte religioasă, cunoscute sub numele de cruciade. În timpul ÎmpăratuluiAlexios Komnenos, monedele din aur (solidus), rămase încă din epoca romană, au fost înlocuite prin alte monede, tot din aur, dar scyphate (concave), denumite hyperpyron, cu o greutate de 4,5 grame.

Pentru comunicații și comerț, bizantinii au continuat să exploateze și să dezvolte rețeaua de drumuri pietruite moștenită de la romani (cursus publicus). Treaseele erau împărțite în stadii (mutatione) a câte 12-15 km și poște (mansio) a câte35-45 km. În fiecare stație de poștă exista câte un han (castrum) cu 40 de cai de rezervă, piese de harnașament, furaje și rezerve de hrană, iar între fiecare două poște existau alte două puncte de popas mai mici, denumite mutationes (civitas,vici, castella). Un mesager imperial parcurgea zilnic circa 5-8 stadii, adică 60-100 de km, făcând două sau chiar trei schimburi de cai. Un astfel de han (mansio) din secolul al XIII-lea, bine conservat, se poate vizita în Peloponez, la Mystras.Întreaga activitate comercială desfășurată pe aceste drumuri era sub control militar și se baza pe încredere totală. Împărații se implicau personal în standardizarea unităților de măsură, a prețurilor și a raporturilor de schimb. De exemplu,Împăratul Theophilos (829-842) a ars în întregime o corabie, împreună cu toat[ încărcătura ei, atunci când soția sa Theodora s-a implicat în activități de comeț fără știrea lui. Negustorii, bancherii sau cămătarii care înșelau clientul eraupedepsiți cel mai aspru, în cel mai de jos cerc al Infernului. În afara drumurilor romane, cele mai cunoscute drumuri din Europene din epocă au fost: Drumul Chihlimbarului (între Marea Adriatică și Marea Baltică), Drumul Sării(Transilvania, Austria, Bohemia, Germania), Drumul Varangilor (între Marea Baltică și Marea Neagră pe Nipru), Via Regia (între Frankfurt pe Main și Krakovia), Via Tolosana sau Drumul Francez (între Paris și Santiago de Compostella),Via Augusta (peste Alpi între râul Po și Rhaetia), Drumul Romantic (între Wurtzburg și Fusse), Drumul Pelerinului (între Winchester și Cantebury), Drumul Ridgeway (între Tamisa și Wiltshire), Drumul Sacru (între Athena și Eleusis),Brazda lui Novac (între Podul lui Traian și Întorsura Buzaului), Drumul Roman (între Porolissum și Sucidava). Uneori, drumul era flancat de un val de pământ pentru a forma un limes (o graniță). Spre Asia, principalele căi comerciale erauDrumul Mătăsii (din Levant până în China) și Drumul Regal (între Smyrna și Bagdad).

Trăsătura fundamentală pentru întreaga epocă bizantină, cuprinsă între secolele al IV-lea și al XI-lea, a fost dată de acceptarea și generalizarea religiei creștine. Începând cu edictul de toleranță emis în timpul Împăratului Constantin celMare, creștinii au intrat în legalitate și au structurat primele forme organizatorice. Încă de la începuturile ei, instituția Bisericii a avut un rol organizatoric și administrativ. Mai eficientă decât vechile culte păgâne, prin suportul material șimoral oferit familiilor aflate în fruntea societății, religia creștină a devenit în scurt timp dominantă, apoi religie de stat. De la periferia societății, biserica a ajuns în fruntea statului, principalii exponenți fiind membri ai celor mai importantefamilii ale imperiului. Primele șapte Consilii Ecumenice organizate la Nicaea (2), Constantinopol (3), Ephes și Chalcedonia au întrunit la sfat sute de episcopi, sub patronajul direct al casei imperiale. Principalul scop al acestor concilii a fostelaborarea și implementarea unor seturi de legi canonice, necesare pentru problemele organizatorice și administrative din viața membrilor clerului. Pe plan secundar, conciliile au dezbătut și probleme de ordin dogmatic. Încă din timpulÎmpăratului Dioclețian, imperiul a fost împărțit în patru provincii (tetrarhia) cu capitalele la Nicomedia, Sirmium, Mediolanum și Treverorum. După acest model, în timpul Împăratului Justinian, Biserica Ortodoxă a adoptat un model similarpentru descentralizare împărțind jumătatea de Est a imperiului în cinci scaune patriarhale (pentarhia) cu sediul la: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Jerusalem. Divergențele de ordin dogmatic au condus la mai multe erezii șischisme în cadrul bisericii. Prin erezie se înțelege refuzul de a accepta a anumită doctrină, iar prin schismă se înțelege refuzul comuniunii dintre conducătorii bisericii. Cea mai semnificativă a fost Marea Schismă din anul 1054, în urma căreiaconducerea Bisericii Romano Catolice s-a separat definitiv de cea a Bisericii Ortodoxe. Conflicte de ordin dogmatic au caracterizat și epoca iconoclastă, perioadă când s-au conturat principalele divergențe din sânul Bisericii Mamă. Schisma aavut însă și efecte pozitive de ordin practic (divide et impera) numeroșii dizidenți fiind ușor de ridicat unii împotriva celorlalți. Începând cu anul 800, aproape toate marile războaie din Europa s-au purtat sub semnul sau în numele crucii. Toțioamenii de litere au fost educați și formați în sânul bisericii. Astfel, aproape toate informațiile din epocă s-au făcut prin și pentru oameni dăruiți cu harul lui Dumnezeu. Începând cu secolul al VII-lea, credința creștină s-a confruntat din ce înce mai des și cu cea islamică, o credință cu pondere și structură dogmatică aproape similară, răspândită însă în rândul popoarelor orientale.

Sinteza epocii bizantine

Am denumit ca epocă bizantină perioada de timp de circa opt secole, cuprinsă între fondarea noii capitale imperiale în orașul Bizanț și definitivarea procesului de creștinare a popoarelor europene. Deși în numeroase tratate este denumităca epocă a popoarelor migratoare, regina balului a fost cultura și civilizația bizantină. Toate evenimentele europene au fost organizate prin raportare la cronologia imperiului grecesc. Majoritatea surselor istoriografice tratează evenimente din,sau în conexiune cu Imperiul Romanilor. În plus, ca rezultat al acestei epoci nu s-a impus păgânismul ci cultura și civilizația creștină. În tot acest interval, popoarele germanice sau slave de la Nord de Dunăre au devenit beligerante și auobținut hegemonia militară. În locul unui război total, romanii au preferat să-i ridice pe unii împotriva celorlalți, să le plătească subsidii și tribut, sau să-i invite să colonizeze diferite regiuni ale imperiului. Copleșit sub propria greutate,imperiul a suferit un proces de descentralizare. Divizat în mai multe dioceze și provincii, aflate sub comanda unor generali, imperiul s-a refăcut din propria cenușă pentru a forma două imperii rivale și surori: Imperiul Bizantin și SfântulImperiu al Romanilor. Relațiile de tip sclavagist au intrat în criză de sistem, atât ca urmare a scăderii autorității militare, cât și ca rezultat al creșterii spiritualității celor asupriți. Alfabetizați, participanți activ la efortul organizatoric șiadministrativ, sclavii au ridicat din ce în ce mai hotărât capul și apoi și-au făcut dreptate prin forța armelor. Numeroase dintre faptele atribuite popoarelor migratoare au fost puse în fapt de sclavii răsculați, eliberați sau fugiți. Faptele lor aufost însă răstălmăcite de cei care le-au consemnat, pentru a le șterge pe veci memoria. Credința creștină, răspândită inițial aproape exclusiv în rândul sclavilor, s-a extins progresiv în toate colțurile imperiului. Împăratul Constantin cel Mare afost primul conducător care a atras de partea sa cei circa 1800 de episcopi creștini, aflați în fruntea a circa un milion de credincioși. Inițial doar tolerată, religia creștină a devenit în scurt timp religie de stat, apoi a înlăturat toate cultele păgâne.Începând cu secolul al IX-lea, prozelitismul creștin a declanșat o adevărată Cruciadă a Estului. Pe rând au primit crucea toate formațiunile politice coagulate de popoarele așa zis "barbare": Bulgaria, Serbia, Sclaveniile și Valahiile, RegatulRus Kievian, Polonia, Moravia, Ungaria, Danemarca, Norvegia, Suedia. Deși divizată economic sau militar, întreaga Europă s-a unificat sub semnul crucii, prin credința în același Dumnezeu.

Lecturi selective:

Cărți:

Academia Republicii Populare Române Istoria României Ioane V. Rusu Compendiu de Istorie a Transilvaniei (Sibiu 1864)

August Treboniu Laurian Istoria Românilor Mihail Macrea Viața în Dacia Romană

Vasile Pârvan Contribuții epigrafice la Istoria Creștinismului Daco-Roman Hadrian Daicoviciu, Dorin Alicu Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa

Nicolae Gudea Porolissum, Res Publica Municipii Septimii Porolissensium Ștefan Pascu, Hadrian Daicoviciu Istoria Clujului

Dan Teodor Romanitatea Carpato-Dunăreană și Bizanțul în veacurile V-XI Edvardus Bocking Notitia Dignitatum et Administrationum omnium tam civilium quam militarium

Sabin Adrian Luca Descoperiri Arheologice din Banatul Românesc - Repertoriu Edward Gibbon The History of the Decline and Fall of the Roman Empire

*** Historia Augusta Pope Gregory I Liber Regulae Pastoralis (The book of the Pastoral Rule)

Andy Merrils, Richard Miles The Vandals Jordanes Istoria Goților Ammianus Marcellinus Res Gestae Book XVII Cap XII and XIII

Andras Mocsy Pannonia and Upper Moesia. A History of the Middle Danube Provinces of the Roman Empire Bigelow Poultney Genseric, king of the Vandals and first Prussian Kaiser

Thomas Hodgkin Theodorich gothul, campionul barbar al civilizației Procopius din Caesarea Războaiele gothice

Justinian Codex Justinianus, Digesta, Institutiones Istvan Bona Transilvania in the period of the great migrations

Priscus of Panium Priscus at the court of Attila Ion Barnea, Octavian Iliescu Constantin cel Mare

Thomas Collett Sandras The Institutes of Justinian Eugen S. Teodor Ceramica de uz comun din Muntenia de la sfârșitul veacului al V-lea până la mijlocul veacului al VII-lea

Lionel and Patricia Fanthrope Secrets of the world's undiscovered treasures Flavius Tiberius Mauricius Strategikon

Steven Runciman A History of the First Bulgarian Empire Gregory de Tours Decem Libri Historiarum

Constantin Porfirogenetul De Administrando Imperio Theophanes Confesorul Cronica

Francoise Pierre Guizot Istoria Populară a Franței Lynda Garland Byzantine Empresses, women and power in Byzantium AD 527-1204

Ion Hâncu Producția ceramicii rurale din Moldova în secolele VI-XVII - teză doctorat Ion Hâncu Populația și cultura Moldovei în secolele X-XIV

G. Popa-Lisseanu Fontes Historiae Daco-Romanorum. Gesta Hungarorum Norman F. Cantor The Crisis of Western Monasticism, 1050-1130

David P. Ruckser The Coins and Kings of Hungary Marci de Kalt Vienna Illuminated Chronicle (Chronicum Pictum)

Iosephus Podhradczky Chronicon Budense Otto Manchen-Helfen Reise ins Asiatische Tuwa

Otto Manchen-Helfen The World of the Huns: Studies in Their History and Culture Nestor the Chronicler The Russian Primary Chronicle

Marie Platt Parmelle O scurtă istorie a Rusiei A.P. Vlasto The Entry of the Slavs into Chriestendom. An introduction to the medieval history of the slavs

Gallus Anonymus Gesta Principium Polonorum Jennifer Lawler Encyclopedia of the Byzantine Empire

Trudy Ring International Dictionary of Historic Places Ana Comnena Alexiada

Patriarhul Photius Myrobiblon Philippe Schiesser Monnaies et circulation merovingiennes (vers 670-vers 750). Les monnayages d'argent de Touraine

Articole:

Cornel Constantin Ilie, Marius Amarie Tăblița votivă (Donarium) de la Biertan Andra Chișcan Cultura Sântana de Mureș - Cerneahov

Zsolt Szekely Așezarea culturii Sântana de Mureș-Cerneahov de la Albiș (Com.Cernat, Jud.Covasna) Octavian Munteanu Cultura Poienești-Lucașeuca: o succintă retrospectivă istoriografică a interpretărilor etnoarheologice

Florin Moței Necropole ale culturii Poienești - Vârteșcoiu. Analiză statistică. Radu Harhoiu Dunărea de Jos în Epoca Romană târzie și în Epoca Migrațiilor

Mircea Rusu Paleocreștinismul din Dacia Romană Mircea Rusu Paleocreștinismul Nord-Dunărean și etnogeneza românilor

Ion Barnea Les monuments paleochretiens de Roumanie Iuliu Marius Morariu Creștinismul în Dobrogea secolelor IV-VI - privire prin prisma monumentelor și a obiectelor de cult și artă bisericească

Mircea Rusu Tezaurul de la Sânnicolaul Mare. Noi puncte de vedere Mircea Rusu Der Schatz von Pietroasele und der zeitgenossische historische Kontext

Vasile V. Muntean Comoara de la Sânnicolau Mare (câteva precizări utile) Alexandru Odobescu Tesaurul de la Petrosa (Le Tresor de Petrossa)

Rodica Oanță-Marghitu Tezaurul de la Pietroasa Florin Curta "Slavic" Bow Fibulae: Twenty Years of Research

Ioan Stanciu Schimbări demografice și culturale pe durata secolelor I-II p.Ch. în spațiul nord-vestic al României Sever Dumitrașcu, Florin Sfrengeu Relațiile interetnice în Dacia Occidentală în secolele IV-VI

J. Harmatta Studies in the History and Language of the Sarmatians Lavinia Grumeza Necropole și morminte sarmatice de pe teritoriul banatului (secolele I-IV p.Chr.)

Gheorghe Bichir Sarmații de la Dunărea de jos în lumina ultimelor cercetări Alexandru Andronic În legătură cu datarea descoperirilor Sarmatice de la Vaslui D. Constantinescu Roman defence sites on the Danube River and environmental changes

Constantin Petolescu Cronica epigrafică a României (XXXII,2012) Petre Gheorghe, Lucian Amon Noi date în legătură cu podul lui Constantin cel Mare de la Sucidava

Ana Boldureanu, Theodor Isvoranu Un tezaur monetar din epoca romană târzie descoperit în Basarabia Liana Oța, Valeriu Sîrbu The early settlement of Sarmatians in Wallachia

Bogdan Muscalu Călăreții stepelor. Sarmații Iazygi din Banat. Bogdan Muscalu, Călin Timoc Izvoare antice privitoare la creșterea cailor la sarmații iazigi din arealul Dunăre - Tisa - Mureș

Vlad Vornic Morminte orientate Vest-Est din necropola de tip Sântana de Mureș Cernjacov de la Brăviceni. Contribuții la problema răspândirii creștinismului în Gothia Vlad Vornic Așezarea și Necropola de tip Sântana de Mureș - Cernjachov de la Budești

Adrian Bejan Cultura materială de la Nordul Dunării în prima jumătate a secolului al V-lea D.Hr. Ion Tentiuc Siturile din secolele V-VII de la Molești-Ialoveni (Republica Moldova)

Ioan Mitrea Așezarea de la Davideni din secolele V-VIII Ruxandra Alaiba Atelierul de olărit descoperit în așezarea Banca Gară - "șapte case", din secolul al IV-lea - începutul secolului al V-lea

Leonid Teodorovich Yablonsky New excavations of the Early Nomadic Burial Ground at Filippovka (Southern Ural Region, Russia) Sergiu Bacalov Considerații privind olanii (alanii) sau Iașii din Moldova medievală. Cu accent asupra acelor din regiunea Nistrului de Jos

Sorin Nemeti Un mormânt din epoca migrațiilor din Cluj Napoca S.A.Luca, Z.K.Pinter,I.M.Țiplic Descoperiri gepide la Miercurea Sibiului-Petriș (jud. Sibiu)

Szekely Zoltan Goții și gepizii în Valea Oltului Valentin Victor Vizauer Așezări și locuințe medievale timpurii (sec. VI/VII-IX/X) în Transilvania

Ioan Marian Țiplic Necropole medievale timpurii din Transilvania (sfârșitul secolului IX - prima jumătate a secolului XII) Florin Mărginean, Dan Băcueț Crișan Archaeological Discoveries from the Period of the Dark Millenium in Felnac (Arad County)

Rozalia Bajkai The Latest Findings of the Research of Avar Settlements in the Region of Hajdusag Ioan Mitrea Autohtoni și slavi în secolele VI-VII în așezarea de la Davideni

Carol Terteci Despre cultura Ipotești-Cândești în județul Vâlcea Eugen Marius Constantinescu Memoria pământului dintre Carpați și Dunăre. Nord-estul Munteniei și sud-vestul Moldovei în veacurile IV-IX d. Hr.

Bogdan Ciupercă, Andrei Măgureanu Unele observații asupra problemei tiparelor din secolele V-VII descoperite în spațiul extra carpatic Eugenia Zaharia Săpăturile de la Dridu. Contribuții la arheologia și istoria perioadei de formare a poporului român

C. Cîrjan Ceramica băștinașă din secolele VI-VII en descoperită la Tomis. Viorel Căpitanu Tezaurul de monede bizantine descoperit la Horgești (jud. Bacău)

Sergiu Musteață Unele concretizări privind vasul de metal din tezaurul monetar de la Horgești jud. Bacău, România Sergiu Musteață Prezența monedei bizantine în bazinul Carpaților și la Nordul Dunării Inferioare în secolele VIII-IX Fabian Istvan Monetary circulation in the territories North of Danube between the 4th and the 7th centuries AD. The case of Transylvania

D.Anghel, O.Oargă, M Ursu et all Studiu privind compoziția metalografică a unor monede bizantine din colecția Muzeului Național al Unirii Alba Iulia. Vlad D. Ghimpu Biserici paleocreștine din Spațiul Românesc în Evul Mediu Timpuriu

Sorin Paliga O privire asupra Romanității Orientale în raport cu Sclaveni și alte grupuri etnice ale primului mileniu Krastyu Miyatev Slavic ceramics in Bulgaria

George Tomegea Accesorii vestimentare și podoabe în necropolele birituale din Transilvania (sec. VII-IX) Corneliu Gaiu Așezări din secolele V-VI p.chr în Transilvania de Nord-Est

Mircea Rusu Note asupra relațiilor culturale dintre slavi și populația romanică din Transilvania (sec. V-X) Ștefan Pascu, Mircea Rusu Cetatea Dăbâca

Mircea Rusu Considerații cu privire la situația social economică și politică a primelor formațiuni statale românești Ion Barnea Bizanțul și lumea carpato-balcanică (Istoria României - secolele VIII-XIV Academia RSR)

Mircea Rusu, Octavian Iliescu Prefaceri în spațiul carpato-dunăreano-pontic (Istoria României - secolele VIII-XIV Academia RSR) Ștefan Pascu, Radu Popa Organizarea politică a teritoriilor românești; uniunile de obștii, Romaniile populare, cnezatele, voievodatele și țările românești (Istoria României - secolele VIII-XIV Academia RSR)

Alexandru Andronic, Răzvan Theodorescu Feudalizarea societății europene. Particularitățile de feudalizare în Europa est-centrală și răsăriteană (Istoria României - secolele VIII-XIV Academia RSR) Eugenuia Zaharia, Răzvan Theodorescu Civilizația românească. Influențe culturale bizantine și apusene în spațiul carpato-dunăreano-pontic (Istoria României - secolele VIII-XIV Academia RSR) Ștefan Ferenczi, Petre Diaconu, Victor Spinei Ultimele populații migratoare: ungurii, pecenegii, cumanii (Istoria României - secolele VIII-XIV Academia RSR)

Ș. Olteanu, Eugenia Zaharia, P. Diaconu Accentuarea diferențierilor sociale în sânul obștilor, evoluția raporturilor de aservire feudală, începuturile vieții urbane Cornel Bîrsan Moldova înainte de "descălecate" sec. IV - sec. XIII

Bogdan Ciupercă Așezările din Muntenia în secolele VIII-X Violeta Anca Epure Descoperiri arheologice din perioada secolelor VI-XI d.Hr în spațiul Est Carpatic

D. Căpățână, E.Teodor, A.Ioniță Cetatea de la Tabla Buții (Com. Cerașu, jud Prahova) - campaniile arheologice 1995-1996, 1998 Ioan Țipilic Păuca - necropola de incinerație (secolele VIII-IX) : catalog de expoziție

Ioan Marian Țiplic Istoricul cercetărilor cu privire la fortificațiile medievale timpurii din Transilvania Sorin Langu Fenomenul tezaurizării între secolele al VIII-lea - al XIV-lea în spațiul extracarpatic

Gh. M. Adameșteanu, Eugenia Păpușoi Monede Bizantine descoperite la Est de Carpați Petre Diaconu Un tezaur de monede bizantine din secolul al XI-lea descoperit la Păcuiul lui Soare

Cristian Moisescu Un monument feudal Dobrogean necunoscut - biserica Sf. Atanasie de la Niculițel Gh. Mănucu Adameșteanu, Ingrid Poll Monede de plumb din epoca bizantină aflate în colecțiile din România (Secolele V-VI și XI-XII)

Valentin Victor Vizauer Așezări și locuințe medievale timpurii în Transilvania (sec. VI/VII - IX/X) Bogdan Ciupercă Câteva observații privind depozitul de unelte descoperit la Ploiești-Triaj (jud.Prahova)

Anton Paragină Un nou depozit de arme și unelte din feudalismul timpuriu descoperit pe teritoriul județului Vrancea Francis J. Thompson The name of the monastery where Theophanes the Confessor became a monk

Elzbieta Galka The main phases of settlement development in the north fragment of Sandomierz Upland Miquel Barcelo Why and how did Andalusian coins travel to Europa during the Emirate and the Caliphate from 98/716-717 to 403/1012-1013

Mark Cartwright Trade in the Byzantyne Empire Mehmet Tunay La Vallee de Goreme