1). NOŢIUNEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Spre deosebire de vechiul Cod civil, care nu conţinea o definiţie a actului juridic

civil1, decât prin raportare la contract şi la diferitele specii de acte juridice, noul Cod civil

conţine reglementarea expresă nu doar a noţiunii de contract, ci şi pe aceea a actului

juridic unilateral.

Actul juridic civil este supus, în ce priveşte regimul său juridic, dispoziţiilor

legale privitoare la contracte, care se aplică în mod corespunzător.

Astfel, potrivit art. 1166 noul Cod civil ( N.C.civ.), contractul este ‘’acordul de

voinţe dintre două sau mai multe persoane, cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge

un raport juridic.’’ Potrivit art. 942 din vechiul Cod civil, contractul era definit ca

reprezentând „acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge

între dânşii un raport juridic.”

Se observă că noua reglementare a valorificat opiniile exprimate în doctrină ,

unde actul juridic, în general, a fost definit ca reprezentând acea manifestare de voinţă

făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, a modifica ori stinge un

raport juridic civil concret2.

Rezultă din conţinutul art. 1166 N.C.civ., că noţiunea contractului presupune

întrunirea următoarelor elemente:

existenţa unei manifestări de voinţă provenită de la două sau mai

multe persoane;

manifestarea de voinţă să fi fost făcută cu intenţia de a produce

efecte juridice3;

producerea de efecte juridice înseamnă naşterea, modificarea,

stingerea unui raport juridic concret.

1 În mod obişnuit, în doctrină şi jurisprudenţă, noţiunea de act juridic (sau act) este folosită în două accepţiuni, respectiv: 1) operaţiunea juridică, manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice (negotium iuris) şi 2) înscrisul constatator al operaţiunii juridice, acela care consemnează şi încorporează, redă manifestarea de voinţă exprimată (instrumentumprobationis).2 În acest sens, de ex., Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală, TUB, 1987, pp. 157-158; Gh. Beleiu, Actul juridic civil, în „Tratat de drept civil”, vol. I,“Partea generală”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 168.3 În felul acesta, actul juridic se deosebeşte de faptul juridic civil stricto sensu, care nu este săvârşit cu intenţia de a produce efecte juridice, dar acestea se produc în temeiul legii.

1

2). FORMAREA ACTULUI JURIDIC.

CONDIŢII ESENŢIALE DE VALIDITATE

După ce în art. 1178 N.C.civ. este enunţat principiul libertăţii formei, în sensul

că încheierea contractului se realizează prin simplul acord de voinţă al părţilor, capabile

de a contracta, dacă legea nu impune o anume formalitate, prin dispoziţiile art. 1179 N.

C.civ. sunt enumerate condiţiile esenţiale necesare pentru validitatea contractului4,

respectiv:

1. capacitatea de a contracta;

2. consimţământul valabil al părţilor;

3. un obiect determinat, posibil şi licit;

4. o cauză valabilă a obligaţiilor.

Aceste elemente de formare valabilă a contractului se regăsesc şi în

reglementarea Codului civil de la 1865 (art. 948 ), cu singura deosebire că, anterior,

se prevedea „caracterul licit al cauzei”, iar nu „cauză valabilă a obligaţiilor”.

În afara acestor condiţii de fond sau intrinseci ale contractului, se observă că

norma legală nu instituie şi o anumită condiţie de formă, ca element constitutiv al

actului; ea este menţionată doar pentru ipoteza în care dispoziţii ale legii speciale ar

impune-o (art. 1179 alin. 2 N.C. civ.).

În felul acesta, se pune accentul pe libertatea de voinţă contractuală, fără ca

aceasta să fie supusă, de principiu, unor rigori formale, solemne, asigurându-se astfel,

celeritatea circuitului civil.

Cu privire la cele patru condiţii de fond, ele pot fi grupate în două mari

componente: acordul de voinţe al părţilor (reprezentat de consimţământul părţilor şi

capacitatea lor de a contracta) şi conţinutul contractului (obiectul şi cauza fiind cele care

dau conţinutul actului juridic).

4 Condiţiile de validitate nu se confundă însă, cu condiţiile de eficacitate a contractelor, pentru că, în timp ce primele trebuie respectate pentru ca un contract să se formeze valid şi să producă efecte între părţile contractante originare, cele de eficacitate trebuie îndeplinite pentru ca un contract valabil încheiat şi efectele lui să fie opozabile şi terţelor persoane, în sensul că situaţia juridică născută din contract se impune a fi respectată şi de acestea (sunt asemenea condiţii de eficacitate, de ex., înscrierea în registre comercialepublice, în cărţile funciare, în anumite arhive electronice, în registre notariale).

2

3) CONSIMŢĂMÂNTUL

Reprezintă acel element esenţial, de fond care constă în manifestarea la exterior a

hotărârii de a încheia actul juridic.

Consimţământul poate fi înţeles deopotrivă, în accepţiunea de manifestare

unilaterală de voinţă făcută de oricare dintre părţile unui act bilateral sau de autorul

actului unilateral, precum şi ca acord de voinţe în actele bilaterale sau multilaterale.

Contractul apare aşadar, ca fiind produsul întâlnirii concordante dintre voinţele

individuale ale viitoarelor părţi contractante5.

A. Mecanismul formării contractului

În acest sens, dispoziţiile art. 1182 N.C.civ. stabilesc că încheierea contractului

se face prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de

a contracta (acordul de voinţă fiind alcătuit din două elemente: oferta şi acceptarea6).

Îşi găseşte de asemenea, reglementare în noul Cod civil principiul bunei-

credinţe de care trebuie să dea dovadă părţile în iniţierea şi desfăşurarea negocierilor

pentru încheierea contractului (fiind, de exemplu, considerată ca lipsită de exigenţele

bunei-credinţe, conduita părţii care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a

încheia contractul, altfel spus, jocandi causa). O asemenea atitudine este sancţionată,

partea care se află astfel în culpă fiind ţinută să răspundă de prejudiciul cauzat celeilalte

părţi (respectiv, cheltuielile angajate în vederea negocierilor, renunţarea de către cealaltă

parte la alte oferte şi alte împrejurări asemănătoare).

B.Valabilitatea consimţământului. Viciile de consimţământ

Pentru a fi valabil exprimat şi a produce efecte juridice, consimţământul trebuie

dat în cunoştinţă de cauză şi în deplină libertate, respectiv să nu fie afectat de vicii care

să-l altereze. Contractul încetează de a fi valabil atunci când consimţământul uneia sau

alteia dintre părţi este afectat de un viciu care îi alterează luciditatea sau libertatea.

5 A se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 1556 Noţiunea ofertei de a contracta este reglementată prin dispoziţiile art. 1188- 1195 N.C.civ., iar în ce priveşte acceptarea ofertei, aceasta are sediul materiei în dispoziţiile art. 1196-1200 N.C.civ.

3

Aceasta, deoarece consimţământul este o voinţă la baza formării căreia se află

procesul de reflexie şi deliberare al autorului său. De aceea, numai prin deliberare, fiecare

parte va decide sau nu să se angajeze juridic.

În acest sens, dispoziţiile art. 1204 N.C.civ. statuează, cu referire la condiţiile

consimţământului, că acesta trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de

cauză (potrivit art. 953 din Codul civil de la 1865, consimţământul nu este valabil, când

este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol).

Pentru ca actului juridic să i se recunoască efectele (de a da naştere, modifica ori

stinge raporturi civile concrete), este necesar ca exprimarea consimţământului să provină

de la o persoană cu discernământ, adică de la o persoană care să aibă puterea efectivă de a

aprecia asupra consecinţelor juridice care se vor produce în baza respectivului act.

Conform art. 1205 alin. (1) N.C.civ., este anulabil contractul încheiat de o

persoană care, la momentul încheierii acestuia se afla, fie şi numai vremelnic, într-o

stare care o punea fie şi numai vremelnic în neputinţă de a-şi da seama de urmările

faptei sale7.

C. VICIILE DE CONSIMŢĂMÂNT

Potrivit art. 1206 N.C.civ. alin. (1) consimţământul este viciat atunci când este

dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violenţă şi al. (2) de asemenea,

consimţământul este viciat în caz de leziune.

I. EROAREA – VICIU DE CONSIMŢĂMÂNT

Eroarea reprezintă falsa reprezentare a realităţii la momentul încheierii actului.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care eroarea era tratată într-un

singur text (art. 954 şi, cu caracter general, în dispoziţiile art. 953, 961, alături de alte

vicii de consimţământ), în noul Cod civil sediul materiei se regăseşte în mai multe

articole (art. 1207-1213), care reglementează diferite feluri de erori care pot apărea la

7 Este supus anulării şi contractul încheiat de o persoană pusă sub interdicţie ulterior întocmirii actului, dacă la momentul exprimării consimţământului cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute (art. 1205 alin. 2 N.C.civ.).

4

momentul încheierii actului (eroarea nescuzabilă, eroarea asumată, eroarea de calcul,

eroarea de comunicare sau de transmitere), cu sancţiunile corespunzătoare care pot

interveni.

Pentru a atrage anularea actului, este necesar ca partea să se fi aflat într-o eroare

esenţială, iar cealaltă parte să ştie sau, după caz, să fi trebuit să ştie că faptul asupra

căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.

Este considerată ca având caracter esenţial eroarea8 care :

– poartă asupra naturii sau obiectului contractului (error in negotio şi error in

corpore);

– poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia

ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa

căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in substantia);

– poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa

căreia contractul nu s-ar fi încheiat (error in persona, în cazul contractelor

încheiate intuitu personae).

Este de asemenea, considerată esenţială, eroarea de drept care priveşte o normă

juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului. Potrivit art.

1207 N.C.civ., eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică

determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului (alin. 3). Eroarea

care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în

care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare (alin. 4).

În felul acesta, a fost tranşată controversa din doctrină, care, în absenţa unei

reglementări exprese, admitea9 sau nu anulabilitatea actului pentru eroare de drept,

considerându-se că falsei reprezentări a unei asemenea realităţi juridice i se opune

maxima nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii). Era

însă un argument neconvingător, acesta tras din obligativitatea cunoaşterii legii de către

8 Conform art. 1207 N.C.civ.9 Conform opiniei dominante exprimate în doctrină (a se vedea, de ex., Gh. Beleiu, Drept civil român: Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a VIII-a, revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul juridic, p. 177, J. Kocsis, Unele aspecte teoretice şi practice privind eroarea de drept, în Dreptul nr. 8/1992, I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 149-176. În sens contrar, A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 235.

5

toţi destinatarii ei, câtă vreme el se constituie, mai degrabă, într-un deziderat decât într-o

realitate şi aceasta, mai ales în condiţiile instabilităţii şi fluctuaţiei legislative prezente.

Totuşi, eroarea de drept nu va putea fi invocată în cazul dispoziţiilor legale

accesibile şi previzibile (art. 1208 alin. 2 N.C. civ.).

Chiar pentru ipoteza erorii esenţiale, când partea a avut o falsă reprezentare a

realităţii care să o îndreptăţească la a cere anularea actului, legiuitorul a prevăzut un

remediu de natură să salvgardeze actul încheiat, atunci când cealaltă parte este de accord

cu executarea, urmând ca prevederile contractuale să fie adaptate în mod corespunzător

(art. 1213 N.C. civ.). În felul acesta, se asigură o mai mare stabilitate a circuitului civil şi

soliditatea raporturilor contractuale.

Noul Cod civil reglementează şi eroarea nescuzabilă, căreia nu i se recunoaşte

caracteristica de viciu de consimţământ, sancţionabil cu anularea10, întrucât aceasta ar fi

incompatibilă cu buna-credinţă şi cerinţele unei conduite corecte şi oneste, care trebuie să

caracterizeze pe omul diligent (vigililantibus non dormientibus iura inveniunt).

Astfel, eroarea este nescuzabilă, atunci când ea este consecinţa unei conduite

culpabile a celui care reclamă anularea actului (căci neglijenţa victimei erorii face ca

aceasta să fie nescuzabilă când ea putea şi trebuia să se informeze, iar cealaltă parte nu

avea, după circumstanţe, această obligaţie).

De asemenea, nu intervine anulabilitatea actului, atunci când eroarea poartă

asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care îl invocă

sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de către acesta (eroarea asumată), precum şi

atunci când este vorba despre o simplă eroare de calcul, ce poate fi îndreptată printr-o

simplă rectificare (aşa-numita eroare de calcul), cu rezerva situaţiei în care a fost vorba

despre o eroare asupra cantităţii, esenţială pentru încheierea actului.

Sancţiunea

Dacă până la reglementarea actuală şi de altfel, în absenţa unor norme ale

dreptului pozitiv, în doctrină şi jurisprudenţă s-a considerat că eroarea-obstacol (cea care

poartă asupra naturii contractului sau asupra identităţii obiectului acestuia) se

sancţionează cu nulitatea absolută, prin dispoziţiile noului Cod civil (art. 1207 alin. 1)

10 Potrivit art. 1208 alin. 1 N.C.civ., contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile

6

s-a prevăzut anulabilitatea actului pentru eroarea esenţială, care, sub aspect

terminologic, trebuie înţeleasă ca atrăgând nulitatea relativă.

În felul acesta, au fost valorificate observaţiile critice exprimate în doctrina

română sau străină11 şi, de asemenea, a fost îmbrăţişată teoria modernă a contractului,

conform căreia sancţiunea în cazul erorii trebuie să fie nulitatea relativă, pentru că, în

fapt, nu este pus în pericol interesul general, ci sunt puse în cauză interesele părţilor

contractante, existând riscul de a fi lezate.

Nulitatea relativă într-o asemenea situaţie prezintă, însă, o particularitate, întrucât

ambele sau toate părţile contractante se află în eroare şi toate au dreptul de a promova

acţiunea în anulare. Partea care a fost în eroare la momentul încheierii unui act juridic

civil are două posibilităţi: de a cere anularea actului juridic sau de a cere adaptarea

acestuia.

Adaptarea contractului în caz de eroare este un mecanism nou, reglementat de art.

1213 din Noul Cod Civil, ce presupune ca partea care a fost în eroare să ceară printr-o

notificare executarea contractului în modul în care această parte a înţeles clauzele

acestuia. Adaptarea contractului se poate face numai cu consimţământul celeilalte părţi. 

Astfel după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce

anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte

trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i

s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea

sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în

eroare.

II. DOLUL – VICIU DE CONSIMŢĂMÂNT12

11 Gh. Beleiu, op. cit., p. 177; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 156, L. Pop, op. cit., p. 239; J. Flour, J. Luc- Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations, Ed. Armand Colin, Paris, 2002, p. 135.12 Dolul contractual se deosebeşte de dolul delictual care constă în acţiunea sau inacţiunea deliberată a unei persoane prin care se încalcă dreptul subiectiv sau interesul legitim al altei persoane. Iniţial, în dreptul

7

Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei

persoane cu ajutorul unor mijloace viclene sau dolosive(‘’ manopere frauduloase’’) ori

prin omisiunea, în mod fraudulos, de informare a cocontractantului asupra unor

împrejurări care se cuvenea să fie dezvăluite (art. 1214 N.C.civ.).

Aşadar, privit ca fapt delictual săvârşit cu intenţie de către autorul său, dolul

presupune un element material şi unul intenţional ori subiectiv.

Sub aspectul elementului material se observă că noua reglementare13 acordă

atenţie nu doar faptului comisiv (acţiunea, constând în folosirea de manopere

frauduloase, de natură să provoace eroarea), ci şi faptului omisiv (atitudinea negativă, de

a nu aduce la cunoştinţă celeilalte părţi împrejurări care trebuia să fie dezvăluite).

În ce priveşte dolul prin omisiune sau reticenţă, se admitea, în doctrină şi

jurisprudenţă, chiar şi în absenţa unei reglementări, că simpla tăcere a unei părţi

contractante este de natură, în anumite cazuri, să inducă în eroare pe cealaltă parte şi să o

determine să încheie un contract pe care altfel nu l-ar fi încheiat14.

Se considera, însă, că tăcerea este constitutivă de dol numai excepţional, adică în

acele cazuri în care exista obligaţia legală a unei părţi de a informa pe cealaltă parte15.

Noul Cod civil vine să dea expresie acestei realităţi, concretizând, de altfel, o

orientare a doctrinei şi jurisprudenţei în materie, şi să sancţioneze neîndeplinirea

obligaţiei de informare ce revine părţii contractuale.

În mod deosebit, problema dolului prin reticenţă evidenţiază raportul dintre

„obligaţia de informare” ce revine părţii mai experimentate ori profesioniste sau care

deţine „informaţii privilegiate”, pe de o parte, şi „obligaţia de a se informa” care incumbă

fiecărei părţi contractante, pe de altă parte. De exemplu, în contractele de adeziune sau în

cele încheiate cu consumatorii, „partea mai slabă” trebuie să fie informată asupra tuturor

roman, a fost sancţionat numai dolul ca delict civil care dădea victimei dreptul de a obţine repararea pagubei13 Potrivit art. 960 C.civ. anterior, dolul este cauză de nulitate atunci când mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii cealaltă parte n-ar fi contractat14 A se vedea, de ex., P. Andrei, Dolul prin reticenţă în literatura juridică şi în practica judiciară, în R.R.D. nr. 9/1982; D. Cosma, op. cit., p. 167; D. Chirică, Contractele speciale civile şi comerciale, vol. I, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, pp. 261-267.15 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Naţională, 1928, pp. 134-135.

8

elementelor esenţiale care stau la baza declaraţiei sale de voinţă, iar, în caz contrar,

aceasta poate pretinde că a fost victima unui dol prin reticenţă16.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească dolul pentru a atrage anulabilitatea

actului se desprind din conţinutul art. 1214, 1215 N.C.civ., respectiv:

dolul să provină de la cocontractant ori de la reprezentantul, prepusul

ori gerantul afacerilor celeilalte părţi;

prin acţiunile comisive ori omisive săvârşite să fi fost provocată eroarea

celeilalte părţi, indiferent de caracterul esenţial sau neesenţial al acesteia;

dolul să fie dovedit (întrucât nu se presupune);

Pentru că dolul are o dimensiune delictuală (contractuală), este firesc să apară

condiţia ca acesta să provină de la cealaltă parte contractantă sau de la reprezentantul

acesteia17.

Pentru ipoteza în care dolul s-ar datora unei terţe persoane, străine de contract, în

principiu nu poate fi sancţionat contractantul nevinovat, pentru că aceasta ar fi o soluţie

injustă18.

În schimb, dolul va fi imputabil cocontractantului în cazul în care se dovedeşte că

a cunoscut (sau, după caz, trebuia să cunoască) manoperele dolosive ale terţului şi totuşi,

nu a avertizat cealaltă parte asupra erorii ce i-a fost provocată.

În această situaţie, independent de anularea contractului, autorul dolului răspunde

pentru prejudiciile ce ar putea rezulta (art. 1215 alin. 2 N.C.civ).

Dacă în vechiul text din Codul civil (art. 960) se menţiona expres condiţia ca

dolul să fi fost determinant la încheierea contractului (întrucât „fără acele maşinaţiuni,

este evident că cealaltă parte nu ar fi contractat”), astfel încât eroarea provocată să fi

privit elemente hotărâtoare pentru încheierea contractului, în noua reglementare nu mai

este instituită această condiţie, fiind suficient ca prin atitudinea dolosivă a părţii să fi fost

provocată o eroare, chiar dacă aceasta nu a fost esenţială (art. 1214 alin. 2 N.C.civ).

16 A se vedea M. Nicolae, Actul juridic civil, în Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă, 2009-2010, Ed. Universul Juridic, 2009, p. 32.17 Evident, cerinţa nu funcţionează în cazul actelor juridice unilaterale (testamentul, confirmarea unui drept, renunţarea la un drept), câtă vreme acestea sunt rezultatul voinţei unei singure persoane18 Spre deosebire de reglementarea anterioară, noul Cod conţine dispoziţii (art. 1215) care rezolvă şi chestiunea dolului comis de un terţ.

9

Aşadar, în noua concepţie a Codului este pus accentul pe dimensiunea

delictuală a dolului, fiind suficient că a existat o asemenea atitudine a părţii, în absenţa

căreia nu s-ar fi încheiat acel contract ori el s-ar fi încheiat în condiţii diferite, rămânând

victimei dolului să aleagă dacă solicită anularea contractului sau despăgubiri.

În felul acesta, rămâne lipsită de relevanţă distincţia care se făcea în doctrină şi

jurisprudenţă între dolul principal (cel care, purtând asupra elementelor esenţiale dădea

drept la acţiunea în anulare) şi dolul incidental sau secundar, care purtând asupra unor

elemente nedeterminante nu ar fi justificat anularea actului.

Dolul trebuie să fie dovedit de către victima acestuia (potrivit art. 1214 alin. 4

N.C.civ, dolul nu se presupune), întrucât el nu rezultă din conţinutul actului, nici măcar

dintr-un eventual dezechilibru între prestaţiile la care s-au obligat părţile actului.

Fiind vorba de o faptă delictuală (de un fapt juridic), pentru dovada lui se admite

orice mijloc de probă.

Sancţiunea dolului

O deosebire importantă faţă de vechiul Cod Civil este că dolul poate determina

anularea contractului indiferent de elementul asupra căruia poartă şi indiferent dacă

elementul respectiv era determinant sau nu pentru încheierea contractului. Sub imperiul

vechii reglementări, dolul nu ducea la anularea contractului decât în situaţia în care era

decisiv pentru încheierea contractului. Astfel, în cazul în care manopere dolosive

întrebuinţate determinau acceptarea de către cealaltă parte a unor clauze mai puţin

favorabile, nu se putea invoca nulitatea actului juridic încheiat, ci se puteau cere numai

despăgubiri.

Aşadar fiind vorba de un viciu de consimţământ, sancţiunea care intervine este

aceea a anulabilităţii actului.

În acelaşi timp, însă, dolul este şi un delict civil, astfel încât în ipoteza în care

autorul dolului a cauzat un prejudiciu, se va naşte un raport juridic de natură delictuală,

respectiv, un raport de răspundere în cadrul căruia cel prejudiciat, victima dolului, are

dreptul să ceară şi să obţină repararea prejudiciului19. Astfel, dacă prin admiterea acţiunii

în anulare nu a fost posibilă repunerea părţii în situaţia anterioară, adică prejudiciul ce i-a

19 În acest sens, v. L. Pop, op. cit., p. 267.

10

fost cauzat nu este reparat în întregime, partea va putea acţiona pe autorul dolului pentru

a obţine despăgubiri.

În acest sens, dispoziţiile art. 1257 N.C.civ. stabilesc posibilitatea pentru cel al

cărui consimţământ a fost surprins prin dol, să pretindă, în afară de anularea actului şi

daune interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, să solicite reducerea prestaţiei

sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit.

BIBLIOGRAFIE:

11

1. Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală, TUB, 1987, pp. 157-158;

2. Gh. Beleiu, Actul juridic civil, în „Tratat de drept civil”, vol. I,“Partea generală”,

Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 168

3. L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic,

Bucureşti, 2009, p. 155

4. Gh. Beleiu, Drept civil român: Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,

ed. a VIII-a, revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed.

Universul juridic, p. 177,

5. J. Kocsis, Unele aspecte teoretice şi practice privind eroarea de drept, în Dreptul nr.

8/1992.

6. I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 149-176.

7. A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1963, p. 235

8. D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura ştiinţifică, Bucureşti,

1969, p. 156,

9. J. Flour, J. Luc- Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations, Ed. Armand

Colin, Paris, 2002, p. 135.

10. Andrei, Dolul prin reticenţă în literatura juridică şi în practica judiciară, în

R.R.D. nr. 9/1982;

11. D. Chirică, Contractele speciale civile şi comerciale, vol. I, Ed. Rosetti, Bucureşti,

2005, pp. 261-267.

12. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. I, Ed.

Naţională, 1928, pp. 134-135.

13. M. Nicolae, Actul juridic civil, în Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru

licenţă, 2009-2010, Ed. Universul Juridic, 2009, p. 32.

12