Cursul 1: Ce este educaţia pentru pace?

Următorul text rezumă cele mai importante aspecte care vor fi aprofundate în celelalte cursuri:

"Educaţia pentru pace ca organism intermediar între teorie (studiul păcii şi al conflictelor) şi practică (educaţie pentru pace pace) aduce o contribuţie importantă în cadrul analizei şi a tratării conflictelor şi violenţei la nivel individual, specific grupurilor, naţional şi internaţional, prin crearea unor teorii proprii şi prin dezvoltarea de modele de învăţare (...).

Dezvoltarea istorică a educaţiei pentru pace a cunoscut după cel de-al Doilea Război Mondial mai multe faze suprapuse; unele dintre aceste faze continuă să se suprapună chiar şi în zilele noastre: în prima fază, aşa numita 'educaţie pentru pace individualist-idealistă' s-au făcut remarcate teoriile individualiste: 'Războiul începe în minţile oamenilor'. Cea de-a doua fază, o abordare bazată pe ştiinţele politice, înţelegea războiul ca pe o problemă politică a sistemului internaţional. Faza a treia a fost influenţată de conflictul dintre est şi vest, care între timp a fost soluţionat (...). Atât înţelegerea negativă şi cea pozitivă a păcii, cât şi înţelegerea directă, structurală şi culturală a violenţei prezentate de Johan Galtung aparţineau instrumentarului contextual (...). Şi alte probleme, referitoare la reducerea violenţei împotriva mediului ambiant, au fost considerate de către activiştii pentru pace şi mediu ca fiind obiective importante (...).

Educaţia pentru pace este o educaţie socială şi politică: educaţie socială ca transpunere a ‚principiului pedagogic’, de deconstrucţie a ‚structurilor suverane’ şi de amplificare a participării şi co-determinării a tuturor celor ce participă la viaţa şcolară. Educaţia politică (pentru pace) ar trebui structurată în jurul unor „probleme-cheie“."

[din: Susanne Lin, Stichwort "Friedenserziehung"; în: Handwörterbuch Umweltbildung, ed. Oskar Brilling/Eduard W. Kleber, Baltmannsweiler: Schneider-Verlag Hohengehren 1999, 68-70]

Cursul 2: Ce este pacea?

Educaţia pentru pace poate fi înţeleasă ca un organ de mediere între teoria ştiinţifică (studiul păcii şi al conflictelor) şi practică (predarea conceptului de pace). Acest al doilea curs este dedicat unor noţiuni centrale precum pacea, războiul, violenţa şi conflictul, investigând în plus şi rezultatele studiilor cu privire la pace şi conflicte. Toate acestea constituie fondul pentru activităţile educaţionale în domeniul păcii, despre care va fi vorba în cursul 3 , şi pentru încercările de o natură mai practică, de predare a conceptului pacifist, prezentat de-a lungul cursului 4 .

Dar ce este pacea? - Acesta este titlul cursului de faţă. Un prim răspuns ar putea fi: opusul războiului. Acest răspuns ne duce însă automat la întrebarea 'ce este războiul?'. În mod evident, este imposibil să definim războiul fără să ne folosim de anumiţi termeni precum “violenţă” şi “conflict”. Astfel putem trasa contururile acestui curs: Este însă drept să descriem pacea ca simpla absenţă a războiului? Cum rămâne însă cu ceilalţi factori? Cum rămâne cu siguranţa? Cum rămâne cu rolul jucat de justiţie? Este posibil să întâlnim circumstanţe care să fie atât paşnice cât şi nedrepte?

Dat fiind că politicienii şi filozofii au deliberat asupra acestor întrebări secole de-a

rândul, ne este imposibil să prezentăm toate detaliile în cadrul acestui curs. Obiectivul acestui curs este însă de-a vă pune la dispoziţie anumite idei, pentru ca dvs. să vă puteţi mai apoi ocupa singuri cu acest domeniu. Punctul de plecare este reprezentat de constatarea că, din punct de vedere analitic, mai logic ar fi să nu se înceapă cu o definire exactă a războiului (care ar fi destul de dificilă) sau a păcii (care ar fi de-a dreptul imposibilă), ci să se vizualizeze un continuum, aşa cum apare în graficul de mai jos:

Conflictul ca o parte fundamentală a vieţii formează fondul (invizibil) al continuumului. Conflicte vor exista întotdeauna şi pretutindeni. Întrebarea decisivă este însă dacă aceste conflicte pot fi soluţionate sau nu prin folosirea violenţei. Continuumul este împărţit în două de către aşa numita ‚civilizare a conflictului’, care formează pivotul central. Războiul şi pacea sunt cele două extreme. Factorul decisiv este gradul de violenţă: dacă aceasta apare într-o mai mare măsură, atunci apare războiul. Dacă non-violenţa este caracteristica principală – orice ar însemna acest lucru – atunci predomină pacea. Violenţa actuală şi structurală din partea stângă se opune cooperării şi integrării de pe partea dreaptă.

Această ilustraţie ne oferă o primă sugestie despre cum putem pune în relaţie termenii de război şi pace, violenţă şi conflict. De asemenea, ea demonstrează că este posibil să ne ocupăm de aceste noţiuni în mod corect doar punându-le în relaţie. Faptul că în capitolele din cadrul acestui curs vom discuta pe rând, doar câte un concept, nu trebuie să ne facă să credem că nu există o relaţie între ele.

Capitole din cadrul cursului 2:

Conceptul de "război"

Conceptul de "pace"

Conceptul de "violenţă"

Conceptul de "conflict"

"A culture of peace will be achieved when citizens of the world understand global problems, have the skills to resolve conflicts and struggle for justice non-violently, live by international standards of human rights and equity, appreciate cultural diversity, and respect the Earth and each other." – Hague Appeal for Peace, Global Campaign for Peace Education Statement

[Autor: Ragnar Müller]

O definiţie tipică a războiului, aşa cum apare ea în ştiinţele politice, este următoarea:

"Războiul este un conflict armat de masă care are următoarele trăsături:

două sau mai multe forţe armate participă la lupte, unde cel puţin una dintre forţe dispune de o armată regulată sau de alte trupe guvernamentale.

demersurile celor doi participanţi se desfăşoară într-o formă organizată, condusă de la centru, chiar dacă ele nu sunt mai mult decât o defensivă armată sau atacuri planificate (operaţiuni de gherilă, război de partizani).

conflictul armat nu este constituit din confruntări spontane şi sporadice. Ambele părţi acţionează în mod sistematic."

[din: Istvan Kende, Kriege nach 1945. Eine empirische Untersuchung, Frankfurt/Main 1982]

Enumerarea mai multor condiţii în această definiţie, necesare pentru a putea vorbi despre existenţa unui război, subliniază faptul că o delimitare a războiului de alte conflicte armate este extrem de dificilă. Dacă luăm în considerare acest lucru, atunci bilanţul războaielor purtate după cel de-al Doilea Război Mondial ni se va părea şocant:

Câteva date despre războaiele de după 1945:

Din 1945, lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război.

Incidenţa războaielor a crescut constant: 1945: 3 războaie, 1955: 15 războaie, 1975: 21 războaie, 1985: 33 războaie, 1995: 43 războaie.

Durata războaielor a crescut: 41 de războaie au durat mai mult de 10 ani, 26 de războaie, mai mult de 5 ani.

Numărul morţilor şi dimensiunile distrugerilor au crescut. Mai mult, numărul victimelor de război din rândul civililor a crescut şi el: Participarea populaţiei civile în rândul victimelor de război a crescut de la aprox. 50% până la sfârşitul anilor 70, la 75% în anii 80 şi la aproape 90% în anii 90. În total, războaiele de după 1945 au revendicat între 25 şi 35 de milioane de vieţi omeneşti.

Între 1945 şi 1992 s-au sfârşit 124 de războaie, dintre care 28 prin victoria, şi 36 prin înfrângerea atacatorului, 7 prin întreruperea luptelor, 16 prin împăcarea părţilor implicate fără ajutorul unui mediator, 37 cu ajutorul medierii unor părţi terţe.

[cifre culese din: Istvan Kende, Kriege nach 1945. Eine empirische Untersuchung, Frankfurt/Main 1982]

Aceste cifre indică şi faptul că epoca războaielor "clasice", adică inter-statale, s-a sfârşit. Nu în ultimul rând din pricina atentatelor teroriste de la New York şi Washington de la 11 septembrie 2001, s-a făcut remarcată o discuţie cu privire la război şi la adaptarea dreptului internaţional la această situaţie nouă. De multe ori s-a vorbit chiar de "noile războaie":

"'Noile războaie, în care sunt implicaţi aşa numiţii warlords şi bandele de terorişti, nu sunt totuşi atât de noi. A existat o forţă războinică 'privatizată', şi încă una dezvoltată, încă dinaintea epocii statalităţii. (...) Din războaiele purtate după 1945 pe tot cuprinsul lumii, o treime au fost războaie inter-statale tradiţionale. Restul de două treimi au fost războaie în interiorul societăţilor şi războaie transnaţionale, în cadrul cărora au combătut miliţii locale, forţe de gherilă recrutate din mediul internaţional, reţele teroriste la nivel mondial precum şi warlords regionali. Aşadar nu mai putem vorbi despre faptul că statele deţin monopolul legitim şi în fapt asupra războiului, aşa cum s-a întâmplat în Europa de la jumătatea secolului XVII şi până în secolul XX. Războiul s-a dezbărat de lanţurile statale care i-au fost atârnate odată cu Pacea din Westfalia, el s-a de-statalizat, ba chiar s-a privatizat. Cel care deţinea odinioară monopolul asupra războaielor - statul - concurează cu actori para-statali şi privaţi, cu warlords, mercenari şi grupări de terorişti adunate în reţele, care luptă unii împotriva celorlalţi, dar şi împotriva statelor."

[din: Herfried Münkler, Das Ende des "klassischen" Krieges. Warlords, Terrornetzwerke und die Zukunft kriegerischer Gewalt; în: Neue Zürcher Zeitung vom 14.09.2002, S. 73]

Alte informaţii despre război:

Etologie: Ce spun oamenii de ştiinţă despre război?

Cauzele războiului: Cauzele războiului se numără printre cele mai importante domenii de activitate ale cercetării păcii şi conflictelor

Nici o pace nu este atât de nedreaptă încât să nu fie preferată unui război ce pare drept – Erasmus von Rotterdam

[Autor: Ragnar Müller]

"Nu există nici o cale către pace. Pacea este calea" - această deviză a lui Mahatma Gandhi indică o concepţie pragmatică a păcii. Mai concret este citatul următor: "Îngrijeşte-te de mijloace, scopurile se vor îngriji ele însele de ele." Importante pentru Gandhi sunt aşadar mijloacele - non-violenţa -, şi nu scopurile - căutarea unei păci (utopice) care să fie realizate într-un viitor îndepărtat.

Şi în imaginea de mai sus, folosită de mai multe ori în acest curs, violenţa este un criteriu de delimitare a continuumului război-pace. Pacea este acolo unde se termină violenţa şi unde începe cooperarea. Diferite trepte de cooperare şi de integrare marchează drumul spre pacea "maximală", care nu este definită în sensul unei stări fixe de agregare şi care rămâne o idee regulatoare sau o utopie (pozitivă).

Lucrul asupra căruia analişti nu au căzut încă de acord este când începe pacea. Sau: Ce înţelegem când spunem că "se termină violenţa"? Acestor întrebări din jurul unor noţiuni precum violenţa directă, structurală şi culturală le este dedicat capitolul "Violenţă" din cadrul acestui curs 2. În ceea ce priveşte definirea mai exactă a noţiunii de pace, s-a împământenit distincţia pace "pozitivă" şi pace "negativă". Ce trebuie să înţelegem prin acestea vom vedea în fragmentul de mai jos, al cărui autor este Ernst-Otto Czempiel:

"Pacea împărtăşeşte soarta acelor probleme sociale, care nu pot fi date uitării, dar care nu sunt recunoscute ca atare. Oamenii vorbesc în permanenţă despre pace: în politică, presă, în opinia publică, în cadrul mişcării pentru pace. Oamenii conjură şi reclamă pacea. Aşa se naşte senzaţia că pacea este o stare cunoscută, care poate fi instituită fără probleme. Un tratat de dezarmare, o discuţie politică o pot aduce mai aproape de înfăptuire, înarmarea şi înrăutăţirea climatului fac ca aceasta să dispară. (...)

Pacea domneşte într-un sistem internaţional numai atunci când conflictele care au loc în acesta sunt soluţionate fără a se face uz de forţă militară organizată.

Această definiţie este într-o anumită măsură mai aproape de conceptul 'negativ' de pace, care înţelege pacea ca pe un non-război. Satisfacţia constă în faptul că nu există război. Prin aceasta nu se înţelege însă numai absenţa războiului, ci şi înlocuirea acestuia cu alte mijloace non-violente de confruntare. Consecinţa logică a acestui fapt este că acest concept 'negativ' de pace, dacă este luat în serios, are multe consecinţe, pe care o discuţie pur nominalistă le-ar fi atribuit de abia variantei 'pozitive' a păcii. Evitarea războaielor pe o durată mai mare de timp înseamnă înlocuirea acestora cu formule non-războinice de soluţionare a conflictelor. Atunci când acest lucru este posibil, domneşte pacea.

Această definiţie nu incriminează însă orice formă de violenţă, ci doar distrugerea organizată militar a existenţei fizice a oamenilor. Această definiţie nu a fost niciodată menită să îndeplinească „obiectivul unei societăţi mondiale non-violente, sau, în parametri teologici, sfârşitul suferinţelor umane“ (...). Lucrul pe care îl face este să arate într-un mod mai clar ce se înţelege prin componenta universal recunoscută a păcii, non-războiul. Pentru că non-războiul nu este altceva decât absenţa permanentă a violenţelor militare organizate. El nu este identic cu evitarea temporară a războaielor, excluzând pregătirea acestuia şi, implicit, disponibilitatea oamenilor de a porni la război. La acest lucru făcuse referire şi Hobbes (...), atunci când susţinuse că pacea este acea perioadă de timp în care nu există nici război, şi nici disponibilitatea oamenilor de a porni unul. Consecinţele politice ale acestei definiţii consecvente ale non-războiului sunt, astfel, considerabile. (...)

Pacea este aşadar un proces ce are loc într-un sistem internaţional şi care este caracterizat de un mod non-violent de soluţionare a conflictelor. În tot cazul, definiţia acestei noţiuni ar putea satisface pe toată lumea şi dacă ar suna după cum urmează: pacea domneşte atunci când conflictele sunt reglementate, în cadrul unui sistem internaţional, fără a se face uz de forţă militară. (...)

Privind mai îndeaproape însă, cele prezentate ca fiind alternative la definiţia „negativă“ şi „pozitivă“ a păcii se dovedesc a fi de fapt o serie de etape. Această serie începe, ca o condiţie sine qua non, cu înlăturarea uzului organizat de forţă militară şi continuă ca un proces în care actele de violenţă sunt în descreştere, iar justiţia distributivă sporeşte."

[din: Ernst-Otto Czempiel: Friedensstrategien, Systemwandel durch Internationale Organisationen, Demokratisierung und Wirtschaft, Paderborn 1986, p. 11, 35-37, 51]

Mai departe, Ernst-Otto Czempiel crede că este important ca, în loc să discutăm despre război şi pace ca stări fixe, să vorbim despre un continuum, care - după cum o va arăta graficul de mai jos - este întrucâtva diferit de continuumul prezentat mai sus:

Punctul de plecare este "conceptul negativ de pace": pacea este absenţa războiului, războiul putând fi definit destul de precis ca "uz organizat de forţă militară".

Importantă este, mai departe, distingerea a mai multor faze şi grade (succesive) ale păcii - fără să neglijăm stări de agregare precum Războiul Rece, care fac şi ele parte din domeniul păcii, chiar dacă cu cel mai scăzut grad de elemente pacifiste.

O altă deosebire faţă de celălalt continuum este faptul că prin "sporirea justiţiei", alături de gradul de (non-)violenţă, apare un nou criteriu de departajare a diferitelor faze ale păcii. Acest lucru subliniază, încă o dată, strânsa legătură dintre pace şi justiţie.

Alte informaţii privind noţiunea de pace:

Strategii de pace: Care sunt elementele care susţin procesul de pace? 

Observaţii privind neclaritatea noţiunii de pace

Observaţii privind geneza noţiunii de pace

Sarcinile cercetării în domeniul păcii şi conflictelor 

Pacea ca proiect de civilizare: Hexagonul civilizator al lui Senghaas

Nu a existat niciodată un război bun sau o pace proastă – Benjamin Franklin

[Autor: Ragnar Müller]

Lothar Brock atrage atenţia, în textul de mai jos, asupra unor neclarităţi ale conceptului de pace şi propune o "societate mondială non-violentă" ca ţel care nu poate fi împlinit, dar după care pot fi orientate toate activităţile:

"- Pace înseamnă tăcerea armelor. Dar pentru câtă vreme? Va putea domni pacea doar după ce ultimul război se va fi sfârşit? Este tot restul timpului doar o mare perioadă interbelică, doar un simplu

"Există două tipuri de argumentări tradiţionale: pacea poate fi înţeleasă ca un principiu ordonator cosmic, ca o expresie concentrată a unei ordini mondiale care îşi găseşte ultimul refugiu şi ultima legitimitate în Dumnezeu, iar mai apoi, ca urmare a secularizării gândirii politice de după epoca Reformei, în raţiunea de care dispun în mod natural toţi oamenii.

armistiţiu?

- Este oare, în vremuri de pace, viaţa indivizilor şi a popoarelor ferită de intervenţii militare violente, dar şi de alte forme de violenţă? Va domni pacea oare numai atunci când va domni şi dreptatea?

- Europa occidentală pare să fi uitat de războaie. Dar poate oare pacea să se instaureze aici pe durată, când în alte părţi conflictele decurg cu atâta violenţă? Este oare pacea divizibilă sau nu poate apărea ea decât ca o pace a întregii lumi?

(...) Atât în uzul cotidian, cât şi în cel academic, oamenii încearcă să depăşească neclarităţile conceptului de pace apelând la atribute: ei vorbesc despre pacea 'adevărată', 'pozitivă', 'veşnică' sau despre pacea 'negativă', 'incompletă', şi chiar despre 'pacea cimitirelor'. Problema nu este însă rezolvată astfel, ci doar, în cel mai bun caz, evitată (...).

Să rămânem aşadar la cuvântul 'pace' şi la problemele pe care le avem să transformăm acest cuvânt într-un concept. În acest sens, ne vedem confruntaţi cu trei provocări: concepţia noastră despre pace nu trebuie să devină o punte ideologică care să ne conducă spre noi războaie (războaiele împotriva altor războaie), ea nu trebuie să fie instrumentalizată pentru a legitima o conducere (ca realizare a păcii) şi să preia în sine tendinţele reale din trecutul istoric şi din prezent, pentru a nu rămâne doar la stadiul de fantezie.

Sau: pacea poate fi înţeleasă ca expresie a convingerilor oamenilor, ca un produs cultural ce poate fi justificat din punct de vedere politic, care trebuie să fie fondat prin acorduri semnate (tratate de pace, acorduri sociale) şi care trebuie apărat de către autoritatea publică. Legată de aceste două structuri de argumentaţie este întrebarea ce fel de conexiuni există între pace şi justiţie, pax şi iustitia: ori dreptatea este supra-ordonată păcii, şi atunci pacea devine fructul natural al acesteia, ori pacea va trebui mai întâi consolidată şi menţinută într-o societate prin forţele de conducere ale statului; astfel, justiţia ca principiu de legitimare al unei ordini sociale date care dă fiecăruia partea care i se cuvine, este subordonată păcii, cu toate că pacea trebuie să existe înainte ca această să poată fi realizată.

Mai mult: În prima argumentaţie, războiul apare ca o cezură, ca o întrerupere a stării naturale de pace: bellum ruptura pacis. În cea de-a doua tradiţie, războiul - ca urmare a greşelilor comise de oameni şi a libertăţii păcătoase a voinţei - este starea normală atât intra-, cât şi inter-socială. Pacea este non-război: pax absentia belli."

[din: Reinhard Meyers: Grundbegriffe, Strukturen und theoretische Perspektiven der Internationalen Beziehungen, în: Bundeszentrale für politische Bildung (Hrsg.): Grundwissen Politik, 2. Aufl., Bonn 1993, p. 285-286, 291]

Din toate acestea reiese că pacea nu trebuie înţeleasă ca o stare a unui sistem social, ci ca un 'proces etern al progresului' (...) către un scop al cărui conţinut concret merge înainte împreună cu istoria şi care, din acest motiv, nu poate fi definit o dată pentru totdeauna, dar care permite însă abordarea critică a situaţiei curente şi identificarea premiselor pentru o modificare a acesteia în sensul stabilirii păcii (...).

Este ţelul 'viselor noastre' să putem ajuta la construirea unei societăţi mondiale non-violente, o societate care nu este lipsită de toate conflictele, dar în care aceste conflicte sunt soluţionate renunţând la utilizarea sau ameninţarea cu violenţa colectivă."

[din: Lothar Brock: "Frieden". Überlegungen zur Theoriebildung; in: Volker Rittberger (ed.): Theorien der internationalen Beziehungen, PVS-Sonderheft 21/1990, p. 72]

Echilibrul ecologic este, pentru prezervarea fundamentală a omului, la fel de important ca suma totală a supravieţuirii + bunăstării + libertăţii + identităţii. Suma tuturor celor cinci adunate defineşte "pacea".[din: Johan Galtung, Kulturelle Gewalt; în: Der Bürger im Staat 43, 2/1993, p. 107]

Violenţa este, în continuumul război-pace, tematizat în nenumărate rânduri în cadrul acestui curs, criteriul central de diferenţiere. Cursul violent al conflictelor se găseşte pe partea stângă, cel non-violent, pe partea dreaptă, în "jumătatea păcii". Dar ce înţelegem de fapt când vorbim despre cursul violent al conflictelor? Atunci când cursul conflictului ia forma unui război, lucrurile sunt relativ clare. Mai dificilă este situaţia în acel segment al continuumului dintre război, ca formă extremă, pe partea stângă, şi punctul de turnură, de civilizare a conflictelor, din mijloc.

Violenţa este un fenomen care nu a fost definit sau delimitat în mod clar nici de către ştiinţă şi nici în uzul cotidian al limbii. Atunci când mass-media foloseşte acest termen, este de obicei vorba despre următoarele aspecte ale violenţei:

criminalitate (furturi şi crime), mai ales în metropole; 90% din autori sunt bărbaţi;

vandalism : distrugere de bunuri;

scandaluri: isterie şi violenţe la concerte pop, meciuri de fotbal sau alte evenimente de masă;

violenţă xenofobă: acte de violenţă comise împotriva unei anumite părţi a populaţiei;

violenţele dintre bande: confruntări violente între bande rivale de tineri;

violenţă motivată politic.

[după: Günther Gugel, Seminar Gewaltprävention, Institut für Friedenspädagogik Tübingen, 2003]

Violenţa devine evidentă atunci când este exprimată ca agresiune fizică directă - de ex. atunci când un om îl omoară sau îl răneşte pe altul. În schimb dacă obiceiurile consumatorilor din statele industrializate, susţinute de un consum enorm de energie, duc la încălzirea atmosferei, la creşterea nivelului apelor mării care ajung să inunde insule ale căror locuitori îşi pierd astfel sursa existenţei, oamenii nu mai vorbesc de violenţă. De aceea, cercetarea din domeniul păcii şi conflictelor a încercat să elaboreze un înţeles mai larg pentru termenul 'violenţă':

"La finele anilor 60, Johan Galtung a adus în discuţie diferenţierea între violenţa personală şi cea structurală, la aceste două tipuri de violenţă adăugându-se, la începutul anilor 90, violenţa culturală. În cazul violenţei personale, victimele şi autorii pot fi identificaţi fără nici o ezitare. Violenţa structurală produce şi ea victime, dar nu persoane, ci structuri specifice organizatorice sau sociale, în acest caz condiţiile de viaţă fiind cele care stau la baza acesteia. Prin violenţa culturală înţelegem ideologiile, convingerile, tradiţiile, sistemele de legitimare, care face posibilă şi justifică, legitimează violenţa directă sau structurală. Galtung era de părere că nu putem vorbi despre violenţă decât atunci când oamenii sunt influenţaţi într-o asemenea măsură încât se realizează - fizic şi spiritual - mai puţin decât ar putea de fapt."

[din: Günther Gugel, Seminar Gewaltprävention, Institut für Friedenspädagogik Tübingen, 2003]

Noţiunea lui Galtung de violenţă structurală este punctul central de referinţă în discuţia privind violenţa, demarată la nivel mondial de cercetarea în domeniul păcii şi conflictelor. Această noţiune s-a bucurat de o largă recunoaştere, deschizând spre cercetare conceptul de violenţă şi permiţând astfel şi analizarea rezultatelor violente (subnutriţia din lumea a treia) înregistrate de structuri anonime. Ea a făcut însă şi obiectul unor critici înverşunate, pentru că a condus la o utilizare inflaţionistă a conceptului de violenţă: tot ceea ce credem că nu este în regulă pe tot

"Violenţa" ca definiţie a unei situaţii sociale cuprinzând o serie de posibilităţi diverse de acţiune trebuie înţeleasă ca un concept-cheie conţinut de toate discuţiile ce vizează războiul şi pacea - pentru că prin „război“ înţelegem uzul de forţă militară organizată între diferite grupuri sociale, iar prin "pace", absenţa acestuia, ca definiţie minimală. Violenţa despre care vorbim aici reprezintă însă doar un segment din mai largul spectru contextual al conceptului de violenţă: vorbim aici doar despre violenţa fizică, care vizează rănirea unor persoane sau distrugerea unor bunuri. Situaţia socială, care defineşte conceptul de violenţă directă sau fizică este o situaţia în care există o relaţie clară între subiect şi obiect. Violenţa este exercitată de un autor (subiect), violenţa este suferită de o victimă (obiect). (...)

În uzul mai nou (...) al limbii, violenţa este din ce în ce mai mult înţeleasă (...) ca violenţă fizică. Acest lucru este valabil însă numai atunci când interpretăm „violenţa“ ca pe o acţiune care presupune utilizarea directă de forţă fizică sau psihică, ca pe un concept care defineşte acţiunile unor persoane identificabile la modul concret. În schimb, Karl Marx atrăsese încă de mai demult atenţia, într-o discuţie privind violenţa, asupra faptului că aceasta poate fi rezultatul unor contexte sociale, că violenţa penetrează, în formă manifestă sau latentă, în anumite ordini statale şi sociale, toate relaţiile politice şi sociale. Violenţa care nu mai poate fi redusă la acţiunile unor indivizi concreţi, care reprezintă mai degrabă totalitatea violenţelor instituţionalizate dintr-o societate, poate fi identificată cu violenţa structurală: conceptul de violenţă se schimbă, din această perspectivă, dintr-un concept de acţiune într-un principiu (social) de structură.

[din: Reinhard Meyers: Grundbegriffe, Strukturen und theoretische Perspektiven der

cuprinsul acestei lumi poartă mai nou numele de violenţă structurală. Internationalen Beziehungen, în: Bundeszentrale

für politische Bildung (ed.): Grundwissen Politik, 2. Aufl., Bonn 1993, p. 280-282]

Alte informaţii privind conceptul de violenţă:

Tipologia violenţei după Johan Galtung (violenţa directă, structurală şi culturală) 

Violenţa interzisă! - Carta Naţiunilor Unite

"The intentional use of physical force or power, threatened or actual, against oneself, another person, or against a group or community, that either results in or has a high likelihood of resulting in injury, death, psychological harm, maldevelopment or deprivation."[Definiţia violenţei după OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) din: World report on violence and health, Geneva 2002, p. 5]

Odată cu constituirea Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1945 s-a încheiat lungul proces de ostracizare a războiului din dreptul internaţional: "Sporirea conştiinţei de sine declanşate de cel de-al Doilea Război Mondial a avut mai apoi ca efect faptul că, sub conducerea Statelor Unite, Carta Naţiunilor Unite nu a interzis în Art. 2, Alin. 4 numai războiul, ci şi orice formă de utilizare a forţelor militare, înlocuindu-le, în Capitolele VI şi VII cu mecanisme de reglementare. Carta a fost considerată pe bună dreptate 'momentul de răscruce' din dreptul internaţional." (Ernst-Otto Czempiel).

Despre strategia de pace în dreptul internaţional:Constituirea şi dezvoltarea dreptului internaţional

Despre strategia de pace şi conceptul de "organizaţie internaţională":Constituirea şi dezvoltarea organizaţiilor internaţionale

În imaginea de mai jos apare statuia din faţa clădirii ONU de la New York:

Carta ONU şi interzicerea actelor de violenţă

"Dreptul internaţional interzice în mod explicit acţiunile de ameninţare interstatală sau uzul de forţă. Acest principiu a fost înscris şi la Articolul 2, alin. 4 al Cartei Naţiunilor Unite. Conform acestui Articol, toate statele membre se obligă

să se abţină, „în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite“.

Carta nu interpretează conceptul de „forţă“ în sens tehnic, ca „război“. Forţa este văzută ca forţă armată, adică forţă militară. De aceea, interzicerea uzului de forţă cuprinde şi alte acte violente precum intervenţiile, represaliile militare şi incidentele armate de la graniţe. Interzicerea uzului de forţă nu atinge dreptul individual sau colectiv de auto-apărare, precum şi măsurile colective, prevăzute de Consiliul de Securitate."

[din: Auswärtiges Amt (ed.): ABC der Vereinten Nationen, Berlin 2000, p. 48]

Imaginea de mai sus a fost folosită de noi de mai multe ori în cadrul acestui curs pentru a oferi un fundal ştiinţific pentru educaţia pentru pace. În această imagine am încercat să punem în relaţie noţiuni precum 'război şi pace', 'violenţă şi conflict'. Continuumul dintre război şi pace conţine toate "stările de agregare", care pot exista în politica internaţională. În acest context, războiul este un caz extrem, marcat de un grad sporit de violenţă. Pacea este cazul extrem aflat la polul opus, caracterizat de soluţii de aplanare a conflictelor (cu totul) non-violente. Între aceşti doi poli se află multe alte stări de agregare, fiecare purtând propria măsură de violenţă.

Este esenţial să înţelegem în acest punct că vor exista mereu conflictele, pe timp de război, dar şi de pace. Conflictele sunt o parte inerentă a vieţii sociale, neconstituind de fapt o problemă. Ele constituie într-o oarecare măsură fundalul invizibil pe care se desfăşoară continuumul menţionat mai sus. Prin urmare, politica şi educaţia pentru pace nu au ca scop împiedicarea izbucnirii conflictelor. Pentru că acest lucru nu ar avea nici un sens. Politica şi educaţia pentru pace îşi propun să soluţioneze conflictele în mod non-violent. Cu alte cuvinte, vorbim despre o civilizare a conflictului, aşa cum apare el în schema de mai sus.

În textul următor se vorbeşte despre noţiunea "conflict" dintr-o perspectivă ştiinţifică:

"Prin conflict în sens restrâns, „obiectiv“, cercetarea în domeniul păcii şi conflictelor înţelege (...) o diferenţă ireconciliabilă de poziţii într-o chestiune anume care face obiectul conflictului. Aici poate fi vorba despre un obiect real, de ex. proverbialul măr al discordiei pe care şi-l dispută doi copii, sau poate fi vorba despre o chestiune abstractă - de ex. reglementarea legală a avorturilor. Vom vedea că, dacă privim conflictele în acest fel, ele sunt inevitabil legate de viaţa socială, fiind resimţite ca un lucru „firesc“, nici pozitiv şi nici negativ. Conflictele sociale devin manifeste (deschise) prin comportamentul conflictual al cel puţin uneia dintre părţile implicate în conflict. Din comportamentul conflictual al tuturor părţilor implicate rezultă felul în care decurge conflictul. Distingem, în acest sens, între forme paşnice şi forme violente. Comportamentul constituie cel de-al doilea colţ al triunghiului conceptual, propus de cercetătorul Johan Galtung (1978) ca mod de conceptualizare a „conflictului“ (...).

Cel de-al treilea „colţ“ reprezintă „atitudinea“, atitudinea actorilor faţă de obiectul conflictului, faţă de ceilalţi actori şi comportamentul lor conflictual. Exemple pentru o atitudine emoţională faţă de obiectul conflictului se regăsesc, la nivelul politicii interne, în disputa privind avorturile, iar în politica internaţională, în disputa privind Ierusalimul, care are o valoare simbolică la fel de mare pentru toate părţile implicate în conflict. Un exemplu pentru efectul de acutizare a conflictului al atitudinii faţă de celelalte părţi şi faţă de comportamentul acestora este faptul că, în cazul conflictelor cu un curs violent, adversarul este văzut ca ne-om, ba chiar ca sub-om, faptele sale fiind considerate barbare, chiar dacă este posibil ca acestea să nu fie cu nimic diferite de cele proprii."

[din: Martin List ş.a.: Internationale Politik. Probleme und Grundbegriffe, Opladen 1995, p. 111]

Un alt text este dedicat subiectului "Civilizarea conflictului" ...

În cadrul cursului 4 ("Cu ce se ocupă pedagogii păcii?") există un capitol elaborat dedicat unor subiecte precum Conflictul, Analiza conflictului şi Soluţionarea constructivă a conflictelor ...

[Autor: Ragnar Müller]

Cursul 3: De ce avem nevoie de educaţia pentru pace?

După definiţia introductivă din cadrul cursului 1 şi prezentarea fondului politico-ştiinţific din cadrul cursului 2, cursul de faţă este dedicat sarcinilor şi obiectivelor educaţiei pentru pace. Günther Gugel şi Uli Jäger de la Institut für Friedenspädagogik Tübingen (Institutul de educaţie pentru pace din Tübingen) disting, în textul de mai jos, trei elemente centrale ale educaţiei pentru pace, strâns conectate şi interdependente:

Mijlocirea competenţei pacifiste

Competenţa pacifistă este importantă pentru înţelegerea contextelor, clasificarea evoluţiilor şi dezvoltarea unor analize şi strategii independente de tratare a războiului şi violenţelor. Compentenţa pacifistă este, în accepţiunea noastră, în primul rând o competenţă obiectivă: printre altele, ea include cunoştinţe referitoare la cauzele războaielor şi uzului de forţă, la premisele individuale pentru adoptarea unei atitudini pacifiste, precum şi la condiţiile-cadrul sociale şi internaţionale. Competenţa pacifistă include, de asemenea, şi o înţelegere a propriilor potenţiale şi aptitudini. Această competenţă poate fi mijlocită ca parte a activităţilor educaţionale intenţionale în şcoli şi în cadrul activităţilor de formare a adulţilor, sau în cadrul unor procese de învăţare autodidactă în cadrul unor aşa-numite 'grupuri de bază'. În lipsa unei competenţe obiective, educaţia pentru pace nu este posibilă. Totodată, ea nu este suficientă, alte competenţe trebuind să o însoţească.

Instrucţiuni în vederea dobândirii capacităţii pacifiste

Cum poate fi dobândită capacitatea de preocupare cu conflictele individuale, sociale şi internaţionale, cum pot fi recunscute interesele ce stau la baza acestora şi cum pot fi găsite căile de soluţionare ale acestora? Una din cele mai grele sarcini ale educaţiei pentru pace este formularea unor instrucţiuni palpabile şi inteligibile, de nivel mediu, care să poată fi înţelese de toţi oamenii. În acest sens, chiar şi cei mai însemnaţi pedagogi şi cercetători din domeniul păcii se văd confruntaţi cu problema păstrării propriei credibilităţi, pentru că ideea nu este să formulezi noi postulate, ci să aduci contribuţii practice care să susţină procesul cotidian de educare. Competenţa pacifistă individuală presupune, de exemplu, dezvoltarea puterii eului şi a conştiinţei de sine – şi nu în scopul tutelării celorlalţi, ci pentru a putea susţine o comunicare lipsită de probleme, pentru a putea recunoaşte şi prelucra propriile prejudecăţi, dar şi pentru a putea participa la evenimente politice într-o asemenea măsură, încât să se dezvolte un angajament clar în direcţia participării şi a scăderii numărului actelor de violenţă.

Cunoaşterea propriei poziţii este o premisă importantă pentru dezvoltarea curajului civil. Un aspect al curajului civil este, bunăoară, abilitatea de a-şi exprima propria părere - chiar şi în faţa autorităţilor –, nu numai în limitele propriului cămin, ci şi în public. Standardelor morale de care este nevoie pentru a acţiona la nivel personal trebuie să li se acorde o valoare mai mare decât aderării oportuniste la “mişcările de mase”, standardele morale aflându-se într-o strânsă legatură cu dobândirea competenţei obiective. Dezavantajele personale ce rezultă din punerea în practică a curajului civic trebuie luate în considerare, astfel conştientizându-se şi riscurile pe care le presupun. De aceea este în primul rând important să ne conştientizăm

propriile temeri. Curajul civic poate, de asemenea, însemna şi refuzul de a deveni obedient sau de a delega responsabilitatea asupra autorităţilor (sau asupra unor structuri). Stăpânirea artei păcii este de neconceput dacă oamenii nu îşi asumă responsabilitatea propriilor sale fapte sau dacă nu încetează să acţioneze doar la nivel individual.

Aceste observaţii ne învaţă să tratăm în mod sensibil, în ceea ce îi priveşte pe copii şi pe tineri, tendinţa lor de a ne contrazice, de a comenta sau de a nu ne da ascultare. Pentru că astfel de forme de comportament nu pot fi etichetate pur şi simplu ca simple “insolenţe” sau “obrăznicii”, fiind mai degrabă o expresie a independenţei lor în dezvoltare precum şi a modului în care înţeleg să se confrunte cu autorităţile.

Deseori, competenţa pacifistă este confundată cu o pasivitate excesivă, considerându-se în mod injust că acele persoane care încearcă să obţină această competenţă sunt integre din punct de vedere moral, dar, altfel, nu înţeleg prea multe lucruri din viaţă, fiind incapabili să trăiască (sau să supravieţuiască) într-o societate marcată de concurenţă. Numai că exact opusul este adevărat. Nici o familie şi nici o societate (globală) nu pot supravieţui dacă principiul competitiv este considerat ca forţa motrice dominantă. În zilele noastre, abilitatea de a trăi şi de a supravieţui depinde în esenţă de aptitudinile noastre sociale şi de cooperare: aici sunt incluse capacitatea de a lucra în grup, aceea de a recunoaşte şi cântări efectele şi consecinţele propriilor acţiuni, precum şi capacitatea de asumare a responsabilităţii, atât faţă de propria persoană, cât şi faţă de ceilalţi oameni şi de mediul ambiant. Pentru a putea recunoaşte zonele-problemă şi obstacolele şi pentru a le putea surmonta atunci când ele apar, este necesară capacitatea de auto-reflecţie. Pentru că o cunoaştere tot mai profundă a propriei persoane şi, implicit, a propriilor reacţii, reprezintă o premisă importantă pentru competenţa pacifistă.

Cercetătoarea din domeniul păcii Hanne-Margret Birckenbach de la  “Projektverbund Friedenswissenschaften Kiel” prezintă o serie de idei proprii referitoare la stăpânirea competenţei pacifiste: în primul rând este vorba despre disponibilitatea şi capacitatea de a înţelege propriile acţiuni ca interacţiuni de natură politică. În continuare trebuie dezvoltată capacitatea de estimare a posibilelor urmări negative, pe care acţiunile proprii le pot avea asupra celorlalţi oameni. Birckenbach prevede aici şi crearea unei distanţe între sine şi presiunea şi tendinţa de a se conforma şi de a dezvolta o intoleranţă la violenţă, atât în sfera personală, cât şi la nivel social şi cultural.

Un alt domeniu este reprezentat de capacitatea de recunoaştere a potenţialului de violenţă de la nivelul propriei persoane, de tematiza şi de confruntare cu acesta, precum şi de renunţare la modelele violente de comportament şi de dezvoltare a unor alternative. Aici trebuie recunoscut riscul de a deveni un proscris, chiar dacă acest lucru nu presupune neapărat o izolare socială totală. Apoi, un alt lucru ce trebuie învăţat, se află în legătura creativă dintre presiunea continuă în ceea ce priveşte justificarea referitoare la conflictul dintre pacifism şi forţă, şi perspectivele politice de schimbare. Deficitele obiective ale democraţiei pot fi şi ele considerate o parte integrantă din acest proces. Un alt obiectiv este renunţarea la înţelegerea propriei persoane ca victimă şi câştigarea respectului de sine ca subiect politic. Unde şi cum se pot dezvolta astfel de competenţe şi calităţi este o problemă-cheie în cadrul educaţiei pentru pace.

Instrucţiuni privind acţiunile în spirit pacifist

În fine, instrucţiunile privind acţiunile politice individuale reprezintă o parte indisolubilă a educaţiei pentru pace. Mulţi s-ar aştepta ca educaţia pentru pace să fie

înţeleasă doar ca o componentă pedagogică a mişcării pentru pace. Această atitudine este perfect de înţeles, numai că premisele, metodele şi recipienţii educaţiei pentru pace şi a mişcării pentru pace sunt elemente atât de variate, încât, în ciuda tuturor corespondenţelor dintre critica adusă violenţelor şi ideile referitoare la pace, o standardizare nu ar fi necesară şi nici nu ar servi intereselor comune.

Acţiunile în spirit pacifist au ca ţel influenţarea deciziilor politice precum şi dezvoltarea de la nivel comunitar, naţional şi internaţional, putând lua nenumărate forme. În sens restrâns, acest lucru înseamnă ca oamenii să ia parte la acţiuni pasive de insubordonare civilă împotriva războiului şi a pregătirilor de război. Aceste acţiuni pot fi, de exemplu, participarea la acţiuni tip blocadă la bazele de rachete – care, în special în anii optzeci, au reprezentat un element important al mişcării pentru pace -, greva foamei - pentru a atrage atenţia asupra problemelor testelor atomice -, şi până la refuzul de a plăti impozitele datorate. În zilele noastre, mişcarea pentru pace transnaţională a devenit deosebit de importantă, luând forme variate: de la proiecte de învăţământ internaţionale şi până la organizarea de intervenţii pasive în zone de criză. Educaţia pentru pace are rolul de a încuraja angajamentul politic, mai ales că acest lucru face posibilă identificarea limitelor mişcării pentru pace, marcând totodată şi spaţiul de acţiune.

Numai că educaţia pentru pace trebuie să ofere unui număr cât mai mare de cetăţeni (cetăţeni cu slujbe şi vieţi de familie normale) ocazia de a se implica, şi nu numai acelor puţini indivizi implicaţi în mod special şi care îşi pot “permite” să se angajeze în acţiuni pentru pace datorită unei situaţii financiare sau personale avantajoase. Activităţile în spiritul păcii pot lua multe forme în viaţa de zi cu zi. Acestea pot fi dorinţa de a se informa exact, precum şi a avea curajul de se opune discuţiilor xenofobe la şcoală, la locul de muncă ori în baruri şi restaurante, sau de a se opune fanteziilor violente în ceea ce priveşte eficienţa unor intervenţii militare.

Reiese aşadar cât de strâns legate sunt competenţa pacifistă, stăpânirea artei păci şi activitatea în spiritul păcii. Sunt la fel de evidente şi eforturile care trebuie depuse în vederea dobândirii unei educaţii eficiente în spiritul păcii.

[din: Günther Gugel / Uli Jäger: Gewalt muss nicht sein. Eine Einführung in friedenspädagogisches Denken und Handeln, 3. Aufl., Tübingen 1997, p. 16-42; versiune internet: http://www.friedenspaedagogik.de/themen/f_erzieh/fe3.htm]

Alte capitole:

Principiile educaţiei pentru pace

Premisele educaţiei pentru pace

Bazele educaţiei pentru pace: împotriva violenţei şi pentru pace

Discipline conexe: educaţia privind lumea a treia, drepturile omului etc.

Limitele educaţiei pentru pace

În textul de mai jos, Günther Gugel şi Uli Jäger de la Institut für Friedenspädagogik Tübingen au formulat unele principii fundamentale pentru educaţia pentru pace.

Şi pentru că acestui segment educaţional i s-a reproşat mereu că tinde să ofere o imagine naivă a lumii şi / sau că este unilaterală, cei doi autori au mai elaborat şi o listă cu "principii de bază ale educaţiei pentru pace", prezentată pe o altă pagină.

"Educaţia pentru pace nu se face într-un "nomansland" social, ea are de-a face permanent cu conflicte, fie ele deschise sau ascunse. Obiectul strădaniilor ei este deconspirarea obiectului acestor conflicte şi oferirea unor posibilităţi de discuţie. Manevrarea conflictelor a fost considerată uneori ca fiind centrul preocupărilor din cadrul educaţiei pentru pace. Uneori, educaţia pentru pace poate influenţa în mod pozitiv cursul conflictelor, în cel mai bun caz ea poate găsi chiar şi soluţii. În tot cazul, ea contribuie în mod decisiv la transformarea conflictelor în acţiuni mai puţin violente.

Cu toate acestea, nu trebuie ca de dragul unei false păci sau armonii să ne obişnuim cu potenţialul conflictual. Educaţia pentru pace se află, din această cauză, mereu în contradicţie cu realitatea ne-paşnică, neputându-se debilita în a "tolera" conflictele izbucnite de pe urma realităţii sociale la nivelul  indivizilor sau al societăţii ca întreg, ci trebuind să analizeze interesele ce stau la baza acestor conflicte (principiul capacităţii de conflict). Acest nou înţeles dat termenului de conflict a atras multe voci critice la adresa educaţiei pentru pace, acestea reproşându-i că de abia prin de-tabuizarea şi problematizarea lor, conflictele sociale devin o problemă (...).

După cum am mai spus, educaţia pentru pace are ca scop iniţierea proceselor sociale şi politice de învăţare în sensul dezvoltării comportamentului pro-social şi a capacităţii de participare politică. Cu toate că educaţia pentru pace se înţelege ca o educaţie care are la rândul ei modele valorice, ar fi contrar principiilor sale să îndoctrineze populaţia cu aceste valori şi norme unilateral stabilite. De aceea, felul în care se desfăşoară procesele de învăţare iniţiate este, în principiu, deschis (principiul deschiderii).

Un alt principiu este cel al concordanţei: scopurile, conţinuturile şi metodele educaţionale trebuie să fie în concordanţă. Acest lucru înseamnă şi că în procesul educaţional nu poate fi folosită sau produsă nici o formă de violenţă - nici în situaţii concrete şi nici în organizarea proceselor de învăţare -, pentru a nu contraveni scopului de manevrare non-violentă a conflictelor individuale, din cadrul societăţii sau din mediul internaţional (principiul non-violenţei).

Educaţia pentru pace trebuie, în plus, să se orienteze după nevoile şi problemele adresaţilor săi (principiul orientării după nevoi) şi se va conecta la stadiul la care a ajuns cercetarea (în domeniul păcii), fără să fie doar o simplă mediatoare a acesteia

(principiul verificării).

Educaţia pentru pace vizează, la fel ca toate celelalte preocupări pedagogice, procesele de învăţare şi transformările de durată, fiind doar în anumite condiţii un mijloc potrivit de intervenţie în caz de criză (în sensul unei "brigăzi pedagogice de intervenţie"). Trebuie să recunoaştem aici pericolul instrumentalizării politice, pentru că scopul educaţiei pentru pace nu este de a intermedia, în situaţii de criză sau sub presiunea evenimentelor, anumite valori morale sau chiar convingeri politice.

Educaţia pentru pace trebuie să-şi păstreze autonomia faţă de toate autorităţile şi organele de răspundere (principiul autonomiei). Ţinând cont interesele politice de partid şi diferenţele ideologice existente, educaţia pentru pace se află mereu în pericol de a fi instrumentalizată atunci când conceptele, scopurile şi conţinuturile nu sunt îndeajuns clarificate. În fine, educaţia pentru pace trebuie să se impună în mod consecvent pentru respectarea intereselor victimelor războaielor şi violenţelor de tot felul (principiul parţialităţii)."

[Günther Gugel / Uli Jäger: Gewalt muss nicht sein. Eine Einführung in friedenspädagogisches Denken und Handeln. 3. Aufl., Tübingen 1997; Günther Gugel / Uli Jäger: Gewalt muss nicht sein. Eine Einführung in friedenspädagogisches Denken und Handeln. 3. Aufl., Tübingen 1997;

"If peace is both the destination and the journey then what we teach and how we teach it must not be separated in our preparations for working with pupils." - Patrick Whitaker, Curriculum Considerations; în David Hicks, Ed., Education for Peace

În textul de mai jos, Günther Gugel şi Uli Jäger de la Institut für Friedenspädagogik Tübingen analizează bazele activităţii educative pentru pace, care pot fi interpretate, pe de o parte, în mod negativ - împotriva violenţei -, iar pe de cealaltă, în mod pozitiv - pentru pace. Alte informaţii despre unele concepte centrale precum războiul, pacea, violenţa şi conflictul se află în cursul 2.

[Johan Galtung]

"Educaţia pentru pace a apelat, încă de la mijlocul anilor şaizeci, la conceptele de pace şi război propuse de Johan Galtung. Cercetătorul norvegian susţinea că putem vorbi despre violenţă atunci când sunt lezate următoarele nevoi fundamentale ale omului: supravieţuirea, integritatea corporală, identitatea personală sau libertatea de a alege între mai multe posibilităţi. Violenţa îşi face simţită prezenţa atunci când oamenii sunt influenţaţi într-o asemenea măsură încât nu se mai pot realiza aşa cum ar fi putut-o face într-o situaţie normală (violenţă structurală). El dă un exemplu: "Vârsta medie de numai treizeci de ani nu era, în epoca de piatră, o expresie a violenţei; aceeaşi vârstă medie devine, după definiţia noastră, o expresie a violenţei (indiferent dacă apare din pricina războaielor, a nedreptăţilor sociale sau a amândurora)."

După ce făcuse distincţia, la sfârşitul anilor şaizeci, între violenţa personală sau directă, pe de o parte, şi violenţa structurală, pe de cealaltă, Galtung pare să fi ajuns astăzi cu un pas mai departe: "Lucrez astăzi de cele mai multe ori cu un triunghi: violenţa directă, violenţa structurală şi violenţa culturală. Violenţa structurală lezează necesităţile umane, nimeni nefiind însă, în mod direct, autorul responsabil de aceasta. Violenţa culturală este legitimarea violenţei structurale sau directe prin intermediul culturii".

Conceptele dezvoltate de Johan Galtung nu s-au bucurat însă de o apreciere unanimă, ele făcând şi obiectul criticilor, cele mai recente şi mai înverşunate dintre acestea venind din partea "Comisiei pentru Cercetarea Actelor de Violenţă". Această Comisie este constituită dintr-un grup de experţi independenţi, mandataţi de guvernul federal german pentru elaborarea unor analize şi propuneri în vederea eliminării şi combaterii violenţei şi al cărei "Raport cu privire la violenţă", constituit în patru volume, a apărut în anul 1990. Comisia s-a folosit în cercetările proprii de un concept relativ restrâns al violenţei, în al cărui centru se află "formele de constrângere fizică". Prin folosirea noţiunii de violenţă structurală "conceptul de violenţă a căpătat o răspândire de-a dreptul inflaţionistă", a spus Comisia, "pentru că orice act care vine să împiedice dezvoltarea umană este evaluat automat ca fiind un act de violenţă (...)."

Această definiţie mai restrânsă a violenţei concentrează cercetarea cauzelor violenţei asupra deficitelor din trăsăturile personale ale autorilor şi din instituţiile educaţionale care i-au format. Conflictele politice sunt astfel transformate în aspecte de natură juridică. Această perspectivă analizarea violenţelor ca strategii de acţiune a autorilor, ca reacţie la propriile experienţe cu violenţa şi neputinţa, pentru a înţelege din ce cauză se face uz de violenţă (...).

Mai consistente sunt însă alte critici la adresa "conceptului extins de violenţă". Profesorul de pedagogie Andreas Flitner atrage atenţia asupra faptului că această lărgire a conceptului poate duce la neclarităţi, diferitele etape ale violenţei nemaifiind decât nişte simple repere estompate: "Eu susţin ideea unei utilizări reduse, mai economice, a acestui concept, dar nu aş vrea să fiu confundat cu cei care incriminează acţiunile violente fără a înţelege şi contextul în care ele apar. (...) Prin această pledoarie pentru o mai bună diferenţiere nu doresc în nici un caz să pun sub semnul îndoielii faptele care au dus la descoperirea strânsei legături dintre violenţa directă, corporală sau uzul de arme şi exerciţiul malefic de putere, care poate porni chiar şi din cele mai îngrijite mâini şi capete. Ceea ce vreau este ca oamenii să nu mai vorbească concomitent şi amestecat despre diferitele nivele şi moduri de acţiune."

Această critică trebuie luată în serios, obligându-i pe toţi cei care apelează la conceptul extensiv de violenţă să devină mai concişi. Pentru că prin această lărgire a conceptului de violenţă, pretenţiile ridicate faţă de educaţia pentru pace nu au scăzut deloc. Ni se atrage aşadar atenţia, şi pe bună dreptate, că acum, mai mult decât în trecut, trebuie să ţinem cont de interacţiunea şi de etapele de escaladare a celor trei nivele ale violenţei şi să căutăm posibilităţi pe întrerupere a circuitului.

La fel ca şi în cazul interpretării constituţiilor, şi în cazul specificării conceptelor apare pericolul instrumentalizării politice. Pentru că definiţiile nu sunt doar simple acorduri privind conţinuturile, ci şi o chestiune de putere. Interesele care se ascund îndărătul

acestora transpar de abia atunci când toate părţile şi persoanele implicate ajung să se confrunte cu conţinuturile (...).

Educaţia pentru pace nu-şi găseşte punctul de referinţă doar la polul negativ, prin definirea diverselor înţelesuri ce sunt date violenţei. Şi cele ce se înţeleg prin termenul 'pace' pot fi definite, chiar dacă nu există şi nici nu poate exista o definiţie universal valabilă a păcii. Pacea este deseori descrisă ca fiind o stare în care lipseşte războiul (pace negativă).

Dar asta nu este de ajuns, pentru că pacea înseamnă mai mult decât simpla lipsă a războiului şi mai mult decât tăcerea armelor: pacea mai este uneori definită şi ca proces ţintit, în care oamenii se angajează să aplaneze conflictele prin mijloace non-violente şi să realizeze principii precum dreptatea socială şi democraţia (pace pozitivă).

În acest sens, calea este scopul, aşa cum a susţinut şi Mahatma Gandhi. Acest proces nu va ajunge niciodată într-un punct final, care nu poate fi pierdut nicicând. Dacă înţelegem pacea ca un proces, atunci, pe baza lipsei războiului, oamenii poate lucra tot înainte întru realizarea ei.

Educaţia pentru pace îşi găseşte motivaţia şi în utopiile pacifiste, în viziunile unor oameni care au dovedit că visele şi speranţele nu sunt doar fapte egoiste, ci pot fi integrate şi în angajamentul politic. Viziunea lui Martin Luther King ("I have a dream") şi-a câştigat importanţa nu prin enumerarea unor fantezii oarecare, ci prin urmarea unei căi înspre eliberarea din violenţă care echilibrează această viziune şi care este pe înţelesul tuturor, putând deveni aşadar şi subiectul criticilor. Educaţia pentru pace poate face referire, în mod concludent, la importanţa "personalităţilor" numai în sensul explicat mai sus."

[Günther Gugel / Uli Jäger: Gewalt muss nicht sein. Eine Einführung in friedenspädagogisches Denken und Handeln. 3. Aufl., Tübingen 1997; versiune internet: http://www.friedenspaedagogik.de/themen/f_erzieh/fe3.htm]

[începutul paginii]

În următorul text, autorii Günther Gugel şi Uli Jäger atrag atenţia asupra limitelor educaţiei pentru pace pe baza extremismului de dreapta din Germania. Trebuie să avem mereu în vedere aceste limite, pentru a nu ne face iluzii cu privire la eficienţa educaţiei pentru pace.

"(...) Educaţia pentru pace trebuie să realizeze cât de mici sunt posibilităţile sale de influenţare şi cât de multe şi de puternice sunt influenţele care se opun ţelurilor sale. Se ştie astfel că oamenii nu sunt influenţaţi de regulă doar de comportamentul cu valenţe educaţionale al părinţilor şi profesorilor, ci şi prin experienţele lor de zi cu zi, prin felul în care este organizată convieţuirea socială şi cum se rezolvă problemele.

De aceea este important ca oamenii să îşi dea seama de limitele educaţiei pentru pace şi să le integreze în activităţile lor, pentru a evita astfel naşterea unor false speranţe şi iluzii. Luând ca exemplu felul în care politica şi societatea înţelege să rezolve problema extremismului de dreapta (al cărui adepţi sunt în majoritate tineri) vom vedea cât de limitată este educaţia pentru pace chiar şi atunci când o mare

parte a societăţii condamnă extremismul.

Pentru că educaţia pentru pace nu poate rezolva nici unele probleme sociale fundamentale precum resursele materiale insuficiente sau distribuite în mod nedrept şi nici compensa neglijarea educaţiei tinerilor. Măsurile din educaţia pentru pace dedicate luptei împotriva extremismului de dreapta sunt îngreunate atunci când responsabilii din toate partidele nu sunt sau nu vor să fie în stare să organizeze un climat social mai prietenos pentru străini şi refugiaţi.

Educaţia pentru pace pierde teren atunci când - pentru găsirea unor soluţii rapide - sunt investite milioane în proiecte îndoielnice din punct de vedere pedagogic. Orice intenţie favorabilă de a încuraja o convieţuire paşnică rămâne la stadiul de maculatură atunci când mijloacele destinate campaniilor educaţionale sunt scăzute, cele de realizare a unor proiecte filmografice critice sunt retrase sau când autorităţile economisesc bani atunci când vine vorba de formarea cadrelor didactice.

Educaţia pentru pace are nevoie de condiţii-cadru politice prielnice, care să îi stimuleze procesul de instituţionalizare şi care să îi garanteze o activitate sistematică şi continuă. Numai atunci educaţia pentru pace va avea şi şansa de a putea deveni eficientă într-un context mai larg. Din păcate, aşa ceva nu s-a întâmplat însă niciodată -  nici măcar într-o ţară precum Germania, cu un nivel ridicat de trai. De aceea, educaţiei pentru pace nu îi rămâne de multe ori decât să atragă atenţia în mod continuu asupra situaţiilor cu potenţial de ameninţare, pentru ca acestea să nu fie uitate sau trecute cu vederea, să numească persoanele responsabile, să prezinte alternative şi să lucreze la nivel minor pentru o schimbare majoră."

[Günther Gugel / Uli Jäger: Gewalt muss nicht sein. Eine Einführung in friedenspädagogisches Denken und Handeln. 3. Aufl., Tübingen 1997; versiune internet: http://www.friedenspaedagogik.de/themen/f_erzieh/fe3.htm]

Cursul 4: Ce fac cei care se ocupă cu educaţia pentru pace?

În timp ce în cursul 2 a fost vorba despre fondul politico-ştiinţific şi despre studiul păcii şi al conflictelor, iar în cursul 3, despre fondul teoretic al educaţiei pentru pace, cursurile 4 şi 5 se referă mai mult la aspectele de natură practică: cu ce se ocupă pedagogii păcii?

Bineînţeles că nu vom putea să construim în doar două cursuri o imagine completă a diversităţii activităţilor practicate în domeniul educaţiei pentru pace. Din acest motiv am hotărât să ne concentrăm asupra a două domenii-cheie: Soluţionarea constructivă a conflictelor (Cursul 4) şi Educaţie pentru pace şi fair-play (cursul 5). În ambele cursuri ne-am folosit de materialele puse la dispoziţie de cercetătorii de la Institutul de Educaţie pentru Pace din Tübingen, ocazie cu care dorim să le mulţumim.

Soluţionarea constructivă a conflictelor – element central al educaţiei pentru pace

"Soluţionarea constructivă a conflictelor este unul din elementele centrale ale dezbaterilor cu privire la război şi pace. În spiritul educaţiei pentru pace şi pe baza drepturilor omului, conflictele trebuie rezolvate fără violenţă şi fără ameninţarea acesteia. În acest sens, orientarea după normele juridice curente şi după procedurile de conciliere şi mediere joacă un rol deosebit de important.

Indiferent dacă conflictele sunt considerate un ingredient al naturii sociale a oamenilor sau o consecinţă a intereselor sociale diferite, metoda prin care acestea vor fi rezolvate va fi mereu un criteriu decisiv pentru capacitatea de pace. Cercetătorul pe probleme de pace Johan Galtung caracterizează extrem de potrivit această situaţie: "Tell me, how you behave in a conflict, and I'll tell you how much peace culture you have".

Totuşi, felul în care sunt soluţionate aceste conflicte depinde, printre altele, şi de felul în care este înţeleasă “esenţa” conflictului şi de funcţiile care îi sunt atribuite în cadrul coabitării umane. Dacă conflictele sunt considerate a fi o forţă motrice esenţială pentru evoluţia socială, atunci ele vor căpăta un rol important şi pozitiv – dinamica lor urmând a fi folosită pentru transformări de natură pozitivă. Dacă conflictele sunt văzute însă mai degrabă ca fiind distructive sau ameninţătoare la adresa unei ordini pre-existente, atunci ele trebuie înăbuşite şi tratate ca o componentă incomodă.

În zilele noastre avem nevoie de noi metode de gândire şi acţiune, care să ia în considerare mai multe adevăruri deodată, mai precis adevărul “tău, al meu şi încă unul”. Participanţii la un conflict trebuie să ştie că, la fel de bine cum pot câştiga, ei pot să şi piardă. Mai mult, ei trebuie să mai ştie şi că demnitatea celuilalt trebuie apărată chiar şi în cazul unui conflict.

Felul în care ne comportăm într-un conflict precum şi posibilitatea de a învăţa din şi prin acesta ne poate sensibiliza şi ne poate face să înţelegem mai bine dinamica acestuia precum şi felul în care reacţionăm. Educaţia pentru pace poate ajuta copiii şi tinerii (dar şi adulţii) să nu se mai teamă de conflicte. Ea poate, de asemenea, să stopeze efectul de escaladare a dinamicii conflictelor în relaţiile interumane şi între grupuri pentru a preîntâmpina actele de violenţă, contribuind în plus şi la transformarea cunoştinţelor de bază privind rezolvarea constructivă a conflictelor într-o proprietate comună tuturor oamenilor.

Totuşi, educaţia pentru pace nu poate crea, de una singură, condiţiile necesare tabuizării violenţei într-o societate şi nici limitării formelor de competiţie scăpate de sub control. Aceste lucruri depind şi de multe alte iniţiative care să îi vină în sprijin."

[Günther Gugel, Institut für Friedenspädagogik Tübingen]

Cursul de faţă este împărţit în următoarele capitole:

C ONFLICT : Ce sunt conflictele? Ce este tipic pentru un conflict? (dinamica escaladării etc.) 

ANALIZĂ: Analiza conflictului (Cauze şi contexte, puncte esenţiale în soluţionarea conflictelor) 

SOLUŢIONARE: Soluţionarea constructivă a conflictelor 

EXEMPLU: Conflictele în şcoli

[începutul paginii]

Exemplu de soluţionare constructivă a conflictelor:

Soluţionarea conflictelor în proximitatea mediului şcolar

În acest capitol vom vorbi despre unele probleme fundamentale cu care se confruntă procesul constructiv de soluţionare a conflictelor.

Percepţie şi interpretare

Pentru a putea aplana conflictele, acestea trebuie mai întâi percepute ca atare. Înainte de orice acţiune există o situaţie care este percepută şi o interpretare (de cele mai multe ori subconştientă) a acesteia. Pentru a arăta că această interpretare este deseori prea grăbită şi marcată de prejudecăţi, că tindem să atribuim prea repede calităţi, să formulăm convingeri şi intenţii de acţiune, acest proces de percepţie şi de interpretare trebuie adus la nivelul conştient. Acest lucru poate fi făcut de exemplu cu ajutorul unor poveşti ilustrate.

Aprofundare: Poveşti ilustrate

Alternative de acţiune

Deseori, procesele constructive de soluţionare a conflictelor eşuează din pricina lipsei alternativelor de acţiune. Oamenii apelează adesea la violenţă şi la comportamente asociale atunci când nu au la dispoziţie alte variante de acţiune sau când aceste variante nu promit prea mari succese.

Părinţii, educatorii şi profesorii, dar şi tinerii, se confruntă zilnic în practica pedagogică şi didactică cu provocarea de a trebui să acţioneze în situaţii deloc clare. Dintr-un spectru larg de alternative, ei apelează deseori la modele comportamentale problematice (încălcarea normelor, uzul de forţă).

O asemenea atitudine poate duce la neînţelegeri fatale sau chiar la procese de escaladare. Trebuie să înţelegem că pentru fiecare situaţie există întotdeauna mai multe feluri în care putem acţiona. Iar atunci când vom înţelege acest lucru vom face şi primul pas important pentru lărgirea propriului spectru de acţiune. Acest lucru poate fi exemplificat prin unele scenarii.

Aprofundare: Scenarii

Soluţionarea conflictelor de zi cu zi

Conflictele zilnice pot fi aplanate de cele mai multe ori foarte rapid şi fără complicaţii atunci când sunt respectate anumite reguli. Aceste reguli trebuie introduse, discutate şi aplicate. Regulile formulate de noi ca exemplu se referă la modul în care copiii şi tinerii trebuie să se poarte atunci când se confruntă cu un conflict.

Aprofundare: Reguli pentru conflictele zilnice

O importanţă centrală revine, în cadrul aplanării conflictelor, factorului comunicare. Comunicarea poate contribui înmod eficient la soluţionarea conflictelor atunci când regulile fundamentale ale comunicării sunt cunoscute. Şi pentru că comportamentul în sfera comunicării s-a construit timp de mai mulţi ani, aceste reguli trebuie exersate permanent.

Aprofundare: Regulile comunicării

Atunci când conflictele tind să escaladeze este bine să implicăm şi o a terţa parte. Peer Mediation la şcoală este o procedură importantă în acest sens.

Aprofundare: Peer Mediation la şcoală

Ora de curs şi structura şcolară

Alături de Peer Mediation, trebuie să mai apară şi alte elemente de soluţionare a conflictelor în cadru şcolar. Aceste elemente vizează atât comunicarea profesor-elev, cât şi regulile de socializare, decursul orelor, precum şi întreaga structură şcolară.

[Autor: Günther Gugel, Institut für Friedenspädagogik Tübingen; Redactare: Ragnar Müller]

Soluţionarea constructivă a conflictelor

Oamenii încearcă de multe ori să soluţioneze conflictele prin diverse metode "tradiţionale", ale căror ineficienţă s-a făcut dovedită de multă vreme. Printre aceste metode se numără strategiile de constrângere, de intimidare şi de ameninţare care ar avea ca scop obligarea părţilor implicate să renunţe la conflict. Şi apelul la valorile şi convingerile etice vizează împiedicarea escaladării conflictului.

Oamenii au încercat mereu să despartă părţile conflictuale sau să le convingă pe acestea să-şi rezolve problemele comune, astfel încât să transpară noi perspective asupra conflictului. Aceste strategii pot, într-adevăr, să conducă la o deviere situativă de la exerciţiul deschis al conflictului, ele nu ajută însă cu mult la găsirea unei reglementări de durată, la detectarea precisă a cauzelor conflictului sau la configurarea unor soluţii constructive.

Posibilităţile soluţionării constructive ale conflictului depind atât de tipul acestuia cât şi de cât de dezvoltat sau de evoluat este acesta. Mai mult, trebuie văzut dacă este vorba despre un conflict între indivizi, grupe sau instituţii sau despre  un conflict la nivelul întregii societăţi sau chiar la nivel internaţional, precum şi dacă acest conflict este latent sau se desfăşoară deja în mod violent.

Preocuparea cu conflictele poate contribui, ca strategie preventivă, la combaterea apariţiei conflictelor manifeste, sau se poate referi la felul în care trebuie acţionat în situaţii de conflict. În cel din urmă dintre cazuri, potenţialul conflictual poate fi dezamorsat, cursul unui conflict poate fi deviat astfel încât să se desfăşoare într-o manieră cât mai puţin violentă, iar consecinţele conflictului pot fi făcute mai uşor de suportat pentru toţi cei implicaţi.

Una dintre cele mai dificile întreprinderi este înlăturarea cauzelor structurale ale unui conflict, adică dizolvarea definitivă a diferenţelor şi tensiunilor dintre părţile implicate. Acest lucru nu poate fi realizat decât arareori. Vom vedea însă că nevoile (de bază) ale părţilor conflictuale îşi vor

Regulile conflictului după Gandhi

Identifică conflictul!

Stabileşte-şi clar obiectivele!

Încearcă să înţelegi obiectivele adversarului tău!

Subliniază obiectivele comune!

Prezintă în mod obiectiv faptele decisive în ceea ce priveşte conflictul!

Păstrează o atitudine pozitivă faţă de conflict!

Dă conflictului o notă pozitivă!

Priveşte conflictul ca pe o ocazie de-aţi întâlni adversarul!

Priveşte conflictul ca pe o ocazie de a reforma societatea!

Priveşte conflictul ca pe o ocazie de a-ţi remodela propria persoană!

Cursul conflictelor

Păstrează în conflicte o atitudine non-violentă!

Abţine-te de la acţiuni care pot aduce  stricăciuni!

Abţine-te de la pronunţarea unor cuvinte care pot aduce stricăciuni!

Abţine-te să te gândeşti la lucruri care ţi-ar putea aduce stricăciuni!

Nu aduce stricăciuni bunurilor adversarului tău!

Fă bine chiar şi celor care fac rău!

Acţionează potrivit obiectivelor tale!

Fii gata să faci sacrificii!

Evită să construieşti fronturi

În primul rând este posibil ca semnatarii să nu fie cinstiţi. În al doilea rând, chiar dacă sunt cinstiţi, ce se întâmplă cu ceilalţi actori implicaţi, ce se întâmplă cu poporul? În al treilea rând, chiar dacă populaţia este de acord, ce se întâmplă cu susţinătorii şi cu forţele care ar putea da naştere la o formă mai puţin conflictuală (nu tot la cea veche). (...)

Din păcate, asemenea naivităţi au cunoscut o largă răspândire şi asta, mai ales printre diplomaţi (...). Dar nici cealaltă naivitate, cea opusă, de a porni de la ipoteza că doar “poporul“ poate soluţiona un conflict (...) nu este corectă. Reţeta ideală ar fi aşadar o diplomaţie "cu dublu sens" ("sensul" elitei şi cel al populaţiei, într-o permanentă interacţiune). (...)

În ciclurile conflictului există fără doar şi poate şi unele faze care pot fi numite “soluţii“, atâta vreme cât corespund într-o oarecare măsură cele două criterii numite mai sus. În principiu însă, transformarea conflictului este un proces care nu se sfârşeşte niciodată. Vechile contradicţii vor putea apărea mereu la suprafaţă, iar altele noi vor fi create. (...) O soluţie sub forma unei forme stabile şi de durată poate fi un obiectiv, dar cu şanse temporare. Mult mai importantă este găsirea unei capacităţi de transformare, adică a unei capacităţi de manevrare a transformărilor astfel încât acestea să fie acceptabile şi de durată. Calea este scopul, a spus Gandhi. Noi am putea spune: “Procesul este scopul“, iar soluţiile stabile se vor pierde întotdeauna atunci când vom fi crezut că le-am găsit."

[din: Johan Galtung: Frieden mit friedlichen Mitteln, Fernuniversität Hagen 1997, Kurseinheit 3, p. 38]

Alte texte despre subiectul "Soluţionarea constructivă a conflictelor":

PREMISE: Premise pentru soluţionarea constructivă a conflictelor 

10 REGULI: "Das Institut für Friedenspädagogik Tübingen" a formulat zece reguli pentru o soluţionare constructivă a conflictelor 

MEDIERE: Medierea şi conflictele 

COMUNICARE: Comunicarea, cheia soluţionării conflictelor

[Autor: Günther Gugel, Institut für Friedenspädagogik Tübingen; Redactare: Ragnar Müller]

Cursul 5: Educaţie pentru pace şi fair-play

"Fairplay-ul înseamnă mult mai mult decât să joci după reguli; aici este vorba mai degrabă despre atitudinea sportivilor, despre respectarea adversarului şi despre prezervarea integrităţii fizice şi psihologice a acestuia. Doar acei sportivi care au o atitudine empatică faţă de adversarii lor joacă în mod corect.” (Fragment din “Declaraţia

Organizaţia Naţiunilor Unite consideră sportul un instrument important de atingere a  obiectivelor mileniului, pentru că sportul este disciplina care mijloceşte următoarele capacităţi şi valori importante:Capacităţi

Regulile conflictului după Gandhi

Identifică conflictul!

Stabileşte-şi clar obiectivele!

Încearcă să înţelegi obiectivele adversarului tău!

Subliniază obiectivele comune!

Prezintă în mod obiectiv faptele decisive în ceea ce priveşte conflictul!

Păstrează o atitudine pozitivă faţă de conflict!

Dă conflictului o notă pozitivă!

Priveşte conflictul ca pe o ocazie de-aţi întâlni adversarul!

Priveşte conflictul ca pe o ocazie de a reforma societatea!

Priveşte conflictul ca pe o ocazie de a-ţi remodela propria persoană!

Cursul conflictelor

Păstrează în conflicte o atitudine non-violentă!

Abţine-te de la acţiuni care pot aduce  stricăciuni!

Abţine-te de la pronunţarea unor cuvinte care pot aduce stricăciuni!

Abţine-te să te gândeşti la lucruri care ţi-ar putea aduce stricăciuni!

Nu aduce stricăciuni bunurilor adversarului tău!

Fă bine chiar şi celor care fac rău!

Acţionează potrivit obiectivelor tale!

Fii gata să faci sacrificii!

Evită să construieşti fronturi

Comitetului Internaţional pentru Fair-Play")

Sportul poate fi o “şcoală a vieţii” ideală, el dezvoltă aptitudini şi valori. De aceea, sportul este un domeniu important în educaţia pentru pace. Fair-play-ul poate fi deprins şi exersat foarte uşor prin intermediul sportului. Textul de mai jos ne prezintă o imagine da ansamblu asupra rolului pe care îl pot avea sportul şi fair-play-ul în promovarea educaţiei pentru pace. Tuturor aspectelor despre care s-a vorbit pe această pagină le-a fost dedicată câte un capitol separat:

Fair-Play:Definiţii, principii şi reguli; mingi de fotbal corect comercializate; condiţii de muncă în industria articolelor sportive 

Sportul şi prevenirea actelor de violenţă:Medierea în fotbal 

Exemple:Baschet la miezul nopţii ca program de luptă împotriva violenţei; fotbal de stradă pentru pace; Jocurile Olimpice în zone de război

capacitatea de cooperarecapacitatea de comunicarerespectarea regulilor convenitesoluţionarea constructivă a conflictelorînţelegererelaţiile cu ceilalţicalităţi de liderrespectul faţă de ceilalţiaprecierea eforturilorcapacitatea de a câştigacapacitatea de a pierdeplanificarea competiţiei

Valorifair-playa împărţi cu ceilalţiîncredere în propriile forţeîncredere în ceilalţionestitaterespect pentru sinetoleranţăindestructibilitatelucru în echipădisciplinăîncredere

[Sport for Development and Peace. Towards Achieving the Millenium Development Goals. Report from the United Nations Inter-Agency Task Force on Sport for Development and Peace. United Nations, 2003 - http://www.un.org/themes/sport/task.htm]

Rolul sportului în munca cu refugiaţi, în activităţile de dezvoltare şi reconciliere

„When one is active in sports, one does not commit genocide“ – acestea au fost cuvintele folosite de o elevă după ce a reuşit să supravieţuiască unor atrocităţi inimaginabile în Ruanda în timpul Războiului Civil din 1994. La patru ani după acest război, ea a luat parte la un curs organizat de guvernul ruandez şi de Comitetul Olimpic din Ruanda. Scopul acestui program a fost de a forma cât mai mulţi tineri interesaţi de sport în antrenori de volei. După absolvirea cursului, tinerii urmează să-şi aducă, la rândul lor, aportul în a ajuta copii şi tineri să depăşească traumele pricinuite de război, încurajând activităţile sportive şi promovând, într-o manieră pozitivă, spiritului de echipă.

Sportul a fost implementat cu succes în procesul de reconciliere necesar la sfârşitul conflictelor violente. În special în cazul conflictelor etno-politice, sportul oferă o cale de a aduce laolaltă oamenii din ambele tabere ale

 

conflictului, oameni care nu ar avea altfel ocazia de a se întâlni şi de a se cunoaşte. Întâlnirile sportive de acest fel sunt uneori organizate pe un teren “sigur”, în afara ţării, pentru a evita astfel tensiunile ce ar putea apărea. 

Milioane de refugiaţi trăiesc în lagăre şi depind de o mână de ajutor din afară. Aceşti oameni au o nevoie disperată de alternative şi de perspective noi, pe termen scurt. “Sportul şi timpul liber sunt esenţiale pentru supravieţuirea copiilor. Într-adevăr, atunci când vine vorba de a ajuta copiii refugiaţi, acestea sunt de neînlocuit ca metode de reconstrucţie a unor vieţi distruse”, declară Sadako Ogata, Înalt Comisar al Organizaţiei pentru Refugiaţi ONU (UNHCR). Această Organizaţie a înfiinţat, în 1998, un lagăr în Tanzania, în care sunt internaţi peste 20.800 de tineri refugiaţi. Cât de mult vor trebui aceştia să rămână acolo, nu se ştie. În asemenea cazuri, UNHCR cere sprijinul asociaţiilor sportive naţionale şi internaţionale. În timp, au apărut diverse programe interesante de cooperare.

Unele organizaţii neguvernamentale precum “Brot für die Welt“ („Pâine pentru Lume”) sprijină în mod activ, în diverse ţări, anumite proiecte de întrajutorare, în cadrul cărora sportul joacă un rol important. Partenerii din Africa, Asia, America Latină sau din Europa de Est ştiu că sportul poate juca un rol decisiv, măcar în pornirea procesului de surmontare a unor deficienţe sociale grave. Sportul promovează interacţiunea socială între copiii străzii, oferindu-le un impuls pentru dezvoltarea cunoştinţelor şi a aptitudinilor necesare în viaţa profesională.

Sportul şi prevenirea actelor de violenţă

Contribuţia pe care sportul o aduce în ceea ce priveşte construirea şi promovarea unei societăţi civilizate depăşeşte cu mult limitările impuse de zonele marcate de războaie şi crize. Este binecunoscut faptul că până şi cele mai bine înrădăcinate democraţii nu rămân ferite de conflicte şi de acte de violenţă. SUA oferă un exemplu excelent despre cum poate fi folosit sportul pentru a preveni violenţa în rândul tinerilor.

„Meciurile de la miezul nopţii“ au devenit un simbol al modului în care poate fi folosit sportul pentru a preveni actele de violenţă şi criminalitatea. Cu meciurile de baschet programate între orele 22 şi 2 dimineaţa, tinerii americani sunt feriţi de la a aluneca în lumea periculoasă a consumului de droguri şi a criminalităţii.

După primele iniţiative din anul 1986, a apărut – pe lângă National Basketball Association League, NBA – o aşa numită Midnight Basketball League, MBL. În această Ligă sunt implicaţi aproximativ 10.000 de tineri sportivi. Cei mai mulţi jucători din MBL sunt afro-americani, provenind din cele mai puternice comunităţi din punct de vedere numeric din cartierele sărace ale marilor oraşe.

Jucătorii nu sunt plătiţi şi trebuie să ia parte înaintea fiecărui meci la o dezbatere de o oră. Aceste discuţii ating o multitudine de subiecte. Cum ar trebui să mă pregătesc pentru un interviu la o

nouă slujbă? Cum pot soluţiona un conflict fără să apelez la violenţă? Cum pot să mă protejez împotriva SIDA şi cum pot să rezist tentaţiei reprezentate de droguri? Garry A. Sailes, profesor de sociologie sportivă la Universitatea din Indiana rezumă acest program după cum urmează: “MBL oferă tinerilor din cele mai sărace cartiere ocazia de a juca baschet, dar şi şansa de a-şi descoperi identitatea şi siguranţa de sine

Meciurile de la miezul nopţii au loc şi în Germania sub o multitudine de forme. De obicei, de organizarea şi promovarea meciurilor se ocupă municipalităţile locale în colaborare cu asociaţiile sportive şi deseori şi cu poliţia. Dominik Hermle este una dintre persoanele implicate în organizarea meciurilor nocturne din Stuttgart: “Scopul proiectului nostru este de a combate problemele sociale asociate cu tinerii, cum ar fi criminalitatea, sărăcia, dependenţa de droguri şi şomajul. Chiar dacă sportul nu poate rezolva toate aceste probleme, el poate contribui totuşi într-o anumită măsură la soluţionarea acestora. Sportul poate avea un efect pozitiv asupra altor aspecte ale vieţii, poate corecta comportamentele agresive, poate întări încrederea în sine. Sportul promovează toleranţa faţă de ceilalţi oameni şi îi poate învăţa pe tineri despre ce înseamnă să fii responsabil. Tinerii din Stuttgart au primit această ofertă a noastră cu entuziasm.”

Meciurile nocturne nu reprezintă decât una dintre metodele deosebit de spectaculoase de promovare a combaterii violenţei prin intermediul sportului, fiind totodată o metodă care se potriveşte doar anumitor grupuri de tineri. Au apărut nenumărate documente şi articole care explică cum se poate face educaţie prin sport, cum trebuie să te porţi în spirit de fair-play faţă de ceilalţi oameni şi cum să rezolvi conflictele într-un mod constructiv.

Fair-play-ul într-o lume a tuturor

Specialistul în educaţie fizică şi sport, Ommo Grupe, scrie: „În afară de principiul efortului şi al realizării, aflate într-o strânsă legătură cu fairplay-ul, ceea ce caracterizează cel mai bine Jocurile Olimpice este varietatea incredibilă de sporturi pe care o conţine. Această varietate trebuie prezervată în contextul unei lumi multiculturale, cu care sportul olimpic, însufleţit de spiritul internaţional, are astăzi de-a face din ce în ce mai mult. Acestei varietăţi îi corespund în mod special valorile olimpice ale păcii, ale respectului reciproc şi ale internaţionalităţii. Ele nu sunt, bineînţeles, suficiente pentru a soluţiona conflictele, dar sunt totuşi modele pentru felul în care ar trebui să tratăm situaţiile conflictuale. Sporturile olimpice pun în faţa oricărui alt principiu acceptarea celorlalţi, generând chiar această atitudine în momentul în care se declară a fi, în mod consecvent, împotriva oricărei discriminări, fie ea de natură rasială, religioasă sau sexuală.“

Fair-play înseamnă a te ţine de regulile convenite, de a renunţa la avantaje nemeritate. Fair-play-ul mai înseamnă şi egalitatea şanselor, adoptarea unui comportament atent faţă de adversar, precum şi acceptarea celorlalţi. Fairplay-ul ca principiu sportiv şi moral fundamental este ameninţat în lumea de astăzi, nu numai în sport, ci şi în alte domenii ale traiului în comun. În acelaşi timp însă, regulile fair-play-ului ne oferă ocazia de a ne orienta mai bine în această lume

extrem de competitivă.

[Uli Jäger, Institut für Friedenspädagogik Tübingen e.V.]

Capitolele din cadrul cursului 5 sunt dedicate aprofundării următoarelor subiecte:

Fair-play - Definiţii, principii, reguli şi "fair trade"

Sportul şi prevenirea violenţei: Medierea în fotbal etc.

Exemple: Baschet la miezul nopţii, fotbal pe stradă pentru pace etc.

 

„Educaţia fizică şi sportul trebuie să promoveze înţelegerea dintre popoare şi indivizi, stimulând competiţia dezinteresată, solidaritatea, fraternitatea, respectul şi recunoaşterea reciprocă a demnităţii inalienabile a tuturor oamenilor.“ [Carta Internaţională pentru Educaţie Fizică şi Sport a UNESCO, 1978]

Teme:  Drepturile omului  I  Personalităţi  I  Democraţie  I  Partide  I  Europa  I  Globalizare  I  Naţiunile Unite  I  Durabilitate

Metode:    Didactică politică    II    Educaţie pentru pace    II    Metode

     

Această pagină web cu privire la educaţia politică a fost concepută de agora-wissen, "Gesellschaft für Wissensvermittlung über neue Medien und politische Bildung" (GbR) din Stuttgart. Pentru întrebări şi sugestii cu privire la conţinutul acestei pagini vă rugăm să ne contactaţi.

Educaţie pentru pace

Sportul şi combaterea violenţei

"As an international language, sport should be considered as a practical means to communicate messages of peace and help find non-violent solutions to problems". Acest fragment din raportul ONU intitulat "Obiectivele în sport şi dezvoltare la cumpăna dintre milenii" subliniază potenţialul deţinut de sport în cadrul educaţiei pentru pace (textul integral al raportului se află pe pagina de internet a UN Task Force on Sport for Development and Peace).

În ce constă semnificaţia principiilor motorii pentru combaterea violenţei?

Atât agresiunile cât şi mişcările motorii

Criterii pentru dezvoltarea principiilor motorii 

Raportarea principiilor la nevoile tinerilor

pot fi ţinute sub control

Talentele fizice pot fi folosite în mod pozitiv 

Prin activităţi sportive familiare se pot reduce angoasele

Relaţiile dintre tineri şi dintre tineri şi mediul lor ambiant pot fi exersate şi îmbunătăţite

Acceptarea unor reguli preexistente poate fi şi ea învăţată

[Prof. Dr. Gunter Pilz]

Următorul fragment numeşte efectele pozitive ale sportului în cadrul activităţilor cu tineri:

Pretenţii sportive reduse

Acceptarea mişcărilor culturale ale tinerilor

Flexibilitate în ceea ce priveşte spaţiul, timpul şi conţinutul

Transpunerea neproblematică a principiilor asupra tuturor celorlalte domenii vitale

Evitarea situaţiilor penibile

Atmosferă didactică şi de joc animată şi lipsită de orice sentiment de teamă

Stimularea cooperării

"Chiar dacă sportul nu poate fi considerat un ‚atelier de reparaţii’ al actelor sociale (greşite), el deţine instrumentele necesare pentru combaterea violenţei şi integrarea socială. Sportul oferă tinerilor posibilitatea de a se relaxa fizic, de a-şi dizolva tensiunile sufleteşti şi de a-i îndepărta de faptele de agresiune. În plus, succesul pe terenul de sport întăreşte încrederea în propriile forţe. Sportul este un fapt cu totul pozitiv, pentru că favorizează întreţinerea de contacte sociale şi coeziunea grupurilor. Atunci când timpul liber este folosit în totalitate sau aproape în totalitate în contexte dezorganizate şi nestructurate, tinerii pot tinde să accepte violenţa şi să se pregătească pentru a o exersa la un nivel extrem. Activitatea, deseori voluntară, în slujba

tinerilor, a asociaţiilor sportive, integrează copiii şi tinerii într-o comunitate de norme şi valori, putând exercita influenţe stabilizatoare şi contribui la stabilizarea şi dezvoltarea pozitivă a personalităţii tinerilor."

[Declaraţie emisă de comitetul executiv al Asociaţiei Tineretului Sportiv din Nordrhein-Westfalen, 21.03.1995]

Alte texte privind subiectul "Sportul şi combaterea violenţei":

Medierea interculturală a conflictelor: Medierea în fotbal

Exemplu: Fotbal pe stradă pentru pace

Exemplu: Meciurile de la miezul nopţii: Baschet pentru combaterea violenţei

Exemplu: "Twic Olympics" - Jocurile Olimpice în zonele de război

Pacea olimpică

[începutul paginii]