MINISTERUL EDUCAŢIEI NAŢIONALELICEUL PEDAGOGIC „EFTIMIE MURGU” TIMIŞOARA

LUCRAREMETODICO-ŞTIINŢIFICĂ PENTRU OBŢINEREAGRADULUI DIDACTIC I ÎN ÎNVĂŢĂMÂNT

EDUCAREA ELEVILOR DIN CICLUL PRIMARÍN SPIRITUL APĂRĂRII , PROTECŢIEI ŞIREFACERII MEDIULUI ÍNCONJURĂTOR

Índrumător ştiinţific : Prof .

Ínvăţător :

2001

CUPRINS

• Introducere................................................................................pag. 2• Mediul înconjurător................................................................. pag. 5• Elementele componente ale mediului înconjurător........…......... pag. 8 I.Componente primare..............…………................................ pag.10 II.Componente derivate............................……………............ pag. 21 III.Componente antropice..........................…………............... pag. 25• Pădurea şi mediul înconjurător............................................... pag. 32 • Necesitatea protecţiei mediului înconjurător........................... pag. 40• Educaţia privind protecţia mediului înconjurător-educaţia ecologică..........................................…………………….......... pag. 45• Concluzii.................................................................................. pag. 50• Bibliografie.............................................................................. pag. 52• Anexe....................................................................................... pag. 54

ARGUMENT

“Poeţii au privit întotdeauna Pământul ca pe un cosmos al miracolelor infinite şi , încercănd să le descifreze , le-au sporit , adăugând ei înşişi noi petale « corolei de lumini a lumii » .Oamenii de ştiinţă ai tuturor vremurilor s-au străduit să-i smulgă tainele , să le explice şi să le legifereze , transformându-le în tot atâtea premise ale activităţii umane .”1

Supusă de-a lungul vremurilor unei continue interogaţii , Terra a dat fiecărei generaţii noi răspunsuri , oferind însă spre dezlegare alte probleme , nebănuite de înaintaşi . A fost considerată la început centrul static al întregului univers pentru ca , peste secole , să se admită că „ e pur si mouve ” . Mai apoi, astronomii au redus-o la dimensiunile unei planete „ modeste” , Soarele însuşi , în jurul căruia gravitează , nefiind decăt una dintre stelele mijlocii ale universului fără limite .

Şi totuşi , oricât de mult „ demitizată ” de ştiinţă , această planetă şi-a păstrat până astăzi unicitatea în sistemul nostru solar , ca singura purtătoare a acelui tulburător mister care este viaţa , în primul rănd cea umană . Pe acest „singur Pământ ” omul , care la începuturile istoriei sale atribuia întreaga existentă unei atotputernice divinităţii , s-a dovedit a fi adevăratul demiurg , recreator al lumii . Acest „ singur Pământ ” a putut să răspundă deopotrivă nevoilor de hrană ale omului , elanurilor lui sufleteşti , ispitelor mereu mai adânci ale gândirii .

În mediul înconjurător omul şi-a îndreptat cu admiraţie şi înfiorare privirile spre peisajele divine oferite de pajiştile înverzite , de semeţii munţi împăduriţi , de apele cristaline ale răurilor sau de cele adănci şi neliniştite ale mărilor . El i-a adăugat privelişti noi , la fel de fascinante graţie inteligenţei şi geniului său creator .

Cunoaşterea şi acţiunea umană au dobândit în ultimele decenii asemenea dimensiuni , încât se vorbeşte tot mai frecvent şi nu numai metaforic despre „exploziile” vremii: demografică , urbanistică , economică , tehnico-ştiinţifică etc. Toate acestea au accelerat nu numai existenţa umană , ci şi relaţia fundamentală pentru viaţă , om-natură , intensificând influenţa pe care societatea a exercitat-o dintotdeauna asupra mediului . Se vede acum tot mai clar că a lucra pământul poate să însemne şi a-l secătui , a extrage resursele subsolului, a le irosi , a exploata pădurile , a despădurii .

Rodnicia de-a dreptul miraculoasă a muncii umane ameninţă însă , în unele cazuri , să se prefacă în distrugere a habitatului şi a hranei , otrăvire a atmosferei şi a apei .

Cei care atrag atenţia asupra acestor pericole nu vorbesc cu nostalgia unor visători romantici , ci cu argumentele convingătoare ale ştiinţei . Ei subliniază că procese ca poluarea , eroziunea terenurilor , defrişările neraţionale, extinderea exagerată a aşezărilor ,exterminarea sau punerea în pericol de dispariţie a unor specii de plante şi animale , sunt tot atâtea primejdii pentru existenţa umană ; că apa , aerul , solul nu sunt infinite şi , prin urmare , nu li se pot aduce modificări dincolo de anumite limite care le-ar putea periclita caracteristicile esenţiale , absolut necesare vieţii .

1 Negruţ Silviu , Un singur Pământ...omul şi mediul înconjurător , Editura Albatros , Bucureşti , 1978 ;

CAPITOLUL I . MEDIUL INCONJURATOR

Prin mediu înconjurător sau mediu ambiant se înţelege ansamblul de elemente şi fenomene naturale şi artificiale de la exteriorul Terrei, care condiţionează viaţa în general şi pe cea a omului în special. Sensul dat acestei noţiuni în cadrul Uniunii Europene este cel al unui ansamblu de elemente care, în complexitatea relaţiilor lor, constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă ale omului, cele care sunt ori cele care nu sunt resimţite.

O altă definiţie o găsim în Legea protecţiei mediului, în care mediul înconjurător este ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate straturile atmosferei, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv, valorile materiale şi spirituale.

Mediul înconjurător mai poate fi definit ca “ ansamblul factorilor naturali şi ai celor creaţi prin diverse acţiuni umane care , în stânsă interdependenţă , influienţează echilibrul ecologic şi determină condiţiile de viaţă pentru om , pentru dezvoltarea societăţii “ . Căci ’’ nu se poate vorbi aproape nicăieri de existenţa unui mediu natural nemodificat de om “1. Deci omul nu poate fi scos din mediul înconjurător ( aşa cum afirma Simion Mehedinţi la începutul secolului) , el formând , împreună cu mediul natural - umanizat , un întreg , un sistem spaţio - temporal .

Mediul inconjurator reprezinta totalitatea componentelor naturale (substrat, relief, clima, hidrografie, vegetatie, fauna, sol) si a componentelor antropice (omul si activitatile lui) care interactioneaza si genereaza starea actuala a Terrei. Ramura geografiei care se ocupa cu studiul mediului inconjurator este geografia mediului inconjurator.Factorii geoecologici reprezinta totalitatea componentelor din cadrul structurii mediului inconjurator. Fiecare factor are rolul sau bine determinat si contribuie la asigurarea echilibrului planetar.

Unitatile teritoriale in care componentele de mediu au trasaturi asemanatoare se numesc tipuri de medii.Expresia vizibila in teritoriu a tipurilor de mediu se numeste peisaj geografic si el va reflecta legaturile existente intre componentele sale.Raporturile dintre om, societatea omeneasca si mediul inconjurator s-au modificat in timp. Poluarea generalizata a mediului a devenit un fenomen care se manifesta la nivelul tuturor componentelor sale.

În mod cât se poate de evident , acest tip de mediu nu există şi nu funcţionează ca o simplă sumă de termeni diferiţi , ci constituie un întreg , care , prin vastitatea şi diversitatea de stuctură şi particularităţi dinamice , preia şi combină în variante extrem de bogate şi complexe toate caracteristicile entităţilor iniţiale din care provine .

Principala sa însuşire , calitativ diferită faţă de aceasta , este apariţia în sistemul de interrelaţii a unor termeni şi legături noi , datorită cărora mediul fizic seamănă tot mai puţin cu varianta sa primară , populaţia creşte continuu , iar societatea umană îşi extinde tot mai mult posibilităţile de acţiune . Fără îndoială , scopurile imediate ale acestor acţiuni au fost întotdeauna utile , într-un fel sau altul , societăţii , dar consecinţele intervenţiei omului în circuitul materiei au luat , uneori în timp caracter de catastrofă , defrişările abuzive au scos din circuitul economic suprafeţe întinse de teren .

Chiar şi în epoca actuală , cănd se execută lucrări tehnice , neglijarea cunoaşterii unor caracteristici ale cadrului fizic poate să se soldeze cu pagube materiale

1 Tufescu Victor , Posea Grigore , Ardelean Aurel , Geografia mediului înconjurător -manual pentru clasa a XI -a , E. D. P. , Bucureşti , 1998;

considerabile şi degradări proporţionale ale mediului ( ruperea barajelor , pierderea unui mai mare volum de muncă şi materiale investite , căi de comunicaţie). Cu toate acestea , progresul tehnic este un fapt de necontestat , societatea evoluează , omul modern produce mereu şi randamentul muncii este în continuă creştere , aşa după cum proporţional , creşte şi cererea pe care el însuşi , producătorul o ridică faţă de producţia de bunuri materiale , în general. Iată un sistem care se autodezvoltă , în care s-ar părea că nimic nu se opune unei creşteri continue . Zestrea naturală a Pământului include deopotrivă elemente înlocuibile în timp , ca şi resurse limitate . Mai clar decât oricând omul a devenit conştient de acest fapt în momentul în care explorarea spaţială i-a permis să realizeze dimensiunile şi posibilităţile limitate ale Pământului ca planetă şi spaţiu de acţiune .

A atinge aceste limite sau a le depăşi , chiar numai parţial , înseamnă în primul rănd epuizarea rapidă a unor materii prime de neînlocuit , urmând ca pe viitor activitatea economică sa se desfăşoare în lipsa totală a lor . Pe de altă parte , a neglija sau a minimiza aceste limite înseamnă deranjarea şi dezechilibrarea unor acţiuni umane sau procese naturale extrem de importante ca: distrugerea capacităţii de autoepurare a apelor prin supraîncărcarea lor cu reziduri , primejduirea agriculturii prin secătuirea şi eroziunea solurilor . Aceste periclitări înseamnă de fapt provocări , cu atăt mai nocive cu generaţile următoare unele dintre ele fiind ireversibile sau foarte greu corectabile .

Se realizează astfel un deficit , dar nu insurmontabil . Dealtfel , în decursul istoriei societăţii, posibilităţile oferite de mediu , în unele momente şi în anumite locuri, au fost suprasolicitate . Fenomenul a generat însă , întotdeauna , reacţii specifice : crize alimentare , migraţii în ţinuturi încă intacte . Nou este faptul că acum mediul îşi arată limitele nu numai în locuri izolate ; Pământul întreg fucţionează ca o unitate economică şi este în întregime suprasolicitat . De asemenea , nou este şi faptul că omul a devenit conştient de această situaţie şi încă într-un timp relativ scurt .

Problemele de mediu sunt legate , în perioada contemporană de creşterea demografică , a urbanizării, a nivelului şi structurii consumatorilor şi a evoluţiei tehnice.

Problemele de mediu cele mai grave au apărut însă în decursul ultimilor decenii . Înainte de orice , ele rezultă din nivelul ridicat de utilizare a energiei şi a materiilor prime , precum şi din necesitatea evacuării deşeurilor provenite dintr-o producţie şi un consum general mereu mai mari . Utilizarea energiei determină deteriorări extrem de variate şi de grave ale mediului , în toate stadiile , de la extracţie, trecând prin transformare , transport şi conversie , până la evacuarea surplusului de căldură .

Acţiunile umane asupra mediului şi efectele globale s-ar putea concretiza în modificări climatice generale . Eventualitatea unor fenomene spectaculoase , ca topirea calotelor glaciare , pare puţin probabilă . Se constată însă schimbări de anvergură mai mică .

Mediul înconjurător reprezintă un element esenţial al existenţei umane şi reprezintă rezultatul interferenţelor unor elemente naturale – sol, aer, apa, climă, biosferă – cu elemente create prin activitatea umană. Toate acestea interacţionează şi influenţează condiţiile existenţiale şi posibilităţile de dezvoltare viitoare a societăţii.

Orice activitate umană şi implicit existenţa individului este de neconceput în afara mediului. De aceea, calitatea în ansamblu a acestuia, precum şi a fiecărei componente a sa în parte, îşi pun amprenta asupra nivelului existenţei şi evoluţiei indivizilor.

Ansamblul de relaţii şi raporturi de schimburi ce se stabilesc între om şi natură, precum şi interdependenţa lor influentează echilibrul ecologic, determină condiţiile de viaţă şi implicit condiţiile de muncă pentru om, precum şi perspectivele dezvoltării societaţii în

ansamblu. Aceste raporturi vizează atât conţinutul activităţii cât şi crearea condiţiilor de existenţă umană.

Mediul înconjurător apare ca o realitate pluridimensională care include nu numai mediul natural, dar şi activitatea şi creaţiile omului, acesta ocupând o dublă poziţie: de “component” al mediului şi de “consumator”, de beneficiar al mediului.

Conceptul actual de “mediu înconjurător” are un caracter dinamic, care caută să cunoască, să analizeze şi să urmărească funcţionarea sistemelor protejate în toată complexitatea lor.

1.1. Elementele componente ale mediului înconjurător Mediul inconjurator reprezinta totalitatea componentelor naturale (substrat, relief,

clima, hidrografie, vegetatie, fauna, sol) si a componentelor antropice (omul si activitatile lui) care interactioneaza si genereaza starea actuala a Terrei. Cu studierea lui se ocupa geografia mediului inconjurator.

Mediul natural este alcatuit din doua tipuri de elemente care sunt capabile sa se influenteze reciproc: elemente abiotice si elemente biotice.

Conţinutul mediului înconjurător reprezintă o îmbinare de elemente naturale , înterpătrunse şi dinamic corelate între ele , la care se adaugă în multe locuri construcţii omeneşti ce modifică peisajul natural creând structuri funcţionale ce s-au diferenţiat de cadrul natural , primordial în decursul evoluţiei istorice . Acestea pot fi grupate în trei categorii :

elemente primare -care reprezintă fundalul naturii fizice , neînsufleţite ( litosfera , hidrosfera , atmosfera ) ;

elemente derivate -care s-au dezvoltat pe seama celor dintâi ( pe care au reuşit să le transforme) , reprezentând mediul biotic (vieţuitorele) ; elementele antropice -care sunt introduse de om prin activităţile sale

conştiente .

Componentele naturii neînsufleţite (elemente primare ) cuprinse în trei geosfere -litosfera , atmosfera şi hidrosfera - dau în cea mai mare măsură specificul planetei noastre ca unicat în Sistemul Solar . Dacă partea superioară a scoarţei este doar uşor diferenţiată ca roci componente faţă de alte planete , atmosfera şi hidrosfera prezintă deosebiri fundamentale .

Suntem atât de obişnuiţi cu natura Terrei , încât întreaga ei alcătuire ni se pare cu totul firească .

Planeta noastră a ajuns la o excepţională armonizare a elementelor propice vieţii, cum nu se mai află nicăieri în întregul Sistem Solar . Astăzi dispunem de cunoştinţe destul de amănunţite culese de sondele spaţiale lansate în apropierea diferitelor planete , pentru a ne putea da seama că :

unele dintre acestea nu au atmosferă sau au una extrem de rarefiată ( pe Marte doar 1% din cea terestă ) ;

temperaturile variază între limite incompatibile vieţii ( sute de grade Celsius căldură sau geruri apropiate de zero absolut ) ;

presiunea atmosferică este ca şi inexistentă pe Marte sau de 90 de ori mai mare pe Venus decât pe Terra ; că gazele care compun “ atmosfera” unor planete sunt acidul sulfuric (Venus) amoniacul şi metanul ( Jupiter ) sau alte gaze distrugătoare .

Se vede că din întregul nostru sistem planetar numai pe Terra sunt reunite condiţiile cele mai favorabile dezvoltării biosferei , de aici rezutând că mediul de pe Terra este un unicat .

Terra , planetă unică prin îmbinarea elementelor favorabile vieţii , a ajuns la o echilibrare între geosfere după o îndelungată şi minuţioasă combinare de elemente de filtrare a radiaţilor venite din cosmos şi de intercondiţionări transformatoare a naturii brute iniţiale . Echilibrul la care a ajuns această minunată întocmire este imuabil . Unele componente au chiar un echilibru foarte fragil ( de exemplu filtrul ozonului din stratosferă pe care îl “sfârtecă“ acum aeronavele supersonice , ori solul lăsat pe pante fără protecţia vegetaţiei).

Ruperea echilibrului natural pe anumite areale continuă în lanţ , cu dereglări neaşteptate chiar în ţinuturile înconjurătoare sau mai îndepărtate , extinzând mereu pustierea locurilor . Nici o componentă nu poate fi desfiinţată fără urmări adesea neprevăzute .

1.2. Componentele primare

1.2.1 . Aerul

S-a spus pe drept cuvânt că omul trăieşte pe fundul unui ocean de aer pe care-l respiră . De temperatură , de compoziţia chimică şi de presiunea acesteia depind existenţa vegetaţiei şi a faunei care , la rândul lor , îşi pun amprenta pe felul de viaţă al omului .

Ín prezent , atmosfera este mai bine cunoscută decât interiorul Pământului . Ea reprezintă un amestec de gaze ce înconjoară globul pământesc ca un val ce nu se dispersează în cosmos , datorită forţei de gravitaţie terestră.Desimea cea mai mare a învelişului gazos se află la contactul cu scoarţa şiscade în parte din aerul atmosferic ( 98%) . Dincolo de această limită , atmosfera devine din ce în ce mai rarefiată .

Atmosfera este formată dintr-un amestec de circa 10 gaze diferite , în mare parte din azot ( 78% ) şi oxigen ( 21% ) . Acel 1% rămas este format din argon , dioxid de carbon , heliu şi neon . Toate aceste gaze sunt neutre , adică nu intră în reacţie cu alte substanţe . Mai există urme de dioxid de sulf , amoniac , monoxid de carbon şi ozon ( O 3 ) pecum şi vapori de apă . Conţine şi poluanţi , cum ar fi unele gaze nocive , fum , sare , praf , cenuşă vulcanică .

ALCĂTUIREA ATMOSFEREI

alte gaze; 1%

oxigen; 21%

azot; 78%

azot

oxigen

alte gaze

Atmosfera terestră cuprinde patru staturi principale :

• troposfera• sratosfera• mezosfera• termosfera

Primul strat , troposfera este cel mai subţire situat la 11 - 13 km deasupra Pământului . Avioanele care zboară , în general , la înălţimea de 9 -11 km nu trec dincolo de troposferă . Acesta este stratul cel mai cald , deoarece razele solare se reflectă în suprafaţa Pamântului şi încălzesc aerul . Pe măsură ce ne îndepărtăm de Pământ , temperatura aerului scade treptat , la limita troposferei fiind în jur de -550 C .

Statul următor este stratosfera ; acesta se întinde până la înălţimea de aproximativ de 50 km deasupra Pământului .

Deasupra stratosferei , la 50 -70 km de Pământ se întinde mezosfera . deasupra acesteia este mezopauza , stratul cel mai rece al atmosferei ( -900 C ) .Ín acest strat se formează norii de gheaţă , care sunt vizibili doar la asfinţitul soarelui , când sunt iluminaţi de jos .

Ultimul strat al atmosferei , înainte de spaţiul cosmic este termosfera .Acesta se află la o distanţă de aproximativ 100 km de Pământ fiind compusă din ionosferă şi magnetosferă .

Din întreaga strtificare a atmosferei , un rol important îl prezintă termosfera , unde se produc procesele de ionizare . Razele gama şi razele x provenite de la Soare , având o mare energie , sunt absorbite de moleculele şi atomii de azot şi oxigen . Ín cuprinsul ei , undele radio se reflectă , înapoindu-se spre pământ , făcând astfel posibile radiocomunicaţiile devenite indispensabile civilizaţiei actuale .

De asemenea , un rol deosebit de important îl prezintă ecranul de ozon din stratosferă , ce protejează suprafaţa terestră împotriva radiaţiilor ultraviolete, care în intensitatea lor cu care vin din spaţiu pot fi ucigătoare . Pătura de ozon le absoarbe în cea mai mare parte , lăsându-le să treacă într-o proporţie favorabilă proceselor vitale . De aici se poate observa complexitatea stucturii atmosferice care e atât de transparentă şi aparent imaterială . Fără existenţa ei , o serie de fenomene cunoscute nouă şi viaţa însăşi nu ar fi posibile pe Pământ .

Troposfera şi clima

Din întreaga atmosferă , partea în care omul trăieşte nemijlocit şi care influeţează asupra activităţii lui zilnice , constituind o parte importantă a mediului înconjurător , este troposfera , ce se întinde în altitudine până la 11 - 13 km . Ín cuprinsul ei se produc schimbările vremii , ce dau în ansamblu caracteristicile climei . Ín raport cu vaporii de apă ce-i cuprinde , pe globul pământesc se diferenţiază zone umede şi zone deşertice şi se materializeazămari diferenţieri ale învelişului vegetal , al faunei , precum şi ale activităţilor omeneşti .

În troposferă există şi particule extrem de fine de praf care au rolul de nuclee de condensare a vaporilor de apă aflaţi în atmosferă , influenţând direct formarea norilor şi producerea ploii .

Intervenţia omului asupra climei poate fi doar de ameliorare a manifestărilor ei locale , cum este cea din cuprinsul marilor oraşe .

Înregistrările arată că în marile oraşe europene , căldura emisă de diverse surse calorice reprezintă în medie anuală 12 - 15 kcal pe cm2 , ceea ce echivalează cu 1 / 3 din căldura primită de la Soare la aceeaşi latitudine ; în timpul iernii sursele de

căldură artificială duc la egalarea sau chiar depăşirea uşoară a căldurii primite de la Soare .

Influenţa mai generalizată a omului asupra atmosferei rezultă în primul rând din arderea uriaşelor cantităţi de combustibil în industrie , în transporturişi în locuinţe .

Anual se consumă în lume peste 3 miliarde tone de cărbune , 3 miliarde tone de petrol , în afara altor combustibili ( gaze naturale , lemne , şişturi bituminoase ) . Toate aceste arderi degajă în atmosferă proporţii echivalente de CO2 .

Ţinând seama că înainte de actuala perioadă de industrializare şi urbanizare rapidă se înregistra în circuitul carbonului în natură o scădere continuă de CO2 în atmosferă . Se cunoaşte rolul termic al acestui gaz în atmosferă datorită proprietăţii lui de a absorbi razele calorice . S-a calculat că , dacă acest gaz ar dispărea cu totul din atmosferă , temperatura ei ar scădea cu 210 C , iar dacă proporţia lui s-ar dubla , temperatura medie anuală ar creşte cu 40 C . Aşa fiind , se explică încălzirea , dar şi aridizarea uşoară a climei în zilele noastre . Iată cum în mod indirect , omul reuşeşte să influeţeze unul din factorii principali ai climei . Íncălzirea climatică duce la accelerarea topirii gheţarilor polari , iar aceasta la creşterea nivelului Oceanului Planetar cu mai mulţi metri şi transgresiunea apelor marine în câmpiile litorale joase .

Prin marea dezvoltare a industriei şi transporturilor auto în ultimile decenii , acestea au devenit noi surse de emanare în atmosferă a unor mult mai mari cantităţi de gaze , praf şi particule active din punct de vedere chimic care au intensificat formarea ceţurilor nocive de tipul smogului , în ţinuturile cu climă umedă , şi a ceţurilor albe , uscate . Fenomenul capătă proporţii îngrijorătoare prin ceea ce se numeşte poluare atmosferică .

1.2.2. Apa

Apa nu este un corp simplu aşa cum credeau filozofii antichităţii , ci “ unul dintre corpurile cele mai complicate din punct de vedere fizic şichimic , unul dintre cele mai greu de deţinut în stare pură “1 .

Trecând peste problemele încă nedeplin lămurite ale genezei şi vechimii geologice a apei pe planeta noastră , constatăm că apa participă direct la caracterizarea mediului înconjurător .

Cea mai mare parte a hidrosferei intră în componenţa oceanelor şi mărilor ( 96,5% ). Apa de mare cuprinde însă în disoluţie o cantitate de săruri ( de sodiu , magneziu , calciu , potasiu ) care însumează , în medie ,35 o/oo.Aceasta constituie o sursă de materii prime ,unele exploatate de multă vreme . Dar datorită lor această apă nu este bună de băut , nici de folosit în agricultură la irigaţii .

Caracteristice sunt mişcările de suprafaţă ale apelor marine , fie în formă oscilatorie - valuri , fie de translaţie - curenţi oceanici .Rolul curenţilor oceanici , bine cunoscut prin deplasarea apelor calde până în ţinuturile polare şi prin compensare a apelor reci spre zonele tropicale , cu influenţe hotărâtoare asupra climei ţărmurilor din apropiere , este şi de natură economică prin determinarea ariilor de pescuit .

O mică parte din apele Globului (2,85% din total ) se află imobilizate în gheţarii ţinuturilor polare şi în cei de pe munn cei de pe munţii înalţi . Abia 0,62% reprezintă apele continentale de suprafaţă (râuri , lacuri) şi ape subterane.Ele sunt

1 Tufescu Victor , Posea Grigore , Ardelean Aurel , Geografia mediului înconjurător -manual pentru clasa a XI -a , E. D. P. , Bucureşti , 1998;

singurele ape dulci ce pot fi folosite în mod curent de omenire pentru băut , pentru industrie şi agricultură . Restul de 0,03% sunt vapori în atmosferă şi în umiditatea din sol . Toate aceste categorii intră în circuitul apei în natură .

1.2.2.1 Circuitul apei în natură

De pe mări şi oceane se evaporă anual 450 000 km3 de apă care , sub formă de aer umed , de nori şi ceţuri , pluteşte în atmosferă . Se mai adaugă încă 62 000 km3 de apă evaporată de pe continente ( lacuri , râuri , păduri , sol ) .

Circulaţia generală a atmosferei duce în direcţii diferite aceste mase de vapori, care cad sub formă de precipitaţii , fie din nou în ocean , fie pe continente.Circuitul se completează prin infiltrări în pământ , cu crearea pânzelor freatice şi de adâncime , prin curgerea pe pante (şiroaie , torenţi , râuri), prin reevaporarea în toate stadiile , de la precipitaţii ( ploi , ninsori ) până la norii de mare altitudine care nu precipită .

Circuitul apei în natură , cu reîmprospătarea continuă a surselor de umiditate din atmosferă , din sol şi de pe sol , este una din minunatele caracteristici ale planetei noastre . Zdruncinarea acestui echilibru firesc în orice sector al său (de exemplu: dereglarea infiltrării apei de precipitaţii în sol prin înlăturarea vegetaţiei , amplificând curgerea torenţială pe pante , ori poluarea apelor cu substanţe nocive care ajung să infecteze chiar apele freatice ) are consecinţe în dereglarea altor componente ale naturii.

1.2.2.2. Utilizarea apei

Este cunoscută folosirea apelor pentru navigaţie , pentru producerea energiei , pentru agricultură , pentru necesităţi edilitare şi gospodăreşti , în măsura în care încă din vremurile foarte vechi aşezările omeneşti s-au înşirat de-a lungul râurilor , pe malurile lacurilor , pe ţărmurile mărilor . Ín epoca contemporană creşte vertiginos consumul de apă în lume .

Dacă în 1900 consumul mondial de apă era doar de 400 km3 , aceasta a crescut , ajungând în prezent la peste 3 000 km3 . Pe plan mondial , în prezent agricultura deţine cel mai mare consum (70%) , pe locul al doilea urmând industria (25%) şi numai pe al treilea loc consumul casnic (5%) . Aceste proporţii se diferenţiază însă foarte mult după ţări .

Agricultura modernă foloseşte multă apă prin aplicarea sistemelor de aspersiune . Consumul de apă al oraşelor este în creştere impresionantă ; la consumul casnic crescut în condiţii de viaţă civilizată ridicată se adaugă cel al curăţitului străzilor , stropitul parcurilor , spălatul automobilelor .

Ín ţările în care poluarea apelor s-a extins mult , acoperirea necesarului de apă potabilă a devenit o grea problemă , trecându-se frecvent la reciclarea apelor uzate .

Aşa cum decurg lucrurile la noi în ţară , s-ar părea că suntem feriţi de o criză a apei . Ba mai mult este tolerată tacit o pierdere de apă potabilă în mediul urban până la 60% din totalul disponibil . Pierderi importante există şi în sistemele de irigaţii, care ar trebui extinse şi modernizate cu resurse tehnologice autohtone , puse la dispoziţia agricultorilor particulari .

Constatăm an de an că ne invadează legumele din alte ţări , la preţuri astronomice , în timp ce există ţărani care ară cu plugul cu boi sau cu cai şi care stropesc pământul cu găleata alimentară din saca sau direct din răuri .Observam că preţul apei din centralele de distribuţie urbană creşte vertiginos , iar uriaşele pierderi tehnologice sunt plătite tot de consumatori , că apele freatice sunt contaminate sporadic cu produse petroliere , oamenii scoţând din fântâni emulsii de ţiţei cu apă naturală din cea mai pură .

Se stie ca o parte din populaţie nu are acces la apa potabilă , fie din cauza neracordării la reţele distribuitoare , fie din cauza preţului , în consecinţă , condiţiile igienico-sanitare precare determină anual declanşarea de epidemii , uneori mortale , iar mii de persoane populează spitalele întreţinute cu greu de contribuabili . Oare aceasta nu se poate numi situaţie de criză cronicizată ? Chiar trebuie să ajungem la îmbutelierea apei şi cumpărarea ei la preţuri prohibitive pentru o populaţie tot mai sărăcită ( în zonele recent inundate , apa minerală s-a vândut şi la preţ de speculă ) .

Trebuie să se ajungă şi la noi ceea ce se petrece în alte zone ale lumii , unde apa este , fie mai scumpă decât benzina , fie este folosită preponderent în irigaţii , fie în dauna consumului casnic? Trebuie să ajungem la a elabora sau cumpăra tehnologii de colectare şi tratare a apei de ploaie , ca în Egipt , Africa de Sud , Israel sau Namibia ?

Privind lucrurile astfel , am putea , total eronat , să spunem că nu ne îngrijorează apa şi practic aşa este . Apele râurilor sunt „ îmbogăţite “ în continuare cu ape industriale prost tratate , iar purificarea apelor urbane este compromisă la orice „ revărsare ” mai consistentă a norilor .

Datele îngrijorătoare prezentate de Consiliul Mondial al Apei indică faptul că „ apa de la robinet ” în peste 27 de mari aşezări urbane ale lumii va deveni prohibitivă în anul 2015 . Deşi consumul casnic se situează la nivel de 1% din total , dedurizarea apei potabile este deja în pericol în marile oraşe româneşti , cu o

demografie mult mai săracă , iar populaţia urbană s-a familiarizat cu „miresmele “ compuşilor de clor , cu depunerile de piatră , fie în sticle , fie în maşinile de spălat , fie pe conducte , fie la rinichi .

World Water Vision atrage atenţia că mai există două fluvii sănătoase pe planetă , Amazon şi Congo , iar 250 de bazine fluviale sunt transfrontaliere, printre care şi cel al Dunării . Deci secolul XXI ar putea transforma deschiderea robinetului de către cetăţeanul de rând într-o ceremonie caracterizată de zgârcenie şi , pe alocuri , de evlavie .

1.2.3. Scoarţa terestră

Individualizată din perioada cea mai veche a formării Pământului , scoarţa terestră a suferit transformări continue , paralel cu formarea structurii interne a Pământului .

Ea cuprinde două straturi : -unul inferior , continuu , alcătuit din roci bazaltice numite sima ; -altul superior , discontinuu , din roci granitice numit sial ; acesta corespunde spaţiilor continentale , lipsind în bazinele oceanice ,( este , de fapt , uscatul pe care trăim şi ne desfăşurăm activitatea ) ;

Pamantul (sau Terra, uneori numita Planeta Albastra) este a treia planeta ca distanta fata de Soare in sistemul nostru solar si a cincea ca dimensiuni. Face parte dintre planetele interioare ale sistemului solar (planetele aflate in interiorul centurii de asteroizi a Sistemului Solar). Este cea mai mare din categoria planetelor telurice si singura cunoscuta pana in prezent in Univers ca fiind locuita de viata inteligenta (controversele legate de existenta vietii extraterestre continua sa existe).

Pamantul s-a format acum aproximativ 4,57 miliarde de ani, iar singurul satelit natural, numit Luna sau Selena a inceput sa-l orbiteze putin timp dupa aceea, acum 4,533 miliarde de ani in urma. Suprafata Pamantului este acoperita de apa in proportie de 70,8%, restul de 29,2% fiind uscat. Uscatul este impartit in continente, iar zona acoperita de apa este impartita in oceane.

De cand s-a format, Pamantul a trecut prin numeroase procese biologice si geologice, astfel incat orice urme ale conditiilor initiale au fost sterse. Suprafata exterioara a Pamantului este impartita in mai multe placi tectonice, care migreaza treptat de-a lungul timpului. Miezul planetei este activ, fiind format din mantaua topita si miezul metalic, generator al campului magnetic. Conditiile atmosferice au fost modificate in mod decisiv de prezenta diverselor forme de viata, care creeaza o balanta ecologica ce modifica permanent conditiile de la suprafata. Exista o permanenta legatura intre Pamant si restul Universului.

Platformele continentale de mică adâncime , sub nivelul mării (până la 180 m ) , se integrează tot mai mult activităţilor omeneşti , nu numai prin pescuit şi navigaţie , dar şi prin exploatarea mării , iar recent , prin foraje , pentru extracţia hidrocarburilor .

Pe uscat s-au înălţat în diferite ere geologice : -şiruri de munţi până la 7000 m (America de Sud )sau 8000 m în Asia; -podişurile de înălţimi diferite care pot ajunge la peste 4000 m ; -câmpiile sunt cele mai populate , aici desfăşurându-se majoritatea activităţilor omeneşti ;Uscatul , format din continente şi insule , nu constituie numai suport pentru

desfăşurarea activităţii omului şi a mai multor vieţuitoare adaptate respiraţiei în aer liber ( inclusiv cea mai mare parte a speciilor vegetale ) , dar reprezintă depozit al unor

resurse minerale . Íncă din timpuri vechi , omul a exploatat sarea şi unele minereuri metalifere (cupru , aur , fier , aluminiu ) . Cărbunii încep a fi exploataţi din primele secole ale mileniului nostru ; petrolul , deşi cunoscut din antichitate , este exploatat industrial abia din secolul al XIX -lea , iar gazele naturale numai din secolul al XX -lea .

Anumite ţinuturi bogate în resurse minerale şi îndeosebi în cele de cărbuni (Ruhr , Silezia , Donbass ) au atras în ultima sută de ani multe industrii , începând cu cele metalurgice , ajungând să dea naştere la mari aglomeraţii omeneşti . Altele s-au dezvoltat ulterior , pe baza exploatărilor petroliere sau a altor preţioase resurse naturale.

După 1950 s-au extins tot mai mult exploatările de hidrocarburi pe platforma continentală , folosind foraje de pe platforme plutitoare ( In Marea Nordului , golful Mexic , etc. , iar recent chiar în Marea Neagră ) .

1.3. Componentele derivate

1.3.1. Vegetaţia

Plantele reprezintă nu numai una dintre componentele vizibile care imprimă caractere specifice mediului înconjurător , dar şi o constituentă care imprimă funcţionalitatea economică a diverselor teritorii , deoarece ele sunt surse de hrană , de combustibil , de materiale de construcţii , de adăpostire a aşezărilor omeneşti .

Având posibilităţi de adaptare la modificările condiţiilor de mediu , vegetaţia naturală s-a extins -în formaţiuni diverse - pe o bună parte a continentelor , fiind constrânsă , fie de uscăciune ( în deşerturi ) , fie de frig ( în zonele polare ) , de a ocupa întinderea acestora . Dată fiind intervenţia omului , vegetaţia naturală a suferit modificări până la dispariţia ei totală .

Studiul repartiţiei teritoriale a vegetaţiei se poate face floristic , urmărind fiecare specie în parte , sau ecologic , vizând ansamblul organismelor vegetale şi animale pe un anumit teritoriu , în raport cu mediul şi relaţiile cu celelalte organisme de pe teritoriul respectiv .

După densitate şi dimensiuni , vegetaţia de pe uscat a fost împărţită în patru mari sisteme ecologice , denumite biohore :• pădurile• savanele• pajiştile• deşerturile

Fiecare dintre acestea reprezintă reacţia fundamentală a vegetaţiei la influenţele climatice ( umiditate , temperatură , lumină ) .

Răspândirea învelişului vegetal pe teritoriu se face în raport cu factorii menţionaţi . Necesitatea de apă a plantelor este determinantul principal , deoarece pentru trebuinţele lor vitale ( de creştere în primul rând ) , plantele folosesc multă apă , îndeosebi în procesul de fotosinteză , prin care produc hidraţii de carbon , sub impulsul energiei solare ( sub formă de lumină ) , având ca rezultat fixarea carbonului , dar şi elimină multă apă prin transpiraţie, care nu este decât o evaporare a apei ajunsă la suprafaţa frunzelor . Binenţeles , transpiraţia plantelor este mai accentuată în zonele calde şi mai scăzută în cele reci . Diferenţierile acestea au dus la o adaptare structurală a plantelor , în raport cu bilanţul hidric al fiecărei zone .

Ín raport cu necesitatea de apă plantele se diferenţiază în :• xerofite -rezistente la uscăciune , prezente în deşerturi , plaje , stânci golaşe ;• higrofite - specifice climatului umed ;• hidrofite - prezente în ape curgătoare , lacuri , mlaştini ;• tropofite - au adaptări sezoniere , în zonele în care se succedă un anotimp ploios şi unul secetos ;

Ín raport cu necesitatea de lumină se produc adaptări ale coroanei arborilor din păduri sau o selecţie pe perioade ale anului ( de pildă înflorirea timpurie a unor plante ierboase : ghiocei , încă de sub zăpadă ) . Exemplul tipic este cel al pădurilor ecuatoriale umede , etajate , favorizând captarea luminii .Fenomenul ce repetă într-o oarecare măsură şi în unele dintre pădurile noastre de foioase . În ţinuturile subpolare , zilele lungi de vară ajung să suplinească prin lumină chiar deficitul de căldură , dând o creştere extrem de rapidă plantelor , ceea ce schimbă în scurtă vreme înfăţişrea locurilor .

Temperatura influenţează direct dezvoltarea plantelor , propulsând desfăşurarea proceselor fiziologice . Printr-o îndelungată selecţie în timp , fiecare specie vegetală are o temperatură optimă , când funcţiile de fotosinteză, înflorire , fructificare se produc în condiţiile cele mai bune , după cum fiecare are un prag termic inferior şi unul superior specific dincolo de care supravieţuirea ei nu mai este asigurată .

Plantele verzi sunt singurele care au posibilitatea de a produce materie organică prin fotosinteză , captând carbonul din atmosferă , iar din pământ substanţele minerale . Ín acest mod se fixează anual oxigenul atât de necesar vieţii . S-a afirmat chiar că oxigenul atmosferic este un produs al plantelor .

1.3.2. Fauna

Dacă plantele , fiind fixate prin rădăcini de locul din care-şi găsesc hrana , au areale mai stabile şi sunt mai direct expuse condiţiilor climatice , animalele putându-se deplasa datorită propriului lor sistem locomotor şi putându-se adăposti ( în frunzare , vizuini ,scorburi ) pot suporta variaţii mari de climă şi prin aceasta au putinţa unei mari extinderi a arealului iniţial de viaţă.

Organismul este şi el legat de animite limite termice - temperaturile joase provoacă îngheţarea soluţiilor de săruri şi a albuminelor din celule , iar temperaturile mai ridicate de 50 - 600C duc la descompunerea fermenţilor şi coagularea albuminelor .

Animalele pot însă evita anumite situaţii termice externe prin adăpostire ( la umbră , sub pământ ) , prin schimbarea blănii scurte cu blană groasă şi pufoasă de iarnă, prin acumulare de grăsimi şi prin hibernare pentru a putea suporta gerurile iernii , prin migraţii sezoniere (păsările călătoare) .

Dependenţa de oscilaţiile de temperatură este fără îndoială mai accentuată la animalele cu sânge rece , la care ia temperatura mediului , iar când aceasta nu mai convine cad în amorţire . Faţă de variaţiile termice , animalele s-au diferenţiat mult , putând suporta oscilaţii mari de temperatură , altele fiind însă foarte sensibile la acestea , unele reuşind să se adapteze îndeosebi la temperaturi coborâte , altele ,neputându-le suporta , rămânând în areale de climă caldă .

Adaptările lumii animale se fac şi în raport cu umiditatea . Íntrucât toate procesele vitale sunt legate de circulaţia apei în organism , există o limită a adaptării animalelor la uscăciune . Cu toate acestea se constată uimitoare adaptări ale unor specii la ariditatea deşerturilor .

Hrana este însă unul dintre cei mai importanţi factori ecologici pentru lumea animală . O mare parte a acesteia se hrăneşte pe seama lumii vegetale .Cu toate că există de trei ori mai multe specii de animale decât vegetale , volumul masei vegetale este cu mult mai mare (~2337 km3 pe întreg globul pământesc ) decât al masei animale , care ar încăpea într-un km3 ..

O parte din animale , cele numite eurifage , consumă o hrană foarte variată (omnivorele , majoritatea ierbivorelor) având prin aceasta o mai mare independenţă în extinderea arealului speciei . Altele , numite stenofage , consumă o hrană cu totul specializată ( furnicarul ) şi se pot extinde teritorial numai în limitele în care trăieşte prada .

Ín raport cu însuşirile de adaptare arătate lumea animală s-a putut extinde de la ecuator până în ţinuturile polare , din mări până în vârful munţilor înalţi populând practic întregul glob pămăntesc . Ele s-au diferenţiat după mediul înconjurător . Sunt animale de pădure , cu specii arboricole ( veveriţele , jderul , maimuţele ) sau terestre , altele de stepă şi savană (o amplă faună de ierbivore şi prădători carnivori ) ; unele trăiesc pe lângă ape , unde îşi găsesc hrana ( hipopotanul , crocodilul ) , altele trăiesc numai în apă( întreaga lume a peştilor ) . Nici deşerturile , munţii înalţi şi ţinuturile polare nu sunt total lipsite de vieţuitoare .

Prin vânătoare şi branconaj omul a distrus numai în vremurile apropiate 102 specii de mamifere , altele 101 fiind pe cale de dispariţie , 173 de specii de păsări , 388 aflându-se în pericol de dispariţie şi tot astfel la reptile , 17 specii şi respectiv 81 .

1.4..Componentele antropice

Cu toate că din punct de vedere biologic omul face parte dintr-o componentă a mediului , fiind el însuşi supus legilor naturii prin propria-i costituţie fiziologică , datorită activităţilor lui conştiente , mai ales prin amploarea pe care acestea au căpătat-o în ultimile două veacuri , omul a ajuns un factor esenţial în modificarea învelişului geografic şi s-au creat posibilităţi de a lupta împotriva unor rigori naturale .

Prin acţiunile sale , omul poate aduce acum chiar modificări în ameliorarea unor condiţii de climă , de hidrografie şi înveliş vegetal . Toate acestea au consecinţe foarte divesificate şi de mari dimensiuni , astfel că omul a ajuns un factor modificator esenţial al naturii locurilor . Faptul acesta a determinat pe unii oameni de ştiinţă să ateste existenţa unui sistem morfo-genetic , modificator al naturii , sistemul antropic .

1.4.1. Aşezările omeneşti

Spre deosebire de celelalte mamifere care au pielea protejată de blană , omul a simţit mai mult decât acestea necesitatea de adăpostire pentru menţinerea temperaturii medii de 370 C . Dacă în timpul cât exercită muncă fizică temperatura din spaţiul înconjurător poate coborî uşor sub l6-180 C , în perioada de repaus este necesară o temperatură mai mare . Pentru aceasta omul şi-a construit locuinţe care diferă după climă :

- în ţinuturile reci , spaţiul interior este restrăns , iar uşa e foarte mică ; - în ţinuturile tropicale , cu zile caniculare , casa e mai spaţioasă , fără ferestre ,

fără acoperiş , doar cu o pănză de vânt ;

- în ţinuturile ploioase acoperişul este cu pantă mare , ţuguiat ;- în ţinuturile mediteraneene , casele au acoperişuri plate , în terase ;

Aşezările rurale au o mare varietate :- satul împraştiat , cu gospodării distanţte prin fâneţe ;- satul adunat , din câmpie ;- satul liniar , de-a lungul văilor înguste sau al drumurilor;- satul stup , lipit de povârnişurile munţilor ( în ţinuturile mediteraneene)

Oraşul şi îndeosebi marile centre urbane transformă radical peisajul natural . S-a spus chiar că oraşul îndepărtează omul de natură , aruncându-si tentaculele în toate direcţiile mediului înconjurător .

„Oraşul-scria savantul francez Ed. Bonnefous-apare astfel de două ori distrugător : îşi distruge propria realitate , în interior , impurifică şi devorează cadrul natural în exterior . ”( 2. pag . 18 )

Ín perioada actuală se observă o tendinţă de urbanizare generalizată în lume care se remarcă , pe de o parte prin creşterea oraşelor ca număr de locuitorii , pe de altă parte , prin ridicarea nuvelului edilitar-gospodăresc al satelor .

1.4.2. Componente antropice provenite din agricultură

Agricultura a constituit o ramură economică principală încă de la începuturile civilizaţiei . Ea asigură cea mai mare parte a alimentelor , materiale necesare pentru îmbrăcăminte şi alte materii prime pentru industrie .

Ín urmă cu 10 - 12 milioane de ani a avut loc o mare revoluţie în dezvoltarea rasei umane . Aceasta a reprezentat-o descoperirea faptului că hrana se putea obţine nu doar prin strângerea plantelor sălbatice şi vânarea animalelor , ci şi prin cultivarea plantelor şi prin creşterea animalelor în captivitate .

Ínceputurile agriculturii i-a determinat pe oameni să se stabilească , în loc să ducă o viaţă agitată şi nomadă . Curând fermierii au fost capabili să producă mai multă hrană decât necesarul şi cu surplusul au început să-i hrănească pe cei care erau dedicaţi artei , unor meserii sau comerţului , făcând astfel posibilă dezvoltarea civilizaţiilor .

Ín zilele noastre jumătate din populaţia globului lucrează în agricultură . Există mari diferenţe între rolul jucat de agricultură în diferite zone ale planetei . Ín ţările în curs de dezvoltare , ca de exemplu în Nepal , aproximativ 90 % din populaţie lucrează pământul . Spre deosebire de aceasta , doar aproximativ 2% din populaţia activă se ocupă cu agricultura , în ţările industrializate precum Marea Britanie şi Statele Unite . Cu toate acestea , datorită înaltei eficienţe şi a tehnicilor ştiinţifice utilizate , Statele Unite reprezintă cel mai mare exportator de produse agricole .

Ín ţările în curs de dezvoltare un mare număr de oameni lucrează în ferme , producând doar necesarul de hrană al familiilor lor , cu un surplus foarte mic pentru vânzare . Ín ţările dezvoltate majoritatea fermelor sunt de tip comercial , unde producţia este comercializată .

Unii oameni din ţările în curs de dezvoltare cum sunt pigmeii din Africa Centrală şi boşimanii din deşertul Kalahari mai trăiesc şi astăzi strângând plante şi vânând animale sălbatice , cam la fel cum trăiau strămoşii noştri înainte de apariţia agriculturii .

Unii practică forme simple de agricultură , pastorală , ca de exemplu transhumanţa nomadă a animalelor cum ar fi caprine , bovine şi ovine . Alţii practică desţelenirile numite „ taie şi arde ”. Acest mod de practicare a agriculturii implică curăţarea unei zone de păduri sau păşuni şi plantarea culturilor vreme de câţiva ani .

După „obosirea ” solurilor , cultivatorii trec la o nouă curăţire prin ardere . Toate aceste metode simple de agricultură implică deplasări ale populaţiei . Dar mulţi fermieri din ţările în curs de dezvoltare care practică agricultura doar pentru subzistenţă duc o viaţă care implică doar deplasarea pe suprafeţe mici . Ín vreme ce agricultura de subzistenţă reprezintă o activitate importantă în ţările tropicale , agricultura pe plantaţii joacă un rol vital în economie în mod deosebit în comerţul internaţional .

Agricultura pe plantaţii este o formă intensivă de agricultură comercială , însemnând cultivarea unei singure culturi pe suprafeţe întinse . Bananele , cafeaua şi ceaiurile sunt culturi tipice pentru plantaţii .

Agricultura comercială bazată pe metode ştiinţifice este forma principală de agricultură în ţările cu economie dezvoltată . Fermele comerciale includ ferme cerealiere, ferme care cultivă plante oleaginoase , zarzavaturi , flori , ferme zootehnice sau chiar ferme mixte . Toate acestea produc pentru vânzare şi joacă un rol important în economia ţărilor dezvoltate .

O altă formă de agricultură practicată în diferite ţări printre care şi China , este agricultura colectivizată . Aceasta nu se practică voluntar , ci este impusă de guvernele ţărilor respective , ale căror ministere controlează de obicei politicile agricole şi preţurile plătite pentru produsele agricole .

Agricultura colectivizată a început să fie înlăturată la începutul anilor '90, mai ales în fosta Uniune Sovietică şi în ţările din estul Europei , unde oamenii au înlăturat politicile comuniste .

Pentru a face faţă exploziei demografice care s-a produs în ultimii 30 de ani , au avut loc multe schimbări în practicile agricole , în ţările în curs de dezvoltare , cu scopul de a mări producţia de alimente .

Ín anii '60 , printr-un efort colectiv internaţional , cunoscut ca Revoluţia Verde , s-a lansat campania pentru creşterea producţiei de alimente . Ín centrul campaniei a stat ideea de producere a noi varietăţi de culturi care să fie adaptabile condiţiilor ţărilor în curs de dezvoltare . Crearea noilor soiuri de culturi a ridicat însă anumite probleme . Noile plante necesitau mai multe fertilizări decât cele vechi . Ele erau mai vulnerabile la boli şi la dăunători . Drept urmare , ele trebuiau tratate cu cantităţi mai mari de pesticide , dăunătoare mediului .

O altă dificultate căreia trebuie să-i facă faţă agricultura este aceea că cea mai mare parte a terenurilor parţial agricole era deja folosită .

Transformarea altor terenuri prin defrişări sau prin cultivarea pantelor dealurilor , prezintă pericol pentru mediu , incluzând eroziunea solurilor . De fapt o mare parte a terenurilor arabile cultivate sau a păşunilor este în pericol .

La începutul anilor '90 , F.A.O.( Food and Agricultural Organization) a estimat că eroziunea solurilor , salinitatea mare cauzată de o prostă gestionare a apei pe terenurile irigate şi lipsa umidităţii ar putea afecta în următorii 35 de ani până la 2 450 000 km2 de terenuri cultivabile .

O gestionare corectă a terenurilor care să includă conservarea acestora şI aplicarea ştiinţei şi a tehnologiilor moderne în agricultură este absolut necesară pentru a face faţă provocărilor secolului XXI .

1.4.3.Componentele antropice provenite din industrie

O serie de modificări în peisajul geografic este determinată şi de majoritatea ramurilor industriale , dar în mod deosebit mineritul şi industriile moderne .

Mineritul reprezintă o ramură de bază în economie , deoarece pe suportul acesteia s-au dezvoltat alte ramuri industriale , în special cele moderne.

Săparea de galerii poate pricinui surpări care apar ca nişte incizii în teren . Asemenea surpări au pricinuit dezastre , cum a fost cel de la Elm(Elveţia ) în 1881 , care a pus bazele cercetării deplasărilor de teren . Unele ocne părăsite au dat , prin surpare , un relief specific , cum se poate vedea la nord de Târgu-Ocna , cu hăuri în formă de doline sau cu lacuri sărate , ca la Ocna Sibiului .

Haldele de steril ce se înalţă în apropierea exploatărilor miniere aduc adesea modificări însemnate în peisaj , acestea luând dimensiunile unor coline . Ele periclitează adesea împrejurimile . Ín octombrie 1966 , la Aberfan (Marea Britanie ) , o surpare a unei asemenea grămezi de zgură şi cărbune a produs o impresionantă catastrofă : halda a alunecat peste o şcoală din apropiere , omorând 143 de persoane , în majoritate elevi .

Exploatările sub cerul liber ( în carieră ) cu descopertarea stratelor neproductive de deasupra , care pot atinge zeci de metri grosime , schimbă radical aspectul locurilor , distrugând în primul rând solul fertil . La adâncimi mai mari se sapă în pâlnie . Gropile acestea rămân mărturie distructivă peste veacuri , după ce exploatările s-au încheiat , producându-se surpări , şiroiri şi acumulări de ape cu mineralizaţie extremă . La fel „pădurile de sonde ” creează peisaje specifice şi chiar aglomerări urbane în vecinătate .

Industria modernă este rezultatul unei transformări radicale a vechii industrii meşteşugăreşti , impulsionată de maşinism , de noi surse energetice introduse , de aplicarea tehnicii în mod rapid .

Ín prezent , în multe ţări dezvoltate ale lumii , industria s-a generalizat în teritoriu . Dar aceasta a atras după sine mari transformări în peisajul geografic al locurilor , în modificarea funcţiilor economice ale multor regiuni , în deplasarea forţei de muncă rurale spre diferite centre , cu consecinţa urbanizării în ritm rapid a multor ţări din lume .

Schimbările de peisaj geografic se datoresc faptului că mai toate ramurile industriale consumă multă apă , de unde necesitatea aducţiunilor pe conducte ori ori a creării unor mari unor mari lacuri de acumulare în apropiere . Índustriile au nevoie de materii prime , de unde construirea unor reţele de transport . A apărut necesitatea cazării forţei de muncă în apropiere, de unde construcţiile de locuinţe , de localităţi-dormitor în vecinătate ori înmulţirea mijloacelor de transport în comun de pe anumite areale înconjurătoare spre centrul industrial , zeci de mii de oameni deplasându-se zilnic spre aceste centre . Toate schimbă radical peisajul unor oraşe , care se dezvoltă vertiginos .

1.4.4. Componentele antropice provenite din transporturi

Mijloacele de transport terestre , fiind în directă legătură cu aşezările omeneşti , cu terenurile de cultură şi binenţeles cu aerul atmosferic , sunt cele care influienţează mediul înconjurător .

Căile ferate au exercitat o oarecare poluare în perioada locomotivelor cu abur , prin fumul rezultat din arderea cărbunilor . Ín prezent , pe cea mai mare parte a reţelei feroviare funcţionează locomotive electrice sau Diesel-electrice nepoluante . Deci căile ferate pot fi scoase , parţial , din rândul agenţilor dăunători pentru mediul ambiant .

Ín schimb transporturile auto-rutiere au o influieţă puternic nocivă . Autovehiculele , al căror număr a crescut vertiginos în ultimele decenii reprezintă o sursă de poluare a atmosferei . Ele consumă mult oxigen , la un drum de 1000km un singur autoturism consumă oxigenul necesar unei familii pe timp de un an .De asemenea , autoturismele elimină mari cantităţi de gaze.

Ín prezent circulă în lume circa 300 de milione de automobile . Consumul oxigenului şi eliminarea gazelor nocive provoacă boli ale aparatului respirator şi cardiovascular .

S-ar părea că transporturile maritime sunt mai puţin implicate în procesul de poluare . Datorită însă spălării unor tancuri petroliere şi mai ales a unor accidente se produce prin scurgerea ţiţeiului , aşa numita „maree negră” care formează o peliculă ce împiedică aerisirea stratelor de apă de dedesubt , provocând moartea unui număr mare de peşti şi păsări subacvatice, murdărind şi infestând plajele .

Transporturile aeriene, indeosebi marile avioane supersonice , produc la pornire un zgomot greu de suportat , iar în zonele înalte , la partea inferioară a stratosferei , prin şocul produs , provoacă destrămarea statului de ozon , care protejează partea inferioară de radiaţii puternice . Rezultatul : contraste climatice ce nu au fost semnalate în trecut ; perioade în care este periculoasă expunerea pe plaje .

Ca element activ , prin procesul muncii şi al dezvoltării necontenite a sferei trebuinţelor , paralel cu stadiul de civilizaţie , omul şi-a depăşit condiţia primordială de componentnnal mediului , ajungând un factor determinant în modificarea mediului înconjurător . El poate crea însă şi peisaje stabile , cu locuri cultivate , cu păduri îngrijite , cu ape curate şi aşezări rurale şi chiar oraşe nu prea mari , bine gospodărite , în ansamblu cu aspecte frumoase , atrăgătoare . Este expresia unui nou echilibru creat în natură , către care trebuie să tindă .

CAPITOLUL II. PĂDUREA ŞI MEDIUL ÍNCONJURĂTOR

Pădurea e un element esenţial în componenţa mediului geografic şi un factor cu funcţiuni polivalente în menţinerea echilibrului ecologic . Ea este „ecosistemul cel mai complex ca structură şi relaţii , cu evoluţia cea mai îndelungată în timp şi cu stabilitatea cea mai închegată . ” ( I. Moraru )

În viaţa unui popor , pădurile joacă întotdeauna un rol dintre cele mai însemnate, ele constituind nu numai o excepţională sursă de materii prime , dar având şi un rol de prim ordin în formarea climei şi a regimului apelor , în conservarea mediului natural .

România dispune de o largă gamă de specii forestiere şi de o foarte variată distribuţie geografică a pădurilor ; ele se întâlnesc din zona montană până în lunca şi Delta Dunării . Predomină pădurile de foioase ( ~75% ) , restul fiind de conifere .

Pădurea reprezintă nu numai o valoare economică remarcabilă , nevoia de lemn - de la cherestea până la mobilă şi celuloză - resimţindu-se tot mai mult , ci şi un factor important în echilibrarea elementelor naturii , căci ea contribuie la :

- atenuarea revărsărilor şi inundaţiilor ;- înlăturarea formării torenţilor şi erodării solului ; -preîntâmpinarea colmatării lacurilor de retenţie şi potmolirii cursurilor de apă;-fixarea nisipurilor .„Aşa cum prezenţa pădurii contribuie la sănătatea omului şi la frumuseţea

peisajului natural , distrugerea ei duce nu numai la urâţirea acestuia, dar şi la degradarea mediului înconjurător .”1

Pe lângă faptul că două treimi din populaţia actuală a globului foloseşte lemnul drept combustibil , materialul lemnos oferit de păduri reprezintă o însemnată sursă de materiale de construcţie şi de materie primă .

Pădurile ocupă azi sub 25% din suprafaţa uscatului . Ín condiţiile în care azi consumul depăşeşte cu mult capacitatea de regenerare naturală şi , deoarece posibilităţile de sporire a masei de material sunt prea puţin eficiente , este necesară preîntâmpinarea sărăcirii şi a dispariţiei pădurilor prin înlocuirea pe scară largă a lemnului cu produse minerale .

Încă din clasele primare copiii trebuie să cunoască rolul multiplu al pădurii pentru binefacerile omenirii . Ín cadrul orelor de ştiinţe ei află că pădurea contribuie la purificarea şi la filtrarea apei din sol şi constituie una din principalele izvoare de oxigen ale atmosferei . Arborii produc mai mult oxigen decât oricare altă vegetaţie .

S-a calculat că un km2 de pădure produce zilnic 9 tone de oxigen , adică de 10 ori mai mult decât aceeaşi suprafaţă de teren acoperită de vegetaţie ierboasă . Un singur stejar eliberează în fiecare oră 1,7 kg de O2 şi consumă 2-3 kg de CO2 , întreţinând viaţa a opt oameni .

Pe de altă parte , elevii află rolul pădurii de a reţine cantităţii enorme de praf , contribuind astfel la purificarea atmosferei , dar şi despre acela de areţine apa în sol . Ín lipsa pădurilor , ploile repezi pot spăla şi chiar smulge solul de pe plante .

Ín orele destinate studierii climei , trebuie sa se amintească despre rolul pădurii de a o ameliora . Ea ţine stavilă împotriva vânturilor , iar prin transpiraţia frunzelor arborilor întreţine răcoare . Plăcerea pe care o simte omul în ambianţa răcoroasă a pădurii exercită asupra lui o influienţă terapeutică , tonifiantă .

1 Popp Nicolae , Ocrotirea naturii în Carpaţii Româneşti , Terra nr.3 , Bucureşti , 1974 ;

Cunoscând funcţiile pădurii , copiii vor înţelege de ce pădurea trebuie protejată . Acest „tezaur verde” este inepuizabil dacă este exploatat în mod chibzuit .Íntre om , pădure şi mediul înconjurător , s-a stabilit o relaţie de la cauză la efect : omul protejează pădurea , iar aceasta la rându-i contribuie la protecţia şi implicit la conservarea mediului .

Aceasta rezultă pe mai multe căi , ţinând seama de funcţiile diferite prin care pădurea acţioneză asupra mediului înconjurător .

Ameliorarea Purificarea Acumularea Creşterea Recreere climei atmosferei apei precipitaţilor

Funcţiile ecologice ale pădurii

Aceste funcţii sunt clar sintetizate de I . Morariu ca funcţii naturale şifuncţii sociale.

Elevii vor fi îndrumaţi să descopere funcţiile pădurii şi modul în care influienţează viaţa omului . Aceasta se va realiza în cadrul orelor de ştiinţe , dar mai ales în mijlocul naturii prin activităţi de plantări de pomi , de curăţire a parcurilor sau prin activităţi de plantare de pomi , de curăţare a parcurilor sau prin excursii la pădure .

Funcţiile naturale ale pădurii1.Funcţia climatologică .Prin evaporare , atmosfera de deasupra unei păduri este

mai încărcată în vapori de apă . Aceasta creează condiţii pentru formarea ploii . Reginile care au suferit despăduriri masive se resimt din cauza reducerii cantităţii anuale de precipitaţii , fapt care duce la posibilitatea mai uşoară a producerii fenomenului de secetă .

O regiune împădurită prezintă variaţii de temperatură mai mici-atât anotimpual căt şi diurn- decât o regine despădurită . De asemenea , pădurea frânează forţa vântului atât iarna , acolo unde se produc viscole , cât şi vara , când un vânt pe arşiţă usucă foarte tare câmpul . Nu numai cantitatea de ploaie se modifică prin tăierea pădurii , cât şi frecvenţa apariţiei averselor .

2.Funcţia hidrologică. Pădurea are capacitatea de reţinere şi cedare lentă a apei provenite din ploi torenţiale şi din topirea zăpezilor . Pe drept cuvânt s-a spus că o pădure , cu întregul ei ecosistem , are capacitatea de reţinere a apei echivalentă cu a unui baraj .Pădurea are rolul de frânare a undelor de viitură.

3.Funcţia antierozională. Tăierea pădurii activează torenţii , măreşte puterea lor de eroziune şi transport , duce la spălarea solului şi la colmatarea regiunilor joase . Rezultatul imediat este , nu numai scoaterea din circuitul economic a unor suprafeţe mari şi sluţirea peisajului natural , dar şi extinderea terenurilor degradate , mai ales când acestea se formează în locuri cu roci ca argila sau marna . Ţinuturile acestea apar ca nişte râuri sângerânde în trupul naturii . Defrişarea iraţională duce la secarea izvoarelor şi la eroziuni sălbatice , cu implicaţii puternice pâna la periferia munţiilor şi chiar la câmpie , unde se produc viituri anormale . Turbulenţa mare a apei râurilor si creşterea peste măsură a debitului solid arată că tocmai partea cea mai mustoasă şi mai bună a solului a fost spălată . Aceasta duce în mod nedorit la un adevărat transport de sol în fluvii şi în mări . După o ploaie râurile curg tulburi numai acolo

unde în amonte pădurea a fost împuţinată . Numeroase lacuri de baraj , doar la câţiva ani de la formare , îşi pierd prin împotmolire procente însemnate din volumul lor , provocând pagube mari în producerea energiei electrice sau chiar închiderea temporară a uzinei .

4.Funcţia antipoluantă : Pădurea este şI o adevărată „uzină de oxigen” , în măsura în care ea este şi o consumatoare de bioxid de carbon . Pe de altă parte , omul şi vietăţile care îl înconjoară sunt consumatori de oxigen , iar industriile de tot felul sunt producători de bioxid de carbon . De aici rezultă că , pădurea , arborii în general , sunt singurii în măsură să atenueze sau să anihileze poluarea provocată de activităţile industriale şi să producă aer respirabil de către om . Dar ea contribie şi ca filtru de reţinere a prafului , a fumului , a particolelor radioactive , a gazelor toxice , chiar a zgomotului , prin puternica ei acţiune antipoluantă .

Funcţiile sociale ale păduriiPe lângă funcţiile ei naturale , pădurea joacă un rol tot atât de important şi prin

funcţiile ei sociale :• agent sanitar;• rol educativ;• obiectiv turistic;• importanţă ştiinţifică;• rol recreativ;• protector al faunei;• moument al naturii .

Pentru ocrotirea naturii , pentru conservarea mediului înconjurător , pădurea - acest vast şi complex sistem ecologic natural -exercită influienţe deosebite asupra , aerului , apei şi solului . La acestea se adaugă şi funcţiile ei sociale .

Pe un spaţiu restrâns , România cumulează forme de relief variate , o floră şi o faună de o rară bogăţie , un peisaj natural - de o excepţională frumuseţe . Este de datoria generaţiei actuale să păstreze nealterat generaţiilor viitoare acest fond natural valoros .

Prezenţa spaţiilor verzi are o importanţă deosebită din punct de vedere sanitar şi estetic , având un rol recreativ sau de agrement , prin plimbări în mijlocul naturii , într-o atmosferă cu aer ozonat .

Pădurea a reprezentat întotdeauna o atracţie pentru om , încât ea constituie un obiectiv turistic prin aureola de măreţie şi solemnitate pe care o înfăţişează . Trebuie avut grijă ca turiştii să nu-i aducă prejudicii de nici un fel . De asemenea , trebuie oprite atât păşunatul abuziv în pădure , iar la limita ei superioră , defrişarea jnepenişurilor . Ín pădurile noastre trăiesc peste 50 de specii de vânat cu păr : cerbul carpatin , ursul , mistreţul , căprioara , jderul , precum şi o variată faună ornitologică . Pădurea protejează , ca monumente ale naturii 21 de specii de animale şi 15 specii de plante , la care se adaugă fauna piscicolă din apele de munte . În pădure cresc numeroase specii de ciuperci comestibile şi fructe de pădure ( mure , fragi , afine , zmeură ) . Aceasta constituie nu numai o bogăţie , ci şi o atracţie .

Orice cetăţean , din orice parte a globului , îşi poate da seama din propria-i experienţă de rolul activ pe care-l joacă pădurea în ceea ce priveşte protecţia mediului înconjurător . Pădurea trebuie iubită şi ocrotită .

Procedând astfel , vom fi la rândul nostru ocrotiţi de ea şi asiguraţi că vom avea o natură frumoasă şI sănătoasă , că vom contribui fiecare dintre noi la păstrarea nealterată a mediului înconjurător .

Ínainte de a efectua observaţii pe itinerarii , elevii trebuie să dobândească cât mai multe cunoştiinţe referitoare la rolul pădurii în vederea protecţiei mediului

înconjurător . Toate acestea vor fi asimilate în cadrul orelor de ştiinţe , de geografie şi în activităţile cercurilor geografice . Copiii trebuie să ştie că pădurea are o mare importanţă înn viaţa Terrei deoarece.• fixează solul prin rădăcini ;• menţine umezeala în sol ;• contribuie la formarea solului prin descompunerea frunzelor căzute şi a uscăturilor ;• produce oxigen şi consumă bioxid de carbon ;• primeneşte aerul de praf , gaze , microbi ;• reduce viteza vântului ;• reduce temperaturile ridicate din timpul verii , iar iarna determină creşteri de temperatură ;• este adăpostul multor specii de animale ,• încântă privirile prin frumuseţe şi oferă locul potrivit pentru recreere .

Ţinând cont de aceste funcţii ale pădurii , oamenii au intervenit cu acţiuni de protejare , cum ar fi :• reîmpădurirea unor suprafeţe ;• defrişări raţionale , combinate cu împăduriri ;• reducerea consumului de lemn prin folosirea unor înlocuitori ;• protejarea unor specii de arbori , distruse în mare parte prin tăiere ;amenajarea unor rezervaţii forestiere .

Ín excursiile efectuate în regiunile de munte , elevii au posibilitatea de a-şi aprofunda şi consolida deprinderile de a observa şi studia efectele negative ale unor fenomene naturale şi acţiuni antropice .

Pentru analiza mai detaliată a unor situaţii , completarea unei fişe-tip este necesară .

FIŞĂ DE OBSERVAŢII PE ITINERAR

1. Data ...............................................................................................................2. Itinerar ...........................................................................................................3. Punct de observaţie ......................................................................................4. Forma de relief ............................................................................................5. Starea timpului .............................................................................................6. Tipul de vegetaţie ........................................................................................7. Aspectul plantelor .........................................................................................8. Fenomene de degradare :...............................................................................

-eroziune..........................................................................................-alunecări de teren..........................................................................

9. Aspecte de poluare :-surse de poluare ...........................................................................-calitatea aerului..............................................................................-fenomene de degradare la arbori.................................................

10. Numele elevului care a completat fişa ........................................................

Este foarte important ca în decursul deplasărilor pe teren , atât în orizontul local cât şi pe itinerarii mai lungi să fim preocupaţi de formarea la elevi a unor

deprinderi de comportare civilizată şi de grijă pentru păstrarea şi ocrotirea pădurilor . Este vorba de fapt de reguli elementare foarte adesea repetate , dar care sunt în mare măsură neglijate , rezultatul fiind aspectul dezolant al multor păduri intens frecventate de turişti .

Principalele „reguli” de comportare în natură , în cazul de faţă în cadrul unei păduri , trebuie să devină adevărate deprinderi pentru copii , aşa cum sunt , de fapt , pentru toţi adevăraţii iubitori ai naturii .• Circulaţia numai pe potecile marcate ;• Colectarea plantelor să fie făcută numai cu anumite măsuri de precauţie ;• Să nu se distrugă puieţii de arbori , arborii tineri sau crengile ;• Să se evite vătămarea trunchiurilor arborilor ;• Să se evite orice prejudicii aduse faunei ;• Focurile de tabără să fie făcute numai în anumite condiţii şi să fie supravegheate cu grijă ;• Să se evite lăsarea unor urme vizibile ale trecerii grupului ;• Să fie foarte atenţi la păstrarea calităţii surselor de apă ;• Ín cazul în care pe traseu se află rezervaţii naturale sau monumente ale naturii , atenţia trebuie să fie şi mai mare .

Necesitatea protecţiei mediului înconjurător

„A proteja natura şi mediul înconjurător , cu toate fiinţele vii ce trăiesc aici într-o reţea de raporturi reciproce , foarte complicată şi delicată , nu semnifică altceva decât salvarea însăşi a omului .” ( F. Tassi )

Protecţia mediului constituie o problemă de nivel internaţional . Rolul cel mai important îi revine Organizaţiei Naţiunilor Unite care, printre preocupările sale se ocupă şi de problemele globale ecologice .

Sub egida O. N. U. au fost create o serie de organisme dintre care cel mai important este Consiliul de Administraţie a Programului Naţiunilor Unite pentru Mediul înconjurător la care a aderat şi ţara noastră .

Grija pentru ocrotirea mediului s-a manifestat la poporul nostru din cele mai vechi timpuri . Astfel prima lege a fost dată de Ştefan cel Mare şi se numea „ legea braniştei ” , prin branişte înţelegându-se acel loc în care nimeni nu avea voie să vâneze , să pescuiască , să taie copacii şi să păşuneze .

La începutul secolului al XX - lea , datorită unor naturalişti de seamă , precum Emil Racoviţă şi Grigore Antipa , s-a aprobat prima lege modernă de protecţie a naturii . ( 1930 )

Ín baza acestei legi , tot în anul 193o a luat naştere şi Comisia Monumentelor Naturii , care a susţinut o vastă campanie de înfiinţare şi protecţie a parcurilor şi a rezervaţiilor naturale din ţara noastră .

Ín anul 1973 , după prima Conferinţă Mondială asupra Mediului (Stocholm ; l972 ) s-a aprobat o nouă lege privind protecţia mediului şi s-a înfiinţat Consiliul Naţional pentru Protecţia Mediului Ínconjurător , iar din 1974 fiinţează Fundaţia Internaţională pentru Habitat şi Aşezări Umane.

Între 1-12 iunie 1992 s-a desfăşurat la Rio de Janeiro Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediul Ínconjurător şi Dezvoltare . Cu acest prilej s-a luat în dezbatere şi o Cartă a Terrei . Referindu-se la conţinutul ei , secretarul general al primei conferinţe la nivel înalt pentru apărarea mediului Terrei spune că acest document stipulează principiul că cine poluează trebuie să şi plătească şi dreptul pentru toţi cetăţenii de a avea acces la informare completă şi de a participa la hotarârile care se referă la mediul înconjurăror . De asemenea , conferinţa are în vedere adoptarea unei agende pentru secolului XXI care va cuprinde o serie de recomandări menite să angajeze lumea pe calea unei dezvoltări de durată . Se au în vedere , de asemenea , resursele financiare şi acestea datorită faptului că maniera în care au fost tratate implicaţiile majore ale ecologiei până în momentul de faţă , face ca „ nota de plată ” să fie mult prea încărcată . Potrivit estimărilor , cheltuielile pentru eliminarea prturbaţiilor mediului ambiant sunt cu mult superioare semnelor care ar fi trebuit avansate pentru prevenirea degradării suportului vieţii .

Desigur , omul neputând ignora producţia , se impune posibilitatea de a pune natura la „ lucru ” , în sensul folosirii resurselor disponibile pentru progresul general , cu respectarea însă a caracteristicilor mediului de suport al vieţii şi a potenţialului său productiv . Aceste probleme atăt de stringente fac absolut necesară şi o abordare corespunzătoare a problemelor ecologice în şcoală , principala instituţie de educaţie , în cadrul unor discipline despre natură , dar şi în cadrul unor ore de consiliere şi educaţie moral-civică care au un potenţial educativ ridicat .

În etapa actuală există câteva cauze generale care , atunci când se dezvoltă necontrolat , conduc la dereglări ale echilibrelor naturale ale mediului : dezvoltarea tehnicii , consumurile mari de materii prime , explozia demografică şi urbanizarea . Cauzele dereglării mediului sunt în strânsă conexiune . Dezvoltarea tehnicii are ca efect dezvoltarea multilaterală a industriei , proces complex , cu numeroase consecinţe pe plan economic şi social . Industria constituie unul dintre cele mai perturbatoare elemente introduse de om în mediul înconjurător , cu influenţe contradictorii : pe de o parte industria asigură progresul regiunii , respectiv dezvoltarea economică şi socială , pe de altă parte , contribuţia la dereglarea calităţii mediului şi prin aceasta a însăşi calităţii vieţii .

Unii cred că omul are drepturi speciale de stăpân asupra naturii , că poate să distrugă după bunul său plac orice plantă şi orice animal . Omul are acelaşi drept natural de a trăi , căuta şi procura hrana şi construi adăposturi ca toate speciile de vieţuitoare . Faptul că omul , spre deosebire de alte fiinţe vii , posedă şi raţiune , fiind capabil să gândească , nu-i conferă dreptul de-a distruge lumea vie . Dimpotrivă , ca fiinţă cugetătoare , omul trebuie să-şi dea seama cădistrugerea naturii nu este în interesul său .

Natura sălbatică a fost transformată şi utilizată în scopul creării unor condiţii de viaţă mai bune pentru om . Datorită civilizaţiei bazate pe industrie suntem feriţi de frig iarna şi decălduri caniculare vara , ne putem deplasa în condiţii mai bune pe distanţe mari , dispunem de radio şi televiziune care ne aduc informaţii din lumea întreagă , avem biblioteci şi şcoli . Desigur , făurirea şi funcţionarea acestei vieţi civilizate s-a făcut în mod inevitabil pe seama biosferei . Industria produce şi reziduuri , deşeuri care sunt aruncate deseori , la întâmplare , în apele curgătoare . Praful ce

învăluie fabricile de ciment , negrul de fum şi oxizii de azot care există în aer în jurul unor combinate chimice , sunt fenomene ce însoţesc industrializarea .

Acest fenomen este cunoscut sub numele de poluarea mediului .„Omul nu se poate dezvolta normal , fizic şi intelectual , Intr-un mediu în care

concentraţia de oxigen scade , ca urmare a poluării atmosferei cu gazele de eşapament ale autovehicolelor , unde apa este otrăvită cu rezidurile industriale chimice , iar sistemul nervos este suprasolicitat de zgomotul infernal al motoarelor .”

Cauza poluării este uneori neglijenţa şi indiferenţa , atitudinea nechibzuită a oamenilor , lipsa de grijă pentru cei din jur şi pentru generaţiile viitoare .

1.Poluarea chimică-folosirea exagerată şi nechibzuită a substanţelor cu care se combat dăunătorii, bolile plantelor şi animalelor , duce la efecte negative , la poluare ;-în agricultură , folosirea neraţională a îngrăşămintelor chimice poate constitui , de asemenea o sursă a poluării solului , a apelor ;-prin arderea lemnelor , sobele neîntreţinute corespunzător , reprezintă o sursă de poluare a locuinţelor ;-de la unele fabrici şi uzine se deversează în apele curgătoare resturi , substanţe nocive pentru viaţa din mediul acvatic , pentru om ; asemenea reziduuri sunt evacuate şi în aer sub formă gazoasă ;-automobilele concură la poluarea aerului , prin gazele de eşapament care nu conţin numai dioxid de carbon , ci şi o serie de substanţe toxice , toate acestea pot avea efecte nedorite asupra omului prin toxicitatea lor ;-reziduurile industriale deversate în ape în cantităţi mari schimbă echilibrele naturale , iar pe fundul râurilor şi lacurilor se acumulează resturi toxice ;-avariile marilor tancuri petroliere , a conductelor de ţiţei conduc la acoperirea suprafeţei marine cu straturi fine ( pelicule ) de ţiţei , făcând imposibil schimbul de gaze între vieţuitoarele oceanelor , ale mărilor şi aer ;-prin poluarea mărilor şi oceanelor , pe lângă deranjarea echilibrelor biologice , se pune în pericol şi viaţa organismelor terestre , inclusiv a omului , deoarece o mare parte a oxigenului pe care îl consumă animalele şi oamenii provine de la producătorii din oceane , de la plancton ;-poluarea chimică a atmosferei cu hidrocarburi şi alte substanţe organice este o sursă de îmbolnăvire pentru oameni ; poluarea aerului cu fum de ţigară este la fel de periculoasă ;-prin substanţe chimice se poate polua şi solul , plantele care extrag substanţele hrănitoare din sol , animalele , consumatorii acestora , substanţele hrănitore din sol , animalele , consumatorii acestora ; substanţele chimice toxice se pot infiltra în sol până la adâncimi mari , ajungând să facă nepotabilă uneori chiar apa freatică .

2.Poluarea termică-apele din râuri , care se folosesc în unele uzine mari pentru răcirea instalaţiilor tehnologice ies încălzite din aceste uzine şi se răcesc doar după câţiva km depărtare de fabrică , dacă de-a lungul râului sunt multe fabrici care folosesc apa în acest scop , răcirea nu se poate realiza , ceea ce duce de mai multe ori la dispariţia unor specii de peşti ( păstrăvul din apele de munte).

3.Poluarea radioactivă-resturile din uzine care folosesc ca materie primă substanţe radioactive emană radiaţii , însă ele nu pot fi aruncate în mări şi oceane deoarece influeţează organismele

din aceste ecosisteme , nu pot fi îngropate , deoarece solul nu opreşte radiaţiile ; deci trebuie căutate modalităţi pentru a le depozita.

4.Poluarea sonoră-creşterea zgomotului provocat de automobile şi de alte maşini ;-poluarea sonoră , combinată cu alţi factori , poate determina la om îmbolnăviri ale sistemului nervos şi chiar ale aparatului circulator .

În concluzie , conservarea mediului înconjurător presupune utilizarea raţională şi eficientă a resurselor mediului , dar şi adoptarea celor mai potrivite forme şi procese tehnologice .

„Dacă omul distruge ultimele rămăşiţe ale naturii pierde dreptul de a vorbi despre sine în termenii civilizaţiei ” , spunea K. C. Lindhal , dar este la fel de sigur că distrugând ultimele rămăşiţe ale naturii , omul îşi primejduieşte însăşi existenţa pe pământ .

Educaţia privind protecţia mediului înconjurător- educaţia ecologică

` Educaţia reprezintă un fenomen social de dezvoltare , formare , constituire a oamenilor ca subiecţii ai acţiunii , cunoaşterii şi valorilor prin comunicare şi exerciţiu , prin modelarea comportamentului lor şi integrarea în activitate si relaţiile sociale .

Privită în ansamblu , dar şi în amănuntele ei , problema educaţiei s-a situat întotdeauna pe planul actualităţii .

Educaţia privind protecţia mediului (educaţia ecologică) este una din preocupările contemporane , fiind determinată de marile calamităţi pe care le-a generat asupra naturii şi omului dezvoltarea neraţională a industriilor modern, dintre care cele nai devastatoare au fost industria chimică şi cea siderurgică . Când omul s-a trezit din beţia orgolioasă „ de regn al naturii , dându-şi seama că nu este decât o parte a acestuia ” , a început şi educaţia ecologică , care , în fond , este una de formare a unui comportament ecologic , de protecţie a naturii , a mediului înconjurător . Pentru aceasta este nevoie să începem cu transformarea omului însuşi , a copilului conform lozincii ecologiştilor „ un suflet curat , într-o ţară curată , într-o lume curată” . Aşadar „ sufletul curat ” este premisa realizării unei ambianţei curate .

În concepţia actuală , mediul cuprinde întreaga ierarhie a sistemelor ecologice naturale şi a celor modificate şi dominate de om . În evoluţia ei omenirea a trăit mai multe şocuri . Ultimul şoc perceput la scară planetară este şocul ecologic . Ca orice şoc şi cel ecologic poate fi provocat , dar şi evitat . Omul stă la originea comportamentului aberant , iresponsabil faţă de mediul înconjurător ,însă tot el este în măsură să reacţioneze ameliorativ la acest şoc , în plan politic , social , educaţional, cultural, artistic .

Aducerea omului în situaţia de a respecta valorile naturii şi a peisajului în care trăieşte se face prin instrucţie şi educaţie . Educaţia ecologică , eco-civică , ambientală realizează legătura între ştiinţele educaţiei şi ştiinţele naturii. Ea “trebuie să fie un proces activ , continuu , desfăşurat la scară globală şi în toate mediile , clasele şi categoriile sociale ; ea trebuie să fie o educaţie despre mediu , prin mediu şi în mediu ; educatorul trebuie să aibă solide şi actuale cunoştiinţe de specialitate , să stăpânească

psihologia grupului cu care lucrează, mijloacele şi formele de utilizare trebuie să fie selectate , să fie atractive , sugestive , actuale ”. ( 27 , pag, 10 )

Educaţia ecologică este o formă de educaţie care , printr-un sistem de acţiuni specifice , asigură formarea unei conştiinţe ecologice , iar aceasta stă la rândul ei , la baza conduitei ecologice , comportamentului ecologic sau eticii-ecologice . Se fundamentează în familie , înainte de grădiniţă , prin puterea exemplui şi apoi prin cea a cuvântului şi se formează pe parcursul vieţii .

În şcoala primară şi gimnaziu , elevii sunt foarte receptivi la ceea ce li se spune şi se arată în legătură cu mediul . Menirea şcolii este să ofere acum, în mod gradat şi în acord cu particularităţile de vârstă , cunoştiinţe ştiinţifice necesare formării cunoştiinţei ecologice si să creeze şi să organizeze activităţi educative privind mediul înconjurător .

Educarea dragostei , a respectului pentru natură nu revine numai ştiinţelor naturii . Educarea în şcoli în domeniul protecţiei mediului trebuie să se realizeze la activităţile în clasă la toate disciplinele şi în activităţi extraclasă şi extraşcolare organizate de şcoală sau diverse instituţii . Deci , educaţia ecologică trebuie să aibă un caracter interdisciplinar .

Sunt bine venite : documentul “Repere privind activităţile educative” aprobat de MEN prin Ordinul 4442 din 15.09.1999 care în cadrul componentei educaţia pentru valori cuprinde subcomponentele educaţia pentru mediu şi discipline opţionale pe tematica referitoare la protecţia şi conservarea mediului , curriculum la decizia şcolii care dau posibilitatea profesorilor să abordeze în detaliu problematica educaţiei ecologice .

Educaţia ecologică prezintă anumite particularităţi metodologice şi se poate realiza după următoarele etape : a)perceperea şi observarea naturii -prin ieşiri în natură , excursii şi expediţii sub îndrumarea învăţătorului , elevii vor percepe vizual , auditiv , olfactiv şi tactil ceea ce îI înconjoară ; b)definirea senzaţilor şi sentimentelor dobândite în urma perceperii mediului înconjurător ; în această etapă învăţătorului îI revine rolul de a discuta aceste aspecte şi de a sublinia apartenenţa noastră la sistemele naturale de viaţă ; c)implicarea personală prin discuţii , în urma stabilirii locului şi rolului în spaţiu şi timp ale fiecăruia , pot fi relevate modalităţile de implicare individuală , felul în care puteau fi de folos ; d)asumarea responsabilităţii . Această etapă este esenţială în formarea unei structuri comportamentale adecvate . Se asigură prin etapele prezentate la e)alcătuirea unei stategii de acţiune . Această etapă reprezintă trecerea spre acţiunea concretă .

Faptul că , în calitate de educatori , organizăm acţiuni diverse cu participarea elevilor nu este suficient . Realizarea , într-adevăr importantă , ar fi să oferim elevilor posibilitatea de a învăţa cum să organizeze astfel de acţiuni. . Abia atunci reuşita educaţiei ecologice va fi deplină , iar noi nu am avea de ce să ne temem pentru viitor . Adevărata educaţie ecologică îşi va atinge scopul numai atunci cănd elevii vor fi convinşi de necesitatea ocrotirii naturii şi vor devenii factori activi în acţiunea de conciliere a omului cu natura . Este important să sădim în mintea şi sufletul elevilor conceptul că omul-specie biologică este dependent de natură şi nu poate trăi în afara ei .

Particularităţile de vârstă ale elevilor din clasele I-IV permit formarea şi dezvoltarea la aceşti elevi a unui comportament adecvat în raport cu mediul . Copilul

manifestă curiozitate senzorială în plină dezvoltare şi dacă ştim să-i prelungim această curiozitate , devine suportul setei de cunoaştere .

Antrenând elevii în diverse acţiunii : excursii , acţiuni practice de îngrijire a pomilor , de distrugere a buruienilor , plantări de pomi şi flori , întreţinerea spaţiilor verzi , dezvoltăm la elevi spiritul de iniţiativă , deprinderile de cercetare , responsabilitatea pentru propria acţiune , curiozitatea .

Încă din clasa I introducem elevilor concepţia că omul nu are dreptul de a distruge natura , fără o motivaţie concludentă . Nu avem dreptul de a distruge ceva ce nu am creat .

Însăşi spiritualitatea creştină impune o grijă permanentă faţă de creaţia încredinţată omului şi de a cărei „administrare” va trebui să dea socoteală mai devreme sau mai târziu .

De aceea cred că se impune ca , încă din clasele primare , copilul să cunoască formele de viaţă existente în mediul înconjurător , să observe diferite procese şi fenomene din mediul înconjurător şi să înveţe sa le ocrotească prin sensibilizarea copilului în faţa realităţii înconjurătoare .

Conştiinţa unui copil , atunci când încearcă să înţeleagă şi să determine relaţia dintre el şi natura vie se evidenţează în acţiunea sa de decizie . Acest bun ereditar , prezent în firea umană , îl găsim în afecţiunea sa de decizie . Acest bun ereditar , prezent în firea umană , îl găsim în afecţiunea sporită a elevilor noştri pentru natură .

Lumea naturală , se înfăţişează copilului ca un mister , încântâdu-l şi trezindu-i multă vreme o serie de întrebări : de ce ? , de unde ? , pentru ce ? , cum ? .

Comparând fenomenele , şcolarul învaţă să gândească despre natură , iar dificultăţile întâmpinate în cunoaşterea ei se risipesc şi rămâne trează necesara dorinţă de „a şti ” .

Consider că educaţia privind mediul înconjurător trebuie să cuprindă :-informaţii corecte privind starea mediului ;-dezvoltarea unor deprinderi în relaţie cu o planetă sănătoasă ;-dezvoltarea responsabilităţii personale şi civice ale elevilor ;-cunoşterea interdependenţei tuturor formelor de viaţă pe Pământ ;-dezvoltarea unei gândiri pozitive şi a optimismului .

Indiferent de meseria pe care o vor urma , copiii trebui să fie sensibilizaţi în legătură cu mediul în care trăiesc . Generaţiile actuale , dar mai ales generaţiile viitoare trebuie să fie convinse de necesitatea purificării mediului , ca singura sursă de materie vie şi oxigen pentru întreaga viaţă de pe pământ şi pentru industrie .

În această privinţă , învăţătorului îi revine o mare răspundere , deoarece în clasele primare putem spune că se fac „primii paşi în natură ” . Acest „start” de multe ori ratat , poate da un recul neaşteptat ; individul în loc să devină prieten al naturii , evoluează indiferent sau , chiar va deveni un viitor distrugător al ei .

Aşadar , scopul educaţiei privind mediul inconjurător este de a oferi elevilor posibilitatea de a-şi exprima ideile personale şi de a-şi manifesta o atitudine personală legată de responsabilitatea pe care şi-o asumă în privinţa mediului în care trăiesc .

Concluzii

Omul civilizat este acela care priveste spre viitor . În acest fel , el îşi dă seama că degradarea mediului înconjurător nu este numai o problemă individuală . Sensibilizarea fiecărui om la pericolele degradării factorilor de mediu , începând cu păstrarea în perfectă curăţenie a tot ce îl înconjoară acasă, pe stradă sau în plină familiarizarea fiecăruia dintre noi cu posibilităţile pe care tehnica şi ştiinţa le-au realizat pentru a ne feri pe noi şi pe cei din jurul nostru de efectele dăunătoare sănătăţii şi dezvoltării normale a vieţii pe pământ .

„Omul este înclinat să iubească natura în toată complexitatea ei şi viaţa, dar , pentru a o avea cât mai plăcută , trebuie să lupte pentru păstrarea calitativă a mediului înconjurător în condiţiile cât mai apropiate de condiţiile lui iniţiale . ” ( 2 , pag. 24 )

În concluzie , educarea privind protecţia mediului înconjurător este un proces de lungă durată , extrem de complex , care trebuie să înceapă cu învăţămăntul preşcolar şi să fie continuat până la cel universitar . Încă de la vârsta copilăriei trebuie să se cultive conştiinţa în spiritul cunoaşterii , înţelegerii şi ocrotirii naturii . Ín cadrul orelor de ştiinţe să se pună accent pe conservarea naturii , iar elevii să ia cunoştinţă de impactul om-natură .

Şcolarii trebuie să fie ţinuţi în contact cât mai strâns cu natura , fie prin loturile şcolare , fie prin parcurile existente în localitate sau spaţiile verzi aflate în afara localităţii , fie prin alte activităţi .

Înseşi cadrele didactice trebuie să manifeste interes deosebit referitor la problemele de conservare a naturii şi să fie preocupate permanent de a strecura în sufletul copiilor dragostea pentru tot ceea ce a creat natura .

Natura trebuie să pătrundă din nou înn viaţa noastră şi să înlocuiască universul nostru de beton şi poluare cu un univers de verdeaţă şi aer curat , deoarece de multe ori avem nevoie de un refugiu , o oază de linişte , de calm, de plăcere .

Pe drept cuvânt , scria Rousard :„Trăiam în vremea fraged-a juniei , când codri , munţi şi apeMângâietoare îmi păreau , mai mult decât regeştile palate .”

Educarea tinerei generaţii , în paralel cu asimilarea de noi cunoştinţe concrete de specialitate , urmăreşte însuşirea unor comportamente etice în raportul lor cu mediul . Această direcţie vizează atât comportamentele private , de zi cu zi , cât şi pe cele sociale , care implică exigenţă în luarea şi aplicarea unor măsuri cu consecinţe pentru mediu .

Cunoaşterea ştiinţifică a urmărilor ce le poate avea pentru mediu o acţiune individuală sau colectivă este singura în măsură să determine o conduită etică .

Concluzionând , putem spune că sarcinile pe care le incumbă o sănătoasă educare a copiilor în spiritul cunoaşterii , valorificării şi conservării mediului ambiant

sunt mari şi comportă o totală responsabilitate din partea dascălilor . Aşa cum spunea cunoscutul pedagog francez Andre Maric :

„ Meserie de educator este frumoasă şi măreaţă şi nu seamănă cu nici o altă meserie pe care nu o părăseşti seara odată cu hainele de lucru . O meserie violentă , dar şi dulce , umilă dar şi mândră , poruncitoare dar te şi exaltă , o meserie în care ştiinţa nu înseamnă nimic fără emoţie , în care dragostea este sterilă fără forţa spiritului , o meserie în acelaşi timp alinătoare dar şi implacabilă , grea dar şi plină de farmec .”

Simpla instruire la orele de curs , oricât de bine s-ar efectua nu asigură deplina realizare a obiectivelor urmărite pentru a-i face pe elevi conştienţi de necesitatea vitală pentru omenire a protejării mediului înconjurător presupune o activitate educativă , permanentă , intensă şi complexă , la care trebuie să concure toţi factorii antrenaţi în procesul educaţional .

Bibliografie

1. Banu A. C. , Concepţii şi sarcini actuale în problematica conservării mediului , Terra nr. 6 Bucureşti , 1970 ;2. Bonnefous Edouard , Omul sau natura ? ,Editura politică , Bucureşti ,1976 ;3. Constantinescu N. N., Economia protecţiei mediului natural-idei contemporane, Editura politică , Bucureşti , 1976 ;4. Coteţ P. V. , Nedelcu E. , Principii ,metode şi tehnici moderne de lucru în geografie , E. D. P. , Bucureşti 1976;5. Cucu V. , Mediul înconjurător-temă fundamentală , Terra nr. 4, Bucureşti 1973 ;6. Dinu Valeriu , Mediul înconjurător în viaţa omului contemporan , Editura Ceres , Bucureşti , 1979 ;7. Ionescu Al. , Conferinţa ONU pentru mediul înconjurător , Terra nr. 4, Bucureşti , 1972 ;8. Ionescu Al . , Săhleanu V., Bândiu C., Protecţia mediului înconjurător şi educaţia ecologică , Editura Ceres 1989 ;9. Nedelcu Eugen , Índrumări cu privire la cercetarea mediului înconjurător în orizontul local , Terra nr.1 , Bucureşti , 1978 ;10. Negruţ Silviu , Un singur Pământ...omul şi mediul înconjurător , Editura Albatros , Bucureşti , 1978 ;11. Mohan Gh. , Ardelean A. , Ecologie şi protecţia mediului , Editura Scaiul , Bucureşti , 1993 ;12. Mohan Gh. , Ardelean A. , Georgescu M. , Rezervaţii şi monumente ale naturii din România , Editura Scaiul , Bucureşti , 1993 ;13. Cristea V. , Denaeyer S. , Herremans Jean-Paul ; Goia Irina , Ocrotirea naturii şi protecţia mediului în România , Editura Cluj University Press , Cluj,1996;14. Pană Aura , Din cartea naturii , Editura Junimea , Iaşi , 1977 ;15. Popp Nicolae , Ocrotirea naturii în Carpaţii Româneşti , Terra nr.3 , Bucureşti , 1974 ; 16. Roşu Al . , Ungureanu Irina , Geografia mediului înconjurător , E. D. P. Bucureşti , 1977 ;17. Roşu Alexandru , Raportul dintre geografie şi studiul mediului înconjurător , Terra nr. 2 , Bucureşti 1974 ;18. Stăcescu Elena , Instruirea şi educarea elevilor la geografie pentru păstrarea calităţii apei , Terra nr.2 , Bucureşti 1979 ;

19. Stoica Dumitru , Buşe Liubovia , Metodica predării geografiei la clasele I-IV, E. D. P. Bucureşti 1985 ; 20. Stugren Bogdan , Ocrotirea naturii - tradiţii , actualitate , perspective , Editura Dacia , Cluj , 1988; 21. Tufescu Victor , Posea Grigore , Ardelean Aurel , Geografia mediului înconjurător -manual pentru clasa a XI -a , E. D. P. , Bucureşti , 1998;22. Posea Grigore , Mândruţ Octavian , Geografie fizică generală -manual pentru clasa a IX-a , E. D. P. , Bucureşti 1998 ; 23. Vespremeanu Emil , Mediul înconjurător-ocrotirea şi conservarea lui , Editura ştiinţifică şi enciclopedică , Bucureşti , 1981 ; 24. Vulcu Bujor , Vulcu Lucia , Aplicaţii practice la geografie , E. D. P. , Bucureşti, 1967 ; 25. Vlad Cornelia , Educaţie ecologică , Ínvăţământul primar , nr. 3-4 , 1999 ;26. Neguţ Silviu , Rolul educatorilor în formarea şi cultivarea dragostei de natură , Ínvăţământul primar , nr. 4 , 1996 ; 27. Tomiţă Maria , Educaţia ecologică - deziderat al educaţiei morale în învăţământul primar , învăţământul primar , nr. 1-2 , 1996 ;28. Zăvoianu Ioan , Studii geografice cu elevii asupra calităţii mediului înconjurător , E. D. P. , Bucureşti , 1981 ;