Materialele didactice pentru temele la„Educaţiea militar-patriotică şi dreptul internaţional umanitar”

TEMA 1 Armata Naţională a Republicii Moldova –parte inseparabilă a statului de drept

Scopul: Formarea concepţiilor şi viziunii corecte despre rolul armatei în statul de drept

Accentele principale ale acestei întrebări sînt următoarele:1. Necesitatea cunoaşterii unor noţiuni elementare despre statul de drept.Pentru a putea vorbi despre Armata Naţională ca parte inseparabilă a statului de drept, este necesar să

înţelegem, mai întîi, ce este statul de drept. Articolul (1) din Constituţia Republicii Moldova intitulat “Statul Republica Moldova”, proclamă următoarele:

(1) Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil.(2) Forma de guvernămînt este republica.(3) Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi

libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate.

Într-o definiţie cea mai simplă statul de drept este statul în care domneşte dreptul, în care toţi sînt egali în faţa legii, în care nimeni, nici chiar statul, nu este mai presus de lege.

Statul de drept se caracterizează pe următoarele trăsături (principii):- este fundamentat pe supremaţia legii;- presupune executarea şi respectarea strictă a legilor de către toţi (cetăţeni, funcţionari, militari, organe de

stat sau organe nestatale);- prevede răspunderea reciprocă a statului şi a cetăţenilor, în limitele legii;

- sînt asigurate drepturile şi libertăţile cetăţenilor;- există o reală independenţă şi separaţie a puterilor.

Un moment esenţial la statul de drept este necesitatea necondiţionată ca o lege să fie dreaptă. Legea într-un stat de drept trebuie să constituie o sinteză (o expresie, reflectare) a intereselor întregului popor şi să exprime voinţa generală. Legea nu trebuie să fie o expresie arbitrară a voinţei unei anumite autorităţi, puteri sau a unui grup de indivizi. O lege care ar legifera o nedreptate constituie un abuz şi nu are nimic comun cu statul de drept, fiind în contradicţie directă cu însuşi conceptul de drept.

Sub aspect formal, potrivit prevederilor Constituţiei, Republica Moldova este un stat de drept. Sub aspect practic, se afirmă că ţara noastră se află în proces de formare a statului de drept.

Crearea unui stat de drept este un proces, o operă comună a puterii supreme din stat, a puterii locale autonome şi a fiecărui cetăţean. Numai prin manifestarea unei voinţe de a trăi într-un stat de drept, acesta va exista şi va putea fi considerat ca atare.

Se afirmă despre un stat că el este un stat de drept numai dacă se asigură unitatea lui economică, administrativ-teritorială şi legislativă. În această ordine de idei, se expune că o primă condiţie în construirea statului de drept în Republica Moldova este consolidarea statalităţii.

2. Ca parte inseparabilă a statului de drept, Armata Naţională este menită să garanteze suveranitatea, independenţa şi unitatea, integritatea teritorială a ţării şi a democraţiei constituţionale, în condiţiile legii.

Locul şi menirea Armatei Naţionale în statul de drept sînt determinate de Constituţia Republicii Moldova, legislaţia statului nostru, care determină sarcinile şi atribuţiile, care sînt puse în faţa acestei instituţii a statului.

Legea supremă a statului – Constituţia, stabileşte în art.108 întitulat “Forţele Armate”:(1) Forţele armate sînt subordonate exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a

independenţei şi a unităţii, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale.(2) Structura sistemului naţional de apărare se stabileşte prin lege organică.

Art.9 al Legii cu privire la apărarea naţională nr.345-XV din 25.07.03 stabileşte că forţele destinate apărării naţionale sînt Forţele Armate compuse din Armata Naţională, Trupele de Grăniceri şi Trupele de Carabinieri.

Potrivit art.32 şi 33 ale Legii cu privire la apărarea naţională, Armata Naţională este componenta de bază a Forţelor Armate, care asigură, pe timp de pace şi de război, integrarea într-o concepţie unitară a activităţilor tuturor forţelor care participă la acţiunile de apărare a ţării.

Misiunea principală a Armatei Naţionale este asigurarea apărării naţionale prin descurajarea, contracararea şi anihilarea ameninţărilor şi agresiunilor cu caracter militar îndreptate împotriva ţării.

Deşi misiunea armatei este ceea de asigurare a apărării naţionale, legea nominalizată prevede că întrebuinţarea unor unităţi (subunităţi) ale Armatei Naţionale în soluţionarea problemelor ce nu ţin nemijlocit de apărarea statului se efectuează exclusiv în temeiul hotărîrii Parlamentului, iar în situaţii extreme prin decretul Preşedintelui Republicii Moldova:

a) conform hotărîrii Parlamentului:- pentru participarea la operaţiuni internaţionale de menţinere a păcii sau în scopuri umanitare; - pentru acordarea de sprijin la contracararea acţiunilor interne, îndreptate contra sistemului

constituţional al ţării, a cărei amploare depăşeşte capacitatea combativă a forţelor destinate asigurării securităţii de stat şi menţinerii ordinii publice;

b) conform decretului Preşedintelui Republicii Moldova:- pentru executarea misiunilor specifice armatei în operaţiuni antiteroriste; - pentru acordarea de sprijin formaţiunilor de protecţie civilă la lichidarea consecinţelor calamităţilor

naturale, avariilor tehnogene şi catastrofelor.Participarea unor unităţi (subunităţi) ale Armatei Naţionale în afara teritoriului ţării cu efective,

armament şi tehnică militară la exerciţii militare comune cu unităţi ale altor state se aprobă de către Comandantul Suprem al Forţelor Armate.

Astfel, Legea cu privire la apărarea naţională delimitează atribuţiile Parlamentului şi Preşedintelui Republicii Moldova privind întrebuinţarea armatei în soluţionarea problemelor ce nu ţin nemijlocit de apărarea naţională

Ca pilon al sistemului naţional de apărare, Armata Naţională se distinge de celelalte componente ale Forţelor Armate şi este investită prin lege cu exercitarea atribuţiilor de coordonare a acţiunilor militare, potrivit concepţiei reformei militare şi Legii cu privire la apărarea naţională.

Astfel, pe timp de pace şi de război, conducerea Forţelor Armate se efectuează de către Comandamentul Suprem al Forţelor Armate în frunte cu Preşedintele Republicii Moldova - Comandant Suprem al Forţelor Armate. În componenţa Comandamentului Suprem intră, de asemenea, ministrul apărării, şeful Marelui Stat Major al Armatei Naţionale, Comandantul Trupelor de Grăniceri, Comandantul Trupelor de Carabinieri. Ministrul apărării este locţiitorul Comandantului Suprem al Forţelor Armate.

Organul principal care asigură Comandamentului Suprem, pe timp de pace şi de război, planificarea, organizarea, comanda şi controlul trupelor Forţelor Armate la pregătirea lor şi executarea misiunilor de apărare a ţării este Statul Major General al Forţelor Armate condus de şeful Marelui Stat Major al Armatei Naţionale.

Statul Major General se constituie în baza Marelui Stat Major al Armatei Naţionale şi activează conform regulamentului aprobat de Comandantul Suprem al Forţelor Armate.

În componenţa Statului Major General intră, de asemenea, şefii statelor majore ale Trupelor de Grăniceri şi Trupelor de Carabinieri şi alte persoane cu funcţii de răspundere, numite de Comandantul Suprem al Forţelor Armate.

Întrebări recapitulative1. Care este definiţia stat de drept?2. Care sînt trăsăturile statului de drept?

3. De ce depinde construcţia statului de drept Republica Moldova?4. Care este misiunea principală a Armatei Naţionale în statul de drept?5. Care sînt organele de conducere a Forţelor Armate?6. De ce este considerată Armata Republicii Moldova parte a statului de drept?

7. Ce obligaţii constituţionale revin cetăţenilor Republicii Moldova privind apărarea Patriei ?

Recomandările autorului:1. Lecţia propusă se mai recomandă a fi adusă la cunoştinţă în legătură cu evenimentele însemnate ale

statului Republica Moldova - Ziua declarării Independenţei Republicii Moldova, Ziua Constituţiei, Ziua Cunoştinţelor juridice.

2. Se recomandă ca pînă la predarea lecţiei militarii să viziteze Muzeul Naţional de Istorie a Moldovei. Acte normative:

1. Constituţia Republicii Moldova;2. Legea cu privire la apărarea naţională;3. Concepţia reformei militare;

Bibliografie:1. Boris Negru – Conceptul statului, trăsăturile lui, scopul, sarcinile şi funcţiile, din lucrarea -

“Quo vadis Moldova?”, Chişinău, “Tipografia centrală”, 2002.2. Alexandru Borodac, “Osnovî gosudarstva i prava Respublichi Moldova”, Chişinău, Ed.

“Ştiinţa”, 1998.3. Alexandru Arseni, Drept constituţional şi instituţii politice, Vol.II, Tipografia “Print-color”,

Chişinău, 1997.4. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Ed. ALL BECK, 1999.

4. Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Bucureşti, Ed.ALL, 1998.

5. M.N.Marcenco, Obşceaea teoria gosudarstva i prava, Vol.I. Moscva, Ed.”Zerţalo”, 2000. 6. Educaţie ostăşească. EM. Bucureşti 1996

TEMA 2 Formarea militarului modern-obiectiv prioritar alinstruirii trupelor Armatei Naţionale

Scopul: Formarea la militari a concepţiei corecte despre militarul modern, calităţile, obiectivele, sarcinile ce stau în faţă lui în contextul cerinţelor moderne

Imperativele timpului şi aspectul militarului Indicatorii luptătorului modernModalităţile şi tendinţele în formarea luptătorului modern.

1. Imperativele timpului şi aspectul militaruluiLa dezvăluirea acestei întrebări conducătorul va atrage atenţia ascultătorilor la următoarele

aspecteEvenimentele politice şi militare care au avut loc pe teritoriile republicilor postsovitice, accentele impuse

de comunitatea internaţională şi statele dezvoltate au implicat Republica Moldova întru-n şir de reforme. În acest context se înscrie şi reforma armatei. Reforma aceasta nu are precedent în istoria noastră militară, datorită în primul rînd unor astfel de factori ca:

- vîrsta fragedă a instituţiei militare în ţara noastră;- situaţia geopolitică complicată din regiune;- fragilitatea institutului democratic din ţară;

- starea social - economică precară din ultimii ani şi finanţarea insuficientă în regresie;- schimbarea accentelor în valorile morale din societatea actuală;- vechimea parcului de armament şi tehnică aflat în dotare.

Numai enumerînd aceşti factori vedem coplexitatea şi complicacitatea situaţiei în care activează instituţia militară din Republică.

Concomitent cu realizarea noilor structuri organizatorice, creşterea preocupările pentru înzestrarea cu armament şi tehnică moderne, în funcţie de posibilităţile economico- financiare ale ţării, menţinerea unei clime moral- psihologice la nivel menite să asigure îndeplinirea sarcinilor conform predestinaţiei şi situaţiei politico – militare din regiune.

Toate aceste prefaceri sînt impuse de cerinţele luptei moderne, determinate de aspectele revoluţiei tehnico- ştiinîifice contemporane, doctrinelor militare , strategiei şi tacticii militare contemporane şi vizează astfel de factori ai luptei moderne:

- creşterea considerabilă a distanţei preciziei, puterii de distrugere şi eficienţei armelor;- automatizarea proceselor de planificare ,supraveghere şi conducere a trupelor pe cîmpul

de luptă;- folosirea masivă a mijloacelor de luptă radioeletronică;- fortificarea masivă a dispozitivului de luptă

2. Indicatorii luptătorului modernConducătorul ocupaţiei va face accentul pe următoarele momente.

Punctul de plecare pentru a face faţă acestori factori indicaţi în întrebarea precedentă îl reprezintă LUPTĂTORUL modern cu tot cei aparţine, defineşte şi-l caracterizează. Lupta pentru apărarea bazelor statale ale ţării cere un luptător modern gata oricând şi orice împrejurări să îndeplinească misiuni de luptă extrem de complexe, când va fi nevoit să apere cu arma în mînă libertatea, independenţa, dreptul la viaţă şi existenţa neamului său, părinţilor şi fraţilor.

Posedă valenţe morale, o înaltă responsabilitate civică, deţinător al tradiţiilor poporului său şi purtător al valorilor umaniste.

Doctrina militară moldovenească defineşte tipurile de război şi acţiunile militare pe care le poate duce Moldova, accentele politice, economice, sociale şi militare în acest context. Ridică în faţa celor ce se ocupă de pregătirea trupelor întrebarea principală- cum trebue să fie luptătorul modern, ce pregătire să posede, ce componente morale, fizice, psihice şi deprinderi îl vor caracteriza.

Aşadar indicatorii luptătorului modern sânt: indicatorii biolologici - adică resursele organizmului uman legate de putere şi reacţie. Aceste calităţi se

vor specifica în discuţie cu militarii. indicatorii psihologici - adică pe lângă calităţile fizice mult contează şi calităţile psihice iar uneori fiind

porimordiale, rezistenţa la încordare îndelungată ,rezistenţa la diferiţi factori stresanţi, procedeele de ieşire din stările stresante. Aceste calităţi se vor specifica în discuţie cu militarii.

indicatorii sociali – adică integrarea militarului în colectivul militar , statutul lui social în grupul dat, politeţea, orizontul larg, poliglot, policalificat, sociabil. Aceste calităţi se vor specifica în discuţie cu militarii.

indicatorii de comportament- adică calităţi legate de de însuşirea şi îndeplinirea ordinelor, nivelul de disciplină, curajul, stăpînirea de sine, ura faţă de duşman, spirit de sacrificiu, eroism, umanismul, ura faţă de duşmani. Aceste calităţi se vor specifica în discuţie cu militarii.

indicatorii de pregătire militară – adică executarea rapidă, inteligentă,cooperrarea, orientarea în diferite împrejurări, intuiţie pe cîmpul de luptă. Aceste calităţi se vor specifica

în discuţie cu militarii.

3.Modalităţile şi tendinţele în formarea luptătorului modernAccentele principale ale acestei întrebări şînt următorele:Experienţa modernă a pregătirii pentru luptă scoate în evidenţă cîteva modalităţi şi tendinţe eficiente

pentru formarea militarului:Folosirea intensivă a bazei materiale de instrucţie, diversitatea acestora şi îmbunătăţirea lor.

Întrebuinţarea filmelor, simulatoarelor, automatelor. trenajoarelor în procesul de instrucţie.Folosirea eficientă a timpului de instrucţie Instruirea programată ţi computerizată. Înstrucţiile complexe în programul zilnic al unităţii.Aplicaţiile şi exerciţiile tactice pe cîmpul tactic de instrucţie.Desfăţurarea exerciciilor de călire fizică ţi psihică în grup. Influenţarea sistematică direcţionată asupra stării de spirit al militarilor.Programarea, standartizarea, obiectivizarea procesului de instruire.

Aceste modalităţi se vor specifica în discuţie cu militarii.Scopul suprem al existenţei armatei- apărarea patriei, independenţei statului, suveranităţii poporului,

integrităţii teritoriale - iată idealurile care trebuiesc educate la militarii moderni, cît şi însuşite de ei conştient, garanţie a unui comportament dîrz în luptă şi garanţie a victoriei pe cîmpul de gherilă.

Întrebări recapitulative1. Numiţi factorii care influenţează reforma militară în Moldova.2. Numiţi factorii luptei moderne.3. Numiţi indicatorii luptătorului modern4. Daţi caracteristica unui luptător modern5. Numiţi modalităţile de formarea a luptătorului modern.6. Numiţi scopul suprem al existenţei armatei.

Generalităţi1. Lupta pentru apărarea bazelor statale ale ţării cere un luptător modern gata oricând şi orice împrejurări să îndeplinească misiuni de luptă extrem de complexe, când va fi nevoit să apere cu arma în mînă libertatea, independenţa, dreptul la viaţă şi

existenţa neamului său, părinţilor şi fraţilor.Posedă valenţe morale, o înaltă responsabilitate civică, deţinător al tradiţiilor poporului său şi

purtător al valorilor umaniste.2.Scopul suprem al existenţei armatei- apărarea patrie, independenţei statului, suveranităţii poporului,

integrităţii teritoriale - iată idealurile care trebuiesc educate la militarii moderni, cît şi însuşite de ei conştient, garanţie a unui comportament dîrz în luptă şi garanţie a victoriei pe cîmpul de gherilă.

Noţiuni indicatorii biolologici- indicatorii psihologici- indicatorii sociali indicatorii de comportament indicatorii de pregătire militarăScopul suprem al existenţei armateiCaracteristica luptătorului modern. Exerciţii

Efectuînd pregătire către activitate conducătorul va elabora cîteva exerciţii de logică la noţiunile temei şi va le propune militarilor spre rezolvare.

Ca exemplu:1. Cum vor fi acţiunile tale în caz că pe cîmpul de luptă te vei ăntîlni cu un inamic mai puernic

fizic, ambii nu posedaţi armă.2. Ce înţelegi prin cuvîntul Patrie.3. Cum vei proceda pe cîmpul de luptă cînd vei avea de ales între securitatea proprie şi securitatea

camaradului sau comandantului.

Referinţe1. Constituţia RM1. Doctrina militară2. Sistemul educaţiei spiritule a militarului în AN3. Codul deontologic al militarului AN4. Concepţia educaţiei militaro- petriotice a tineretului.

Bibliografie : 1. Stări sufleteşti şi războaie. Nicolae Iorga. Bucureşti 1994.

2. Psihologie şi pedagogie militară.EM. Bucureşti. 19923. Pregătirea moral- psiholgică a efectivului armatelor imperialiste. Moscova .1990.4. Războiul şi armata. Moscova .1977.5. Războiul psihologic. Moscova 1984.6. Recitindu-l pe Clauzevitz.Bucureşti. 19937. Stresul psihic în lupta armată. EM .Bucureşti 1993.8. Regulamentele de luptă a genurilor de arme.9. Educaţie ostăşească. EM. Bucureşti 1996.

TEMA 3 Patriotismul – trăsătură morală amilitarilor Armatei Naţionale

“ Această ţărişoară e a mea şi nu o dau odată cu capul” Ştefan cel Mare.

Istoria mondială şi experienţa războaielor locale de la finele secolului XX - începutul secolului XXI demonstrează evident că, în spectrul dificil al calităţilor morale ale militarului contemporan - patriotismul ocupă locul dominant, iar dragostea şi devotamentul faţă de Patrie, ţară, popor, gloriosul trecut istoric, stau la baza organizmului militar eficient al societăţii.

Noţiuni şi componenteDragostea de Patrie apare la om inconştient: ca şi cum planta se trage la soare aşa şi copilul se trage în

braţele părinţilor săi. Cu cît creşte, el simte tot mai mult atracţia către prieteni săi, stradă şi oraşul, satul natal. Iar maturizîndu-se, acumulînd cunoştinţe şi practică , el începe a conştientiza principalul adevăr - apartenenţa sa către Patria-mamă şi responsabilitatea sa de destinul acesteia.

În latineşte, pater înseamnă tată, părinte, iar pluralul semnează strămoşii, înaintaşii. De aici derivă celelalte înţelesuri prin care noţiunea de patrie înglobează o multitudine de elemente ce definesc locul şi rostul omului pe pămînt.

Întrucît definiţiile şi înţelesurile noţiunilor de patrie şi patriotism sînt diverse, vom încerca o prezentare a componentelor acestora, cu referiri succinte la dimensiunile lor cognitive, afective şi morale.

Patria trebuie înţeleasă ca mediu geografic, politic, social şi cultural în care s-au născut, au trăit şi au muncit generaţii după generaţii, în care omul trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea. Recunoaşterea acestui mediu, în toate determinaţiile sale, ca ceva distinct şi specific, constituie suportul obiectiv al patriotismului. Condiţionat distingem noţiunile de Patrie şi baştină. Noţiunea de Patrie subînţelege ţara, unde omul creşte, trăieşte, care îi este scumpă şi unică, iar baştina este locul naşterii şi devenirii ca personalitate a omului. Patria reprezintă deci o componentă de bază a existenţei umane care s-a cristalizat şi îmbogăţit continuu de-a lungul vremurilor, prin lupta şi sacrificiile membrilor săi.

Patria, ea însăşi, nu este o proprietate, pentru că nu poate fi consumată sau transformată în altceva. Aici intervine sentimentul de sacralitate faţă de un bun care este de nepreţuit, de neschimbat şi mai ales de nepierdut.

Strămoşii nu săreau să pună mîna pe armă şi să înfrunte duşmanul numai pentru că ar fi pierdut adăpostul şi cîte mai aveau pe lîngă casă. Ei ştiau că totul poate să dispară- de aceea nu stăteau prea mult în cumpănă cînd

dădeau foc la case, otrăveau fîntînile şi mînau turmele spre locuri necunoscute spre a nu da duşmanului temei de aşezare- , dar locul lăsat de înaintaşii lor şi unde urmau să crească pruncii nu avea cum să fie pierdut. După cum spunea Mihai KOGÎLNICEANU, “ Omul, înainte de neam şi-a iubit familia, înainte de lume şi-a iubit neamul şi partea sa de pămînt, fie mare, fie mică, în care părinţii săi au trăit şi i-a îngropat, în care el s-a născut, în care a petrecut dulcii ani ai copilăriei...”.

“Patria –zise Paul BOURDE – este legătura care ne uneşte cu oamenii de aceeaşi rasă cu noi, cu cei din trecut, cu cei din viitor ca şi cu cei din prezent. Ea e simbolul binefacerilor pe care le primim, e un cîmp pe care îl semănăm şi îl secerăm întotdeauna: secerăm semănăturile strămoşilor şi semănăm pentru urmaşii noştri”.

Este important să menţionăm că omul poate trăi o viaţă şi “a nu-şi găsi Patria”, a nu deveni patriotul ei. Dragostea de Patrie poate fi comparată doar cu dragostea de părinţi - mamă şi tată. Pierderea Patriei înseamnă pierderea de către om a demnităţii personale şi a fericirii. Exemplu evident sînt persoanele care au emigrat, în marea lor parte aceştea nu şi-au căpătat o Patrie nouă şi toată viaţa duc dorul de baştina pe care au părăsit-o. Omul ori este patriot al Ţării sale şi atunci el concreşte cu ea ca şi copacul cu rădăcinile sale în pămînt, ori devine doar o frunză mînată pretutindeni de vînturi.

Statornicit în conştiinţa oamenilor din cele mai vechi timpuri, patriotismul s-a modelat treptat prin experienţa social-istorică care s-a acumulat de-a lungul istoriei. Prin aspectul său moral patriotismul impune slujirea intereselor Patriei mergînd pînă la supremul sacrificiul în caz de nevoie. Marile bătălii în care s-a hotărît destinul Patriei au evidenţiat profundul patriotismul maselor populare şi al personalităţilor de seamă, concretizat prin lupta lor pentru determinarea socială şi naţională a poporului, pentru independenţa şi suveranitatea Patriei.

Patriotismul are drept “rădăcină” un ansamblu de trăsături comune, manifestate prin limbă, datini, ritualuri, tradiţii, comportament, religie, cultură şi civilizaţie. Toate acestea alcătuiesc specificul naţional, elementul ce individualizează fundamental un popor.

Componentă a conştiinţei sociale, patriotismul reprezintă un ansamblu structurat de idei şi trăiri prin care omul îşi exprimă apartenenţa la Patria din care face parte, Patria cu un trecut glorios şi un prezent care presupune implicarea nemijlocită a subiectului în procesul devenirii ei.

Patriotismul, prin definiţie, reprezintă un complex de trăiri, sentimente, fapte şi atitudini prin care se manifestă iubirea de Patrie.

Patriotismul presupune conştiinţa apartenenţei la poporul său, la mediul naţional, social şi cultural, identificarea cu interesele Patriei, apărarea suveranităţii şi independenţei, simţul răspunderii faţă de valorile fundamentale ale existenţei sociale şi spirituale ale naţiunii.

În acelaşi timp, patriotismul include ataşamentul faţă de pămîntul natal, aprecierea şi respectarea tradiţiilor istorice progresiste, a limbii şi culturii, lupta şi spiritul de sacrificiu pentru libertatea patriei, încrederea în prosperitatea ei.

Din perspectivă psihologică patriotismul este considerat o trăsătură a personalităţii fiecărui om. Ea se cristalizează de la cea mai fragedă vîrstă şi se îmbogăţeşte cu noi dimensiuni pe tot parcursul existenţei umane ca urmare a dinamicii relaţionale dintre individ şi Patria sa.

Din perspectiva trecutului patriotismul presupune recunoaşterea originii istorice a poporului şi limbii, respectarea şi preţuirea sacrificiului înaintaşilor pentru apărarea Patriei, admirarea şi cinstirea tezaurului cultural şi spiritual al poporului.

Este evident că toate aceste componente ale patriotismului, despre care am vorbit foarte succint, sînt de neseparat. Ele se continuă şi se întrepătrund şi fac ca iubirea de patrie să devină o lege omenească.

Adevăratul patriotism nu poate fi confundat cu naţionalismul şi şovenismul. A-şi iubi Patria nu înseamnă a urî totul ce nu-i aparţine ei. În acest context e actuală prevenirea filosofului şi umanistului ceh Ian COLAR care spunea: ” Feriţi-vă de patriotismul făţarnic fiindcă el deseori este doar un pretext pentru cele mai negre fapte, în toţi, în afară de băştinaşi vede doar duşmani, des serveşte doar justificare falsă pentru lezarea drepturilor de om, abuz de putere îndreptat spre vecinii mai slabi s-au băştinaşii de altă naţionalitate.”

Educaţia patriotică

Temeiul educaţiei patriotice stă în formarea unor trăsături morale, de gîndire, înţelegere, comportament şi manifestare capabile să asigure un răspuns favorabil la cerinţele pe care le impune patriotismul.

Este important să subliniem că dragostea de Patrie poate să se manifesteze în diferite forme. Aşa, patriotismul profesorului este altul decît al unui fermier, pictor s-au militar. Avînd o Patrie comună, toţi ei o iubesc pe ea, dar fiecare în felul său.

La militari patriotismul, de o probă înaltă este în primul rînd manifestarea credinţei şi devotamentului faţă de Patrie, gătinţa de a-şi sacrifica viaţa în numele ei. Patriotismul militarilor se pronunţă în îndeplinirea exemplară a datoriei constituţionale faţă de Patria şi poporul său. Satisfacerea serviciului militar demonstrează adevărata faţă a omului, descoperă calităţile morale a personalităţii, caracterizează poziţia civică a acestuia. Dacă dragostea de Patrie –este manifestarea patriotismului, atunci apărarea Patriei - este o datorie sfîntă a patriotului. E greu să-l crezi pe cel ce se jură că-şi iubeşte Patria, dar paralel ocoleşte insistent posibilitatea de a-şi îndeplini datoria constituţională de apărător al acesteia.

Una din pricinile apariţiei acestor indivizi e desigur infiltrarea în viaţa obştească a unor idealuri străine aspectului nostru etno-istoric cum sînt regresia comportamentală, anomia socială, lipsa identificării cu teritoriul naţional, atîrnarea utilitară faţă de stat şi structurile statale.

Cel mai tînăr preşedinte american al anilor 60, J.F.KENNEDY, îşi inaugura mandatul cu o formulare rămasă celebră: “ Nu vă gîndiţi niciodată la ce vă datorează Patria, gîndiţi-vă la ce-i datoraţi fiecare dintre voi”.

Au fost şi sînt armate (în unele ţări ale Asiei centrale şi Răsăritul apropiat) care se completează din mercenari străini sau persoane declasate, în aşa unităţi problema principală a fost şi este lipsa de patriotism, pentru astfel de soldaţi însuşi noţiunea de Patrie nu există. Spiritul moral al acestor “luptători” este atît de jos încît, în caz de pericol de viaţă aceştea deseori părăsesc cîmpul de luptă s-au se predau în grup de partea părţii învingătoare. Ce Patrie pot ei apăra? Ei au un scop – banii pentru unii, sau în alte cazuri fanatismul religios. Istoria demonstrează că baza şi izvorul moral al eroismului militar îl constituie patriotismul, dragostea de ţară şi credinţa în datoria militară. În toate timpurile şi epocile eroismul şi sacrificiul militarilor a fost apreciat foarte înalt de popor, iar eroii-patrioţi nu sînt uitaţi şi pînă-n prezent.

Pentru a-şi apăra onoarea , teritoriul şi suveranitatea , orice popor va trebui să-şi organizeze forţele sale din timp de pace, pentru a putea în momentul primejdiei să susţină lupta fără a tulbura organizarea interioară a ţării. Îi va trebuie o armată permanentă, care va fi menită de a-i proteja propria sa existenţă, de ai apăra interesele sale vitale. Mii de ani, de cînd există instituţia militară, oastea este alcătuită din masele largi ale populaţiei. Soldatul moldovean în contextul epocii în care a vieţuit şi activat, a posedat valori care au rămas neschimbate pînă-n prezent - ataşamentul faţă de pămînt ca patrimoniu al familiei sale, dragostea faţă de familie şi rudele sale.

Armata Naţională în care astăzi îşi satisface serviciul militar cetăţenii Republicii Moldova la etapa actuală este în primul rînd o şcoală a bărbăţiei şi educaţiei patriotice.

În scopul educaţiei patriotice a militarilor în Armata Naţională se desfăşoară un şir de activităţi ce ţin de: familiarizarea militarilor cu realizările compatrioţilor în domeniile culturii mondiale, a ştiinţei şi artei, cultivarea dragostei faţă de limbă, tradiţiile şi cultura poporului moldovenesc cît şi a respectului faţă de cultura şi tradiţiile minoriţăţilor naţionale, cunoaşterea particularităţilor geografice, sociale, demografice, politice şi geopolitice a Republicii Moldova, studierea istoriei Moldovei, a filelor glorioase din istoria militară a ţării, a faptelor de eroism şi de sacrificiu a poporului în luptele pentru libertate şi suveranitate, biografiilor şi faptelor demne a domnitorilor de vază şi conducătorilor de oşti, studierea istoriei formării Armatei Naţionale şi a istoriei formării marilor unităţi şi unităţi militare din care face parte militarul, explicarea sensului şi conţinutului simbolurilor de stat ale Republicii Moldova – a stemei, drapelului şi imnului de stat. Toate acestea au drept scop formarea unui militar -luptător - patriot.

Dragostea faţă de Patria noastră – Republica Moldova, militarii o conştientizează şi mai serios odată cu primirea Jurămîntului militar şi o demonstrează zi la zi la aplicaţii, trageri, la locurile de instrucţie, la volanul maşinilor blindate, în serviciul de gardă şi intern, la deminări şi nu în rare cazuri în situaţii de luptă şi situaţii excepţionale.

Trec anii. O generaţie de militari o schimbă pe alta. Se schimbă şi se perfecţionează armele şi tehnica militară, dar demnitatea de militar, cinstea şi sentimentul de patriotism, dragoste şi devotament Patriei noastre - Republicii Moldova , gătinţa de a o apăra chiar şi cu preţul propriei vieţi va rămîne neclintită şi sacră.

Întrebări recapilutative:1. Definiţi prin cuvintele dumneavoastră patriotismul.

2. Daţi cîteva exemple de patriotism din istoria ţării noastre.3. Motivaţi necesitatea ca patriotismul să constituie trăsătura morală fundamentală a

militarilor Armatei Naţionale.4. Explicaţi sensul afirmaţiei: Nu pot vedea ceva mai dulce decît Patria.

METODA DE DESFĂŞURARE:

Cea mai eficientă metodă este metoda povestirii-discuţiei, prin îmbinarea unor imagini vizuale cu cele auditive. Se recomandă de a invita pentru a participa la activitatea în cauză pe veteranii războiului, armatei, combatanţi şi oameni de creaţie.

În ajunul desfăşurării lecţiei se recomandă de a efectua o excursie în muzeul de istorie sau a ţinutului natal.

Se pregătesc diverse materiale ilustrative şi documentare , date despre zona în care se află unitatea, istoria şi tradiţiile unităţii.

BIBLIOGRAFIA:V. M. Azarov: “ Educaţia patriotică a militarilor: problemele şi soluţii.”, “Ghîndirea militară”

Nr.1 , Moscova, 2003.

V. F. Culacov: “ În serviciul Patriei”, Ministerul Apărării RF, Moscova, 1999.

N. Postică: “Educaţia ostăşească”, Editura militară, Bucureşti,1996.

I.Stoleru : “Ofiţerul în timpul activităţii”, Buletinul pentru cultură, ştiinţă şi educaţie patriotică, Bucureşti, 1999.

“Ştefan cel Mare şi Sfînt”, Editura Uniunii scriitorilor, Chişinău,1997.

TEMA 4 JURĂMÎNTUL MILITAR – act de credinţă Patriei şi poporului

Scopul: 1. A acorda ajutor militarilor de a înţelege: - esenţa şi însemnătatea jurămîntului în activitatea militară; - necesitatea de a îndeplini strict şi la timp cerinţele Jurămîntului militar;

2. A mobiliza militarii la consolidarea disciplinei militare şi ordinii de drept în subunitate; 3. A trezi la ei tendinţa de a proceda întotdeauna aşa cum cere Jurămîntul şi Regulamentele militare.

După studierea temei militarii trebuie să fie gata: - să conştientizeze corect semnificaţiile valorice şi patriotice ale Jurămîntului militar;- să perceapă în mod individual şi în grup responsabilităţile şi obligaţiunile ce le revin pentru aplicarea în practică a cerinţelor Jurămîntului militar; - să înţeleagă necesitatea serviciului militar, să adopte o atitudine responsabilă faţă de propria pregătire şi să accepte sistemul de norme şi valori specifice vieţii ostăşeşti.

Timpul prevăzut de planul tematic: 1 oră, metoda – discuţie sau şedinţă practică.

Întrebările prevăzute pentru discuţie:1. Armata ca instituţie fundamentală a statului.2. Semnificaţii valorice ale Jurămîntului militar.

3. Respectarea riguroasă a cerinţelor jurămîntului este datoria principală a fiecărui militar.

Fiecare cetăţean al Republicii Moldova este obligat în timpul satisfacerii serviciului militar să depună Jurămîntul militar, prin care se leagă cu întreaga sa fiinţă de poporul şi Patria sa.

1. Armata ca instituţie fundamentală a statului.

Orice tip de societate umană şi-a creat propria armată în vederea apărării intereselor sale statale, naţionale şi sociale, utilizînd diverse forme de organizare şi desfăşurare a războaielor în cazul unor agresiuni sau tulburări din exteriorul sau interiorul acestora.

Armata este o grupare specială de oameni, constituită în subunităţi, unităţi şi mari unităţi de luptă, activitatea cărora se desfăşoară pe baza prevederilor constituţionale şi legii apărării naţionale, regulamentelor militare, ordinelor şi dispoziţiilor comandanţilor, dotată, instruită şi întreţinută de către stat, care asigură pe timp de pace şi de război, integrarea într-o concepţie unitară a activităţilor trupelor forţelor participante la acţiunile de apărare a ţării.

În Constituţia Republicii Moldova se arată că “Apărarea Patriei este un drept şi o datorie a fiecărui cetăţean. Serviciul militar în termen este satisfăcut în cadrul forţelor militare, destinate apărării naţionale, pazei frontierei şi menţinerii ordinii publice în condiţiile legii”.

Prin legea fundamentală a ţării – Constituţia – militarii conştientizează faptul că “Republica Moldova este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.

Legăturile care se stabilesc între Armata Naţională şi societate, sunt evidenţiate prin următoarele aspecte: societatea este izvorul elementelor materiale, morale şi intelectuale ale oştirii ţării.

Armata a fost şi este alături de popor; schimbările ce se produc în structura, organizarea şi dotarea armatei sunt determinate de

transformările ale societăţi potrivit unor cerinţe şi nevoi obiective; modificările petrecute în atitudinea ei social-politică şi în concepţia de luptă au efecte

profunde asupra societăţii, a proceselor ei de democratizare şi de stabilitate; rolul social al armatei creşte concomitent cu întărirea capacităţii ei de luptă; armata evoluează o dată cu dezvoltarea societăţii reflectată în structurile ei organizatorice,

în conţinutul şi metodologia procesului de instruire, în condiţiile şi cerinţele de participare a armatei la înfăptuirea progresului material şi spiritual al naţiunii;

armata este condiţionată de poziţia meselor populare, a personalităţilor şi ideilor politici din societate, a comandanţilor militari în organizarea şi ducerea acţiunilor de luptă;

Armata Naţională este o instituţie fundamentală a statului nostru şi respectă voinţa poporului, este garantul statului de drept şi al prevederilor constituţionale;

organizarea de activităţi paramilitare şi a altor activităţi cu caracter militar în afara unei autorităţi statale sunt interzise.

Armata Naţională îndeplineşte următoarele funcţii: de apărare a Patriei care relevă misiunea fundamentală a armatei de a fi pregătită în orice

moment, profesional, tehnic şi logistic, să riposteze hotărît împotriva oricărui agresor care ar atenta la independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Moldova;

de instruire a efectivului armatei şi a rezervei acesteia în vederea însuşirii de cunoştinţe militare, formarea de deprinderi practice în mînuirea armamentului şi tehnicii de luptă;

înlăturarea efectelor calamităţilor sau catastrofelor; negocierea şi încheierea unor acorduri şi tratate cu alte armate; educaţia militaro-patriotică a efectivului şi tineretului din ţară; asigurarea ordinii şi liniştii în raioanele de est ale ţării, satisfăcînd serviciul militar în

Forţele de Menţinere a Păcii. Vorbind despre Jurămîntul militar – adeziune sacră la apărarea Patriei – e necesar de a menţiona că “a

jura” reprezintă verbul cu o înaltă încărcătură efectivă în relaţiile dintre oameni, care în anumite contexte sociale şi istorice se hotărăsc şi se angajează prin legămînt solemn să respecte anumite principii şi valori ale societăţii, să îndeplinească un lucru util pentru binele unei colectivităţi sociale, să stabilească o anumită conduită în relaţiile interumane. Formularea şi rostirea unor cuvinte şi expresii solemne în conţinutul unui

jurămînt, devin o puternică forţă de acţiune pentru scopurile propuse de către oameni, în înfăptuirea unor idealuri ale societăţii umane. Atît medicul, cît şi martorul din faţa instanţei judecătoreşti sau personalitatea politică a unui stat, atunci cînd jură, declară un anumit mod de ajutorare a oamenilor, o anumită comportare în societate, susţinerea unui adevăr, apărarea unei cauze sociale şi naţionale.

Deci, prin noţiunea de jurămînt, în general, se înţelege un angajament solemn de credinţă şi devotament, prin care o persoană declară să-şi îndeplinească anumite îndatoriri, să acţioneze cu fermitate şi credinţă pentru o cauză dreaptă în societate sau pentru un scop ce se încadrează în sfera binelui colectiv.

Jurămîntul militar, rostit şi semnat de cetăţean, indiferent de profesie, credinţă, convingere politică şi sex, are specificul său propriu şi particularităţile sale, circumscrise vieţii şi activităţii ostăşeşti.

Jurămîntul militar reprezintă un document de adeziune sacră, conştientă şi responsabilă, prin care cetăţeanul se angajează cu toată fiinţa şi conştiinţa sa, chiar cu jertfa supremă, să îndeplinească obligaţiunile, îndatoririle şi greutăţile serviciului militar, să contribuie cu toate forţele sale la întărirea capacităţii de luptă a unităţii din care face parte, să militeze pentru întărirea ordinii şi disciplinei militare, să ajute în diverse împrejurări camarazii de armă în scopul fundamental de apărare a Patriei, a independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale.

Prin hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr.1245-XV din 18 iulie 2002 a fost aprobat textul actual al Jurămîntului militar, care are următorul conţinut:

“Eu, cetăţean al Republicii Moldova, jur credinţă Republicii Moldova şi poporului ei. Jur să-mi apăr Patria chiar şi cu preţul propriei vieţi, să respect legile Republicii Moldova şi regulamentele militare”.

În acest context, Jurămîntul militar se prezintă în două forme: ca document scris şi semnat şi ca valoare de simbol.

Jurămîntul militar, ca document scris şi semnat, rămîne în arhiva armatei ca mărturie istorică a oamenilor care au jurat credinţă patriei şi care au înţeles că trebuie să fie gata oricînd pentru apărarea gliei străbune.

Jurămîntul militar, ca valoare de simbol dăinuie în inima şi conştiinţa fiecărui cetăţean, pe toată durata vieţii sale, în orice condiţii sociale şi istorice ale ţării, transmiţîndu-se ca un mesaj de continuitate din generaţie în generaţie.

2. Semnificaţii valorice ale Jurămîntului militar.

La acest capitol e necesar de menţionat, că Jurămîntul militar este porunca zilei de azi, dar în ea răsună la fel de puternic chemarea unui trecut istoric, imboldul unor tradiţii multiseculare ce îşi au rădăcinile adînc înfipte în istoria poporului.

Rostind cuvintele înaltului legămînt ostăşesc, tinerii trăiesc sentimentul de cinstire a memoriei fiilor neamului care au căzut în luptă pentru libertate şi dreptate socială, pentru apărarea pămîntului strămoşesc.

De la depunerea Jurămîntului militar fiecare cetăţean este puternic marcat de semnificaţiile istorice, juridice, morale, patriotice ale acestui Legămînt.

Semnificaţiile istorice vin din adîncul timpurilor. Semnificaţiile juridice ale Jurămîntului militar îşi găsesc baza de susţinere în legea fundamentală a ţării,

în normele de bază ale organizării statului, drepturile şi îndatoririle primordiale ale cetăţenilor, structura şi atribuţiile organelor de stat.

Jurămîntul militar, ca document de identitate cu destinele patriei, obligă pe fiecare militar să-şi apere glia străbună în orice condiţii şi împotriva oricărui agresor, să se comporte în conformitate cu prevederile regulamentelor militare.

Nerespectarea cerinţelor Jurămîntului militar presupune sancţiuni juridice din cele mai severe, deoarece în opera de apărare a Patriei greşelile şi nesupunerea la ordine şi disciplină devin fapte periculoase.

Semnificaţiile morale ale Jurămîntului militar se exprimă în ideile, sentimentele şi convingerile militarilor cu privire la distincţia ce trebuie să se facă între bine sau rău, concretizîndu-se în fapte, atitudini şi moduri de comportare ostăşească. În acest scop militarul aduce drept garanţie înaltele categorii morale de cinste, onoare, demnitate, datorie care dau sens existenţei sale ca om şi ca cetăţean.

Starea morală a militarilor reprezintă un factor important în determinarea puterii armate.Moralul armatei exprimat în atitudinea , starea de spirit a militarilor, mobilurile acţiunii şi comportării lor

în condiţii extremale, de luptă depind în mare măsură de credinţa în Jurămîntul militar. Dragostea de Patrie,

voinţa de a învinge, încrederea în victorie, disciplina, spiritul de sacrificiu, ajutorul reciproc în luptă, dîrzenia, vigilenţa, curajul sînt trăsături morale de care depinde succesul acţiunilor militare. Respectarea fermă a Jurămîntului militar vine să contureze această conştiinţă morală a militarului.

Semnificaţiile patriotice ale Jurămîntului militar se manifestă în starea de spirit a oştirii faţă de patrie. Astfel, depunerea Jurămîntului militar faţă de patrie şi popor este unul din cele mai înălţătoare momente ale vieţii de ostaş, cînd fiecare tînăr îşi asumă conştient responsabilitatea apărării independenţei şi suveranităţii Republicii Moldova, se angajează să îndeplinească cu onoare şi demnitate datoria. Cu atît mai mult, depunerea Jurămîntului militar în prezenţa drapelului de luptă, în acordurile sonore ale imnului de stat defineşte o înaltă conştiinţă patriotică a fiecărui militar, o totală adeziune la apărarea Patriei.

Iubirea de ţară este o flacără vie, o torţă întreţinută de focul lăuntric al dragostei de glie, de limbă şi obiceiuri, de port şi de cînt, de tot ceea ce se făureşte cu braţele şi cu mintea pe aceste meleaguri, de tot ce se adună în cuvîntul Patrie.

Cînd dacii lui Decebal au zidit Sarmisegetuza, au săvîrşit un act de apărare şi preamărire a patriei;

Din iubire de ţară Ştefan cel Mare şi-a călăuzit cu deosebită pricepere oştenii în lupta de la Vaslui, obţinînd una din cele mai strălucite victorii ale vremii;

Semnificaţiile religioase ale Jurămîntului militar decurg din faptul că asistenţa religioasă în rîndul oştirii este alăturarea firească a acesteia la educaţia patriotică, de folos modelării sufleteşti în cadrul larg al eforturilor conjugate ale tuturor factorilor educativi.

Semnificaţiile artistice sînt văzute în operele artistice. Spre exemplu: poetul Gheorghe Coşbuc, în poezia “Decebal către popor”, ilustrează eroismul şi vitejia legendară de care a dat dovadă poporul dac, luptînd pînă la ultima picătură de sînge, în frunte cu conducătorul său – Decebal, care aflat în situaţia de a cădea prizonier, a preferat mai curînd să-şi curme singur viaţa decît să păteze onoarea de luptător, apărător şi conducător al oastei sale.

Înaintea luptei decisive cu romanii, Decebal reaminteşte ostaşilor săi jurămîntul pe care l-au făcut:“Eu nu mai am nimic de spus;Voi braţele jurînd le-aţi pusPe scut. Puterea este-n voi

Şi-n zei! Dar vă gîndiţi, eroi,Că zeii sunt departe, sus,Duşmanii - lîngă noi”.

Si ostaşii săi - în fapt tot poporul dac – au luptat cu eroism şi vitejie legendară, pînă la ultima picătură de sînge, în frunte cu conducătorul lor care, aflat în situaţia de a cădea prizonier în mîinile inamicilor săi, a preferat mai curînd să-şi curme singur viaţa decît să păteze cu ruşine onoarea de luptător, apărător şi conducător al oastei sale.

Semnificaţiile psihologice ale Jurămîntului militar derivă din faptul că armata este o instituţie de călire fizică şi psihică a militarilor, o şcoală a maturităţii, bărbăţiei, voinţei şi curajului.

Aspectele psihologice ale Jurămîntului militar capătă substanţă şi prin solemnitatea depunerii acestuia, care se desfăşoară într-un cadru efectiv, sărbătoresc, în unităţile militare, în faţa unor monumente sau locuri istorice de însemnătate mare, unde participă părinţii, rudele, iubitele, logodnicele şi copiii militarilor, reprezentanţi ai eşaloanelor superioare de stat şi locale, tineretul premilitar.

Emoţia care-l cuprinde pe fiecare tînăr în ziua depunerii jurămîntului militar este firească. Ea exprimă trăirile psihice şi sentimentele nobile, dorinţele şi năzuinţele de care sînt animaţi cei chemaţi să se pregătească pentru apărarea patriei. De asemenea, acest moment marchează faptul că tînărul respectiv a ajuns la vîrsta maturităţii psihice şi civice, cînd ţara îl consideră apt întru totul pentru a purta pe umerii săi răspunderea încredinţată de popor.

3. Respectarea riguroasă a cerinţelor jurămîntului estedatoria principală a fiecărui militar.

În cadrul unei adunării festive consacrate Zilei Armatei Naţionale Comandantul Suprem al Forţelor Armate a menţionat: “Comparînd perioada iniţială de construcţie a Armatei Naţionale cu timpul pe care îl traversăm astăzi, putem afirma cu certitudine că militarii continuă să-şi îndeplinească cu cinste datoria de apărători al ţării”.

Drept mărturie a înaltei încrederi a conducerii ţării şi poporului nostru faţă de militari – oameni ai datoriei, serveşte şi faptul că în istoria tînărului nostru stat s-a desfăşurat de 2 ori parada militară în cadrul sărbătorii – Ziua independenţei.

Aflaţi sub drapelul ţării în republică sau în afara hotarelor, participînd la diverse aplicaţii atît bilaterale, cît şi în cadrul Programului “Parteneriat pentru Pace”, militarii moldoveni contribuie la formarea unei imagini favorabile a ţării noastre pe arena internaţională, impunîndu-se prin profesionalism, ambiţie profesională şi comportament destoinic.

Mobilizarea militarilor la îndeplinirea prevederilor Jurămîntului militar presupune:a) Devotament nemărginit faţă de Patrie şi popor, spirit de responsabilitate ostăşească, dîrzenie şi curaj,

hotărîre şi perseverenţă, spirit de sacrificiu pentru apărarea Patriei;b) Cunoaşterea, mînuirea şi întreţinerea judicioasă a armamentului şi tehnicii de luptă din dotare;c) Perfecţionarea instrucţiei tactice şi de specialitate, a caracterului formativ-informativ al tuturor

activităţilor de pregătire militară şi psihică;d) Folosirea cu maximă eficienţă a fiecărei ore din programul de instrucţie;e) Întărirea ordinii şi disciplinei militare cu factori fundamentali ai creşterii capacităţii de luptă a unităţilor

şi subunităţilor;f) Obţinerea rezultatelor bune în cadrul aplicaţiilor tactice, a tragerilor de luptă, a inspecţiilor şi

controalelor executate de eşaloanele superioare;g) Un comportament ostăşesc, etic şi civilizat, în concordantă cu exigenţele actuale ale societăţii noastre;h) O atitudine fermă împotriva oricăror manifestări antisociale şi antidemocratice;i) Respectarea riguroasă a Constituţiei Republicii Moldova, a legilor ţării, a regulamentelor militare şi

dispoziţiunilor în vigoare, a ordinelor comandanţilor şi şefilor;j) Suportarea cu stoicism a tuturor greutăţilor şi privaţiunilor serviciului militar, a cerinţelor şi principiilor

luptei armate;k) Păstrarea cu grijă a bunurilor poporului şi ale armatei, a valorilor sociale şi statale;Nerespectarea cerinţelor Jurămîntului militar constituie una din cele mai condamnabile abateri, fiind

pedepsită, prin lege, cu toată asprimea. Alături de pedeapsa juridică, apare şi sancţiunea morală. Spre exemplu, soldat I. Unciuc din Batalionul 2 de infanterie moto al Forţelor de menţinere a Păcii,

avînd înţelegere prealabilă cu cetăţeanul A. Osoian au plecat la blocul administrativ al secţiei nr. 2 a căii ferate din or. Bender cu scopul de a sustrage un computator, magnetofon şi alte bunuri materaile pentru a le realiza şi împărţi banii, militarii au fost descoperiţi şi reţinuţi la faţa locului de către colaboratorii poliţiei. De către Judecătoria Militară soldat Ion Unciuc pe şase luni a fost privat de libertate cu ispăşirea pedepsei în colonie de corecţie prin muncă cu regim comun.

În ziarul “Oastea Moldovei” a fost publicat un material despre Ghenadie Ciolîc care la cei douăzeci de ani ai săi are cu ce se “mîndri” două condamnări, părinţii lăsaţi în voia soartei pentru cîţiva ani, o logodnică cu burta la gură, cazierul său murdar. El a satisfăcut serviciul militar în compania de transmisiuni a Brigăzii 2 de infanterie motorizată. În prezent îşi “continuie” serviciul într-un peniteaciar.

Părinţii, rudele şi apropiaţii, poporul au încredere în cel care-i reprezintă în Armata Naţională ştiu că el la orice oră de zi sau noapte va sta cu vigilenţă de strajă la hotarele Republicii Moldova. Şi această încredere o îndreptăţesc majoritatea covîrşitoare a militarilor, care printr-o muncă migăloasă îşi execută cinstit şi conştiincios obligaţiunile.

Concluzii: 1. Jurămîntul militar – legea fundamentală a activităţii militare. 2. Jurămîntul militar cere ca militarii să recpecte Constituţia şi Legile Republicii Moldova, să îndeplinească întocmai cerinţele Regulamentelor militare şi ordinelor comandanţilor.

3. Nu este nimic mai important pentru un militar ca să urmeze cu stricteţe executarea datoriei constituţionale şi să îndeplinească impecabil cerinţele Jurămîntului militar. 4. Datoria de onoare a fiecărui militar este de a fi patriot, deveni specialist militar şi apărător al independenţei, suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Republicii Moldova.

INDICAŢII METODICE:La început organizaţi o discuţie privind modul cum au perceput tinerii militari înainte de încorporare

menirea armatei şi serviciul militar pe care trebuiau să-l efectueze;De explicat apoi conceptul armatei şi rolul ei;De ascultat părerea militarilor în legătură cu necesitatea menţinerii armatei în actualul context social-

politic intern şi internaţional;De pus întrebarea în faţa militarilor: „Cunoaşteţi ce ţine în mînă femeia de pe placarda cunoscută de noi a

pictorului I. Toidze, lansată în anul 1941 „Patria-mamă te cheamă”?”. Ascultînd cîteva răspunsuri spune-ţi, că pe placarda dată este redat chipul Patriei-mame, care ţine în mînă textul Jurămîntului militar. Dezvoltînd această idee puteţi pune următoarea întrebare: „De ce pictorul a redat în mîna „Patriei-mame” Jurămîntul militar, ce a vrut el să arăte oamenilor prin aceasta?” Generalizînd părerile unor militari face-ţi concluzie: „Pictorul a redat Jurămîntul militar, dorind să sublinieze, însemnătatea şi rolul legămîntului solemn în apărarea ţării natale. El a demonstrat, că chipul Patriei-mame cu Jurămîntul militar în mînă întruchipează porunca poporului natal de a se ridica pentru apărarea Patriei, de a îndeplini cu cinste datoria constituţională;

Un soldat să dea citire Jurămîntului militar după care ceilalţi să fie solicitaţi să încerce definirea noţiunii de jurămînt, în final conducătorul face completările şi precizările necesare;

Cu sprijinul militarilor de explicat conţinutul jurămîntului şi semnificaţiile acestuia; în acest scop de folosit şi întrebările din lecţie;

Cu ajutorul militarilor de discutat principalele obligaţiuni ce revin din conţinutul jurămîntului;Executaţi o dezbatere de caz pe tema comiterii de către un ostaş a unei abateri care contravine cerinţelor

Jurămîntului militar. De exemplu: părăsirea unităţii militare, acte de huliganism de cazarmă etc. În acest caz folosiţi-vă de următorul ghid:

- descrieţi încălcarea care a avut loc;- analizaţi cauzele şi împrejurările care au favorizat această încălcare;- ce persoane mai sînt implicate în acest caz;- puneţi întrebări celui vinovat despre: condiţiile în care s-a petrecut încălcarea, cine a

contribuit, în ce context a avut loc încălcarea, etc.;- măsuri disciplinare şi educative care se iau.

De adus la cunoştinţa militarilor ceremonialul de depunere a Jurămîntului militar (anexa 1, Regulamentul serviciului interior al Forţelor Armate ale Republicii Moldova), totodată despre posibilitatea de a invita la ceremonial părinţii, rudele, prietenii.

SARCINI PRACTICE:1. Militarii să selecteze exemple din viaţa subunităţii, unităţii militare care demonstrează, ce înseamnă în

activitatea de toate zilele îndeplinirea impecabilă a cerinţelor Jurămîntului şi Regulamentelor militare, odinelor comandanţilor şi şefilor respectivi.

2. A da însărcinare subalternilor pentru a povesti despre îndeplinirea cu devotament a Jurămîntului militar de către fraţi, părinţi, rude în timpul diferitor războaie şi conflicte militare.

3. În timpul orei educative sau duminică de desfăşurat o serată tematică: „Jurămîntul militar – legea vieţii militare”. Această serată se pregăteşte din timp. Se invită veteranii cum de război aşa şi armatei.

EXPLICAŢIA UNOR NOŢIUNI:Jurămînt – afirmare, făgăduinţă solemnă făcută adesea printr-o anumită formulă. Jurămînt militar – promisiune solemnă, angajament de credinţă Patriei şi poporului, care depune

fiecare cetăţean devenind militar.

Lege – normă cu caracter obligatoriu, stabilită şi apărată de puterea de stat. Lege nescrisă – tradiţie, obicei al omenirii.Obligaţiune – datorie, sarcină, îndatorire.Obligatoriu – trebuie urmat întocmai, făcut, îndeplinit.Datorie – obligaţie legală sau morală.

Tema 5 Conducerea unică – principul de bază al conducerii militare.

Scopul: Implementarea în viaţa cotidiană a trupelor a principiului unic de conducere a lor, întărirea disciplinei militare, obţinerea succeselor în pregătire de luptă şi a victoriei indiferent de condiţiile existente şi create.

Sistemul de organe de conducere militară în baza principiilor de centralizare a conducerii unice şi disciplinii militare, presupune respectarea cu stricteţe a legislaţiei în vigoare. Principiul centralizării militare se exprimă în stabilirea conducerii unice a Forţelor Armatei, investirea organelor centrale cu toate drepturile de conducere a trupelor din subordine, respectarea obligatorie a actelor juridice emise de organele superioare pentru cele din subordine. Organele de conducere militară nu sînt răspunzătoare în faţa organelor de putere locală, ci doar în faţa organelor militare superioare. Realizarea succesivă a principiului centralizării necesită din partea organelor din subordine ale conducerii militare manifestarea spiritului de sine stătător şi a iniţiativei creatoare în limitele ordinelor primite de la organele superioare. Deaceea, una dintre sarcinile de regrupare juridica a conducerii militare constă în consolidarea juridică a celor mai raţionale grade de centralizare a ei, acordîndu-se organelor de conducere militară subordonate un anumit grad de libertate la alegerea căilor de executare a ordinelor. Aceasta se obţine acordîndu-li-se drepturi şi obligaţii care asigură răspunderea completă a acestor organe pentru conducerea unităţilor şi instituţiilor din subordine. De principul centralizării este indesolubil legat principiul Conducerii unice. Esenţa conducerii unice constă în răspunderea personală a comandantului (şefului) pentru conducerea trupelor din subordine şi în acordarea lui tuturor drepturilor necesare pentru conducerea unica, prevăzute de legislaţia şi regulamente militare.

Doar conducerea unica a trupelor este capabilă să asigure acea unitate maximă de voinţa, răspundere personală strictă, gătinţa şi capacitatea de executare, disciplina, supleţea în acţiuni fără care nu este posibil serviciul militar exemplar. Importanţa rolului organizaţional al conducerii unice creşte şi mai mult, o data cu creştera exigenţelor războiului contemporan.

Realizarea succesivă a acestui principiu dă posibilitatea de a dezvolta la comandanţi aşa calităţi necesare pentru războiul contemporan, cum sînt activismul creator, spiritul de iniţiativă, rapiditatea şi capacitatea de a lua decizia de sine stătător, consecvenţa, executarea la timp, supunerea necondiţionată, executarea întocmai şi fără întîrziere a ordinelor.

Conducerea unică înseamnă:a) concentrarea la o singură persoană (comandant, şef) a trturor funcţiilor de conducere – comandă,

administrative, de gospodărie, de control asupra activităţii persoanelor din subordine;b) stabilirea responsabilităţii unei persoane pentru toate aspectele vieţii unităţii, Marii unităţii, instituţiei.Conducerea unică este un principiu organizaţional – juridic. Ea determină forma de interrelaţii dintre şef şi

subaltern, procedeul de luare şi executare a deciziilor.Importanţa funcţională a conducerii unice este determinată, în fond, de destinaţia Forţelor Armate. Toate

ordinele şi dispoziţiile comandantului (comandant unic) sînt obligatorii pentru subalterni şi nu pot fi criticate sau luate în discuţie.

Doar realizarea cu consecvenţă a conducerii unice permite de a obţine calităţile necesare pentru victoria în războiul contemporan cum sînt răpiditatea de lucrare a deciziei şi acţionarea cu hotărîre, supunerea fără cîrtire şi executarea cu exactitate maximă a ordinelor, spiritul de iniţiativă şi manifestare completă a calităţilor organizatorice personale ale comandanţilor.

Principiul conducerii unice în Forţile Armate nu exclude, ci prevede posibiliatea şi necesitatea examinării în colectiv a deciziilor pregătite de comandant în problemele cele mai importante. Se elaborează în colectiv

deciziile privitor la cele mai lmportante probleme de viaţă şi activitate a Forţelor Armate la Colegiul Ministerului Apărării al Republicii Moldova. Totuşi, şi aici caracterul colectiv se îmbină cu conducerea unică – hotărîrile elaborate sînt realizate prin ordinele şefilor respectivii.

Examinarea în colectiv este mijlocul cel mai important de utilizare a cunoştinţelor şi experienţei subaltereilor. Ea îi ajută comandantului să ia cele mai corecte decizii, întăreşte legătura organică dintre comandant şi subalterni, contribuie la sporirea măiestriei şi le dă inspirare pentru executarea deciziilor luate de comandant. Bineînţeles, că dreptul de luare a deciziei finale întotdeauna îl va avea comandantul . Această teză nu poate fi pusă în discuţie. Totuşi, un comandant cu experienţă întotdeauna va ţine cont de opiniile subordonaţilor şi va susţine manifestarea iniţiativei creatoare raţionale.

Procesul de educaţie în Forţile Armate este orientat, de asemenea, spre ridicarea autorităţii comandantului – şef unic, educă la subalterii a gătinţa de supunere şi respectare a disciplinei, executarea fără cîrtire şi cu exactitate a ordinelor comandantului.

Soluţionînd problema de reglare juridică a conducerii unice, legislaţa în vigoare porneşte de la necisitatea de a se acorda comandantului ( şef) a unui astfel de volum de drepturi, care ar asigura posibilitatea controlului incontesitabil de către comendant al tuturor laturilor vieţii şi activităţii unităţii, subunităţii militare şi posibilitatea de a soluţiona independent probleme de conducere, iar în al doilea rînd pentru a se asigura realizarea principiului de respectare a legislaţiei, adică crearea garanţiilor juridice suficiente de realizare a conducerii unice doar în baza şi în limitele legii.

Dacă am analiza legislaţia militară din punct de vedere al faptului, cum soluţionează ea problemele anterior indicate şi ce forme concrete de realizare a principiului conducerii unice consolidează ea, apoi vom remarca următoarele teze fundamentale :

1. În Forţile Armate legislaţia prevede un grad superior de supunere, care în expresie juridică înseamnă obligativitatea îndeplinirii fără cîrtire a ordinului comandantului ( art. 6 al Regulamentului Disciplinar ). Suobalternul n-are dreptul să dea apreciere corectitudinii ordinului şi trebuie să-l execute fără ezistere, cu exactitate şi fără întîrziere, în toate condiţiile fără vre-o abatere de la ordin.

2. Legislaţia penală protejează sistemul de relaţii de subordonare militară, care reiese din principiul coordonării unice şi supunerea fără cîrtire. Legea despre răspunderea penală pentru infracţiunele militare prevede pedepse severe pentru astfel de acţiuni cum sunt: refuzul de a se supune, adică refuzul deschis de a executa ordinul dat de şef, alte cazuri de neexecutare intenţionată a ordinului; opunerea de rezistenţă comandantului sau forţarea lui de a încălca exercitarea obligaţiilor funcţionale, amenţarea cu omor la adresa comandantului, agresiunea fizică a lui soldată de leziuni corporale, bătăi în cadrul exercitării de către acesta a obligaţiilor funcţionale de serviciu militar; acţiuni violente faţă de comandanţi;

3. Legislaţia militară prevede acordarea comandantului a dreptului, dar îl obligă să soluţioneze personal şi nemijlocit toate problemele fundamentale de conducere a unităţilor militare, marilor unităţi, instituţiilor. Comandantul unităţii militare este şef unic şi poartă răspundere personală pentru pregătirea de luptă şi mobilizare a acesteia. În articolul 52 al Regulamentului de serviciu intern se accentuează, că comandantul în limitele împuternicirilor acordate lui, trebuie să acţionează independent.

Acest teze ale legii, nu constituie o careva limitare a drepturilor de serviciu ale persoanelor în funcţie subordonate şi răspunderii lor personale pentru sectorul de activitate înaintat. Fiecare dintre ei are un diapazon de obligaţii strict reglementat şi drepturi şi acţionează în limitele lor independent. În afară de comandant, pentru starea de lucruri în anumite sectoare de activitate poartă răspundere şi persoanele în funcţie respectivă. Şeful serviciului financiar, de exemplu, este obligat să controleze corectitudinea contractelor şi acordurilor încheiate de unitatea militară, şi să le vizeze. Altfel spus, el trebuie, împreună cu comandantul care a semnat contractul sau acordul, să suporte răspundere completă. Activitatea de serviciu a comandantului unic întotdeaună se realizează în forme ce satisfac exigenţe de ordin juridic, adică juridice. Formele juridice fundamentale de exercitare a activităţii funcţionale a comandantului unic sunt următoarele:

1. Emiterea ordinelor în scris privitor la viaţa contidiană şi funcţionarea unităţii, în care se vor reflecta evenimentele şi faptele ce au urmare consecinţele juridice ( de exemplu, sosirea şi plecarea efectivului, mişcarea de serviciu, numirea serviciului de zi, menţionerea şi pedepsirea etc. ).

2. Aprobarea programului de muncă, a planurilor de asigurare economică, financiară şi materială a unităţii militare. Aceste planuri sunt elaborate de statul major şi serviciile respective şi după aprobare de către comandant, constituie baza juridică pentru exercitarea obligaţiilor funcţionale de către persoanele respective.

3. Fixarea investigaţiilor administrative şi a anchetei în caz de comitere a încălcărilor de lege şi a incidentelor pentru a se stabili persoanele culpabile, ca acestea să fie trase la răspundere disciplinară, materială sau penală.

4. Examinarea propuneilor, cererior şi reclamaţiilor militarilor, membrilor familiilor lor, de asemenea ale lucrătorilor şi funcţionarilor şi luarea deciziilor fără întîrziere respectînd normele juridice.

5. Participarea la relaţiile civile de drept cu alte organizaţii şi instituţii. Obligaţiile principale ale comandanţilor sunt următoarele: - perefecţionarea în permanenţa a metodelor de conducere a unităţii, subunităţii; - studierea şi întroducerea în practică a rezultatelor de ultimă oră ale ştiinţei militare; - îmbinarea exigenţelor înalte şi a atitudinii principiale intransigente faţă de neajunsuri, cu cea de

încredere şi stimă faţă de oameni, cu grija permanentă faţa de ei, neadmiterea atitudinii grosolane, înjosire a amorului al lor;

- servirea pentru subalterni drept exemplu de respectare cu stricteţe a Constituţiei şi legilor Republicii Moldova, executarea întocmai a cerinţelor juramîntului militar, regulamentelor, militare şi obligaţiilor de serviciu personal;

- menţinerea unei discipline militare înalte în unitate, subunităţe; - instalarea şi menţinerea ordinii interne exemplare; - acţionarea independentă în limitele puterii acordate; - asigurarea respectării de către subordonaţii a cerinţelor legislaţiei, regulamentelor militare şi ale

obligaţiunilor funcţionale proprii.Drepturile fundamentale ale comandanţilor şi şefilor (în limitele puterii acordate) ; - menţionarea subalternilor pentru succesele obţinute în serviciu; - înaintarea pentru avansarea în serviciu şi în grad militar; - înaintarea pentru decorarea cu ordene şi medalii; - aplicarea măsurilor de pedeapsă disciplinarăfaţă de militarii care încalcă disciplina militară; - prezentarea de propunerii pentru retrogradarea în funcţie şi în grad a subalternilor, care au comis

infracţiuni grave sau n-au făcut faţa obligaţiilor funcţionale; - luarea de decizii privitor la tragerea la răspundere penală în conformitate cu legislaţia în vigoare. Căile de întărire a conducerii unice; a) lucrul cu corpul de comandanţi: - prefecţionarea procesului de instruire a comandanţilor; - baza profesionalismului înalt, competivităţii şi a autorităţii; - asigurarea înţelegirii şi organizării practice aprofundate a activităţii de comandant; - studierea de către comandanţi a lucrului educativ practic, educarea la ei a deprinderilor de tratare

individuală a subordonaţilor; - sporirea responsabilităţii personale şi a controlului satisfacerii datoriei militare; - studierea, generalizarea şi propagarea experienţei de lucru a comandanţilor de calificare înaltă; - acordarea de ajutor comandanţilor privitor la lichidarea neajunsurilor în serviciu şi comportament

personal; - stimularea morală şi materială a muncii de comandant. b) lucrul cu întreg contingentul de militari: - explicarea militarilor a esenţei şi importanţei conducerii unice şi a necisităţii ei în condiţiile

contemporane; - educarea efectivului în spiritul de executare exemplară şi gătinţa de a executa fără ezitare ordinele

comandanţilor, respectului, încrederii şi gătinţei de a-i apăra în luptă; - propagarea faptelor eroice de luptă ale comandanţilor de diferit rang, a meritelor aduse Patriei, rolului

şi locului în viaţa şi activitatea trupelor; - formarea la efectiv a înaltelor calităţi morale şi de luptă, a disciplinei, credinţei faţa de datoria militară.Conducerea unică este un principiu important al conducerii cu unităţile în timp de pace şi mai ales în timp

de război. Anume acest principiu lichidează lipsa de răspundere personală încredinţănd comandantului răspundere personală pentru toate domeniile vieţii şi activităţii unităţii, creiază condiţii organizaţionale, de disciplină şi ordine regulămentară înaltă-părţi componente ale victoriei în luptă. Iscusitul conducător şi

domnitor al Moldovei Ştefan cel Mare (1457-1504), care a învins în majoritatea bătăliilor purtate pentru aceia ca neamul să ne fie liber şi singur în Ţară stăpîn, referîndu-se la principiul conducerii unic spunea:

Domnii conducătorii de osti trebuie să verifice ca ordinele date să fie îndeplinite cu strîcteţe, pentru ce să nu se prea cruţe şi de pe cîmpul bătăliei să nu plece pînă cînd nu va primi ordin referitor la aceesta. Iar cine se va încumeta să părăsească locul de pe cîmpul de luptă, sau să-şi trădeze neamul, va fi lipsit de cinste şi viaţa.

Istoria cunoaşte multe pilde cînd ignorarea principiului conducerii unice ducea la înfrîngere. Anume aşa sa întîmplat în primăvara anului 1223, în timpul bătăliei de lîngă rîul Calca, unde forţele întrunite ale cnegilor ruşi Mistislav Udaloi, Mistislavi Khievschii şi Mistislav Cernigovschii cu una din armatele lui Cingishan, sub conducerea lui Diebe şi Subedei.

Conducere unică, la cnejii ruşi nu era. Referitor la trecerea peste rîu hotărîrea cnejilor ruşi a fost diferită. Mistislav Ilievschii a rămas pe malul drept al rîului Calca şi a început înfărîrea taberei îngrădînd-o cu stîlpi ascuţiţi la capăt. Mistislav Udaloi şi Mistislav Cernigovschii au trecut rîul şi în lupta cu armata adversară a suferit înfrîngere. Mistislav Kievschii urmărea după lupta desfăşurată de pe malul drept, dar în luptă n-a intrat. Subedei urmărind cu cavalleria rămăşiţeie polcurilor celor doi Mistislav care au dat bir cu fugiţii, cu forţele principale a atacat tabăra celuilalt adversar. Bravii militari khievleni trei sutce respingeau eroic afacul tataro-mongolilor. În cea de-a patra zi Subedei a propus că în schimbul unui mare dar să fie scoase întăriturile promiţînd întoarcerea apărătorilor la baştină. Mistislav a căzut de acord. Cum numai khievlenii au ieşit din tabăra întărită ei au fost mişeleste atacaţi şi nimiciţi, iar prizonierii au fost aruncaţi la pămînt şi acoperiţi cu schînduri, scena pe care Subedei împreină cu apropiaţii săi a marcat victoria.

Lipsa conducerii unice a fost una din cauzele înfrîngerii Rusiei în lupta de la Calca. Eroizmul unor conducători sau unităţii aparte n-au putut să înlocuiească conducerea unică.

Războiul contemporan pune în faţa conducătorilor de state şi armate nişte sarcini mult mai exigente, iar noi ştim că numai fiind disciplinat şi respectînd principiu de bază al Armatei Naţionale – conducerea unică, vom putea învinge.

Întrebări recapitulative:1. Necesitatea şi esenţa conducerii unice în mediul militar.2. Conducerea unică la toate nivele ierarhice de conducere militară.3. Comandantul – factorul decizional de executare a misiunii de luptă.4. Soldatul – militar din subordine şi executant.

Literatura: 1. Constituţia Republicii Moldova art.572. Regulamentele militare.3. comandantul (şeful) ....

Recomandări conducătorului privind pregătirea către şedinţă şi desfăşurarea ei: În cadrul pregătirii către şedinţă şi desfăşurării ei, conducătorul se conduce de Constituţia Republicii

Moldova, actele legislative privind îndeplinirea serviciului militar precum şi de Regulamentele militare, care sînt documente de bază a oricărui organism militar. În particular apelează la ordinele ministrului apărării, la directivele şefului Marelui Stat Major de asemenea la ordinele comandantului marii unităţi şi unităţi militare în parte ce se referă.

Recomandări conducătorului privind pregătirea către şedinţă şi desfăşurarea ei:

Tema 6 BAZELE PEDAGOGIEI MILITARE

Scopul: Iniţierea şi recapitularea lucrului educativ şi pedagogic a militarilor pe contract

SPECIFICUL EDUCATIEI MILITAREEducatia militara isi releva specificitatea printr-un ansamblu de caracteristici de fond, caracteristici

izvorite din:

a. conditia epistemica distincta (de exceptie, se poate aprecia) a educatiei in armata, in insitutiile militare de invatamint.

In genere, procesele educationale au o constituienta articulata din doua stari (fireste, interdependente): - STAREA EDUCATIONALA PROPRIU-ZISA (educatia ca atare, ca proces de cuprindere pentru

formare in virtutea unor obiective definite si intr-o perioada de timp determinata, a unui numar oarecare de indivizi).

- STAREA ACTIONALA, aceasta desemnind domeniile si procesele pentru care indivizii cuprinsi in prima stare sint pregatiti, formati; fara a face parte formal din educatie, starea acionala se impune prin logica, adevarurilor elementare, neputind exista educatie "in sine"; educatia se realizeaza intotdeauna pentru...", "in perspectiva ...". De altfel,dupa cum este bine stiut,determinarea starii educationale de catre starea actionala este permanenta si intensa; prin raportare la starea actionala educatia isi elaboreaza obiectivele,in educatie se exerseaza actiuni, au loc stagii practice etc.

Conditia epistemica, baza stiintifica, nucleul educatiei militare sint mai complexe. Constituienta educatiei militare se exprima prin interferentele dintre trei stari:

- STAREA EDUCATIONALA, in esenta aceeasi, cu aceleasi principii si legi ca in orice sistem educational. Diferentele care vor genera numeroase influente asupra starii educationale izvorasc din diferentierea, din "etapizarea" specifica a starii actionale. Acestea se delimiteaza clar in:

- STAREA ACTIONALA "LA PACE".Exista o serie de actiuni militare specifice tocmai conditiilor de pace; acestea pot fi (si de regula sint) exersate de catre educati, sint introduse ca atare in continuturile educatiei etc. Totusi, acest grup de actiuni nu epuizeaza (si nu pot epuiza) scopurile siobiec

tivele pregatirii militare (ale educatiei militare deci): - STAREA ACTIONALA "LA RAZBOI", aceasta cuprinzind lupta,razboiul drept conditie care nu

poate fi altfel decit normala (chiar daca este de dorit sa fie rare, chiar daca in viata unei generatii profesionale sau umane sint efectiv rare) in actiunea militarilor. Armata, militarii, sint datori sa se pregateasca pentru lupta (pregatirea pentru lupta fiind de altfel, componenta de fond a educatiei militare).

Exersarea actiunilor efective de lupta (in timpul proceselor educatiei) nu este insa cu putinta (spre deosebire de sistemele educationale de doua stari, unde, in principiu, in timpul

educatiei este posibila exersarea oricarei actiuni din gama celor pentru care educatii se pregatesc). Din cele de mai sus, decurg consecinte extrem de importante privind: - responsabilitatea si raspunderile mari in actiunea educationala, in primul rind a educatorilor dar si a

educatilor; - concretizarea responsabilitatii prin calitatea si permanenta adecvare a obiectivelor, continuturilor,

tehnologiilor si evaluarii educatiei la inlantuirea celor doua stari actionale ("la pace" si "la razboi"). b. Note certe de specificitate confera educatiei militare efecte ce decurg din conditia distincta a erorii si

a esecului in actiunea militara. Procedind tot prin comparatie se observa ca in sensuri precum : - natura erorii, - efecte si viteza de transmitere a acestora, - posibilitati de remediere, de depasire a erorii (si a esecului), - posibilitati de recuperare (partiala sau totala) a autorilor erorii, apar importante diferentieri de plan. Astfel, in planul activitatilor productive, sociale "obisnuite" (activitati economice, de administratie

publica etc.), erorile intotdeauna si oriunde de nedorit, au, intr-un numar suficient de cazuri, o viteza mai lenta de transmitere (adesea sint chiar mai greu depistabile), pot fi mai lesne remediate, autorii erorii putind fi, in diverse modalitati, recuperati sau reorientati.

In planul actiunii militare insa, consecintele erorii pot fi si sint cu totul altele. Din toate punctele de vedere (efecte, viteza de transmitere etc.) forta de impact a erorii este mult mai mare, ea putind atinge chiar dimensiuni catastrofale in primul rind prin pierderi de vieti omenesti.

Drept urmare, educatia militara trebuie sa urmareasca explicit preintimpinarea erorilor in conceptie si actiune "minimizarea" efectelor acestora, pentru situatiile cind din nefericire, totusi, se produc. Rigoarea si disciplina in actiune, temeinicia pregatirii si precizia executiei sint norme valorice de prim plan ale educatiei militare.

c. Conditia existentiala a militarului implica, totodata, o importanta dimensiune de specificitate educatiei militare.

In acest sens, trebuie observat: - daca in domeniile actiunii umane "obisnuite" (cele anterior numite si inca altele), agentul actiunii nu-

si risca, in totalitatea cazurilor (exceptind unele profesii, putine si restrinse numeric) integritatea fizica, - in domeniul actiunii militare, lezarea integritatii fizice a individului (prin ranire) si chiar pierderea

vietii constituie eventualitati (natural, de nedorit) care deliberat se au si trebuie avute in vedere. Jertfa de sine este intrinseca (si nici n-ar putea fi altfel) conditiei uman-profesionale a militarului. Educatia militara formeaza capacitati de protejare a |individului in lupta, dar formeaza si in ideea jertfei de sine, a spiritului de sacrificiu. Onoarea si

demnitatea militara au drept corolar spiritul de sacrificiu. d. Dintr-o alta perspectiva privind lucrurile, educatia militara isi extrage specificul si din abordarea,

explicita si distincta, a raportului "individ-grup (colectivitate)". Problema are valoare principiala. In genere, in istoria societatilor si a educatiei pot fi detectate tendinte de a accentua valorile

existentei uman- individuale (prin intentia deliberata de a face din individ principala sursa de energie in dezvoltarea sociala, cu consecintele ce decurg de aici in relatiile individ-indivizi), sau pe cele ale colectivismului (cu riscuri inerente privind unilateralizarea si uniformizarea indivizilor). Totodata, este de observat ca in situatiile istorice cind o tendinta o inlocuieste pe cealalta, este cu putinta (cel putin la inceput) sa se neglijeze "nucleul rational" existent in fiecare tendinta (si mai ales in ceea ce este depasita). Astfel, nu este exclus ca efortul promovarii valorilor libertatii individuale sa fie insotit, ajungind chiar in prim plan de manifestari de egoism si primitivism moral.

In armata,asemenea eventuale fenomene sint extrem de nocive. Militarul ca individ profesionalizat beneficiaza de intreg climatul libertatilor democratice existent intr-o societate. Valoarea sa individuala este importanta pentru sistemul militar. Educatia militara nazuie in permanenta catre sporirea valorii individuale (a competentei) fiecarui militar. ACTIUNEA MILITARA, insa, este o actiune "de echipa". Sansele reusitei sale, ale eficientei ridicate, sint practic nule in afara cooperarii. In consecinta, educatia militara trebuie centrata pe valorile cooperarii, ale intrajutorarii, ale camaraderiei de arme.

e. In ultima instanta, tocmai imbinarea de elemente "militare" cu elemente "civile" (privind natura si mijloacele ca atare ale educatiei, dar si influentele societatii asupra armatei) confera o reala specificitate educatiei militare.

FINALITATILE EDUCATIEI. IDEALUL EDUCATIONAL Asa cum s-a aratat pina acum (in cursurile si celelalte activitati anterioare) educatia are o fundamentare si o certa dimensiune valorica. Aceasta

caracteristica a sa se exprima concentrat in desfasurarea educatiei in perspectiva formarii personalitatii umane.

Pentru aceasta, societatile si sistemele educationale au elaborat si promovat modele general-formative de personalitate.

"Modelele de personalitate" cuprind: - valori si trasaturi umane; - principii, modele de conduita si actiune; - criterii de apreciere (de evaluare), conform nivelului cerintelor si perspectivelor de dezvoltare a

societatii. Practic, modelul personalitatii, in aria proceselor educationale, se exprima in finalitatile educatiei. Finalitatile educatiei se structureaza si se impun precum urmeaza: a. la nivel macrostructural (la nivelul sistemului educational, de invatamint): - idealuri si scopuri ale educatiei. IDEALUL EDUCATIONAL constituie expresia cea mai generala a finalitatilor educatiei; idealul,

in sine, contine si exprima un proiect al devenirii umane; el este "steaua polara" dupa care se orienteaza ansamblul proceselor si totalitatea actiunilor educatorilor si educatilor din interiorul unui sistem educational.

SCOPURILE EDUCATIEI decurg din si expliciteaza, concretizeaza idealul educational; ele contureaza o retea de "paralele" si "meridiane" (ce au sens doar in masura in care izvorasc din forta de polaritate a idealului educational) prin care sint structurate orientarile de baza ale educatiei, directiile strategice ale educatiei (spre pilda, elaborarea si promovarea unor clase de competente militare centrate pe valori de fond precum disciplina si rigoarea in actiune, profesionalismul militar desavirsit s.a. constituie un scop al educatiei militare);

b. la nivel microstructural (nivelul educatiei ca atare, cu componentele si formele sale concrete de organizare), finalitatile educatiei se constituie ca obiective educationale (acestea urmind sa fie tratate in detaliu intr-un capitol ulterior.

Toate finalitatile educatiei au un rol determinativ in cadrul sistemelor educationale. Componentele educatiei - continuturi, organizarea, relatiile, metodele si tehnicile educationale, pe de o parte, agentii umani, procesele de predare- invatare, evaluarea si conexiunea dintre ele, pe de alta parte, sint subordonate finalitatilor, dobindind sens si valoare doar functie de modul in care se raporteaza la idealul educational, la scopurile si obiectivele didactice.

Plecind de la o elaborare apartinind lui Ion Neacsu 1), devine cu putinta prezentarea modului in care finalitatile educatiei exprima intentionalitati ale societatii (si, in cadrul acesteia, ale factorilor de conducere sociala, de dirijare a sistemului de invatamint si - in ultima instanta - a educatorilor ca atare):

1. Idealul educaţional 2.Scopul educaţioinal 3. Obiectivul educaţional

1.natura si directiile dezvoltării societăţii; fundamentele ştiinţifice şi filozofice ale vieţii sociale 2.Conţinutul şi specificul etapei concrete de dezvoltare a ţării, a societăţii; conţinutul concret al

dezvoltării ştiinţilor, al gândirii sociale; studiul dezvoltării practice şi perspectivele unui sistem profesional (în cazul educaţiei de domeniu- precum educaţia militarilor)

3.gradul de valorizare a ştiinţei şi tehnicii, privite din perspectiva logicii educaţiei, a instruirii şcolare

1. modelul dezvoltării ideale a personalităţii (modelul de personalitae)2.Programe educaţionale ce exprimă intenţionalităţi specifice pentru diferite: tipuri de educaţie

(intelectuală, morală, fizică etc.); niveluri şi profiluri de învăţământ, educaţie (planuri de învăţământ)3.Pachete de acţiuni ce exprimă intenţionalităţi privind: disciplina de învăţământ (programe analitice);.Unităţi didactico-ştiinţifice concrete (proiecte didactice)

Importanta ridicata a finalitatilor educatiei (in primul rind a idealului educational) necesita noi dezvoltari mai ales in ceea ce priveste raportarea educatilor (dar si a educatorilor) la idealul educational.

GENEZA SI COMPONENTELE IDEALULUI EDUCATIONAL MILITAR

Sinteza, constructia idealului educational sint extrem de complexe. O asemenea intreprindere presupune:

- un timp nu foarte scurt de elaborare (fapt cu atit mai important in situatiile unor corijari si chiar schimbari de profunzime in continutul idealului educational, in etapele de schimbare in educatie);

- sedimentarea si exprimarea in documente sociale fundamentale (constitutii, programe sociale ale unor forte, organizatii,grupari cu un ridicat grad de relevanta sociala, cu o influenta sociala reala) a directiilor de termen scurt, mediu si lung de evolutie umana si general sociala;

- angajarea in formularea articulatiilor de fond ale idealului educational, a factorilor generali de conducere sociala, a factorilor de conducere a sistemelor educationale

(rolul acestora din urma este foarte pregnant in situatia sistemelor educationale de domeniu, specializate - gen invatamint, educatie militara). Idealul educational este, in ultima instanta, opera unei colectivitati sociale.

CARE ESTE ROLUL EDUCATORILOR IN SINTEZA IDEALULUI EDUCATIONAL? - specialistii in educatie, in "gindirea despre societate" pot contribui (si in mod obisnuit o fac) la

conturarea unor "componente" ale idealului educational; - totodata, ei sint chemati sa evalueze si sa aprecieze critic "proiectul de ideal educational" pe masura

ce acestea se expliciteaza in societate; - evident, in conditiile unui ideal educational deja construit, managerii educationali, specialistii in

educatie au rolul, in temeiul idealului educational existent, propus, de a elabora scopuri si obiective educationale;

CARE ESTE ROLUL EDUCATILOR, AL TINERILOR IN SINTEZA IDEALULUI EDUCATIONAL? La prima vedere, un asemenea (eventual) rol este inexistent. In fond (s-ar putea spune) tinerii sint

cuprinsi intr-o realitate educationala orientata de un ideal educational deja dat. In acest caz tinerii pot concretiza sau nu idealul:

- daca DA, cu ce consecinte? - daca NU, cu ce consecinte?,il pot accepta sau nu (sau il pot accepta....partial, in unele din dimensiunile sale. - idealul educational poate fi "acceptat partial"? PROBABIL NU, COMPONENTELE SALE FIIND INTEGRATE - daca idealul educational este "acceptat", care sint (pentru tinar) consecintele? - daca este "respins", care sint consecintele? In fond, procesul este mai complex si mai profund. Si aceasta pentru ca: - in mod normal, idealul educational (tocmai pentru a-si proba viabilitatea, forta sociala de impact) se

realizeaza prin concentrarea, prin esentializarea aspiratiilor tinerilor si prin formularea catre acestia a unor perspective

evolutive (sociale si umane) credibile, realiste si atractive; - totodata, idealul educational isi sporeste viabilitatea proportional cu modul in care este asumat, interiorizat de catre tineri; dar pentru aceasta, el trebuie

cunoscut, trebuie detectate si intelese mecanismele sale de geneza, componentele sale.In baza si in spiritul celor de mai sus trebuie conceputa dezbaterea de catre si impreuna cu studentii a

problemei "idealul educational militar". Idealul educational se exprima printr-un proiect social-uman (un proiect de dezvoltare a omului si

societatii, intr-o societate data si intr-o etapa, perioada istorica,data). Proiectul social-uman constituie terenul de geneza a idealului educational ca atare, a componentelor

sale. In consecinta, trebuie avute in vedere determinantele proiectului social-uman. Acestea sint: - proiectul de ideal social, condensat in modelul dezvoltarii sociale; - proiectul de ideal uman, exprimat in modelul de personalitate; - proiectul de ideal profesional,articulat in modelul profesional, in "portretul" profesionistului dintr-

un domeniu ocupational sau altul; - proiectul de ideal personal, acesta concentrind telurile, aspiratiile fiecarui individ (daca primele

trei niveluri ale proiectului sint, ca geneza, supra-individuale, proiectul de ideal personal este generat - printr-o de dorit corelare cu nivelurile de mai sus - de catre fiecare individ in parte).

IDEALUL EDUCATIONAL DIN PERSPECTIVA OAMENILOR TINERI (REPERE CATRE UN "MODEL" POSIBIL AL IDEALULUI EDUCATIONAL MILITAR)

PRECIZARI METODICE: textul anterior (geneza si componentele idealului educational), mai putin precizarile metodice, poate fi difuzat, insotit de intrebarile ce urmeaza (mai putin sugestiile de raspuns), studentilor pentru studiu individual (difuzarea se face cu suficient timp inainte).

In timpul sedintei sint analizate opiniile studentilor (asa cum au fost preparate ele prin studiu individual), opiniile rezultate din dezbaterea ca atare.In final,cadrul didactic insumeaza, prin

sinteza, reperele care ar putea articula idealul educational militar.

a. Care sint, la nivelul societatii romanesti contemporane, reperele modelului de dezvoltare sociala (ale proiectului de ideal social)?

Se pot cauta si retine raspunsuri precum: - instituirea valorilor si normelor democratiei, ale statului de drept; - promovarea competitivitatii economice si general sociale; - construirea unei societati apta sa-si apere structurile si sa-si promoveze interesele national-statale etc. b. Care sint, la acelasi nivel, reperele modelului de personalitate (ale proiectului de ideal uman)? Raspunsuri posibile: - omul liber; - omul in masura sa-si fundamenteze si sa-si promovee prin munca, prin educatie si autoeducatie

libertatea; - omul constient de implicatiile conditionarilor sale (in primul rind de apartenenta la patrie) etc. c. Care sint reperele modelului profesionalismului militar? Raspunsuri posibile: - conditia impecabila de luptator; - desavirsita pregatire in specialitatea militara; - capacitate inalta de a forma oameni, de a conduce oameni si organizatii umane etc. Totodata, studentii sint solicitati sa-si sistematizeze ideile in continuarea unor intrebari precum: - in ce raport se afla idealul personal cu idealul militar? - cum pot fi detectate si depasite divergentele dintre idealul educational si idealul militar? La nivel de

principiu apreciind, pot fi toate divergentele depasite?; - idealul personal poate fi "personalizat", intruchipat intr-o "persoana vie"?, exista "modele vii"

pentru viata si conduita tinerilor?ROLUL COMANDANTULUI DE SUBUNITATE,ALPRECIZARE METODICA: sedinta practica este pregatita de studenti prin studiu individual. Textul de

mai jos are valoare orientativa. Completat si nuantat de catre cadrele didactice el poate fi difuzat, in finalul sedintei practice,cursantilor.

ROLURI SI FUNCTII EDUCATIVE IN ACTIVITATEA EDUCATORULUI MILITARComandantul de subunitate,cadrul didactic,educatorul realizeaza, in interferenta, roluri precum: a. rolul de "model" pentru tinerii ostasi (cu deosebire pentru ostasii aflati in subordine); el insusi om

tinar, comandantul de subunitate se impune tinerilor aflati sub comanda sa prin functii educationale, dintre care, cu deosebire importante sint:

- functia exemplificatoare (comandantul este un permanent exemplu, prin conduita, comportamentul sau, pentru subordonati);

- functia mobilizatoare (exemplul oferit de catre comandant este si trebuie sa fie incitant, atractiv, mobilizator pentru subordonati);

b. in legatura cu si subsumindu-si rolul anterior se impune rolul de modelator, acesta implicind: - functia de instruire (de transfer cognitiv-comportamental catre subordonati); - functia de orientare a integrarii tinerilor ostasi in sistemul militar, de adaptare la viata militara; - functia de evaluare a actiunilor si comportamentului ostasilor din subordine; - functia de certificare, de sanctionare (pozitiva si/sau negativa a tuturor actiunilor celor cuprinsi intr-o

subunitate militara).

NOI PERSPECTIVE EDUCATIONALE IN CONTEXTUL MODERNIZARII STRUCTURILOR SOCIO - MILITARE

Evolutiile sociale, politice si economice, culturale , modernizarea societatii si a armatei impun perspective educationale precum:

a. perceperea de catre tineri si antrenarea in directia raspunsului pozitiv la exigente privind: - formarea, cit mai riguroasa cu putinta, a competentelor militare; realizarea, in timpul dat, a pregatirii

militare ridicate, a profesionalismului militar;

- interiorizarea si practicarea fara abatere a valorilor disciplinei militare; b. asumarea sensurilor ce decurg, pentru fiecare tinar, din imperativele asigurarii securitatii nationale si mondiale; c. perceperea, de fiecare ostas in parte, a securitatii individuale ca fiind cu putinta doar prin conexiune

cu securitatea national-statala.

Tema 7 Cultura relaţiilor interpersonale

Scopul: De a examina relaţiile interpersonale ca unul din factorii de formare a unui climat moral-psihologic pozitiv în colectivul militar

Sarcinile: 1. De a da o definiţie relaţiilor interpersonale.2. De a determina baza relaţiilor interpersonale.3. De a evidenţia regulile de atracţie – arta de a fi pe placul tuturor.4. De a trage concluzii sumare asupra temei date.

Relaţiile interpersonale reprezintă influenţe reciproce a intelectelor umane, sferelor lor emoţionale, voinţei, interdependenţa caracterelor, dar mai mult dintre personalităţi.

Cel mai important aspect al relaţiilor interpersonale este cel emoţional, datorită căruia relaţiile interpersonale pot fi privite ca factor al climatului moral-psihologic în grup. Aspectul emoţional al relaţiilor se formează pe baza unor anumite sentimente, în momentul intercaţionării indivizilor. Cum apar astfel de sentimente? Fiecare om fiind o individualitate, în anumite relaţii îndeplineşte anumite roluri. Aceste roluri provoacă reacţii de răspuns aele membrilor grupului, astfel se formează structura relaţiilor interpersonale.

Aspectul emoţional al relaţiilor interpersonale include în sine emoţiile, sentimentele, afectele. Sentimentele sunt cele mai stabile relaţii, spre deosebire de emoţii şi afecte, care sînt legate de anumite situaţii concrete.

Gama emoţiilor este nelimitată, dar ele pot fi clasificate în două grupuri mari:1. Aparente – includ sentimentele ce apropie şi unesc oamenii şi demonstrează dorinţa lor

de colaborare şi activitate comună;2. aversive – constituie sentimentele care îndepărtează oamenii unui de celălalţi şi nu

provoacă dorinţa lor de colaborare.

Deci, relaţiile dintre oameni se formează în baza contactelor emoţionale. Forma de bază prin care se manifestă relaţiile interpersonale este comunicarea. În comunicare reală se evidenţiază atracţiile, ura şi alte atitudini. Comunicarea este, după cum spunea scriitorul francez A.D. Sant-Ekziuperi, „ca unicul lux pe care îl posedă omul”.

În funcţie de caracterul comunicării dintre două sau mai multe persoane, grupuri se stabileşte durabilitatea şi eficienţa activităţilor, realizate în comun. Acestea pot avea caracter pozitiv sau negativ. Însă, experienţa umană demonstrează că cunoaşterea şi respectarea unor anumite reguli ne pot ajuta să formăm nişte relaţii pozitive cu cei din jur.

Ne vom strădui să examinăm aceste reguli.În primul rînd, este necesar de reţinut, că baza atitudinii interlocutorului faţă de noi se stabileşte în

primele 15 secunde de comunicare cu el. Ca să depăşim cu succes „cîmpul de mine” a celor 15 secunde, trebuie să utilizăm regula celor trei „plusuri”.

Specialiştii au remarcat că din stratul discuţiei, pentru a insufla simpatie interlocutorului faţă de sine, trebuie să-i oferim de trei ori „cadouri” plăcute sferei lui emoţionale (lucru valabil şi pentru finalul discuţiei).

Există o mulţime de posibile „plusuri”, însă cele mai universale din ele sunt complimentul, zîmbetul şi prenumele interlocutorului.

Fericirea depinde nu de situaţia materială şi de normele care ne înconjoară, ci de noi înşine. Este în puterile noastre de a oferi o părticică de căldură oamenilor, cu care noi conversăm. Şi nu un ultim rol în acest context îl au complimentele.

Complimentele sînt de trei tipuri:1. complimentul indirect, cînd, de exemplu, noi lăudăm nu persoana, dar ceea ce îi este drag:

părintelui – copilul, vînătorului – arma; 2. complimentul contrast. De exemplu: „Se pare că nu pot să spun că Dumneavoastră sînteţi

un soldat disciplinat ... Însă pentru noi sînteţi un specialist de neînlocuit ”. După „minus” persoana se pierde şi este dispusă să se revolte, iar apoi în contrast i se spune ceva măgulitor pentru ea;

3. persoana este comparată cu ceva foarte de preţ pentru cel ce face complimentul. „Eu aşi fi dorit să am un astfel de fecior responsabil, ca Dumneavoastră”.

Cel mai dificil în procesul complimentării este modul de a reacţiona demn la el, adică, este necesar de întors „plusul” acelei persoane, care ni l-a făcut. Totodată, este important ca să lăudăm interlocutorul pentru calităţile pe care le are şi nu pentru că acesta ne-a lăudat pe noi.

De exemplu: - Pe mine mă încîntă isteţimea Dumneavoastră;- E greu să fii altcineva, aflîndu-te alături de o persoană, care, glumeşte atît de

fin ca Dumneavoastră.Şi în fine, complimentul are preţ atunci, cînd este făcut sincer.

Un alt „plus” universal îl reprezintă zîmbetul. Un proverb chinezesc spune: „Omul fără zîmbet pe faţă nu trebuie să deschidă un magazin”. Zîmbetul exprimă dispoziţia bună şi atitudinea pozitivă faţă de interlocutor.

Să ţinem minte – a zîmbi este convenabil. Zîmbetul nu costă nimic, însă ne oferă mult. El îi înnobileeză pe cei, care îl primesc, nesărăcind pe cei, care îl oferă. Nimeni nu este bogat într-atît, ca să se lipsească de el şi nu există un astfel de om sărac, care să nu devină mai bogat datorită lui. El durează o clipă, iar în memorie rămîne, uneori, pentru totdeauna.

„Plusul” trei reprezintă întrebuinţarea prenumelui interlocutorului.

Cînd este utilă folosirea prenumelui interlocuitorului?1. Însăşi rezonanţa prenumelui are un efect mare asupra omului. Să comparăm două fraze: „Ascultă-mă

atent pe mine”, sau „Ion, ascultă-mă atent”. Să fim de acord, că fraza a doua are mai multe şanse să fie auzită.2. Dacă într-o polemică, în care fiecare îşi susţine propria părere, vom numi oponenţii noştri pe prenume

cît mai des, vom putea ajunge la un acord mult mai repede. 3. O impresie de neuitat asupra oamenilor, o produce persoana care se situează pe o treaptă de serviciu

mai înaltă (de exemplu, comandantul) şi ţine minte prenumele celorlalţi. 4. Cînd intrăm la audienţă la un oricare şef, cu care noi nu ne cunoaştem, întotdeauna avem posibilitatea

să ne adresăm acestuia pe prenume, producând impresia unei persoane politicoase şi educate.5. Vom fi avantajaţi, dacă adresându-ne cuiva, vom folosi numele mic al acestuia. De exemplu: „Bună

ziua, Domnule Victor!”,e mai reuşită adresarea decît forma nearticulată „Bună ziua”.

Memoraţi:Prenumele omului reprezintă cel mai dulce şi cel mai important sunet pentru acesta îndiferent de limba

vorbită.

Cere duşmanului un sfat şi el va deveni prietenul tău... Din copilărie ni s-a vorbit despre existenţa şi importanţa „cuvintelor fermecate”, cum ar fi: mulţumesc, cu

plăcere - şi noi credeam fără ripostă în puterea lor magică. Indiscutabil, aceste cuvinte joacă un rol semnificativ.

D. Karrnagy în cartea sa „Cum să ne facem prieteni şi să influenţăm asupra oamenilor”, scrie: „Sugeraţi interlocutorului sentimentul importanţei sale şi faceţi acest lucru sincer”.

Orice specialist doreşte, ca alţii să-i preţuiască munca, să-l recunoască şi să-l aprecieze ca util şi de neînlocuit. De aceea, nici odată nu vom greşi, dacă adresîndu-ne specialistului în cauză, ne vom cere scuze pentru deranj, cu toate că cererea noastră fac parte şi din obligaţiunile lui de serviciu.

Modalităţi prin care să-i cream senzaţia de ”om important” sînt foarte multe şi fiecare şi le alege pe cele mai convenabile într-o situaţie concretă. Însă, sînt şi mijloace universale, ce pot fi numite cu adevărat, magice.

De exemplu, „Eu aş vrea să mă sfătui cu Dumneavoastră”. Oamenii le interpretează astfel: „Cu mine doresc să se sfătuiască. Eu sînt necesar! Eu sînt important! De ce oare să nu-i ajut acestui om?”.

Important este să cerem sincer persoanei un ajutor sau altul. Eu aşi vrea să mă sfătui cu Dumneavoastră ... - reprezintă formula succesului.

Arta de a ascultaCît de des simţim lipsa unei persoane, care să ne „înveţe cum să trăim”, să ne dea sfaturi, să ia decizii în

locul nostru, ci pur şi simplu, să ne asculte. Nu înzădar omenirea a elaborat o astfel de formulă de conversaţie ca mărturisirea. Efectul ei psihologic constă nu atât în faptul ca obţinem iertarea păcatelor, ci în posibilitatea de a împărtăşi durerile sufleteşti persoanei şi ea să le accepte ca pe ale sale proprii. Şi cu ce recunoştinţă pleacă oamenii, care au reuşit să se mărturisească. Şi de ce noi, să nu luăm exemplu de la slujitorul bisericii? Să ne aducem aminte sfatul unei persoane care cunoaşte viaţa:

Fiţi un ascultător bun...Stimulaţi pe alţii să vorbească despre sine.

Cînd ne întîlnim cu o persoană, pe care noi nu am văzut-o cîteva săptămîni, este binevenit să o întrebăm ce s-a întîmplat în viaţa ei în această perioadă, în deosebi, despre ceea ce este important pentru ea: părintele iubitor poate fi întrebat despre succesele de la şcoală ale fiicei sale; cel ce s-a întors din concediu – despre impresiile de la mare, ş.a. Extrem de important este să întrebăm omul despre un oarecare eveniment hotărîtor: naşterea copilului, avansarea în serviciu.

De exemplu:” Bună ziua! Cît de bucuros sînt să Vă văd! Vă felicit, am auzit că Dumneavoastră aţi realizat succese mari?”

!!! Nu trebuie să devenim sîcîitori, dacă vedem că persoana nu prea doreşte să vorbească despre sine.

Cum să ne exprimăm corect dorinţa? De cîte ori am rugat prietenii, cunoscuţii, părinţii, iubiţii noştri să facă ceva şi nici un rezultat. În ce

constă problema? De ce oamenii atît de des nu vor să ne îndeplinească rugăminţele? De ce uneori avem senzaţia, că dacă ne adresam altfel poate nu ne refuzau?

Studiind această problemă psihologii au ajuns la concluzia că cauza constă în aceea, că noi începem îndată cu cerinţi faţă de interlocutor: „Fă aceea, sau aceea!”, neexplicând, de ce este important acest lucru pentru noi. Dacă omul nu înţelege motivul pentru care trebuie să se implice, atunci involuntar manifestă reacţie de apărare. Şi nici intonaţia, nici cuvintele de politeţe, în acest caz, nu au valoare decisivă.

În urma cercetărilor, s-a constatat că cea mai optimă formulă a unei rugăminţi este următoarea: 1. „Eu văd...”;2. „Eu simt...”; 3. „Eu am nevoie...”; 4. „Eu aşi fi dorit...”

De exemplu:- Eu văd, că în ultima perioadă eşti cam amărîtă.- Eu simt, că între noi ceva nu merge. Iar eu, ca şi tine, am nevoie ca între noi totul să fie bine, ca

tu să te bucuri, cînd noi sîntem împreună, altfel mă simt foarte prost. De aceea, eu aşi fi dorit să vorbesc cu tine. Spune-mi, ce s-a întîmplat?

Iar acum să comparăm cu varianta obişnuită pentru noi:

- Ascultă, în ce constă problema? Spune, ce s-a întîmplat?

Exprimînd interlocutorului motivul întrebării noastre, noi îl „dezarmăm”. El observă o mare nelinişte şi dorinţă sinceră a noastră de a clarifica sursa tensiunii apărute, şi nu o frază de serviciu. Acum e puţin probabil că el va evita discuţia. Este importantă nu structura exterioară formală, ci esenţa interioară a acestei construcţii: „Eu observ...” – descrierea unui oricare fapt; „Eu simt...” – reprezintă exteriorizarea percepţiei, senzaţiilor, ce au fost trăite în timpul respectiv; „Eu am nevoie...” – produse de această situaţie de necesitate; „Eu aş fi dorit de la tine...” reprezintă însăşi dorinţa.

De exemplu:- Eu văd, că nu reuşesc să pregătesc totul pînă la sosirea oaspeţilor şi încep să mă neliniştesc. Iar eu aşi fi

dorit, ca lor să le placă la noi. N-ai vrea să mergi la alimentară după pîine, ca să reuşim să facem totul mai repede?

În situaţiile de conflict, cu încărcătură emoţională înaltă poate fi întrebuinţată o altă formulă:- Tu simţi (ţie îţi este necesar) ... Eu simt ... „De aceea eu aşi fi dorit de la tine...”;- Eu înţeleg, că Dumneavoastră aţi fi dorit, ca eu să i-au această hotărîre imediat, că de acestă decizie

depinde activitatea DVS ulterioară: am putea chiar astăzi să ne înţelegem cu partenerii şi deja mîine să începem afacerea, iar aceasta înseamnă termeni şi premii. Însă, eu simt, că aici ceva nu se potriveşte. Decizia este de o responsabilitate mare, iar intuiţia rar mă înşeală. De aceea, eu aşi fi dorit să Vă rog ca să amînaţi această decizie pînă mîine, ca noi să avem posibilitatea să chibzuim totul atent şi fără grabă.

Această formulă constă din trei componente:„Tu simţi (ţie îţi este necesar)...” reprezintă descrierea, cum noi înţelegem starea interlocutorului,

dorinţele şi necesităţile acestuia;„Eu simt...” reprezintă transmiterea acestuia a propriilor sale stări, dorinţe, păreri asupra problemei;„Eu aşi fi dorit de la tine...” reprezintă rugăminte faţă de partener, care rezultă din aceasta.

Este foarte eficient şi aşa zisul „noi – abordarea”. În orice dorinţă a noastră trebuie de găsit ceea, ce poate fi interesant sau avantajos partenerului nostru, permanent să demonstrăm că ea coincide şi cu interesele lui.

De exemplu:- Dacă eu voi munci acum mai mult, mă voi ocupa cîteva seri, atunci voi obţine o remunerare bună şi noi

vom putea să-ţi cumpărăm un mantou nou.

Orice frază e mai bine de a o transforma din „forma - eu” în „forma – noi”. Acest pronume „noi” realizează o legătură dintre cel ce vorbeşte şi cel ce ascultă, construcţia „eu” – „voi”, dimpotrivă, îi divizează, contribuie la apariţia opoziţiei, declanşează un conflict.

R E Z U M A TDacă aţi analizat totul, ce a fost expus de noi, atunci vom ajunge la următoarele concluzii:

1. Relaţiile interpersonale reprezintă atitudinea dintre persoanele unui colectiv. 2. La baza tuturor relaţiilor interpersonale stau emoţiile, stările de afect şi sentimentele. Adică, relaţiile

dintre oameni se formează pe baza contactelor emoţionale.3. Relaţiile interpersonale reprezintă unul din factorii formării unui climat psihologic pozitiv în cadrul

colectivului.4. Relaţiile interpersonale se manifestă prin comunicare. 5. Pentru formarea unui climat pozitiv în cadrul colectivului este necesar de cunoscut regulile

fundamentale şi mecanismele de atracţie – arta de a plăce oamenilor. 6. Regula celor 15 secunde – baza atitudinii interlocutorului faţă de noi se pune în primele 15 secunde de

convorbire cu el.7. Regula celor „trei plusuri” – Ca să produci o impresie bună asupra interlocutorului este necesar, ca la

începutul şi la sfîrşitul discuţiei ai da lui „trei plusuri”. Plusurile posibile – zîmbetul, complimentul, prenumele interlocutorului.

8. Regula – insuflarea importanţei. Formula: „Eu aşi fi dorit să mă sfătuiesc cu Dumneavoastră...”.

9. Regula – de a fi un bun auditor ... Să vorbim despre ceea, ce interesează interlocutorul. 10. Procedeele de atracţie trebuie aplicate toate în complex şi trebuie să se bazeze pe un interes sincer şi

atitudine binevoitoare faţă de oameni.

Întrebări pentru control:1. Expuneţi noţiunea de relaţii interpersonale.2. Ce stă la baza relaţiilor dintre oameni ?3. Prin ce se realizează relaţiile interpersonale? 4. Ce reguli de atracţie cunoaşteţi? 5. Cum regulile de comunicare pot influenţa asupra relaţiilor interpersonale? 6. Ce fel de reguli de comunicare Dumneavoastră cunoaşteţi?

Se recomandă:De a modela următoarele situaţii:

1. Stabilirea contactului cu prietenul, cu şeful Dumneavoastră, cu o persoană necunoscută Dumneavoastră ; 2. Exemplificaţi lanţul celor 4 etape de formulare a rugăminţii: „Eu văd ...”, „Eu simt ...”, „Eu am nevoie ...”, „Eu aşi fi dorit ...”. 3. De încercat ieşirea din situaţii de conflict, întrebuinţînd cunoştinţele obţinute.

Tema 8 Sitaţiile de conflict în colectivele militare.Cauzele apariţiei lor şi căile de soluţionare

Scopul: 1. Stările de conflict - o retaliate a sistemelor sociale 2. Prevenirea şi detensionarea stărilor de conflict în colectivele militare

1. STĂRILE DE CONFLICT - O REALITATE A SISTEMELOR SOCIALE.

De-a lungul vremurilor, conflictul în general, stările conflictuale în special, şi în mod deosebit, rolul lor au fost tratate în mod diferit. De aceea este nevoie ca în abordarea acestui fenomen de natură psihosocială destul de răspândit în procesul de exercitare a profesiunii de manager să abordăm cu chibzuinţă şi înclinare spre aplicaţia practică corectă şi utilă a acestui concept.

Conflictele care apăreau în cadrul organizaţiilor erau tratate ca fenomene pronunţat negative.Preocupaţi de consemnarea cauzelor esenţiale ale conflictului interpersonal şi de recomandarea unor

moduri de a evita conflictul datorat neconformării cu aşteptările, utili în recomandarea unor moduri de a media conflictul între adversari sau de a reacţiona la neînţelegerile între alte persoane, specialişti în domeniu, consideră conflictul ca un lucru inevitabil în viaţă şi identifică în sprijinul punctului lor de vedere trei cauze ale perpetuării conflictului:

Faptul că trăim într-o lume din ce în ce mai complexă şi mai diversă, în care persoane diferite doresc lucruri diferite, în condiţiile în care puţine lucruri mulţumesc pe toată lumea;

Indiferent de locul de muncă, fiecare are ceva în comun cu ceilalţi , lucrează cu oamenii, iar a lucra cu oamenii înseamnă a te confrunta, în mod inevitabil cu conflictul, generat de numeroase cauze, dintre care sunt citate ca semnificative: neînţelegerea, incompatibilitatea aspiraţiilor, ego-uri jignite;

Trăim şi muncim într-o lume care impune limite asupra resurselor noastre, în sensul că rareori obţinem ce dorim.

În general, termenul de "conflict" este utilizat pentru a descrie o serie de stări afective ale indivizilor, cum ar fi neliniştea, ostilitatea, agresiunea deschisă, precum şi toate tipurile de opoziţie şi interacţiune antagonistă, inclusiv competiţia.

Privitor la definiţia conflictului managerial, facem următoarele sublinieri:

Conflictul reprezintă un incident provocat de divergenţele existente între atitudini, scopuri, modalităţi de acţiune faţă de o situaţie sau fenomen managerial care face obiectul analizei;

Prezenţa şi acţiunea raporturilor interpersonale conflictuale în profesiunea de manager demonstrează necesitatea cunoaşterii lor pentru perfecţionarea continuă a managementului organizaţiei;

Starea conflictuală este însoţită de o atmosferă de încărcare, tensiune şi competiţie;Menţinerea stării conflictuale în anumite limite poate conduce la efecte pozitive, în sensul că alături de

manager, membrii comisiei manageriale se stimulează şi participă mai activ la managementul participativ. În situaţia în care aceste limite se depăşesc, apar consecinţe negative, de genul anihilărilor reciproce, al aranjamentelor, hărţuielilor etc;

Conflictul în profesiunea de manager apare ca o luptă de tendinţe, de interese, situaţie în care se găseşte managerul supus unor forţe vectorial opuse şi de puteri aproape egale;

Conflictele sunt manifestări deschise între două entităţi individuale sau colective, cu interese incompatibile pe moment (individuale sau colective), în privinţa deţinerii sau gestionării unor bunuri.

În general conflictele nu apar brusc. Ele evoluează în timp, în concordanţă cu acumularea stărilor de tensiune.

În orice tip de structură socială se poate ivi ocazia de conflict. Grupurile în care există un înalt grad de interacţiune şi o puternică implicaţie personală a membrilor în activitatea acestora nu manifestă tendinţa spre suprimare a conflictelor. Aici sentimentele de ostilitate, născute din frecvenţa interacţiunilor, vor avea tendinţa de a se acumula şi a se intensifica. Dacă conflictul va fi împiedicat să se declanşeze, să se exteriorizeze, declanşarea lui va fi deosebit de intensă. Şi aceasta din cel puţin două motive. Mai întâi, conflictul nu va viza doar rezolvarea cauzei imediate care l-a provocat. În al doilea rând, pentru că implicarea totală a personalităţii membrilor grupului va pune în mişcare toate sentimentele în cursul desfăşurării conflictului.

Într-adevăr, s-a observat că unii şefi sau conducători de colective sociale preferă a se preocupa de popularitatea lor, preocupare adesea sterilă, că sunt toleranţi faţă de abaterile de la normele vieţii sociale, potrivnici oricăror mijloace de constrângere, aparent dispuşi să apere interesele generale ale colectivului lor. Neintervenind la timp şi chip adecvat asupra primelor simptome ale unor tendinţe sociale anormale şi îngăduind existenţa şi manifestarea lor, un asemenea conducător contribuie, conştient sau nu, direct sau indirect, la acumularea tensiunilor interne până la faza lor explozivă, ce poate fi zdruncinarea unităţii şi eficienţei grupului social dat şi, odată cu aceasta, spulberarea mitului despre valoarea unor astfel de metode de conducere.

Pentru dinamica unui grup social trebuie luate în consideraţie şi conflictele externe, deoarece structura internă a grupei este afectată de conflictele acesteia cu alte grupe. Grupele angajate într-o luptă continuă vor avea tendinţa de a cere membrilor angajarea totală a personalităţii lor, în sensul mobilizării totale a energiei şi afecţiunilor. Grupele care nu întreţin o luptă continuă cu exteriorul sunt mai puţin înclinate în a cere implicarea personală totală a membrilor respectivi şi vor tinde către o mai mare supleţe a structurii lor.

În microgrupurile umane, conflictele servesc adesea la revitalizarea normelor existente sau contribuie la generarea unor norme noi. De aceea, arată autorul, "conflictele sociale constituie un mecanism de ajustare a normelor conform noilor condiţii". Totodată conflictele interne pot servi ca un mijloc de evaluare a puterii, a intereselor opuse în interiorul structurii date şi prin aceasta ele constituie un mecanism pentru conservarea sau ajustarea în permanenţă a echilibrului puterii.

Deşi adepţii acestei şcoli pun un mare accent pe latura psihică în raport cu latura socială a fenomenelor psiho-sociale cu caracter conflictual, tendinţa parţial justificată dacă avem în vedere caracterul predominant psihologic al şcolii, rezultatele cercetărilor efectuate în acest sens au contribuit în mod sensibil la cunoaşterea unora dintre factorii dinamicii raporturilor interpersonale. Relevarea şi analiza aprofundată teoretică şi mai ales experimentală a unor fenomene ca tensiunea, agresiunea etc., ca şi a condiţiilor sau împrejurărilor în care se manifestă, permit o reflectare mai realistă a mecanismelor conflictelor intramicrogrupale şi o cunoaştere mai temeinică a resurselor psihice şi sociale existente în interiorul sau exteriorul mediului de activitate al microcolectivităţii sociale.

După caracter, tensiunile pot fi pozitive (adică necesare, folositoare) sau negative (adică dăunătoare grupului social dat şi bunului mers al unei anumite colectivităţi sociale).

În ceea ce priveşte sfera de acţiune a tensiunilor, acestea se pot reduce la nivelul individual sau pot cuprinde întregul colectiv. Cu alte cuvinte, un fenomen tensional, opoziţional, conflictual poate servi drept frână sau motor fie pentru activitatea indivizilor luaţi separat, fie pentru întregul grup din care aceştia fac parte.

Ţinând însă seama că potrivit tezei şcolii de la Michigan, între individ şi microgrupul din care face parte poate exista o strânsă corelaţie, psihologia grupei fiind condiţionată de psihologia şi de motivaţia membrilor săi, aşa cum comportamentul fiecărui individ poartă amprenta psihologiei grupului, rezultă că efectele tensiunilor intramicrogrupale nu pot fi resimţite numai de fiecare individ component al unei grupe, ci de întregul grup, luat în ansamblul său.

În lumina acestor teze şi mai ales a experienţei organizaţionale, se poate afirma că în microgrupele de muncă şi de altă natură nu există numai relaţii interpersonale preferenţiale sau amicale, ci şi raporturi interpersonale tensionale, conflictuale cu caracter moral-profesional, care pot fi, în funcţie de anumiţi factori psihici şi sociali: orizontale sau verticale, neînsemnate sau dominante, latente sau active, efemere sau de durată, pozitive sau negative etc.

Înrăutăţirea raporturilor interpersonale dintre două sau mai multe persoane dintr-un microgrup de muncă, de exemplu transformarea lor din raporturi de atracţie sau chiar de indiferenţă în raporturi de aversiune ori de duşmănie, are drept urmare tendinţa unilaterală sau reciprocă de refuz al colaborării sau acordării ajutorului reciproc în activitatea zilnică. Adeseori aceste procese implică anumite relaţii neoficiale, nescrise, bazate pe afinităţi, pe plăcerea împărtăşită a acelora care lucrează împreună la aceeaşi operaţie.

Această formă a conflictului interpersonal, refuzul ajutorului reciproc, nu se reduce doar la sfera locului de muncă, ea se extinde, de regulă, şi asupra raporturilor interpersonale din zona extraprofesională. Aici, în această zonă, refuzul ajutorului reciproc capătă uneori aspecte neplăcute, deoarece afectează direct şi într-o măsură mai mare demnitatea sau interesele personale ale celor intraţi în conflict. Cei certaţi sau cei care nu se mai pot suporta reciproc pot să-şi exprime refuzul de acordare a sprijinului lor material sau moral în diverse moduri: nu se mai salută ca de obicei, nu-şi mai fac împrumuturi de diverse naturi (bani, cărţi, articole de sport etc.), încetează a mai studia împreună.

Conflictele interpersonale din astfel de microgrupuri se mai pot manifesta şi prin crearea, în mod tendenţios, uneori deschis, dar cel mai adesea în mod perfid, a unor dificultăţi de ordin material sau moral.

De la refuzul ajutorului reciproc sau crearea de neajunsuri în muncă, raporturile interpersonale conflictuale pot evalua în direcţia fie a evitării oricărui contact, fie a părăsirii locului de muncă. Sunt cazuri însă când, în urma unui conflict interpersonal, unul sau altul - poate chiar toţi cei intraţi în conflict - să considere imposibilă rămânerea mai departe în acelaşi microgrup. O astfel de manifestare a conflictului interpersonal are, desigur, urmări deosebit de negative. Microgrupul dat nu-şi mai poate îndeplini în acelaşi timp şi bune condiţii sarcinile profesionale din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Totodată, acest fapt poate zdruncina unitatea morală a colectivului, determinând anumite modificări ale tradiţiilor şi obiceiurilor pozitive formate de-a lungul existenţei sale.

În afara conflictelor care influenţează, în principal, productivitatea şi coeziunea colectivului, pot exista şi conflicte interpersonale care afectează în primul rând demnitatea şi interesul personal al celor intraţi în conflict.

Conflictele interpersonale se manifestă şi prin critică neîntemeiată, insulte, jignire şi calomnie. Nefiind în stare să-şi demonstreze justeţea opiniilor lor în mod deschis şi sincer, unii oameni recurg la practici nedemne:

Raporturile conflictuale, însă, nu se desfăşoară numai pe planul orizontal al microgrupurilor umane, adică între membrii săi executanţi sau conduşi, ci şi pe plan vertical, între conducători şi conduşi, între şeful microgrupului dat şi subalternii săi.

În reţeaua de relaţii interpersonale şi în structura grupurilor de muncă un loc deosebit în ocupă şefii sau conducătorii, ceea ce necesită completarea studiului raporturilor interpersonale sau intergrupale orizontale (de la egal la egal) cu cel al raporturilor verticale (dintre superior şi subaltern) pe plan individual sau colectiv.

Acţiunea acestor relaţii în viaţa unui microgrup de muncă nu este mai puţin importantă. Relaţiile interpersonale pe plan vertical pot fi, de asemenea, bune sau proaste.

2. PREVENIREA SI DETENSIONAREA STĂRILOR DE CONFLICTIN COLECTIVELE MILITARE

Apariţia şi consumarea conflictelor îmbracă forme variate prin conţinut, efecte, durată, intensitate, arie de cuprindere. Îmbinarea acestor factori dau o tipologie bogată a conflictului, ce se structurează pe aceştia, constituind criteriile de clasificare a conflictelor.

Delimitat prin prisma efectelor asupra organizaţiei militare şi a performanţelor ei, conflictul poate fi funcţional sau disfuncţional.

Conflictul funcţional apare ca o confruntare de idei între indivizi sau grupuri din cadrul organizaţiei militare, cu posibile soluţii pentru creşterea performanţelor acestei organizaţii. Cazul cel mai frecvent este oferit de persoane sau compartimente care participă la realizarea unor obiective comune. Acestea pot fi de acord cu obiectivele, din punct de vedere teoretic, dar se pot afla în conflict cu privire la modalităţile de realizare a acestora. Această acţiune preferenţială asupra mijloacelor de acţiune impune justificarea alegerii făcute, relevând mai multe aspecte ale rezolvării problemei. Asemenea conflicte sunt extrem de numeroase şi, în acelaşi timp, favorabile schimbărilor din organizaţie, fac ca organizaţiile şi indivizii să devină mai creativi şi mai productivi. În cele din urmă, conflictul funcţional poate fi regândit ca utilitate şi apreciat ca o tensiune creatoare dinamizatoare a energiilor individuale.

În categoria conflictului disfuncţional intră orice confruntare sau interacţiune între persoane ori grupuri a căror desfăşurare împiedică realizarea obiectivelor organizaţiei militare. Deoarece absorb energiile individuale pe care le combină şi le canalizează spre obiective deseori confuze, conflictele disfuncţionale se manifestă ca tensiuni negative, distructive, atât pentru indivizi, cât şi pentru organizaţie. De exemplu, conflictul apărut în cadrul relaţiilor de cooperare între compartimente relaţionate orizontal din punct de vedere ierarhic poate duce la încetarea cooperării şi chiar refuzul acesteia în vederea îndeplinirii unei sarcini.

Conflictul disfuncţional poate face ca resursele personale şi organizaţionale să se consume în condiţii de ostilitate, dispreţ, existând permanentă stare de nemulţumire. În asemenea cazuri comunicarea dintre competitori devine anevoioasă şi nedemnă de încredere. Capacitatea fiecărei părţi de a observa şi de a răspunde la intenţiile celeilalte fiind serios afectată, se apelează la denaturarea realităţii şi la obţinerea de avantaje pe diferite căi cum ar fi acţiunile în forţă, denaturarea realităţii.

Din punctul de vedere al sferei de cuprindere, la nivelul organizaţiei militare, conflictul poate fi interpersonal şi între grupuri formale sau informale.

Conflictul interpersonal se instalează între doi sau mai mulţi membri ai organizaţiei aparţinând unor grupuri formale sau informale diferite sau chiar din cadrul aceluiaşi grup. De regulă, asemenea animozităţi apar şi se amplifică datorită unor stări afective negative, antipatie, invidie, dispreţ, ură. Manifestarea acestor conflicte ţine foarte mult, la nivelul subunităţilor militare, de controlul exercitat de comandanţi asupra subordonaţilor.

Conflictul dintre grupuri formale sau informale este nu numai cel mai frecvent, ci şi cel mai analizat tip de conflict din cauza efectelor pe care le poate antrena. Multiplicarea energiilor negative, a animozităţilor, a tensiunilor la scara grupului solicită cu atât mai mult abilitatea managerului militar pentru a le deturna de la distrugere şi a le canaliza spre creaţia de noi idei, soluţii constructive.

Cu privire la conflictul intergrupuri se constată o mare diferenţă între teorie şi practică. Deşi teoria a ajuns la concluzia că funcţionarea corectă a unei organizaţii presupune o anumită rată considerată normală a nemulţumirilor şi conflictelor, atitudinea celor mai mulţi lideri militari este de a elimina orice conflict intergrupuri. Explicaţia acestui fapt vizează în special două motive:

- comportamentele şi valorile tolerante şi anticonflict au rădăcini istorice, fiind promovate de familie, şcoală, religie; prin tradiţie, conflictele de orice natură au fost sistematic descurajate şi aplanate. De asemenea, sistemul de învăţământ promovează ideea ordinii, a disciplinei în procesul educaţional. Nu în ultimul rând, doctrinele religioase sunt întemeiate pe toleranţă şi linişte. Toate acestea au repercusiuni profunde în conştiinţa şi comportamentul atât al celor care gestionează conflictele cât şi al potenţialilor declanşatori.

- în marea majoritate a cazurilor abilitatea managerială este evaluată şi recompensată prin lipsa conflictelor. Intrate în componentele culturii organizaţiei militare, valorile anticonflict tind să descurajeze şi să elimine toate divergenţele. Într-o asemenea viziune generală, armonia, satisfacţia şi liniştea sunt atribute ale unui climat apreciat ca pozitiv, în timp ce conflictul şi nemulţumirea sunt cotate ca surse de disfuncţionalitate.

Realitatea relevă că fiecare organizaţie îşi are propriul nivel optim de conflict, care poate fi pus în corelaţie cu performanţa pozitivă.

O perpetuare a situaţiei poate pune sub semnul întrebării însăşi justificarea existenţei unităţii militare respective sau a unor compartimente din cadrul acesteia. Pe de altă parte, un nivel ridicat al conflictelor poate conduce la acelaşi rezultat limită. Conflictele prea frecvente, intense, care antrenează ambiţii şi pasiuni, reflectă neconcordanţa de interese, incompatibilitatea caracterelor, un management deficitar.

Un exemplu concludent este cel legat de disponibilizările ce trebuie realizate într-o unitate militară, datorită necesităţii restrângerii numărului de cadre. Dacă pentru respectiva unitate nu se prevede nici o disponibilizare, acest fapt nu influenţează absolut deloc starea anterioară a organizaţiei. Dacă, însă, se prevede un anumit procent, nu prea mare, nivelul conflictului va creşte apărând competiţia valorică, cea ce stimulează energiile de muncă ale fiecărui cadru militar ce s-ar putea considera ameninţat. Deci, se obţine o optimizare a procesului de instruire printr-un interes sporit faţă de acesta şi printr-un comportament corespunzător. Dacă procentul respectiv este prea mare, pot apărea între membrii organizaţiei sentimente de ură, invidie, sentimentul inutilităţii activităţilor desfăşurate etc.

Conflictele se pot clasifica şi în funcţie de durata şi modul de evoluţie şi astfel avem conflicte spontane, acute şi cronice.

Conflictul spontan este declanşat din cauze aleatoare, ce apar brusc. Gama de situaţii ce pot genera asemenea conflicte este extrem de largă, de la situaţiile de excepţie până la banalul cotidian. Sunt greu de prevăzut ca apariţie şi evoluţie şi ţin de individul uman şi varietatea manifestărilor comportamentale. În general conflictele spontane sunt de scurtă durată şi se manifestă la nivel interpersonal. Conţinutul acestui tip de conflict ţine de situaţii accidentale, trecătoare şi de obicei dispar o dată cu schimbarea conjuncturii respective, însă pot constitui punct de plecare pentru desfăşurarea conflictelor acute sau pot apărea pe fondul unor conflicte cronice.

Conflictul acut este generat de cauze evidente, prezintă o evoluţie scurtă dar cu o amplitudine de manifestare apreciabilă. La acest tip de conflict posibilitatea de stopare şi prevenire este sporită, în comparaţie cu celelalte categorii de conflict.

Conflictul cronic este provocat de cauze ascunse, care ţin de natura criptică a personalităţii umane. Acumulate şi combinate în timp, aceste cauze, greu de depistat, generează conflictele mocnite, cu evoluţie lentă şi de lungă durată. Sunt mai frecvente la nivel interpersonal dar se pot dezvolta şi între compartimente, grupuri informale, pe baza unor valorizări diferite a rolurilor şi poziţiilor pe care le deţin aceste compartimente şi grupuri în organizaţia militară. Uneori, aceste conflicte îşi pot găsi o concretizare în conflicte de natură acută, însă, după stingerea acestora, ele pot să se manifeste în continuare, în forma cronicizată.

Din punct de vedere al esenţei lor, conflictele se pot împărţi în două categorii: esenţiale (de substanţă) şi afective. O a treia categorie ar fi determinată de pseudoconflictele sau conflictele de manipulare.

Conflictele esenţiale (de substanţă) sunt determinate de existenţa unor obiective diferite şi se manifestă cu mai mare intensitate când indivizii îşi satisfac propriile necesităţi prin intermediul grupului.

Reducerea stărilor conflictuale se realizează prin orientarea spre acele obiective care permit realizarea unui consens. Cu cât obiectivul este mai clar definit, mai concret, cu atât şansele de soluţionare ale lui sunt mai mari. Atunci când realizarea obiectivului presupune competiţia pe baza standardelor de performanţă, iar grupurile aderă la un astfel de sistem, starea conflictuală poate conduce la progresul organizaţiei, divergenţele stingându-se pe parcursul atingerii diferitelor praguri de satisfacţie individuală.

O formă aparte a conflictelor de substanţă o constitui conflictul între generaţii. Deşi fără prea mare consecinţă la nivelul microgrupului cu caracter eterogen, el se manifestă în grupurile de mai mici dimensiuni şi derivă din modul de abordare a problemelor, a metodelor folosite sau din esenţa şi rapiditatea schimbărilor. Acest conflict este mai puternic în sistemele cu conducere autoritară, în care cei care deţin funcţii de conducere îşi impun propriile raţionamente, având drept argument experienţa îndelungată caracteristice organizaţiei militare; astfel de conflicte au un caracter de persistenţă, însă izbucnirea lor nu poate atinge proporţii.

Datori unor reguli bine stabilite şi reglementarea poziţiei fiecărui membru în cadrul grupului, astfel de conflicte nu pot avea o manifestare incidentă cu latura formală, însă în plan formal se pot genera, se pot dezvolta şi anumite practici de generare a unor astfel de conflicte. Acestea au la bază spiritul inovator, cultura diferită şi lipsa de experienţă a tinerilor, în contextul incapacităţii de acceptare şi în acelaşi timp al statutului conferit de grad şi funcţie, al importanţei mult mai mari a poziţiei ierarhice în detrimentul valorii pentru cei mai vârstnici. Acest tip de conflict are o influenţă negativă atât asupra relaţiilor de coeziune a grupului, cât şi asupra fluxului informaţional necesar de stabilit de la cei mai în vârstă către cei mai tineri, cu efect benefic şi caracter necesar în orice organizaţie. În grupurile de acest gen deciziile sunt raportate la situaţii trecute, schimbările sunt lente şi neesenţiale, creativitatea şi activităţile inovatoare sunt suprimate, iar promovarea se face o dată cu înaintarea în vârstă, competenţa indivizilor având un rol minor în prefigurarea carierei.

Acest tip de conflict impune existenţa cunoştinţelor de dezamorsare, sau soluţionare a conflictelor la fiecare cadru, situat pe orice nivel ierarhic în organizaţia militară, de la cel mai mare şi până la cel mai mic.

Conflictele afective sunt generate de stări emoţionale, care vizează relaţiile interpersonale. Tensiunea socială şi starea de suspiciune constituie, pentru realitatea românească, două dintre principalele surse de conflict, în acest sens. La diminuarea stării conflictuale s-ar putea ajunge, în acest caz, prin eliminarea agresivităţii şi ostilităţii din relaţiile interpersonale.

Pseudoconflictele sau conflictele de manipulare sunt de regulă ignorate de tratatele şi studiile de management, acestea având o pondere importantă în societăţile totalitare şi post-totalitare, fiind un rezultat al nesincerităţii şi dedublării indivizilor. Deşi îşi au originea în practicile politicianiste, conflictele de manipulare se manifestă într-o multitudine de forme şi în organizaţiile de mai mici dimensiuni, cum ar fi subunităţile militare.

Din punct de vedere al subiecţilor aflaţi în conflict, pot exista 11 categorii de conflicte prezentate în figura următoare:

Fig.2

Conflictul individual interior (1) apare atunci când un individ nu ştie cu precizie ce trebuie să facă şi ce se cere de la el, când cerinţele muncii pe care trebuie să o presteze sunt în contradicţie cu alte cerinţe sau cu valorile proprii, când individul consideră că munca pe care o desfăşoară este sub posibilităţile sale. O astfel de stare stimulează acutizarea celorlalte categorii de conflicte.

În organizaţia militară un astfel de conflict este întâlnit la persoanele demotivate sau motivate extern pentru domeniul ales şi profesia îmbrăţişată. La aceste persoane conflictele interne la nivelul individului se soldează cu abandonul acestuia şi părăsirea sistemului, iar în cazul unora rămânerea în sistem duce la o muncă ineficientă, sau alegerea acelor funcţii cu răspundere limitată.

Conflictul dintre indivizii aceluiaşi grup (2), sau din grupuri diferite (5) sau din organizaţii diferite sunt cauzate de regulă de diferenţele de personalitate. Adesea aceste conflicte se declanşează pornindu-se de la maniera în care oamenii personalizează conflictele. Caracterul distructiv al acestor conflicte nu se resimte în cadrul unei organizaţii, însă studiul amănunţit al acestora duce la o gestionare atentă a resursei umane în cadrul grupului cu responsabilitate mare şi dependenţă mare a persoanelor una faţă de cealaltă din cadrul acestor grupuri. În domeniul militar, un exemplu al apariţiei unor astfel de conflicte la nivelul unor grupuri cu interacţiune maximă cum ar escadrila piloţilor sau echipajul unor maşini de luptă al armelor terestre şi neînlăturarea, nesoluţionarea sa la timp poate avea efecte nedorite.

Conflictul dintre indivizi şi grupuri (3,4,9) este o reflectare a modului în care un individ recepţionează starea de presiune pe care grupul propriu, sau alte grupuri şi organizaţii o exercită asupra sa. Efectele unor performanţe reduse ale grupului propriu, sau ale altor grupuri din cadrul organizaţiei se pot răsfrânge în mod direct asupra individului prin prisma salariului pe care acesta îl primeşte sau a aprecierilor generale nefavorabile. De multe ori la baza unor astfel de conflicte stau relaţiile interpersonale tensionate, existente între indivizi din diferite grupuri şi organizaţii.

Conflictele intergrupuri (6,10) au de regulă un caracter complex, atât ca geneză şi cauze ale apariţiei, cât şi prin efectele ce le produce şi metodele manageriale folosite pentru soluţionarea, "stingerea", unor astfel de conflicte intră în competenţa managerilor superiori şi constituie principalul tip de conflict inclus în categoria conflictelor organizaţionale. Astfel de conflicte apar adesea între sectoarele funcţionale şi cele de producţie, sau între conducerea administrativă şi sindicate.

Conflictul dintre organizaţii (11) este de regulă manifestat sub forma competiţiei, pentru lansarea unui nou produs, poziţionarea pe o piaţă, obţinerea unor avantaje din punct de vedere al competitivităţii.

Investigaţiile referitoare la cauzele conflictelor indică o relativă diferenţiere în ceea ce priveşte conflictele interpersonale. Există o multitudine de cauze generatoare de conflict, unele mai evidente, altele mai puţin perceptibile.

Descoperirea lor şi conştientizarea existenţelor unor premise capabile să evolueze în conflicte este foarte importantă deoarece constituie un prim pas foarte important în prevenirea şi stingerea conflictului.

La nivelul interpersonal, cauzele cele mai generale ale conflictelor, ţin , în primul rând de diferenţele în pregătirea profesională, capacitatea de efort, rezistenţa la stres. Aceste diferenţe, inerente în orice organizaţie nu numai în cea militară, fac ca indivizii competenţi, muncitori, echilibraţi, să li se repartizeze din ce în ce mai multe sarcini şi obligaţii, în general, fără a le creşte substanţial recompensele materiale sau de altă natură. Dorind să facă dovada capacităţilor lor profesionale, aceştia acceptă, la început cu mândrie şi încredere, ulterior cu resemnare, pentru ca apoi să ajungă la indignare şi conflict. Sentimentul de injustiţie şi revoltă apare firesc ca urmare a comparaţiei cu omologii lor.

O altă sursă o constituie diferenţele de caracter, comportament şi stil de muncă. Organizaţia militară nu a ajuns încă la un asemenea rafinament şi rigurozitate în selecţia personalului, a militarilor astfel încât să asigure nu numai o compatibilitate cu funcţia îndeplinită, dar şi o compatibilitate interpersonală şi în cadrul grupurilor formale. De altfel, o abordare realistă lasă să se întrevadă că o asemenea soluţie ţine de ideal.

Astfel, în mod obişnuit, în grupuri, alături de extrovertiţi (sangvini şi colerici) persoane deschise, comunicative, dinamice, optimiste se vor găsi introvertiţi (melancolici şi flegmatici) interiorizaţi, lenţi, metodici, pesimişti. Alături de aceste trăsături ce ţin de temperament, trăsăturile de caracter generează stiluri de muncă şi de stabilire a relaţiilor diferite. O persoană dinamică, cu un stil de muncă bine organizat, adeptă a relaţiilor deschise, cordiale, va sfârşi prin a fi iritată de o alta, care este mai puţin ordonată, care lucrează lent, care nu comunică. Dacă cele două persoane se vor situa pe poziţii de şef - subordonat, conflictul este mai mult decât iminent. Pe de altă parte oricine are tendinţa de a dezvălui un comportament opus celui propriu. O persoană foarte dinamică şi productivă va fi permanent iritată dacă va fi obligată să lucreze cu alta aflată mereu în încurcătură şi incapabilă să ducă o lucrare până la sfârşit. Este sigur însă că ineficientul poate fi rându-i exasperat de organizarea şi metoda celuilalt, iar conflictul poate izbucni oricând.

Un stil de muncă incorect poate constitui, de asemenea, cauză de conflict la nivel interpersonal. Astfel, manifestări cu accente de duritate, încredere redusă în subordonaţi, slabă preocupare pentru cunoaşterea oamenilor, a problemelor de muncă şi de viaţă, a stărilor de spirit din subunităţile aflate în subordine, folosirea ameninţărilor sau a jignirilor, utilizarea frecventă a sancţiunilor disciplinare, pot constitui cauze ale conflictelor disfuncţionale. De asemenea, incorectitudinea estimării comportamentului subordonaţilor, interpretarea diferită a conduitei disciplinare, practicile disciplinare neregulamentare, utilizarea injuriilor, se înscriu şi ele în cadrul surselor ce ţin de aplicarea unui stil de muncă incorect.

Din punct de vedere al promovării noului în realizarea obiectivelor pot apărea obstacole care se pot constitui ca surse de conflict disfuncţional. Aceste obstacole, care trebuiesc cunoscute şi depăşite sunt: inflexibilitatea, caracteristica oamenilor care văd o problemă numai într-un anumit fel şi se cramponează de această poziţie, nu vor să o abandoneze sub nici o formă, indiferent de argumentele ce li se aduc; răspunsul unic, convingerea unora că întotdeauna există o singură rezolvare corectă; conformismul, folosirea tiparelor de gândire existente, neputinţa de a le structura sau a le abandona; teama de a nu greşi, care constituie piedica cea mai mare în calea gândirii creatoare. Activitatea novatoare, spiritul de iniţiativă, trebuie să se manifeste numai într-o ambianţă ce favorizează confruntarea deschisă a opiniilor, a punctelor de vedere personale, într-o atmosferă în care asumarea riscului este înţeleasă ca o parte componentă a inovaţiei.

O altă cauză ce poate genera conflicte la nivel interpersonal o constituie modul în care sunt tratate problemele personale ale subordonaţilor.

În cadrul contactelor directe cu subordonaţi, conducătorul este confruntat adesea şi cu problemele personale ale acestora. De fapt, ele nu sunt întru totul personale, pentru că, de altfel, nu ar fi fost solicitat conducătorul pentru rezolvarea lor. Ele sunt expresia unei lipse de suprapunere între interesele personale şi cerinţele activităţii sau satisfacţiile oferite de acestea. Ele nu trebuie considerate ca un balast şi nici nu trebuie abordate de pe poziţia că subordonatul nu are dreptate. Neascultarea cu răbdare, tact şi înţelegere a solicitărilor şi argumentelor subordonaţilor poate crea sentimente de frustrare, revoltă, nemulţumire.

Atunci când obiectul doleanţelor constă în satisfacerea unor interese particulare, legate de viaţa personală, de familie sau a unor aspiraţii profesionale, este necesar să se găsească modalitatea de împăcare a cerinţelor activităţii sau ale unităţii cu cele ale individului.

Când nu este posibilă satisfacerea doleanţelor exprimate este necesar să se explice celor în cauză că aceasta nu este un refuz, ci o decizie dictată de necesităţile obiective ale activităţii sau ale unităţii. Nerespectarea acestei necesităţi, lipsa de obiectivitate în cazurile arătate, influenţa sentimentelor asupra judecăţii, inegalitatea modului de a trata problemele personale ale subordonaţilor pot genera stări conflictuale realizate pe baza sentimentelor şi reacţiilor negative produse.

Comportamentele dificile ale unor persoane pot constitui, de asemenea, cauze reale de conflict interpersonal. Nu de puţine ori, în practica organizaţiilor se afirmă despre o persoană că este dificilă astfel încât în timp ajunge ceea ce se numeşte "persoana problemă". În opinia unor specialişti în comportamentul uman, oamenii cu adevărat dificili sunt rari, în schimb oricine poate avea la un moment dat, ori ca notă generală, un comportament dificil. Aşadar s-ar face o eroare, confundându-se un om dificil cu o conduită dificilă.

În cadrul organizaţiei militare apar zilnic mici conflicte între servicii care trebuiesc să colaboreze şi de a căror colaborare depinde reuşita. Conflictele între compartimente există în stare latentă ca o consecinţă a modului de proiectare a structurii, manifestându-se cu o intensitate mai mare sau mai mică în funcţie de importanţa deciziei ori a problemei ce trebuie realizată în comun.

Diferenţele de obiective ale grupurilor, compartimentelor specializate ale organizaţiei, pot dezvolta adesea conflicte ce pot avea urmări nefaste asupra organizaţiei. În general, conflictele generate din diferenţele de obiective sunt alimentate de o serie de condiţii cum ar fi: neconcordanţa obiectivelor parţiale, resurse limitate, sistemele de evaluare şi recompensare. Alocarea unor resurse limitate activează puterea resurselor care se poate afla chiar în divergenţă cu puterea autorităţii. Cu cât resursele - bani, spaţiu, materiale, informaţii - sunt mai limitate, cu atât diferenţele de obiective sunt mai evidente iar intensitatea conflictelor este mai mare.

Sistemul de recompense poate amplifica şi el conflictele deoarece, atunci când se face evaluarea şi recompensarea se au în vedere doar performanţele individuale ale grupurilor. În general se neglijează faptul că nici o performanţă de grup nu poate fi plasată în afara performanţelor organizaţiei militare, fiind deci susţinută prin sprijinul indirect al celorlalte grupuri. Comportamentul comandanţilor pe parcursul evaluării şi recompensării rezultatelor performante ale diferitelor grupuri poate atenua sau intensifica starea de conflict. În general, cu cât comandanţii aflaţi la un nivel ierarhic superior reliefează mai mult performanţele anumitor sectoare, ale căror obiective sunt diferite de cele ale altor sectoare, cu atât se ajunge mai repede la un conflict acut.

Diferenţele între obiective sunt însoţite, de regulă, de diferenţe în percepţie. Apartenenţa la un anumit grup formal, la un nivel pe scara ierarhiei militare poate crea o serie de stereotipii în gândire, prejudecăţi, mentalităţi rigide. Conflictele generate de astfel de situaţii pot varia de la diferenţe în aprecierea orizontului de timp şi a implicaţiilor acestuia până la diferenţe de statut şi clişee mentale aplicate altor persoane, compartimente ori funcţii. De exemplu, este tendinţa de a se considera că specializările pe anumite arme sunt mai prestigioase decât altele cum ar fi aviaţia faţă de infanterie. O asemenea concepţie poate genera, evident, un conflict. De asemenea chiar în condiţiile în care diferenţele de statut dintre diferite grupuri sunt neglijabile, fiecare grup va încerca să le exagereze pe ale altora. Astfel că se pot auzi frecvent expresii cu caracter globalizator ca: "toţi cei de al logistică sunt nişte tipicari", sau "toţi cei ajunşi în funcţii de conducere uită de unde au plecat" sau devin agresivi. În condiţiile în acre diferenţele dintre grupuri sunt amplificate, stereotipiile sunt consolidate, relaţiile se deteriorează iar conflictele se dezvoltă.

O altă cauză majoră a conflictelor intergrupuri ar fi definirea mai puţin clară a obiectivelor individuale sau derivate, lipsa de claritate în transmiterea deciziilor, existenţa unor paralelisme între compartimente şi posturi, imprecizia în stabilirea sarcinilor, autorităţii şi responsabilităţii unor posturi sau a activităţilor şi atribuţiilor din cadrul unor compartimente. Aceste situaţii pot crea confuzii, neclarităţi, pot da naştere la diferite interpretări

divergente, chiar opuse, la o nesiguranţă în acţiune. Confuzia, nesiguranţa, părerile opuse, constituie un climat evident favorabil producerii unor stări conflictuale disfuncţionale.

Din punctul de vedere al formulării obiectivelor, unitatea militară face parte din categoria grupurilor cu scop perfect precizat (acela al pregătirii de luptă şi apărare a patriei) imperativ pentru membrii săi şi constant pe toată durata existenţei sale. Comunitatea scopului prezintă o notă definitorie pentru grupul militar, întrucât îşi pune amprenta puternic asupra gradului de conştientizare de către fiecare militar a îndatoririlor ce-i revin în cadrul pregătirii pentru luptă. Însă, din punctul de vedere al formulării obiectivelor derivate şi personale, pot exista neclarităţi ce ţin în special de procesul de comunicaţie între şef şi subordonat. Acolo unde comandantul ştie să facă clare obiectivele ce stau în faţa subunităţii în fiecare etapă a ciclului de instrucţie, unde militarii conştientizează şi înţeleg bine obiectivele şi sarcinile ce le revin, se dobândesc rezultate superioare în activitatea de instruire şi educaţie, în pregătirea de luptă, în executarea misiunilor ordonate, în realizarea ordinii şi disciplinei în activităţile zilnice.

Natura tangibilă a muncii poate genera conflict; astfel unele grupuri dintr-o organizaţie sunt capabile să producă rezultate tangibile, direct măsurabile, cum ar fi rezultatele muncii lor imediat iar produsul lor este mai puţin concret, mai greu de măsurat. Diferenţele mari între aceste calităţi ale rezultatelor obţinute pot contribui la creşterea conflictului intergrupuri.

Separarea fizică este un factor ce trebuie luat în considerare în apariţia conflictului. De obicei două grupuri nu se află în acelaşi loc, în acelaşi moment şi cu cât este mai mare organizaţia, cu atât mai departe vor fi grupurile unele faţă de altele. În cazul separării fizice este mai dificil să comunici efectiv; comunicaţiile devin mai formale şi se realizează mai mult în scris decât verbal. De asemenea, grupurile au tendinţa de a-şi propriile lor identităţi, separat de alte grupuri ale organizaţiei. Ca urmare, membrii grupului dintr-o singură structură se pot concentra foarte repede asupra problemelor cu care se confruntă grupul lor, dar nu pot înţelege uşor problemele altor grupuri ale organizaţiei care se află în altă parte. Aceste grupuri au tendinţa de a subaprecia acţiunile celorlalţi şi de a supraaprecia efectele negative ale factorilor perturbatori.

Misiunile şi complexitatea sarcinilor încredinţate armatei, diversitatea acţiunilor la care participă militarii, subunităţile, apariţia nu de puţine ori a neprevăzutului, a unor situaţii noi, deosebite, toate solicită un înalt spirit de solidaritate ostăşească, acţiuni comune şi de sprijin reciproc în luptă, în toate împrejurările. În îndeplinirea îndatoririlor ostăşeşti, militarii se într-ajutorează, îşi acordă sprijin concret unul altuia în cele mai grele situaţii. Numai o subunitate cu un colectiv bine închegat, în cadrul căreia fiecare participă activ cu toate forţele şi capacităţile sale, poate să-şi îndeplinească cu promptitudine, la nivel înalt calitativ, misiunile încredinţate.

Înalta calitate morală şi de luptă a militarilor, solidaritatea ostăşească, întruchiparea vie a cinstei, a sincerităţii, a răspunderii şi respectului faţă de colegii în mijlocul cărora trăiesc şi muncesc, semnifică frumuseţea relaţiilor dintre militari, conţinutul lor etic, regulamentar.

Spiritul solidarităţii ostăşeşti se manifestă, nu numai în cazuri excepţionale, ieşite din comun, ci în toate faptele şi acţiunile de fiecare zi. Militarul dovedeşte că a înţeles această cerinţă, că este un coleg şi un prieten adevărat, atunci când veghează ca toţi ostaşii din subunitate sau din jurul său să se comporte conform cerinţelor jurământului militar, să respecte onoarea şi demnitatea militară, când intervine cu hotărâre şi tact pentru a-i opri pe aceştia să săvârşească abateri de la regulamentele noastre, când îi ajută cu vorba sau fapta pentru respectarea întocmai a exigenţelor vieţii ostăşeşti.

Spiritul de solidaritate ostăşească sporeşte coeziunea colectivului militar, îi dă forţă şi eficienţă. El leagă astfel afectiv, prin mii de fire, pe militari între ei, îi însoţeşte întotdeauna şi oriunde.

Dreptatea poate fi de două feluri: prima are de-a face cu bunurile de care trebuie să beneficieze fiecare, iar cea de-a doua, cu pedepsirea abaterilor săvârşite.

Bibliografie:1. Valeriu Ceauşu - “Psihologia organizaţiei. Relaţii dintre şefi şi subordonaţi” Editura militară,

Bucureşti 1970.2. Tudor Catineanu - “Elementele de etică” vol -1, Editura, Dacia 1982.3. Colonel Simon Asandei - “Îndreptar etic ostăşesc” Editura militară, 1973.4. Colonel Simon Asandei - “Dialog etic ostăşesc” Editura militară, 1979.

A. Dicţionare

1. „Dicţionar de filozofie şi logică” Editura Humanitas , 1996. 2. „Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Enciclopedică, 1996.

Tema 9 Istoria Armatei Naţionale şi unităţii militare

Planul: 1. Premisele apariţiei organismului militar propriu - mişcarea de eliberare naţională din Moldova; - situaţia din armata sovietică; - apariţia ideilor de creare a organismului militar propriu

2. Constituirea primelor instituţii militare- comisia parlamentară în probleme militare- departamentul de stat pentru probleme militare

3. Declararea independenţei de stat şi primele acte legislative ce au stat la baza constituirii organismului militar propriu

- legea cu privire la crearea Forţelor Armate ale Republicii Moldova - primele măsuri concrete realizate în vederea constituirii organismului militar propriu

- crearea Ministerului Apărării - crearea unităţilor militare

Scopul:- a aduce la cunoştinţa militarilor principalele premise care au stat la baza constituirii organismului

militar propriu;- a le arăta care au fost primele instituţii republicane în problemei militare, care a fost rolul şi lor în

constituirea organismului militar;- a arăta care a fost rolul proclamării independenţei de stat şi cum a început procesul de formare a

organismului militar;- a povesti militarilor despre rolul formaţiunilor militare în conflictul de la Nistru şi necesitatea

constituirii Armatei Naţionale;- prin exemple concrete a arăta cum a început procesul propriu-zis de constituire a unităţilor militare.

§1. Premisele apariţiei organismului militar propriu.

Politica privind realizarea unor reforme, începută de liderii sovietici la mijlocul anilor ’80, a influenţat mişcarea de democratizare a societăţii din statele europene, jucînd un rol decisiv pentru soarta întregului sistem de alianţe politice. Noua mentalitate generată de ideile novatoare ale oamenilor politici a cuprins în aceşti ani toate ţările din Europa de Est. Situaţia internaţională devine destul de tensionată.

Apariţia statului Republica Moldova pe harta politică a lumii era strîns legată de dezideratele situaţiei politice ce domneau pe continentul european.

Procesul de reforme a avut la bază politica restructurării promovată de liderul comunist de la Moscova Mihail Gorbaciov. La sfîrşitul anilor ’80, drept consecinţă a acestui proces, în ţările Europei de Est au loc un şir de transformări democratice.

În 1990, la Paris, a fost semnat Tratatul cu privire la forţele armate obişnuite din Europa, care prevede reducerea substanţială a armamentului clasic. Acest important document stabilea paritate între NATO şi Tratatul de la Varşovia. Un an mai tîrziu avea să se desfiinţeze Tratatul de la Varşovia, constituit din ţările cu regim

socialist. În urma dezmembrării Pactului de la Varşovia se sfîrşeşte războiul rece, care a ţinut în tensiune întreaga lume încă de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial.

Politica reformatoare a influenţat ideile şi mişcările politice din statele aflate în apropierea hotarelor Republicii Moldova.

La 4 aprilie 1990 îşi revede cursul politic Cehoslovacia. Contradicţiile din iulie 1992 duc la adoptarea de către Consiliul Naţional Slovac a Declaraţiei de suveranitate şi, ca rezultat, Parlamentul Cehoslovaciei, bazîndu-se pe greşelile altor ţări europene, va lua decizia de a separa Cehoslovacia în 2 state – Cehia şi Slovacia.

În urma alegerilor democratice ce se desfăşoară în octombrie 1991, Bulgaria devine ţară democratică şi curînd – cel de-al 27-lea membru al Consiliului Europei.

Destul de tensionată a devenit situaţia în Iugoslavia. Conducerea Croaţiei şi cea a Sloveniei s-au pronunţat pentru constituirea unei confederaţii şi ieşirea treptată din ea. La rîndul său, Serbia şi Muntenegru au optat pentru crearea unei uniuni de state democratice. Ca urmare, Croaţia şi Slovenia se proclamă state independente.

Politica reformatoare ce se promova în U.R.S.S. şi transformările ce le parcurgeau ţările din Europa de Est spre pluripartitism, economie de piaţă, democraţie au contribuit la apariţia unui nou stat – Republica Moldova.

Mişcarea de eliberare naţională din Moldova. Contextul situaţiei internaţionale, evenimentele ce au avut loc în spaţiul ex-sovietic la sfîrşitul sec. XX, au servit drept catalizatori pentru mişcarea de eliberare naţională a populaţiei dintre Nistru şi Prut. Diversele activităţi social-politice au culminat la 23 iunie 1990 cu declararea suveranităţii RSSM.

Atitudinea retrogradă a forţelor conservatoare locale au impus cercurile reformatoare naţionale să grăbească crearea unor instituţii statale, pentru a se cîştiga mai repede noi atribute ale suveranităţii, care vor contribui, mai tîrziu, la declararea independenţei de stat a Republicii Moldova. Alături de celelalte instituţii statale, necesare funcţionării statului, se va încerca crearea unui mecanism militar, care trebuia să meargă pe linia tradiţiilor seculare, în virtutea aspiraţiilor naţionale şi a realităţii politice existente la acel moment în teritoriu.

Reorganizarea structurii militare şi a organismului militar sovietic, începută la sfîrşitul anilor ’80, a contribuit la realizarea iniţiativei de a se crea o instituţie militară în Republica Moldova, care reieşea direct din tendinţa poporului nostru spre o viaţă liberă şi independenţă statală totală faţă de statul sovietic.

Reţineţi: Declararea suveranităţii republicii, tendinţa spre independenţă a statului Moldova, multiplele conflicte militare din cadrul statului sovietic, au devenit o sursă importantă de învăţăminte pentru oamenii politici din Moldova şi au fost principale premise care au stat la baza constituirii Armatei Naţionale.

Situaţia din armata sovietică. Un alt fenomen, care a grăbit apariţia instituţiei militare, l-a constituit, la începutul anilor ’90, realitatea existentă în armata sovietică. Esenţa acestui fenomen consta în faptul că moldovenii, precum şi militarii – reprezentanţi ai altor popoare neruse, dezertau din armată, această realitate fiind cauzată de multiplele conflicte interetnice din interiorul fostei Uniuni Sovietice.

Agravarea raporturilor dintre etniile fostei ţări multinaţionale duce la implicarea armatei în soluţionarea conflictelor interetnice (Tbilisi – 1989, Ţările Baltice – 1990 ş.a.). Moralul ostaşilor şi ofiţerilor era deplorabil, deoarece misiunea armatei a fost orientată spre înăbuşirea tendinţei de eliberare naţională a popoarelor fostei Uniuni Sovietice.

Conform statisticii existente în fondurile de arhivă ale Departamentului Administrativ-Militar al Ministerului Apărării al Republicii Moldova, în armata sovietică, la începutul anilor ’90, îşi satisfăceau serviciul 55 de mii de tineri recrutaţi pentru serviciul în termen şi circa 5 mii de ofiţeri şi plutonieri, băştinaşi din Moldova. Majoritatea dintre ei îşi satisfăceau serviciul departe de hotarele republicii, cu toate că în această perioadă în Republica Moldova erau 2 mii de ofiţeri şi 12 – 14 mii de soldaţi ai armatei sovietice, repartizaţi într-un şir de unităţi militare, dislocate pe teritoriul ei.

Apariţia ideilor de creare a organismului militar propriu. Declararea suveranităţii şi independenţei statale ale Republicii Moldova, demonstra că formarea unei instituţii militare proprii, care ar garanta integritatea ei

teritorială, este obligatorie şi inevitabilă. La început conducerea politică a ţării intenţiona să formeze doar detaşamente de poliţie, necesare pentru menţinerea ordinii publice pe teritoriul ţării.

Cu totul de altă părere era opinia publică din ţară. La mitingurile organizate în această perioadă de diferite organizaţii social-politice se auzea tot mai insistent lozinca: „Vrem Armată Naţională”.

În scrisorile adresate Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova, Comisiei de Stat pentru problemele militare părinţii, care aveau fii în armata sovietică, cereau reîntoarcerea lor la baştină şi formarea instituţiilor militare proprii.

Lozinca „Vrem Armată Naţională” era susţinută şi de militarii moldoveni aflaţi în rîndurile armatei sovietice, care erau de părerea că cetăţenii Moldovei trebuie să-şi satisfacă serviciul militar pe teritoriul propriei republici.

Concomitent, problema militară se discuta şi la nivelul organului legislativ suprem. Atunci cînd legislativul examina proiectul de lege cu privire la Guvern, deputatul I. Costaş a propus o nouă variantă a denumirii Ministerului Afacerilor Interne – Ministerul Afacerilor Interne şi problemelor militare. Legislativul nu a acceptat această propunere, deoarece la acea perioadă problemele militare constituiau o prerogativă a U.R.S.S., de aceea formarea în republică a unui organ executiv pentru aceste probleme era lipsită de temeinicie.

Aşadar, pentru acea perioadă, cînd Republica Moldova mai era parte componentă a Uniunii Sovietice, problema militară nu putea să fie rezolvată în context intern, ea depinzînd de raporturile stabilite la moment cu puterea sovietică din centru.

§2. Constituirea primelor instituţii în probleme militare

Comisia parlamentară în probleme militare. Evoluţia evenimentelor politice din interiorul statului sovietic de la începutul anilor ’90 a influenţat şi asupra transformărilor din R.S.S. Moldovenească. În primăvara anului 1990 în republică au loc primele alegeri democratice în Sovietul Suprem al R.S.S.M. Astfel se renaşte tradiţia istorică de alegere a deputaţilor în Parlamentul Ţării, tradiţie care a fost instituită în anul 1917, cînd s-au ales pentru prima dată deputaţi în Sfatul Ţării.

În timpul lucrărilor sesiunii Sovietului Suprem, cînd se examina formarea comisiilor permanente, a fost abordată pentru prima dată şi problema militară. La 11 mai 1990 a fost creată pentru prima dată Comisia parlamentară pentru securitatea statului şi problemele militare.

Scopul principal în activitatea comisiei consta în elaborarea şi promovarea politicii de stat a Republicii Moldova în domeniile apărării şi securităţii naţionale, precum şi în elaborarea doctrinei militare a republicii, proiectelor de legi militare, exercitarea controlului asupra activităţii ministerelor de forţă, a comisariatelor militare, unităţilor militare şi de frontieră, dislocate pe teritoriul republicii, “DOSAAF”- ului şi statului-major al apărării civile. Lucrul comisiei ţinea direct de scrisorile şi plîngerile cetăţenilor Moldovei, problema primordială constituind-o serviciul militar al tinerilor din republică, întrucît ideea creării Forţelor Armate nu se înaintase oficial. Iniţial este elaborat regulamentul comisiei ce studiază ideile, opiniile, sugestiile dictate de realitatea zilei, fiind direct legate de satisfacerea serviciului militar de către cetăţenii Republicii Moldova. Pentru a hotărî destinul militarilor moldoveni din armată se conlucra cu comisariatul republican, de la care se cerea punerea la dispoziţie a informaţiei despre numărul băştinaşilor aflaţi în armată şi unităţile militare, în care ei îşi satisfac serviciul, numărul şi soarta dezertorilor.

Departamentul de stat pentru probleme militare. Acutizarea crizei social-economice şi politice din republică la sfîrşitul lunii august – începutul lunii septembrie 1990, aduce ţara în pragul unei crize social economice acute. Folosindu-se de dezordinile din economia şi politica ţării, cauzate de destrămarea sistemului totalitar, forţele reacţionare din republică, susţinute de tendinţele şovine ale alolingvilor, întreprind un şir de acţiuni, care pun în pericol integritatea teritorială a Republicii Moldova. Este vorba despre declaraţiile din 19 august de la Comrat şi din 2 septembrie de la Tiraspol, care au proclamat crearea republicii găguze şi respectiv a republicii sovietice socialiste moldoveneşti nistrene – formaţiuni anticonstituţionale ce veneau în contradicţie cu Declaraţia suveranităţii Republicii Moldova.

În aceste condiţii la 4 septembrie 1990 Sovietul Suprem al R.S.S.M. a hotărît stoparea încorporării cetăţenilor Republicii Moldova pentru satisfacerea serviciului militar activ în rîndurile armatei sovietice. Totodată, Guvernul urma să soluţioneze problema reîntoarcerii la baştină a cetăţenilor ce îşi satisfăceau

serviciul militar în rîndurile forţelor armate ale U.R.S.S., satisfacerii serviciului militar în termen pe teritoriul republicii şi elaborării unui program de înfiinţare a formaţiunilor militare ale Armatei Naţionale, asigurării condiţiilor tehnico-materiale pentru funcţionarea ei.

În vederea soluţionării acestor probleme a fost creat Departamentul de Stat pentru problemele militare, căruia pe viitor îi revenea misiunea de a elabora programe concrete de creare a formaţiunilor militar-teritoriale.

În faza iniţială de constituire a Departamentului de Stat pentru problemele militare activitatea lui se limita practic la următoarele chestiuni:

1. Obţinerea informaţiei reale despre starea de lucruri în trupele dislocate în Districtul militar Odesa. Respectarea de către conducerea militară a legislaţiei R.S.S.M;

2. Elaborarea cadrului legislativ al organismului militar prevăzut pentru viitor.

§3. Declararea independenţei de stat şi primele acte legislative ce au stat la baza constituirii organismului militar propriu

Declararea independenţei de stat. Un eveniment deosebit ce putea stopa procesul de democratizare şi de renaştere naţională din fostele republici unionale a fost încercarea forţelor reacţionare de a realiza la 19 august 1991, o rebeliune politică la Moscova. Poziţia dură a conducerii de la Chişinău faţă de aceste evenimente, cît şi activitatea energică a autorităţilor centrale îndreptate împotriva forţelor reacţionare au fost apreciate pozitiv şi susţinute activ de populaţia republicii. Aceste evenimente au grăbit decretarea independenţei de stat a tuturor republicilor unionale şi destrămarea ulterioară a U.R.S.S.

În această situaţie, la 27 august 1991, a fost convocată la Chişinău Marea Adunare Naţională, la care au participat zeci de mii de cetăţeni ai republicii. Convocarea Marii Adunări Naţionale a însemnat reînvierea tradiţiilor istorice ale strămoşilor noştri, care organizau astfel de întruniri de masă pentru a soluţiona problemele de importanţă majoră ale statului.

În aceeaşi zi, întrunit în şedinţă extraordinară, Parlamentul Republicii adoptă Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova.

Avînd la bază Declaraţia de Independenţă şi Constituţia Republicii, politicienii de la Chişinău au întreprins un şir de măsuri pentru recunoaşterea independenţei statale de către comunitatea internaţională şi a încheierii unor tratate politice cu caracter de prietenie şi colaborare, menite să apere statalitatea şi integritatea Moldovei.

Primele state care au recunoscut independenţa Moldovei au fost România şi Georgia. Ucraina, celălalt stat vecin cu Republica Moldova şi membru al O.N.U., a recunoscut independenţa Moldovei la 8 decembrie.

S.U.A. a recunoscut independenţa statului Moldova la 26 decembrie 1991, după ce Moldova a semnat protocolul de constituire a C.S.I.

Legea cu privire la crearea Forţelor Armate ale Republicii Moldova. Crearea statului şi menţinerea lui în plan politic pe arena internaţională necesită instituţii corespunzătoare. Una din problemele principale ce trebuiau rezolvate la acea oră era constituirea Armatei Naţionale. Avînd ca bază Declaraţia de Suveranitate, Declaraţia de Independenţă, Constituţia ţării şi pornind de la ideea apărării tînărului stat, la 3 septembrie 1991 a fost adoptat Decretul Preşedintelui Republicii Moldova cu privire la crearea Forţelor Armate ale republicii.

În scurt timp, după decretul privind crearea Forţelor Armate şi în scopul executării lui au fost adoptate un şir de alte documente oficiale, care aveau ca obiectiv completarea şi realizarea ideii constituirii instituţiei militare proprii. Este vorba, în primul rînd, despre trecerea în jurisdicţia republicii a comisariatelor militare dislocate pe teritoriul republicii. Toată averea lor, inclusiv sistemul de evidenţă şi control militar de pe teritoriul republicii, care devenea proprietate a Republicii Moldova, se transmiteau Guvernului Republicii Moldova cu dreptul de administrare.

Un alt pas întreprins de conducerea republicii a fost cererea de retragere necondiţionată a trupelor sovietice de pe teritoriul republicii. În perioada de tranziţie unităţile armatei sovietice urmau să se conducă de legislaţia în vigoare a Republicii Moldova, rămînînd să fie stabilite termenele de retragere, reglementate aspectele juridice ale dislocării provizorii a unităţilor şi subunităţilor sovietice în baza unei convenţii speciale.

Pentru reglementarea problemelor cu alte state, în conformitate cu normele de drept internaţional, la 18 noiembrie 1991, Moldova aderă la actele de neproliferare şi nimicire totală a armelor nucleare şi a altor arme de distrugere în masă, la obiectivele şi principiile consfinţite prin Tratatul de la Paris cu privire la forţele armate convenţionale în Europa şi la documentul de la Viena asupra măsurilor de întărire a încrederii şi

securităţii în Europa, la Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, la Documentul final al Reuniunii pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Madrid, la Documentul reuniunii de la Kopenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E., la Carta de la Paris pentru o nouă Europă, la Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid şi alte acte internaţionale.

Primele măsuri concrete realizate în vederea constituirii organismului militar propriu. In acelaşi timp Republica Moldova informează comunitatea internaţională că intenţionează constituirea unor formaţiuni militare, destinate în exclusivitate asigurării securităţii şi integrităţii statului, păstrării regimului constituţional şi apărării drepturilor omului. În acest scop erau înaintate trei variante de constituire a organismului militar:

1. Crearea de structuri paralele cu armata sovietică după exemplul ţărilor baltice.2. Declararea naţionalizării unităţilor militare – cale, pe care a mers Ucraina.3. Încheierea în etapa de tranziţie a unei convenţii, care să includă aspectele social-economice, politice,

precum şi statutul unităţilor militare sovietice aflate temporar în Moldova, asigurarea socială, drepturile ofiţerilor şi familiilor lor, aspectele tehnice. Se pornea de la potenţialul economic, rezervele umane şi legislaţia militară.

S-a ales anume această cale, deoarece după studierea minuţioasă a tuturor aspectelor vieţii sociale şi politice s-a constatat că baza tehnico-materială e cea mai costisitoare pentru organizarea unei armate. De aceea trebuia să se ia în considerare acest fapt, încît potenţialul militar sovietic includea şi munca poporului nostru, prin urmare nu se putea renunţa la această bază enormă, aşa cum au făcut-o, de exemplu, statele baltice.

Conform Tratatului cu privire la Forţele Armate Convenţionale din Europa, semnat la 19 noiembrie 1990, şi Acordului cu privire la plafoanele de deţinere a acestor categorii de armament, semnat la Taşkent în 15 mai 1992, Republica Moldova avea dreptul să dispună de 210 tancuri, 210 vehicule blindate de luptă, 130 transportoare blindate, 250 piese de artilerie, 50 avioane de luptă, 50 elicoptere de atac. Aşadar, s-ar fi făcut cheltuieli enorme, dacă se renunţa la potenţialul militar sovietic.

Începutul procesului de formare a Armatei Naţionale a fost condiţionat de adoptarea hotărîrii Guvernului Republicii Moldova privind neadmiterea evacuării din republică a armamentului şi tehnicii militare, a combustibilului şi altor bunuri materiale. Toate mişcările de trupe, evacuarea lor, transportul de materiale urmau să se înfăptuiască numai cu consimţămîntul Departamentului de stat pentru probleme militare. Prin această hotărîre se încerca stoparea evacuării nelegitime a bunurilor materiale, care aparţinuseră unităţilor militare sovietice dislocate pe teritoriul republicii şi acum deveniseră proprietate de stat a republicii, urmînd să constituie baza tehnico-materială a Armatei Naţionale.

Deosebit de important este faptul că, în pofida condiţiilor dificile, cînd forţele antidemocratice încercau să obţină renunţarea la edificarea Armatei Naţionale, s-a început elaborarea strategiei şi concepţiei construcţiei militare. La baza proiectului de constituire a Armatei Naţionale a stat Constituţia Republicii, Declaraţia de Independenţă şi actele legislative internaţionale, care vizează această problemă. De asemenea, a fost luată în considerare şi practica mondială de constituire a Forţelor Armate proprii în diferite state din Europa şi din lume. Nu a fost trecută cu vederea nici realitatea existentă pe atunci în republică. Pentru ca proiectul să fie aprobat de legislativ, s-au studiat minuţios toate aspectele, ţinîndu-se seama de factorii economici, baza tehnico-materială, completarea cu cadre etc. De exemplu, Moldova are o bază de recrutare de 3 – 4 ori mai mare decît posibilităţile tehnico-materiale şi necesităţile ei şi de aceea toţi tinerii ajunşi la vîrsta de recrutare pot să-şi satisfacă serviciul militar în termen.

Conform concepţiei militare, Moldova s-a declarat zonă demilitarizată. Această declaraţie nu însemna însă şi inexistenţa unor structuri armate, ci doar absenţa unui complex militar, care putea angaja statul într-un conflict de proporţii.

O importanţă deosebită pentru pregătirea condiţiilor creării Armatei Naţionale o au evenimentele ce se desfăşuraseră în primele două luni ale anului 1992. La 10 ianuarie 1992 este dat publicităţii primul proiect al doctrinei militare a Republicii Moldova, în care se menţiona că: “Doctrina militară a Republicii Moldova are un caracter în exclusivitate defensiv, activităţile de pregătire şi organizare a apărării naţionale nereprezentînd ameninţări la adresa altor state”.

La 10 ianuarie 1992 Parlamentului i se propune spre examinare proiectul Legii “Cu privire la asigurarea socială şi juridică a militarilor, a membrilor familiilor lor şi a cetăţenilor angajaţi în pregătirea militară”. Avînd la bază normele de drept internaţional şi Constituţia Republicii, această Lege stabilea normele de protecţie socială şi juridică a militarilor Forţelor Armate ale Republicii Moldova şi a membrilor familiilor lor. În plan politic militarilor li se garanta dreptul de a participa la referendumuri, la alegeri şi la alte acţiuni politice, beneficiind, totodată, de toate celelalte drepturi şi libertăţi politice ale cetăţenilor, stabilite de legislaţie. În acelaşi timp li se interzicea aderarea la partidele politice sau la vreo altă organizaţie social-politică. În schimb, militarii aveau dreptul de a împărtăşi liber orice confesiune şi de a practica ritualuri religioase în afara orelor de program .

La începutul anului 1992 militarii moldoveni stăteau pe poziţii ferme în problema creării Armatei Naţionale, considerînd că aceasta este cea mai bună variantă de apărare a statului

Conform concepţiei militare, se prevedeau două genuri de armată: infanterie motorizată şi apărare antiaeriană.

Crearea Ministerului Apărării. Modificările introduse, cît şi necesitatea unui organism de conducere, activitatea căruia să fie mult mai eficientă în funcţionare, existenţa cadrului legislativ adecvat au dus la 5 februarie 1992 la crearea Ministerului Apărării al Republicii Moldova ca organ de conducere al Armatei Naţionale.

Principalele prerogative ale acestui organ militar erau:

- studierea şi aprecierea situaţiei politico-militare din republică şi stabilirea gradului pericolului militar la momentul dat;

- participarea la elaborarea doctrinei militare, a direcţiilor principale ale politicii militare şi la formarea bugetului militar;

- elaborarea şi prezentarea către Preşedintele Republicii Moldova, spre aprobare, a proiectului planului de edificare a Forţelor Armate, a proiectului planului de mobilizare a Forţelor Armate, de dotare a trupelor cu armament şi tehnică militară;

- conducerea activităţii de cercetare ştiinţifică în domeniul construcţiei militare;

- asigurarea promovării unei politici militare coerente, cooperarea cu forţele armate ale altor state;

- exercitarea educaţiei morale şi militar-patriotice a efectivului Forţelor Armate;

- asigurarea protecţiei sociale şi juridice a militarilor şi a membrilor familiilor lor.

Ministerul Apărării se constituia din corpul de specialişti, care a activat anterior în Departamentul de Stat pentru probleme militare, inclusiv ofiţerii de toate gradele, reveniţi la baştină.

Odată cu revenirea acestor cadre, se definitiva şi completarea structurii armatei, activitatea era mai organizată şi mai eficientă. La acest moment existau deja 700 de cereri din partea militarilor din armata sovietică, care vroiau să-şi servească Patria. Era necesar un plan complex de activitate pentru soluţionarea problemei cadrelor.

Primul Ministru al Apărării a fost generalul-maior I. Costaş, anterior fost Ministru al Afacerilor Interne.

Sediul Ministerului a devenit complexul de clădiri şi construcţii împreună cu toate utilajele şi bunurile materiale care aparţinuseră Comandamentului Direcţiei sud-vest din cadrul fostei Armate Sovietice.

Pe 18 februarie la Mensk, în timpul întîlnirii la nivel înalt a şefilor statelor CSI, Conducerea Moldovei declară încă o dată că îşi creează armată proprie. În timpul acestei întruniri numai 8 state au convenit să formeze o armată unică. Din cele 14 documente puse în dezbatere Moldova a semnat numai 2, acestea incluzînd asigurarea tehnico-materială a viitoarei sale armate şi asigurarea socială a militarilor şi membrilor familiilor lor.

Un punct aparte prevedea înapoierea armamentului scos nelegal de pe teritoriul statelor CSI.

La 21 februarie 1992 Ministrul Apărării al Republicii Moldova dl I. Costaş şi locţiitorul Comandantului Suprem al Forţelor Armate ale C.S.I, Mareşalul Şapoşnikov, general-colonelul B. Piankov discută la masa de tratative problema împărţirii patrimoniului militar de pe teritoriul republicii noastre. Tratativele s-au desfăşurat într-o atmosferă destul de complicată, după cîteva runde hotărîndu-se că 90% din averea militară din partea dreaptă a Nistrului să rămînă în posesia Ministerului Apărării al Republicii Moldova, iar din partea stîngă – aproximativ o treime. În decurs de 1,5–2 ani armata a 14-a rusă urma să părăsească republica .

Autoevaluare:

Caracterizaţi sursele interne şi externe ce au contribuit la constituirea Armatei Naţionale; Alcătuiţi un dosar despre evenimentele ce au avut loc în Europa de Est la sfîrşitul anilor ’80 –

începutul anilor ’90 ai sec. XX; Comentaţi obiectivele principale ale Comisiei parlamentare pentru securitatea statului şi

problemele militare şi a Departamentului de stat pentru probleme militare create în 1990; Selectaţi din text evenimentele ce au contribuit la declararea Independenţei de Stat şi formarea

treptată a Forţelor Armate ale Republicii Moldova în perioada anilor 1990 – 1992; Prin ce a fost semnificativ Decretul privind crearea Forţelor Armate ale Republicii Moldova (3

septembrie 1991); Enumăraţi actele internaţionale la care a aderat Moldova la 18 noiembrie 1991 în scopul

reglementării problemelor cu alte sate în conformitate cu Dreptul Internaţional; Explicaţi funcţiile Ministerului Apărării al Republicii Moldova creat la 5 februarie 1992 şi

necesitatea realizării lor la momentul actual;

§4. Crearea unităţilor militare

Declanşarea conflictului de la Nistru grăbeşte adoptarea Legii “Cu privire la Forţele Armate” şi Legii “Cu privire la apărare”, adoptate în conformitate cu doctrina militară şi avînd la bază Constituţia ţării şi Declaraţia de Independenţă. Conform acestor legi forţele Armate ale Republicii Moldova au menirea de a apăra statul în caz de agresiune armată, de a asigura inviolabilitatea frontierelor şi a spaţiului aerian al acestuia.

Forţele Armate se organizau în baza următoarelor principii:

- întreţinerea trupelor regulate ce se completează pe baza îmbunătăţirii obligaţiunilor militare şi înrolării benevole a cetăţenilor pe bază de contract;

- pregătirea rezervei de militari instruiţi în baza obligaţiunii militare a cetăţenilor;

- starea permanent gata de luptă şi de mobilizare a cetăţenilor;

- conducerea unică şi centralizată;

- asigurarea protecţiei sociale şi juridice a militarilor de către stat;

- educarea efectivului în spiritul dragostei de Patrie, respectarea legilor şi a ideilor democratice.

Conform structurii preconizate, Forţele Armate ale republicii urmau a fi compuse din trupe regulate şi din rezerva de militari instruiţi, care numărau 10–12 mii persoane. Aceste legi au dat un nou impuls procesului de organizare a sistemului militar.

Conflictul militar de la Nistru a servit şi drept catalizator pentru edificarea instituţiei de apărare a statului.

Anume în această perioadă au luat sfîrşit tratativele moldo-ruse cu privire la trecerea sub jurisdicţia republicii a unităţilor militare, armamentului şi altor bunuri materiale care au aparţinut fostei Armate Sovietice, dislocate pe teritoriul republicii. În urma acestor tratative, sub jurisdicţia republicii urmau să treacă peste 100 de unităţi şi subunităţi.

Primele unităţi trecute sub jurisdicţia ţării au fost unitatea de transmisiuni şi unitatea de logistică, ambele staţionate în Chişinău. A urmat apoi prima mare unitate – cea de la Cahul, care mai tîrziu va constitui o brigadă de infanterie motorizată a Armatei Naţionale.

La începutul lunii aprilie a trecut sub jurisdicţia republicii unitatea militară de la Ungheni, care în viitor va sta la baza brigăzii “Prut”. Primirea unităţii militare de la Ungheni putea face posibilă introducerea artileriei pe cîmpul de luptă. Însă aceasta nu are loc, deoarece ofiţerii armatei sovietice, care s-au retras în Rusia, au sustras de la fiecare tun mecanismele de tragere. Pentru lichidarea acestui defect a acţionat în mod conştient şi înţelept colonel V.Grosu – şeful direcţiei artilerie, care în decurs de cîteva zile readuce la “viaţă” toată tehnica de luptă. În acele momente critice el apelează la ajutorul prietenilor şi tovarăşilor de arme din republicile baltice. Astfel, plutonierul Ochiciuc este trimis în una din Ţările Baltice cu misiunea de a aduce cîte un exemplar de fiecare mecanism de tragere. Misiunea a fost îndeplinită în termen şi cu cinste, iar peste cîteva zile, la 30 aprilie, au urmat tragerile experimentale, elementul în cauză fiind executat cu concursul uzinelor din Chişinău, iar la 15 mai 1992 este efectuată prima împuşcătură de luptă cu proiectil din poziţie de foc ascunsă.

În aceeaşi perioadă a trecut sub jurisdicţia Republicii Moldova şi Regimentul 83 aviaţie de vînătoare, care mai tîrziu se va numi Brigada mixtă aviaţie. La 4 aprilie 1992, reprezentanţii Ministerului Apărării al Republicii Moldova se deplasează la Mărculeşti, unde în decurs de 8 zile a fost predat şi preluat echipamentul regimentului de aviaţie de vînătoare. Nici un aviator din fostul regiment nu a căzut de acord să rămînă în Moldova. Rămîn să-şi prelungească serviciul doar 18 ofiţeri, 95 plutonieri şi militari din efectivul serviciului terestru. Mai apoi, la 26 mai 1992, sosesc primii aviatori – căpitanul V. Rusu şi locotenentul major A. Popovici.

Personalul a fost nevoit să ia măsurile necesare pentru ca în scurt timp, la 27 mai, să efectueze primele zboruri în istoria Armatei Naţionale, întreprinse de cei doi aviatori nominalizaţi mai sus.

Puţin mai tîrziu este primită şi unitatea de la Olişcani, unde se găsea punctul de comandă al Direcţiei Sud-Vest. În baza acesteia se creează o unitate de pază.

În garnizoana Floreşti unde se găsea o divizie a armatei sovietice se formează o bază de păstrare a mijloacelor materiale.

La 10 aprilie 1992 depun jurămîntul de credinţă Republicii Moldova ofiţerii structurilor noi formate ale brigăzii “Moldova”, dislocate în oraşul Bălţi.

Brigada de apărare antiaeriană “D. Cantemir” este formată în acele clipe de grea cumpănă, rămînînd doar cu 10% din cadrele militare, existente pînă atunci în unitate.

La 20 aprilie1992 depune jurămîntul militar Detaşamentul topogeodezic.

În baza unităţii militare nr. 42757 a fost organizată baza centrală de servicii în subordinea şefului Direcţiei logistică a Ministerului Apărării.

La 22 aprilie aparatul de conducere al ministerului şi corpul lui de ofiţeri a depus jurămîntul în faţa statului Moldova şi a poporului său.

Astfel, procesul primirii şi formării subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi a constituit o etapă aparte în istoria Armatei Naţionale. La 30 aprilie 1992 Ministrul Apărării comunica Comandantului Suprem că Ministerul Apărării a primit unităţile militare, dislocate pe teritoriul Moldovei şi trecute sub jurisdicţia ei, conform listei semnate la 21 martie 1992 de Guvernul Republicii Moldova şi Comandamentul Suprem al Forţelor Armate Unite ale C.S.I. Efectivul unităţilor menţionate a depus jurămînt de credinţă Republicii Moldova şi poporului ei. Cu ofiţerii şi subofiţerii, care au depus jurămînt şi au manifestat dorinţa de a-şi continua serviciul în Forţele Armate ale Republicii Moldova, au fost încheiate contracte.

În scopul completării Forţelor Armate cu militari, Ministrului Apărării era împuternicit, în caz de necesitate, să cheme din rezervă ofiţeri şi subofiţeri, care au atins limita de vîrstă de aflare în Forţele Armate, pentru satisfacerea, cu acordul lor, a serviciului militar în Forţele Armate ale Republicii Moldova. Pornind de la situaţia creată, deoarece nu existau cadre de militari profesionişti, majoritatea ofiţerilor ce conduceau efectivul

de ostaşi pe poziţii erau chemaţi din rezervă, îndeosebi şefi de catedre şi profesori de pregătire militară. Această realitate şi necesitatea acţiunilor de luptă fac obligatorie organizarea de lecţii practice, la care se studia armamentul şi tactica de luptă. La Poligonul de instrucţie Bulboaca se organizează studierea armamentului, se efectuează trageri din armă şi alte pregătiri de luptă. Pregătirea practică pe teren avea un rol tot mai important. Se organizau aplicaţii cu o durată de la 3–4 pînă la 10 zile pentru fiecare unitate.

Pentru coordonarea acţiunilor militare ale unităţilor dislocate în zonele de conflict a fost creat statul-major, care la acel moment avea următoarele obiective principale:

1. Planificarea acţiunilor de luptă.

2. Completarea formaţiunilor cu efectiv militar.

3. Aprovizionarea cu echipament, muniţii, arme şi produse alimentare.

4. Fortificarea spaţiului de luptă.

5. Organizarea temeinică a apărării poziţiilor deţinute.

6. Controlul nemijlocit asupra executării misiunilor.

Necesitatea apărării independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării în primăvara-vară anului 1992 au contribuit în mare măsură la urgentarea procesului de organizare a organismului militar propriu.

Pe platourile de luptă de la Coşniţa, Doroţcaia, Dubăsari, Tighina şi în alte puncte fierbinţi din timpul conflictului de la Nistru ostaşii Armatei Naţionale împreună cu alţi combatanţi, patrioţi ai neamului, au apărat cu cinste şi demnitate numele de apărător al Patriei. Pentru meritele militare şi bărbăţia de care au dat dovadă în situaţii dificile au fost decoraţi cu ordine şi medalii un şir de ofiţeri ai Armatei Naţionale: cu ordinul ”Ştefan cel Mare” – 17 militari, cu ordinul ”Meritul Militar” – 28.

Stabilirea păcii la Nistru, pune bazele unei noi etape în organizarea şi definitivarea edificării Armatei Naţionale.

Autoevaluare:

Alcătuiţi un eseu privind cauzele apariţiei pe teritoriul Moldovei a republicilor separatiste fantome “Găgăuzia” şi “republica moldovenească nistreană”;

Analizaţi în retrospectivă evenimentele din partea stîngă a Nistrului ce au provocat conflictul militar (decembrie 1991);

Caracterizaţi succint în baza căror principii s-a început crearea unităţilor militare ale Moldovei în 1992

Şeful J1 Direcţie personal locotenent-colonel Ed. OHLADCIUC