Eclipsa de Soare O eclipsă de Soare se produce atunci când Luna trece între Pământș i Soare, prin fa ț a Soarelui. Văzut de pe Pământ, discul Lunii e de obicei mai mare decât cel al Soarelui și, dacă se interpune între privitor și Soare, îi "blochează" lumina, aruncând o umbră corespunzătoare pe Pământ. Când discul Lunii acoperă în întregime pe cel al Soarelui imaginea luminoasă obișnuită a Soarelui este blocată complet și, pentru o anumită zonă de observaț ie și o anumită durată de ordinul câtorva minute, eclipsa de soare este totală. Eclipsele totale de Soare permit executarea unor studii astronomice speciale, dar au loc mult mai rar decât cele par ț iale. Fiecare eclipsă de Soare are o pozi ț ie proprie și se poate vedea doar dintr-o zonă anume de pe glob. [1] Pentru a observa cu ochiul liber o eclipsă de Soare, de orice tip ar fi ea, este nevoie de un filtru solar special. Fără acest filtru observarea eclipsei duce la accidente grave ale ochiului, care pot ajunge până la orbire. Filtrul cel mai accesibil este filtrul de sudură mai dens. Filtrul ideal, numit filtru Mylar, este o peliculă aluminizată care opr ește radiaț iile periculoase.
O eclipsă de Soare se produce atunci când Luna trece între Pământ și Soare, prin faț aSoarelui. Văzut de pe Pământ, discul Lunii e de obicei mai mare decât cel al Soarelui și,dacă se interpune între privitor și Soare, îi "blochează" lumina, aruncând o umbrăcorespunzătoare pe Pământ. Când discul Lunii acoperă în întregime pe cel al Soareluiimaginea luminoasă obișnuită a Soarelui este blocată complet și, pentru o anumită zonă deobservaț ie și o anumită durată de ordinul câtorva minute, eclipsa de soare este totală.Eclipsele totale de Soare permit executarea unor studii astronomice speciale, dar au loc multmai rar decât cele parț iale.
Fiecare eclipsă de Soare are o poziț ie proprie și se poate vedea doar dintr-o zonă anumede pe glob.[1]
Pentru a observa cu ochiul liber o eclipsă de Soare, de orice tip ar fi ea, este nevoie deun filtru solar special. Fără acest filtru observarea eclipsei duce la accidente grave ale
ochiului, care pot ajunge până la orbire. Filtrul cel mai accesibil este filtrul de sudură maidens. Filtrul ideal, numit filtru Mylar, este o peliculă aluminizată care opr ește radiaț iilepericuloase.
O eclipsă de Lună are loc atunci când Luna, în mișcarea ei în jurul Pământului, intră în umbra
acestuia. Aceasta se întâmplă când Soarele,Pământul și Luna sunt aliniate suficient de exact (eclipsăparț ială). Întotdeauna "faza" Lunii la o eclipsă de Lună este cea de Lună Plină. Tipul și durata ei depindde poziț ia relativă și poziț ia de pe linia nodurilor. Cea mai recentă eclipsă de Lună a fost cea dinnoaptea de 15 spre 16 iunie 2011. Eclipse de Lună au loc de cel puț in 2 ori pe an, atunci când razelesolare sunt împiedicate de către Pământ să ajungă la Lună. În timpul unei eclipse de Lună Luna estemereu în faza de Lună Plină. Dacă ne-am găsi pe Soare în timpul producerii eclipsei, Luna s-arascunde în spatele Pământului. Orbita Lunii fiind înclinată cu 5 grade faț ă de planul orbiteiPământului, ecliptica, cele mai multe Luni Pline nu aduc eclipse de Lună, Luna fiind ori prea la nord, oriprea la sud faț ă de conul de umbră a Pământului.
Pentru a se realiza o eclipsă de Lună, nodul ascendent sau nodul descendent trebuie să se afle înapropierea celor 2 puncte (noduri lunare).
Conul de umbră a Pământului poate fi împăr ț it astfel: umbra și penumbra. În porț iunea de umbră nu
există niciun fel de lumină solară directă. Totuși,datorită diametrului unghiular mare al Soarelui, maiexistă și o iluminare parț ială, în afara umbrei Pământului, această por ț iune chemându-se penumbră.
O "eclipsă penumbrială" apare atunci când Luna e în penumbra Pământului. Penumbra nu cauzeazămodificări importante, adică nu se întunecă pe suprafaț a Lunii, deși mulț i spun că totuși suprafaț a Luniidevine un pic gălbuie. Un tip foarte rar de eclipsă penumbrală este "eclipsa penumbrială totală", întimpul căreia Luna stă în întregime în penumbra Pământului.
O "eclipsă par ț ială de Lună" apare atunci când numai o por ț iunde din Lună intră în umbra Pământului.Când întreaga suprafaț ă a Lunii trece în umbra Pământului asistăm la o "eclipsă totală de Lună". VitezaLunii prin umbra Pământului este de un kilometru pe secundă (3600 km/h), și trecerea poate dura întotal aproape 107 minute. Totuși timpul de la primul contact al Lunii cu conul de umbră al Pământuluipână la ultimul contact este mult mai mare, putând dura chiar și 6 ore. Cea mai lungă eclipsă totalălunară dintre 1000 î.Hr. și 3000 d.Hr. a durat 1 oră, 47 minute, 14 secunde și a avut loc în anul 31
mai 318. Distanț a relativă între Pământ și Lună în momentul eclipsei poate afecta durata ei. În modparticular, când Luna este la apogeu (punctul cel mai îndepărtat faț ă de Pământ de pe orbita Lunii),distanț a orbitală a Lunii este mai mică. Diametrul umbrei nu scade așa de mult odată cu distanț a.
Un "selenelion" sau "selenehelion" este un tip de eclipsă când atât Luna eclipsată cât și Soarele se potvedea în același timp. Acest aranjament cosmic particular a dus la apariț ia termenului de "eclipsăorizontală". Poate fi obsevată imediat după răsărit sau înainte de apus.
Soarele este steaua aflată în centrul sistemului nostru solar. Pământul, toate celelalteplanete, asteroizii, meteoriț ii, cometele precum și cantităț ile enorme de praf interplanetary
orbitează în jurul Soarelui, care totuși, prin mărimea sa, conț ine mai mult de 99% din masa
întregului sistem solar. Energia provenită de la Soare (sub forma luminii, căldurii ș.a.) faceposibilă întreaga viaț ă de pe Pământ, de ex. prin fotosinteză, iar prin intermediul căldurii șiclima favorabilă.
Mercur
Mercur este planeta cea mai apropiată de Soare, înconjurându-l o dată la fiecare 88 zile. Luminozitateasa variază între -2,0 și 5,5 în magnitudine aparentă, dar nu este ușor de văzut fiindcă cea mai mareseparare angulară (cea mai mare elongaț ie) faț ă de Soare este de doar 28,3 °, însemnând că se poatevedea doar imediat după apusul Soarelui. În comparaț ie cu celelalte planete, despre Mercur se știupuț ine lucruri: singura navă spaț ială care s-a apropiat de Mercur a fost Mariner 10 (1974-1975), care acartografiat doar 40 - 45 % din suprafaț a planetei.
Fizic, planeta Mercur este similară în aparenț ă cu Luna, fiind împânzită de cratere. Ea nu are sateliț inaturali și nici o atmosferă mai densă. Planeta are un nucleu mare de fier care generează un câmpmagnetic de 100 de ori mai slab decât cel al Pământului.Temperatura la suprafaț a planetei Mercurvariază de la aproximativ 90 K până la 700 K, punctul subsolar fiind cel mai fierbinte și fundul craterelor
Venus este a doua planetă ca distanț ă faț ă de Soare în sistemul nostru solar.
Mărimea lui Venus comparată cu a Pământului
Situată la 108 milioane km de Soare, Venus își parcurge orbita în 225 de zile. Rotaț ia în jurul proprieisale axe este foarte lentă, durează 243 de zile și are loc de la vest la est, în sens invers faț ă de rotaț iacelorlalte planete. Cu un diametru de 12100 km, Venus este a doua planetă (pornind de la Soare) din sistemul solar, orbita sa fiind cuprinsă între cea a planetelor Mercur și Pământ. Venus este cu foartepuț in mai mică decât Pământul, dar atmosfera sa este foarte diferită: în principal, aceasta este compusă
din 96% gaz carbonic și 3,5% azot. Ea este înconjurată de un văl gros de nori repartizaț i în trei straturisituate la o altitudine între 50 și 70 km. Unii dintre aceștia provoacă ploi de acid sulfuric, o substanț ăchimică foarte periculoasă. Pe Venus temperatura este foarte ridicată. De fapt, gazul carbonic acumulat
în atmosferă acț ionează sub efectul razelor Soarelui ca geamurile unei sere: temperatura la sol ajungepână 4600C. Suprafaț a planetei Venus este plină de platouri vulcanice, circa 80% având o variaț ie a
înălț imii nu mai mare de 1 km. Se pare că mulț i vulcani sunt încă activi. La fel ca și Mercur, Venus nu are
sateliț i.
Terra
Pământul (numit și Terra sau „Planeta albastră”) este în sistemul solar a treia planetă ca distanț ă faț ăde Soare și a cincea ca mărime. Când desemnează planeta (și nu solul), cuvântul se scrie cu majusculă.Terra face parte dintre planetele interioare ale sistemului solar (planetele aflate în interiorul centurii deasteroizi). Este cea mai mare planetă telurică din sistemul solar, și singura din Univers cunoscută caadăpostind viaț ă (controverse legate de existenț a vieț ii extraterestre continuă să existe).
Terra s-a format acum aproximativ 4,57 miliarde (4,57×109) de ani, iar singurul ei satelit natural Luna, numită și Selena după zeiț a lunii Selene, a început să o orbiteze puț in timp după aceea, cu circa 4,533miliarde (4,533×109) de ani în urmă. Pentru comparaț ie, vârsta calculată a Universului este de circa 13,7miliarde de ani. Suprafaț a Pământului este acoperită în propor ț ie de 70,8% de apă, restul de 29,2% fiindsolid și "uscat".
Marte este, pornind dinspre Soare, a patra planetă a sistemului solar, a cărei denumirea provine dela Marte, zeul roman al războiului. Uneori mai este numită și „planeta roșie” datorită înfăț ișării sale văzută
de pe Pământ. Culoarea roșiatică se explică prin prezenț a pe suprafaț a sa a oxidului de fier. Marte este o planetă telurică (de tip terestru) cu o atmosferă subț ire; printre caracteristicile suprafeț ei senumără și craterele de impact ce amintesc de Lună, dar șivulcani, văi, deșerturi și calote glaciarepolare ce amintesc de Pământ. Pe Marte se gasește cel mai înalt munte cunoscut al sistemuluisolar, Olympus Mons(26.000 m alt.), precum și cel mai mare canion, numit Valles Marineris. În anul 2008,
în trei articole publicate în revista Nature s-au adus dovezi despre un crater de impact uriaș, lung de10.600 km și lat de 8.500 de km, care este de apoximativ patru ori mai mare decât craterul Bazinul Polul-Sud-Aitken de pe Lună.
Până la misiunea Mariner 4 din 1965 se bănuia că pe suprafaț a planetei există apă lichidă. Acestebănuieli se bazau pe variaț iile suprafeț elor luminate și ale celor întunecate, în special ale celor din zonelepolare ale planetei, ce păreau a fi continente și mări; dungile negre erau interpretate ca fiind râuri. Odatăcu această misiune s-a dovedit însă că aceste caracteristici erau doar iluzii optice; cu toate acestea Marte
ar putea avea condiț ii de viaț ă pentru microorganisme și apă în stare solidă, conform misiunii PhoenixMars Lander la 31 iulie 2008.
Marte are doi sateliț i mici și diformi, Phobos și Deimos, care însă ar putea fi doar doiasteroizi capturaț icândva de gravitaț ia planetei. Marte poate fi văzut de pe Pământ și cu ochiul liber. Magnitudineaaparentă atinge -2,9, luminozitate depășită doar de Soare,Venus, Lună și uneori și de Jupiter.
Jupiter este a cincea planetă de la Soare și este cea mai mare dintre toate planetelesistemului nostru
solar. Are diametrul de 11 ori mai mare decât cel al Pământului, o masă de 318 ori mai mare și un volumde 1300 ori mai mare.
orbita: 778,330,000 km de la Soare diametrul: 142,984 km (ecuatorial) masa: 1.900x1027 kg
Jupiter este al patrulea obiect de pe cer ca strălucire (după Soare, Lună și Venus; și câteodată Marte). Afost cunoscut din timpuri preistorice. Descoperirea de către Galileo Galilei și Simon Marius , în 1610, aicelor patru mari sateliț i ai lui Jupiter: Io, Europa,Ganymede și Callisto (cunoscute ca sateliț ii Galileeni) afost prima descoperire a unui centru de mișcare aparent necentrat pe Pământ. A fost un punct major înfavoarea teoriei heliocentrice de mișcare a planetelor a lui Nicolaus Copernic; susț inerea decătre Galileoa teoriei coperniciene i-a adus probleme cu Inchiziț ia. Înainte de misiunile Voyager erau
Saturn este a sasea planetă de la Soare și a doua ca mărime din Sistemul Solar, după Jupiter. Împreună cu Jupiter, Uranus și Neptun, Saturn este clasificat ca un gigant gazos. Aceste planete suntnumite corpuri joviane , însemnând planete asemănătoare cu Jupiter . Planeta este compusădin hidrogen și proporț ii mici de heliu și alte elemente. Structura internă a planetei constă într-un miezde piatră și gheaț ă, înconjurat de un strat gros de hidrogen metalic și un strat gazos exterior. Atmosferaeste blândă, deși multe caracteristici intense pot apărea. Vânturile de pe Saturn pot atinge viteze de1,800 km/h, mult mai rapide decât cele de peJupiter. Are un câmp magnetic a cărui putere este unintermediar între cea aPământului și câmpul puternic al lui Jupiter.
Saturn prezintă un sistem de inele, care sunt alcătuite din particule de gheaț ă și mici cantităț i de deșeuride praf și rocă. 61 de sateliț i cunoscuț i orbitează în jurul planetei, fără a socoti particulele din inele. Titan, cel mai mare satelit al lui Saturn și al doilea satelit ca mărime din Sistemul Solar(după Ganimede, satelitullui Jupiter), este mai mare ca planeta Mercur și este singura planetă din Sistemul Solar care are o
Uranus este a șaptea planetă de la Soare și a treia că mărime (după diametru). Uranus este mai mareca diametru însă mai mică sub aspectul masei decât Neptun.
Plasat pe o orbită de 19 ori mai îndepărtată de Soare decât cea a Pământului, Uranus, ca și Neptun,primește foarte puț ină căldură. Cu un diametru de 52.000 km, Uranus este de 2 ori mai mic decât Saturn, dar de 5 ori mai mare decât Terra (Pământul). Este înconjurat de inele întunecate și are 15 sateliț i.
Neptun
Neptun este a opta și cea mai îndepărtată planetă de Soare din sistemul solar. Numită după zeulroman al mării, este cea de a patra planetă după diametru și a treia după masă. Neptun are masa de 17ori mai mare decât cea a Pământului și puț in mai mare decât a luiUranus, care este de 15 ori mai maredecât cea a Pământului. Neptun orbitează Soarele la o distanț ă de 30,1 unităț i astronomice, ceea ce
înseamnă că orbita sa este de aproximativ 30 ori mai mare decât orbita Pământului. Neptun arecompoziț ie asemănătoare cu cea a lui Uranus, ambele planete având o compoziț ie diferită de aplanetelor Jupiter și Saturn. În ce privește compoziț ia atmosferei, Neptun se aseamănă cu Jupiter șiSaturn prin faptul că atmosfera este compusă în principal din hidrogen, heliu, urme de hidrocarburi șiposibil azot, dar are proporț ii mai mari de apă, amoniac și metan. Interiorul lui Neptun, ca și în cazul lui
Uranus, este compus în principal din apă, amoniac, meta, silicaț i și metale, urmele de metan de pesuprafaț ă dând aspectul albăstriu al planetei. Spre deosebire de atmosfera uniformă a lui Uranus, Neptunare o atmosferă cu detalii vizibile ce denotă o activitate meteorologică. În perioada anului 1989când Voyager 2 a ajuns în dreptul lui Neptun, spre exemplu, s-a observat o pată mare întunecată, similară cu Marea Pată Roșie de pe Jupiter. Aceste fenomene meteorologice sunt produse de cele maiputernice vânturi din Sistemul Solar, ale căror viteze ating, conform măsurătorilor, 2100 km/h. Deasemenea, deoarece Neptun este departe de Soare, are una dintre cele mai reci atmosfere din Sistemulsolar, temperaturile păturilor superioare ale norilor ajungând la -218 °C (55 K), însă în același timp centrulsău are aproximativ 5000 °C. Neptun precum are un sistem de două inele care însă este foarte greuvizibil și fragmentar; existenț a inelelor a fost sugerată de analize făcute asupra unor fotografii din 1968 aleplanetei, dar confirmarea sigură a fost făcută abia în 1989 de către sonda Voyager 2 .
O galaxie (cuvântul provine din greacă de la γαλαξίας, galaxias , însemnând „cerc lăptos”, o referirela Calea Lactee) este un sistem cu masă, unit de forț e gravitaț ionale, alcătuit dintr -o aglomeraț iede stele, praf și gaz interstelar precum și, dar încă nedovedit, materie întunecată invizibilă și energie
întunecată. [1][2] În Univers există cca 200 de milarde de galaxii.
O gaură neagră este un obiect astronomic limitat de o suprafaț ă în interiorul căreia câmpulgravitaț ionaleste atât de puternic, încât nimic nu poate scăpa din interiorul aceastei suprafaț e, cunoscutăși sub denumirea de „orizontul evenimentului”. Nici măcar radiaț ia electromagnetică (de ex. lumina) nupoate scăpa dintr -o gaură neagră, astfel încât interiorul unei găuri negre nu este vizibil, de aici provenindși numele. Gaura neagră are în centrul ei o regiune cunoscută și drept „singularitate".La suprafaț a limităgravitaț ia este atât de mare, încât nicio rază (particolă) de lumină din interiorul găurii nu are energiesuficientă pentru a scăpa în afară. La această suprafaț ă limită deplasarea gravitaț ională spre roșu esteinfinit de mare. Găurile negre de masa stelară se formeaza prin colapsul stelelor de masă mare într -o supernovă la sfârșitul vieț ii lor. După formare gaura neagră poate continua să crească absorbind masădin vecinătatea ei. Prin absorbirea de stele precum și prin contopirea cu alte găuri negre se pot formagăuri negre super -masive cu mase de milioane de ori mai mare decât cea a Soarelui.
În ciuda invizibilităț ii interiorului, prezenț a unei găuri negre poate fi dedusă prin interacț iunea cu restul
materiei. Astronomii au identificat numeroase posibile găuri negre stelare în sistemele binare, studiindinteracț iunea lor cu stelele companion. În momentul de faț ă se înregistrează o puternică tendinț ă spreconsens asupra acceptării ideii că în centul majorităț ii galaxiilor se află o gaură neagră super -masivă. Caun caz particular, există dovezi solide ce indică existenț a unei găuri negre de peste patru milioanedemase solare în centrul Căii Lactee.Viteza de scăpare gravitaț ională este la suprafaț a limită egală cuviteza luminii, așa încât raza suprafeț ei limită este egală cu raza traiectoriei circulare, numită „razaSchwarzschild”.
O nebuloasă (denumire provenită din latină în care înseamnă ceaţă) este un uriaş nor de gaze
interstelar (98% hidrogen, 2% alte elemente in stare gazoasă (O, C, S) şi silicaţi in formă de prafinterstelar - nisip interstelar) şi praf cosmic situat în spaţiul care se întinde între stele. Părţi mai dense dinnebuloase se pot strânge atât de tare încât pot da naştere la stele. Toate stelele din univers au fostnăscute în nebuloase. Cea mai cunoscută nebuloasă este nebuloasa din constelaţia Orion, un nor imensde gaz şi praf aflat pe cer în direcţia constelaţiei Orion. Cu ochiul liber ,Nebuloasa Orion se vede ca o patămică (mai mică decât apare Luna pe cer) strălucind slab sub stelele care formează 'centura' lui Orion.
Astronomii au găsit sute de stele pe cale de formare în inima Nebuloasei Orion.
Pulsar
Pulsarul este o stea foarte mică (cu o rază de 10-15 km), dar foarte densă, numită steaneutronică(rămășiț ă a unei stele care a colapsat), ce emite energie sub forma unui flux de particuleelectromagnetice concentrat la polii magnetici ai stelei. Ținând cont că axa magnetică a stelei nu coincidecu axa sa de rotaț ie, radiaț ia, privită dintr -un punct din spaț iu, este văzută așa cum ar fi observată luminaunui far. Pulsarul poate fi detectat (cu ajutorul unui radiotelescop) doar când fluxul e îndreptatspre Pământ.
Un quasar este un nucleu galactic activ îndepărtat, care emite enorme cantităț i de energie. Quasariiau fost identificaț i iniț ial ca surse cvasi-punctiforme de radiaț ie electromagnetică(incluzând unde radio șilumină vizibilă), asemănătoare prin aceasta stelelor, mai curând decât galaxiilor, care sunt surse extinse.
Asfel se explică numele de quasar , o contracț ie a denumirii în limba engleză quasi-stellar radio
source (sursă radio cvasi-stelară). Natura acestor obiecte a fost iniț ial controversată, rămânând astfelpână în anii 1980. Astăzi există un consens științ ific în această privinț ă: un quasar este o regiunecompactă, cu rază de 10 până la 10.000 de ori raza Schwarzschild a găurii negre supermasive dingalaxie, alimentată prin discul de creștere.
