E U R O P E N E Capitolul 12 - stelian23august · La aceasta se adaugă politicile de angajare,...

E C O N O M I A I N T E G R Ă R I I E U R O P E N E

321

POLITICA SOCIALĂ ŞI PIAŢA MUNCII ÎN UNIUNEA

EUROPEANĂ

12.1. Către o Europă a solidarităţii sociale

Politica socială europeană s-a dezvoltat într-o manieră fragmentară, iar progresele obţinute în

domeniu sunt neuniforme. O serie de probleme s-au pus sub umbrela Politicii sociale, dar nu cu

aceeaşi profunzime în toate domeniile. Libera circulaţie a persoanelor rămâne principalul

deziderat al acţiunilor în domeniul Politicii sociale. La aceasta se adaugă politicile de angajare,

oportunităţile egale şi protecţia socială. Rolul UE este privit ca un catalizator pentru iniţiative şi

măsuri care să asigure continuitatea procesului integraţionist.

12.1.1. Prima etapă 1957 – 1971

Originile unui proces devenit apoi o Politică socială, pot fi găsite chiar în Tratatul de creare a

CECO şi pot fi completate cu unele prevederi din EURATOM. Preocupate să cultive

dezvoltarea economică în general, dar şi pe cea din sectoarele intensive în tehnologie, Tratatul

de lansare a EURATOM, cu tot caracterul lui mai tehnic are şi unele prevederi referitoare la

sănătatea şi siguranţa muncii. Având ca obiectiv fundamental integrarea în domeniul

siderurgiei şi mineritului cu scopul refacerii economiilor Franţei, Germaniei şi celorlalte state,

prevederile CECO se extindeau şi la câteva din sfera socialului şi îndeosebi dezideratele de :

a evita distorsiunile generate de concurenţa în industriile cărbunelui şi oţelului ca

rezultat al intenţiei de a practica preţuri reduse, ceea ce, în absenţa unor măsuri coerente

de politică socială ar fi determinat costuri sociale ridicate;

a face mai eficientă utilizarea forţei de muncă printr-un program de asistenţă îndreptat

către cei care îşi vor pierde locurile de muncă în aceste sectoare.

Primele linii directoare ale unei politici sociale europene uniforme au fost trasate în

1957, în Tratatul de la Roma. Analizate din perspectiva anului 2001, prevederile din aceste

tratat sunt limitate la câteva domenii cum ar fi: libera circulaţie a forţei de muncă, îmbunătăţirea

condiţiilor de muncă şi viaţă, principiile generale de armonizare a sistemului de educaţie şi

formare. Totuşi aceste referiri sunt prea generale, având caracterul unei declaraţii de principiu.

Capitolul

12


322

Tratatul de la Roma prevedea stabilirea liberei circulaţii a muncitorilor între cele 6 ţări

fondatoare, fapt realizat încă din 19681.

Articolul 3 din tratat, consacrat politicii sociale, stipulează: "Statele

membre sunt de acord cu necesitatea promovării/încurajării

ameliorării condiţiilor de viaţă şi de muncă ale muncitorilor, permiţând egalizarea lor în ceea ce

priveşte posibilităţile d progres. Statele membre apreciază că o astfel de evoluţie va rezulta atât

din funcţionarea pieţei comune care va favoriza armonizarea măsurilor sociale, cât şi din

măsurile prevăzute prin prezentul tratat şi din apropierea / armonizarea dispoziţiilor legale şi

administrative”. Deşi obiectivele exprimat erau generoase, în privinţa părţii instituţionale şi

juridice, realizările Comunităţii Europene şi apoi ale UE sunt modeste.

Datorită "zgârceniei" textului Tratatului cu privire la această dimensiune a integrării, perioada

menţionată s-a caracterizat prin puţine acţiuni directe în domeniul social. Preocupată să-şi

axeze eforturile în domeniul economic, noua grupare regională nu a găsit de cuviinţă să aloce

un întreg capitol de Tratat pentru a cuprinde toate prevederile în domeniul social, preferându-se

varianta referirii tangenţiale la acest domeniu în mai multe capitole. După cum vom vedea şi

mai târziu, coeziunea socială a fost concepută în subsidiar cu cea economică, fără să se clarifice

şi cum se va realiza efectiv. Ideea iniţială a fost că îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă

va rezulta firesc din evoluţia procesului integraţionist. Se considera, de asemenea, că

armonizarea treptată a politicilor sociale naţionale va rezulta fără intervenţia specială a

organelor comunitare.

Conform clarelor prevederi ale Tratatului de la Roma, organelor comunitare le revenea un rol

important în facilitarea liberei circulaţii a forţei de muncă din raţiuni prioritar economice.

Munca este un important factor de producţie, iar subutilizarea acestui factor, era o cale de

subminare a procesului de creştere economică, generator de bunăstare care spera să fie

integrarea. Măsurile din această perioadă s-au concentrat în direcţia realizării unor cât mai

favorabile circumstanţe pentru libera circulaţie a lucrătorilor. Nivelul comunitar de decizie s-a

implicat îndeosebi în culegerea şi difuzarea informaţiilor privitoare la piaţa muncii, elaborarea

bazelor recunoaşterii reciproce a calificărilor profesionale şi pe siguranţa socială a fondurilor de

asigurări sociale între state.

Pornind de la realităţi concrete şi la insistenţele Franţei, în Tratat se prevăzuse

obligativitatea plăţii egale la muncă egală indiferent de diferenţele de sex, rasă, religie, origine

etnică etc. În unele ţări, standardele în acest domeniu erau mult mai riguroase decât în altele şi

se considera că diferenţele de plată puteau, în condiţiile liberalizării circulaţiei produselor, să

genereze decalaje de competitivitate a produselor. În timp, preocuparea de egalizare a

salarizării pentru acelaşi gen de activităţi, pentru a nu crea avantaje competitive artificiale, a

capacitat organele comunitare şi a generat o serie de realizări. Totuşi, cu toate eforturile depuse

şi de unele grupuri de interese, încă se mai păstrează diferenţe între nivelurile de salarizare între

bărbaţi şi femei, diferenţiate pe ţări, iar progresele înregistrate în această direcţie par a fi mai

1 A se vedea SUTĂ N. (coord.), “Integrarea economică europeană”, ed. Economică, Bucureşti, 1999

De reţinut:


323

modeste. La nivel comunitar, nivelul salariilor femeilor reprezintă cam 80 % în medie din cele

ale bărbaţilor.

Pentru a completa prevederile tratatului de la Roma, au fost adoptate o serie de directive în

domeniul social: directive referitoare la accesul egal la ocupare şi formare, dreptul de a

beneficia de protecţie socială, etc. Politica socială europeană, în această primă etapă, s-a

concentrat pe următoarele două axe:

prevederi referitoare la probleme tehnice, cum ar fi măsurile de stimulare a liberei

circulaţii a forţei de muncă, relaţiile inter-industriale şi aspectele tehnice ale securităţii

sociale ;

viziunea liberală conform căreia perfecţionările în domeniul social în CE vor rezulta,

automat din răspunsul pozitiv al mecanismelor pieţei la demersul integraţionist. În

această categorie se înscria preocuparea de a identifica şi combate acţiunile unor state

membre de împiedicare a liberei circulaţii a lucrătorilor.

Rolul principal în realizarea acestor obiective era acordat Fondului Social European.

12.1.2. Etapa a doua (1972 - 1985)

Din a doua jumătate a anilor '70 dimensiunea socială a început să capete un rol tot mai

important pe agenda organelor decizionale comunitare. Debutul acestei reconsiderări fusese

făcut în 1972 la Reuniunea la nivel înalt de la Paris care a declanşat o perioadă de consens activ

intracomunitar.

Urmând mesajul pozitiv al Consiliului Ministerial, în 1974 a fost adoptat Primul

Program de Acţiune Socială, care în pofida creşterii numărului de ţări membre şi al

problemelor sociale ale acestora, ca urmare a crizelor structurale şi sectoriale declanşate în acea

perioadă, nu a avut rezultatele scontate. Propunerile Comisiei erau creionate pe termen mai

lung, dar nu au fost validate în întregime de Consiliul Ministerial. În acest program de acţiune

se preconizau următoarele obiective: protecţia drepturilor lucrătorilor într-o Europă marcată de

recesiune, îndeosebi ale celor disponibilizaţi sau ale căror firme dădeau faliment ; un tratament

realmente egal între bărbaţi şi femei şi întărirea şi îmbunătăţirea dialogului social între lucrători

şi patronat. Alţi paşi în această perioadă s-au făcut pentru protejarea sănătăţii şi securităţii

lucrătorilor, cele mai notabile măsuri în acest sens luându-se spre sfârşitul acestei perioade. Un

salt important în dezvoltarea unei Politici sociale efective nu a fost realizat în această etapă.

Presiunile economice la care au fost supuse ţările membre în această perioadă de adâncă

recesiune au determinat revenirea la preocuparea de a găsi răspunsuri naţionale la criza

economică, mai degrabă decât să convină acţiuni de intervenţie Comunitară2.

Fondul Social a fost ajustat de mai multe ori în această perioadă pentru a răspunde la creşterea

şomajului şi a numărului de ţări membre. S-a constatat însă că, în comparaţie cu nevoile reale

2 Wise M. and Gibb R. - Single Market to Social Europe; London , 1993, Longman, pg. 134


324

de pace socială europeană, fondurile se dovedeau insuficiente, iar în 1983 a devenit obligatorie

o majoră reformare a politicii sociale.

12.1.3. Etapa a III-a : De la Piaţa Unică la Carta Socială Europeană

Perioada care a început la mijlocul anilor '80 a fost marcată de apariţia unui nou dinamism în

sfera socialului. Lansarea unor termeni cum ar fi "Europa popoarelor" sau "dimensiunea

socială" în limbajul comunitar, concomitent cu deplasarea dinspre teoria economică pură a

echilibrelor pieţei în descrierea coeziunii sociale spre construcţii teoretice adecvate noilor

realităţi integraţioniste au dat un nou optimism domeniului. Un nou impuls politic a fost

conferit politicii sociale după lansarea ambiţiosului Program de creare a Pieţei Unice Interne

prin conştientizarea faptului că integrarea poate genera şi efecte economice şi sociale negative.

Prin liberalizările cerute de Actul Unic European devenea clar că anumite grupuri sociale vor fi

defavorizate, prin acutizarea problemelor cu care deja se confruntau sau prin adăugarea unora

noi. Aceste grupuri cuprindeau şomerii pe termen lung, grupul în creştere al tinerilor în căutare

de locuri de muncă, lucrătorii mai puţin calificaţi, lucrătorii pe perioade determinate de timp şi

cei din piaţa subterană a forţei de muncă.

S-au evidenţiat temeri legate de posibilul dumping social rezultat prin deschiderea

graniţelor vamale şi naţionale, ceea ce avantajează ţările cu un nivel mai scăzut de protecţie

socială şi determină firmele să practice politici de relocalizare a capacităţilor de producţie. Se

amplificau astfel premisele distorsionării concurenţei. Avantajul iniţial de competitivitate al

unor ţări determina presiuni a la baisse şi în alte ţări asupra salariilor, nivelului de protecţie

socială, ameninţând stabilitatea socială la nivelul întregii comunităţi. Până la mijlocul anilor

'90, măsurile de contracarare a dumpingului social nu se materializaseră. Prin urmare, multe

companii s-au lansat în procese de relocalizare a capacităţilor de producţie, dar procesul nu are

o amploare deosebită ca urmare a unor elemente de rigiditate în mecanismele de angajare din

zonele comunitare cu niveluri mai scăzute ale salariilor. Decizia din 1993 a companiei Maytag

Hoover de a-si închide capacităţile de la Dijon şi a le muta la Glasgow a foarte mult

mediatizată şi prezentată ca un exemplu de a face dumping social, pentru că s-au pierdut 600

locuri de muncă în Franţa, creându-se 400 în Scoţia. Raţiunea principală a acestor delocalizări a

fost nivelul mai scăzut al cheltuielilor salariale din Marea Britanie, ca urmare a contribuţiilor

mai reduse la asigurările sociale. O serie de companii germane şi-au relocalizat o serie de

capacităţi productive în alte ţări comunitare pentru a beneficia de avantajul unor costuri

salariale mai mici, dar în ultima vreme, companiile germane îşi îndreaptă atenţia spre zona

Oceanului Pacific, iar alte companii europene se orientează spre statele Europei Centrale şi de

Est.

Aderarea Spaniei şi Portugaliei la CEE în 1986 a reiterat urgenţa conturării unui răspuns

comunitar la problematica socială. Îndeosebi, se impunea un răspuns cu privire la maniera în

care se pot concilia costurile de realizare a coeziunii economice şi sociale cu dezideratul

îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şi de viaţă din ţările membre ale Uniunii Europene.


325

Şi în această etapă, obiectivul prioritar a rămas încurajarea liberei circulaţii a forţei de muncă,

devenită a persoanelor. Actul Unic European a lăsat, în acest domeniu, o serie de probleme

nelămurite. Obiectivul său prioritar a fost să creeze premisele ca măsurile necesare programului

de realizare a PUI să fie puse în practică.

Actul Unic European a extins utilizarea majorităţii calificate şi la

legislaţia muncii şi cea în domeniul sănătăţii. Dar o serie de aspecte

sunt în continuare decise prin unanimitate, cum ar fi cel care implică beneficii din securitatea

socială. În 1989 a fost umplut un important gol legislativ comunitar prin adoptarea Cartei

Comunităţii cu privire la Drepturile Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor (Carta Socială).

Acest document important a fost adoptat ca răspuns la pericolul de dezvoltare a unei economii

integrate , în care anumite grupuri de interese să fie dezavantajate. Statele semnatare se

angajează la realizarea următoarelor obiective: îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă,

dreptul de liberă stabilire în UE a muncitorilor rezidenţi în unul din statele membre, dreptul la o

remunerare corectă şi echitabilă, dreptul la protecţie socială al salariaţilor, dreptul la pregătire şi

formare, egalitatea de tratament a bărbaţilor şi femeilor, protecţia copiilor şi adolescenţilor, etc.

Se consideră că Carta Socială nu are un statut legal3, ci scopul său declarat este cel de a permite

o mai bună armonizare a practicilor şi politicilor sociale naţionale şi de a îmbunătăţi mobilitatea

forţei de muncă în interiorul Uniunii europene. Carta socială a fost o "declaraţie vocaţională de

intenţii politice"4. Ea urma să înlăture teama guvernelor că, urmare a legăturii directe între

drepturile sociale şi Programul de creare a PUI se va trece la votarea cu majoritate a unor

măsuri destinate grăbirii realizării dezideratului Pieţei Unice. Carta socială este construită

pentru a aborda următoarele domenii de acţiune5:

protecţia lucrătorilor care se deplasează în interiorul Comunităţii ;

remunerarea echitabilă a lucrătorilor ;

îmbunătăţirea şi apropierea condiţiilor de muncă ale angajaţilor ;

securitatea socială ;

libertatea de asociere şi a negocierilor colective ;

calificarea alternativă ;

tratament egal pentru bărbaţi şi femei ;

aranjamente de informare, consultare şi participare ;

sănătate şi siguranţă în muncă ;

angajarea persoanelor tinere ;

pensionarii ;

persoanele handicapate .

Nici unul din aceste domenii nu este nici nou şi nici reglementat structural diferit în raport cu

perioada anterioară, iar Carta nu conţine o listă de legislaţii recomandabile. Ea face trimitere

sau se bazează pe: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; Convenţia Internaţională asupra

Drepturilor Civile şi Politice şi a Drepturilor Sociale şi Economice; Convenţia Europeană cu

privire la Drepturile Omului etc. Din dorinţa de a fi acceptată de către toate ţările membre,

Convenţia a fost redactată în termeni vagi, pierzându-se din forţa sa de a crea o breşă în

3 McDonald F., “European Economic Integration”, 1994 4 Papandreou V. - Social Europe; 1990; Vol. 1; pg. 8 5 Gold M. (ed) - The Social Dimention, 1993, Macmillan London

De reţinut:


326

domeniul social. Spre exemplu, în forma iniţială se preconiza ferma reglementare la 16 ani a

vârstei minime de angajare pentru ca în forma adoptată să sune astfel: "… subiect de

derogare… vârsta minimă de angajare nu trebuie să fie inferioară vârstei de terminare a

şcolarităţii şi în anumite cazuri nu mai mică de 15 ani" (Art. 20-Carta socială). Această formă a

fost un compromis menit să obţină acordul Portugaliei, unde vârsta de terminare a şcolii este 14

ani. Opoziţie la Carta socială au manifestat şi alte ţări, dar îndeosebi guvernul britanic, care prin

vocea primului ministru acuză că această Cartă "strecoară socialismul pe uşa din dos".

Autorităţile britanice apreciau că legislaţia socială împiedică principiile pieţei să opereze

adecvat, iar cele belgiene apreciau că această Cartă socială nu a mers destul de departe. Toate

statele membre au avut grijă ca industriile proprii să rămână competitive şi să nu fie afectate de

prevederile documentului.

Statele membre puternic industrializate se temeau de concurenţa neloială a celor din Sud cu

costuri salariale mai mici, iar cele mai puţin dezvoltate erau preocupate de migrarea celei mai

calificate părţi a forţei lor de muncă spre Nord. Au existat divergenţe de opinii şi între

participanţii la dialogul social. Organismele sindicale erau în favoarea introducerii unor măsuri

legislative obligatorii care să protejeze lucrătorii pe perioade scurte de timp sau angajaţii

temporari. Federaţia Europeană a Patronatului era favorabilă neadoptării unei reglementări

comunitare argumentând că variaţiile în ceea ce priveşte costurile salariale sunt un mecanism

care generează concurenţa, nu o perturbă.

În pofida acestor divergenţe, toate ţările membre au adoptat al doilea Program de

Acţiune Socială, care să ducă la aplicarea Cartei. Iniţiativele cuprinse în acest Program aveau la

bază următoarele principii: subsidiaritatea, principiul respectării diversităţii în sistemele,

culturile şi practicile naţionale şi principiul menţinerii competitivităţii fără ca esenţa acţiunilor

să ameninţe dimensiunile economice şi sociale. S-au făcut în acest sens peste 40 de propuneri

din care doar 21 au căpătat girul aplicabilităţii, multe dintre ele fiind amendate imediat după

adoptare. Multe directive s-au dovedit controversate, îndeosebi cele referitoare la: timpul de

lucru, protejarea femeilor gravide la locul de muncă, protecţia socială a tinerilor la locul de

muncă şi cea referitoare la crearea Consiliului European al Muncii. În 1995 a fost lansat al

treilea Program de Acţiune Socială, care să reia problemele în care nu se obţinuse consensul

sau nu se adoptaseră decizii. Numărul actual al reglementărilor în vigoare cu privire la legislaţia

comunitară a muncii este mic în raport cu ceea ce s-a experimentat din 1968 şi până în prezent.

Deşi Marea Britanie şi chiar Portugalia au manifestat cea mai aprigă opoziţie la legislaţia

socială comunitară, au introdus majoritatea măsurilor în legislaţia naţională.

Tot în această a treia etapă s-a procedat şi la redimensionări ale fondurilor alocate

politicii Sociale Comunitare. Priorităţile în acţiune au fost concentrate către programele de

asistenţă destinate tineretului şi programelor pentru cele mai sărace regiuni ale CE. După cum

am văzut în capitolul anterior, în 1989 s-au reformat semnificativ şi Fondurile structurale, iar la

Fondul social s-au adăugat noi obiective pentru acordarea de asistenţă suplimentară.


327

Carta socială a fost concepută ca o bază pentru amendarea prevederilor Tratatelor de

la Paris şi Roma, lucru ce s-a făcut la Maastricht în 1991. Intenţia era ca principiile statuate în

Cartă să ofere un cadru uniform pentru protecţia indivizilor sau grupurilor de persoane pentru a

fi înscrise în componenţa socială a Tratatului de la Maastricht. Refuzul guvernului britanic de a

semna Carta socială a marcat începutul unei controverse între M. Britanie şi celelalte ţări

membre şi a dus la semnarea unui Protocol de Politică Socială. Argumentul britanic era că

nivelul de protecţie socială fiind propus prin reglementarea pieţei muncii, va înlătura

flexibilitatea acesteia diminuând concurenţa. Punctul de vedere al Comisiei acceptat de

celelalte ţări membre a fost că în timp ce flexibilitatea în interiorul pieţei muncii este necesară

pentru crearea de noi locuri de muncă, există încă o posibilitate de sprijinire a persoanelor pe

aceeaşi piaţă a muncii prin reglementarea sa. Prin urmare, acceptarea creşterii gradului de

intervenţie pentru a proteja indivizii şi grupurile sociale pe piaţa muncii este esenţială pentru

conferirea unei dimensiuni sociale arhitecturii integraţioniste şi pentru obţinerea obiectivului

coeziunii sociale.

Protocolul Social negociat la Maastricht oferă posibilitatea unor

progrese pe linia realizării obiectivelor de politică socială. Protocolul,

la care nu participă şi Marea Britanie, extinde posibilitatea adoptării cu majoritate calificată a

deciziilor privind: condiţiile de muncă, informarea şi consultarea persoanelor ocupate,

integrarea şomerilor şi menţine unanimitatea pentru măsuri care vizează protecţia şi securitatea

socială. În Tratatul de la Maastricht din 1992 nu apar elemente de noutate în ceea ce priveşte

politica socială faţă de documentele adoptate anterior. Se accentuează însă necesitatea

realizării unei “coeziuni sociale” ca element determinant al promovării unui progres economic

echilibrat la nivelul întregii Uniuni Europene. Încă din Tratatul de la Maastricht s-a stabilit ca

deziderat asigurarea unui înalt nivel de ocupare a forţei de muncă în UE, deziderat neprecizat în

cifre absolute. Această situaţie complexă, dual legislativă, a existat până la Conferinţa

Interguvernamentală declanşată în 1996. Pe de o parte, anumite acţiuni sociale se vor

fundamenta în continuare pe prevederile Tratatului de la Roma, AUE şi Tratatul de la

Maastricht, iar alte domenii vor face obiectivul termenilor Acordului cu privire la Politica

socială, negociat de M. Britanie, care derogă de la prevederile Cartei. Toate ţările membre,

inclusiv Marea Britanie au convenit ca procedurile şi instituţiile europene vor fi urmate atunci

când reglementarea se află sub incidenţa Protocolului social. Aria de probleme cuprinsă de

Protocolul social cuprinde :

activităţi menite să perfecţioneze climatul de muncă, inclusiv măsuri privind sănătatea

şi securitatea muncii ;

activităţi ce ţin de condiţiile de muncă inclusiv timpul de muncă şi concediile ;

informarea şi consultarea lucrătorilor ;

acţiuni de promovare a oportunităţilor egale şi de integrare a persoanelor excluse de pe

piaţa muncii .

Există numeroase identităţi între Protocolul social şi tratatul cu privire la Uniunea Europeană.

Comisia a lansat în 1995 al treilea Program de Acţiune Socială, care se bazează pe prezumţia

că toate cele 15 ţări membre vor agrea măsurile cuprinse de acesta, luându-şi libertatea de a

De reţinut:


328

lucra în acest sens şi a căuta să creeze premisele ca toate ţările membre să adopte legislaţia

socială propusă.

Tratatul de al Amsterdam (semnat în Octombrie 1997) plasează

responsabilitatea realizării politicilor sociale la nivelul fiecărui stat

membru, precum şi posibilitatea aplicării unor programe pilot de creştere a ocupării forţei de

muncă finanţate din resursele Fondului Social European. Tratatul de la Amsterdam cuprinde un

capitol “ce vizează elaborarea unei strategii coordonate pentru folosirea forţei de muncă”. Cu

toate acestea, mijloacele folosite pentru aplicarea acestei strategii sunt foarte modeste. Într-

adevăr, consiliul miniştrilor europeni trebuie “să dezvolte schimburi de informaţii şi practici

mai adecvate” şi “să promoveze contacte novatoare”, recurgând mai ales la “proiecte pilot”. E

important că pentru prima oară apare într-un tratat european dispoziţii privind o politică

europeană de folosire a forţei de muncă. Dar aceasta rămâne, în Tratatul de la Amsterdam, într-

o fază incipientă şi politicile de folosire a forţei de muncă vor mai avea încă, cel puţin pe

termen mediu, un caracter naţional.

12.1.4. Noua politică socială europeană: Nisa 2000 ?

Consiliul European de la Lisabona fixa ca obiectiv pentru politica socială a UE "creşterea

competitivităţii economiei europene şi a capacităţii acesteia de a susţine creşterea economică,

creşterea ocupării şi o mai mare coeziune socială", obiectivul final în plan social fiind creşterea

ocupării la peste 70% până în 2010. acestea au fost bazele de la care, la Consiliul de la Nisa din

decembrie 2000 s-a pornit dezbaterea Agendei Sociale Europene şi viitoarei arhitecturi sociale

europene.

Unul din obiectivele stabilite prin tratatul de la Nisa vizează

"modernizarea şi îmbunătăţirea modelului social european",

reiterându-se unul din principiile asupra cărora membrii UE au căzut de acord la Lisabona:

"oamenii constituie activul cel mai valoros al UE. investiţiile în oameni vor fi de o maximă

importanţă pentru bunăstarea şi locul pe care europa îl va ocupa în economia viitorului". O

Europă competitivă nu ar putea exista în condiţiile unor fenomene cum ar fi şomajul, sărăcia şi

inegalitatea socială. din această perspectivă, politica socială va trebui abordată şi utilizată ca un

factor de producţie ("productive factor", în original). Este pentru prima oară când liderii

europeni tratează în această manieră politica socială şi când iau în calcul dimensiunea socială

indusă de adâncirea integrării economice. Pentru următorii cinci ani, Agenda Socială dezbătută

la Lisabona şi aprobată la Nisa, identifică cinci provocări majore cu care se vor confrunta, în

plan social statele membre UE:

Creşterea ocupării. Acest deziderat va fi posibil numai pe baza unor reforme structurale

coerente care să presupună, pe lângă creşterea potenţialului economiei europene de

genera locuri de muncă, şi reducerea disparităţilor regionale, a inegalităţii sociale,

îmbunătăţirea sistemului de formare şi creşterea oportunităţilor de educaţie şi formare.

Valorificarea eficientă a progresului tehnologic astfel încât să se creeze premisele

îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi muncă ale lucrătorilor europeni.

Creşterea mobilităţii intra comunitare a forţei de muncă

De reţinut:

De reţinut:


329

Valorificarea avantajelor induse de funcţionarea UEM şi a Pieţei unice Interne, în

măsură să inducă o mai mare predictibilitate şi transparenţă a preţurilor, creşterea

competitivităţii, accelerarea reformelor structurale.

Întărirea coeziunii sociale şi reducerea inegalităţii sociale. Şi în acest caz, se apreciază

că principala modalitate de realizare a acestui deziderat o constituie creşterea ocupării

Gestiunea eficientă a efectelor sociale generate de lărgirea către Est a Uniunii

Europene.

S-au stabilit, de asemenea, obiective punctuale ale politicii sociale:

- creşterea numărului de locuri de muncă prin creşterea rolului măsurilor active

de combatere a şomajului, îmbunătăţirea accesului la sistemele de educaţie şi

formare şi creşterea calităţii acestora, îmbunătăţirea mobilităţii forţei de muncă

(care până în 2003 ar trebui să devină efectivă), accelerarea peocesului de

recunoaştere reciprocă a diplomelor, certificatelor şi calificărilor profesionale

etc.

- combaterea oricărei forme de sărăcie şi promovarea egalităţii şi integrării

sociale;

- modernizarea sistemului european de protecţie socială prin întărirea cooperări

dintre statele membre în acest domeniu, armonizarea sistemelor de pensii,

armonizarea sistemelor salariale etc. Termenul limită pentru realizarea acestor

obiective fiind iunie 2002, cu ocazia Consiliului European de la Stockholm);

- consolidarea politicii socială în contextul lărgirii prin susţinerea statelor

candidate pe linia adoptării acquis-ului comunitar şi asumarea, de către UE a

rolului de partener social în relaţia sa cu ţările din Estul şi Centrul Europei şi

întărirea componentei sociale a politicii de colaborare dintre statele membre şi

dintre acestea şi statele candidate

Valorificarea eficientă a noilor oportunităţi şi realizarea obiectivelor de mai sus nu se vor

produce decât printr-o bună colaborare dintre autorităţile comunitare, statele membre şi

partenerii sociali care trebuie să creeze condiţiile pentru modernizarea modelului social

european. Fiecare dintre aceşti parteneri are atribuţii specifice.

12.2. Piaţa muncii şi politicile sociale de creştere a ocupării în Uniunea Europeană

12.2.1. Piaţa europeană a muncii

Anii ‟90 au fost caracterizaţi în Uniunea Europeană de nivele ridicate ale şomajului comparativ

cu situaţia din perioadele anterioare şi din alte ţări dezvoltate. Principalele caracteristici ale

pieţei muncii din Uniunea europeană pot fi sintetizate astfel:

Crearea unui număr mic de locuri de muncă între 1976 - 1996: 4,9 milioane (250000 de

locuri de muncă pe an), în condiţiile în care creşterea populaţiei active în UE a fost de 21 de


330

milioane de persoane (fără a ţine cont de integrarea Germaniei orientale), adică 1,05 milioane

de persoane active pe an6.

Scăderea cvasiconsantă a ratei de ocupare de la 65% în 1976, la 60% în 1996, în timp ce

în SUA această rată era de 75% în aceiaşi perioadă. O uşoară ameliorare a acestei situaţii se

poate observa începând cu 1995. Pe ansamblul celor trei ani, 1995 - 1997, ritmul mediu de

creştere fiind de 1,1% pentru cele 15 ţări, ritmuri mai ridicate fiind înreistrate în Danemarca

(3,1%), în Irlanda (10,1%), în Ţările de Jos de 5,0%, (Comisia Europeană, 1997b). Creşterea

şomajului pe termen lung a caracterizat perioada 1974 - 1999. Totuşi, această creştere “este

ciclică şi corespunde diferitelor perioade de variaţie a utilizării forţei de muncă şi de fluctuaţie a

activităţii economice”7.

Rigiditate şi disparităţi între diferite pieţe naţionale ale muncii: salarii minime

nearmonizate (foarte mici, aproape inexistente şi nereglemenate în Marea Britanie, în timp ce

în Franţa salariul minim este reglementat şi reprezintă circa 50% din salariul mediu), reguli

diferite privind acordarea şi nivelul indemnizaţiei de şomaj (nivel ridicat în Grecia şi Italia şi

redus în Germania şi Franţa), o largă varietate de reglementări a Codurilor naţionale ale muncii

cu efecte asupra şomajului de lungă durată şi a şomajului în rândul tinerilor.

Disparităţi regionale ale şomajului european. Regiunile în care şomajul este cel mai redus

corespund părţii occidentale a Germaniei, Olandei, sudului Angliei, Austriei şi nordului Italiei,

Alsaciei şi regiunii Rhone - Alpes din Franţa. Aceste regiuni, care sunt cele mai dinamice din

Europa, reprezintă ceea ce am pute numi "nucleul dur" al Europei locurilor de muncă (ocupării

forţei de muncă). Regiunile cele mai îndepărtate: Finlanda, Irlanda, Spania, sudul Franţei şi

sudul Italiei, precum şi partea orientală a Germaniei sunt cele mai afectate de şomaj.

Şomajul afectează inegal diferitele categorii ale populaţiei. Şomajul în rândul femeilor

este în medie mai ridicat decât cel în rândul bărbaţilor în UE (rata corespunzătoare este de

12,4% şi respectiv de 9,6% în 1996). Nu este şi cazul Regatului Unit şi al Suediei. În aceste

ţări, femeile sunt din ce în ce mai mult angajate part - time, conform tendinţei care se

conturează cum am văzut mai sus. De asemenea, şomajul afectează o mare parte a populaţiei

din grupa de vârstă 15-24 de ani, ratele oficiale ale somajului în cadrul acestei categorii a

populaţiei fiind de 20,9% în 1997 faţă de 10,7% pe ansamblul populaţiei active de toate

vârstele. Ratele de şomaj cele mai ridicate în rândul tinerilor se înregistrau în Spania (39,1%),

în Italia (33%), şi în Franţa (27,9%). Dar şi în acest caz, unele ţări se deosebeau printr-o rată de

şomaj a tinerilor mai scăzută şi apropiată de media pe ansamblul populaţiei active (Eurostat,

1998). Este vorba despre Austria cu o rată de şomaj a tinerilor de 5,8%, , de Danemarca cu o

rată de 8,25 şi de Olanda cu o rată de 8,1%.

6 A se vedea SUTĂ N. (coord.), “Integrarea economică europeană”, ed. Economică, Bucureşti, 1999 7 Suta Nicolae (coord.), “Integrarea eonomică europeană”, editura Economica, Bucureşti, 1999


331

Şomajul european este un şomaj structural care depinde de procesul de formare a

preţurilor pe piaţa de bunuri şi de procesul de constituire a salariilor pe piaţa muncii8: salariile

reale sunt negociate între sindicatele patronilor şi cele ale salariaţilor în funcţie de situaţia de pe

piaţa muncii (rata şomajului) şi ţinând cont de evoluţia anticipată a preţurilor, iar preţurile sunt

fixate de către întreprinderi în funcţie de costurile salariale anticipate de o rată care se adaugă

costurilor salariale. Dacă anticipările se realizează (ceea ce se întâmplă mereu pe termen lung),

şomajul structural (numit şi şomaj de echilibru) corespunde soluţiei care satisface sistemul de

două ecuaţii definite mai sus. La nivelul preţurilor, o rată mai puţin sensibilă la fluctuaţiile

conjuncturii va avea drept efect creşterea şomajului de echilibru structural. Într-adevăr, în acel

moment, concurenţa pe piaţa bunurilor este scăzută, fapt care menţine un nivel scăzut de

folosire al forţei de muncă. De asemenea o sensibilitate scăzută a nivelului de salarizare

negociată faţă de situaţia pieţei muncii va avea drept consecinţă creşterea şomajului. Pe de altă

parte, dacă anticipările nu se realizează sau dacă preţurile sau salariile se ajustează cu întârziere

la fluctuaţiile activităţii economice pot să apară diferenţe conjuncturale, chiar ciclice, în raport

cu şomajul structural.

Totodată trebuie menţionat faptul că ratele de şomaj sunt datele oficiale standardizate. Nivelul

real al şomajului este mult mai mare dacă se ia în considerare şi numărul şomerilor descurajaţi

(al celor care practic au încetat să mai caute un loc de muncă), dat fiind gradul de deprimare al

pieţei muncii, precum şi persoanele active care lucrează part time şi care din punct de vedere

legal nu sunt considerate şomeri (deşi o mare parte dintre ceştia ar dori o ocupare full time).

12.2.2. Cauze ale şomajului european

Analiza şomajului în ţările Uniunii Europene este tot mai des avansată ipoteza conform căreia

unul din determinanţii principali îl constituie incompatibilitatea dintre calificările disponibile pe

piaţa muncii şi cele cerute de întreprinderi. Acesta pare a fi principalul determinant al şomajului

structural. O astfel de ipoteză este perfect justificată dacă se ţine cont de faptul că unul din

factorii determinanţi în angajarea forţei de muncă tinere îl constituie calităţile sistemului

educaţional şi de pregătire în meserie, alături de procentul tinerilor care beneficiază de această

pregătire. Din această perspectivă, ţările în care o parte din mâna de lucru nu este pregătită sau

este calificată, dar insuficient sau în mod neadecvat, au rate de şomaj ridicate. Alături de

această cauză mai poate fi menţionat şi costul ridicat al forţei de muncă necalificate comparativ

cu cel al angajării forţei de muncă calificate.

Diferenţele între costul social şi costul privat al mâinii de lucru şi gradul diferit de

impozitare (sistemele de asigurări sociale) existente la nivelul statelor membre explică într-o

anumită discrepanţele dintre ratele naţionale ale şomajului.

8 Suta Nicolae (coord.), “Integrarea eonomică europeană”, editura Economica, Bucureşti, 1999


332

Factorii instituţionali şi migraţiile de populaţie pot explica persistenţa unor puternice

diferenţe între ratele de şomaj europene. Deşi, în Europa, libera circulaţie a forţei de muncă a

fost statuată încă din 1957 prin tratatul de la Roma, fluxurile de populaţie în interiorul UE sunt

reduse9. În medie, pe ansamblul ţărilor UE, 5% din populaţie (circa 18 milioane) are o

naţionalitate diferită de cea a ţării în care este rezidentă. Dar 2/3 sunt străini din afara UE şi

doar 1/3 vin din ţări ale UE. Obstacolele în calea migraţiilor în interiorul UE sunt importante.

Unul dintre ele îl reprezintă barierele lingvistice. Din acest punct de vedere trebuie menţionat

că europenii car emigrează în interiorul UE au, cel mai adesea, un nivel ridicat de calificare şi

din această cauză vorbesc una sau mai multe limbi străine. Un alt obstacol îl constituie costul

ridicat al locuinţelor în regiunile cele mai dinamice, cost ce poate diminua, dacă nu chiar anula

avantajul pe care îl reprezintă salariile ridicate. Cea mai importantă barieră în calea migraţiei

populaţiei o reprezintă însă nearmonizării reglementărilor privind diplomele şi calificările în

UE. Totodată, este vorba şi de o anumită necorelare între structura ofertei de muncă pe

calificări din punct de vedere al repartiţiei geografice al populaţiei active, şi structura cererii

pentru anumite tipuri de muncă. Acest fapt împreună cu fluxurile intraeuropene de forţă de

muncă, este de natură să explice situaţia aparent paradoxală: există regiuni care se confruntă cu

penurie de forţă de muncă, în timp ce în altele există un nivel ridicat de neocupare.

După „93 – „94, degradarea semnificativă a situaţiei locurilor de muncă ar putea fi

explicată, în parte, prin politicile economice restrictive duse în Europa. Într-adevăr, în această

perioadă, ratele dobânzilor au crescut foarte mult în Europa, fenomen aflat în legătură directă

cu unificarea germană. Stabilitatea ratelor de schimb a obligat ţările europene membre ale SME

să se conformeze acestei creşteri. De altfel, punerea în aplicare a Tratatului de la Maastricht a

obligat ţările europene să practice politici bugetare restrictive. Lipsa unor mecanisme de punere

de acord şi de cooperare între politicile bugetare europene a agravat acest fenomen. Nivelul

foarte ridicat al şomajului în Europa, la începutul anilor 90, se datorează în mare parte

restricţiilor impuse politicilor economice europene pentru a îndeplini criteriile fixate prin

Tratatul privind crearea Uniunii Europene. În schimb, ameliorarea înregistrată începând cu

1996 ar putea avea originea în anticipările favorabile privind perspectivele monedei unice, care

au permis o scădere apreciabilă a ratelor dobânzilor. Evident, şi alte elemente legate de ciclul

economic(creşterea investiţiilor) şi de intensitatea schimburilor cu restul lumii au putut juca un

rol important.

12.2.3. Măsuri şi politici de reducere a şomajului în UE

În decembrie 1993 s-a adoptat Carta Albă, cuprinzând strategia pe Termen Mediu vizând

Creşterea Economică, Competitivitatea şi Ocuparea Forţei de Muncă. Dezideratul principal al

acestei acţiuni era introducerea de măsuri menite să revigoreze competitivitatea economiei

europene. S-a evidenţiat o corelaţie directă între ritmul de creştere economică la nivel

comunitar şi nivelul la care UE este aptă să creeze locuri de muncă. Principala preocupare a

fost să se creeze premisele pentru ca piaţa muncii să se poată adapta la rapidele mutaţii în 9Comisia Europeană, 1997a


333

sistemele productive, în managementul organizaţional şi în obiceiurile de consum. Programul

de acţiune preconizat nu conţinea detalii despre modificările legislative la nivel comunitar, ci

era un tablou de acţiuni pe care statele membre trebuiau să le aplice pentru a promova ocuparea

forţei de muncă cu sprijin comunitar. Atenţia principală era îndreptată pe nevoia de a genera

flexibilitate pe piaţa forţei de muncă concomitent cu menţinerea unui pachet acoperitor de

drepturi sociale.

Programul de acţiune se baza pe următoarele condiţii esenţiale :

economie integrată sănătoasă. Programul de Acţiune al Comisiei cerea aplicarea unor

politici economice şi monetare stabile şi coerente la nivel naţional. Acest deziderat

presupunea o inflaţie moderată, cheltuieli publice riguros controlate şi stabilirea

cursurilor de schimb pentru a crea un climat economic în care să se stimuleze

investiţiile şi să apară creşterea economică.

economie deschisă. Finalizarea Rundei Uruguay cu numeroase rezultate care vor duce

la redinamizarea comerţului internaţional şi la adoptarea de reguli menite să

îngrădească practicile concurenţiale neloiale concomitent cu declanşarea negocierilor

privind aderarea cu ţările din Europa Centrală şi de Est, vor duce la o mai mare

deschidere a UE spre zonele terţe.

coeziunea socială. Toţi cetăţenii UE vor trebui să sesizeze că efectele pozitive ale

adâncirii procesului de integrare sunt şi pentru ei. Obiectivul are menirea să

îmbunătăţească situaţia tuturor indiferent dacă sunt sau nu pe piaţa muncii.

economii mult mai descentralizate, în care să opereze performant şi firmele mici şi

mijlocii pe fondul promovării noilor tehnologii.

Întrucât acest plan de acţiune nu a introdus noi reglementări legale bazându-se pe structurile

existente în ţările membre, o serie de acţiuni care fuseseră propuse şi urmau să fie suportate de

UE au fost lăsate la latitudinea guvernelor naţionale.

Măsuri menite să stimuleze ocuparea forţei de muncă se refereau la :

îmbunătăţirea procesului educaţional şi a calităţii programelor de calificare;

un puseu de dereglementare a pieţei muncii prin introducerea unui mare coeficient de

flexibilitate în domeniu ;

mai bună utilizare a fondurilor publice prin politici active de informare cu privire la

oportunităţile de angajare ;

măsuri speciale pentru a încuraja tinerii fără o calificare adecvată să urmeze cursuri de

formare profesională ;

urmărirea reducerii costurilor indirecte ale forţei de muncă ;

măsuri fiscale referitoare la mediu, care pot fi o cale de compensare a unor costuri

sociale;

crearea de noi locuri de muncă cu luarea în considerare a noilor exigenţe de a proteja

calitatea mediului ambiant .


334

În ce priveşte rolul specific al organelor comunitare în perspectiva realizării unei funcţionale

politici sociale comune, se pot identifica următoarele căi de acţiune :

crearea premiselor ca toate reglementările legale restante, pendinte de Piaţa Unică, să

fie încorporate cât mai repede în legislaţiile naţionale. În plus, regulile privitoare la

concurenţă şi ajutorul public vor trebui aplicate cât mai riguros de către toate ţările

membre, sub supravegherrea Comisiei ;

perfecţionarea şi completarea reţelelor infrastructurale trans-europene, îndeosebi

transporturile şi telecomunicaţiile care sunt privite ca un complement important al

Pieţei Unice ;

creşterea sprijinului logistic şi financiar al UE în domeniul noilor tehnologii informatice

şi comunicaţionale ;

finanţarea reţelelor de energie, transport şi ecologice şi a infrastructurii informaţionale.

Paralel cu alocarea unor sume sporite de la Fondurile Structurale, Fondul de Coeziune

Economică, Fondul European de Investiţii şi Banca Europeană de Investiţii, un rol

important este acordat investitorilor privaţi;

punerea în aplicare al celui de al patrulea Program Cadru de Cercetare lansat pentru

perioada 1994 - 1998 ;

modernizarea şi flexibilizarea dialogului social pan-european.

Carta Albă cu privire la creşterea economică adoptată în 1993 şi Cartea Verde

consultativă asupra Opţiunilor de Politică Socială conţin o serie de prevederi complementare,

ceea ce a determinat lansarea unei serii de priorităţi, în care este esenţială acţiunea comunitară,

concentrate în Cartea Albă cu privire la Politica Socială. Aceste priorităţi au stat la baza

măsurilor cuprinse în al treilea Program de Acţiune Socială adoptat în 1995. Aceste priorităţi

privesc :

mai eficientă folosire a FSE pentru a sprijini programele de creare de noi locuri de

muncă ;

acţiuni îndreptate în direcţia creşterii eficacităţii în muncă ;

promovarea unei societăţi civile active în care nici un grup de interese să nu se

simtă marginalizat;

egalitatea tratamentului în muncă, în special prin completarea legislaţiei restante ;

sprijinirea procesului de promovare a mobilităţii forţei de muncă şi a persoanelor ;

creşterea democratizării procesului de adoptare a deciziilor astfel încât toţi

partenerii sociali să fie implicaţi într-o măsură sporită.

Fondul Social European va rămâne şi în continuare principalul instrument financiar

prin care se va acorda sprijin statelor membre în vederea aplicării de scheme menite să

depăşească problemele subutilizării forţei de muncă. Sumele s-au alocat şi se vor aloca în

continuare fiecărei ţări membre în funcţie de rata şomajului, numărul de şomeri pe termen lung,

prosperitatea naţională şi regională. Şi în viitor se va urmări crearea unui cadru eficient de


335

îmbunătăţire a relaţiilor intrasectoriale. Dialogul între reprezentanţii lucrătorilor, patronat,

autorităţile decizionale naţionale şi organele comunitare va fi considerat o cale importantă de

dezvoltare a unei politici sociale autentice comunitare. Până acum acest dialog, menit să

genereze îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, a fost un segment conflictual dintr-o varietate de

raţiuni. Obstacolele în calea unui parteneriat social la adoptarea deciziilor tehnice, economice şi

sociale au fost greu de surmontat din cauza cadrului naţional relativ rigid : lipsa unui cadru

instituţional favorabil şi ideii că problema raporturilor intra-industriale sunt de competenţa

fiecărei companii în parte. Contextul naţional de antamare a dialogului social este foarte diferit

de la o ţară la alta. Astfel, în Franţa, Grecia , Italia şi Olanda el este reglementat guvernamental.

În Marea Britanie, Danemarca şi Germania, abordarea este mai pronunţat voluntaristă, dialogul

având loc la nivel sectorial ca răspuns la negocierilor colective. O cale de mijloc adoptă Belgia,

Spania, Portugalia şi Luxemburg, unde statul nu acţionează în calitate de controlor , dar este un

arbitru care încearcă să grăbească obţinerea consensului. Spuneam că se reproşează relativa

insuficienţă a cadrului instituţional comunitar în domeniu. ECOSOC rămâne în continuare o

instituţie cu pronunţat rol consultativ şi cu impact modest asupra procesului de adoptare a

deciziilor sociale.

Presiunile ca dialogul social să se poarte în continuare la nivelul fiecărei companii au mai multe

raţiuni, cum ar fi :

se înregistrează o adevărată mişcare de eliberare a implicării directe a guvernelor în

condiţiile şi tratativele între partenerii sociali ;

fiecare sector social a fost supus unor procese dinamice de restructurare, intensivizarea

tehnologică a afectat procesele productive în multe industrii. Masiva deplasare a forţei

de muncă spre sectorul terţiar în care, în mod tradiţional, sindicatele nu sunt bine

reprezentate, va diminua posibilitatea unui dialog social echilibrat ;

rolul în creştere al companiilor transnaţionale care fac ca industriile din Europa să nu

mai opereze în context european, ci internaţional ;

acutizarea dorinţei ca lucrătorii să-şi schimbe frecvent locurile de muncă, ceea ce

accentuează nevoia de calificare pe care o solicită, în cele din urmă companiile ;

s-a înregistrat o creştere puternică a numărului micilor întreprinzători şi a firmelor mici

cu posibilităţi reduse de implicare în dialogul social naţional şi european.

Tratataul asupra UE a adus o serie de modificări de substanţă în ce priveşte dialogul

între partenerii sociali. Partenerii sociali au primit dreptul de a fi consultaţi atât cu privire la

principiile generale ale politicii sociale europene, cât şi la conţinutul acţiunilor ce se vor

întreprinde. Raţiunile interpunerii organelor comunitare în binomul angajaţi - patronat au

fost alimentate de următoarele elemente :

Piaţa Unică va conduce la o viitoare atomizare a fundamentelor relaţiilor industriale

existente în ţările membre ;

Părerea Comisiei este că înlăturarea barierelor comerciale va crea o mare diversitate de

probleme în relaţiile patronat - lucrători ceea ce impune intervenţia organelor

comunitare ;


336

Problemele aşa-zisului dumping social care ameninţă concurenţa în interiorul UE vor

putea fi evitate dacă lucrătorii vor fi mai bine informaţi şi vor fi consultaţi cu privire la

acţiunile pe care le intenţionează firmele.

Există şi o serie de oponenţi la ideea de creştere a rolului dialogului şi parteneriatului

social, îndeosebi din Marea Britanie, precum şi din partea unor asociaţii patronale.

Uniunea Europeană şi-a propus ambiţiosul obiectiv de promovare a progresului economic şi

social aflat în echilibru şi determinare reciprocă cu întărirea coeziunii economice şi sociale. De

asemenea, UE ţinteşte realizarea unui înalt nivel de ocuparea a forţei de muncă şi al protecţiei

sociale, îmbunătăţirea nivelului de viaţă şi a calităţii vieţii, întărirea coeziunii sociale şi a

solidarităţii între statele membre. Retorica textelor din Tratat generează numeroase aşteptări din

partea UE. Acţiunile şi măsurile adoptate la nivel comunitar trebuie să ofere premisele ca toţi

cetăţenii să perceapă că sunt beneficiari ai procesului integraţionist.

În domeniul politicii utilizării forţei de muncă, se face diferenţa măsurilor active de

cele pasive. Acestea din urmă au drept obiectiv atenuarea efectelor sociale ale şomajului fără a

ataca cauzele (indemnizaţiile de şomaj, cheltuielile angajate pentru pensionarea înainte de

termen al şomerilor în vârstă sau pentru înlocuirea muncitorilor în vârstă cu cei tineri). Măsurile

active privesc acţiunile de pregătire şi recalificare a şomerilor, ajutoarele şi subvenţiile acordate

pentru crearea de locuri de muncă, cheltuielile angajate pentru ameliorarea activităţii agenţilor

de plasare a forţei de muncă. Pentru politicile de folosire a forţei de muncă, s-au alocat în anii

‟90: 0,8% din PIB-ul comunitar pentru măsurile active şi 1,45% din PIB pentru cele pasive.

Ţările care destinau cea mai mare parte din PIB măsurilor active (peste 1%) erau: Danemarca,

Irlanda, Olanda, Belgia şi Germania. În aceste ţări, activităţile de formare şi recalificare a

şomerilor erau cele mai importante. În privinţa măsurilor active, se înregistrau mari disparităţi

între ţările europene. În ordine descrescătoare a părţii din PIB destinată acestor cheltuieli, se

aflau Irlanda, Spania, Belgia, Danemarca, Franţa, Germania şi Regatul Unit.

Este evident că şomajul conjunctural sau ciclic poate fi redus cu ajutorul politicilor tradiţionale

de stimulare a cererii. Dar aceste politici rămân fără efect asupra şomajului structural.

Reducerea acestuia face apel la numeroase dispozitive de politică a utilizării forţei de muncă

care vizează facilitarea ajustărilor pe pieţele bunurilor şi de muncă şi creşterea concurenţei pe

aceste pieţe. Printre modalităţile de reducere a şomajului structural (recomandate de Comisia

Executivă) se numără:

creşterea caracterului concurenţial al pieţei de bunuri, aplicând, de exemplu, o legislaţie

antitrust care să sancţioneze înţelegerile realizate la nivel naţional şi european;

ameliorarea sistemelor educative şi de pregătire / formare pentru a diminua

incompatibilitatea dintre tipurile de calificare ale persoanelor active şi cele cerute de

întreprinderi;

Revizuirea procedurilor de negociere colectivă a salariilor pentru ca acestea să ia mai

mult în considerare evoluţia situaţiei de pe piaţa muncii;

Revizuirea sistemelor de indemnizaţii pentru şomaj astfel încât acestea săi determine pe

salariaţi să se recalifice şi să-şi găsească un loc de muncă;


337

Susţinerea mobilităţii geografice pentru a reduce incompatibilitatea geografică dintre

calificările disponibile pe pieţele locale şi regionale pe de o parte, şi calificările cerute

de întreprinderi, pe de altă parte;

Îmbunătăţirea activităţii instituţiilor însărcinate cu plasarea forţei de muncă şi cu

difuzarea informaţiilor disponibile privind locurile de muncă.

Comisia a formulat următoarele recomandări în vederea atenuării efectelor generate

de introducerea monedei unice în planul social:

Îmbunătăţirea dialogului între partenerii sociali cărora le revine responsabilitatea

stabilirii salariilor şi creşterii ocupării;

Corelarea în zona euro a creşterii salariilor nominale cu necesitatea menţinerii

stabilităţii preţurilor. dacă creşterea salariilor nominale este semnificativă nu se va

putea respecta primul criteriu de convergenţă, BCE va promova o politică monetară

strânsă şi se vor obţine efecte adverse faţă de obiectivul creşterii ocupării. Dacă se va

produce creşterea salariilor nominale doar într-o anumită zonă se va înrăutăţi situaţi a

şomajului în zona respectivă (fără a fi necesar să se creeze presiuni inflaţioniste în

întreaga zonă). Creşterea salariilor trebuie corelată cu evoluţia productivităţii muncii;

Acordurile privind salariile trebuie să ţină cont de diferenţele d e productivitate dintre

state;

Impulsionarea de către guvernele naţionale a dialogului social;

Elaborarea unor planuri naţionale de acţiune pentru creşterea ocupării ale căror obiectiv

să vizeze: creşterea posibilităţilor de creare de locuri de muncă şi de ocupare, ţinând

cont de particularităţile fiecărui stat membru;

Îmbunătăţirea sistemelor de formare şi perfecţionare;

Eficientizarea activităţii oficiilor de plasare şi orientare a forţei de muncă;

Reducerea nivelului fiscalităţii sociale suportate de salariaţi;

Reducerea timpului de lucru care să nu genereze reducerea ofertei de muncă şi a

productivităţii;

Încurajarea angajărilor part time şi a altor forme de angajare. Această măsură are

avantajul de creşte rapid, pe termen scurt şi foarte scurt, gradul de ocupare al forţei de

muncă, fără a rezolva însă, pe termen lung, problema şomajului ;

Încurajarea pensionării înainte de termen (“early retirement”) care ar reduce supraoferta

de forţă de muncă existentă pe piaţă. Astfel de programe au început să fie aplicate în

ţări ca Olanda, Franţa şi Finlanda contribuind la reducerea ofertei de muncă în rândul

bărbaţilor în vârstă de peste cincizeci de ani. Anumiţi analişti10

consideră însă că o astfel

de măsură, coroborată cu rata redusă a natalităţii înregistrată în UE în ultimele decenii,

va reduce semnificativ dimensiunea forţei de muncă, devenind nesustenabilă financiar

pe termen lung .

Reforma sistemelor de asigurări sociale.

10 Nick Adnett, “European Labour Markets”, Longman Ltd., London, 1997


338

Una din direcţiile principale de creştere a ocupării în anii ‟90 în Uniunea Europeană se referă la

programele de formare şi pregătire a forţei de muncă. Cea mai mare parte a resurselor bugetare

destinate politici sociale se îndreaptă către aceste programe. O mare parte din aceste programe

sunt programe de reconversie, pregătire şi recalificare a şomerilor în conformitate cu cerinţele

şi tendinţele înregistrate pe piaţa muncii, pentru a le creşte acestora şansele de a găsi un loc de

muncă şi nu mai fi şomer.

În vederea reducerii şomajului, ţări ale UE au acordat chiar subvenţii salariale pentru firmele

care angajează anumite categorii ale forţei ale populaţie active. Irlanda utilizează un astfel de

sistem încă din 1977, Grecia din 1982. În Marea Britanie funcţionează din 1975 o astfel de

schemă, Temporary employment subsidy, de care au beneficiat firmele britanice, în această

schemă fiind cuprinşi peste 200.000 de angajaţi. Din 1979, TES, considerată a fi neconformă

cu prevederile Tratatului de la Roma a fost înlocuită cu un alt aranjament, Temporary Short

Time Working Compensation Scheme, de care au beneficiat peste 1.000.000 de angajaţi.

Marea Britanie a aplicat de asemenea alte două scheme: The New Young Worker Scheme

constând în subvenţii acordate firmelor care angajau tineri şi JobStart prin care se acordau

subvenţii salariale pentru firmele care angajau şomeri. Şi în alte ţări ale Uniunii Europene au

funcţionat, sub diferite forme, astfel de scheme de acordare de subvenţii salariale în anii ‟80 şi

‟90: Danemarca, Finlanda, Franţa etc. Italia. S-au acordat, de către ţările membre UE acordarea

de subvenţii pentru şomerii care îşi încep propria afacere, la nivelul anului 1995, în astfel de

scheme erau cuprinşi, la nivelul UE, în medie 2-4% din şomeri, pe an.

După cum se poate observa problema şomajului rămâne o problemă serioasă care are

poenţialul de a seperpetua şi după crearea uniunii monetare. În acest domeniu, rezolvarea

deficienţelor este plasată la nivelul fiecărui stat şi a partenerilor sociali, iar recomandările

instituţiilor europene se menţin la nivelul unor declaraţii de principiu, precizarea unor soluţii cu

caracter general şi a căror aplicare nu este în măsură să reducă şomajul.

Principala problemă cu care se pot confrunta în viitor ţările din euro land, şi care nu

va permite o distribuire uniformă a efectelor sociale ale monedei unice, este mobilitatea redusă

a forţei de muncă în interiorul Uniunii Europene. Lipsa de mobilitate a forţei de muncă face ca

zona euro să fie o zonă monetară imperfectă. Dacă ţările din uniunea monetară europeană ar

forma o zonă monetară optimă, atunci efectele negative manifestate în plan social ar fi mult

diminuate ca urmare a deplasării forţei de muncă din zonele unde se înregistrează şomaj

(supraofertă a forţei de muncă) spre regiunile unde se înregistrează penurie de forţă de muncă.

În aceste condiţii, creşterea flexibilităţii pieţei muncii şi realizarea efectivă a mobilităţii depline

a forţei de muncă în interiorul UE ar reprezenta un mecanism eficient de ajustare automată şi

rapidă a dezechilibrelor în cadrul uniunii economice şi monetare.

12.3. Instrumente de realizare a politicii sociale în Uniunea Europeană

Unul dintre principalele instrumente de care dispun instituţiile europene (G. Schmid, 1994)

pentru a lupta împotriva şomajului structural este Fondul Social European (FSE). Acesta este

un organism creat prin Tratatul de la Roma, ale cărui atribuţii au fost extinse în mai multe


339

rânduri. FSE este un organism care finanţează formarea profesională, mai ales a persoanelor

afectate de restructurările de activitate, mobilitatea geografică a muncitorilor în interiorul

Europei şi crearea de locuri de muncă şi de activităţi mai ales pentru şomeri.

Fondul Social European, lansat în 1960 a fost unul din mijloacele principale prin care s-a

obţinut acordul ţărilor membre UE cea mai puţin dezvoltate la dezideratele integrării, celălalt

mijloc important a fost Banca Europeană de Investiţii. Spre deosebire de BEI, FSE primea

finanţare de la bugetul comunitar şi era abilitat să acorde alocaţii mai degrabă decât

împrumuturi. El a fost instituţionalizat în condiţiile unei relative penurii de forţă de muncă la

nivelul "Europei celor 6" dar pentru perioade de declin economic şi bugete de austeritate. La

început, rolul său era de a uşura dificultăţile generate de şomaj prin facilitarea mobilităţii

sectoriale şi zonale şi, ca rezultat, să îmbunătăţească standardele de viaţă. Prin intermediul

FSE, anumite grupuri specifice de cetăţeni erau compensate pentru dificultăţile ce rezultau din

mutaţiile economice determinate de funcţionarea pieţei comune. La începuturile activităţii sale,

FSE putea să-şi declanşeze mecanismele finanţatoare numai la cererea unei ţări membre, de a i

se rambursa 50 % din cheltuielile deja efectuate pentru o schemă anume de asistenţă socială.

Constituirea fondului se făcea prin contribuţii proporţionale ale ţărilor membre. Doar o mică

parte din fonduri, s-au folosit iniţial pentru încurajarea mobilităţii regionale a lucrătorilor, cea

mai mare parte luând calea finanţării unor programe de calificare sau recalificare a forţei de

muncă. O critică frecventă a acestei prime etape de folosire a FSE s-a referit la faptul că cele

mai multe fonduri le-au primit statele care s-au dovedit mai abile în lansarea de solicitări şi nu

cele care aveau realmente nevoie de ele.

Între 1960 şi 1975 asistenţa financiară acordată a contribuit la reabilitarea profesională

a peste 1,8 milioane de lucrători la scară comunitară. Pentru că orientarea principală a fost către

industriile din primul val al dezvoltării, mai vechi, Germania a primit aproape 43,2 % din

totalul asistenţei în această etapă şi nu Italia cum era de aşteptat. Au devenit necesare redefiniri

funcţionale ale instrumentului financiar, dar până în 1971 nu s-a întâmplat nimic notabil.

Acordarea automată de alocaţii financiare de la Fond a devenit tot mai firească, iar Comisia a

fost autorizată să selecţioneze proiectele ce trebuiau finanţate pe baza unui set de criterii

convenite la nivel comunitar. Finanţarea fondului nu a mai fost făcută din sume alocate de

ţările membre ci din propriile resurse ale CEE. Asistenţa financiară putea fi solicitată nu numai

de către instituţiile publice ale ţărilor membre ci şi de către instituţii şi asociaţii private.

Revizuirea mecanismului funcţional al FSE la începutul anilor '70 însemna că mecanismul de

intervenţie se putea face prin:

Măsuri temporare. Schemele de ocupare a forţei de muncă puteau fi orientate direct

spre lucrătorii disponibilizaţi din agricultură, textile, confecţii şi siderurgie care puteau

fi ajutaţi pentru a se deplasa şi angaja în alte sectoare. O asistenţă specială a fost

acordată calificării alternative a femeilor şi a tinerilor sub 25 de ani.

Acţiuni permanente care puteau fi declanşate pentru a soluţiona situaţiile dificile

apărute în industriile specifice din anumite regiuni ale CE. În 1976, aproape 73 % din

fonduri s-au folosit pentru această destinaţie.


340

FSE este administrat de Comisia Europeană şi respectă principiul “adăugării”. Resursele sale

completează în procent de până la 50% finanţările efectuate de statele naţionale. Trei sferturi

din ajutor sunt folosite la finanţarea măsurilor privitoare la tinerii sub 25 ani. Cu toate acestea,

resursele FSE rămân modeste. În 1995 ele reprezentau 0,01% din PIB acesteia.

12.4. Este nevoie de o politică socială europeană ?

12.4..1. Raţiunile politicii sociale comunitare şi dinamica creării unei "dimensiuni sociale

europene"

Deşi limitate încă de la început, competenţele organelor comunitare s-au canalizat pentru a

asigura oportunităţi şi remuneraţii egale, elaborarea unui pachet legislativ unitar care să asigure

protecţia circulaţiei forţei de muncă şi crearea în timp a unor fonduri care să sprijine schemele

de pensionare a forţei de muncă. Preluând puţin din abilităţile naţionale în materie, deşi, aveau

de realizat obiectivul coeziunii economice şi sociale, organele comunitare au acordat o

importanţă reziduală coeziunii sociale în raport cu cea economică, deşi paradoxal, nu pot fi

concepute decât împreună.

Piaţa comună ce s-a preconizat în prima fază a integrării europene, cuprindea şi

libera circulaţie a forţei de muncă, devenită ulterior libera circulaţie a persoanelor. Raţiunile

sprijinirii persoanelor care doreau să lucreze în spaţiul integrat, beneficiind de libertatea de

angajare, erau prioritar economice. Libera circulaţie a lucrătorilor trebuia să se facă, într-o piaţă

integrată, fără să fie afectată de disfuncţionalităţile pieţei. În condiţiile circulaţiei libere a forţei

de muncă dintr-o zonă în alta (dintr-o ţară în alta) se generează, în mod firesc, o serie de

dezechilibre în rata şi nivelul absolut al şomajului. Anumite măsuri luate în perioada 1957 -

1975 au avut menirea să asigure o cât de cât posibilă liberă circulaţie a forţei de muncă active

prin protejarea şi conservarea securităţii sociale a lucrătorilor. Doar în ultimii ani măsurile

introduse au avut ca scop înlăturarea şi a celorlalte obstacole în calea liberei circulaţii a

persoanelor. Prin libera circulaţie a forţei de muncă apăreau şi distorsiuni ale echilibrelor

economice sectoriale pe care era necesar ca organele comunitare să le gestioneze, dar şi

integrarea pieţelor, a sectoarelor productive, a economiilor naţionale în general, avea o

puternică componentă socială. Deci, raţiunea principală a unei politici sociale comunitare,

coexistentă cu oplitici sociale la nivel naţional şi complementară acestora, era gestionarea

disfuncţionalităţilor, în plan social, pe care le genera avansarea procesului de integrare

europeană.

Alte redefiniri în plan strategic social, erau determinate de creşterea concurenţei

intracomunitare prin crearea uniunii vamale, care prin efectele de creare şi deturnare de comerţ,

determina puternice acţiuni de restructurare a sectoarelor productive însoţite, iminent, de

pierderi de locuri de muncă. Protecţia acestor lucrători, afectaţi direct de mecanismele

integraţioniste trebuie făcută, în măsură rezonabilă, şi cu implicare comunitară. Amplificarea

concurenţei, putea genera şi stabilirea măsurilor de protecţie a muncii şi de menţinere a unui

climat sănătos al activităţilor productive, ceea ce crea nevoia protejării lucrătorilor prin crearea

unui cadru legal comun.


341

Necesitatea adoptării unor măsuri care să protejeze lucrătorii şi posibilitatea introducerii lor,

ducea însă la o pierdere de flexibilitate şi adaptabilitate a companiilor la noul climat economic

comunitar şi internaţional, ceea ce a generat serioase divergenţe între ţările membre. Ratele

şomajului în ţările membre sunt mult mai înalte în comparaţie cu alte ţări industrializate şi

foarte variate de la o ţară la alta, aşa că pe parcursul întregului proces integraţionist dezbaterile

s-au concentrat asupra naturii măsurilor ce trebuiesc introduse pentru a depăşi această

problemă. Unele state au sprijinit o completă înlăturare a unor reglementări menite să protejeze

lucrătorii , altele continuă să le sprijine şi propun introducerea unor măsuri suplimentare . Şi la

nivel comunitar, atât în Comisie cât şi în Parlamentul European există un sprijin real pentru

viitoare reglementări în domeniul social.

Politicile sociale ale ţărilor membre au diferit substanţial încă de la începutul

integrării, în timp ce diferenţele culturale, politice, ideologice, economice şi instituţionale au

fost tratate ca priorităţi cu grade variate de acuitate la nivel comunitar. Diferitele decizii

naţionale se referă la : cine trebuie să fie sprijinit, ce volum de asistenţă socială individuală

trebuie primit şi echilibrul între cheltuielile publice şi private pentru protecţia socială. Dacă

diferite standarde sociale continuau să persiste, la un moment dat se exacerbau

disfuncţionalităţile pieţei libere. Diferitele niveluri şi tipuri de protecţie socială făcea dificilă

libera circulaţie a lucrătorilor. După părerea unor analişti, armonizarea sistemelor naţionale de

protecţie socială nu era necesară, întrucât concurenţa liberă de pe pieţele integrate va

contrabalansa şi chiar va elimina disparităţile. Alţi analişti apreciau că dacă se lasă funcţionale

numai regulile pieţei, acestea vor genera o slăbire sau anulare a schemelor de protecţie socială.

Această alternativă ar fi fost inacceptabilă din partea unor puternice grupuri de interese din

ţările cu o ridicată protecţie socială. Statele în care există un nivel mai scăzut al protecţiei

dobândeau avantaje comparative neloiale la nivel comunitar. Organele comunitare trebuiau să

se implice în acest proces, gestionând-ul cu flexibilitate, fără intenţia de a uniformiza sistemele

naţionale de securitate socială. Ulterior, această atitudine de expectativă a fost abandonată

odată cu lansarea AUE.

Deşi prevederile Tratatelor iniţiale, cu privire la politica socială au fost limitate, totuşi ele creau

premisele pentru lansarea ulterioară a unor acţiuni pe termene mediu şi lung la nivel european,

paralele cu pregătirea statelor membre pentru a întări armonia şi uniformitatea legislativă.

Pe parcursul anilor '80 această accentuare de voinţă politică a părut pusă în asociere cu lansarea

Programului de creare a Pieţei Unice. Se preciza că : "Consiliul Social realizează importanţa

dimensiunii sociale a obiectivelor pentru 1992…Piaţa Unică trebuind să fie croită şi realizată

într-o astfel de manieră încât să fie în avantajul popoarelor noastre."*)

Crearea unei dimensiuni sociale a pieţelor integrate se baza în plan legislativ pe

Carta Drepturilor Sociale Fundamentale (Carta Socială) adoptată în 1989. Ideea de dimensiune

socială implica o mai mare diversitate de acţiuni în domeniu decât protecţia drepturilor *) Communique' of the Hanover Summit 27/28 June 1988


342

lucrătorilor şi politicile de angajare. În declaraţia politică cuprinzând acordul asupra Cartei

sociale s-a prevăzut lansarea unor programe care să sprijine persoanele în vârstă şi grupurile

mai puţin favorizate ale societăţii europene. Tratatul de la Maastricht a reiterat importanţa

introducerii de măsuri care să permită tuturor cetăţenilor din UE să perceapă că sunt beneficiari

direcţi ai adâncirii integrării, făcându-se noi paşi pe calea dezideratului numit coeziune socială.

Textele de Tratat glăsuiau că "Uniunea va şi îşi va propune ca obiective viitoare promovarea

progresului economic şi social care să fie echitabil şi susţinut… prin întărirea coeziunii

economice şi sociale…" (Art. 13 TEU) şi respectiv "Uniunea va avea ca deziderate proprii…

un înalt nivel de ocupare a forţei de muncă şi protecţie socială, creşterea standardelor de viaţă şi

a calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială şi solidaritatea între statele membre" (Art. 2

TEU). Obiectivele de Tratat sunt foarte generoase, dar realităţile s-au dovedit şi se vor mai

dovedi entropice. Utilizarea unei astfel de terminologii şi realizarea dorinţei comune de a obţine

coeziunea socială şi armonia între cetăţenii UE vine în prelungirea speranţelor din anii '80.

Totuşi, acordul guvernelor naţionale, în raport cu acţiunile comunitare a rămas limitat, în

primul rând ca urmare a implicaţiilor politice ale transferului de responsabilităţi şi, în al doilea

rând, ca urmare a posibilelor consecinţe economice, şi chiar fiscale.

în timp, rolul Politicii sociale a UE s-a canalizat în următoarele domenii :

să cultive convergenţa politicilor sociale în sferele care rămân, în continuare, de

competenţă exclusivă a autorităţilor naţionale cum ar fi reglementările privind protecţia

socială ;

să elaboreze şi să pună în aplicare programe Comunitare privitoare la încurajarea

dezvoltării celor mai adecvate metode de sprijinire a recalificării forţei de muncă;

să ofere sprijin financiar prin intermediul Fondului Social European (FSE) şi a BEI ;

să elaboreze şi modernizeze un cadru legislativ şi instituţional care să cultive armonia

între partenerii sociali (lucrători, sindicate, patronat, alte grupuri sociale) la nivelul UE

şi să supravegheze punerea lui în aplicare ;

să dezvolte un pachet de reglementări privitoare la protecţia lucrătorilor la locurile de

muncă.

Deşi nu putem spune că aceste deziderate ar reprezenta o Politică socială în sens cuprinzător,

ele sunt un pachet minim de măsuri destinate să lanseze procesul mai generos de realizare a

ceea ce este încă retorism şi anume "coeziunea socială".

12.4.2. O politică socială europeană unică sau politici sociale naţionale ?

Un subiect controversat se referă la rolul pe care trebuie să îl aibă Uniunea şi instituţiile sale în

construirea unei politici sociale comune. Pe de o parte există adepţi ai unui intervenţionism al

instituţiilor (o politică socială comună la nivelul UE, realizată şi coordonată la nivel central).

De cealaltă parte a baricadei se situează adepţii ideii de plasare a responsabilităţii realizării

politicii sociale la nivelul fiecărui stat pe principiul “laissez faire, laissez passer”.


343

Principalele argumente împotriva unei politici sociale europene comune care susţin o

politică socială realizată la nivelul naţional pot fi sintetizate în astfel11

:

Nu este necesară o politică socială comună centralizată, în această fază a uniunii

economice, deoarece armonizarea politicilor sociale şi coeziunea socială vor fi obţinute

în viitor, automat, ca o consecinţă directă a adâncirii integrării. Susţinătorii acestei idei

apreciază că o politică socială comună nu este necesară la acest moment, costurile

sociale şi resursele bugetare ar fi mult prea mari în această fază şi nu ar fi justificate

deoarece convergenţa socială va rezulta pe măsură realizării uniunii economice.

Această idee este susţinută şi de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare de către

toate ţările membre în vederea menţinerii deficitului bugetar în limita a 3% din PIB în

preţuri curente şi datoriei publice interne în limita a 60% din PIB în conformitate cu

criteriile de convergenţă instituite prin tratatul de la Maastricht. Se apreciază că la

armonizarea politicilor sociale la nivelul UE vor contribui, într-o mare măsură, şi

agenţii pieţei, respectiv societăţile multinaţionale care acţionează în mai mult ţări

membre UE, care pe măsură integrării economice în UE vor adopta politici de resurse

umane identice la nivelul tuturor ţărilor membre în care operează. Adoptarea unei

politici de resurse umane va fi rezultatul armonizării, la nivel european, a celorlalte

aspecte ale activităţii economice în cadrul uniunii economice. De asemenea,

liberalizarea completă a fluxurilor de capital şi creşterea competitivităţii bunurilor şi

serviciilor în UE reprezintă pilonii de bază care vor conduce la convergenţă economică

şi socială, astfel încât centralizarea politicii sociale este irelevantă.

Respectarea principiului subsidiarităţii12

şi la nivelul pieţei muncii deoarece la nivelul

UE pe piaţa muncii anumite aspecte pot fi realizate la nivel naţional (de fapt se

consideră că cea mai mare parte a problemelor pieţei muncii pot fi reglementate mai

bine la nivelul fiecărei ţări membre şi nu la nivel comunitar, dată fiind varietatea şi

specificităţile pieţelor muncii şi a economiilor ţărilor membre). De asemenea,

adoptarea, la nivel comunitar, a anumitor măsuri de politică socială are efecte diferite

asupra ţărilor membre, afectând negativ unele dintre acestea, nerezolvând, sau chiar

perpetuând unele dintre probleme. Spre exemplu, în cadrul Programului de Acţiune

Socială, prin Directiva privind Munca Tinerilor, care prevede plata remunerarea

echitabilă a activităţilor prestate de copiii de şcoală afectează negativ anumite servicii

tradiţionale britanice, cum ar fi livrarea şi distribuţia ziarelor care nu afecta negativ

concurenţa intacomunitară.

Totuşi, oponenţii ideii de politică socială europeană, recunosc necesitatea unor

reglementări comunitare, a armonizării numai a anumitor aspecte ale politicii sociale cum ar fi

cele referitoare la serviciile de sănătate, în timp ce anumite componente, cum ar fi stabilirea

nivelului optim al protecţiei sociale şi al salariilor pot fi mai bine reglementate la nivel

naţional. Necesitatea ca anumite componente ale politicii sociale să fie reglementate la nivel

11 Nick Adnett, “European Labour Markets”, Longman Ltd., London, 1997 12 cuprinsul principiului subsidiarităţii


344

naţional şi nu la nivel comunitar, poate fi argumentată în conformitate cu principiul

subsidiarităţii. În favoarea acestei idei poate fi utilizat următorul exemplu13

. Armonizarea

politicilor sociale va genera costuri pentru toate statele membre care se vor reflecta la nivelul

costului forţei de muncă în sensul creşterii acestuia la nivelul UE. În condiţiile în care

mobilitatea forţei de muncă în cadrul UE este foarte redusă, atunci toate aceste costuri ale

armonizării vor fi suportate, în final de către populaţia activă, fie sub forma reducerii salariilor

reale nete, fie sub forma reducerii ocupării (în situaţia în care salariile sunt rigide).

Încurajarea “concurenţei instituţionale”14

în vederea adoptării unor decizii optime de politică

socială. Această idee are la bază următorul principiu: pe măsură ce guvernele naţionale vor

furniza cadrul legal necesar liberalizării intra UE a fluxurilor de bunuri, servicii, capitaluri şi

forţă de muncă şi vor reglementa în scopul armonizării), firmele îşi vor putea eficientiza

activitatea, ceea ce va genera noi locuri de muncă, fapt care în parte va fi atribuit guvernelor

naţionale care vor fi realese. Altfel spus, cu cât guvernele vor fi mai capabile în a realiza toate

cerinţele uniunii economice, cu atât problemele pieţei muncii vor fi mai rapid rezolvate,

realizându-se în acelaşi timp şi armonizarea socială, guvernele vor avea la rândul lor de profitat

câştigând voturi pentru alegerile viitoare. Guvernele mai puţin eficiente, conform principiului

“concurenţei instituţionale”, vor utiliza experienţa acumulată de guvernele mai eficiente şi vor

adopta şi aplica aceleaşi măsuri de reglementare a pieţei (inclusiv a pieţei muncii şi politicilor

sociale), ceea ce va conduce la armonizarea politicilor sociale şi realizarea coeziunii sociale.

Concurenţa instituţională permite guvernelor să rezolve problemele pieţei

Adepţii idei de politică socială comună aduc, la rândul lor, argumente pertinente:

Combaterea dumping-ului social (idee susţinută de Germania). Dumping-ul social are

în vederea temerea ţărilor europene că muncitorii şi firmele provenind din ţările în care

fiscalitatea socială şi cheltuielile cu protecţia socială sunt ridicate, vor fi defavorizate

faţă de muncitorii şi firmele provenind din ţările în care “fiscalitatea socială” şi

protecţia socială este mai scăzută, firmele din aceste ţări devenind, în mod artificial,

mai competitive, iar populaţia activă se va deplasa spre ţările unde salariile şi protecţia

socială sunt mai ridicate ceea ce va genera creşterea şomajului în rândul rezidenţilor din

ţările receptoare deoarece aceşti noi veniţi vor fi dispuşi, mai uşor să facă concesii în

ceea ce priveşte nivelul salariului şi protecţia socială. Dumping-ul social este o

rezultantă a reglementării diferite de la ţară la ţară a aspectelor legate de piaţa muncii şi

politica socială; construirea la nivel european a politicii sociale comune va fi de natură

să introducă un cadru unitar de reglementare şi să combată toate aceste aspecte

negative.

Combaterea efectelor negative generate de asimetria informaţională existentă în prezent

la nivelul UE cu privire la piaţa muncii şi la aspecte de politică socială datorată

varietăţii largi de reglementări naţionale. Această asimetriei informaţională afectează

negativ atât populaţia activă, cât şi firmele, rezultând o ocupare suboptimală şi

nemulţumiri ale forţei de muncă, productivitate a muncii scăzute şi chiar rezultate

13 Nick Adnett, “European Labour Markets”, Longman Ltd., London, 1997 14 Nick Adnett, “European Labour Markets”, Longman Ltd., London, 1997


345

negative pentru firmă. Reglementarea la nivel european a tuturor aspectelor sociale va

rezolva problema asimetriei informaţionale şi va elimina consecinţele negative

enumerate mai sus.

Realizarea unei convergenţe economice autentice nu va putea fi realizată, la nivelul

UE, în absenţa unei politici sociale comune. Adoptarea unor reglementări unice în sfera

politicii sociale va fi de natură să ducă la o creştere a mobilităţii forţei de muncă în

interiorul UE care va permite punerea în practică a mecanismelor automate de ajustare

economică, atenuarea şocurilor şi realizarea convergenţei economice.

în loc să adauge la arhitectura economică europeană o dimensiune socială, a fost

abordată o Politică Socială care este destul de fragmentată în conţinut şi prin urmare incapabilă

să rezolve complexele probleme sociale cu care se confruntă în continuare UE. În loc să creeze

coeziunea şi solidaritatea socială, Uniunea Europeană riscă să asiste la înrăutăţirea polarizării

sociale. O serie de evoluţii din ultimul timp au contribuit la creşterea probabilităţii apariţiei

unor tensiuni între guvernele naţionale şi organele unionale. Excepţia obţinută de Marea

Britanie de la Carta Socială şi prezenţa Protocolului Social induc o serie de complicaţii

privitoare la adoptarea reglementărilor şi amplifică dificultăţile Curţii Europene de Justiţie

(CEJ) în interpretarea legislaţiei. Primul semnal socioeconomic pentru toate statele membre la

mijlocul anilor '90 a fost escaladarea şomajului şi a dificultăţilor ce derivă din acesta, ceea ce

ameninţă UE cu pierderi de prosperitate economică. Dezbaterile, atât la nivel naţional, cât şi

supranaţional, cu privire la cele mai pertinente măsuri ce trebuiesc întreprinse, se concentrează

în jurul nevoii de a introduce o mai mare flexibilitate pe piaţa forţei de muncă. Opinia centrală

este că diferenţialul veniturilor se va dispersa şi că beneficiile sociale vor scădea şi vor fi

orientate mai îngust. Există însă consensul că protecţia socială trebuie menţinută şi diversificată

ca formă. S-a considerat important ca în cadrul Comisiei Europene să se vegheze astfel încât

coeziunea economică şi socială să nu fie alterată de diferenţierile din politicile de protecţie

socială ale guvernelor naţionale.

Controversele cu privire la această problemă împart statele membre şi deosebesc punctele de

vedere ale Comisiei şi Parlamentului European de cele ale firmelor participante. O mare parte

din Politica socială europeană este bazată pe retorică. Respectarea principiilor subsidiarităţii şi

diversităţii naţionale în domeniul acţiunilor sociale este marcată de caracterul fragmentar al

acţiunilor şi lipsa de coerenţă în dezvoltarea unei reale solidarităţi sociale. Este clar că cel mai

important obstacol în calea dezvoltării unei Politici sociale europene este lipsa voinţei politice

la nivelul ţărilor membre. Obiectul fundamental al UE este adâncirea integrării economice şi va

fi greu să armonizeze toate asperităţile ivite pe acest traseu extrem de dificil.

Consiliul de la Nisa pare a fi tranşat, prin maniera de abordare, controversa: politică socială

europeană unică sau politică europeană ca suma a unor politici sociale naţionale relativ

armonizate. Opţiunea de la Nisa indică înscrierea UE pe coordonatele primei alternative, aceea

a unei politici sociale unice. În absenţa unei astfel de soluţii, dinamica procesului de adâncire a

integrării ar fi evident încetinită, iar efectele pozitive generate de funcţionarea uniunii

economice şi monetar ar fi inferioare celor scontate. Numai printr-o politică socială unică s-ar

putea combate eficient efectele negative ale funcţionării uniunii monetare.

Date post:	07-Sep-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	1 times
Download:	0 times

E U R O P E N E Capitolul 12 - stelian23august · La aceasta se adaugă politicile de angajare,...

Documents