Dr.pr.pen.I+unit.+I

Anul III, semestrul I

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT

DRAGU CREŢU

Actual. 2012 I. Rusu

IONION RUSU

Editura Universitară Danubius, Galaţi2010

© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei integrală sau fragmentară este interzisă.

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţificedin Învăţământul Superior (cod 111/2006)

ISBN 978-606-533-140-2

Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171

Drept procesual penal – I 2

CUPRINS

1. Noţiuni generale privind procesul penal şi dreptul procesual penal. Principiile fundamentale ale procesului penal

Noţiuni generale privind procesul penal şi dreptul procesual penal 8

Principiile fundamentale ale procesului penal 20

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat 29

Teste de autoevaluare 30

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 31

Bibliografie minimală 31

2. Participanţii în procesul penal

Noţiunea de participant 33

Organele judiciare – participanţi în procesul penal 34

Părţile în procesul penal 38

Apărătorul în procesul penal 46


Rezumat 52



Lucrare de verificare 53



3. Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal. Competenţa în materie penală

Acţiunea penală şi acţiunea civilăîn procesul penal 55

Competenţa în materie penală 71


Rezumat 85




4. Probele şi mijlocele de probă în procesul penal. Măsurile procesuale. Actele procesuale şi procedurale comune

Probele şi mijlocele de probăîn procesul penal 89

Măsurile procesuale 109

Actele procesuale şi procedurale comune 129


Rezumat 142



Lucrare de verificare 143


Bibliografie (de elaborare a cursului)


INTRODUCEREModulul intitulat Drept procesual penal - Ise studiază în anul al III-lea, semestrul I şi vizează dobândirea de competenţe în domeniul dreptului procesual penal.

După ce vei studia şi învăţa modulul, vei dobândi o seamă de competenţe generale care te vor ajuta în realizarea unui parcurs didactic eficient.

Competenţelepe care le vei dobândi sunt următoarele:

integrarea disciplinei Drept procesual penal - partea generală în cadrul sistemului ştiinţelor juridice;

interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale acestei discipline;

argumentarea principiilor pe baza cărora funcţionează disciplina dreptprocesual penal - partea generală;

interpretarea normelor de drept procesual penal în raport cu situaţiile concrete.

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:- Noţiuni generale privind procesul penal şi dreptul procesual

penal.Principiile fundamentale ale procesului penal; - Participanţii în procesul penal;- Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal.Competenţa în

materie penală; - Probele şi mijlocele de probă în procesul penal. Măsurile

procesuale.Actele procesuale şi procedurale comune.

În prima unitate de învăţare, intitulată Noţiuni generale privind procesul penal şi dreptul procesual penal.Principiile fundamentale ale procesului penal, vei regăsi operaţionalizarea următoarelor obiective specifice, astfel încât vei avea capacitatea: - să realizezi delimitarea principiilor fundamentale ale procesului penal; - să descrii problematica raporturilor juridice procesual penale;- să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, problematica specifică

normelor de drept procesual penal,

după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată. Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.

După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare, Participanţii în procesul penal, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi competenţe şi vei dobândi capacitatea: - să corelezi norma juridică cu o situaţie concretă de aplicare a legii

procesual penale în materia participanţilor în procesul penal; - să descrii, în maximum două pagini, părţile în procesul penal;

- să delimitezi participanţiiîn procesul penal,

care îţi vor permite să înţelegi că aplicarea dreptului operează cu metode convergente situaţiei concrete. Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de verificare, pe care, după corectare, o vei


primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.

În a treia unitate de învăţare, intitulată Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal.Competenţa în materie penală, vei regăsi operaţionalizarea altor obiective specifice, încât vei fi capabil: - să descrii conceptele de acţiune penală şi acţiune civilă în procesul penal; - să argumentezi în maximum două pagini necesitatea reglementării

competenţei în materie procesual-penală;- să precizezi statutul jurisprudenţei şi al doctrinei juridice în raport cu

problematica situaţiilor (cazurilor) de nepunere în mişcare a acţiunii penale sau de stingerea ei,

după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată. Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun alte exerciţii şi alte teste.

După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare Probele şi mijlocele de probă în procesul penal. Măsurile procesuale.Actele procesuale şi procedurale comune, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi competenţe şi vei avea capacitatea:- să explici conceptele de probă şi mijloc de probă;- să evidenţiezi măsurile procesuale;- să enumeri argumentat actele procesuale şi procedurale reglementate în

Codul de procedură penală,

care îţi vor permite să sesizezi caracterul sistematic al organizării acestor instituţii. Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de verificare, pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.

Pentru o învăţare eficientă, ai nevoie de următorii paşi obligatorii: Citeşti modulul cu maximă atenţie. Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie sau le

adnotezi în spaţiul alb rezervat. Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse. Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără să

apelezi la suportul scris. Compari rezultatul cu suportul de curs şi îţi explici de ce ai eliminat

anumite secvenţe. În caz de rezultat îndoielnic, vei relua întreg demersul de învăţare.

Pe măsură ce vei parcurge modulul, îţi vor fi administrate două lucrări de verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de resurse bibliografice suplimentare. Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi competenţele. Se va ţine cont de acurateţea rezolvării, de modul de prezentare şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare vei apela la tutorele indicat.

N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de depus.


1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND PROCESUL PENAL ŞI DREPTUL PROCESUAL PENAL. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI PENAL

1.1. Noţiuni generale privind procesul penal şi dreptul procesual penal

8

1.2. Principiile fundamentale ale procesului penal 20


Rezumat 29




Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore


să realizezi delimitarea principiilor fundamentale ale procesului penal; să descrii problematica raporturilor juridice procesual penale; să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, problematica specifică

normelor de drept procesual penal.

Dragu Creţu Noţiuni generale privind procesul penal şi dreptul procesual penal. Principiile fundamentale ale procesului penal

1.1. Noţiuni generale privind procesul penal şi dreptul procesual penal

1.1.1. Consideraţii generale privind procesul penal. Justiţia penală

Statul de drept presupune nu numai asigurarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului de către autorităţile publice, fără discriminări, ci şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale celorlalţi de către fiecare cetăţean.

Integrarea României in Uniunea Europeană, care antrenează în tot mai mare măsură libertatea de circulaţie a persoanelor şi forţei de muncă, precum şi eforturile statului român de a asigura pentru cetăţenii săi condiţii de călătorie sau de stabilire în toate statele lumii tot mai facile presupun şi o repsponsabilitate sporită atât din partea autorităţilor, cât şi din partea cetăţenilor aflaţi sub protecţia statului român.

Respectul faţă de lege, presupune şi respectarea unor precepte ca norme de conduită.În măsura în care membrii societăţii respectă limitele impuse prin lege există toate premisele ca fiecare individ să ia propriile decizii într-o societate stabilă, cu efecte benefice atât pentru sine cât şi pentru cei din jurul său.Faptul că unii membri ai societăţii apreciază că într-un stat democratic libertatea nu are limite aceştia se poartă fără a se conforma constrângerilor impuse de lege.Sfidarea legii impune anumite constrângeri, care de cele mai multe ori îmbraca haina normelor de drept.

Legislaţia penală in vigoare apară în mare măsură valorile fundamentale ale societăţii româneşti şi oferă suficiente garanţii de realizare a politicii penale a statului.

Termenul de justiţie penală este utilizat pentru a desemna totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială.Semnalarea în mass-media a unor infracţiuni determină apariţia în rândul comunităţii a unui sentiment de neîncredere din partea autorităţilor statale, iar la nivelul cetăţeanului adeseori, o încurajare de a comite activităţi infracţionale.

Justiţia penală este rezultatul evoluţiei societăţii umane faţă de fenomenul infracţional.Justiţia penală are două funcţii preventivă şi represivă.Pentru o apărare eficientă a valorilor fundamentale ale omului este necesar ca statul să intervină şi să includă în sfera represiunii penale acele situaţii ce devin periculoase pentru ordinea de drept.

Respectarea ordinii de drept se asigură prin vasta activitate desfăşurată de organele specializate care folosesc în acest scop un complex de căi, metode şi mijloace de natură să înfăptuiască justiţia penală. În înfăptuirea actului de justiţie un rol deosebit îl au instanţele de judecată.

Legea fundamentală, Constituţia, face referiri la acest aspect stipulând sau arătând că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (denumită în trecut Curtea Supremă de Justiţie) şi prin celelalte instanţe de judecată stabilite de lege se înfăptuieşte în numele legii.

Diversitatea şi complexitatea relaţiilor sociale, izvorâte din interesele individuale, impun existenţa unei societăţi capabile să asigure satisfacerea



membrilor comunităţii ce o compun. În acest sens, justiţia reprezintă un instrument important al statului de drept menit să contribuie la apărarea valorilor fundamentale ale omului.De aici cerinţa ca ordinea de drept, reglementarea socială să se bazeze pe justitie în scopul realizării binelui comun.

Pentru apărarea intereselor sale orice persoană are consfiinţit accesul la justiţie. Legea nr. 303/2004 pentru organizarea judecătorească prin dispoziţiile art. 2, alin. 2 prevede că:

„instanţele judecătoreşti înfăptuiesc justiţia în scopul apărării şi realizării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor precum şi a celorlalte drepturi şi interese legitime deduse judecăţii”.

Justiţia se înfăptuieşte în numele legii de către judecători care sunt independenţi şi care se supun numai legii.

1.1.2. Procesul penal – noţiune, scop, rol educativ, fazele procesului penal

Noţiune

Aplicarea legii penale se materializează prin organele specializate ale statului care au sarcina de a descoperi o infracţiunile săvârsite, de identificare a autorilor în vederea tragerii la răspundere penală a acestora şi pentru restabilirea ordinii de drept încălcate.

Aceasta activitate procesuală se înfăptuieşte printr-un complex de acte succesive care datorită desfăşurării lor coordonate şi progresive reprezintă un proces, adică un lanţ de manifestări consecutive la capătul căruia se va putea hotărî dacă este sau nu cazul să fie aplicată o sancţiune. O astfel de activitate este procesul penal. În literatura juridică de specialitate definiţia procesului penal dată de diferiţi autori este, în esenţă, apropriată cu cea care urmează a fi redată.

Procesul penaleste o activitate reglementată de lege desfăşurată de organele competente cu participarea părţilor şi a altor persoane în scopul constatării la timp şi în mod concret a faptelor ce constituie infracţiuni astfel încât orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Trăsăturile definitorii ce caracterizează noţiunea de proces penal sunt:

procesul penal este o activitate reglementată de lege care se desfăşoară succesiv şi coordonat;

termenul de proces derivă din latinescul procedere = a înainta, a progresa;

activitatea procesuală implică participarea instanţelor judecătoreşti, Ministerul Public, organele de cercetare penală, părţile şi alte persoane

procesul penal are loc doar într-o cauză penală.Scopul procesului penal

Din definiţia procesului penal rezultă implicit şi scopul acestuia. Înscris în art. 1 C.proc.pen. scopul imediat al oricărui proces



„este constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel încât orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Pentru realizarea scopului arătat, cu privire la apărarea valorilor sociale ocrotite, nu sunt suficiente normele de drept substanţial care reglementează conduita destinatarilor legii penale şi normele procesuale prin care se manifestă reacţia socială necesară împotriva infracţiunilor în vederea restabilirii ordinii de drept, ci este necesar a se stabili şi cauzele criminalităţii.

Este insuficient a ne mulţumi doar cu a sancţiona efectul, cu referire la pedepsele penale, fără a se stabili şi înlătura cauzele criminalităţii.În acest context, politica penală trebuie să dea cele mai bune soluţii pe care le ridică fenomenul criminalităţii.Scopul general al procesului penal este acela de:

„apărarea ordinii de drept a persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, de prevenire a infracţiunilor, precum şi de educare a cetăţenilor în spiritul respectării legilor”. (art. 1, alin. 2 C.proc.pen.).

Procesul penal, aşa cum rezultă din definiţia sa, cuprinde numeroase activităţi ce se desfăşoară pe parcursul unor etape succesive care impun anumite reguli.

Procesul penal modern cuprinde trei faze:

urmărirea penală; judecata; punerea în executare a hotărârilor penale de condamnare rămase

definitive.Procesul penal astfel alcătuit s-a dovedit mai eficace şi maleabil în realizarea raporturilor juridice penale

Fazele procesului penal

Sunt diviziuni ale acestuia în care îşi desfăşoară activitatea o anumită categorie de organe judiciare în îndeplinirea atribuţiilor ce se înscriu în funcţia lor procesuală şi după epuizarea cărora pot fi date anumite soluţii privind cauza penală.

În faza urmăririi penale sunt cuprinse etapele cercetării penale care au ca obiect strângerea probelor pentru trimiterea în judecată a inculpatului. Codul de procedură penală cuprinde în partea specială numeroase dispoziţii referitoare la activitatea de cercetare penală. Această activitate este efectuată de organele de cercetare penală şi procuror.

Activitatea organelor de cercetare penală trebuie să se desfăşoare în interesul bunei administrări a justiţiei, pentru a nu fi aduse prejudicii persoanei aflată sub anchetă penală.Pe parcursul urmăririi penale trebuie să se evite mediatizarea excesivă dăunătoare în cazurile aflate în cercetare pentru a nu încalca dreptul la imagine şi la un proces echitabil al celor vizaţi.Sub aspectul regulilor de desfăşurare a urmăririi penale, trebuie respectate drepturile procesuale ale părţilor din procesul penal.

Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea in



judecată (art. 200 C. proc. pen.).Conform noilor modificări aduse Codului de procedură penală instanţa de judecataă poate interveni în faza anchetei penale.

Judecata este considerată faza centrala şi cea mai importantă a procesului penal.În această faza, instanţa reevaluează activitatea procesuală desfăşurată de organele de urmarire penală, readministrând şi administrând toate probele în vederea soluţionării legale a cauzei deduse judecăţii.Judecata începe o dată cu sesizarea instanţei şi dăinuie până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Ultima fază a procesului penal, punerea în executare a hotărârilor penale de condamnare rămase definitive, reprezintă momentul final al procesului penal. Executarea sancţiunilor de drept penal nu constituie o simplă problemă administrativă, fiind reglementată prin lege.O asemenea reglementare este dată prin Legea nr. 275/20061, privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.Competenţa revine instanţei de executare însă la această activitate îşi aduc contribuţia procurorul şi alte organe din cadrul Ministerului Administraţiei şi Reformei.

1.1.3. Faptele şi raporturile juridice procesualpenale

Noţiunea de fapt juridic procesual penal

Faptele juridice procesual penale au fost definite ca fiind împrejurările de fapt care potrivit legii dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice procesual penale sau împiedică naşterea lor.

Faptele juridice procesual penale se clasifică în acţiuni şi evenimente. Acţiunile sunt fapte juridice dependente de voinţa oamenilor. Evenimentele sunt fapte juridice produse independent de voinţa oamenilor.După efectele care le produc faptele juridice pot fi: constitutive, modificatoare, extinctive şi impeditive.

Sunt considerate fapte juridice constitutive acelea care duc laapariţia raporturilor juridice procesuale penale, precum:

săvârşirea unei infracţiuni; formularea unei plângeri prealabile; constituirea de parte civilă.

Sunt fapte juridice modificatoare acelea care aduc modificări raporturilor juridice procesuale penale, în sensul că modifică drepturile şi obligaţiile participanţilor la procesul penal, precum:

punerea în mişcare a acţiunii penale; împlinirea vârstei de 14 ani;

Sunt fapte juridice extinctive acelea care duc la stingerea raporturilor juridice procesual penale, spre exemplu:

împăcarea părţilor; decesul făptuitorului; retragerea plângerii prealabile.

1 Publicatăîn M. Of.alRomâniei, partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006.



Intervenţia unor asemenea împrejurări conduce la stingerea raportului juridic procesual penal.

Faptele juridice procesual penale impeditive sunt acelea care împiedică naşterea raporturilor procesual penale, cum sunt printre altele:

amnistia intervenită înainte de declanşarea procesului penal; lipsa plângerii prealabile.

Noţiunea de raport juridic procesual

Raporturile juridice procesual penale sunt acele raporturi ce se nasc între organele de judecată şi persoanele care sunt trase la răspundere penală.

În literatura juridică de specialitate se opinează cǎ în cadrul procesului penal, pe lângă raporturile juridice procesuale penale principale, există şi raporturi juridice procesual penale auxiliare: cele principale iau naştere între subiecţii procesuali principali (statul, reprezentat prin organele judiciare, pe de o parte şi părţi, pe de altă parte), iar cele auxiliare se stabilesc între subiecţi procesuali străini de raportul de conflict ce formează obiectul procesului penal (martori, experţi, interpreţi, apărători, etc.) şi ceilalţi subiecţi procesuali.

Din punct de vedere structural raportul juridic procesual penal conţine următoarele elemente: subiecţi, obiect şi conţinut.

subiecţii raportului juridic procesual penal sunt participanţii la activitatea procesuală penală;

conţinutul raportului juridic procesual penal este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor care participă la desfăşurarea procesului penal;

obiectul raportului juridic procesual penal este dat de existenţa sau inexistenţa raportului de drept substanţial de conflict, adus spre soluţionare în faţa organelor judiciare.

Trăsături specifice raporturilor juridice procesual penale

În comparaţie cu alte raporturi juridice specifice altor ramuri de drept, raportul juridic procesual penal se caracterizează prin următoarele trăsături specifice.

Ca trăsături specifice, exemplificăm:

sunt raporturi juridice de autoritate, adică de putere, deoarece tragerea la răspundere penală are loc prin manifestarea de voinţă a puterii exercitate de către stat;

raporturile juridice procesual penale i-au naştere de regulă peste şi în afara acordului de voinţă al părţilor;

unul din subiecţi este un organ al statului deşi există situaţii în care nu întotdeauna găsim un subiect care este organ al statului. de exemplu: raportul juridic dintre avocat şi inculpat.

drepturile organelor judiciare au valoarea de obligaţii ale acestora

Normele de drept procesual penal



a) Noţiune

Dreptul procesual penal cuprinde ansamblul normelor juridice procesuale. Normele de drept procesual penal sunt acele norme care reglementează desfăşurarea procesului penal şi au în principiu aceleaţi reguli de conduită ca şi celelalte norme juridice cu particularitatea că ele se adresează numai participanţilor la activitatea procesuală.

b) Clasificarea normelor de drept procesual penal

Sub aspectul conţinutului reglementării distingem între:

norme procesuale care cuprind dispoziţii referitoare la actele ce trebuie îndeplinite;

norme procedurale care prevăd în ce mod trebuie aduse la îndeplinire actele procesuale pentru a-ş produce efectele pe care legea le-a conferit organelor judiciare.

Din punct de vedere al aplicabilităţii, normele procesual penale pot fi:

norme generale care se aplică tuturor cauzelor penale; norme speciale care se aplică numai anumitor categorii de cauze penale.

În raport de obiectul reglementării, normele de drept procesual penal pot fi clasificate în:

norme de organizare; norme de competenţă;norme de procedură.

1.1.4. Dreptul procesual penal – ca ramură de drept

Noţiunea de drept procesual penal

Întreaga activitate procesuală se desfăşoara potrivit unor norme juridice care reglementează desfăşurarea procesului penal.Restabilirea ordinii de drept impune ca procesul penal să se desfăşoare într-un cadru legal cu respectarea unor regului procesuale şi proceduale.

Regulile procesuale prescriu actele ce se îndeplinesc pentru dinamizarea procesului penal, respectiv al declanşării desfăşurării şi stingerii acestuia.Totodată, regulile procesuale indică în ce condiţii intervin actele procesuale şi căror organe sau persoane le revin dreptul, sarcina sau facultatea de a le îndeplini.

Regulile proceduale având caracter de reguli complementare faţă de regulile procesuale, prevăd modul cum trebuie procedat pentru a se aduce la îndeplinire actele procesuale în vederea atingerii de către acestea a finalităţi lorAtât în literatura juridică, cât şi în practica judiciară se foloseşte şi denumirea de „procedură penală” pentru a desemna un ansamblu de norme juridice, însă se apreciază că ar fi mai corectă folosirea denumirii de „drept procesual penal” întrucât are un înţeles mai larg decât „procedura penală” şi exprimă, autonomia acestei ramuri de drept.



Ca atare, dreptul procesual penal poate fi definit ca totalitatea normelor juridice care reglementează procesul penal.

Normele de drept procesual penal sunt cuprinse în marea lor majoritate în Codul de procedură penală, dar şi în legile care reglementează organizarea şi activitatea unor organe judiciare.Actualul Cod de procedură penală cuprinde două mari părţi: partea generală şi partea specială.Partea generală cuprinde principiile fundamentale, instituţiile de bază ale procesului penal aplicabile fazelor procesului penal iar partea specială conţine norme ce reglementează evoluţia activităţilor şi formelor procesuale în concret, precum şi unele norme referitoare la proceduri speciale.

Obiectul dreptului procesual penal

Fiecărei ramuri de drept îi revin anumite relaţii sociale pe care le reglementează, acestea alcătuind obiectul ramurei de drept respective.

Dreptului procesual penal îi revin spre reglementare relaţiile sociale ocazionate de activitatea desfăşurată de organele competente în stat pentru tragerea la răspundere penală a acelora care au săvârşit infracţiuni. Cum această activitate este însuşi procesul penal rezultă că obiectul dreptului procesual penal îl constituie însuşi procesul penal.

Prin urmare, dreptul procesual penal nu poate fi asemănat cu procesul penal dat fiind acesta din urmă este caracterizat ca un fenomen de viaţă juridică, un ansamblu de activităţi, pe când dreptul procesual penal constituie o totalitate de norme juridice chemate să îndeplinească anumite activităţi necesare desfăşurării procesului penal.

Sarcinile dreptului procesual penal

Dreptului procesual penal îi revine ca primă sarcină aceea de a stabili care sunt organele competente să participe la desfăşurarea procesului penal şi care sunt drepturile şi obligaţiile acestor organe. Totodată dreptul procesual penal are menirea de a stabili persoanele care trebuie să participe la realizarea procesului penal şi de a stabili drepturile, obligaţiile şi garanţiile procesuale ale părţilor.

Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept

Dreptul procesual penal are legături cu celelalte ramuri de drept în funcţie de asemănările dintre categoriile de relaţii sociale care fac obiect de reglementare pentru acele ramuri de drept.

Astfel, dreptul procesual penal are legături, în primul rând, cu dreptul constituţional, deoarece o serie de dispoziţii procesuale îşi au reglementarea-cadru în Constituţie.



În Constituţie sunt înscrise principiile care stau la baza organizării şi funcţionării organelor judiciare, precum şi unele dispoziţii cu aplicabilitate în dreptul procesual penal ( art. 23 – referitor la măsurile preventive, art. 24 – privind dreptul la apărare, art. 27 – cu privire la inviolabilitatea domiciliului, etc.).

Dreptul procesual penal are legături strânse cu dreptul penal; acesta din urmă este alcătuit din norme care reglementează dreptul statului de a-l trage la răspundere penală pe infractor, iar cel dintâi conţine norme care reglementează modalitatea de realizare a acestui drept.De asemenea, dreptul procesual penal are legături şi cu dreptul civil, deoarece există situaţii când în cadrul unor instituţii de drept procesual penal ( cum ar fi: acţiune acivilă în procesul penal, partea civilă, partea responsabilă civilmente, etc.) se aplică normele civile.

1.1.5. Ştiinţa dreptului procesual penal

Noţiunea, obiectul şi sarcinile ştiinţei dreptului procesual

Ştiinţa dreptului procesual penal nu se confundă cu dreptul procesual penal, ea având un caracter autonom. Ca obiect de studiu ştiinţa dreptului procesual penal îşi canalizează activitatea în direcţiile cercetării normelor procesual penale, a condiţiilor obiective care au determinat reglementările anumitor instituţii procesuale, elaborarea unor reguli deduse din studierea practicii judecătoreşti şi a doctrinei. Ştiinţa dreptului procesual penal foloseşte o serie de metode de cercetare: metoda logică, metoda istorică, metoda comparativă, etc.

Ştiinţa dreptului procesual penal studiază realităţile sociale în evoluţia lor, conţinutul normelor juridice procesual penale care au determinat o anumită reglementare, adaptarea acestor norme la realităţile practice, practica judiciară cât şi legislaţiile altor ţări şi în mod special a Uniunii Europene.

Sarcina ştiinţei dreptului procesual penal este de a studia:

realităţile sociale în evoluţia lor, astfel încât să surprindă oportunitatea modificărilor legislative în materie procesual penală;

normele juridice procesuale penle, din perspectivă istorică, avându-se în vedere condiţiile obiective care au determinat apariţia acestor norme;

practica judiciară, astfel încât teoria să îşi găsească o justă aplicare în practica organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti;

legislaţia procesual penală a altor ţări, pentru a contribui la armonizarea legislaţiei noastre în domeniu, în special cu legislaţia Comunităţii.

Legăturile ştiinţei dreptului procesual penal cu alte ştiinţe ale dreptului

Deşi ştiinţa dreptului procesual penal are un caracter autonom ea nu exclude legăturile cu alte ştiinţe ale dreptului: criminalistica, medicina legală, psihologia judiciară, criminologia, statistica judiciară, etc.Astfel, rezultatele obţinute prin intermediul unor procedee specifice criminalisticii, cum ar fi



dactiloscopia şi cercetarea altor categorii de urme, fotografia judiciară sau cercetarea înscrisurilor, pot fi utile în desfăşurarea procesului penal, contribuind la aflarea adevărului şi corecta soluţionare a cauzelor penale.

Medicina legală este acea disciplină medicală care îşi pune cunoştinţele în slujba justiţiei, ori de câte ori pentru lămurirea unei cauze judiciare sunt necesare anumite precizări cu caracter medical-biologic.

Cu psihologia judiciară deoarece aceasta oferă dreptului un instrumentar al interpretării corecte a conduitelor umane cu finalitate criminogenă . Aceasta furnizează informaţii necesare cunoaşterii şi interpretării corecte a conduitelor umane pe parcursul desfăşurării unor activităţi procedurale precum percheziţia, confruntarea, ascultarea părţilor, etc.

În ceea ce priveşte legătura cu statistica judiciară, aceasta decurge din faptul că statistica judiciară oferă date cu privire la dinamica fenomenului procesual (gradul de pericol social al infracţiunilor, frecvenţa luării măsurilor preventive sau a folosirii căilor de atac, ş.a.)

1.1.6. Izvoarele dreptului procesual penal

Noţiunea de izvor de drept procesual penal

În ştiinţa juridică termenul de izvor desemnează de fapt sursele, originea, factorii de determinare şi creare a dreptului. Ştiinţa juridică distinge între izvoarele materiale şi cele formale.

Izvorul material al dreptului îl constituie suma ideilor materializate în normele juridice. Izvoarul formal îl reprezintă procedeul sau forma prin care aceste idei sunt materializate.

Urmare a importanţei procesului penal normele sociale sunt reglementate prin lege. Legea în sensul ei larg este singurul izvor de drept.

Constituţia este legea fundamentală care stabileşte reguli cu caracter general, fundamental fiind izvor pentru toate normele de drept.

Codul de procedură penală este principalul izvor al dreptului procesual penal deoarece cuprinde majoritatea normelor ce organizează şi sistematizează activitatea procesuală.

Primul cod de procedură penală modern a apărut la 02.12.1864 în Principatele Unite şi a rămas în vigoare până la 19.03.1936 când a fost adoptat un nou cod de procedură penală. Şi acest cod a suferit numeroase modificări în perioada 1948-1960, fiind înlocuit cu actualul cod care a intrat în vigoare la 12.12.1968.

Codul penal este, de asemenea, un principal izvor de drept procesual penal pentru că acesta cuprinde dispozitii referitoare la procesul penal. Astfel, art. 90-91 C. pen. (înlocuirea răspunderii penale) şi art. 131-132 C.pen. (lipsa plângerii prealabile şi împăcarea părţilor).

Codul de procedură civilă conţine şi el dispoziţii aplicabile procesului penal, spre exemplu: art. 406-409 C.proc.civ. (bunurile ce nu pot fi sechestrate).



Codul civil poate fi în anumite situaţii izvor de drept procesual penal prin prevederile din cuprinsul său care îşi găsesc aplicabilitatea în soluţionarea cauzelor penale. Astfel, art. 1000 C.civ. care reglementează categoriile de persoane ce pot deveni părţi responsabile civilmente în procesul penal.

De asemenea, at. 998 – 999 C. civ. care reglementează repararea pagubei în cazul în care instanţa solutionează şi acţiunea civilă în cadrul procesului penal.

Pot constitui izvoare ale dreptului procesual penal legea de organizare judecatorească, legea pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare (Legea nr. 304/2004, Legea nr. 54/1993)

Sarcina de lucru 1

Pornind de la bibliografia indicată, precizează definiţia procesului penal.

1.1.7. Interpretarea şi aplicarea normelor de drept procesual penal

Interpretarea normelor de drept procesual penal

Normele dreptului procesual penal sunt suficient de clare, dar, când se apreciază că este necesar, se explică anumiţi termeni. De exemplu: art. 30 C.proc.pen. (explică locul infracţiunii), art. 95 C.proc.pen., (ce se întelege prin corp delict). Cu ajutorul interpretării, putem cunoaşte limitele fiecărei reglementări astfel încât conţinutul acestor norme să poată asigura buna desfăşurare a procesului penal.

În funcţie de subiectul interpretării, aceasta poate fi:

interpretarea legală; interpretarea judiciară; interpretarea doctrinară.

Interpretarea legală este cea făcută de însuşi legiuitor prin norme interpretative, fiind obligatorie. Astfel, Codul de procedură penală conţine norme interpretative, cum ar fi cele din art. 23 (în care se precizează cine este inculpatul), art. 24 (unde sunt explicate calităţile de parte vătămată, parte civilă şi parte responsabilă civilmente), ş.a.

Interpretarea judiciară este efectuată de organele judiciare care aplică legea procesuală penală, fiind obligatorie numai în cauza respectivă.

Interpretarea doctrinară este cea efectuată de cercetătorii în domeniul dreptului şi nu este obliatorie.

Din punct de vedere al metodologiei folosite, interpretarea poate fi literară şi gramaticală, sistemică, logică sau raţională şi istorică.



Interpretarea literar gramaticală presupune determinarea conţinutului normelor juridice prin cercetarea înţelesului termenilor folosiţi, evidenţierea sensului etiomologic al cuvintelor, legătura dintre părţile unei propoziţii.

Interpretarea logică constă în lămurirea înţelesului normelor juridice prin aplicarea unor raţionamente, cum ar fi a fortiorii (presupune că acolo unde legea permite mai mult, implicit permite şi mai puţin şi acolo unde legea interzice mai puţin, implicit interzice şi mai mult)sau per a contrario (potrivit căruia o dispoziţie cu aplicare limitată nu se poate extinde pentru cazurile pe care legea nu le-a prevăzut).

Interpretarea sistematică este acea formă de intrepretare care constă în explicarea înţelesului unei norme juridice pe baza corelării ei cu alte dispoziţii din cadrul sistemului normativ.

Interpretarea istorică presupune determinarea înţelesului unei norme luând în considerare evoluţia procesului de elaborare a acelei norme.

Din punct de vedere al rezultatului interpretării aceasta poate fi declarativă, restrictivă, extensivă.

Interpretarea declarativă se întâlneşte atunci când se constată că textul legii redă exact conţinutul său.

Interpretarea restrictivă se întâlneşte atunci când se constată că textul legii, aşa cum este formulat, a depăşit voinţa legiuitorului, a spus mai mult decât şi-a dorit.

Interpretarea extensivă se face atunci când se constată că textul legii, în formularea sa, spune mai puţin decât a dorit legiuitorul, extinzându-se înţelesul normei pentru a acoperi voinţa reală a legii.

Aplicarea normelor de drept procesual

Prin aplicarea normelor de drept procesual se înţelege aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în legea procesual penală.

Normele de drept procesual penal au o aplicare în timp şi spaţiu.

a) Aplicarea normelor procesual penale în spaţiu

Regula aplicării normelor procesual penale în spaţiu este cea dată de principiul teritorialităţii, conform căruia activitatea procesual penală desfăşurată pe teritoriul ţării noastre este determinată de legea procesuală română.Necesitatea cooperării statelor pentru combatarea infracţionalităţii pe plan mondial impune, însă, existenţa anumitor excepţii de la principiul teritorialităţii.

O primă excepţie o constituie comisa rogatorie internaţională, care reprezintă acea formă de asistenţă judiciară internaţională ce constă în împuternicirea prin care o autoritate judiciară dintr-un stat o acordă unei autorităţi de acelaşi fel din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul şi în numele său, unele activităţi judiciare privitoare la un anumit proces penal. Această comisie poate fi activă (organul judiciar român solicită efectuarea unui act procedural în străinătate, de către organul judiciar străin care aplică legea procesuală penală străină, actele întocmite având consecinţe juridice în ţara noastră) sau pasivă (organul judiciar



român efectuează, la solicitarea organului judiciar străin, anumite acte procedurale potrivit legii procesuale române).

O altă excepţie de la principiul teritorialităţii o constituie recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine. Astfel, potrivit art. 115 din Legea nr. 302/2004, hotărârile penale străine rămase definitive pot fi executate în România în condiţiile prevăzute în legea specială.

Şi imunităţile de jurisdicţie diplomatică şi consulară2reprezintă excepţii de la principiul teritorialităţii. Potrivit acestora, personalul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie penală absolută, în sensul că personalul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie penală absolută, în sensul că nu poate fi reţinut, arestat, chemat în instanţă sau să depună mărturie.

b) Aplicarea normelor procesual penale în timp

Aplicarea normelor procesual penale în timp are la bază principiul activităţii, potrivit căruia legea se aplică între momentul intrării în vigoare şi momentul ieşirii ei din vigoare. Aceasta implică atât efectuarea tuturor actelor procedurale în conformitate cu legea în vigoare, cât şi recunoaşterea ca valabile a actelor procedurale efectuate anterior intrării în vigoare; pe de altă parte, o lege procesuală penală ieşită din vigoare nu produce efecte procesuale după momentul abrogării, chiar într-o cauză penală pornită sub imperiul ei.

Unele dificultăţi în aplicarea legii procesuale în timp pot să apară în situaţii tranzitorii, adică atunci când pe parcursul desfăşurării unui proces penal este înlocuită legea sub imperiul căreia s-a declanşat procesul. Rezolvarea acestor situaţii tranzitorii se face, de regulă, prin adoptarea unor dispoziţii tranzitorii care pot fi cuprinse în conţinutul legii noi. Acestea au un caracter particular, prin intremediul lor realizându-se o conciliere între principiile activităţii legii si operativităţii procesului penal, pe de o parte, şi ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, pe de altă parte.

Astfel, dispoziţiile tranzitorii pot prevedea excepţii de la principiul activităţii legii procesual penale, în sensul retroactivităţii legii noi sau al ultraactivităţii legii vechi.

Sarcina de lucru 2

Evidenţiază, în câteva fraze, regulile aplicării normelor procesual penale în timp şi spaţiu.

2 Art. 31 din Convenţia de la Viena din 1961, ratificată de Româniaîn 1968.



1.2. Principiile fundamentale ale procesului penal

1.2.1. Consideraţii generale privind principiile fundamentale ale procesului penal

În desfăşurarea procesului penal se întâlnesc principii procesuale care sunt norme de drept procesual penal şi care se adresează celor ce participă la procesul penal direcţionând comportarea acestora în desfăşurarea procesului penal.

Fiecare regulă de bază a procesului penal cuprinde explicit un principiu fundamental, adică o anumită orientare impusă de concepţia şi principiile de politică procesual penală, motiv pentru care acestea sunt considerate principii fundamentale. Aşa cum rezultă din definiţia procesului penal, principiile cuprind anumite reguli referitoare la desfăşurarea procesului penal, la scopul şi finalitatea acestuia.

Codul de procedură penală cuprinde în capitolul I, art. 2-8 regulile de bază ale procesului penal din care derivă principiile fundamentale. Dat fiind rolul de bază al principiilor fundamentale acestea formează un sistem în cadrul căruia interacţiunea şi convergenţa lor sunt date de obiectul comun, procesul penal şi scopul acestuia. Prin sistemul principiilor fundamentale ale procesului penal român se înţelege ansamblul unitar al acestor principii, unitate conferită atât de obiectul comun pe care îl reglementează, cât şi de interdependenţa şi condiţionarea lor reciprocă.

1.2.2. Conţinutul principiilor fundamentale ale procesului penal român

Principiul legalităţii procesului penal

Acest principiu este o transpunere pe plan particular al principiului general al legalităţii consacrat ca regulă de bază a procesului penal. În art. 2 se arată că:

„procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judeăţtii potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.”

Principiul legalităţii presupune în primul rând respectarea dispoziţiilor prevăzute în Constituţia României potrivit cărora

„respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.

Legea de organizarea judecătorească (Legea nr. 92/1992 modificată prin Legea nr. 303/2004) prevede că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, că nimeni nu este mai presus de lege şi că hotărârile judecătoreşti se pronunţă în numele legii.

Principiului „nullum crimen sine lege” şi „nulla poena sine lege” din dreptul penal îi corespunde în dreptul procesual penal principiul „nulla justitia sine lege”.

Respectarea principiului legalităţii presupune respectarea întocmai de către organele judiciare a competenţei pe care o au, precum şi respectarea şi



asigurarea exercitării drepturilor părţilor în vederea soluţionării legale a cauzelor.

Principiul legalităţii este dublat de numeroase garanţii. Astfel, ori de câte ori nu au fost respectate dispoziţiile legale, cu ocazia dispunerii efectuării unui act procedural, există posibilitatea anulării lui (art. 197, alin. 1 C.proc.pen.), iar când vătămarea nu poate fi înlăturată în nici un fel actul va căpăta caracter nelegal iar nulitatea va fi absolută (art. 197, alin. 2 C.proc.pen.).În alte condiţii subiecţii oficiali ce au încălcat legea pot fi traşi la răspundere civilă, penală, administrativă.

Sunt şi alte reglementări care dau posibilitatea unui control sistematic şi eficient de înlăturare a cauzelor care au condus la efectuarea unor acte procesuale nelegale. De exemplu: art. 216-220 C.proc.pen. reglementează supravegherea exercitată de procurori în activitatea de urmărire penală; de asemenea, instanţa de judecată are, potrivit legii (art. 300 C.proc.pen., art. 332 C.proc.pen, art. 333 C. proc. pen.), posibilitatea verificării legalităţii activităţii de urmărire penală.

Activitatea instanţelor de judecată este controlată de instanţele ierarhic superioare ca urmare a exercitării cailor de atac.

Principiul oficialităţii procesului penal

Consacrat în art. 2 alin. 2 C.proc.pen., principiul oficialităţii presupune faptul că:

„ actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel”.

Spre deosebire de procesul civil, care este guvernat de principiul disponibilităţii, declanşare procesului penal şi realizarea activităţilor procesuale şi procedurale nu este condiţionată de solicitarea persoanei vătămate prin infracţiune. De regulă, organele judicare sunt obligate să efectueze, din oficiu, toate actele necesare pornirii şi finalizării procesului penal. Din acest motiv, principiul oficalităţii a fost definit, în literatura juridică, şi principiul obligativităţii.

De la principiul oficialităţii există, însă, anumite excepţii, în sensul că, în cazul săvârşirii anumitor infracţiuni sau în cazul în care autor al infracţiunii este o anumită persoană, pornirea procesului penal nu se poate realiza din oficiu, ci este condiţionată de existenţa unei sesizări sau autorizări din partea unor persoane sau organe anume prevăzute de lege.

Aceste excepţii sunt:

a) cazul infracţiunilor la care se referă art. 279 C.proc.pen., în privinţa cărora legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;

b) situaţia unora dintre infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate pentru care acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea organelor competente ale căilor ferate;



c) cazul infracţiunilor săvârşite de militari contra ordinii şi disciplinei militare pentru care acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului;

d) situaţia infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării noastre, contra siguranţei naţionale a statului român sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţări noastre, pentru care acţiunea penală se pune în mişcare numai cu autorizarea prealabilă a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

e) situaţia săvârşirii unei infracţiuni îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale, sănătaţii, libertăţii sau demnităţii reprezentantului unui stat străin, când acţiunea penală se pune în mişcare la dorinţa exprimată de guvernul străin;

f) imunităţile demnitarilor, care presupun faptul că declanşarea procesului penal împotriva Preşedintelui României, parlamentarilor sau membrilor Guvernului se poate face numai în condiţiile existenţei unei sesizări speciale.

Astfel, porivit art. 96 din Constituţie Preşedintele României poate fi pus sub acuzare pentru înltă trădare, numai la hotărârea Camerei Deputaţilor şi Senatului, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.

În privinţa parlmentarilor, în art. 72 alin. 2 din Constituţie se prevede că deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Potrivit art. 72 alin. 3 din Constituţie, în caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei, dar ministrul justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei, iar n cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.

În ceea ce priveşte membrii Guvernului, în art. 109 alin. 2 din Constituţie se prevede că numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

g) imunitatea judecătorilor şi procurorilor, care presupune faptul că judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii. În caz de infracţiune flagrantă aceştia pot fi reţinuţi şi percheziţionaţi, Comsiliul Superior al Magistraturii fiind informat de îndată (art. 95 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor);

h) imunitatea avocaţilor, care presupune că, pentru fapte săvârşite de avocaţi în exercitarea profesiei sau în legătură cu aceasta, urmărirea penală şi trimiterea în judecată se pot face numai cu aprobarea procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei circumscripţie



s-au comis faptele ( art. 371 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat);

i) imunităţile de jurisdicţie diplomatică şi consulară presupun exceptarea persoanelor străine care exercită activitate diplomatică şi consulară pe teritoriul ţării noastre, de la jurisdicţia penlă şi civilă a statului român;

j) cazul infracţiunii de seducţie (art. 199 C.pen.), pentru care procesul penal începe din oficiu, dar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. De asemenea, pemtru infracţiunile de lovire sau alte violenţe (art. 180 C.pen.) şi vătămare corporală (art. 181 C.pen.) săvârşite asupra membrilor familiei, deşi acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Principiul aflării adevărului

Potrivit art. 3 C.proc.pen. în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

Aflarea adevărului în procesul penal presupune o activitate de cercetare desfăşurată de organele competente în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni în vederea tragerii la răspundere penală a persoanelor socialmente periculoase.

Aflarea adevărului în procesul penal este limitată, deci, la faptele şi împrejurările care fac obiectul probaţiunii. Instanţele de judecată au obligaţia, potrivit legii, să pronunţe soluţii legale şi temeinice care să conducă la aflarea adevărului. Legea procesual penală a instituit un sistem de garanţii dintre care exemplificăm următoarele:

Organele judicare au obligaţia de a afla adevărul în fiecare cauză penală, de a lămuri cauza sub toate aspectele în vederea justei soluţionări a acesteia (art. 202 C.proc.pen. şi art. 287 C.proc.pen.);

Părţile au dreptul de a solicita probe pe tot parcursul procesului penal în scopul dovedirii împrejurărilor care duc la aflarea adevărului (art. 67 C.proc.pen.);

Orice persoană care cunoaşte vreun mijloc de probă este obligată să aducă la cunoştinţa organului de cercetare penală şi a instanţei de judecatî (art. 65 alin. 2 C.proc.pen.).

Principiul rolului activ al organelor judiciare

Conform art. 4 C.proc.pen. organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal.

Din acest principiu rezultă că, din oficiu, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată trebuie să dispună administrarea oricăror probe pe care le consideră concludente, pertinente şi utile justei soluţionări a cauzei.

Acest principiu este impus de necesitatea luptei împotriva fenomenului infracţional care nu se poate realiza decât atunci când autorităţile judecătoreşti vor promova, din oficiu, activităţile ce le revin spre soluţionare în vederea descoperirii, prinderii şi tragerii la răspundere penală a făptuitorilor.



Rolul activ al organelor judiciare rezultă din dispoziţiile art. 202 C.proc.pen., text potrivit căruia organele de urmărire penală sunt obligate să strângă toate probele în vederea justei soluţionări a cauzei.

În faza de judecată instanţa îşi exercită atribuţiile în mod activ în vederea aflării adevărului şi a realizării scopului educativ al judecăţii (art. 287 C.proc.pen., art. 320 C.proc.pen.).

În cazul hotărârilor penale de condamnare rămase definitive instanţa de executare delegă pe unul din judecătorii săi pentru a se ocupa de îndeplinirea dispoziţiilor cuprinse în hotărârea respectivă. Acest principiu specific procesului penal se deosebeşte de principiul disponibilităţii specific procesului civil, prin aceea că, în cauzele civile, părţile pot dispune de acţiunea civilă exercitată în acel proces.

Pentru a garanta realizarea acestui principiu normele de organizare şi de competenţă dispun reglementări speciale în acest sens.

Principiul garantării libertăţii persoanei

Potrivit acestui principiu în tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată de libertate în alt mod şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Consacrat ca principiu fundamental, inviolabilitatea persoanelor constă în dreptul omului de a fi şi de a se comporta liber, orice atingere adusă acestor atribute putând fi făcută numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Art. 23 din Constituţia României consacră inviolabilitatea persoanei. Actuala reglementare a principiului garantării libertăţii persoanei este în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite la 10.12.1948, şi în care se prevede că

„toate fiinţele umane se nasc libere şi nimeni nu trebuie să fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.”

Potrivit art. 5 alin. 3 C.proc.pen. dacă cel împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive sau s-a dispus internarea medicală ori o măsură de restrângere a libertăţii consideră că aceasta este ilegală are dreptul în tot cursul procesului penal să se adreseze instanţei de judecată potrivit legii.

Orice persoană care a fost, în cursul procesului penal, privată de libertate sau căreia i s-a restrâns libertatea, ilegal sau pe nedrept, are dreptul la repararea daunei suferite în condiţiile prevăzute de lege.

Principiul respectării demnităţii umane

Art. 51 C.proc.pen. a fost introdus prin Legea nr. 32/1990, text rămas în vigoare şi ca urmare a apariţiei Legii nr. 281/2003, cât şi urmare a modificărilor aduse Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006.



Prin Legea nr. 19/10.10.1990 România a aderat la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante adoptată la New York in 1984.

Prin Legea nr. 20/1990 a fost introdus în Codul Penal art. 2671 – infracţiunea de tortură, ca infracţiune împotriva înfăptuirii justiţiei.

Potrivit art. 51 C.proc.pen. orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane.

Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane, degradante este pedepsită de lege.

Art. 23 din Constituţie prevede regula că libertatea individuală şi siguranţa personală sunt inviolabile, iar art. 22 alin. 2 din Constituţie dispune că nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsa sau tratament inuman sau degradant.

Dispoziţiile fundamentale ale acestui principiu se regăsesc şi în art. 68 alin. 1 C.proc.pen. care interzice întrebuinţarea de violenţe sau alte ameninţări precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe.

Legea de organizare judecătorească sancţioneaza atitudinile ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu ale magistraţilor care sunt considerate abateri disciplinare.

Dispoziţii ale legii penale privind infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei întâlnim în art. 266 , art. 267, art. 2671 C.proc. pen.

Prezumţia de nevinovăţie

Acest principiu are o vocaţie universală, fiind unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Se regăseste în Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului din 1789, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948. Acest principiu a apărut, pentru prima dată, în Declaraţia de Independenţă americană din 1776.

Art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede că

„orice persoană învinuită a fi săvârşit o infracţiune este prezumată nevinovată atât timp cât nevinovaţia sa nu a fost stabilită într-un proces public cu asigurarea garanţiilor necesare apărării.”

În Constituţia României prezumţia de nevinovăţie este prevăzută în art. 23 pct. 11 care prevede că

„învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia. În cazul în care există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.”

Fiind o prezumţie relativă, prezumţia de nevinovăţie poate fi răsturnată prin dovedirea vinovăţiei.

Răsturnarea ei poate fi făcuta prin probe certe de vinovăţie.

În art. 6 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale sunt formulate „garanţii specifice în materie



penală”, „garanţia prezumţiei de nevinovăţie”, iar în paragraful 3 s-au instituit unele drepturi precum:

informarea in termen cât mai scurt despre natura acuzaţiei; asigurarea timpului necesar formulării apărării singur sau prin apărător

ales ori desemnat din oficiu; interogarea atât a martorilor în aparare, cât şi a celor în acuzare; dreptul la interpret în mod gratuit.

Curtea Europeană a statuat că instanţele de judecată nu trebuie să pornească de la ideea preconcepută că cel trimis în judecată chiar a comis actul incriminat, sarcina probei revenind acuzării, iar situaţia îndoielnică profitând celui acuzat.Acuzarea este cea care trebuie să-i indice persoanei acuzate faptele ce i se impută acesteia, pentru ca, aceasta să fie în măsură să-şi pregătească apărarea.Acuzarea are obligaţia să producă suficiente probe care să fundamenteze o eventuală declaraţie de culpabilitate.

S-a decis că dispoziţiile art. 6 paragraful 2 din Convenţie impun ca orice reprezentant al statului, în primul rând magistratul învestit cu efectuarea anchetei, dar şi alţi reprezentanţi ai puterilor publice, să se abţină de a „declara public” faptul că cel pus sub urmărire penală sau trimis în judecată este vinovat de săvârşirea infracţiunii ce i se impută, „înainte ca vinovăţia acesteia să fi fost stabilită printr-o judecătorească definitivă”.

În cazul în care se ajunge la îndoiala asupra vinovăţiei şi această îndoiala nu este înlăturată după administrarea de noi probe, prezumţia nu este răsturnată, dar orice îndoială profită învinuitului sau inculpatului potrivit adagiului in dubio pro reo.

Garantarea dreptului de apărare

Potrivit art. 6 alin. 1 C.proc.pen. dreptul de apărare este garantat atât învinuitului, inculpatului cât şi celorlalte părţi în procesul penal. În cursul procesului penal organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să le administreze probele necesare în apărare. Atât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cât şi Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice se referă la dreptul persoanei de a se apăra ea însăşi sau de a avea asigurată asistenţa juridică a unui apărător.

Art. 6 al Convenţiei Europene privind drepturile omului dispune ca persoana căreia i se impută săvârşirea unei infracţiuni trebuie să dispună de timpul şi de facilităţile necesare în vederea pregătirii apărării sale.

Constituţia României consacră în art.24 dreptul de apărare printre drepturile fundamentale ale omului, iar legea de organizare judecătorească prevede că în tot cursul procesului penal părţile au dreptul să fie reprezentate sau, după caz, asistate de apărător. Şi Codul de procedură penală în art. 6 garantează dreptul de apărare. Organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege.

Codul de procedură penală conţine numeroase garanţii în ceea ce priveşte dreptul de apărare. Astfel, art. 129 alin. 3 C.proc.pen. prevede că atunci când



învinuitul sau inculpatul este reţinut sau arestat dacă nu poate fi adus la cercetare, organul de urmărire penală îi pune în vedere că are dreptul să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea. Potrivit art. 130 alin. 2 C.proc.pen. reconstituirea se face în prezenţa învinuitului sau inculpatului.

Conform art. 250 C.proc.pen. organele de cercetare penală îl cheamă pe inculpat şi îi pune în vedere faptul că are dreptul de a lua la cunoştinţă de materialul de urmărire penală arătându-i şi încadrarea juridică a faptei, îl întreabă totodată pe inculpat dacă are de formulat cereri noi sau dacă doreşte să facă declaraţii suplimentare.

Art. 294 C.proc.pen. prevede posibilitatea ca inculpatul şi celelalte părţi din proces precum şi apărătorii să ia cunoştinţă de dosar în tot cursul judecăţii.În faza de judecată părţile îşi exercită dreptul de apărare şi prin folosirea căilor de atac.Art. 362 prevede ca, în anumite limite, fiecare parte din proces poate ataca cu apel sentinţele penale, iar în art. 3852 se arată persoanele care pot face recurs.În conţinutul dreptului de apărare este inclusă şi asistenţa juridică a părţilor de către un apărător.

Articolul 6 paragraful 3 litera c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale garantează oricărui acuzat dreptul de a se apara de acuzaţia ce i se aduce în trei modalităţi:

acuzatul se poate apăra singur; poate fi asistat de un apărător la alegerea sa; poate fi asistat în mod gratuit de un apărator din oficiu.

Dreptul acuzatului de a se apăra singur nu trebuie confundat cu prezenţa personală a acestuia în instanţă.

O altă instituţie care se constituie printr-o garantare a dreptului de apărare o reprezintă ascultarea învinuitului sau inculpatului în diferite etape ale desfăşurării procesului penal.

Astfel, în art. 150 alin. 1 C.proc.pen. se prevede că măsura arestării învinuitului sau inculpatului nu va putea fi luată decât după ascultarea acestuia.

În cazul în care inculpatul este dispărut sau se sustrage de la urmărirea penală, când mandatul de arestare a fost emis fără ascultarea acestuia, acesta va fi ascultat de îndata ce va fi prins.

În cazul prelungirii arestării preventive, potrivit art. 159 C.proc.pen., inculpatul este adus în faţa instanţei în vederea ascultării sale. Art. 237 C.proc.pen. prevede obligaţia organului de cercetare penală de a-l cheama pe inculpat sau învinuit şi de a-i da explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are, inclusiv dreptul de apărare.

În vedrea exercitării în bune condiţii a dreptului de apărare, inculpatul aflat în stare de detenţie sau deţinere trebuie să primească copia actului de sesizare a instanţei (rechizitoriul).

Potrivit art. 318 C.proc.pen. în cazul în care copia actului de sesizare a instanţei nu a fost comunicat inculpatului în termenul prevăzut de art. 313 C.proc.pen. adică cu cel putin 5 zile înaintea termenului fixat, inculpatul va cere un nou termen de judecată, acesta amânându-se, instanţa fiind obligată să-i acorde



acestuia un alt termen de judecată iar preşedintele completului de judecată îi va înmâna personal inculpatului copia actului de sesizare al instanţei.

Tot ca o garanţie a dreptului de apărare se înscrie şi sancţiunea nulităţii absolute prevăzută de art. 197 alin 2 C.proc.pen. în cazul în care judecata s-a desfăşurat fără ca inculpatul să aibă asigurată asistenţa juridică atunci când aceasta este obligatorie potrivit legii.

Limba în care se desfăşoară procesul penal

Potrivit art. 7 C.proc.pen, text introdus prin Legea nr. 281/2003, în procesul penal procedura judiciară se desfăşoară în limba română. Părţile şi alte persoane chemate în procesul penal pot folosi limba maternă dar actele procedurale vor fi încheiate în limba română. Părţilor care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua la cunoştinţă de actele dosarului, dreptul de a vorbi şi de a pune concluzii prin intermediul unui interpret sau traducător autorizat.

În situaţia în care toate părţile solicită sau sunt de acord să se exprime în limba mternă, instanţa de judecată trebuie să asigure exercitarea acestui drept.

Cererile şi actele procedurale se întocmesc numai în limba română.

Dezbaterile purtate de părţi în limba maternă se înregistrează consemnându-se în limba română.

Interpretul sau traducătorul va semna pe toate actele întocmite, pentru conformitate, atunci când acestea au fost redactate sau consemnarea s-a făcut în baza traducerii sale, aşa cum rezultă din art. 14 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Principiul egalităţii persoanelor în procesul penal

Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este prevăzută în art. 16 alin. 1 şi alin. 2 din Constituţia României, text potrivit căruia:

„cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.”

Art. 21 din Constituţie prevede ca un drept fundamental accesul liber la justiţie al oricărei persoane, nicio îngrădire în exercitarea acestui drept nu este prevăzută în vreo lege. Nerespectarea acestui principiu conduce la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu împotriva drepturilor unor persoane.

Transpunerea acestor dispoziţii cadru din Constituţie în norme cu aplicabilitate în domeniul activităţii judiciare s-a realizat prin intermediul Legii nr. 304/2004 privind activitatea judiciară care, în art. 6, stipulează că

„orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil” şi „accesul la justiţie nu poate fi îngrădit”.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul „egalităţii armelor” presupune tratarea egală a părţilor pe toată durata



desfăşurării procesului, fără ca vreouna din ele să fie avatanjată în raport cu celelalte părţi.

Principiul operativităţii sau celerităţii soluţionării cauzelor

Potrivit art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale ...”.

Aprecierea caracterului rezonabil se face în funcţie de complexitatea cauzei, comportamentul autorităţilor şi importanţa pentru părţi, a obiectului procedurii.Celeritatea soluţionării cauzelor nu este reglementată în mod expres în legislaţia noastră procesuală, dar se impune ca principiu fundamental, pentru că presupune ca procesul penal să se desfăşoare într-un timp cât mai scurt şi cât mai apropiat de momentul săvârşirii infracţiunii. Aceasta rezultă din chiar conţinutul art. 1 alin. 1 C.proc.pen.:

„Procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni [...]”.

Aflat într-o strânsă legătură cu principiul rolului activ al organelor judiciare penale, principiul operativităţii implică promtitudine în activitatea de strângere şi administrare a probelor, pentru a se evita dispariţia sau deteriorarea acestora, precum şi pentru a se înlătura pericolul diminuării rezonanţei sociale a faptei şi a rolului educativ al procesului penal.

Sarcina de lucru 3

Evidenţiază cadrul legal al principiilor fundamentale ale procesului penal (maximum o pagină).


Rezumat

Justiţia penală este rezultatul evoluţiei societăţii umane faţă de fenomenul infracţional. Justiţia penală are două funcţii preventivă şi represivă.Pentru o apărare eficientă a valorilor fundamentale ale omului este necesar ca statul să intervină şi să includă în sfera represiunii penale acele situaţii ce devin periculoase pentru ordinea de drept. Respectarea ordinii de drept se asigură prin vasta activitate desfăşurată de organele specializate care folosesc în acest scop un complex de căi, metode şi mijloace de natură să înfăptuiască justiţia penală. În înfăptuirea actului de justiţie un rol deosebit îl au instanţele de judecată.În desfăşurarea procesului penal se întâlnesc principii procesuale care sunt norme de drept procesual penal şi care se adresează celor ce participă la procesul penal direcţionând comportarea acestora în desfăşurarea procesului penal. Fiecare regulă de bază a procesului penal cuprinde explicit un principiu fundamental, adică o anumită orientare impusă de concepţia şi principiile de politică procesual penală, motiv pentru care acestea sunt considerate principii fundamentale. Aşa cum rezultă din definiţia procesului penal, principiile cuprind anumite reguli referitoare la desfăşurarea procesului penal, la scopul şi finalitatea acestuia.


Teste de autoevaluare

1.Procesul penal are ca scop imediat:a) apărarea României, a drepturilor si libertăţilor persoanelor împotriva

infracţiunilor;b) prevenireasăvârşirii de noi infracţiuni;c) constatarea la timp si in mod complet a faptelor care constituie

infracţiuni astfel ca orice persoana care a săvârşit o infracţiune sa fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale.

2. Scopul mediat (general) al procesului penal consta in:a) apărarea ordinii de drept, apărarea persoanei;b) apărarea drepturilor si libertăţilor persoanei;c) prevenirea infracţiunilor precum si educarea cetăţenilor in spiritual

respectării legilor.

3. Nulla poena sine lege semnifica:a) legalitatea incriminării;b) legalitatea pedepsei;c) nu există justiţie in afara legii.

4. Principiul legalităţii procesului penal:a) este consacrat expres de Codul de procedura penală;b) nu este consacrat expres de Codul de procedura penală;c) impune ca procesul penal să se desfăşoare in cursul judecaţii potrivit

dispoziţiilor prevăzute de lege iar in cursul urmăririi penale procesul penal să se desfăşoare conform intuiţiei şi conştiinţei organelor de urmărire penală.

5. Constituie garanţii ale respectării principiului legalităţii procesului penal:a) prevederea in legea procesual penală a sancţiunilor procedurale penale

aplicabile actelor procesuale si procedurale care au fost întocmite cu încălcarea legii;

b) prezumţia de nevinovăţie;c) posibilitatea instanţei de judecată de a verifica legalitatea activităţii de

urmărire penală;d) dublu grad de jurisdicţie.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare



1.c; 2 .a, b; 3.b; 4 .a ; 5. a, c, d

Bibliografie minimală

Codul de procedură penală, cu ultimele modificări

Neagu, I. (2010). Tratat de procedură penală, Partea generală, ediţia a II-a, revăzută si adăugită. Bucureşti: Universul Juridic, pp. 19-120.

Antoniu G.; Vlăsceanu A.; Barbu A. (2008).Codul de procedură penală.Texte, jurisprudenţă, hotărâri C.E.D.O. ediţia a 2-a. Bucureşti: Hamangiu, pp. 29-60.

Theodoru, Gr., (2007). Tratat de drept procesual penal, Bucureşti: Hamangiu, pp.3-100.

Volonciu N., (1998).Tratat de procedură penală, Partea generală, vol I, ediţiaa III-a revizuită si adăugită. Bucureşti: Paideia, pp. 7-140.

Dongoroz, V., si col., (1975).Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea generală. Vol. I. Bucureşti: Editura Academiei, pp. 5-53.


Date post:	17-Jan-2016
Category:	Documents
Upload:	denice-florina-nester
View:	5 times
Download:	2 times

Dr.pr.pen.I+unit.+I

Documents