+ All Categories
Home > Documents > Drept Roman Suport de Curs

Drept Roman Suport de Curs

Date post: 02-Jan-2016
Category:
Upload: mihalcea-diana
View: 126 times
Download: 3 times
Share this document with a friend
Embed Size (px)
of 80 /80
UNIVERSITATEA „ANDREI ŞAGUNA” CONSTANŢA FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE SPECIALIZAREA DREPT DREPT ROMAN SUPORT DE CURS Lect.univ.drd. Elena MANEA
Transcript
Page 1: Drept Roman Suport de Curs

UNIVERSITATEA „ANDREI ŞAGUNA” CONSTANŢAFACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA DREPT

DREPT ROMANSUPORT DE CURS

Lect.univ.drd. Elena MANEA

2012

Page 2: Drept Roman Suport de Curs

2

CUPRINS

CAPITOLUL IOBIECTUL ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI ROMAN1.1. Definiţie……………………………………………………………………..31.2. Importanţa studiului dreptului roman……………………………………….41.3. Influenţa dreptului roman asupra dreptului românesc………………………41.4. Diviziunile dreptului roman…………………………………………………51.5. Diviziunile dreptului privat roman…………………………………………..61.6. Şcolile de drept roman………………………………………………………7

CAPITOLUL IIIZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN2.1. Noţiune………………………………………………………………………82.2. Obiceiul……………………………………………………………………...92.3. Legea………………………………………………………………………...92.4. Edictele magistraţilor……………………………………………………….122.5. Jurisprudenţa………………………………………………………………..152.6. Senatusconsultele…………………………………………………………...192.7. Constituţiunile imperiale……………………………………………………202.8. Codificările prejustiniene…………………………………………………...222.9. Opera legislativă a lui Justinian…………………………………………….222.10. Alteraţiunile de texte……………………………………………………….24

CAPITOLUL IIIPROCEDURA CIVILǍ ROMANǍ3.1. Noţiune……………………………………………………………………..263.2. Justiţia privată………………………………………………………………263.3. Procedura legisacţiunilor…………………………………………………...273.4. Procedura formulară………………………………………………………..363.5. Procedura extraordinară…………………………………………………….45BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………….48

Page 3: Drept Roman Suport de Curs

2

CAPITOLUL I

OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI ROMAN

1.1. DEFINIŢIE

Una dintre definiţiile date dreptului care ne-a parvenit pe cale directă este cea care aparţine lui Celsus. Dreptul - spune Celsus - este arta binelui şi echităţii (ius est ars boni et aequi)1.

Este vădită în definiţie confuzia dintre drept şi morală (dreptul fiind văzut ca arta de a aplica principiile morale în practică) şi între drept şi religie (morala fiind concepută ca aplicarea normelor religioase).

Această confuzie o întâlnim şi în alte definiţii. Astfel Ulpian spune că: „principiile dreptului sunt: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său” (juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non la edere suum cuique tribuere)2.

Tot Ulpian arată că „Ştiinţa dreptului este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa a ceea ce este drept şi nedrept” (Iurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti atque iniusti scientia)3.

Această confuzie dintre drept şi religie serveşte intereselor clasei dominante căci, pentru a fi impuse mai uşor, normele juridice erau însoţite de norme religioase.

Vom reţine în cele din urmă că dreptul roman reprezintă un ansamblu de norme de conduită instituite şi sancţionate de statul roman.

Dreptul roman este împărţit în ramuri de drept, instituţii juridice şi norme juridice.

Norma juridică este o regulă generală şi obligatorie de conduită, impusă şi sancţionată de stat care, în caz de nevoie poate fi adusă la îndeplinire prin constrângere statală.

Norma juridică este unitatea de bază a dreptului.Instituţia juridică cuprinde un ansamblu de norme juridice asemănătoare

din punct de vedere al relaţiilor sociale pe care le reglementează. 1 Ulp. D. 1.1.1. pr.2 Ulp. D. 1.1.10.1.3 Ulp. D. 1.1.10.2.

Page 4: Drept Roman Suport de Curs

2

Ramura de drept cuprinde toate instituţiile juridice ce reglementează relaţii sociale asemănătoare şi care au aceeaşi metodă de reglementare.

1.2. IMPORTANŢA STUDIULUI DREPTULUI ROMAN

Dintre toate creaţiile societăţii antice dreptul roman este cel mai important atât pentru formularea ştiinţifică a normelor şi principiilor juridice, cât şi pentru influenţa deosebită pe care a exercitat-o de-a lungul atâtor secole.

Făcând dovada unei vitalităţi, deosebite, dreptul roman şi-a lăsat amprenta asupra evoluţiei generale a ideilor şi instituţiilor juridice, fiind adaptat la realităţile societăţii feudala şi constituind principalul izvor de inspiraţie în procesul elaborării codurilor moderne.

Vitalitatea dreptului roman se explică prin: a) dreptul roman este expresia relaţiilor dintr-o societate întemeiată pe

proprietatea privată şi producţia de mărfuri. b) dreptul roman a creat alfabetul juridic, prin intermediul căruia

normele de drept au o identitate proprie faţă de alte norme sociale, a formulat o serie de principii, adagii şi maxime juridice care s-au transmis. Mulţi termeni juridici, au fost preluaţi cu conţinutul pe care ei l-au avut în dreptul roman, iar alţii s-au transmis doar sub aspect formal, nu şi în privinţa conţinutului lor.

c) spiritul pragmatic al romanilor s-a reflectat în dreptul creat de ei. Îmbinarea acestuia cu gradul înalt de abstractizare a terminologiei

juridice romane constituie explicaţia eficienţei rezolvării cazurilor practice ivite.

d) întinderea teritoriului pe care s-a aplicat dreptul roman a favorizat, în cele din urmă, preluarea ideilor sale de bază.

1.3. INFLUENTA DREPTULUI ROMAN ASUPRA DREPTULUI ROMÂNESC

Influenţa dreptului roman asupra dreptului românesc poate fi împărţită în

trei etape principale: perioada apariţiei poporului român şi a formării dreptului obişnuielnic, perioada dreptului feudal scris şi perioada elaborării operei legislative a lui Alexandru Ioan Cuza.

Page 5: Drept Roman Suport de Curs

2

În prima etapă, ca urmare a convieţuirii dacilor cu romanii, s-au îmbinat normele ce reglementau relaţiile sociale specifice fiecărora, cu un rol determinant al normelor dreptului roman, fapt ce a dus la formarea unui sistem de drept nou, spre a doua jumătate a secolului al II-lea în Dacia. Dovadă stau, în acest sens, tripticele din Transilvania.

În epoca feudală, influenţa dreptului roman asupra dreptului românesc s-a exercitat prin intermediul legiuirilor bizantine, al Bazilicalelor, care conţin norme de drept roman, adaptate la realităţile feudale ale societăţii bizantine. Legiuiri feudale româneşti cum ar fi Codul Calimah, Codul Caragea, Îndreptarea legii, Pravilniceasca Condică, Cartea românească de învăţătură, sunt inspirate din Bazilicale.

Opera de codificare a dreptului înfăptuită sub domnia lui Al. I. Cuza s-a realizat sub influenţa dreptului roman, care a stat la baza elaborării unor instituţii juridice corespunzătoare realităţilor acelei perioade. Codul civil, astfel elaborat, marchează trecerea la o etapă superioară în evoluţia dreptului românesc.

1.4. DIVIZIUNILE DREPTULUI ROMAN

In instituţiile sale, Ulpian arată că dreptul roman cuprinde două ramuri: dreptul public (ius publicum) care se referă la organizarea statului roman şi dreptul privat (ius privatum) care se referă la interesele fiecăruia (Publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem)4.

Această definiţie este criticabilă căci, dreptul public cuprinde pe lângă normele ce reglementează organizarea statului roman şi pe cele ce reglementează relaţiile dintre statul roman şi cetăţenii romani, iar dreptul privat nu exprimă fiecărui individ ci interesele comune ale membrilor societăţii romane.

S-a spus că distincţia dintre dreptul public şi cel privat constă în faptul că normele dreptului public nu sunt modificate de către particulari, ele impunându-se aşa cum au fost stabilite (Papinian spunea că dreptul public nu poate fi schimbat prin convenţii încheiate între particulari), pe când normele

4 Ulp. D. 1.1.2.

Page 6: Drept Roman Suport de Curs

2

dreptului privat îngăduie părţilor, în măsura intereselor lor, să deroge de la aceste norme fără a încălca însă, principiile dreptului.

1.5. DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

La rândul său, dreptul privat roman se împarte în: dreptul civil, dreptul ginţilor şi dreptul natural.

Dreptul civil (ius civile) avea trei accepţiuni. Mai întâi romanii înţelegeau prin drept civil - dreptul quiritar, destinat să

reglementeze relaţiile dintre cetăţenii romani. In momentul apariţiei acestuia predomina economia naturală, iar schimburile comerciale erau rare. Potrivit mentalităţii de atunci, schimburile economice şi actele juridice ce se încheiau apăreau ca periculoase deoarece aveau ca efect limitarea libertăţii personale prin intermediul obligaţiilor şi înstrăinarea bunurilor din cadrul familiei. De aceea, la început, dreptul civil se caracteriza printr-un formalism riguros prin pronunţarea unor cuvinte sacramentale, schiţarea unor gesturi rituale etc. făcute şi cu scopul de a atrage atenţia părţilor asupra conţinutului actului juridic încheiat şi a consecinţelor sale. Spre sfârşitul Republicii, în condiţiile dezvoltării societăţii romane, producţia de mărfuri creşte, schimburile se amplifică, astfel încât dreptul civil dobândeşte un caracter flexibil.

În a doua accepţiune, dreptul civil desemnează dreptul civil izvorât din interpretarea jurisconsulţilor.

În al treilea rând, dreptul civil cuprinde totalitatea normelor de drept privat cu excepţia normelor create de pretori (dreptul pretorian).

Dreptul ginţilor (ius gentium) cuprinde normele juridice ce se aplicau relaţiilor dintre cetăţeni şi peregrini. Avea un caracter flexibil, fiind lipsit de forme solemne şi era accesibil străinilor, fapt ce a dus treptat la aplicarea lui şi în raporturile dintre cetăţenii romani.

In al doilea sens, dreptul ginţilor reglementa raporturile dintre cetăţi şi, apoi între state.

În sfârşit, în al treilea sens, dreptul ginţilor se identifica cu dreptul natural.

Dreptul natural (ius naturae), după definiţia dată de Ulpian, este un drept comun tuturor vieţuitoarelor, fiind sădit de natura umană în conştiinţa oamenilor şi în instinctele celorlalte vieţuitoare.

Page 7: Drept Roman Suport de Curs

2

Jurisconsulţii romani vedeau în dreptul natural, de cele mai multe ori, un drept ideal în raport cu imperfecţiunile dreptului pozitiv.

1.6. ŞCOLILE DE DREPT ROMAN

Cele mai importante şcoli de drept roman au fost: Şcoala glosatorilor, Şcoala postglosatorilor, Şcoala istorică a dreptului şi Noua şcoala istorică a dreptului.

La sfârşitul secolului al XI-a luat fiinţă la Bologna, Şcoala glosatorilor, fiind creată de Irnerius. Şcoala se numea astfel, deoarece glosatorii dădeau explicaţii sub forma unor glose (note) pe marginea textelor. Metoda folosită de ei a fost metoda exegetică ce consta în lămurirea cazurilor din texte, pentru ca acestea să fie recunoscute şi de cei fără pregătire juridică.

In secolul al XIV-a apărut şcoala postglosatorilor sau a bartoliştilor. Bartoliştii au folosit metoda de dogmatică ce constă în formularea unor

principii generale din textele gloselor, principii care erau folosite la rezolvarea cazurilor practice. Ei erau preocupaţi doar de studiul dreptului creat de Justinian.

Şcoala istorică a dreptului a fost fondată de Andre Alciat, la jumătatea secolului al XVI-lea. Reprezentanţii săi au folosit pe lângă textele de drept roman şi cunoştinţe de istorie şi filologie. Cel mai de seamă reprezentant a fost Jacques Cujas, care a avut o contribuţie deosebită în reconstituirea operei jurisconsulţilor romani prin intermediul Digestelor lui Justinian.

Noua şcoala istorică a dreptului a apărut în secolului al XIX-lea, în Germania. Această şcoală caută originea dreptului în spiritul poporului, dreptul fiind în concepţia lui Savigny (cel mai de seamă reprezentant al acestei şcoli), produsul spiritului unui anumit popor, al conştiinţei sa.

CAPITOLUL II

IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Page 8: Drept Roman Suport de Curs

2

2.1. NOŢIUNE

Termenul de izvor de drept are trei sensuri: un sens material, un sens general şi un sens formal.

În sens material, prin izvor de drept se înţelege totalitatea condiţiilor de existenţă ce au stat la baza elaborării normelor juridice.

În sens general, prin izvor de drept se înţeleg documentele dreptului privat roman. Acestea sunt inscripţii cu caracter juridic de pe diverse materiale. Se împart în trei categorii: texte epigrafice, papyrii, texte istorice şi literare.

Textele epigrafice sunt inscripţii de pe table de marmură, bronz sau pe tăbliţe de lemn, acoperite cu ceară (tăbliţe cerate). Dintre tăbliţele cerate cele mai renumite sunt tripticile din Transilvania, al căror conţinut ne oferă informaţii despre contracte de vânzare, împrumut, garanţie, închiriere, depozit etc.

Papyriile sunt inscripţii cu caracter juridic pe o hârtie specială, numită papyrus. Exemple sunt în acest sens: constituţiunea imperială a lui Caracalla, prin care s-a generalizat cetăţenia romană, Noul Gaius descoperit în 1933, cuprinzând a doua parte a institutelor lui Gaius etc.

Textele unor istorici ca: Tacit, Suetoniu, Titus Livius, sau literaţi, cu ar fi: Cato, Lucretiu, Plaut, Terentiu, ne oferă importante informaţii juridice.

În sens formal, prin izvor de drept se înţelege forma de exprimare normelor juridice.

Asupra acestui din urmă sens ne vom opri în continuare. Din acest punct de vedere, în epoca veche izvoarele dreptului roman au

fost: obiceiul, legea, edictul pretorului şi jurisprudenţa; în epoca clasic obiceiul, legea, edictul pretorului, jurisprudenţa, senatusconsultele constituţiunile imperiale, iar în epoca postclasică: constituţiunile imperiale şi obiceiul.

2.2. OBICEIUL

Page 9: Drept Roman Suport de Curs

2

Obiceiul juridic este repetarea unei norme de conduită, impusă şi sancţionată de stat.

La baza apariţiei obiceiului juridic a stat obiceiul nejuridic ce reprezenta repetarea unei norme de conduită ce exprima interesele întregii comunităţi. Ca urmare a procesului de stratificare socială, obiceiurile nejuridice convenabile clasei dominante au fost sancţionate, devenind obiceiuri juridice.

Potrivit altor opinii 5, apariţia obiceiului juridic trebuie legată de sentinţele judiciare. Sentinţele pronunţate în cazuri determinate se impun ca obligatorii pentru cazurile asemănătoare, prin formularea unor principii de drept (precedentul judiciar de astăzi).5

Romanii au argumentat forţa obligatorie a obiceiului prin faptul că el îşi găseşte justificarea în voinţa zeilor, iar sancţiunea este, de multe ori, de natură religioasă. In timpul imperiului concepţia s-a modificat, fundamentul juridic al obiceiului fiind consimţământul tacit al poporului. Astfel, Ulpian definea obiceiul: „Mores sunt tacitus consensus populi longa consuetudine inveteratus”. Motivul acestei schimbări este acela că, jurisconsulţii din timpul imperiului voiau să arate că poporul continuă să colaboreze la formarea dreptului, deşi nu mai are nici o putere legislativă.

Până la apariţia Legii celor XII Table, obiceiurile juridice erau ţinute în secret de pontifi (preoţi romani). In epoca clasică, importanţa obiceiului scade pentru ca, în epoca postclasică, prin decăderea producţiei şi reîntoarcerea la economia naturală, importanţa obiceiului să crească.

2.3. LEGEA

2.3.1. Noţiune Termenul lex avea două sensuri. În primul sens, lex reprezenta acordul între două persoane (contract) iar

în al doilea sens, lex însemna o hotărâre a poporului, o convenţie între magistrat şi popor prin care poporul accepta proiectul de lege făcut de magistrat. In acest din urmă sens, legea este izvor al dreptului privat roman.2.3.2. Adoptarea legilor

Magistratul făcea cunoscut proiectul de lege printr-un edict ce era afişat în public (promulgatio), pentru ca poporul să ia cunoştinţă de acesta. Printr-o

5 Planial - Traite elementaire de droit civil

Page 10: Drept Roman Suport de Curs

2

lege (Licinia Iunia - 62 î.e.n.), s-a decis să se depună în tezaurul statului o copia a proiectului pentru ca să nu mai poată fi modifiat. Prin legea Caecilia Didia s-a impus ca, între ziua publicării proiectului şi cea a votării lui, să fie cel puţin 24 zile, pentru a se ţine 3 adunări neoficiale interval de 8 zile care să dezbată proiectul de lege.

Apoi proiectul de lege era supus votului adunării poporului. Nu se puteau aduce amendamente proiectului de lege, ci doar putea fi votat, scriindu-se cuvintele V.R. („uti rogas” - după cum ceri) pe buletinul de vot, proiect ce devenea astfel lege sau putea fi respins prin cuvântul antiquo. Tot prin legea Caecilia Didia (98 î.e.n.) s-a interzis ca în acelaşi proiect de lege să se introducă mai multe dispoziţii fără legătură între ele.

Legea era trimisă ulterior spre ratificare Senatului şi, în cele din urmă era depusă în tezaurul statului, de pe textul ei făcându-se copii, ce erau distribuite cetăţenilor romani pentru a o cunoaşte.

2.3.3. Conţinutul legii Legea cuprindea trei părţi: a) praescriptio - ce conţine numele şi titlurile autorului legii, ziua votării,

tribul care a votat primul; rogatio - este textul propriu-zis al legii; c) sanctio - cuprinde consecinţele negative pe care le va suporta cel ce

încalcă dispoziţiile din rogatio. Din acest punct de vedere, legile romane se împărţeau în: - leges perfectae, a căror sancţiune constă în anularea actului ce încalcă

rogatio; - leges minus quam perfectae, care nu anulează actul contrar lui rogatio,

dar autorul suferă o pedeapsă; - leges imperfectae, sunt legile lipsite de sancţiune. La aceste trei categorii, autori moderni 6 au adăugat şi categoria leges

plus quam perfectae6, care prevăd nulitatea actului ilegal şi pedepsirea autorului.

Printr-o constituţiune a împăraţilor Theodosiu şi Valentinian s-a dispus ca toate actele contrare unei legi să fie nule.

6 F. Senn - Leges perfectae, minus quam perfectae, imperfectae, Pa 1902

Page 11: Drept Roman Suport de Curs

2

2.3.4. Ieşirea din vigoare a legii O lege ieşea din vigoare prin căderea în desuetudine sau votarea unei legi

contrarii. Existau mai mulţi termeni: abrogare (era abrogarea totală unei legi), derogare sau exrogare (era o abrogare parţială), subrogarea (modificarea unei dispoziţii dintr-o lege printr-o altă dispoziţie) şi obrogarea (o abrogare indirectă).

Legile, în principiu, nu au efect retroactiv. Prin excepţie, în caz de retroactivitate, se inserează o dispoziţie în acest sens.

2.3.5. Nulitatea legilor Legile puteau avea un viciu de forma sau de fond. În acest caz, legea era

nulă şi oricine avea dreptul să invoce nulitatea legii şi să nu ţină seama de ea. Dar, dacă legea era socotita valabilă de magistraţi, aceştia puteau pedepsi pe cel ce nu au ţinut seama de ea. În cele din urmă, Senatul a dobândit dreptul de a aprecia validitatea legilor.

2.3.6. Legea celor XII Table În anul 451 î.e.n. ca urmare a luptei dintre patricieni şi plebei, s-a format

o comisie compusă din zece membri patricieni, care aveau obligaţia de a codifica normele juridice şi de a guverna statul, deoarece magistraţii patricieni fuseseră suspendaţi din funcţie. Această comisie a fost aleasa de comitia centuriata. S-a ales, de asemenea, o comisie formată din trei membri pentru a studia dreptul din cetăţile greceşti.

Comisia a sistematizat normele de drept şi le-a publicat pe zece table de lemn. Deoarece plebeii au fost nemulţumiţi de conţinutul legii s-a creat o nouă comisie de zece membri, în care au intrat şi plebei, comisie ce a sistematizat legea pe douăsprezece table de bronz.

Legea celor XII Table a fost socotita de Titus Livius izvorul dreptului roman. Dispoziţiile sale sunt din materia dreptului public şi privat.

O întindere deosebită o au dispoziţiile privind organizarea proceselor ce consacra o procedură formalista şi rigidă.

Un loc important revine dispoziţiilor privind proprietatea quiritară (a cetăţenilor romani), organizarea familiei, succesiuni.

Page 12: Drept Roman Suport de Curs

2

Legea celor XII Table nu este de inspiraţie greacă, cum au arătat unii autori, căci mărturie stau în acest sens solemnitatea formelor consacrate, duritatea sancţiunilor, formulările clare şi concise.

Faptul că a suferit unele influenţe greceşti privind, de exemplu, libertatea de asociaţie, rezolvarea litigiilor între vecini etc., nu justifică afirmaţia că ar fi copiat dreptul grec.

Legea celor XII Table nu ne-a parvenit pe cale directă deoarece cele douăsprezece table au fost distruse când Roma a fost incendiată de gali. Ii cunoaştem însă conţinutul datorită comentariilor care s-au făcut pe marginea ei. Amintim, în acest sens, comentatori ca: Sextus Aelius, Marcus Antistius, Gaius, Rufus etc.

Legea celor XII Table nu a fost abrogată niciodată, însă dispoziţiile sale au fost adaptate la realităţile sociale, în permanentă schimbare prin activitatea creatoare a pretorului.

2.4. EDICTELE MAGISTRATILOR

2.4.1. Caracterizare generală La început prin edict se înţelegea orice anunţ pe care magistraţi aduceau

ia cunoştinţă poporului. De aceea, edictul avea o formă orală (ex. dicere). Ulterior edictul a devenit un program pe care magistraţii îl dădeau la intrarea în funcţie.7 Scrise pe o tablă de lemn vopsită în alb (album), ele erau afişate în for timp de un an, atât timp cât magistratul care le-a dat îşi exercita funcţia. Edictele cuprindeau dispoziţiile pe care magistraţii urmau să le ia cu privire la organizarea instanţelor şi la modul în care ei înţelegeau să soluţioneze pricinile dintre cetăţeni. Cel mai important edict era edictul pretorului, în special al pretorului urban.

Edictele care erau valabile pe un an se numeau perpetue, pe când cele date de magistraţi în situaţii excepţionale se numeau edicte neprevăzute (repentina). Conform legii Cornelia de iurisdictione, pretorii erau obligaţi să judece în conformitate cu edictul lor. Edictul era obligatoriu numai pentru magistratul care îl dăduse. Cu toate acestea, dispoziţiile care dovediseră utile în rezolvarea unor cazuri practice erau preluate în alte edicte. S-a ajuns astfel ca edictul să aibă două părţi: o parte veche (pars vetus sau translaticiurn)

7 Pomponius - 0.1.2.2.10.

Page 13: Drept Roman Suport de Curs

2

cuprinzând dispoziţii preluate din edicte anterioare şi o parte nouă (pars nova) alcătuită din dispoziţiile noi introduse de acel pretor.

Din punct de vedere al structurii sale, edictul pretorului era alcătuit din trei părţi:

- în prima parte se aflau formulele acţiunilor pe care pretorul le fixa; - în partea a doua se aflau aşa-zisele „clauze arbitrare”, care arătau în ce

condiţii se va acorda ocrotirea pretoriană pentru satisfacerea unor interese legitime, dar neprevăzute în lege (acţiunile pretoriene şi formulele lor).

- în a treia parte se aflau măsurile pe care pretorul le lua în temeiul autorităţii sale jurisdicţionale pentru a soluţiona pricinile în conformitate cu principiile echităţii societăţii romane (de ex. repuneri în situaţia anterioară excepţiuni etc.).

Prin intermediul edictului, pretorul a contribuit la dezvoltarea dreptul roman. Creând noi formule de judecată (după cum vom vedea procedura formulară) care cuprindeau acţiuni destinate să sancţioneze relaţii sociale noi, nereglementate de dreptul civil, pretorul a recunoscut în drepturi subiective.

2.4.2. Sistematizarea edictului pretorului În perioada imperiului, rolul pretorului se diminuează căci împăraţii

subordonează activitatea acestora puterii centrale. Noua regulă „voinţa principelui este legea supremă”,8 nu putea permite pretorilor să mai aibă o activitate creatoare. Acest fapt s-a realizat prin reforma împăratului Hadrian, care îl însărcinează pe jurisconsultul Salvius lulianus să codifice edictul. Codificarea a avut loc între 125 - 138 e.n.

Dând edictului pretorian o redactare definitivă, Salvius lulianus a obligat pe pretori ca, la intrarea în funcţie, să afişeze textul codificat. Deşi, teoretic, pretorii ar fi putut, în faţa unei situaţii neprevăzute în edict, să introducă unele dispoziţii noi, în fapt, din teamă de împărat sau condescendenţă, n-au cutezat s-o facă.

Edictul, astfel cum a fost codificat, avea patru părţi: prima însuma dispoziţiile privind organizarea instanţei în faţa magistratului; a doua, căile ordinare de atac; a treia, procedurile de judecată şi ultima parte, regulile privind punerea în aplicare a sentinţei.

8 D.1.4.1.

Page 14: Drept Roman Suport de Curs

2

2.4.3. Raportul dintre dreptul pretorian şi dreptul civil Faţă de dispoziţiile vechiului drept civil, depăşit de nevoile unei societăţi

în plină dezvoltare, spre sfârşitul republicii, pretorii au avut o poziţie critică în vederea asigurării intereselor clasei dominante din care făceau şi ei parte. Aceste norme au alcătuit dreptul pretorian.

Referindu-se la raportul dintre dreptul pretorian şi cel civil, Papinian arăta: „dreptul pretorian este acela care a fost stabilit de pretor pentru a veni în ajutorul dreptului civil, pentru a-l completa şi pentru a-l îmbunătăţi conform binelui public” (ius praetorium est quod pretores introduxerunt adiuvandi vei supplendi vei corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam).

Conform acestei definiţii, relaţia dintre dreptul pretorian şi cel civil poate fi privită în trei modalităţi:

a) dreptul pretorian vine în ajutorul dreptului civil creând procedee care să înlesnească aplicarea în practică a dispoziţiilor de drept civil (adiuvandi iuris civilis gratia);

b) dreptul pretorian completează dreptul civil creând mijloace procedurale noi, care determină soluţii pe care legea civilă nu le avusese în vedere la data adoptării sale (supplendi iuris civilis gratia);

c) dreptul pretorian modifică dreptul civil prin crearea unor instituţii juridice noi corespunzătoare relaţiilor sociale în permanentă evoluţie (corrigendi iuris civilis gratia).

După codificarea edictului pretorului, deosebirea dintre dreptul civil şi cel pretorian şi-a pierdut importanţa deşi, formal, distincţia se menţine pînă în timpul lui Justinian.

2.5. JURISPRUDENŢA

Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului creată de jurisconsulţi.Jurisconsulţii erau specialişti în studiul dreptului, ce interpretau normele

juridice la cazurile concrete

2.5.1. Jurisprudenţa în epoca veche

Page 15: Drept Roman Suport de Curs

2

Iniţial jurisprudenţa se reducea la cunoaşterea formulelor de judecată şi a zilelor în care puteau fi intentate acţiunile. Acestea erau ţinute în secret de către pontifi care susţineau că le-au fost încredinţate de către zei. Pontifii nu le divulgau oricui. Fiind aleşi din rândul patricienilor, pontifii dădeau câştig de cauză întotdeauna patricienilor dacă aceştia se aflau în conflict cu plebeii. Colegiul pontifilor nu dădea consultaţii juridice de patricienilor decât patricienilor şi numai în mod individual, ca o favoare a rangului şi poziţiei lor sociale

În anul 301 î.e.n. Gnaeus Flavius, fost scrib al lui Appius Claudius Caecus, a divulgat formulele solemne şi zilele faste prin afişarea lor în forum. Drept recompensă, Gnaeus Flavius a fost ales edil curul. După ce plebeii au reuşit să fie aleşi pontifi, ei au început să organizeze consultaţii juridice în public, laicizând, în acest fel ştiinţa dreptului.

După un text celebru al lui Cicero9, activitatea jurisconsulţilor constă în respondere, cavere şi agere.

Respondere erau consultaţiile juridice date cetăţenilor (erau socotite ca un adevărat izvor de drept).

Cavere este redactarea actelor juridice (fiecare act avea anumite formule sacramentale).

Agere era conducerea, de către jurisconsulţi, a proceselor ce le erau încredinţate.

2.5.1.1. Metoda jurisconsulţilor La început, jurisconsulţii se ocupau de analizarea speciilor şi reducerea

lor la o regulă de drept. Nu existau însă nici definiţii precise, nici categorii juridice bine delimitate. Se urma astfel metoda enumerării cazurilor, cu preferinţă, în comparaţie cu generalizările folosite de filosofii greci. Astfel, metoda jurisconsulţilor a căpătat o mare precizie, contactul cu practică judiciară fiind menţinut continuu. Ei căutau de asemeni, să interpreteze cu rigoare textele juridice şi dădeau o mare importanţă cuvintelor (interpretarea gramaticală).

Filosofia greacă, în special cea a stoicilor, a influenţat metoda jurisconsulţilor romani. Metoda raţionamentului aristotelic a fost aplicată prima dată de Scaevola.

9 Cicero - de aratare 1.48.212.

Page 16: Drept Roman Suport de Curs

2

Influenţa greacă s-a manifestat nu numai în privinţa metodei, dar şi a fondului. S-au împrumutat unele concepte privind responsabilitatea, imputabilitatea, clasificarea lucrurilor etc., dar aceste împrumuturi au fost de mică importanţă.

Jurisconsulţii romani au fost foarte prudenţi în admiterea ideilor filosofiei greceşti, ei neacceptându-le decât dacă exista în dreptul roman un element analog pe care să se poată grefa elementul împrumutat.

Dintre jurisconsulţii cei mai importanţi, din această perioadă, menţionăm pe:

• Sextus Aelius Paetus Catus - care în opera sa, Tripertita, a comentat Legea celor XII Table (operă socotită leagănul dreptului);

• Manius Manilius, Junius Brutus si Publius Mucius Scaevola au fost consideraţi fondatorii dreptului civil;10

• Quintus Mucius Scaevola - considerat cel mai mare jurisconsult al acelei epoci, care a făcut primele cercetări cu caracter ştiinţific.

2.5.2. Jurisprudenţa în epoca clasică Ştiinţa juridică romană ajunge la apogeul său în epoca clasică. În faţa

jurisconsulţilor clasici au stat probleme complexe cărora au trebuit să le dea soluţii corespunzătoare. Contradicţiile de clasă se ascuţeau datorită, pe de o parte, luptelor dintre sclavi şi stăpânii de sclavi şi, pe de altă parte, divergenţelor de interese dintre diferitele categorii de oameni liberi. În acelaşi timp, dezvoltarea raporturilor comerciale necesita forme juridice noi. Jurisconsulţii romani erau fideli vechilor tradiţii romane urmărind să dovedească imuabilitatea normelor juridice. Cu toate acestea, în cazul nepotrivirilor dintre soluţiile vechi şi realităţile noi ale vieţii sociale romane, ei nu se sfiau, dacă interesele clasei conducătoare o cereau, să dea soluţii noi, pe care însă căutau, în limita posibilului, să le formuleze astfel încât să corespundă spiritului tradiţional roman. De aici rezultă caracterul uneori contradictoriu al muncii lor, dar întotdeauna unitar cât priveşte finalitatea urmărită. Pornind de la textul legii, dar interpretând-o în raport cu nevoile schimbătoare ale vieţii jurisconsulţii romani i-au lărgit aplicarea, iar alteori au depăşit-o, oferind noi şi viabile soluţii. De aici caracterul creator al activităţii lor practice şi ştiinţifice.

10 Pomponius - D.1.2.39

Page 17: Drept Roman Suport de Curs

2

Încă de la începutul imperiului se formează două şcoli de drept: şcoala proculiană întemeiată de Marcus Antistius Labeo, având ca reprezentant de seamă pe Proculus şi şcoala sabiniană fondată de Caius Ateius Capito, al cărei nume provine de la Massurius Sabinus.

Deosebirea între acestea constă în modul de folosire a tehnicii juridice. Şcoala proculiană foloseşte, într-un mod larg şi conştient, tehnica juridică, pe când cea sabiniană utilizează rar şi accidental procedeele tehnice, de importanţa cărora nu este conştientă. În consecinţă, prima are un caracter progresist pe când cealaltă conservator. Pentru proculieni tehnica juridică constituie un mijloc în realizarea scopului urmărit, iar pentru sabinieni tehnicitatea reprezenta calea corespunzătoare în păstrarea poziţiilor dobândite prin instaurarea imperiului. În a doua jumătate a sec. II e. deosebirile dintre cele două şcoli dispar.

Dintre jurisconsulţii clasici cei mai de seamă, pe lângă cei arătaţi înainte, mai menţionăm pe:

• Caius Cassius Longinus - care s-a bucurat de un mare prestigiu, drept pentru care şcoala sabiniană s-a mai numit şi şcoală casiană;

• Salvius lulianus - care a sistematizat edictul pretorului; • Gaius - care a întocmit un preţios manual de drept roman numit

Institutiones, ce a înlocuit tratarea cazuistică cu una sistematică, tripartită, privind persoanele, bunurile şi acţiunile. Această lucrare ne-a parvenit pe cale directă fiind descoperită în două etape: mai întâi, în 1816, s-a descoperit, în biblioteca episcopală din Verona, prima parte a lucrării, iar în 1933, în Egipt, s-a descoperit un alt fragment din lucrare (Noul Gaius);

• Pomponius - ce a scris o istorie a dreptului roman, un comentariu asupra dreptului civil şi altul asupra celui pretorian; .

• Aemilius Papinianus - a fost considerat cel mai însemnat jurisconsult roman (primus omnius). Operele sale de seamă au fost Questiones - ce se ocupă de soluţionarea speţelor, Responsa - cuprinzând culegeri de consultaţii în care, după expunerea situaţiei de fapt se dă soluţia, Definitiones - ce constituie un compendiu al dreptului în vigoare în sec. III e.n.;

• Iulius Paulus - a scris cele mai multe fragmente; • Ulpius Domitius - se remarcă prin stilul clar, concis al operei sale ce a

fost folosită în mare parte, la întocmirea Digestelor lui Justinian.

Page 18: Drept Roman Suport de Curs

2

Operele jurisconsulţilor clasici pot fi împărţite în: institutiones, sententiae, questiones, comentariile ad edictum şi digeste.

Institutiones sunt tratatele elementare scrise pentru studenţi şi începători; unele fiind simple reguli concise (definitiones), altele fiind mai dezvoltate şi conţinând o expunere metodică a dreptului.

Sententiae sunt tratate mai dezvoltate, dar scrise într-un stil foarte concis (folosite mai ales în practică).

Questiones sunt consultaţiile şi soluţiile date în diverse cazuri practice. Comentariile ad edictum analizează edictul pretorului şi al edililor

curuli. Digestele sunt adevărate enciclopedii juridice în care sunt concentrate

dreptul pretorian şi dreptul civil.

2.5.3. Jurisprudenţa în epoca postclasică Ştiinţa dreptului decade foarte mult. În cea mai mare parte, activitatea

jurisconsulţilor se desfăşoară în cancelariile imperiale. Principala lor ocupaţie este de a compila scrierile predecesorilor săi şi de a găsi un text care să justifice pretenţiile părţii ce-i consultă. Ei nu pot înţelege bine marile opere clasice. Adesea ei rezumă şi simplifică lucrările înaintaşilor, reducându-ie la îndrumări de practică.

Dacă în perioada clasică forţa de creaţie a jurisprudenţei romane constă În interpretarea dreptului pozitiv pentru a-l adapta la realitatea în permanentă schimbare, după domnia lui Constantin, interpretarea legii devine domeniu rezervat al împăratului, iar jurisconsulţilor le revine simplul rol de a o face cunoscută şi înţeleasă. Din această cauză, operele jurisconsulţilor au şi un caracter dogmatic. Instituţiile pot fi definite, clasificate, analizate în mod deductiv, dar niciodată în mod critic şi creator. Jurisconsulţii epocii postclasice sunt conştienţi de valoarea ştiinţifică redusă a operelor lor compilative şi, de aceea, pentru a le spori importanţa şi autoritatea, le atribuie paternitatea unor jurişti clasici cu nume de prestigiu, din ale căror opere au preluat mai mult material.

August, probabil în scopul de a câştiga de partea regimului monarhic, pe unii jurisconsulţi, le-a acordat unora dintre ei, ius publicae respondendi (dreptul de a da consultaţii juridice în numele împăratului), cu condiţia ca aceste consultaţii să fie semnate spre a garanta autenticitatea lor. În consecinţă,

Page 19: Drept Roman Suport de Curs

2

judecătorul căruia i se aducea o asemenea consultaţie, era obligat să dea o soluţie corespunzătoare opiniei jurisconsultului, rămânând Însă liber în aprecierea faptelor.

Printr-un rescript, Hadrian a hotărât ca acele consultaţii ale jurisconsulţilor investiţi cu ius publicae respondendi să fie obligatorii nu numai pentru cazul pentru care fuseseră date ci şi pentru cazurile similare. Dacă între opiniile jurisconsulţilor consultaţi există divergenţe, atunci judecătorul poate alege orice opinie doreşte.

Ca urmare a decăderii jurisprudenţei postclasice, exista obiceiul ca în faţa judecătorilor să se citeze operele jurisconsulţilor clasici şi cel care aducea mai multe texte în favoarea sa câştiga procesul. Din dorinţa de a câştiga procesul, părţile falsificau textele citate. De aceea, în anul 426 e.n., împăraţii Teodosiu al II-lea şi Valentinian al III-lea au promulgat legea citaţiilor, potrivit căreia numai operele jurisconsulţilor Papinian, Paul, Ulpian, Modestin şi Gaius, precum şi operele jurisconsulţilor pe care ei îi citează au putere de lege. Dacă între opiniile jurisconsulţilor citaţi existau divergenţe, partea care aducea în sprijinul cauzei sale un număr mai mare de opinii câştiga. Dacă ambele părţi invocau un număr egal de autori, prevala opinia lui Papinian, iar dacă acesta nu se pronunţase asupra unui caz identic, judecătorul putea alege orice opinie. Rolul judecătorului se reducea la numărarea opiniilor jurisconsulţilor, fără ca el să fie îndrituit sau obligat să cerceteze în mod critic părerile acestora. Totodată, un asemenea sistem dovedeşte pregătirea mediocră a judecătorilor din sec. V e.n. incapabili, de cele mai multe ori, să dea soluţii întemeiate pe o justă argumentare juridică.

2.6. SENATUSCONSULTELE

Hotărârile Senatului nu au fost Întotdeauna izvoare de drept. Astfel, în perioada republicii, Senatul neavând nici o iniţiativă legislativă şi nici dreptul de a vota legile, nu putea fi implicat în procesul de legiferare. Dar Senatului îi revenea dreptul de a interpreta legile, de a le declara nule dacă contraveneau tradiţiei romane sau inaplicabile în cazuri speciale, când interesele de stat o cereau. În asemenea cazuri, propunerea Senatului urma a fi ratificată de adunarea poporului, ceea ce cu timpul a devenit o simplă formalitate. Dar

Page 20: Drept Roman Suport de Curs

2

Senatul putea influenţa indirect procesul legislativ şi prin indicaţiile date magistraţilor de a introduce în edict anumite norme.

Senatusconsultele devin izvoare de drept din timpul lui Hadrian. Acesta dispune ca senatusconsultele să aibă putere de lege, dar ele nu vor putea fi votate de Senat decât la propunerea împăratului. În fapt, împăratul ţinea o cuvântare în faţa Senatului, prin care făcea propuneri legislative, iar senatorii erau obligaţi să le accepte şi să le voteze. Iată de ce atunci când unii jurisconsulţi vorbesc de senatusconsulte, se referă numai la cuvântul pe care împăratul îl ţinea în Senat, deoarece voinţa imperială era suportul care îndrituia ca senatusconsultele să aibă putere de lege. Hotărârea lui Hadrian trebuie privită ca o măsură menită să asigure împăratului o posibilitate indirectă de legiferare şi să acorde Senatului o competenţă legislativă formală.

După ce senatusconsultele erau votate, ele erau redactate de către o comisie, iar textul se depunea în arhivele statului.

2.7. CONSTITUŢIUNILE IMPERIALE

După instaurarea imperiului, împăraţii au început a lua hotărâri ce urmau a fi aplicate pe tot teritoriul statului roman. Multe dintre acestea au caracter legislativ. Deşi încă împăraţii, din punct de vedere constituţional, nu aveau dreptul de a legifera, totuşi, în fapt, nimeni nu îndrăznea să discute deciziile sale. Augustus refuzase chiar propunerea care îi fusese făcută de a supraveghea legile şi moravurile, gestul său fiind interpretat ca o măsură de prudenţă politică, menită sa păstreze aparenţele republicii.

Luându-şi, la urcarea pe tron, titlul de pretor, împăratul putea da, în această calitate, edicte valabile pe toată durata funcţiei sale şi peste tot imperiul. Formal împăratul nu putea legifera în calitate de împărat, ci în calitatea sa de pretor11; fapt care în realitate însemna o încercare abilă de a camufla noua dictatură ce se instaurase odată cu domnia lui Augustus.

Începând cu epoca lui Hadrian, constituţiunile imperiale au căpătat putere de lege.

Constituţiunile imperiale sunt de patru feluri:

11 Savigny considera pe princeps primul magistrat al Romei.

Page 21: Drept Roman Suport de Curs

2

Edicta - erau dispoziţiile cu caracter general pe care împăratul le lua în calitatea sa de prim magistrat al statului roman, în domeniul dreptului, administraţiei, politicii, valabile pe durata domniei sale.

Mandata - sunt instrucţiunile pe care împăratul le dădea funcţionarilor superiori şi, mai ales, guvernatorilor din provincii. În principiu, erau valabile atât timp cât trăia împăratul care le dăduse, dar treptat ele rămâneau în vigoare, fie până cădeau în desuetudine, fie până la abrogarea lor expresă sau tacită. Ele sunt mai mult, acte administrative şi, de aceea, Gaius nici nu le citează printre constituţiunile imperiale, dar ele conţin deseori principii sau reguli de drept.

Decreta - sunt hotărârile date de împărat în procesele pe care le judecă, fie în apel şi uneori, chiar în primă şi ultimă instanţă. Aceste hotărâri imperiale, datorită celor mai eminenţi jurisconsulţi ai imperiului, care erau membri în consiliul imperial şi pe care împăratul îi consulta întotdeauna, au avut o mare importanţă asupra formării dreptului, deoarece erau respectate de ceilalţi magistraţi. Cu decreta apare noţiunea de jurisprudenţă în sensul modern al cuvântului.

Rescripta - sunt răspunsurile pe care împăratul le dădea, fie părţilor litigante, fie magistraţilor. Dacă o problemă juridică era controversată sau neclară sau dacă pentru unele relaţii sociale nu lipsea o reglementare corespunzătoare, părţile sau magistraţii puteau cere indicaţii de la împărat. Acesta nu cerceta starea de fapt, ci arăta ce regulă urma să se aplice sau cum trebuia să fie interpretat actul normativ respectiv. Răspunsul putea lua forma fie a unei scrisori (epistula), când era adresat unui magistrat, fie a unei rezoluţii puse pe cererea acestora, când era adresat unui particular. În ambele cazuri era izvor de drept dacă stabilea reguli juridice noi.

2.8. CODIFICĂRILE PREJUSTINIENE

S-a încercat a se codifica opera jurisconsulţilor clasici şi constituţiunile imperiale ce fuseseră date. Cum colecţiile de constituţiuni erau scrise pe foi în formă de carte (codex) s-au numit coduri.

Au existat trei coduri prejustiniene: • Codul Gregorian elaborat între 291 - 294 e.n. de Gregorius;

Page 22: Drept Roman Suport de Curs

2

• Codul Hermogenian elaborat în 295 e.n. de Hermogenianus, ce constituie o completare a primului cod;

• Codul Theodosian este o culegere oficială de constituţiuni făcută din ordinul împăraţilor Theodosiu al II-lea şi Valentinian al III-lea.

2.9. OPERA LEGISLATIVĂ A LUI JUSTINIAN

Justinian este cel ce a desăvârşit opera de sistematizare a dreptului roman. În timpul său existau texte legislative care, în parte, nu mai corespundeau nevoilor economice în schimbare. Scopurile legislaţiei lui Justinian au fost pe de o parte, ca din dispoziţiile luate de la împăraţii anteriori lui şi din scrierile jurisconsulţilor să aleagă ce este mai bun, să le sistematizeze, să le modifice în raport cu noile relaţii sociale iar, pe de altă parte, păstrarea unităţii politice şi religioase. Deşi aceste scopuri nu au fost atinse, opera lui Justinian are o însemnătate istorică deosebită deoarece dacă ea n-ar fi existat, o mare parte a operei jurisconsulţilor clasici ne-ar fi rămas necunoscută deoarece aceasta nu ne-a parvenit pe cale directă.

Legislaţia lui Justinian este alcătuită din patru opere: Codul, Digestele, Institutele şi Novelele.

2.9.1. Codul În feb. 528 e.n., Justinian a numit o comisie formată din zece persoane

printre care erau Tribonianus, Teofil (profesor la Constantinopole) şi Leontius (profesor la Beirut) să redacteze o colecţie de constituţiuni imperiale.

Codul a fost publicat în două ediţii: prima în 529 e.n. şi a doua în 534 e.n. Numai a doua ediţie a ajuns la noi.

Lucrarea este împărţită în cărţi, cărţile în titluri, titlurile în constituţiuni iar unele constituţiuni în paragrafe. Cuprinde numai constituţiunile în vigoare. 2.9.2. Digestele

Se pare că Justinian ar fi intenţionat iniţial să-şi rezume întreaga sa operă la Cod. Totuşi, şi normele dreptului roman ce se găseau în operele jurisconsulţilor clasici aveau nevoie de o revizuire similară. Acestea prezentau contradicţii, unele dispoziţii erau căzute în desuetudine sau abrogate, altele erau necorespunzătoare nivelului dezvoltării sociale din timpul lui Justinian. Înainte

Page 23: Drept Roman Suport de Curs

2

de a numi comisia de redactare, Justinian a edictat 50 de constituţiuni, menite să elimine controversele.

În dec. 530 e.n., Justinian numeşte o comisie alcătuită din 17 membri în fruntea căreia se găsea Tribonian. Trebuiau adunate operele jurisconsulţilor clasici romani şi apoi făcută o selecţie de texte care să servească practicienilor şi teoreticienilor.

Lucrarea a fost terminată în 533 e.n. Este împărţită în 50 cărţi, cărţile în titluri, titlurile în fragmente, iar fragmentele în paragrafe.

Mult timp s-a crezut că aşezarea fragmentelor în interiorul fiecărui titlu ar fi fost făcută arbitrar. Bluhme a arătat că există o anumită ordine. Astfel, opera jurisconsulţilor clasici a fost împărţită în patru mase:

a) masa sabiniană cuprinzând fragmente din opera lui Sabinus, comentarii aduse ei şi Digestele lui Salvius lulianus;

b) masa edictală cuprinzând comentarii aduse edictului pretorului;

c) masa papiniană cuprinzând operele lui Papinian, Paul şi Gaius;

d) apendix cuprinzând alte opere.

În interiorul fiecărui titlu care se referea la o anumită problemă s-au pus, în ordinea menţionată, textele referitoare la acea problemă cuprinse în cele patru mase.

Digestele reprezintă cea mai importantă operă a lui Justinian.

2.9.3. Institutiones În acelaşi timp cu alcătuirea Digestelor, Justinian a numit o altă comisie

formată din trei membri: Tribonian, Teofil şi Doroteu, care trebuia să redacteze un manual cuprinzând principalele dispoziţii legislative.

Astfel a luat naştere Institutiones alcătuită din patru cărţi, lucrare terminată în noiembrie 533 e.n.

Page 24: Drept Roman Suport de Curs

2

2.9.4. Novelae Conţine constituţiunile date de Justinian în ultimii 30 ani ai domniei sale. Se numeşte astfel pentru că lucrarea conţine noi principii de drept. Cele patru lucrări - Instituţiunile, Digestele, Codul şi Novelele - au fost

cuprinse în corpus iuris civilis.

2.10. ALTERAŢIUNILE DE TEXTE

2.10.1. Interpolaţiuni Modificările pe care compilatorii le-au adus textelor juriştilor clasici

pentru a le pune în concordanţă cu noile cerinţe ale epocii se numesc interpolaţiuni sau tribonianisme deoarece au fost făcute de comisia prezidată de Tribonian. Alteori, aceste modificări au urmărit să clarifice, unele texte, să înlăture repetiţiile şi contradicţiile şi să unifice opera compilativa a Digestelor. Cercetarea interpolaţiunilor are o mare importanţă juridică deoarece, cunoscând modificările pe care autorii le-au adus textelor autorilor clasici, se poate preciza sensul original al textelor, aportul comisiei lui Tribonian la procesul de creare al dreptului în sec. VI e.n.

Cercetarea interpolaţiunilor a început spre sfârşitul Evului Mediu, Interpolaţiunile sunt de mai multe feluri. Cele mai importante sunt interpolaţiunile materiale, adică acelea ce modifică regulile dreptului clasic. Altele constau în înlăturarea unor termeni sau în dispariţia unor instituţii şi înlocuirea lor cu altele, în modificări de limbă sau stilistice.

Descoperirea interpolaţiunilor este o muncă dificilă. Metode de depistare a interpolaţiunilor sunt:

a) criteriul textual sau al comparaţiei directe constă în compararea versiunilor aceluiaşi text, ce se găsesc în aceeaşi lucrare. De exemplu, un text al lui Ulpian cu privire la eliberările de sclavi este reprodus de două ori în Digeste, dar soluţia este diferită.12 Aceste texte contradictorii se numesc leges geminatae (legi împerecheate) şi dovedesc graba cu care au lucrat compilatorii, deoarece ei nu au modificat ambele texte ci doar unul. Aflarea textului interpolat se face pe baza unor studii comparative atât la epoca autorului, cât şi la sec. VI e.n.

12 D.1.10.1.2. şi D. 40.2.20.4.

Page 25: Drept Roman Suport de Curs

2

b) criteriul istoric sau al anacronismelor constă în depistarea discordanţelor ce existau între textul autorului, reprodus în Digeste şi normele juridice ce se aplicau în timpul în care a trăit respectivul autor.

c) criteriul filologic. Dacă în textul reprodus în Digeste se utilizează anumite expresii nefolosite de autorul din care se reproduce textul respectiv există o interpolaţiune.

d) metoda inscripţiunilor folosită de Lenel. Lenel a observat că uneori, după indicaţiile inscripţiunii din fruntea fragmentelor, se părea că jurisconsulţii ar fi tratat aceleaşi probleme în cărţi diferite. Acest fapt se explica prin aceea că compilatorii au transportat unele texte de la o materie la alta prin interpolaţiuni.

Interpolaţiunile se deosebesc de glose, ce reprezintă alteraţiuni de text făcute din eroare, cu ocazia copierii manuscriselor de persoane fără pregătire juridică.

CAPITOLUL III

PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ

3.1. NOŢIUNE

Page 26: Drept Roman Suport de Curs

2

Cuprinde totalitatea normelor juridice e,e reglementează desfăşl proceselor civile.

3.2. JUSTIŢIA PRIVATĂ În orânduirea gentilică, încălcarea regulilor de conduită atrăgea fie

sancţiuni din partea colectivităţii, fie din partea membrilor acesteia. In primul caz, colectivitatea ce-şi vedea interesele nesocotite putea să-l omoare pe vinovat sau să-l excludă din cadrul ei iar, în al doilea caz individul ale cărui interese fuseseră încălcate pe nedrept de un terţ putea să se răzbune pe acesta, fie singur, fie cu ajutorul familiei sau altor persoane. La început răzbunarea privată era nelimitată pentru ca apoi să apară unele reguli care s-o îngrădească, cele mai importante fiind legea talionului şi arbitrajul.

Legea talionului stabileşte principiul „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” îngrădind răzbunarea în limitele nedreptăţii suferite.

Arbitrajul constă în convenţia părţilor de a supune diferendul dintre ele unui arbitru, ales de comun acord, care să soluţioneze litigiul şi drepturile victimei şi obligaţiile vinovatului.

Aşadar, justiţia privată este realizarea pretenţiilor cu mijloace proprii. Este de două feluri: agresivă şi defensivă. Justiţia privată agresivă există atunci când cel ce are anumite pretenţii la

iniţiativa realizării lor, prin mijloace proprii. Justiţia privată defensivă există când cineva se apără împotriva

pretenţiilor altcuiva, prin mijloace proprii. Aceasta a fost mult timp permisă conform principiului „vim vi repellere licet” (violenţa se îndepărtează violenţă).

Au fost adoptate patru acte normative de limitare a justiţiei agresive: a) Legea Iulia devi publica et privata - prin care creditorul care ia, cu

violenţă, un lucru ce aparţine debitorului său, suferă o pedeapsă publică (confiscarea bunurilor, exilul etc.).

b) Decretum Marci - pedepseşte cu pierderea creanţei pe creditorul care, fără violenţă, ia un bun al debitorului său.

c) Printr-o constituţiune din sec. IV e.n. se pedepseşte cu pierderea dreptului de proprietate, proprietarul care, fiind deposedat de lucrul său, şi-a reluat cu violenţă lucrul din mâinile posesorului.

Page 27: Drept Roman Suport de Curs

2

După apariţia statului, soluţionarea proceselor este făcută de organe de stat specializate. după norme juridice precise.

3.3. PROCEDURA LEGISACŢIUNILOR

3.3.1. Consideraţii generale În dreptul roman au existat trei sisteme procedurale, ce au reglementat desfăşurarea proceselor: • procedura legisacţiunilor - în epoca veche; • procedura formulară - în epoca clasică; • procedura extraordinară - în epoca postclasică. Procedura legisacţiunilor are trei caractere: a) judiciar, deoarece presupune prezenţa magistratului, rostirea unor

cuvinte solemne; b) legal, deoarece legisacţiunile erau prevăzute în lege; c) farmalist, deoarece necesitau respectarea unor formalităţi (cuvinte

solemne, gesturi rituale etc.). Formalismul constituia o trăsătură a sistemului juridic primitiv şi

corespundea unor nevoi reale. Întregul proces, cu formele şi solemnităţile sale, urmărea să atragă atenţia părţilor asupra importanţei actului juridic, dându-le putinţa de a reflecta şi, eventual, renunţa la ele.

Judecarea procesului se făcea în două faze: in iure - în faţa magistratului, şi in iudicio - în faţa judecătorului.

În prima fază magistratul avea un rol pasiv, de a observa dacă părţile au respectat cuvintele solemne prescrise. În faza in iudicio, judecătorul care era o persoană particulară, un fel de arbitru, pronunţa fie o sentinţă de condamnare, fie una de absolvire.

3.3.2. Organizarea judecătorească În epoca regalităţii, regele era atât magistrat cât şi judecător, în virtutea

puterii sale supreme. După instaurarea republicii magistraţii judiciari erau cei doi consuli care nu judecau împreună, ci separat deoarece, potrivit obiceiului consulii îşi exercitau prerogativele în mod alternativ, fiecare o lună.

Page 28: Drept Roman Suport de Curs

2

După 367 î.e.n., atribuţiile jurisdicţiei contencioase (în care părţile aveau interese contrare), au fost preluate de pretori, consulii păstrând doar jurisdicţia graţioasă (în care părţile aveau aceleaşi interese).

În sec. II î.e.n. judecarea pricinilor dintre cetăţenii romani şi străină revine unui pretor peregrin iar în provincii, guvernatorilor.

În a doua fază, in iudicio, judecarea pricinii era încredinţată judecător. Acesta era ales de către părţi şi confirmat de magistrat. Propunerea se făcea de reclamant; el făcea atâtea propuneri până pârâtul accepta una. Sistemul propunerilor a fost înlocuit ulterior cu sistemul tragerii la sorţi. In acest scop se întocmea o listă de judecători alcătuită membri ai clasei dominante (până în 123 î.e.n. lista era alcătuită nume senatori), cel tras la sorţi putând fi recuzat de părţi, numărul recuzărilor fiind limitat spre a se înlătura tergiversarea judecăţii. După alegerea sa, judecătorul depunea un jurământ că va respecta legea iar magistratul confirma dându-i împuternicirea să pronunţe sentinţa.

Judecătorul putea fi un judecător unic sau un arbitru. Judecătorilor unici se încredinţau spre judecare procesele propriu-zise în care sentinţa presupunea acceptarea pretenţiei uneia din părţi şi, implicit, respingerea susţinerilor celeilalte părţi. Arbitrilor li se dădeau spre soluţionare unele neînţelegeri care presupuneau aprecieri şi măsuri ce puteau duce la împăcare, la o recunoaştere de către ambele părţi a soluţiei date (de ex. neînţelegerile dintre rude, conflictele dintre vecini, ieşirile din indiviziune reglementarea unor dispute referitoare la hotare etc.).

Alături de judecătorii unici întâlnim şi judecătorii multipli. Astfel neînţelegerile dintre străini sau dintre romani şi străini le judecau aşa zişii restituitori (recuperatores). La început, ei aveau misiunea, în temeiul unui tratat de pace încheiat, de a asigura restituirea bunurilor care, la începutul ostilităţilor, fuseseră luate de pe teritoriul roman, de către duşmani. Cu timpul competenţa lor a fost extinsă .

Tot în categoria judecătorilor multipli intrau instanţele permanente. Cele mai importante sunt cele ale decemvirilor, ce judecau pricinile privind libertatea persoanelor şi cele ale centumvirilor, ce judecau procesele privind moştenirile şi proprietatea.

3.3.3. Faza in iure

Page 29: Drept Roman Suport de Curs

2

Se desfăşoară în faţa magistratului având două caracteristici esenţiale: presupune prezenţa ambelor părţi şi rostirea unor cuvinte solemne.

3.3.3.1. Citarea pârâtului Se făceau de către reclamant, statul neavând nicio atribuţie în acest sens.

Existau trei procedee de citare:a) in ius vocatio constă în citarea pârâtului la proces, de către reclamant,

prin rostirea unor cuvinte solemne: in ius te voco (te chem în faţa magistratului). Acest procedeu aminteşte de justiţia privată din orânduirea gentilică. Reclamantul nu se putea adresa organelor statului pentru ca acestea să-l citeze pe pârât, deoarece potrivit Legii celor XII Table, chemarea la judecată era un act privat. Cel chemat în judecată trebuia să se prezinte în faţa magistratului, iar dacă refuza să se înfăţişeze, reclamantul putea, cu luare de martori, să pună mâna pe pârât (ni it antestamino, igitur em capito).13 Legea permitea ca o terţă persoană să intervină pentru pârât, motivând că pretenţia reclamantului nu este întemeiată, şi să-l sustragă urmăririi. Astfel, terţa persoană se substituia pârâtului, urmând să se judece cu reclamantul. Această substituire asigura menţinerea solidarităţii familiale, astfel încât un membru important al familiei să se poată sustrage răzbunării private printr-o substitui re cu o altă persoană din familie.

b) vadimonium extrajudiciar este o convenţie prin care părţile stabileau data la care se vor prezenta în faţa magistratului.

c) condictio era folosit pentru citarea pârâtului peregrin.

3.3.3.2. Desfăşurarea procesului La judecată ambele părţi trebuiau să fie prezente. Reprezentarea judiciară

a părţilor nu era admisă decât în cazuri excepţionale (în locul pupilului se putea prezenta tutorele, iar în procesele privind interesele generale ale statului - pro populo, în cele în care se contesta libertatea unei persoane - pro libertate şi în cauzele în care era vorba de interesele unui cetăţean roman care fusese victima unui furt, pe când era prizonier sau se afla într-o misiune în slujba statului, oricine se putea prezenta în instanţă să-l reprezinte. Înainte de a începe judecata părţile trebuiau să ia martori (litis contestatio) care să asiste în continuare, la

13 Legea celor XII Table - 1.1.

Page 30: Drept Roman Suport de Curs

2

desfăşurarea procedurii de judecată. Acest moment este foarte important deoarece stabileşte clipa „legării procesului”.

După legarea procesului pârâtul putea avea trei atitudini: a) recunoaşterea în faţa magistratului a pretenţiilor reclamantului

(confessio in iure). În acest caz, magistratul va da câştig de cauză reclamantului.

b) pârâtul nu fe apără cum trebuie. Procesul nu va mai înainta în faza a doua căci magistratul va pronunţa o sentinţă de condamnare a pârâtului încă din prima frază a procesului

c) pârâtul neagă pretenţiile reclamantului. În acest caz magistratul stabilind că părţile şi-au expus pretenţiile, prin cuvintele solemne prevăzute, numeşte judecătorul.

Magistratul poate rosti unul din următoarele trei cuvinte solemne: Do - prin care magistratul confirmă ca judecător persoana pe care părţile

au ales-o; Dico - prin care magistratul atribuia bunul litigios uneia dintre părţi, cu

titlu provizoriu, până la pronunţarea sentinţei; Addico - prin care magistratul ratifica declaraţia reclamantului

recunoscându-i dreptul.

3.3.3.3. Procedee de soluţionare a unor litigii pe cale administrativă Pretorul putea soluţiona unele litigii, fără a mai trimite părţile în faţa

judecătorului, prin următoarele procedee: a) stipulationes praetoriae (stipulaţiunile pretoriene) - sunt contractele

verbale încheiate din ordinul pretorului, prin care pârâtul promitea să plătească o sumă de bani dacă, din vina sa, va prejudicia în viitor pe reclamant;

b) missio in possessionem - este trimiterea reclamantului în detenţiunea sau posesiunea bunurilor pârâtului, măsură ce se lua în cazul pârâtului ce refuza să se prezinte la proces;

c) interdicta - sunt ordine date de pretor părţilor de a încheia sau nu un anumit act juridic;

d) restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) - prin care pretorul desfiinţa actul juridic păgubitor pentru reclamant, repunând părţile în situaţia pe care o aveau înainte de încheierea actului. Dar repunerea opera doar

Page 31: Drept Roman Suport de Curs

2

în drept (se recunoştea dreptul unei părţi) nu şi în fapt. Pentru repunerea în fapt trebuia judecat procesul şi executată sentinţa.

3.3.3.4. Legisancţiunile de judecată În procedura legisacţiunilor, existau cinci legisacţiuni (acţiuni ale legii)

trei de judecată şi două de executare. Legisacţiunile de judecată erau: sacramentum, iudicis arbitrive postulatio

şi condictio, iar cele de executare: manus iniectio şi pignoris capio.

3.3.3.4.1. Sacramentum (procedura prin jurământ)Este cea mai veche procedură de judecată. Apare în documente epocii ca

un fel de arbitraj al organelor statului, exercitat de magistrat, care prezintă multe elemente religioase şi reminiscenţe ale unor forme de violenţă, caracteristice uneori modului gentilic de soluţionare a litigiilor.

Înfăţişându-se înaintea magistratului, părţile îşi expuneau în mod contradictoriu pretenţiile, folosind cuvintele solemne prevăzute de lege. La origine, anterior ca judecata să fi avut loc în faţa magistratului, părţile întăreau afirmaţiile lor cu câte un jurământ (sacramentum). Concomitent, ele depuneau la pontifi câte un număr egal de capete de vită drept garanţie a adevărului celor afirmate. Câtă vreme dreptul nu fusese laicizat, pontifii decideau - apelând la semnele cerului - cine jurase just, adică cine invocase pe drept numele zeilor. În această apreciere singurul criteriu rămâne, în fapt, poziţia socială a părţilor astfel încât în conflictul dintre un patrician şi un plebeu câştig de cauză avea mereu patricianul. Partea ce pierdea procesul, pierdea şi capetele de vită care erau sacrificate pe altarul zeilor. Odată cu apariţia monedei, părţile au depus în loc de animale o sumă de bani: 50 sau 500 de aşi, după cum valoarea obiectului litigios era mai mic sau mare de 1000 de aşi.

Odată cu etatizarea procedurii de judecată prin jurământ, aceasta se împarte în două, în raport cu natura juridică a pricinii: sacramentum in rem (dacă procesul se referea la drepturile reale) şi sacramentum in personam (dacă procesul avea ca obiect un drept personal - drept de creanţă).

În cazul lui sacramentum in rem, bunul litigios era adus înaintea magistratului. Dacă era vorba de un bun imobil se aducea, în mod simbolic, o părticică din el: o brazdă de pământ, dacă era vorba de un fond, o cărămidă în cazul unei case etc. Cele două părţi atingeau pe rând, cu nuiaua (simbol al

Page 32: Drept Roman Suport de Curs

2

puterii) bunul în litigiu, afirmând în termeni sacramentali: „Hunc ego hominem ex iure quiritium meum esse aio secundum suam causam. Sicut dixi ecce tibi vindictam inposui” (Declar că acest sclav este al meu după dreptul quiritar conform cu condiţia sa juridică. După cum am spus iată, am pus nuiaua pe tine). Adversarul făcea aceeaşi declaraţie urmată de o încăierare simulată ce simboliza epoca prestatală în care litigiile erau rezolvate prin mijloace proprii. Apoi magistratul intervine ordonând: „Mittite ambo hominem” (Lăsaţi amândoi sclavul în pace). După intervenţia magistratului, partea care avusese iniţiativa procesului o întreabă pe cealaltă: „Postulo aune dicas qua ex causa vindicaveris?” (Cer să-mi spui în temeiul cărui drept ai revendicat sclavul?), iar cealaltă parte răspundea: „Ius faci, sicut vindictam inposui” (Mi-am exercitat dreptul atingând pe sclav cu nuiaua). Apoi reclamantul, ca o reminiscenţă a epocii în care părţile depuneau un jurământ urmat de depunerea unui număr de capete de vită sau a unei sume de bani, se adresa pârâtului, provocându-l să plătească dacă va pierde procesul. Pârâtul accepta cu condiţia ca şi reclamantul să se oblige să plătească suma în cazul în care nu va câştiga procesul. Banii urmau să intre în vistieria statului. Ulterior, magistratul atribuia în mod provizoriu bunul litigios uneia dintre părţi. Dacă aceasta va câştiga procesul, va păstra bunul în continuare, dar dacă pierdea procesul urma să-l predea celeilalte părţi. Atribuirea provizorie se făcea cu condiţia ca respectiva parte să se oblige, cu garanţi (predes litis et vindiciarum) că va preda, dacă va pierde procesul, bunul împreună cu toate fructele lui celeilalte părţi.

În cazul lui sacramentum in personam, reclamantul se adresa pârâtului cu următoarele cuvinte: „Aio te mihi sestertiorum decem nihia oportere. Id postulo aias aut neges” (Afirm că-mi datorezi zece mii sesterţi. Acest lucru cer să-l afirmi sau să-l negi).14

Dacă pârâtul nega, folosind tot cuvinte solemne, pretenţia reclamantului, părţile se provocau la un pariu de 50 sau 500 aşi în raport de valoarea sumei în litigiu, pe care partea ce va pierde procesul urma să o plătească drept amendă în favoarea statului. Apoi părţile alegeau judecătorul.

3.3.3.4.2. Iudicis arbitrive postulatio (cererea pentru desemnarea unui judecător sau a unui arbitru)

14 Gaius - 4.16

Page 33: Drept Roman Suport de Curs

2

Procedura prin jurământ este procedura obişnuită, de drept comun în procedura legisacţiunilor. Aceasta presupunea un conflict care urma să fie soluţionat în favoarea unei părţi şi implicit în defavoarea celeilalte. E însă cazuri când conflictul nu avea acest caracter net contradictoriu, ci se referea la unele neînţelegeri ce puteau fi tranşate, ţinându-se seama de interesele ambelor părţi (de ex. stabilirea hotarelor între două fonduri, ieşirea din indiviziune, evaluarea unei datorii pe care ambele părţi recunosc dar nu sunt de acord asupra cuantumului. Această procedură reprezintă avantajul unor forme mai puţin complicate.

Procedura consta într-o cerere adresată de părţi magistratului pentru a desemna un arbitru (indiviziune, hotărnicii etc.) sau un judecător în cazul unui proces în care părţile au pretenţii diametral opuse.

3.3.3.4.3. Condictio (judecata prin somaţie) A fost introdusă între 200 - 150 î.e.n. prin legile Silia şi Calpurnia în

scopul accelerării judecăţilor care se desfăşurau greoi conform celor două proceduri anterioare. Dezvoltarea comerţului şi a creditului necesita forme de judecată simplificate, menite să soluţioneze operativ procesele ivite.

În această procedură părţile se înfăţişau înaintea magistratului, iar reclamantul îl întreba pe pârât dacă datorează sau nu. La răspunsul negativ al acestuia din urmă, reclamantul îl soma să se prezinte peste 30 de zile în faţa magistratului pentru alegerea judecătorului. Pe lângă avantajul formelor simplificate, noua procedură avea şi avantajul procesul se putea termina în faţa magistratului, printr-un jurământ necesar, reclamantul se adresa pârâtului, spunându-i „Jură că nu datorezi şi vei fi achitat”, iar acesta putea deferi jurământul reclamantului „Jură tu că îşi datorez şi-ţi voi plăti”. Odată jurământul depus procesul lua sfârşit, cel ce jurase având câştig de cauză. Cel ce chemase în judecată o altă persoană cu intenţia de a o şicana urma să fie pedepsit cu o amendă.

3.3.4. Faza in iudicio 3.3.4.1. Desfăşurarea procesului

Procesul se desfăşura înaintea judecătorului. Părţile foloseau cuvinte obişnuite. Dacă una din părţi lipsea, se aştepta până la amiază când, potrivit Legii celor XII Table, se dădea câştig de cauză părţii prezente (praesenti litem

Page 34: Drept Roman Suport de Curs

2

addicito). Judecata se desfăşura în piaţa publică. Uneori părţile erau însoţite de avocaţi (patronus causarum).

Nu exista o ierarhie a probelor astfel încât proba cu martori avea aceeaşi forţă probantă ca proba cu înscrisuri. În consecinţă, judecătorii erau suverani în aprecierea faptelor. Dacă după expunerea părţilor, pledoariile avocaţilor şi depoziţiile martorilor, judecătorul putea stabili de partea cui se află dreptatea, sentinţa era pronunţată de îndată. În caz contrar (când lucrurile nu erau destul de clare), judecătorul putea amâna pronunţarea cerând probe noi. În probleme juridice mai complicate, judecătorul obişnuia să se consulte cu jurişti pentru ca hotărârea să fie mai bine argumentată.

3.3.4.2. Executarea sentinţelor 3.3.4.2.1. Manus iniectio

Executarea hotărârii judecătoreşti nu se făcea prin organele statului, ci de partea interesată (cea care câştiga procesul).

Cu privire la punerea în executare a hotărârii trebuie să facem o distincţie după cum sentinţa pusese capăt unui proces cu privire la bunuri sau cu privire la drepturi de creanţă.

Dacă sentinţa punea capăt unui proces referitor la un drept real, situaţia era simplă dacă câştigase partea căreia magistratul îi încredinţase posesia provizorie a bunului litigios. În acest caz partea ce a câştigat dovedea, în baza hotărârii, proprietatea asupra acelui bun. Dacă procesul fusese câştigat de partea ce nu primise posesia provizorie a bunului, aceasta se adresa garanţilor pe care partea adversă îi adusese. Dacă acea parte nu restituia bunul, garanţii erau supuşi unei executări foarte drastice din partea organelor statului.

Dacă sentinţa pusese capăt unui proces al cărui obiect îl constituise un drept de creanţă, partea ce câştigase procesul avea la îndemână, o acţiune numită manus iniectio (punerea mâinii). Această procedură se folosea doar dacă sentinţa purta asupra unei sume de bani. Dacă sentinţa privea un drept de creanţă asupra unui bun determinat sau a unei prestaţii de a face trebuia mai întâi ca acea creanţă să fie evaluată şi ulterior partea ce câştigase pornea executarea silită.

În conformitate cu dispoziţiile Legii celor XII Table, celui ce pierduse procesul i se acorda un termen de graţie de 30 zile. Dacă în acest interval partea în cauză nu plătea, cel ce a câştigat procesul va aduce, folosind, chiar violenţa,

Page 35: Drept Roman Suport de Curs

2

pe cealaltă parte înaintea magistratului unde va face următoarea declaraţie solemnă „Deoarece tu ai fost judecat sau faţă de mine pentru 10000 sesterţi şi deoarece tu nu i-ai achitat, de aceea îţi aplic punerea mâinii, potrivit judecăţii, pentru 10000 sesterţi”. Apoi creditorul pune mâna pe debitor, luându-l în stăpânire. În favoarea, debitorului putea interveni un vindex (garant) care susţinea că manus iniectio a fost ilegală fiind un act de violenţă. Debitorul era scos din cauză conflictul rămânând deschis între creditori şi vindex. Dacă vindex, nu avea dreptate, el plătea de două ori valoarea creanţei.

Dacă pentru debitor nu intervenea nimeni şi nici nu plătea suma era dus în închisoarea personală a debitorului unde era ţinut 60 de zile, timp care era scos în mod obligatoriu, de către creditor la trei târguri succesive pentru a se găsi o persoană să-i plătească datoria.

Legea celor XII Table chiar şi greutatea lanţurilor cu care putea fi debitorul şi cantitatea minimă de hrană ce trebuia să-i fie asigurată dacă în cele 60 de zile nu intervenea nimeni pentru debitor, creditorul îl vinde ca sclav peste graniţele Romei, sau îl putea omorî.

3.3.4.2.2. Pignoris capio (luarea de gaj) Este o procedură de executare asupra bunurilor debitorului care nu-şi

achita creanţa. Nu presupunea prezenţa magistratului şi a părţii adverse şi consta în luarea (capio) drept gaj (pignus) de către creditor a unui bun ce aparţinea debitorului până când acesta plătea suma datorată. Creditorul nu putea vinde lucrul luat în gaj şi nici nu putea dispune de el, deoarece avea doar dreptul de a-l păstra. Această procedură se aplica în cazuri mai importante (de ex. cel ce vânduse unei persoane un animal destinat sacrificiului religios putea folosi această procedură împotriva debitorului sau societăţile însărcinate cu strângerea impozitelor pe care cetăţeni le datorau statului puteau recurge la luarea de gaj.

3.4. PROCEDURA FORMULARA

3.4.1. Consideraţii generale După şase secole de aplicare, procedura legisacţiunilor intră într-o

perioadă de declin. Tranzacţiile comerciale impun forme mai f1exibile faţă de

Page 36: Drept Roman Suport de Curs

2

caracterul rigid şi formalist al procedurii legisacţiunilor. Pe de altă parte, solemnităţile procedurale prevăzute sub pedeapsa nulităţii periclitau adesea interesele părţilor, datorită celor mai neînsemnate erori făcute în pronunţarea cuvintelor, redactarea actelor sau respectarea formelor impuse de lege.

De aceea prin Legea Aebutia (149 - 126 î.e.n.) se introduce procedura formulară, care se aplică concomitent cu procedura legisacţiunilor, părţile putând opta pentru una dintre ele. Deoarece părţile se orientau frecvent spre procedura formulară, prin Legea Iulia iudiciaria (17 î.e.n.) a devenit obligatorie pentru părţi procedura formulară.

Procedura formulară se desfăşura în două faze: in iure, în faţa magistratului şi in iudicio, în faţa judecătorului. Dar spre deosebire de procedura legisacţiunilor, în procedura formulară, magistratul avea un rol creator deoarece putea introduce acţiuni noi, dând eficienţă intereselor pe care le considera legitime. După ce părţile îşi exprimau pretenţiile lor redacta cu concursul acestora, un înscris numit formulă prin care indica judecătorului cum să soluţioneze acel litigiu.

Originea formulei este mult discutată. Opinia care ni se pare justă susţine că formula îşi are originea în procedura după care erau organizate la Roma procesele dintre cetăţenii romani şi peregrini. Deoarece ultimii nu puteau folosi procedura legisacţiunilor, destinată exclusiv cetăţenilor romani, pretorul peregrin, în competenţa căruia intrau judecarea acestor procese proceda astfel: după ce asculta părţile, întocmea câteva indicaţii scrise pe care le adresa judecătorului, sugerându-i cum să soluţioneze cauza. Aceste indicaţii cuprindeau expunerea faptelor care, verificate de judecător, urmau să ducă la condamnarea sau achitarea pârâtului. Fiind practică şi eficientă, această procedură a fost extinsă şi la procesele dintre cetăţenii romani.

3.4.2. Organizarea judecătorească Magistraţii judiciari erau în primul rând pretorii: cel urban pentru

procesele dintre cetăţenii romani şi cel peregrin pentru litigiile dintre cetăţenii romani şi străini.

Page 37: Drept Roman Suport de Curs

2

În provincii, organizarea proceselor revenea guvernatorilor. În oraşele din Italia jurisdicţia era încredinţată unor împuterniciţi ai pretorului (praefecti iure dicundo).

Magistraţii judecau procesele la sediul tribunalului şi rareori în afara acestuia. Judecata se făcea în zilele îngăduite de lege (zilele de lucru). Jurisdicţia pretorilor se întindea asupra întregii Italii, cea a magistraţilor municipali era limitată la hotarele provinciei pe care o guvernau. Competenţa magistratului se determina, ca regulă generală, după domiciliul pârâtului, acesta ne putând fi judecat decât la instanţa domiciliului său conform adagiului „actor sequitur forum rei” (reclamantul intentează acţiunea la domiciliul pârâtului). Noţiunea de domiciliu avea în dreptul roman o sferă destul de largă; pe lângă reşedinţa efectivă, tot domiciliu era socotit locul de naştere al persoanei precum şi oraşul Roma potrivit regulii „Roma este patria comună a tuturor cetăţenilor romani”. Aşadar, reclamantul putea acţiona pe pârât la instanţa reşedinţei, a locului naştere şi chiar înaintea pretorului din Roma dacă pârâtul se afla cu o oarecare treabă la Roma. În alte cazuri competenţa magistraţilor putea fi determinată de alte criterii: locul unde s-a săvârşit delictul sau locul unde s-a încheiat contractul. Normele privind competenţa nu erau imperative şi, în consecinţă, părţile puteau deroga de la ele convenind să se judece înaintea oricărei instanţe pe care o alegeau (prorogatio fori).

3.4.3. Faza in iure Procedeele de citare a pârâtului erau aceleaşi ca şi în procedura

legisacţiunilor. Se manifestă însă, o intervenţie indirectă a organelor statului prin aceea că, dacă pârâtul nu venea la judecată, magistratul putea să-l amendeze iar, dacă se ascundea, se îngăduia reclamantului să-i scoată la vânzare bunurile.

Părţile foloseau cuvinte obişnuite. Pârâtul putea avea, ca în procedura legisacţiunilor, trei atitudini: a) să recunoască pretenţiile reclamantului, caz în care pârâtul pierdea

procesul. Dacă obiectul procesului era un bun cert sau o prestaţie, procesul continua numai pentru a se determina cu exactitate cât datorează pârâtul reclamantului;

b) pârâtul nu se apără cum trebuie (de ex. pârâtul refuza să dea anumite garanţii pe care legea i le cerea). În acest caz, pierdea procesul;

Page 38: Drept Roman Suport de Curs

2

c) pârâtul neagă pretenţiile reclamantului. Reclamantul propunea magistratului formula de judecată. Dacă

magistratul considera că pretenţia reclamantului este improprie pentru a putea constitui baza unui proces (fiind în afara legii), el refuza să redacteze formula. Uneori reclamantul, pentru ca procesul să se termine mai repede, cerea pârâtului să jure dacă datorează sau nu. Pârâtul putea să întoarcă reclamantului jurământul, obligându-l pe acesta să jure dacă datoria există sau nu.

3.4.4. Litis contestatio După ce formula de judecată era redactată de către magistrat cu

concursul părţilor, faza in iure se încheia cu un act solemn care constata voinţa părţilor de a se judeca. Acest act, litis contestatio, reprezenta remiterea unei copii de pe formulă reclamantului. Avea trei efecte juridice:

a) efectul extinctiv - consta în stingerea dreptului subiectiv dedus judecăţii, fapt ce avea drept consecinţă imposibilitatea redeschiderii ulterioare de către reclamant a procesului;

b) efectul creator - consta în naşterea unui drept de creanţă privind o sumă de bani, în locul dreptului stins;

c) efectul fixator - consta în stabilirea elementelor reale (afirmaţiile părţilor) şi a celor personale (identitatea părţilor şi a judecătorului).

3.4.5. Formula Deşi formulele de judecată se redactau de către magistrat, cu concursul

părţilor, pentru fiecare proces în parte, ele erau totuşi modelate după tipul formulelor consacrata în edictul magistraţilor. Edictul cuprindea pe lângă formule de drept civil şi formule pretoriene adică formule create de pretor în vederea sancţionării juridice a unor raporturi sociale noi, fapt ce a dus la apariţia multor drepturi subiective noi.

Formula are patru părţi principale (intentio, demonstratio, condemnatio, adiudicatio) şi două părţi accesorii (prescripţiunile şi excepţiunile).

Intentio (intenţia) este partea formulei în care reclamantul îşi expune pretenţiile. Poate fi certă (dacă pretenţia este determinată) sau incertă (lăsată la aprecierea judecătorului).

Demonstratio (demonstraţia) este ordinul pe care magistratul îl dă judecătorului să condamne sau să achite pe pârât.

Page 39: Drept Roman Suport de Curs

2

Condemnatio (condamnarea) este ordinul pe care magistratul îl dă judecătorului să condamne sau să achite pe pârât.

Adiudicatio (adjudecarea) este partea prin care magistratul dă judecătorului puterea de a transfera o proprietate. Se întâlneşte la procesele de ieşire din indiviziune, în litigiile privind hotarele etc.

Prescripţiunile se înscriu în formulă înainte (praescribere… = a scrie înainte de ... ) de intentio şi urmăresc să satisfacă fie unele interese ale reclamantului, fie ale pârâtului. Prin ele magistratul atrage atenţia judecătorului de regulă, că reclamantul nu pretinde un drept în întregime, ci numai o parte din el. În general prescripţiunile se întâlnesc în obligaţiile cu prestaţii periodice.

Excepţiunile sunt mijloace de apărare a pârâtului care, fără a nega dreptul reclamantului, invocă fapte ce ar duce la paralizarea dreptului pretins de reclamant.

Excepţiunile sunt de două feluri: a) perpetue sau peremptorii ce pot fi invocate oricând de către pârât şi

resping în mod definitiv pretenţia reclamantului; b) temporare sau dilatorii ce pot fi invocate într-un anumit timp şi amână

dreptul reclamantului de a intenta o acţiune (de ex. Primus ia cu împrumut de la Secundus suma de 1000 de sesterţi pe care se obligă să o restituie după un an; apoi la cererea lui Primus Secundus amână restituirea împrumutului cu încă un an. Dacă Secundus cheamă în judecată pe Primus înainte de împlinirea celui de-al doilea an, pentru a-i achita suma, acesta va putea să-i or excepţia întemeiată pe convenţia încheiată ulterior prin care s-au înţeles să prelungească termenul scadenţei cu încă un an.

Reclamantul poate opune excepţiunii o replică (replicatio). Replica nu neagă adevărul celor cuprinse în exceptiune, ci îi opune unele obiecţiuni care, dacă se verifică a fi adevărate, paralizează eficienţa excepţiunii. In continuare, pârâtul poate opune replicii reclamantului o duplică (duplicatio) după cum şi aceasta poate fi paralizată printr-o triplică (triplicatio). Deşi asemenea cazuri erau rar întâlnite în practică. 3.4.6. Clasificarea acţiunilor

Formulele de judecată corespund fiecare unei acţiuni, adică unor mijloace procedurale puse de ordinea juridică la îndemâna celor îndrituiţi în vederea ocrotirii intereselor lor legitime. Edictul pretorului cuprindea atât

Page 40: Drept Roman Suport de Curs

2

acţiunile cât şi formulele lor corespunzătoare prin intermediul cărora drepturile subiective pot fi valorificate pe cale judecătorească.

3.4.6.1. Acţiuni reale şi acţiuni personale Acţiunile reale ocrotesc drepturile reale adică drepturile ai căror titulari

îşi pot exercita direct, fără concursul altor persoane, prerogativele asupra lucrurilor. Drepturile reale sunt opozabile tuturor (erga omnes) astfel încât îngăduie titularilor lor să intenteze acţiunile reale corespunzătoare împotriva oricărei persoane care le-ar încălca.

Acţiunile personale ocrotesc drepturile personale, de creanţă ce constau în aptitudinea creditorului de a cere debitorului să-şi îndeplinească obligaţia. Drepturile personale sunt relative producând efecte numai între anumite persoane, adică între părţile contractante.

Formula acţiunilor reale cuprinde doar numele titularului dreptului real respectiv, pe când formula acţiunilor personale cuprinde atât numele creditorului cât şi pe cel al debitorului.

3.4.6.2. Acţiuni de drept strict şi de bună credinţă După puterea de apreciere cu care este investit judecătorului în

soluţionarea acţiunilor, acestea se împart în acţiuni de drept strict şi de bună credinţă.

În primele judecătorul interpretează convenţia după sensul literal termenilor folosiţi în convenţia încheiată între părţi.

În acţiunile de bună credinţă, judecătorul interpretează convenţie după voinţa părţilor şi principiul echităţii.

3.4.6.3. Acţiuni civile şi acţiuni pretoriene Acţiunile civile sunt cele prevăzute de dreptul civil. Acţiunile pretoriene sau honorarii (numite astfel de la honos =

magistratură) sunt cele create de pretor. Aceste acţiuni sunt de trei feluri: a) acţiuni in factum - aveau în intentio o descriere a situaţiei de fapt. Au

fost create ca urmare a apariţiei unor noi raporturi sociale;

Page 41: Drept Roman Suport de Curs

2

b) acţiuni ficticii15 - se întemeiau pe o ficţiune, prin care pretorul extindea aplicarea legii la unele situaţii neprevăzute de aceasta (de ex. dacă un peregrin era victima unui furt, pretorul introducea în formulă ficţiunea că victima este cetăţean roman pentru a avea la îndemână acţiunea în revendicare);

c) acţiunea cu formulă cu transpoziţiune - sunt acţiunile ce au în intentio numele unei persoane iar în condemnatio numele alteia. Acest mijloc procedural a servit pentru realizarea indirectă a unor operaţii juridice nepermise. Este cazul, de exemplu al reprezentării judiciare, la început, în care în intentio apărea numele persoanei reprezentate iar în condemnationumele reprezentantului.

Reprezentanţii în justiţie nu trebuie confundaţi cu cei ce pledează pentru alţii deoarece aceştia au rolul doar de a asigura asistenţa juridică a persoanelor ce stau în justiţie în nume propriu.

3.4.6.4. Acţiuni private şi acţiuni populare Acţiunile private urmăresc să ocrotească interesele juridice private

putând fi intentate. În consecinţă, doar de acele persoane ale căror interese sunt ocrotite, pe când acţiunile populare ocrotesc interese genera le putând fi intentate de oricine.

3.4.6.5. Acţiuni directe şi acţiuni utile Acţiunile directe erau folosite doar pentru soluţionarea anumitor cazuri,

pe când cele utile şi pentru cazurile similare.

3.4.6.6. Acţiuni penale şi acţiuni persecutorii Acţiunile penale aveau ca obiect condamnarea pârâtului la o amendă

bănească iar cele persecutorii la restituirea lucrului sau repararea pagubei cauzate.

3.4.6.7. Acţiuni arbitrarii Sunt acelea în care, după ce judecătorul se convinge de justeţea

pretenţiilor reclamantului, îl obligă pe pârât să le satisfacă. Dacă pârâtul refuză,

15 Gaius - 4.34.38.

Page 42: Drept Roman Suport de Curs

2

judecătorul în calitate de arbitru, îl obligă la plata unei sume de bani stabilită sub prestare de jurământ de reclamant. Deoarece această sumă de bani era mult mai mare decât valoarea bunului litigios, pârâtul prefera să Îndeplinească pretenţiile reclamantului.

3.4.7. Faza in iudicio Se desfăşura în faţa judecătorului. Părţile trebuiau să fie prezente

personal sau puteau fi reprezentate. Dacă una dintre părţi nu se înfăţişa judecată, partea prezentă câştiga procesul. Părţile înmânau judecătorului formula de judecată. Judecătorul dădea cuvântul părţilor care îşi expuneau pretenţiile personal sau prin intermediul unui avocat.

Sarcina probei revine reclamantului. Pe lângă proba cu martori şi înscrisuri, părţile puteau aduce în sprijinul celor susţinute probe materiale sau prezumţii. După administrarea probelor, judecătorul dădea respectând cele trecute în formulă. Chiar dacă aceasta cuprindea unele erori, judecătorul nu o putea modifica ci trebuia s-o aplice întocmai. De exemplu, dacă reclamantul a cerut înaintea magistratului mai puţi se cuvenea - 1000 în loc de 3000 sesterţi - iar acesta consemnase formulă 1000, judecătorul nu va putea modifica formula şi condamna pe pârât la plata acestei sume. Dacă reclamantul cerea mai mult decât i se cuvenea. 3000 în loc de 1000 sesterţi (comiţând o pluris petitio) judecătorul îi respingea acţiunea deoarece pârâtul nu datorează 3000 iar despre 1000 nu se aminteşte nimic în formulă.

Odată cu dispariţia formalismului juridic, judecătorului i s-a permis să vină în ajutorul reclamantului dacă acesta, printr-o eroare scuzabilă ceruse mai mult, în acest caz, reclamantul putea obţine o repunere situaţia anterioară. ceea ce îi permitea să reia procesul şi să întocmească o nouă formulă corespunzătoare cuantumului pretenţiei.

Fiind legat de formulă, judecătorul era obligat să dea sentinţa situându-se în momentul redactării ei, adică în momentul litis contestatio.

Dacă ulterior acestui moment debitorul executa obligaţia, judecătorul tot îl condamna pe pârât. În epoca clasică s-a impus regula contrară, astfel încât pârâtul care execută obligaţia în cursul procesului era achit. 3.4.8. Efectele sentinţei

Judecătorul poate pronunţa fie o sentinţă de condamnare, fie una de absolvire. Sentinţa de absolvire are ca efect autoritatea de lucru judecat (forţa

Page 43: Drept Roman Suport de Curs

2

juridică) iar cea de condamnare are un dublu efect: forţă executorie şi forţă juridică.

3.4.8.1. Forţa executorie a sentinţei Dacă pârâtul a pierdut procesul urma să îndeplinească obligaţia în termen

de 30 zile de la pronunţarea sentinţei, faţă de reclamantul care câştigase procesul. Dacă în acest termen pârâtul nu o face, reclamantul avea la îndemână o acţiune în executare numită actio iudicati (acţiunea lucrului judecat), care în procedura formulară înlocuise pe manus iniectio din procedura legisacţiunilor. Prin aceasta reclamantul aducea pe pârât înaintea instanţei. În cazul în care pârâtul susţinea că judecata n-a fost valabilă sau că a executat sentinţa, se proceda la verificarea celor spuse. Dacă nu erau adevărate atrăgeau obligaţia pârâtului de a plăti de două ori suma la care fusese condamnat iniţial.

Executarea silită se putea face fie asupra persoanei, fie asupra bunurilor pârâtului.

Magistratul putea îngădui celui ce a câştigat procesul să-l ducă pe pârât în închisoarea sa privată şi să-l pună să muncească până se va despăgubi. Dacă pârâtul care pierduse procesul era absent, se ascundea sau dacă reclamantul considera că executarea persoanei era neîndestulătoare se proceda la executarea bunurilor.

Executarea asupra bunurilor consta în vânzarea în întregime, a patrimoniului pârâtului, care pierduse procesul (venditio bonorum)16

Reclamantul îl vindea celui care, la licitaţia publică organizată, oferea preţul cel mai mare. Suma astfel obţinută revenea reclamantului. Dacă suma nu acoperea cuantumul bănesc al creanţei, pârâtul putea fi supus pentru rest la o executare asupra persoanei; reclamantul putea urmări pentru viitor, până la completa sa despăgubire, eventualele bunuri ce vor fi dobândite de către pârât. Pentru a scăpa de aceste consecinţe, Legea Iulia (17 î.e.n) îngăduia pârâtului să facă o cesiune de bunuri (cessio bonorum)17 prin care debitorul insolvabil ceda de bună voie creditorului toate bunurile sale, oferindu-i astfel tot ce poseda. Astfel, nu se mai pornea executarea asupra persoanei, iar în viitor nu putea fi condamnat pentru datoriile anterioare decât numai peste limita strictului necesar pentru propria-i existenţă (beneficiul de competenţă).

16 Gaius - 3.77.8117 Gaius – 3.78

Page 44: Drept Roman Suport de Curs

2

În perioada imperiului, executarea asupra patrimoniului a fost perfecţionată, apărând vânzarea parţială a bunurilor debitorului.

Creditorul putea vinde din bunurile debitorului atât cât era nevoie pentru a se despăgubi (distractio bonorum - vânzarea în detaliu a bunurilor).

3.4.8.2. Forţa juridică a sentinţei Sentinţa era socotită între părţi ca o expresie a adevărului, încât o reluare

a procesului nu era posibilă. Acest principiu, al autorităţii de lucru judecat, s-a conturat treptat în dreptul roman, impus de interesele societăţii sclavagiste. Posibilitatea ca un proces să fie reluat, ar fi însemnat o sursă continuă de incertitudini, fapt ce ar fi slăbit poziţia socială a clasei conducătoare.

În procedura legisacţiunilor, principiul autorităţii de lucru judecat aveau aplicare asigurată de faptul că nimănui nu-i era îngăduit să folosească aceeaşi legisacţiune de două ori pentru valorificarea aceluiaşi interes.

În procedura formulară autoritatea lucrului judecat era asigurată efectul extinctiv al lui litis contestatio, în virtutea căruia, de vreme ce se stingea dreptul subiectiv al reclamantului, el nu-l mai putea invoca într-un alt proces. Dar autoritatea lucrului judecat se aplica doar faţă de reclamant căci pârâtul putea să reia procesul deoarece el nu pierduse (prin contestatio) niciun drept.

Jurisprudenţa clasică, urmărind să dea o aplicare generală principiului autorităţii lucrului judecat a recurs la următorul procedeu: dacă pârâtul vroia să reia procesul, reclamantul îi opunea excepţiunea lucrului judecat (exceptio rei iudicatae), cerând pretorului introducerea ei în formulă. Judecătorul, constatând că procesul mai fusese judecat între aceleaşi părţi, va respinge pretenţia pârâtului în virtutea principiului „res iudicata pro veritatae accipitur” (lucrul judecat se consideră adevărat). Se cereau două condiţii: identitate de obiect şi identitate de persoane între cele două procese.

3.4.9. Căile de atac împotriva hotărârii Dacă una dintre părţi nu era mulţumită de o hotărâre judecătorească o

putea ataca folosind mai multe căi. Mai întâi, putea pretinde că sentinţa este nulă întrucât nu îndeplineşte

condiţiile prevăzute de lege (de ex. judecătorul a refuzat să asculte pe una din părţi sau a dat o sentinţă depăşind prevederile formulei). Dacă se dovedea că plângerea este neîntemeiată, partea putea fi obligată să plătească dublul valorii

Page 45: Drept Roman Suport de Curs

2

la care fusese condamnată iniţial. De aceea această cale de atac se numea „revocare la dublu” (revocatio in duplum).

În alte cazuri mai grave (de ex.: mituirea judecătorului, depunerea unor mărturii mincinoase sau folosirea de înscrisuri false pe baza cărora a fost pronunţată sentinţa, partea vătămată putea cere o repunere în situaţia !Interioară, astfel încât procesul era judecat din nou.

Dacă judecătorul „şi-a însuşit procesul” (litem suam fecerit) pronunţând o hotărâre nedreaptă, fie în mod intenţionat fie dintr-o simplă culpă, partea lezată în drepturile sale poate chema în judecată pentru despăgubiri pe judecătorul în cauză.

3.5. PROCEDURA EXTRAORDINARĂ

După instaurarea imperiului în societatea romană profunde schimbări social-politice ce au determinat ca în mâna împăratului să se concentreze multe puteri. Alături de procedura formulară apare o nouă procedură de judecată care, datorită caracterului ei de excepţie faţă de procedura de drept comun a fost numită procedură extraordinară, adică în afara ordinii (extra ordinem) obişnuite în care se judecau procesele.

În noua procedură, procesul se desfăşura într-o singură fază în faţa magistratului, care era un funcţionar imperial, ceea ce a sporit controlul puterii centrale imperiale asupra înfăptuirii justiţiei.

Până în sec. III e.n., procedura extraordinară s-a aplicat concomitent cu cea formulară. Spre sfârşitul sec. III e.n., procedura extraordinară o înlocuieşte definitiv pe cea formulară. Noua procedură este în întregime etatizată având un caracter public.

Citarea pârâtului se făcea prin organele statului. Reclamantul se adresa în scris judecătorului cerându-i să cheme pe pârât în judecată. Dacă judecătorul încuviinţa cererea (litis denuntiatio - înştiinţare de judecată), el o trimitea printr-un funcţionar pârâtului după ce în prealabil o înregistra în actele publice din cancelaria sa.

În timpul lui Justinian, reclamantul se adresa instanţei arătând pe scurt motivele pentru care cere chemarea în judecată a pârâtului. Dacă instanţa o găsea întemeiată, o comunica pârâtului (procedura prin libel), care trebuia să răspundă printr-o întâmpinare (libellus contradictionis) şi să dea garanţi că se

Page 46: Drept Roman Suport de Curs

2

va înfăţişa la termenul de judecată, iar în caz contrar era adus cu forţa în faţa instanţei. Dacă pârâtul nu se prezenta la judecată, era judecat în lipsă. Dacă reclamantul câştigă procesul este trimis pentru un anumit termen în posesia bunurilor pârâtului. Dacă în acest timp pârâtul apare, poate cere rejudecarea procesului cu condiţia de a plăti reclamantului cheltuielile pe care le-a făcut. După trecerea termenului, reclamantul avea dreptul de a vinde bunurile pârâtului.

La dezbateri participau în afara judecătorului şi a personalului judecătoresc numai părţile şi apărătorii lor. Secretul ce înconjura judecarea proceselor înlesnea apărarea părţilor influente.

Părţile aduceau în susţinerea celor afirmate martori. Partea ce folosea proba cu martori, trebuia să aducă un număr cât mai mare de martori, potrivit adagiului „testis unus, testis nullus” (un singur martor nu-i de ajuns). Forţa probantă mai mare avea proba cu înscrisuri. Judecătorul putea supune părţile, oricând în cursul procesului, la un interogatoriu. Se mai folosea ca probă jurământul necesar sau supletoriu. În primul caz, una din părţi cerea celeilalte părţi să depună un jurământ cu privire la bunul litigios, iar judecătorul trebuia să se conformeze jurământului prestat. În doilea caz, judecătorul putea, când probele erau insuficiente, să ceară unei părţi să jure cu privire la bunul litigios. Valoarea jurământului nu era absolută căci dacă în cursul procesului se descopereau dovezi ce infirmau jurământul, sentinţa se dădea pe baza acestor dovezi. Putere probantă absolută avea recunoaşterea părţii pârâte dacă se referea la o prestaţia la certă. Dacă se referea la una incertă, judecătorul urma să constrângă pârât să precizeze ce a recunoscut deoarece, doar în acest caz, putea o sentinţă.

Se foloseau de asemenea prezumţiile, ce erau concluzii pe care judecătorul le trage cu privire la existenţa unui fapt necunoscut care nu poate fi dovedit direct, din existenţa dovedită a unui fapt vecin şi conex cu primul. Prezumţiile erau judecătoreşti şi legale.

Spre deosebire de procedura formulară, condamnarea avea ca obiect însuşi bunul litigios (in rem ipsam). Condamnarea la un echivalent bănesc se făcea doar dacă executarea în natură devenise imposibilă.

Executarea silită a sentinţei se făcea de organele statului (manu militari). Autorităţile procedau la o executare silită scoţând la vânzare până la limita creanţei la care partea a fost condamnată, fie anumite bunuri din patrimoniul ei,

Page 47: Drept Roman Suport de Curs

2

fie întregul patrimoniu, în detaliu sau în bloc. Dacă prin vânzare creanţele creditorului nu erau acoperite, partea care pierd, procesul era încarcerată în închisoarea privată a creditorilor său, după desfiinţarea acesteia în 388 e.n., în închisorile de stat. Erau scutiţi de pedeapsa închisorii debitorii care dovedeau că insolvabilitatea lor se datora unui caz de forţă majoră şi care predau în bloc toate bunurile lor creditorilor.

Partea nemulţumită putea face apel fie în scris, fie oral, în câteva zile împotriva hotărârii. Cererea de apel se depunea la instanţa ce a pronunţat hotărârea şi se înainta instanţei superioare însoţită de un scurt referat. Apelul era suspensiv de executare şi devolutiv adică sentinţa apelată nu putea fi pusă în executare până la judecarea cererii de apel, iar instanţa de apel trebuia să cerceteze din nou fondul procesului întocmai ca prin instanţă. Dacă apelantul pierdea procesul, era pedepsit cu o amendă lăsată la aprecierea judecătorului.

BIBLIOGRAFIE

C.Şt. TOMULESCU - Drept privat roman, Tipografia

Universităţii, Bucureşti, 1973

Page 48: Drept Roman Suport de Curs

2

VL. HANGA - Tratat de drept roman, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1978

VL. HANGA - Principiile dreptului privat roman, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 1989

E. MOLCUŢ, D. OANCEA - Drept roman, Casa de editură şi

presă" Şansa S.R.L.", 1993.


Recommended