UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANTA FACULTATEA DE DREPT Catedra de Drept

DREPT ROMAN

SUPORT DE CURS PENTRUSTUDENTII DE LA I.D. – I.F.R.

UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANTA FACULTATEA DE DREPT Catedra de Drept

PROGRAMA ANALITICA A DISCIPLINEI DREPT ROMAN – specializarea DREPT – anul I

Credite: 3 (semestrul I) / 5 (semestrul II)

Titular de curs: Conf. univ. dr. George Serban

Ore: Curs: 56

Frecventa: Obligatorie

Mod de predare: Prelegere

Forme de evaluare a cunostintelor: Rezultatele obtinute la verificarile periodice semestriale precum si capacitatea de a invedera diacronic institutiile dreptului civil romanesc actual.

Metode de examinare: Examen

Obiectivele disciplinei: Insusirea de catre studenti a principalelor notiuni si institutii juridice ale dreptului privat roman, in scopul constientizarii mecanismelor procedurale prin care dreptul civil roman s-a acomodat progresiv cu nivelul evolutiv, economico – social, al statului roman, precum

2

si in scopul comprehensiunii sorgintei romane a unor ramuri ale dreptului romanesc actual.

Continut: Disciplina cuprinde cateva elemente introductive (crochiu istoric al organizarii politico – sociale a statului roman, izvoarele dreptului roman), descriptia succinta a dreptului procesual civil roman precum si unele institutii fundamentale ale dreptului civil roman: persoanele, bunurile, succesiunile, obligatiile, contractele de drept civil si comercial.

TEMATICA CURSULUI DE DREPT ROMAN:

1. Notiuni introductive (definitia si diviziunile dreptului roman, organizarea politico – sociala a statului roman in corelatiile sale cu dreptul, izvoarele dreptului roman).

2. Evolutia procedurii civile romane. Insemnatatea procedurii civile romane.

3. Introducere in dreptul civil roman. Persoanele. Familia la romani.

4. Bunurile. Institutia proprietatii; probleme generale.

5. Succesiunile. Legatele si fideicomisele.

6. Elemente de teoria obligatiilor (definitie, clasificare, executarea si stingerea obligatiilor). Garantiile personale si garantiile reale. Ipoteca. Intercesiunea.

7. Contractele principale din dreptul civil roman (definitie, alcatuire si clasificare). Contractele solemne. Contractele reale si contractele consensuale. Despre contractele nenumite. Pactele si quasicontractele.

8. Delictele si quasidelictele.

3

BIBLIOGRAFIE:

1. Gh. Dimitrescu, Drept privat roman,Editura Imprimeriile de Stat,Bucureşti,1938 Vol. I+II

1. St. G. Longinescu, Elemente de drept roman, Editura Socec, Bucuresti, 19082. St. Antim, Conceptia economica a dreptului: Functia dreptului: Dreptul

roman: Economia servila: Codul Napoleon, Editura Cultura Nationala, Bucuresti, 1925

3. V. Georgescu, Problemele actuale ale dreptului roman, Ed. s. n., Bucuresti, 19424. St. Tomulescu, Drept privat roman,T.U.B., Bucureşti,19735. V. Hanga, M. Jacota, Drept privat roman, Bucuresti, 19646. V. Hanga, Tratat de drept roman , E.D.P., Bucureşti,19787. V. Hanga, Principiile dreptului privat roman, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 19898. V. Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 19949. E. Molcut, Drept privat roman, Bucuresti, 198010. E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman,Editura ,”Şansa”,Bucureşti,199811. E. Molcuţ,Drept roman, Editura „Şansa”,Bucureşti, 2000, 200112. Gaius, Institutiunile dreptului privat roman, Ed. Academiei, Bucuresti, 1982

. 14.T. Sâmbrian,Principii,instituţii şi texte celebre in dreptul roman,Editura „Şansa”, Bucuresti,1994

15. V.Baciu, Note de curs de drept roman, Bucureşti, 199616. V. Ciucă,Lecţii de drept roman, Editura Polirom, Iasi, 1998, (4 vol.)17. I. Anghel, Drept privat roman, Ed. Hyperion XXI, Bucuresti, 1991, (2 vol.)

. 18. I. Berg,Dicţionar de cuvinte,expresii şi citate celebre,Editura Ştiinţifică,Bucureşti 1969 19. St. Cucu, Dictionar explicativ de drept roman: Termeni, principii si expresii

juridice latinesti, Ed. „M. Dutescu”, Constanta, 1996 20. St. Cocos, Breviar terminologic de drept roman, Ed. All Beck, Bucuresti, 2001 21. St. Cocoş, Drept roman, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999 22. St. Cocoş, Drept roman, Editura All Beck, Bucureşti, 2000 23. T. Mara, Istoria dreptului roman, Vasile Goldis University Press, Arad, 2001 24. T. Iordanescu, Viata privata in imperiul roman, Ed. Vestala, Bucuresti, 2003 25. Fustel de Coulanges, Cetatea Antica – Studiu asupra cultului, dreptului si institutiilor Greciei si Romei, Bucuresti, Editura Meridiane , 1984 26. M. Paraschiv, Femeia in Roma Antica, Ed. Junimea, Iasi, 1999 27. J. Carcopino, Viata cotidiana in Roma la apogeul Imperiului,Bucuresti, Editura

Stiintifica si Enciclopedica , 1979 28. Aries, P. & Duby, G. – coordonatori – Istoria vietii private, Bucuresti, Editura Meridiane, 1994, Vol. I 29. F. Stef, Dictionar de expresii juridice latine, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1995 30. P. Bonfante, Institutioni di diritto romano,Torino, 1966 31. A. Burdese, Manuale di diritto pubblico romano,Torino,1997 32. J. Gaudemet, Droit prive romain, Paris, 1998 33. M. Humbert, Institutiones politique et sociales de l antiquite, Paris,1994

4

34. A. Guarino, Diritto privato romano, Napoli,1992 35. M. Talamanca, Institutioni di diritto romano, Milano,1990 36. C. Sanfilippo, Institutioni di diritto romano, Messina, 1996

5

1. Diviziunea dreptului roman. Izvoarele. Este greu de crezut ca in treisprezece secole de istorie a dreptului roman, de la intemeierea Romei (753 i. Hr.), pana la moartea imparatului Iustinian (565 d. Hr.), atat statul roman cat si ordinea sa juridica nu au suferit nici un fel de schimbari sau mutatii. Noile si diversele exigente, care rand pe rand s-au nascut odata cu dezvoltarea economico – sociala a societatii sclavagiste, nu puteau sa nu produca profunde transformari in toate domeniile.

Din aceste motive, in doctrina s-a retinut ca fiind oportuna impartirea acestui intins arc de istorie romana in perioade, cu scopul precis de a putea intelege mai bine evolutia dreptului roman si a fiecarei institutii care face parte din acesta. Periodizarea este un studiu folositor, neavand limite temporale fixe si precise sau inviolabile, ea este pur si simplu orientativa. Dintre toate periodizarile doctrinare, cea mai semnificativa si mai valoroasa este cea propusa de italianul Guarino1. Si in literatura de specialitate romaneasca, mai recent, au fost exprimate opinii in legatura cu perodizarea istoriei dreptului roman, care au la baza aceleasi criterii conventionale de delimitare. In acest sens putem aminti: Vladimir Hanga, Emil Molcut, Dan Oancea, Vasile Popa etc. A. Perioada arhaică este cuprinsă între sec. VIII – IV î.e.n., de la întemeierea Romei (754 sau 753 î.e.n.) până la Leges Liciniae Sextiae din anul 367 î.e.n. (prin care s-a admis ca şi plebeii să poată fi aleşi consuli). Este perioada de formare şi dezvoltare a acelei cetăţi Quiritare. În această perioada arhaică dreptul avea o sorginte în mod esenţial consuetudinară (bazată pe cutume) şi religioasă. Odată cu Legea celor XII Table s-a trecut la codificarea obiceiurilor, la formarea primelor instituţii juridice şi la consolidarea jus civile. B. „Republica”. Perioada preclasică este marcată de apariţia unor sisteme juridice cum sunt jus gentium şi jus honorarium. Este perioada Republicii naţionale romane. Ea începe de la mijlocul secolului al IV-lea (deci de la Leges Liciniae Sextiae) până la conferirea primei puteri constituţionale lui Augustus, aceea de „Princeps” din anul 27î.e.n. În această perioadă are loc expansiunea romană în Mediterană (al doilea război punic, 218-201 î.e.n.). C. „Principatul”. Perioada clasică, cunoscută şi sub denumirea de Principat, începe din secolul I î.Hr. (27 î.e.n.) şi durează până

1 Teodor Mara, Istoria dreptului roman, “Vasile Goldis” University Press, Arad, 2001, p. 24

6

în secolul III e.n. ( la urcarea pe tron în anul 285 e.n. a împăratului Diocleţian).

Este perioada de maximă dezvoltare a dreptului roman şi a jurisprudenţei romane. S-au aliniat la „jus gentium”, „jus honorarium” şi „jus civile”, toate actele Principelui (Constituţiile imperiale): mandatele, edictele, decretele şi rescriptele.,

Dreptul roman, datorită Edictului lui Caracalla (212 e.n.), ce conferise tuturor locuitorilor Imperiului cetăţenia romană, a încercat sa-şi asigure o deschidere universală, reglementând raporturile tuturor locuitorilor Imperiului. D. „Dominatul”. Perioada postclasică începe în secolul al III-lea e.n. (de la urcarea pe tronul imperial a lui Diodeţian – 285 e.n.) şi se întinde până în secolul VI (la moartea împăratului Iustinian, împăratul Romei, de la Răsărit din anul 565 e.n.)

Această perioadă s-a caracterizat printr-o gravă criză a structurilor publice şi mai puţin cel al sentimentului apartenenţei la romanitate.

Perioada aceasta care începe cu urcarea pe tron a împăratului Diodeţian este cunoscută sub denumirea de epoca Dominatului, care se caracterizează prin concentrarea întregii puteri politice în mâna împăratului, care era considerat „Dominus et Deus” (stăpân şi zeu). Imperiul a fost divizat în două părţi (396 e.n.) Orient (cel de Răsărit) şi Occident (cel de Apus). Imperiul roman de Apus, ros de contradicţii interne şi zguduit de atacurile (invaziile) barbare cade sub loviturile herulilor (476 e.n.) conduşi de Odoacru, iar ultimul împărat roman, Romulus Augustus, care purta numele legendarului Întemeietor al Romei, a fost detronat.

Multe din instituţiile clasice au fost modificate din cauza apariţiei noii religii creştine (creştinismul) şi a unei noi ordini morale.

O astfel de decadenţă a contribuit la reunificarea în cele din urmă a civilizaţiei romane şi a dreptului său în Răsărit: istoria romană privind din nou prin fereastra imperiului roman de Răsărit, iar dreptul arătându-şi supravieţuirea prin „Dreptul Bizantin” şi respectiv „Dreptul italian”.

Această perioadă este semnificativă în creaţii jurisprudenţiale, perioada în care au fost reelaborate, redactate materiale din perioadele precedente, deci această operă aparţine juriştilor postclasici.

Importantă este activitatea de culegere a jurisprudenţei şi a constituţiilor imperiale desăvârşite din ordinul lui Iustinian şi transpuse în cuprinsul „Digestelor”, în „Codex” şi în „Institutiones”.

7

Concluzii:

Se poate reţine că civilizaţia romană, în mod esenţial se încheie în secolul al VI-lea e.n.

Rămăşiţe ale acestei civilizaţii precum şi numeroase instituţii proprii dreptului roman au rămas în fiinţă, fie în Occident cât şi în Orient, în secolele următoare, însă numai în jurul anului 1000, dreptul roman devine materie (disciplină) de studiu.

În Germania întemeietorul „Şcolii istorice germane”, F. Carlo Savigny, redescoperă valoarea tradiţiei dreptului roman, susţinând că o astfel de tradiţie constituie încă fundamentul civilizaţiei juridice contemporane 2 . Rezultă ca pentru formarea unei ordini juridice moderne este nevoie de refacerea, reconsiderarea principiilor fundamentale de drept roman. Sub pavăza acestor consideraţii s-a constituit în Franţa primul exemplu modern de codificare organică, şi anume, Codul lui Napoleon din anul 1804, care a fost apoi preluat de codurile civile ale tuturor celorlalte state europene, printre care şi codul civil român din 1864 (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1865 – in timpul domnitorului Al. Ioan Cuza). Încercând o definiţie, putem considera dreptul roman ca reprezentând totalitatea normelor de conduită, instituite sau sancţionate de statul roman. În lunga evoluţie a dreptului roman, izvoarele sale au apărut şi s-au transformat in mod diferenţiat în raport cu fazele dezvoltării societăţii romane. Noţiunea de izvor al dreptului roman are mai multe accepţiuni. Astfel izvorul dreptului în sens material desemnează totalitatea condiţiilor materiale de existenţă, care determină o anumită reglementare juridică. Într-o a doua accepţiune, izvoarele dreptului desemnează sursele de cunoaştere a fizionomiei instituţiilor juridice în cadrul diferitelor sisteme de drept. Izvoarele dreptului în sens formal reprezintă totalitatea formelor necesare pentru exprimarea normelor juridice. Pentru ca o normă socială să devină normă de drept sunt necesare anumite procedee de adaptare, procedee ce diferă de la o societate la alta. Prin urmare, totalitatea procedeelor utilizate în scopul transformării normelor sociale în norme juridice constituie izvoarele formale ale dreptului. În epoca veche se întâlnesc ca izvoare de drept: obiceiul, legea, edictele magistraţilor şi jurisprudenţa. Izvoarele acestui vechi drept roman sunt prin excelenţă consuetudinare. În epoca clasică întâlnim toate izvoarele 2 Idem 1, p. 28

8

formale de drept, adică pe lângă cele menţionate încă două: senatusconsultele şi constituţiile imperiale.

Reţinem din cadrul izvoarelor edictul (edictum), care este un program pe care magistraţii (pretorii, edilii, questorii etc.) îl afişau în for la intrarea lor în funcţie, şi care cuprindea dispoziţiile pe care aceştia urmau să le ia cu privire la organizarea instanţelor şi la modul in care înţelegeau să soluţioneze pricinile dintre cetaţeni.

Referindu-ne la structura edictului perpetuu, amintim compoziţia sa bilaterală şi anume, „pars translatica” – inspirată din edictul anului anterior, şi „pars nova” – eventualele noutăţi care, însă puteau şi lipsi. Regula care domina în materie de drept era aceea că, prin edict, pretorul nu putea crea norme de drept.

În ceea ce priveşte opera legislativă a lui Justinian, aceasta reflectă înainte de toate intenţia acestuia de a restaura ordinea juridică normală. Refacerea imperiului în toată întinderea şi strălucirea sa, acea „reconquista” nu se putea realiza fără o reînviere a unuia dintre cei mai puternici piloni ai Cetăţii Eterne: dreptul roman. Legislaţia sa prezintă uneori influenţe ale moralei creştine, căci Justinian s-a declarat întotdeauna în dogmele oficiale „piosul”(pius). Calităţile operei, îndreptăţesc acreditarea ideii „clasicismului lui Justinian” ca o afirmare şi o încununare a operelor marilor prudenţi clasici romani. Opera sa, în analizele specialiştilor, are o structură cvadripartită – Codul, Digestele, Instituţiile şi Novelele – care formează , sub aspectul conţinutului, un tot unitar şi care de la începutul secolului al XII – lea va fi cunoscut sub denumirea de Corpus Iuris Civilis (Colecţia/ culegerea dreptului civil).

2. Procedura civilă în dreptul roman.

Pentru ca un anumit drept al unei persoane recunoscut de societate să aibă valoare practică este necesar ca, în cazul încălcării sale, să poată fi apărat prin mijloace juridice care sancţionează actul încălcării. Acest proces se realizează printr-un ansamblu de norme care reglementează sancţionarea drepturilor subiective încălcate, numit procedură.

Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor care reglementează desfăşurarea proceselor cu privire la libertate, proprietate, moştenire şi valorificarea drepturilor de creanţă.

În perioada de trecere de la societatea gentilică la cea organizată politic sub forma statului acest mecanism a trecut prin mai multe etape de cristalizare. La origine, cel lezat îşi făcea singur dreptate după cum credea de

9

cuviinţă, mai târziu a apărut legea talionului care aducea un anumit echilibru prin aplicarea principiului „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Legea talionului a fost şi ea depăşită de arbitrajul privat care presupunea dezbaterea conflictului dintre părţile în litigiu în faţa unui terţ, care trebuia să soluţioneze cauza.

Odată cu apariţia statului, se impune justiţia ca instrument de realizare a dreptului de către organe specializate ale acestuia. Justiţia aceasta reprezintă de fapt justiţia publică. Paralel cu ea a existat însă şi o justiţie privată, care se realizează în două feluri, prin justiţia privată agresivă şi justiţia privată defensivă. Cu timpul justiţia privată agresivă a fost reprimată.

Dreptul privat roman a cuprins trei sisteme procedurale: procedura legisacţiunilor corespunzătoare epocii vechi, procedura formulară corespunzătoare epocii clasice şi procedura extraordinară corespunzătoare epocii postclasice.

Procedura legisacţiunilor şi procedura formulară se caracterizează prin desfăşurarea procesului în două etape, respectiv in jure – în faţa magistratului şi in judicio – în faţa judecătorului. În cele două proceduri magistratul avea rol de a lega, organiza instanţa, iar judecătorul care era o persoană privată avea rolul de a conduce desfăşurarea procesului şi de a pronunţa sentinţa. Procedura extraordinară se deosebea de primele două prin lipsa celor două etape, desfăşurarea procesului făcându-se în faţa unei singure persoane.

Referitor la procedurile de judecată, reţinem asemănarea între procedura formulară (mai complicată uneori, dar totuşi mai dreaptă) şi sistemul de drept anglo-saxon, şi ce dintre sistemul romano-germanic şi procedura extraordinara – expusă influenţelor de orice natură (mai ales politice) exercitate asupra unei singure persoane.

3. Persoanele. Familia la romani.

Capacitatea juridică nu este în dreptul roman o calitate cu care omul s-ar naşte, ci o suprastructură ce se întemeiază pe relaţiile de producţie sclavagiste şi pe care, la rândul ei, printr-o dialectică firească, le ocroteşte.

Cuvântul „persoană” vine de la „personna”, cum se numea masca pe care o purta actorul când juca pe scenă, la romani. Cuvântul acesta de persoană, întrebuinţat pentru a desemna subiectul de drept, înseamnă că cineva joaca un rol oarecare, atunci când exercită un drept al său.

10

Vom vedea ca individul se poate prezenta sub diverse roluri sau în diverse calităţi: uneori se poate prezenta în rolul de tată de familie, pater familias, alteori, se poate prezenta în rolul de creditor, sub forma sau în rolul de proprietar.

Prin urmare, toate aceste diverse roluri pe care le joacă un individ în exercitarea drepturilor sale, au determinat atribuirea titularului unui drept, numele e persoană.

În vechiul drept roman, pentru ca cineva să poată fi o persoană, în sensul juridic al cuvântului, ca să poată avea drepturi, trebuie să îndeplinească o mulţime de condiţii: trebuia să fie liber, nu sclav; trebuia să fie cetăţean roman, nu străin; trebuia să fie membru al unei ginţi, nu plebeian şi trebuia să fie şef de familie, adică să fie pater familias, nu supus puterii altuia. Cu timpul însă, toate aceste condiţii riguroase s-au atenuat, în sensul că s-au recunoscut drepturi şi celor care nu îndeplineau toate aceste cerinţe. Alături de persoanele fizice, care pot fi subiecte de drepturi, se mai vorbeşte şi de persoanele morale sau persoanele juridice.

Ceea ce caracterizează o persoană fizică la romani este că ea are ceea ce se cheamă un status care cuprinde trei elemente: 1 – status libertatis, libertas; 2 – status civitatis, civitas; 3 – status familiae, familia dintre care, întâiul care face să figureze pe individ în rândul oamenilor liberi, al doilea, în rândul cetăţenilor şi al treilea îi asigură un loc în familie.

Privitor la numele romanilor, la început aceştia aveau un singur nume: ex. Romulus; după Romulus, următorul rege avea două nume: ex. Numa Pompilius, ulterior numele având trei componente: praenomen (nume de naştere): Marcus, Gaius..., nomen gentilicium (numele neamului/ginţii) şi cognomen (supranume/ porecla) arăta de obicei neamul când acesta se desfăcea în mai multe ramuri sau anumite particularităţi corporale: ex. Barbatus, Capito, Longus, Naso....

În viaţa de toate zilele, romanul era numit numai cu numele neamului uşor de recunoscut după terminaţia „-ius”. În actele oficiale se puneau şi numele tatălui la genitiv, iniţiala numelui bunicului şi tribul în care vota: ex. Marcus Tullius Marci filius M. N(epos) Corn(elia) tribu Cicero.

Fiicele aveau numele gentilic al tatălui la feminin: ex. Cornelia, Tullia, Valeria, la care se adaugă şi un prenume, sau numele tatălui reunit cu cel al bărbatului.

Adoptaţii luau numele tatălui adoptiv adăugând terminaţia „-anus” la numele lor gentilic, astfel, Octavius adoptat de Iulius Caesar se numi C. Iulius Caesar Octavianus.

Sclavii neavând nume se numeau puer cu numele stăpânului la genitiv: ex. Marcipor, Lucipor; mai târziu se va înlocui puer cu servus: intre

11

numele sclavului şi servus se intercala praenomen şi nomen ale stapânului. Când un sclav îşi schimba stăpânul prin cumpărare sau succesiune se adăuga sufixul „-anus” la cognomenul vechiului stăpân.

Liberţii luau numele neamului vechiului stăpân şi un prenume oarecare: poetul L. Livius Andronicus era libert al lui M. Livius Salinator.

Cuvântul „familia” are în dreptul roman mai multe sensuri. Într-un prim sens, identic cu termenul modern de familie, desemnează un grup de rude; într-un alt sens, propriu numai dreptului roman, desemnează un grup de rude; într-un alt sens, propriu numai dreptului roman,desemnează persoanele şi bunurile supuse puterii lui „pater familias”. La început el exercită o putere nelimitată asupra soţiei, copiilor şi lucrurilor desemnată prin cuvântul „manus”. Mai târziu „manus” s-a numit numai puterea supra soţie; „patria potestas” este puterea asupra copiilor; „dominica potestas” este puterea asupra sclavilor; „dominium” este puterea asupra lucrurilor, iar „mancipium” puterea asupra celor aflaţi „in mancipio”. Pater familias reprezintă şeful (şi nu tatăl) familiei. El este „sui iuris”, adică nu se găseşte sub puterea cuiva. Persoanele care se găsesc sub puterea sa se numesc „alieni iuris” (soţia, copiii, nepoţii din fii). La moartea lui „pater familias” soţia şi copiii săi deveneau „sui iuris”3.

Rudenia este de trei feluri: agnaţiunea, gentilitatea şi cognaţiunea.Agnaţiunea este rudenia în linie masculină care uneşte pe toţi care

sunt, au fost sau ar fi putut să fie sub puterea aceluiaşi „pater familias”. În prima categorie intră soţia căsătorită cu manus, copiii şi nepoţii născuţi în timpul vieţii lui pater familias, în cea de-a doua categorie intră fraţii născuţi din acelaşi tată, deveniţi sui iuris după moartea lui pater familias, iar în cea de-a treia categorie intră nepoţii născuţi după moartea lui pater familias.

Agnaţiunea, rudenia civilă, este cea mai importantă formă de rudenie, singura care producea efecte juridice în epoca veche. Principalul efect juridic îl constituia dreptul la succesiune.

Gentilitatea este rudenia de sânge sau legătura dintre toţi cei care au un autor comun, indiferent de linia masculină sau feminină. Este înrudirea în sens modern. Ea s-a impus în timpul lui Iustinian când, în anul 543 e.n. prin novela 118 a fost modificată baza sistemului ereditar roman, înlocuindu-se rudenia civilă (agnaţiunea) cu rudenia de sânge (cognaţiunea)4.

Patria potestas este puterea pe care o exercită pater familias asupra descendenţilor săi.

Principalele caractere ale puterii părinteşti constau în faptul că era perpetuă, adică se menţinea oricare ar fi fost vârsta descendenţilor şi

3 Teodor Sambrian, Drept Roman: Principii, institutii si texte celebre, Ed. Sansa, Bucuresti, 1994, p. 66 4 Idem 3, p. 67

12

nelimitată, adică pater familias avea dreptul de viaţă şi de moarte („ius vitae necisque”) dreptul de expoziţie (de a-l părăsii) şi dreptul de a-l vinde pe cel care se află sub patria potestas. Puterea era nelimitată şi în privinţa bunurilor celor aflaţi sub patria potestas. În dreptul clasic tatăl care îşi ucide fiul este pedepsit cu deportarea, vânzarea copiilor a dispărut din practică, iar împăratul August a permis în mod excepţional fiului să dobândească tot ceea ce câştigă în calitate de soldat. Bunurile astfel obţinute constituiau „peculium castrense”5.

CăsătoriaMijlocul cel mai normal prin care cineva poate să dobândească patria

potestas asupra copiilor, este naşterea rezultată din căsătorie.Căsătoria, care la romani se cheamă justae nuptiae sau matrimonium

legitimum, care este definită astfel de Modestin: conjunct o miaris et feminae, et consortium omnis vitae, divini et humani iuris comunicatio. Ea se poate face în două chipuri: cum manu şi sine manu.

Căsătoria cu manus are loc când femeia iese din familia sa de origine şi trece sub puterea soţului său (in familiam viri transit), în calitate de fiică, loco filiae, supusă soţului său, adică aşa cum sunt supuse fiicele părintelui.

Deşi această putere a soţului asupra soţiei este la fel ca cea pe care o exercită asupra fiilor sau asupra fiicelor lui, ea nu se cheamă patria potestas, ci manus. Se crede că manus este cea mai veche formă de putere fiindcă derivă din cucerire şi formează originea stăpânirii pe care o are şeful de familie asupra tuturor celor care sunt sub autoritatea lui; mai târziu, numele acestei puteri, manus, a rămas numai pentru femei, iar pentru copii această putere s-a denumit patria potestas, pentru a cuprinde ideea de protecţiune.

Este probabil că în timpuri vechi, căsătoria cu manus era singura cunoscută. Se spune chiar, mergând în timpurile vechi, care sunt de domeniul legendei, că originea căsătoriei ar fi fost în cucerirea pe care cetăţenii romani o făceau, luând captive pe care le aduceau la Roma şi le supuneau puterii lor domestice, făcând din ele soţii6.

4. Instituţia proprietăţii: probleme generale

5 Idem 3, p. 676 Gr. Dimitrescu, Drept Roman, vol. 1, Ed. Imprimeriile de Stat, Bucuresti, 1938, p. 254

13

În terminologia romană lucrul(bunul) (res) avea un dublu înţeles: un sens larg, desemnând tot ce se află în natură, şi un sens restrâns, juridic, care desemna bunul, adică numai acele lucruri la care se referă un raport juridic.

În epoca clasică a apărut şi cuvântul „patrimonium”. Deşi se pare că romanii n-au lăsat o definiţie a patrimoniului, ei cunoşteau această noţiune într-un sens apropiat celui modern, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor unei persoane care au o valoare economică, adică sunt evaluabile în bani.

Cea mai importantă clasificare a lucrurilor este „res in patrimonio” (lucrurile care sunt în patrimoniu) şi „res extra patrimonium” (lucrurile care sunt în afară de patrimoniu)7.

În ceea ce priveşte conceptul de posesiune, aceasta este o stare de fapt constând în stăpânirea materială a unui lucru, stăpânire care se bucură de protecţie juridică.

Din punct de vedere istoric, instituţia posesiunii a apărut în epoca veche în legătură cu atribuirea în folosinţă cetăţenilor a domeniului public, denumit „possessio”. La început această stăpânire era privită numai ca o stare de fapt, neocrotită de drept, dar de la sfârşitul secolului IV î.e.n., odată cu înmulţirea conflictelor ce priveau atribuirea parcelelor din „ager publicus”, posesiunea a început să se bucure de ocrotire juridică prin apariţia interdictelor care constituiau instrumente de protecţie puse la îndemâna posesorilor fără ca aceştia să fie proprietari.

Elementele posesiunii sunt: „animus” şi „corpus”. „Animus” este intenţia sau voinţa de a păstra un lucru pentru sine şi a

se comporta ca un proprietar („animus domini”).„Corpus” constă în totalitatea actelor materiale prin care se realizează

stăpânirea asupra unui lucru, de exemplu luarea lucrului, dacă acesta este mobil sau instalarea, pătrunderea, dacă lucrul este imobil.

Posesiunea se dobândeşte prin întrunirea cumulativă a ambelor elemente şi se pierde prin pierderea unuia sau a ambelor elemente.

Proprietatea. Formarea proprietăţilor quiritare

Romanii au cunoscut proprietatea privată încă din epoca regalităţii. Acumulările realizate pe plan social şi economic au dus la destrămarea treptată a proprietăţii colective a ginţii şi la apariţia proprietăţi private. Alături de proprietatea privată a apărut şi proprietatea colectivă a statului care purta, în principal, asupra lui ager publicus şi asupra sclavilor publici.

7 Teodor Sambrian, Drept Roman: Principii, institutii si texte celebre, Ed. Sansa, Bucuresti, 1994, p. 75

14

În epoca veche, proprietatea quiritară (a cetăţenilor romani)8, numită dominum ex iure quiritium era reglementată cu mare precizie, individualitatea sa, în raport cu alte figuri juridice, fiind foarte clar conturată. Dominum es iure quiritium se crea în mod solemn, se transmitea prin forme solemne şi tot cu forme solemne se reclama în justiţie. Reglementarea exclusivistă şi formalistă a proprietăţii, abundenţa de formule şi simboluri, au făcut din proprietatea quiritară o instituţie accesibilă numai cetăţenilor romani; de altfel, proprietatea quiritară, în sens literar, înseamnă proprietatea cetăţenilor.

Pământurile statului (ager publicus) nu erau susceptibile de proprietate privată. Cu toate acestea, domeniul public era exploatat de către anumite persoane particulare. Sub pretextul că ager publicus aparţine poporului, patricienii care deţineau puterea în stat şi-au însuşit întinse suprafeţe de pământ, pe care le exploatau ca adevăraţi proprietari. De altfel, spre sfârşitul republicii întregul ager publicus din Italia s-a transformat în veritabilă proprietate quiritară. Astfel au luat naştere latifundiile, care au dus la adâncirea prăpastiei dintre bogaţi şi săraci, la ruinarea micilor producători şi la creşterea numărului proletarilor, situaţie care s-a răsfrânt şi asupra vieţii politice si juridice a Romei sclavagiste. Într-un cuvânt, generalizarea proprietăţii quiritare sub forma latifundiilor a stat la originea prăbuşirii republicii şi a determinat instaurarea imperiului9.

Reglementarea proprietăţii quiritare se deosebea sub multiple aspecte de cea a proprietăţii private evoluate care era accesibilă tuturor persoanelor, se aplica tuturor lucrurilor şi se transmitea în principiu, printr-un simplu acord d voinţă.

Ca şi alte instituţii ale dreptului roman, proprietatea quiritară ţinea d domeniul dreptului civil şi avea un caracter exclusiv. De asemenea proprietatea avea un caracter exclusiv şi perpetuu.

Caracterul exclusiv. Trăsătura definitorie a proprietăţii quiritare este dată de caracterul ei exclusiv. În virtutea acestui caracter, proprietatea quiritară aparţinea numai cetăţenilor, putând fii dobândită numai prin anumite acte de drept civil, şi se aplica numai la lucrurile mancipi.

Caracterul absolut. Dreptul de proprietate quiritară nu cunoştea vreo îngăduire. Astfel sclavul putea fi vândut sau ucis. Tot ce se afla deasupra sau dedesubtul unui teren aparţinea proprietarului; pantele sau clădirile nu puteau fi concepute separat de teren. Orice obiect de proprietate quiritară putea fi exploatat fără limite. Totuşi, Legea celor XII Table prevede

8 V. Georgescu, Originea si evolutia generala a proprietatii in dreptul roman, Cernauti, 1936, p. 3259 Emil Molcut, Drept Roman, Ed. Sansa, Bucuresti, 2000, p. 120

15

obligaţia de a se lăsa o limită în înălţime de cinci picioare între proprietăţi. Această limită pare a avea natura unei servituţi publice care apăsa asupra proprietăţilor private.

Caracterul perpetuu. Proprietatea quiritară nu se pierdea prin trecerea timpului şi nici nu putea fi revocată. De altfel, dreptul de proprietate quiritară, ca principal drept real, nu se putea stinge prin trecerea timpului, ci se consolidează, spre deosebire de drepturile personale, drepturi care în momentul valorificării se sting.

Proprietatea quiritară s-a exercitat în epoca clasică, păstrându-si unele din vechile caractere şi dobândind altele noi. În epoca veche proprietate quiritară, ca şi instituţie civilă, era supusă unor forme atât de rigide, încât Gaius spunea că existau numai două posibilităţi: fie să ai proprietate romană, fie să nu ai proprietate deloc. În epoca clasică însă, odată cu extinderea imperiului şi statornicirea unor intense relaţii cu peregrinii, raţiuni de ordin economic i-au determinat pe romani să recunoască şi străinilor un drept de proprietate. Întrucât peregrinii nu puteau utiliza modurile civile de transmitere a proprietăţii, s-au servit de tradiţiune. Cu timpul, acest mod de dobândire a proprietăţi, mult mai convenabil decât cel de drept civil, a început să fie utilizat şi în raporturile dintre cetăţeni. Iniţial, cetăţenii foloseau tradiţiunea numai în scopul transmiterii lucrurilor nec mancipi. Mai târziu, după ce lucrurile mancipi şi-au pierdut vechea importanţă, cetăţenii utilizau tradiţiunea şi in vederea transmiterii unor astfel de lucruri. Cu toate că, în asemenea cazuri, puteau apare unele complicaţii, constatăm că în epoca clasică proprietatea quiritară tinde să devină mai flexibilă şi să piardă unele din caracterele prin care se delimita atât de clar în raport cu alte forme de stăpânire individuală10.

Proprietatea pretoriană ale cărei principii se vor generaliza în dreptul postclasic, s-a aplicat, la origine, într-un singur caz. Este cazul transmiterii proprietăţii asupra unei res mancipi prin tradiţiune. În conformitate cu exigenţele dreptului civil, proprietatea nu trecea asupra lui accipiens, deoarece formele privind transmiterea proprietăţii asupra lucrurilor mancipi nu fuseseră respectate. În această situaţie, tradens, care rămânea în continuare proprietar, putea să intenteze împotriva lui accipiens acţiunea în revendicare pentru a reintra în posesiunea lucrului11. Această practică venea însă în conflict cu principiul bunei credinţe, care s-a impus tot mai mult, către sfârşitul republicii. Faţă de stadiul evoluţiei ideilor juridice

10 Idem 9, p. 12111 Idem 9, p. 122

16

se considera că este inechitabil ca accipiens să nu dobândească proprietatea asupra lucrului, deşi fusese de bună credinţă şi plătise preţul. Pe de altă parte, tradiţiunea, era un mod de transmitere a proprietăţii extrem de practic, într-o epocă de înflorire a tranzacţiilor comerciale.

Moduri de dobândire a proprietăţii

Cea mai importantă clasificare a modurilor de dobândire a proprietăţii este aceea care distinge între modurile de drept natural sau al ginţilor şi modurile de drept civil.

În prima categorie intră ocupaţia, tradiţia, accesiunea şi specificaţia, în timp ce, în cea dea doua categorie, intră mancipaţiunea, „in iure cessio” uzucapiunea, adiudicatio şi legea.

O altă clasificare a modurilor de dobândire a proprietăţii este aceea a transmisiunilor cu titlu universal şi a celor cu titlu de proprietar, primele presupunând transmiterea integrală sau numai a unei cote din patrimoniu, inclusiv a datoriilor, celelalte presupunând transmiterea numai a unor bunuri individuale.

Tot o clasificare romană este aceea care dobândeşte între modurile de dobândire a proprietăţii quiritare asupra lucrurile mancipi (care cuprinde ocupaţia, mancipaţiunea, uzucapiunea, adiudicatio, legea şi „in iure cessio”) şi, între modurile de dobândire a proprietăţii quiritare asupra lucrurilor „nec mancipi” (care cuprinde tradiţiunea, specificaţia şi accesiunea).

O clasificare des întâlnită a modurilor de dobândire a proprietăţii, dar care nu este romană, este cea care cuprinde modurile originare şi modurile derivate. Primele conferă o proprietate nouă şi deplină (exemplu: ocupaţiunea), în timp ce celelalte presupun transmiterea proprietăţii de la un proprietar mai vechi şi, în consecinţă drepturile noului proprietar vor fi limitate de drepturile deţinute de vechiul proprietar, conform principiului „nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet”.

În categoria drepturilor reale asupra lucrului altuia intră:a) Servituţile. Servituţile sunt drepturi reale (respectiv sarcini) care

conferă anumite prerogative asupra unor bunuri străine, fie în interesul unui fond determinat, fie în interesul unei persoane.

Primele se numesc servituţi prediale sau reale, celelalte se numesc servituţi personale.

Servituţile prediale sunt de două feluri: rustice, când imobilul dominant este un teren, şi urbane, când imobilul dominant este o clădire.

Imobilul dominant este cel în folosul căruia s-a constituit servitutea iar cel grevat cu o servitute se numeşte imobil aservit.

17

Exemple de servituţi prediale rustice: „iter” – dreptul de a trece prin fondul aservit călare sau pe jos, „via” – dreptul de a trece cu un car prin terenul altuia, aquaeductus – dreptul de a aduce apă prin ţevi care trec prin fondul aservit etc.

Exemplu de servituţi-urbane: („cloaca”) – dreptul de scurgere a apelor murdare, servituţile relative la lumină şi vedere etc.

Servituţile personale sunt: „usus fructus”, „usus”, „habitatio” şi „operae”.

După definiţia lui Paul, „usus fructus est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum substantia” (uzufructul este dreptul de a te folosi de lucrul altuia şi de a-i culege fructele păstrându-i substanţa). Titularul dreptului de uzufruct se numeşte uzufructuar, iar proprietarul lucrului grevat de uzufruct se numeşte nud proprietar.

- usus. Usus este dreptul de a folosi lucrul altuia fără a-i culege fructele;

- habitatio – este dreptul de a locui în casa altuia;- operae sevrorum. Operae servorum este dreptul de a folosi serviciile

sclavului altuia;b) Emfiteoza. Emfiteoza este un drept real născut din contractul de

emfiteoză în baza căruia împăratul arendează un teren al său necultivat unei persoane anumită emfiteot pentru a-l cultiva şi a-i culege fructele în schimbul unei dări anuale numită „canon”;

c) Conductio agri vectigalis. Constituie o arendare pe termen lung (peste 100 de ani) sau perpetuă acordată de cetăţi unor particulari în vederea cultivării terenurilor în schimbul unei sume de bani plătită anual şi numită „vectigal”.

Spre deosebire de uzufructuar, dreptul lui conductor ager vectigalis poate fi cedat şi transmis moştenitorilor; şi,

d) Superficia. Superficia este dreptul acordat unei persoane de a se folosi pe veci sau pe termen lung de construcţie ridicată pe terenul altuia în schimbul unei sume de bani anuală numită „salarium” plătită proprietarului terenului. Dreptul de superficie putea fi transmis moştenitorilor, putea fi înstrăinat, putea fi grevat cu o servitute şi mai târziu cu o ipotecă. Titularul acestui drept se numea superficiar.

5. Succesiunile Succesiunea legală MOS TENERE – moştenrie

18

SUCCESSIO – succesiuneHEREDITAS – ereditate

În perioada iniţială caracterul religios al regulilor juridice precum şi inexistenţa dreptului de proprietate excludeau transmisiunea patrimonială.

Succesiunea e în primul rând o continuare la perpetuarea cultului cosmic şi la conducerea destinelor grupului roman.

După laicizarea dreptului apare proprietatea privată şi conceptul de succesiune – succesorul continuă persoana defunctului. Caracteristicile transmisiunii succesorale:1. Caracterul universal al transmisiunii succesorale2. Caracterul mortis causa3. Caracterul unitar4. Caracterul indivizibil Succesiunea:

Legală Testamentară

Principiul claselor de moştenitori:1. Succesiunea în ordinea claselor2. Principiul împărţirii pe capete în cadrul aceleiaşi clase După dreptul pretorian: 4 clase

1. Clasa descendenţilor2. Clasa agnaţilor

Clasa colateralilor 3. Cognaţii4. Soţul supravieţuitor

Stabilirea claselor de moştenitori:1. Descendenţii2. Agnaţii colaterali3. Fraţii vitregi şi copiii lor4. Tot ce a mai rămas5. Soţul supravieţuitor

S-au dat văduvei sărace drepturi asupra ¼ din averea soţului. Substituirea de moştenitor

Substituţia vulgară – o instituţie de rang secund în care cel desemnat de către testatar va veni la moştenire în caz că primul moştenitor nu va voi sau nu va putea face aceasta.

19

Substituţia pupilară – o ilustrare a autorităţii paterne. Pater familias instituie un moştenitor cu obligaţia acestuia de a remite întreaga avere fiului la data când acesta va deveni major.

Substituţia cvasipupilară – pater familias stabileşte testamentul pentru fiul său alienat mintal.

LEGATE – dispoziţii pentru cauză de moarte prin care se realizează o transmisiune cu titlu particular. Legatarul, beneficiarul nu continuă persoana defunctuli deci nu este ţinut să achite datoriile acestuia decât în măsura în care sunt legate de obiectul acelei dispoziţii.

FIDEICOMISE – dispoziţie de ultimă voinţă ce funcţiona ca o rugăminte adresată de testatar unei pesoane de încredere pentru ca la moartea dispunătorului să I se remită unui terţ unul sau mai multe bunuri.

Vânzător Cumpărător contract bilateral Donatar Donator contract unilateral Testatar Moştenitor

Opţiunea succesorală:

Necesarii – sclavul care este numit moştenitor al unui stăpân insolvabil.Sui et necesarii – descendenţi Extranei

Acceptarea succesiunii – un act unilateral prin care moştenitorul voluntar îşi manifestă voinţa de a veni la averea succesorală, de a se transforma din succesibil în succesor. Cretio – acceptarea tacită – orice act juridic săvârşit de succesibil şi pe care nu-l putea face decât în calitate de moştenitor. Renunţarea la succesiune

În mod retroactiv se consideră că cel care renunţă la succesiune nu a avut niciodată dreptul la moştenire.

Acţiunile succesorale Petitio hereditatis – o acţiune reală prin care moştenitorul neposesorul care nu e proprietar al bunurilor succesorale să i le predea, şi face această cerere prevalându-se de calitatea sa de succesor.

Succesiunea testamentară. Testamentul.

A. Testamentul civil

20

1. Calatis comitiis- Nu este testamentul ca voinţă a persoanei.- Se face, se întocmeşte în faţa Comiţiei Curiate care se întruneşte de

două ori pe an (caracter public)- Nu se aplică tuturor claselor sociale; plebeii nu făceau parte din

Comiţia curiată.

2. In procinctu

3. MancipatioFamiliae emptor Cel care face testamentul, luând bunurile acestui cumpărător (familiae emptor), care apoi, conform voinţei defunctului, va împărţi bunurile acestuia familiei sale.Dezavantaje:

- caracterul public;- obligaţiile de a îndeplini voinţa defunctului nu există, bunurile

putând fi vândute (există doar o obligaţie morală);- act contractual care implică asentimentul celeilalte părţi;

4. Mancipativo (Mancipativ)- caracter scris;- “Familiae emptor” nu mai dobândeşte nimic, el este un simplu

“executor” testamentar.- Treptat, testamentul se eliberează de forme.

B. Testamentul PretorianImportanţa:

- simplifică formele;- Pretorul cerea pentru validitatea testamentului să i se prezinte un

act scris şi înzestrat cu sigiliile a şapte martori.- Trecerea de la actul bilateral, contractual, la manifestarea

unilaterală de voinţă.- Afirmarea caracterului “mortis causa” al actului testamentar.

Reformele din perioada post-clasică (Imperială)1. Testamentul tripartit

Îmbină reguli civile (prezenţa martorilor şi caracterul unitar al actului) cu reguli pretoriene (numărul martorilor – 7 şi aplicarea sigiliilor) şi reguli ale perioadei imperiale (testamentul trebuie să fie subscris de martori şi de către testator ceea ce constituie o măsură de siguranţă).

21

2. Testamentul prin act publicPrintr-o declaraţie verbală făcută în faţa autorităţilor judiciare sau a celor municipale şi depusă la cancelaria oraşului.

3. Testamentul olografScris integral de către dispunător, semnat de acesta fără a fi necesară prezenţa martorilor. Are caracter irevocabil.

4. Testamentul militarilorA simplificat la maximum testamentul, dar numai pentru militari; la început pe perioada concentrării lor, ulterior şi după lăsarea la vatră.

5. Testamentul celui căzut în prizonieratLex Cornelia D. Captivis Se instituie o ficţiune prin care cel căzut în prizonierat era prezumat ca mort liber, dar averea lui nu se împărţea decât atunci când exista certitudinea că este mort.

Testamentul Act solemn având ca obiect principal şi indispensabil instituirea de erede. Act juridic de ultimă voinţă, dorinţă, formalist, unilateral şi irevocabil, prin care institui unul sau mai mulţi moştenitori pentru îndeplinirea voinţei după moarte.

Instituirea moştenitorilorÎn vechiul drept , desemnarea moştenitorului se făcea în primul rând. Instituirea moştenitorului trebuia să fie pură şi simplă, adică neafectată de formalităţi, modalităţi.

Modalităţi1. Termen Eveniment viitor şi cert ca realizare, la a cărui

împlinire începe sau se sfârşeşte executarea unei obligaţii.a) T. suspensiv Pentru îndeplinirea obligaţiilor; nu poate figura

ca modalitate de instituire a moştenirii.b) T. extinctiv Perioadă pentru care dobândeşte drepturile

testamentare.

2. Condiţie Eveniment viitor dar incert ca realizare, de a cărui îndeplinire depinde naşterea sau stingerea obligaţiilor.a) C. suspensivă Condiţie pentru obţinerea dispoziţiilor

testamentare.b) C. rezolutorie Prohibiţii care restricţionează intrarea în

vigoare a obligaţiilor testamentare.

22

“Semel heres, semper heres” : Odată ce ţi-ai asumat calitatea de moştenitor, rămâi cu ea.

Capacitatea:a) De a dispune prin testamentb) De a primi prin testament- Femeile sunt incapabile de a primi prin testament dacă testatorul

are o avere mai mare de 500.000 ari – “Lex Volonia”.- În dreptul lui Iustinian, femeia avea aceeaşi capacitate de a primi

ca şi bărbatul.- Până la domnia lui Augustus, persoanele juridice erau capabile să

primească moşteniri, dar, ulterior, din motive politice, s-a ridicat persoanelor juridice (cetăţi etc.) capacitatea de a primi prin testament.

Rezerva testamentară- Plângerea împotriva testamentului nerespectuos (inoficios)- 400 e.n. – Lex Falchilia privind rezerva succesorală: moştenitorii

injust incluşi în testament au dreptul la 1/4 din partea lor legală.

6. Elemente de teoria generală a obligaţiilor

În concepţia primitivă romană obligaţia este „un drept asupra unei persoane” (jus in personam), fiind concepută după chipul şi asemănarea dreptului de proprietate, care în aceeaşi concepţie era „un drept asupra lucrului” (jus in rem).

Se cunosc două definiţii celebre ale obligaţiei, prima este cea dată de jurisconsultul Paul: „Obligationum substantia non in eo consist, ut aliquod corpus nostrum aut servitutem nostrum faciat sed utalium nobis abstringat ad dandum aliquit ver faciendum vel prestandum” – natura obligaţiei nu constă în faptul că un lucru devine al nostru sau ne este constituită o servitute, ci în faptul că cineva e constrâns a ne transmite proprietatea unui lucru, a face ceva sau a îndeplini o prestaţie12.

12 Digeste, 44.7.3.pr.

23

În acest context celebrul jurisconsult ne înfăţişează şi unele elemente ale obligaţiei arătând că natura ei se defineşte prin termenii: dare, facere, prestare13.

Termenul de dare desemnează obligaţia de a transmite proprietatea unui lucru, a constitui un drept real sau a plăti o sumă de bani.

Prin facere, înţelegem obligaţia de a face orice pentru creditor, ca de pildă o prestaţiune de servicii, sau chiar de a nu face.

Prestarea desemnează obligaţia de a procura folosinţa unui lucru fără a se constitui un drept real, ca de exemplu remiterea posesiunii unui lucru14.

În vocabularul juridic modern, cuvântul prestaţiune, derivând din prestare, desemnează obiectul fiecărei obligaţii.

Institutele lui Justinian definesc obligaţia astfel: „Obligatio est juris vinculum quo necessitate ad stringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis jura” adică obligaţia este o legătură de drept, prin care cineva este constrâns să facă ceva potrivit legilor cetăţii noastre. Definiţia este luată dintr-un text clasic15 care nu poate fi precizat; ea este defectuoasă16

pentru că prezintă numai aspectul pasiv – situaţia debitorului, constrângerea la care este supus - quo necessitate ad stringimur – fără să se amintească despre dreptul creditorului de a pretinde o plată. Ceea ce interesa pe juriştii romani era ceea ce se obliga debitorul nu şi pentru ceea ce se obliga, dacă a primit în prealabil lucrul din cauza căruia s-a obligat.

Obligaţia este o restrângere a libertăţii unei persoane. Când cineva se obligă, înseamnă că se obligă să facă sau să nu facă ceva, sau să se abţină de la o acţiune. Dacă n-ar fi ţinut de această obligaţie, ar avea libertatea desăvârşită de a face sau a nu face. Pe de altă parte, în definiţie nu se precizează că obligaţia într-un stadiu evoluat presupune datoria juridică de a face, şi nu numai constrângerea de a plăti.

Analizând definiţiile obligaţiei date de Justinian şi Paul, cercetătorii obligaţiei au păreri diferite în catalogarea elementelor obligaţiei. Astfel unii autori analizând izvoarele şi documentele privind obligaţia, au ajuns la concluzii că elementele obligaţiei ar fi: creditorul, debitorul şi obiectul, astfel apărând spre diferenţă de alţi autori, trei elemente ale obligaţiei. Alţii autori analizând definiţiile obligaţiilor, au făcut o altă clasificare a elementelor în subiecţi, obiectul şi constrângerea, astfel apărând tot trei

13 Digeste, 46.3.54.pr.14 Gaius, 4.215 Dupa Ar. Ruiz, ist.283, definitia apartine unui glossator postclasic; Maschi, Atti V.I.33 urmand pe Ferrini, crede ca definitia este luata de la Institutele lui Florentinus.16 Critica definitiei la Ar. Ruiz, Istituzioni di diritto romani, Napoli, p. 284. Dupa Maschi, definitia de mai sus nu reda notiunea de obligation, nici clasica, nici din dreptul lui Justinian, ci se refera numai la mijloacele juridice care servesc constrangerii debitorului la plata.

24

elemente. La alţi autori apar patru elemente: creditor, debitor, obiectul şi constrângerea sau sancţiunea.

În orice obligaţiune distingem două persoane: creditorul, adică acela care are dreptul să ceară ceva – reus credendi – şi debitorul – reus debendi – acela care trebuie să îndeplinească ceva. Întregul raport se numeşte: OBLIGAŢIE. Din punct de vedere al creditorului se numeşte CREANŢĂ, iar din punct de vedere al debitorului se numeşte DATORIE.

Creditorul este subiectul activ, căci are dreptul să pretindă o plată. Debitorul este subiectul pasiv, întrucât el urmează să facă o plată, la nevoi chiar prin constrângere.

În concepţia lui C. Şt. Tomulescu obligaţiile sunt de mai multe feluri: după izvorul lor, după obiect, după sancţiune şi după persoanele care participă la un raport juridic.

Clasificare obligaţiilor după izvoare: obligaţii contractuale, delictuale, cvasicontractuale şi cvasidelictuale. Obligaţiile contractuale şi delictuale sunt acelea care se nasc respectiv din contract şi din delict. Expresiile de cvasicontract şi cvasidelict sunt făurite de autorii greci din epoca postclasică din două expresii romane: quasi ex contractu (ca şi dintr-un contract) şi quasi ex delicto (ca şi dintr-un delict).

Cvasicontractul poate fi definit ca un fapt voluntar şi licit producător de efecte juridice, de exemplu gestiunea de afaceri, administrarea bunurilor cuiva fără a fi însărcinat de proprietar. Cvasidelictul este un fapt ilicit din care se nasc obligaţii, de exemplu aruncarea pe fereastră a unor lucruri în stradă.

Clasificarea obligaţiilor după obiect: obligaţii divizibile şi indivizibile. Obligaţia este indivizibilă când are de obiect un lucru care nu poate fi împărţit, de exemplu obligaţia de a preda un cal; în cazul invers, de exemplu obligaţia de a plăti o sumă de bani, obligaţia este numită divizibilă.

Clasificarea obligaţiilor după sancţiune: obligaţii civile şi naturale. Orice obligaţie sancţionată cu o acţiune se numeşte obligaţie civilă. Obligaţiile naturale sunt acele obligaţii nesancţionate printr-o acţiune. Aceasta înseamnă că creditorul nu poate cere ca debitorul să execute obligaţia. Dar dacă totuşi, debitorul a executat de bună voie, dacă a plătit în cunoştinţă de cauză , el nu poate cere în urmă să i se restituie ceea ce a plătit; dacă se cere restituirea, creditorul poate să-i opună o exceptio. Din cauza lipsei unei acţiuni drept sancţiune, obligaţia naturală nu este considerată de jurisconsulţii romani ca o adevărată obligaţie.

Clasificarea după persoanele care participă la raportul juridic: obligaţii conjuncte şi coreale. În cazul obligaţilor conjuncte funcţionează principiul divizibilităţii creanţelor şi datoriilor. Astfel dacă sunt mai mulţi

25

creditori, fiecare dintre ei va putea pretinde numai partea sa din creanţă, iar dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare dintre ei va putea fi ţinut numai pentru partea sa din datorie. Obligaţiile coreale sau solidare se definesc prin aceea că oricare dintre creditori poate pretinde întreaga creanţă, după cum, simetric, oricare dintre debitori poate fi reţinut pentru întreaga datorie. Atunci când sunt mai mulţi creditori, corealitatea este activă, iar când sunt mai mulţi debitori, corealitatea este pasivă.

Adstipulatio si adpromissio. Există un caz de pluritate de subiecte când creditorii si debitorii nu sunt pe picior de egalitate. Putem distinge două situaţii:

1) când un creditor accesor se alătură creditorului principal printr-o stipulaţie, avem ceea ce se numeşte adstipulatio (stipulaţia alăturată), iar creditorul accesor se numeşte adstipulator (Gaius 3.110). Adstipulator putea să-l urmărească pe debitor atunci când, din anumite motive, creditorul principal nu putea face acest lucru;

2) adpromissio este actul în baza căruia un debitor accesor se alătura debitorului principal. Debitorul accesor numit adpromissor, promite prin stipulaţiune ceea ce a promis şi debitorul principal. Rolul debitorului accesor este acela de a-l pune pe creditor la adăpost de consecinţele eventualei insolvabilităţi a debitorului principal. Stingerea obligaţiilor Apărute ca formă judiciară a raporturilor patrimoniale dintre două persoane determinate, obligaţiile dispar în momentul valorificării intereselor pe care acele raporturi le presupune. Modurile de stingere a obligaţiilor se clasifică în voluntare şi nevoluntare.

Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor presupune o manifestare de voinţă din partea creditorului şi a debitorului, pe când modurile nevoluntare nu presupun o asemenea manifestare de voinţă. Modurile voluntare sunt: plata, darea în plată, novaţiunea, compensaţiunea, remiterea de datorie.

Plata. La romani ştim că nu era destul ca cineva să plătească pentru a scăpa de legăturile unei obligaţii. Vorbim în special de epoca primitivă, motivul pentru care plata nu era suficientă este că obligaţiunea pe care ai contractat-o printr-un contract formal, nu se putea desfiinţa printr-un simplu act material oricare ar fi importanţa acelui act material, şi printr-o formalitate la fel cu aceea de care părţile s-au servit în momentul facerii obligaţiunii; o formalitate la fel, în sens invers celei întrebuiţate pentru naşterea obligaţiunii.

26

Darea în plată (datio in solutum). Creditorul nu poate fi silit să primească alt lucru decât cel datorat. Dacă însă creditorul este de acord, debitorul se poate elibera printr-o altă prestaţie, transferând de pildă, proprietatea asupra unui sclav în locul sumei de bani datorate. De exemplu, datorez 10.000, dar în loc de 10.000 dau un sclav pe care creditorul îl primeşte. Eu n-am plătit, nu am executat obiectul obligaţiei, n-am plăti ceea ce m-am angajat, am plătit altceva.

În dreptul clasic s-a discutat dacă prin darea în plată se stinge obligaţia de plin drept (ipso iure) sau pe cale de excepţie (exceptiones ope).

Proculienii au susţinut că obligaţia se stinge pe cale de excepţie, întrucât nu s-au respectat toate condiţiile pe care le reclama plata ca mod de stingere a obligaţiilor. Sabinienii, dimpotrivă, au susţinut că obligaţia se stinge ipso iure, soluţii adoptate şi de către Justinian.

În materie civilă, darea în plată este operaţia juridică prin care debitorul execută către creditorul său o altă prestaţie decât aceea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligaţional.

Novaţiunea. Se numeşte novaţiune translaţiunea conţinutului unei obligaţiuni vechi într-o obligaţiune nouă născută dintr-o stipulaţiune nouă. Datorez unui vânzător un preţ pentru un sclav vândut; convin ca obligaţiunea mea din acest contract de vânzare să dispară şi să fie înlocuită printr-o nouă obligaţiune născută dintr-un contract verbal. Obligaţiunea mea veche rezultând din vânzare dispare şi în locul ei ia naştere o obligaţiune nouă născută printr-un contract verbal nou. Alt exemplu de novaţiune: datorez lui Primus care mă roagă ca ceea ce-i datorez lui să-i plătesc lui Secundus. Şi atunci intervine un contract verbal între Secundus şi mine care stinge obligaţiunea mea veche faţă de Primus şi o înlocuieşte cu o obligaţiune nouă faţă de Secundus. În ambele cazuri, condiţiile puse de texte sunt realizate, fiindcă este vorba de o translaţiune sau transfuziune a unei obligaţiuni vechi şi înlocuirea ei cu o obligaţiune nouă. Efectul produs de novaţiune, adică stingerea obligaţiunii vechi şi înlocuirea ei cu o obligaţiune nouă este o operaţie care la romani se face mecanic. Ce înţelegem prin aceasta? Desigur că părţile când fac o asemenea novaţiune înţeleg şi ele ca obligaţiunea să se stingă, să fie înlocuită prin cea nouă. Dar chiar dacă ele n-ar înţelege aşa, efectul tot s-ar produce, pentru că exista la romani un principiu pe care l-am mai întâlnit, că nu se poate ca un conţinut a unui raport juridic să figureze în acelaşi timp într-o formă şi în alta. Odată ce un raport juridic s-a născut într-o anumită formă, nu se poate ca acest conţinut al raportului juridic să mai figureze şi într-o altă formă fără să se schimbe cea dintâi.

27

Prin urmare efectul novaţiunii este mecanic, ori de câte ori cineva vrea să stipuleze de la altcineva să dea un lucru, care deja este cuprins într-o obligaţiune anterioară, prin naşterea acestei obligaţiuni noi se stinge cea veche.

Remiterea de datorie. Remiterea de datorie constă în renunţarea la datorie consimţită de către creditor de comun acord cu debitorul. Remiterea de datorie poate interveni cu titlu gratuit ca o donaţie, constituire de dotă făcute de creditor debitorului. În vechiul drept roman remiterea de datorie se făcea prin forme solemne inverse decât cele prin care respectiva obligaţie a fost contractată.

Confuziunea. Confuziunea înseamnă renumirea asupra aceleiaşi persoane a calităţilor incompatibile, în acest caz, de creditor şi debitor. O asemenea stare de lucruri se produce, de pildă, când creditorul devine moştenitorul debitorului sau viceversa. În asemenea cazuri execuţia devine imposibilă şi obligaţia se stinge „de plin drept”. Concursul a două cazuri lucrative. Are loc când un creditor devine, printr-un titlu gratuit, proprietar al unei prestaţii care-i era deja datorată cu un alt titlu gratuit. De pildă lugatarul care a dobândit printr-o donaţie lucrul ce i-a fost lăsat ca legat, pierde dreptul de a mai cere respectând lucrul de la moştenitor. Moartea naturală şi cea civilă. Unele obligaţii se sting de pildă prin moartea victimei, cum este cazul injuriei; injuria având un caracter strict personal nu atinge şi pe moştenitori, care nu vor fi îndrituiţi să intenteze, după moartea victimei, acţiunea de injurie împotriva delicventului. La rândul său moartea civilă (capitus deminutio) stinge în conformitate cu regulile dreptului civil datoriile contractate de persoana în cauză. De pildă, cele contractate de o persoană înaintea adrogării ei se sting după ce a fost adrogată.

Garanţiile personale în dreptul roman

Romanii au cunoscut atât garanţiile personale, cât şi garanţiile reale, ca mijloace juridice destinate să îl pună la adăpost pe creditor faţă de consecinţele eventualei insolvabilităţi a debitorului. Garanţiile personale sunt mijloace juridice prin care debitorului principal i se alătură unul sau mai mulţi debitori accesori, numiţi de garanţi. Spre deosebire de sistemul corealităţii pasive în care toţi debitorii sunt pe picior de egalitate, în cazul garanţiilor personale avem un debitor principal şi unul accesor.

28

Garanţiile reale sunt procedee juridice prin care debitorul atribuie anumite lucruri debitorului său, fie cu titlu de proprietate sau posesiune, fie constituind un drept de ipotecă, iar dacă, la scadenţă, debitorul nu-şi execută obligaţia, creditorul se poate despăgubi valorificând lucrul atribuit.

În ciuda faptului că garanţiile reale dau creditorului o mai mare siguranţă, romanii au continuat să utilizeze în paralel garanţiile personale.

Garanţiile din materia obligaţiilor nu trebuie confundate cu garanţiile personale ce intervin în materia procedurală.

Instituţia garanţiilor a fost creată în interesul creditorilor pentru a avea siguranţa că îşi vor valorifica drepturile de creanţă la scadenţă. Garanţiile cele mai vechi sunt garanţiile personale şi prezentau un caracter formalist, de unde şi denumirea d garanţii personale formale.

La început, romanii, pentru a realiza garanţia personală s-au folosit de contractul verbal.

Creditorii, în scopul de a fi ocrotiţi de insolvabilitate eventuală a debitorilor au întrebuinţat trei forme verbale distincte, după cum urmează: sponsio, fidepromissio, fideiussio.

Sponsio era forma originală de garanţie personală, formată prin întrebare şi răspuns. Sponsio constituia garanţia specială accesibilă numai cetăţenilor romani şi avea loc în modul următor: se încheia în primul rând obligaţiunea generală între creditor şi debitorul principal sub forma unui sponsio. Apoi creditorul întreba pe debitorul accesor dacă consimte acelaşi lucru. Creditorul întreba: Idem dari spodes? (Promiţi acelaşi lucru?), iar garantul răspundea: Spondeo (Promit). Tragem concluzia că şi garanţia se realiza tot printr-un contract verbal (sponsio) ca şi obligaţiunea. Această garanţie apare încă din epoca veche a dreptului roman, romanii considerau că verbul spondeo are vocaţia specială de a atrage favoarea zeilor lor, străinii nu puteau garanta în forma lui sponsio.

Fideipromissio este o formă de garanţie creată ulterior, în scopul de a da şi peregrinilor posibilitatea de a garanta. Garanţia se forma tot prin întrebare şi răspuns, dar verbul spondeo era înlocuit cu fidepromitto (promit cu lealitate).

De remarcat situaţia garanţilor era foarte grea. Creditorul putea să ceară plata datoriei fără să se adreseze debitorului principal pentru a-i restitui ce-i plătise. Când erau mulţi garanţi, fiecare era reţinut pentru plata integrală, in solidum, fără să ceară cogaranţilor partea lor contributivă.

Faţă de acest sistem profund inechitabil, exprimând interesele de clasă ale patricienilor, debitorii plebei au reacţionat, şi după o luptă îndelungată, au reuşit să impună patru legi prin care s-a venit în sprijinul garanţilor.

29

Potrivit Legii Furia de Sponsu, în momentul scadenţei, datoria urma să se împartă între toţi garanţii în viaţă, indiferent dacă erau sau nu solvabili. Pe această cale, consecinţele insolvabilităţii unor garanţi erau suportate de către creditor şi nu de către garanţii solvabili (dacă din trei garanţi unul era insolvabil, creditorul valorifica numai două treimi din creanţă).

Legea Publilia prevedea că garantul care s-a obligat prin forma lui sponsio are dreptul de a se întoarce împotriva debitorului principal, dacă aceasta din urmă nu-i remite ceea ce a plătit creditorului pentru el.

Legea Appuleia se aplica atât garanţilor obligaţi prin sponsio, cât şi celor obligaţi prin fidepromissio, şi a introdus noi raporturi între cogaranţi. Aceştia fiind obligaţi solidar, oricare dintre ei putea fi urmărit pentru întreaga datorie. Garantul dispunea şi de o acţiune prin care le cerea cogaranţilor partea lor contributivă.

Legea Cicereia prevede obligaţia în sarcina creditorului de a face o declaraţie privind numărul garanţilor şi valoarea datoriei.

În dreptul clasic a fost introdusă o nouă garanţie, fideiussio, întrucât vechile garanţii deveniseră potrivnice intereselor.

Garanţii reale

Constau din afectarea unui lucru din patrimoniul debitorului, creditorului în scopul garantării unei creanţe. Atribuirea poate avea mai multe forme după cum urmează:

- transferul dreptului de proprietate la fiducie;- remiterea posesiunii lucrului ca la gaj;- crearea unui drept real special ca în cazul ipotecii;- preluarea datorie cuiva fără vreun interes ca în cazul intercesiunii.În momentul în care a fost înlocuită executarea asupra persoanelor cu

executarea asupra bunurilor s-au creat condiţiile de apariţie a garanţiilor reale. Garanţiile reale erau superioare celor personale deoarece creditorii titulari ai unui drept real – spre deosebire de cei chirografari care nu avea u decât simplul drept de creanţă – aveau următoarele avantaje:

a) creditorii chirografari sunt expuşi riscului insolvabilităţii creditorului. Patrimoniul debitorului este gajul lor comun. Dacă bunurile debitorului nu vor putea acoperi datoriile, fiecare creditor nu va putea obţine decât o parte din valoarea creanţei sale.

Creditorii titulari ai unui drept real au un drept de preferinţă asupra preţului lucrurilor debitorului care sunt afectate drepturilor reale şi care constituie gajul lor special.

30

b) creditorii chirografari trebuie să sufere înstrăinarea fără rea credinţă, a bunurilor debitorului. Ceilalţi creditori au un drept de urmărire contra terţului dobânditor (achizitor), chiar daca bunurile au fost înstrăinate de către debitor, căci aceste bunuri sunt şi rămân supuse unui drept real al creditorului.

c) creditorii chirografari pentru a-şi realiza creanţele lor trebuie să vândă în bloc patrimoniul debitorului care suferă din această cauză infamia. Ceilalţi creditori au dreptul de a vinde numai bunurile speciale supuse dreptului lor real.

Gajul. Ia naştere din contractul real de gaj: (contractus pignoris) şi reprezintă transmiterea, prin tradiţiune, a posesiunii unui lucru de către debitor creditorului care, la rândul său, se obligă să retransmită posesia lucrului debitorului, dacă acesta îşi va executa obligaţia la scadenţă. Spre deosebire de „fiducia cu creditorul său” unde creditorului garantat i se transmitea proprietatea lucrului, acum i se transmite doar posesia sa. Acesta reprezintă izvorul consecinţei că: în cazul în care debitorul plăteşte la scadenţă datoria, pentru revendicarea lucrului are la îndemână o acţiune reală, astfel că poate urmări lucrul în mâinile oricui s-ar afla. În sens contrar, dacă debitorul nu plăteşte la scadenţă, creditorul nu poate înstrăina lucrul primit în gaj; de altfel el nu se poate folosi de lucrul respectiv deoarece dacă s-ar folosi de el, se va face vinovat de „furtum usus” (furtul folosinţei).

Ipoteca. Ipoteca reprezintă cea mai importantă formă a garanţiei reale. În evoluţia sa ipoteca a cunoscut patru faze:

A) dreptul de retenţie: fază în cadrul căreia proprietarul terenului arendat are dreptul să reţină de la arendaş, în cazul neachitării arendei la scadenţă, a inventarului agricol desemnat prin termenii „invecta et illata”, adică animalele mânate şi lucrurile aduse pe fond; dreptul de retenţie nu putea fi exercitat dacă inventarul agricol nu se mai află pe teren şi, a fortiori, dacă se află în mâinile terţilor. Inconvenientele ce decurgeau din acest drept de retenţie al latifundiarului:

a) proprietarul nu avea vreo acţiune contra chiriaşului dacă acesta îşi luase lucrurile de pe moşie sau din casă şi le dusese în altă parte.

b) proprietarul nu avea vreo acţiune reală sau personală contra terţului care ar fi dobândit lucrurile de la chiriaş. Tot ce se putea face era să reţină lucrurile până la plata arendei.

Inconvenientele erau şi mai mari când era vorba de proprietarul unei moşii căci de data aceasta nu se mai putea recurge la reţinerea lucrurilor, materialul de exploatare fiind pe moşie.

31

B) A doua fază: interdictul Salvian. Graţie acestui interdict, proprietarul terenului devenea la scadenţă posesor al invecta et illata dacă nu se plătea arenda; interdictul Salvian făcea posibilă garantarea unei creanţe nu numai fără remiterea posesiunii unui lucru ci şi a dreptului de retenţie. Proprietarul pământului arendat intră în posesiunea lucrurilor chiar dacă cele invecta et illata fuseseră luate de pe fond şi duse în altă parte. Totuşi, în cazul când invecta et illata fuseseră vândute proprietarul moşiei nu avea vreo acţiune contra terţilor achizitori.

C) Acţiunea serviană: creată de preotul Servius este a treia fază în evoluţia ipotecii, fază în cadrul căreia proprietarul creditor al arendei poate urmări inventarul agricol al debitorului oriunde şi în mâinile oricui s-ar afla.

D) Acţiunea quasiserviană: constituie ultima fază în evoluţia ipotecii; prin această acţiune ipoteca a depăşit cadrul raporturilor dintre proprietar şi arendaş, fiind generalizată la toate raporturile dintre creditori şi debitori în cazul în care cădeau de acord să garanteze în acest mod respectivele creanţe. Spre deosebire de gaj, ipoteca prezintă avantajul că lucrurile destinate garantării creanţei rămâneau cel puţin până la scadenţă în posesia debitorului, care avea posibilitatea să se folosească de ele, şi eventual, să garanteze cu ele şi alte creanţe.

Din cadrul categoriilor de ipoteci (convenţională, tacită sau legală, testamentară, autentică), ne reţine atenţia cea autentică, apărută în 472e.n., în timpul împăratului Leon, care presupunea anumite forme de publicitate, cum ar fi întocmirea unui act public sau a unui act privat dar subscris de trei martori; o astfel de ipotecă avea prioritate faţă de altfel de ipoteci, chiar constituite la o dată anterioară.

7. Contractele. Contractele consensuale. Quasicontractele

Contractele consensuale(vânzarea, locaţiunea, societatea şi mandatul) sunt contractele pentru a căror formare(validitate) este suficient acordul de voinţă a părţilor: „solo consensu contrahitur obligatio”. Această trăsătură este esenţială, constituind unicul criteriu care deosebeşte această categorie de contracte de alte contracte. Prin urmare, pentru valabila lor încheiere nu se cere nici remiterea lucrului, nici pronunţarea unor cuvinte solemne, nici redactarea unor înscrisuri. Noţiunea de contract a atins astfel prin contractele

32

consensuale cea mai înaltă treaptă a dezvoltării sale. Alte trăsături pe care le enumerăm, se întâlnesc şi la alte contracte. Astfel:

a) contractele consensuale se pot încheia şi între absenţi prin intermediul unei scrisori, sau al unei terţe persoane aşa-numitul „nuntius” – purtător la consimţământului părţii absente;

b) contractele consensuale nasc obligaţii de „a face”;c) sunt contracte de bună-credinţă, ceea ce presupune că în aprecierea

întinderii obligaţiilor debitorului, judecătorul trebuie să ţină cont nu numai de ceea ce părţile au prevăzut în mod expres, ci şi de intenţia părţilor, precum şi de împrejurările în care a avut loc acordul de voinţă;

d) exceptând mandatul care este un contract sinalagmatic imperfect, toate celelalte contracte sunt contracte sinalagmatice perfecte.

Din caracterul lor sinalagmatic combinat cu cel de bună-credinţă rezultă că nici una din părţile contractante nu va putea cere îndeplinirea prestaţiei ce i se cuvine dacă, la rândul său şi-a îndeplinit propria obligaţie.

Apărute pe tărâmul dreptului ginţilor, cu scopul de a da eficacitate juridică convenţiilor încheiate între romani şi peregrini, aceste contracte dobândesc o largă aplicare datorită uşurinţei cu care puteau fi încheiate, devenind instrumente utile în facilitarea schimburilor comerciale.

Creând obligaţii în sarcina ambelor părţi, contractele consensuale erau sinalagmatice şi, întrucât practica le interpreta în spiritul echităţii, erau prin excelenţă contracte de bună credinţă. Din caracterul lor sinalagmatic şi de bună credinţă decurge regula că nici una din părţi nu va putea cere îndeplinirea prestaţiei dacă nu şi-o îndeplineşte pe a sa. În acest scop, practica a creat aşa zisa „excepţia contractului neîndeplinit” (exceptio non adimpleti contractus) care impunea părţii ce cerea executarea prestaţiei să şi-o fi îndeplinit în prealabil pe a sa.

Sancţiunea contractelor consensuale nu înseamnă încă recunoaşterea unui rol predominant voinţei în încheierea contractelor. Consimţimântul producea efecte numai dacă erau îndeplinite un ansamblu de elemente materiale uşor de recunoscut în viaţa economică şi socială. La vânzare, de exemplu, consimţământul nu avea nici o valoare, dacă se referea la schimbul unui lucru cu un alt lucru sau la schimbul unui lucru cu un serviciu (facere). Deci, numai consimţământul relativ la toate elementele, care constituie o vânzare eficace, crea efecte juridice.

Quasicontractele constituie fapte licite care dau naştere unor efecte juridice asemănătoare cu cele ce iau naştere din contracte.

33

Din punct de vedere al formei, între contracte şi quasicontracte nu există nu există puncte comune, dar se poate constata că efectele sunt similare, fapt ce i-a determinat pe romani să numească aceste acte astfel, adică născute ca dintr-un contract – quasi ex contractu. Quasicontractul deci poate fi privit ca un fapt voluntar şi ilicit, adică permis, care dă naştere la obligaţii.

Justinian enumera în institutele sale următoarele quasicontracte: plata lucrului nedatorat, negotiorum gestio (gestiunea de afaceri), gestiunea tutorelui pentru copil, indiviziunea, acceptarea succesiunii.

Plata lucrului nedatorat. Aceasta constituie cea mai importantă aplicare a principiului îmbogăţirii fără cauză. Romanii, încă de la sfârşitul epocii vechi (secolul I î.e.n.), au cunoscut principiul care mai târziu a fost formulat de Pomponius în cuvintele următoare: „potrivit cu dreptul naturii este echitabil ca nimeni să nu devină mai bogat în paguba altuia şi pe nedrept”. Dacă doctrina juridică a recunoscut principiul îmbogăţirii fără cauză, în practică, abia după mai multe secole s-au creat mijloacele procedurale necesare pentru sancţionarea diferitelor cazuri de asemenea îmbogăţiri.

Gestiunea de afaceri – negotiorum gestio. Gestiunea de afaceri are loc când o persoană numită gerant (negotiorum gestor) administrează cu bună ştiinţă afacerile altei persoane numită gerat (dominus rei gestae), fără a primi vreo însărcinare din partea acestuia din urmă.

Naşterea acestui quasicontract a fost determinată de dezvoltarea comerţului. Când cineva lipseşte din Roma, fiind plecat pentru diferite afaceri, dacă nu avusese grijă să lase pe cineva să vadă de bunurile sale sau dacă pleca pentru puţin timp şi ori afacerile, ori boala îl reţineau, un străin intervenea dacă era nevoie, amestecându-se în treburile celui absent.

Condiţii. Gestiunea de afaceri necesită pentru a lua naştere întrunirea a trei condiţii:

a) – un element de fapt. Elementul de fapt constă într-un act de gestiune, adică un act de amestec în afacerile cuiva. Acest act de gestiune poate fi un act material, ca de pildă repararea unui zid sau, de pildă, un act juridic, cum ar fi plata datoriilor altuia;

b) – un element intenţionat – animus abligandi. Elementul intenţional reprezintă intenţia gerantului şi este constituit din două aspecte, după cum urmează:

- primul aspect al elementului intenţional constă în intenţia gerantului de a gera (administra) bunurile altuia. Acest nu

34

există când gerantul a crezut că administrează bunurile sale, în timp ce el gera afacerile altuia;

- al doilea aspect al elementului intenţional constă în faptul că gerantul trebuie să fi avut intenţia să-l oblige pe gerat faţă de el; dacă nu există această intenţie, animus obligandi, respectiv intenţia de a-l obliga, nu va exista gestiunea de afaceri, căci înseamnă că gerantul a vrut să facă prin intenţia sa un act de libertate, adică o donaţie;

c) – un element negativ. Elementul negativ constă în neştiinţa geratului (dominus rei gestae). Actul de gestiune trebuie făcut fără consimţământul lui dominus, căci dacă dominus a ştiut şi şi-a dat consimţământul, nu mai avem de-a face cu o gestiune de afaceri, ci cu un mandat.

Regimul agravat al răspunderii geratului se explică prin aceea că având iniţiativa actului de administrare, el trebuie să lucreze conform intereselor geratului, apreciate după felul în care acesta din urmă obişnuia să administreze. În consecinţă, el are dreptul să pretindă numai cheltuielile ce s-au dovedit utile pentru dominus rei gestae, spre deosebire de mandatar, care să fie despăgubit şi pentru cheltuielile inutile, dacă au fost făcute în limitele mandatului primit.

Gestiunea tutorelui pentru pupil. Tutorele administrează bunurile pupilului care din cauza vârstei sale nu poate face acest lucru, administrarea efectuându-se conform exigenţelor ce decurg din negotiorum gestio (procedeu de administrare a tutelei) şi din auctoritatis interpositio.

Din gestiunea tutorelui se nasc anumite obligaţii atât în sarcina tutorelui, cât şi a pupilului. Astfel, tutorelui trebuie să dea socoteli la sfârşitul tutelei, iar pupilul trebuie să despăgubească pe tutore de cheltuielile făcute cu ocazia gestiunii.

Gestiunea tutorelui se aseamănă cu mandatul. Dacă în situaţia aceasta nu a putut lua naştere un mandat, acest lucru se datorează faptului că pupilul nu putea în mod valabil să consimtă, nu putea participa la contract. De aceea în speţă nu avem un contract, ci un quasicontract asemănător contractului de mandat. După darea socotelilor de către tutore faţă de pupil avem de-a face cu o prezentare perfectă. În epoca clasică, reglementarea de conturi se făcea prin actio tutelae directa, care era pusă la dispoziţia pupilului şi a actio tutelae contraria, care era dată tutorelui.

Indiviziunea. Indiviziunea este o stare de fapt care constă în aceea că mai multe persoane sunt proprietare asupra aceluiaşi bun.

35

Romanii au cunoscut două forme principale de indiviziune: antiquum consortium, care se naşte prin efectul moştenirii şi starea de indiviziune creată prin manifestarea voinţei unor persoane.

Antiquum consortium este cea mai veche formă de indiviziune, cunoscută din epoca Legii celor XII Table. La moartea lui pater familias, sui heredes vor moşteni o proprietate familială care până atunci era exercitată şi de sui heredes, însă în stare de indiviziune. Ei devin coproprietari ai bunurilor ce fac obiectul proprietăţii familiale, adică grădina şi casa.

Legea celor XII Table a creat actio familiae herciscundae, acţiune pentru împărţirea averii, pentru a li se da posibilitatea să ceară împărţirea bunurilor familiale. Creanţele şi datoriile erau divizate de deplin drept.

Alături de această indiviziune, romanii au cunoscut şi indiviziunea creată prin voinţa unor persoane dea stăpâni împreună un bun (de exemplu, mai multe persoane cumpără o casă). În acest caz a fost creată o acţiune specială numită actio comuni dividundo, acţiune în partaj de împărţire a unui lucru comun pentru a se da posibilitatea coindivizărilor – proprietarilor indivizi – neîmpărţiţi să ceară ieşirea din indiviziune.

Acceptarea succesiunii. Moştenitorul, prin acceptarea succesiunii, dobândeşte sarcina de a plăti legatele. Sarcina aceasta se aseamănă foarte mult, prin conţinutul său juridic, cu un mandat lăsat de defunct heredelui, dar care nu este mandat tocmai din cauza faptului că acordul de voinţă lipseşte, testatorul fiind mort în momentul acceptării succesiunii de către herede. Obligaţia de executare a legatelor este sancţionată prin acţiuni reale sau personale.

Codul civil reglementează acceptarea succesiunii în articolul 685-694, specificându-se că succesiunea poate fi acceptată curat şi simplu sau sub beneficiu de inventar, precum şi faptul că nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine.

8. Delictele şi quasidelictele

O faptă care, în funcţie de concepţia socială la un moment dat, e susceptibilă de a produce prejudicii.

Obligaţia delictuală: Jurisprudenţa romană a construit teoria obligaţiilor delictuale în analogie cu teoria obligaţiilor contractuale (finalizată în sec. I e.n.)

36

Moştenitorii debitorului nu pot fi ţinuţi să plătească prejudiciul după moartea acestuia. Ei pot fi ţinuţi numai dacă au profitat. Obligaţia de despăgubire nu trece prin succesiune. Moştenitorii victimei pot cere despăgubire; nu trece prin succesiune dacă e vorba de un delict cu pronunţat caracter personal (dreptul de injurie). Obligaţia delictuală e sancţionată printr-o amendă. Obligaţia contractuală e rei persecutorie (se urmăreşte lucrul) – se achită o despăgubire. Acţiunea penală urmăreşte în aceeaşi măsură pe fiecare debitor (fiecare hoţ plăteşte aceeaşi amendă). Acţiunea contractuală e divizibilă, adică debitorul contractului nu trebuie să plătească tot, ci doar partea sa.

A. Delictele publice Sancţionează interesele publice (Ex. Dezertarea)B. Delictele private Aduc atingere intereselor membrilor societăţii

a) Delictele de drept civil (Legea celor XII table)b) Delictele de drept pretorian

a) Furtul Acel delict civil prin care o persoană îşi însuşeşte în mod ilicit un bun mobil aparţinând altuia fără voia stăpânului.

1. Elementul material Acţiunea de sustragere2. Elementul volitiv Intenţia ilicită de a apropria bunul altuia

Furt asupra propriului bun Bun furat dat în gaj.I. Furtul:

a) Flagrant (manifest) – Prinderea în momentul acţiunii sau cu deţinerea bunului.

b) Neflagrant (nemanifest)Sancţiunea era prevăzută de Legea celor XII table.a) Pentru furt flagrant: Unei persoane libere i se aplica o bătaie cu vergile şi era transformat în sclav. Sclavul care a furat primea o sancţiune corporală sau era aruncat de pe stânca Terpeană. Amenda putea fi de patru ori valoarea bunului furat. Furt era considerat şi atunci când se găsea bunul în casa hoţului.b) Pentru furt neflagrant: Se aplica o amendă egală cu valoarea dublă a lucrului şi se intenta o acţiune civilă pentru restituirea bunului. Amenda sancţiona delictul.

37

II. Paguba pricinuită pe nedrept (Damnum iniuria datum) Era reglementată prin LEX AQUILIA (anul 286 î.e.n.) Atingerea adusă unui animal/lucru al altuia şi care se sancţiona prin achitarea unei despăgubiri. Prin această lege s-a fundamentat o acţiune separată de cea contractuală.

III. InjuriaO ofensă adusă unei persoane, unui om liber.

b) Delictele pretoriene1. Dolul Viciu de consimţământ ce constă într-o eroare provocată.- Pentru a exista dolul, trebuie să avem de-a face cu manopere viclene.- Actio doli – se cere magistratului constatarea încheierii contractului sub

acţiunea dolului.Clasificare:- Dolus malus Intră sub incidenţa legii.- Dolus bonusSancţionare:- O excepţie de dol- O restitutio ad integrum- O acţiune de dolAtât la dol cât şi la violenţă s-a contopit restitutio ad integrum, ca un efect al acţiunii de dol.

2. Violenţa Delict pretorian ce constă în constrângerea morală sau fizică a unei persoane în absenţa căreia nu ar fi contractat.Condiţie: Crearea unei temeri în spiritul asupra căruia se exercită.

3. Înstrăinarea făcută în frauda creditorilorAcţiunea pauliană Acţiunea pretoriană prin care se sancţionează delictul de înstrăinare în frauda sau în dauna creditorului.Condiţii:- Existenţa unei înstrăinări cu titlu gratuit sau oneros făcută de debitor în

favoarea unor terţi.- Înstrăinarea să fie făcută cu intenţia de a prejudicia pe creditori; crearea

unui statut de imovabilitate sau a-şi agrava insolvabilitatea existentă.- Existenţa complicităţii terţului.- Actul de înstrăinare să fie cu titlu de gratuitate indiferent de complicitatea

terţului, ori cu titlu oneros dacă e necunoscută complicitatea acestuia.

Efectul emiterii acţiunii pauliene este desfiinţarea înstrăinării.

38

Dacă dreptul roman, depozitat în straturile atâtor civilizaţii, a putut rezista eroziunii timpului în cel mai remarcabil şi impresionant mod, cu naturaleţea şi cu claritatea-i de cristal, cu nesofisticată inteligenţă, rafinând o prodigioasă filosofie socială universalistă, ei bine, nu este, oare, cazul să-l credităm şi astăzi ca pe un reper fundamental în încercarea noastră de a redescoperi arcanele sapientalelor rânduieli de odinioară, pentru a salva forţele umanismului şi ale raţionalităţii întruchipate în el ?

39