Lector univ.dr.

Ionuţ Andrei BARBU

PPEERRSSOOAANNAA FFIIZZIICCĂĂ

ÎÎNN

DDRREEPPTTUULL IINNTTEERRNNAAŢŢIIOONNAALL

PPEENNAALL

EDITURA

CERMAPRINT

2009

2

CUPRINS

ABREVIERI ............................................................................................................ 7

CUVÂNT ÎNAINTE ................................................................................................ 9

CAPITOLUL I CONSIDERAŢIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA

APARIŢIA, EVOLUŢIA ŞI TENDINŢELE ACTUALE ALE DREPTULUI

INTERNAŢIONAL PENAL................................................................................. 11

1.1. Apariţia dreptului internaţional penal .................................................... 11

1.2. Poziţia dreptului internaţional penal în sistemul disciplinelor juridice 22

1.2.1. Dreptul internaţional penal – capitol al dreptului internaţional

public sau ramură distinctă de drept? ...................................................... 22

1.3. Evoluţia dreptului internaţional în perioada interbelică ....................... 28

1.3.1. Contribuţia lui Vespasian V. Pella ................................................... 28

1.4. Sancţionarea crimelor după cel de-al doilea război mondial ....................... 34

1.4.1. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg ........................... 34

1.4.1.1. Necesitatatea constituirii Tribunalului Militar Internaţional

de la Nürnberg ........................................................................................ 34

1.4.1.2. Principiile Dreptului Internaţional recunoscute în Statutul

Tribunalului de la Nürnberg.................................................................. 34

1.4.1.3. Competenţa Tribunalului .......................................................... 36

1.4.1.4. Atribuţiile Tribunalului ............................................................. 36

1.4.1.5. Procedura în faţa Tribunalului ................................................. 37

1.4.1.6. Sancţiunile aplicate .................................................................... 38

1.4.1.7. Scurte consideraţii concluzive ................................................... 39

1.4.2. Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Indepărtat ...... 39

1.4.2.1. Înfiinţarea Tribunalului Militar Internaţional pentru Orientul

Îndepărtat ................................................................................................ 39

1.4.2.2. Competenţa ................................................................................ 40

1.4.2.3. Procedura în faţa Tribunalului Militar Internaţional pentru

Orientul Îndepărtat ................................................................................ 41

1.4.2.4. Sancţiuni aplicate ....................................................................... 42

1.4.2.5. Critici formulate la adresa Tribunalului Militar Internaţional

pentru Orientul Îndepărtat .................................................................... 43

CAPITOLUL II POZIŢIA INDIVIDULUI ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL,

CU REFERIRE LA ELEMENTELE SPECIFICE DREPTULUI

INTERNAŢIONAL PENAL................................................................................. 45

2.1. Scurte consideraţii introductive ................................................................... 45

2.2. Individul, destinatar şi beneficiar al normelor internaţionale ...................... 48

2.2.1. Subiectele dreptului internaţional ................................................... 49

2.2.2. Noţiunea de individ în dreptul internaţional ................................... 53

2.2.3. Poziţia individului în dreptul internaţional ..................................... 54

2.3. Elementele specifice dreptului internaţional penal (faţă de dreptul

internaţional public) ........................................................................................... 58

3

2.3.1. Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Militar Internaţional

de la Nürnberg ............................................................................................ 58

2.3.2. Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Militar Internaţional

pentru Extremul Orient .............................................................................. 60

2.3.3. Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Penal Internaţional

pentru fosta Iugoslavie ................................................................................ 61

2.3.4. Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Penal Internaţional

pentru Rwanda ............................................................................................ 63

2.3.5. Elemente regăsite în prevederile Statutului Curţii Penale

Internaţionale .............................................................................................. 63

2.3.6. Competenţa specială a Tribunalului Special pentru Irak –

judecarea persoanelor fizice ....................................................................... 66

2.4. Afirmarea preocupărilor privind prezenţa directă a persoanelor fizice în

mediul internaţional, o „sfidare” la adresa caracterului „interetatic” al dreptului

internaţional? ...................................................................................................... 68

2.5. Scurte consideraţii concluzive cu privire la poziţia individului în planul

internaţional ....................................................................................................... 71

CAPITOLUL III RĂSPUNDEREA PERSOANELOR FIZICE ÎN DREPTUL

INTERNAŢIONAL ............................................................................................... 73

3.1. Introducere .................................................................................................. 73

3.2. Diferite tipuri de răspundere în dreptul internaţional .................................. 77

3.2.1. Noţiuni generale ................................................................................ 77

3.2.2. Răspunderea Statelor ........................................................................ 79

3.2.2.1. Formele răspunderii internaţionale a statelor ......................... 83

3.2.2.1.1. Răspunderea politică ........................................................ 83

3.2.2.1.2. Răspunderea morală ........................................................ 84

3.2.2.1.3. Răspunderea materială .................................................... 84

3.2.2.1.4. Răspunderea penală ......................................................... 85

3.2.2.1.5. Răspunderea statului pentru actele ilicite ale unor

persoane particulare .................................................................... 88

3.2.3. Răspunderea indivizilor .................................................................... 88

3.2.3.1. Persoana fizică – subiect al infracţiunilor internaţionale ....... 88

3.2.3.2. Răspunderea persoanelor fizice în calitate de organe ale

statului, pentru infracţiuni internaţionale. ........................................... 93

3.3. Principiile răspunderii penale internaţionale ............................................... 95

3.3.1. Consideraţii generale ........................................................................ 95

3.3.2. Principiul represiunii universale ...................................................... 96

3.3.3. Principiul legalităţii incriminării şi al legalităţii pedepsei ............. 97

3.3.4. Principiul răspunderii penale individuale ....................................... 98

3.3.5. Principiul imprescriptibilităţii ......................................................... 99

3.3.6. Principiul imunităţii de jurisdicţie ................................................. 102

3.3.7. Principiul legitimei apărări ............................................................ 103

3.3.8. Respingerea teoriei actului de stat ................................................. 104

3.3.9. Ordinul superiorului ierarhic nu înlătură răspunderea penală .. 105

3.4. Unele concluzii privitoare la răspunderea internaţională penală a individului

......................................................................................................................... 106

4

CAPITOLUL IV JUSTIŢIA PENALĂ INTERNAŢIONALĂ ........................ 109

4.1. Scurtă privire istorică ............................................................................. 109

4.2. Proiectele Naţiunilor Unite pentru instituirea unei jurisdicţii penale

internaţionale .................................................................................................. 111

4.2.1. Rolul convenţiilor şi tratatelor în soluţionarea crimelor

internaţionale ............................................................................................ 111

4.2.2. Contribuţia României la elaborarea primelor instrumente juridice

pentru înfăptuirea justiţiei penale internaţionale ................................... 116

4.2.3. Conveţia pentru crearea unei Curţi Penale Internaţionale ......... 117

4.3. Curtea Penală Internaţională ................................................................. 119

4.3.1. Modul de funcţionare a Curţii ....................................................... 119

4.3.1.1 Natura juridică a Curţii Penale Internaţionale ...................... 119

4.3.1.2. Relaţia dintre Curtea Penală Internaţională şi O.N.U. ......... 124

4.3.1.3. Legea aplicabilă........................................................................ 125

4.3.1.4. Elementul material şi elementul psihic al răspunderii penale

................................................................................................................ 126

4.3.1.5. Admisibilitatea unui caz .......................................................... 127

4.3.1.6. Principiile generale ale legii penale ........................................ 128

4.3.1.7. Procedurile Curţii .................................................................... 131

4.3.2. Organizarea şi administrarea Curţii Penale Internaţionale ........ 133

4.3.2.1. Sediul Curţii şi modul de organizare ...................................... 133

4.3.2.2. Judecătorii Curţii Penale Internaţionale ............................... 134

4.3.2.3. Preşedinţia ................................................................................ 135

4.3.2.4. Secţiile şi Camerele Curţii ....................................................... 136

4.3.2.5. Biroul Procurorului ................................................................. 137

4.3.2.6. Grefa şi personalul Curţii Penale Internaţionale .................. 138

4.3.2.7. Privilegii şi imunităţi, salarii, indemnizaţii şi onorarii ale

magistraţilor şi ale personalului Curţii Penale Internaţionale .......... 138

4.3.2.8. Înlăturarea din funcţie şi măsurile disciplinare .................... 139

4.3.2.9. Limbile oficiale şi de lucru ale Curţii ..................................... 140

4.3.3. Competenţa Curţii Penale Internaţionale ..................................... 140

4.3.3.1. Competenţa ratione loci ........................................................... 140

4.3.3.2. Competenţa ratione temporis ................................................... 142

4.3.3.3. Competenţa ratione personae .................................................. 143

4.3.3.4. Competenţa ratione materiae ................................................... 151

4.3.4. Regimul juridic al crimelor internaţionale conform Statutului

Curţii Penale Internaţionale ..................................................................... 153

4.3.4.1. Crima de genocid ..................................................................... 154

4.3.4.2. Crime împotriva umanităţii .................................................... 157

4.3.4.3. Crime de război ........................................................................ 162

4.3.4.4. Crima de agresiune .................................................................. 167

4.3.5. Terorismul international si calificarea sa ...................................... 167

4.3.5.1. Controverse privind calificarea terorismului: crimă de drept

comun, crimă de război sau crimă împotriva umanităţii .................. 171

4.3.6. Cazuri aflate pe rol la Curtea Penală Internaţională ................... 175

4.3.6.1. Situaţia solicitărilor şi a investigaţiilor ................................... 175

5

4.3.6.2. Investigarea crimelor comise pe teritoriul Republicii

Democrate Congo – primul caz al Curţii Penale Internaţionale ....... 175

4.3.6.3. Deschiderea investigaţiilor în Republica Uganda .................. 176

4.3.6.4. Adoptarea Rezoluţiei Consiliului de Securitate al ONU,

privind situaţia din Darfur, Sudan şi deschiderea investigaţiilor CPI

................................................................................................................ 177

4.3.6.5. Deschiderea investigaţiilor în Republica Central Africană .. 179

4.4. Alte forme de jurisdicţii penale internaţionale ..................................... 180

4.4.1. Tribunalul Penal International pentru Fosta Yugoslavie ............ 180

4.4.1.1. Rezoluţia Consiliului de Securitate nr.827 / 1993, privind

înfiinţarea unui Tribunal penal internaţional pentru judecarea

persoanelor prezumate, responsabile de încălcări grave al Dreptului

internaţional umanitar, comise pe teritoriul fostei R.S.F.Y. începând

cu 1.01.1991. .......................................................................................... 180

4.4.1.2. Constituirea Tribunalului Penal pentru fosta Yugoslavie .... 182

4.4.1.3. Organe ...................................................................................... 182

4.4.1.4. Competenţa TPIY .................................................................... 183

4.4.1.5. Sancţiunile aplicate .................................................................. 184

4.4.2. Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda ........................... 189

4.4.2.1. Scurtă privire asupra situaţiei din Rwanda anului 1994 ...... 189

4.4.2.2. Rezoluţia Consiliului de Securitate nr.955/8.11.1994 ............ 190

4.4.2.3. Competenţa Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda

................................................................................................................ 190

4.4.2.4. Sancţiunile aplicate .................................................................. 191

4.4.3. Curtea Specială pentru Sierra Leone (CSSL) ............................... 192

4.4.3.1. Modalitate de înfiinţare şi funcţionare ................................... 192

4.4.3.2. Competenţa .............................................................................. 196

4.4.4. Tribunalul Special pentru Irak ...................................................... 197

4.4.3.1. Conjuntura creării Tribunalului Special pentru Irak .......... 197

4.4.3.1.1. Puncte de vedere privind necesitatea creării Tribunalului

.......................................................................................................... 197

4.4.3.2. Competenţa Tribunalului Special pentru Irak ...................... 199

4.4.3.3. Organizarea Tribunalului ....................................................... 200

4.4.3.4. Procesul lui Saddam Hussein .................................................. 201

4.5. Scurte consideraţii concluzive privind rolul şi însemnătatea justiţiei

internaţionale penale ........................................................................................ 206

CAPITOLUL V CONCLUZII ............................................................................ 208

5.1 Realizări şi neîmpliniri ale jurisdicţiei penale internaţionale ............... 208

5.1.1 Impactul Statutului C.P.I. ............................................................... 208

5.1.2. Aspecte pozitive privind jurisdicţia internaţională penală .......... 209

5.1.3. Neacceptarea Statutului de către S.U.A. ...................................... 215

5.1.4. Probleme actuale cu privire la neîmplinirile jurisdicţiei penale

internaţionale ............................................................................................ 222

5.2. Procedura de anchetare si judecare a crimelor internaţionale - o

„derogare” de la drepturile procesuale ale omului? .................................. 226\\

6

5.2.1. Unele consideraţii generale cu privire la drepturile procesuale ale

omului ........................................................................................................ 226

5.2.2. Aspecte controversate privind nerespectarea drepturilor

procesuale în procesele judecate în cadrul Tribunalului Penal

Internaţional pentru fosta Iugoslavie ...................................................... 232

5.3. Corelarea dintre principiile noului cod penal român şi principiile

justiţiei penale internaţionale ........................................................................ 238

5.3.1. Consideraţii generale privind principiile fundamentale sau regulile

de bază ale dreptului penal român .......................................................... 238

5.3.1.1. Noţiuni generale ....................................................................... 238

5.3.1.2. Principiile fundamentale sau regulile de bază ale dreptului

penal român........................................................................................... 239

5.3.2. Principiile noului cod penal român şi cele ale justiţiei penale

internaţionale ............................................................................................ 242

5.3.2.1. Consideraţii generale privind noul cod penal în contextul

actual al reformei penale în România ................................................. 242

5.3.2.2. Relaţia dintre principiile noului cod penal român şi cele ale

justiţiei penale internaţionale ............................................................... 243

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................. 249

7

A B R E V I E R I

AJIL American Journal of International Law

Alin. Alineat

Art. Articol

C.pen. Codul penal

C.P.I. Curtea Penală Internaţională

C.S.S.L. Curtea Specială pentru Sierra Leone

D.U.D.O. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

EJIL European Journal of International Law

ICLR International Criminal Law Review

Lit. Litera

M.Of. Monitorul Oficial al României

O.N.U. Organizaţia Naţiunilor Unite

O.S.C.E. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare

în Europa

Op.cit. Opera citată

R.D.P. Revista de Drept Penal

T.M.I.N. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg

T.M.I.O.Î. Tribunalul Militar Internaţional pentru

Orientul Îndepărtat

T.P.I.Y. Tribunalul Penal Internaţional pentru

fosta Yugoslavie

T.P.I.R. Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda

T.S.I. Tribunalul Special pentru Iraq

U.E. Uniunea Europeană

8

Motto:

„„NNOONN EESSTT PPRRIINNCCEEPPSS SSUUPPRRAA LLEEGGEESS,,

SSEEDD LLEEGGEESS SSUUPPRRAA PPRRIINNCCIIPPEEMM””

Pliniu cel Tânăr

9

CUVÂNT ÎNAINTE

Subiectul acestei lucrării a generat de-a lungul timpului discuţii

concretizate în numeroase studii dedicate acestei poziţii a “persoanei fizice“

în Dreptul Internaţional. Cele mai multe opinii sunt favorabile ideii că

persoana nu poate fi subiect de Drept Internaţional. Prin aceast demers

doresc a mă încadra în tabăra susţinătorilor existenţei persoanei fizice ca

subiect de Drept Internaţional.

Ţinând pasul cu tratatele internaţionale care incriminează unele

fapte cum sunt: terorismul internaţional, infracţiunile împotriva persoanelor

care se bucură de protecţie internaţională, pirateria maritimă sau aeriană,

distrugerea cablurilor submarine, traficul ilicit de droguri, falsificarea de

monedă, circulaţia şi traficul cu publicaţii obscene, sclavia şi traficul de

sclavi, traficul de femei şi copii, este necesar, dacă nu chiar se impune, să

se stabilească poziţia persoanei fizice în raport cu aceste infracţiuni.

Dacă pe lângă cele arătate mai sus ne referim şi la crimele de

război, ţinând seama de sancţionarea acestora prin instituirea unor Tribunale

ad-hoc, cum ar fi cele de după cel de-al doilea război mondial, de la

Nürnberg şi Tokyo, Tribunalele Internaţionale privind fosta Iugoslavie sau

Rwanda, putem spune că apariţia Curţii Penale Internaţionale a fost o

necesitate datorată infracţionalităţii tot mai crescute în plan internaţional.

În zilele noastre, datorită imixiunii unor state, considerate puternice

pe plan internaţional, în problemele altor state, trăim sub semnul unei

infracţiuni deosebit de periculoase ce are consecinţe nefaste în rândul

oamenilor – terorismul.

Alături de terorism, putem include în sfera represiunii

internaţionale şi alte fapte de o deosebită periculozitate, şi anume cele care

atentează la: menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, asigurarea

dreptului popoarelor la autodeterminare, protecţia omului şi a unor grupuri

umane, protecţia unor persoane şi bunuri în perioade de conflict.

Datorită acestor fapte prin care sunt încălcate unele norme

imperative de “jus cogens“ ale Dreptului Internaţional se pune problema de

a vorbi de o răspundere internaţională penală.

Răspunderea internaţională penală s-a dezvoltat în special după cel

de-al doilea război mondial, în prezent, aşa cum am punctat anterior,

datorită multitudinii de infracţiuni, căpătând o importanţă deosebită.

Această răspundere este o consecinţă directă a încălcării normelor

Dreptului Internaţional de către persoane fizice. Pe cale de consecinţă,

încălcarea unor norme de Drept Internaţional trebuie să capete caracter de

infracţiune, deoarece infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.

10

Persoanele fizice, îndeplinind una dintre cele două calităţi, şi

anume: organ al statului sau persoană privată, care săvârşesc infracţiuni

internaţionale ( prin infracţiune internaţională înţelegem acele fapte sau acte

care sunt incriminate şi pedepsite de Dreptul Internaţional ), răspund penal

alături de statul al cărui organ sau cetăţean este, în cadrul “ramurii de drept”

pe care încercăm să o analizăm, şi anume Dreptul Internaţional Penal.

Raportându-ne la teoria generală a Dreptului Penal, pentru a se

angaja răspunderea penală a unei persoane, trebuie îndeplinite trei condiţii:

săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală, pericolul social şi vinovăţia.

Teoria conform căreia răspunderea penală are caracter personal,

sub incidenţa legii căzând numai infractorii, persoane fizice, nu face decât

să vină în sprijinul conceptului de răspundere în Dreptul Internaţional Penal.

Actualizând teoria sus-enunţată cu prevederile Codului Penal în

vigoare, dar şi ale Noului Cod Penal (publicat în M.O. nr. 575/ 29.06.2004,

şi care trebuia să intre în vigoare la un an de la data publicării, lucru

nerealizat, după ultimele modificării prin Legeadata de intrare în vigoare

fiind stabilită la 01.09.2009), privind răspunderea penală a persoanelor

juridice, nu facem altceva decât să venim în sprijinul posibilităţii de a

pedepsi unele organizaţii care sprijină într-un fel sau altul infractorii

internaţionali.

Discuţiile care există în doctrină privitoare la calitatea de subiect a

persoanei fizice în raporturile juridice internaţionale duc pe o pistă deosebit

de interesantă încercarea din această viitoare lucrare de a înzestra persoana

fizică cu capacitate juridică internaţională proprie şi independentă în raport

cu statele, fapt ce conduce la realizarea unei exigenţe fundamentale, şi

anume aceea de a fi creator de normă de Drept Internaţional.

Atunci când pe plan internaţional se săvârşesc infracţiuni de către

persoane fizice, acestea trebuie trase la răspundere. Cum ar fi mai corect

decât să fie trase la răspundere internaţională, prin justiţie penală

internaţională?

În sprijinul acestei probleme vin proiectele Naţiunilor Unite,

adoptarea de către Conferinţa diplomatică a O.N.U. la Roma a “Statutului

Curţii Penale Internaţionale”, la 17 iulie 1998 [ adoptare relativ târzie, după

îndelungatele eforturi pentru edificarea unei instanţe penale internaţionale,

eforturi ce au avut la bază contribuţia incontestabilă a eminentului diplomat

şi om de ştiinţă român Vespasian V. Pella], şi de asemenea, înfiinţarea

Tribunalelor Internaţionale privind fosta Iugoslavie şi Rwanda raportate la

experienţa Tribunalelor ad-hoc de la Nürnberg şi Tokyo.

Autorul

11

CAPITOLUL I

CONSIDERAŢIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA APARIŢIA,

EVOLUŢIA ŞI TENDINŢELE ACTUALE ALE DREPTULUI

INTERNAŢIONAL PENAL

1.1. Apariţia dreptului internaţional penal

Amploarea deosebită a fenomenului infracţional în societatea

contemporană, atingerile tot mai frecvente aduse unor valori care

interesează comunitatea internaţională în ansamblu ori vizează interesele

unui număr mare de state, ca şi apariţia criminalităţii organizate ce

depăşeşte graniţele internaţionale prin reţele infracţionale ce acţionează pe

teritoriul mai multor state, stau la baza constituirii şi dezvoltării dreptului

internaţional penal, ca expresie a coordonării eforturilor de interzicere şi

reprimare a faptelor antisociale dăunătoare legalităţii şi progresului întregii

societăţi umane contemporane. Dreptul internaţional penal este necesar

pentru menţinerea păcii şi securităţii întregii umanităţi precum şi pentru

desfăşurarea în conformitate cu normele dreptului şi ale moralei a

raporturilor dintre state, pentru existenţa şi perenitatea unor valori

fundamentale ale omenirii1.

De la constituirea lor, relaţiile dintre state erau guvernate de

dreptul internaţional public. Începând cu secolul XX, când sunt declanşate

diverse divergenţe, ciocniri şi conflagraţii între state, când apare un nou

sistem social-economic, relaţiile dintre statele lumii se intensifică într-un

asemenea grad încât dreptul umanitar nu le mai putea acoperi. În aceste

condiţii se cristalizează ideea unei noi ramuri internaţionale de drept:

dreptul internaţional penal. Drept bază a apariţiei dreptului internaţional

penal au servit prima conflagraţie de proporţii între statele din Europa –

primul război mondial –, creşterea fenomenului infracţional ce aduce

atingere valorilor internaţionale vizate de mai multe state, apariţia

criminalităţii organizate, înfăptuirea actelor de terorism etc.

Asupra apariţiei şi formulării dreptului internaţional penal, părerile

specialiştilor în materie diferă. Astfel, Stefan Glaser afirma că dreptul

internaţional penal este o materie recentă ce nu s-a materializat decât după

cel de-al doilea război mondial2. Într-o altă opinie

3 s-a reţinut că dezvoltarea

unui drept internaţional penal care să impună obligaţii direct indivizilor şi să

1Vasile Creţu , Drept internaţional penal, Editura Scietăţii Tempus, Bucureşti, 1996, p. 3-4 2 Stefan Glaser, Droit international penal conventionnel, Bruxelles, 1970 , p. 26 3 Robert Cryer, Hakan Friman, Darryl Robinson, Elizabeth Wilmshurst, An Introduction to International Criminal Law and Procedure, Cambridge University Press, London, 2008,

p.1.

12

pedepsească încălcările acestora prin mecanisme internaţionale este relativ

recentă, fiind situată la începutul anilor 1990.

Germenii normelor de drept internaţional penal apar în antichitate.

Aşa, de exemplu, angajamentul părţilor de a extrăda dezertorii, fugarii şi de

a se ajuta reciproc împotriva duşmanilor interni şi externi este găsit în

Tratatul de pace, încheiat în anul 1280 î.H. între Ramses al II-lea, faraonul

Egiptului, şi Hatusil al III-lea, regele hitiţilor. Acte scrise de acest tip s-au

păstrat numai pe plăci de lut – cel mai vechi dintre cele atestate datează cu

sec. XXIV şi XXIII î.H. şi reflectă o înţelegere dintre regele akadian

Naram-Sin şi regii Egiptului. Mult mai târziu, Platon, Aristotel sau Sf.

Augustin au vorbit despre legalitatea şi ilegalitatea războiului. Aceste

discuţii erau în esenţă nişte viziuni futuriste, şi nicidecum reflecţii asupra

unui sistem legal existent.

Începând cu evul mediu, sub influenţa operei lui Thomas

D’Aquino, relaţiile dintre state sunt raportate la principiul solidarităţii

creştine reglementate de legile bisericii (instituţia Pacea lui Dumnezeu).

Aceste legi constau în protecţia acordată preoţilor, femeilor şi copiilor prin

interzicerea impusă combatanţilor prin a-i ataca ori prin încetarea luptelor în

anumite zile sau perioade. Abaterile atrăgeau ca sancţiune excomunicarea.

Au mai fost şi alte încercări sporadice în această perioadă de a

aduce în faţa justiţiei indivizi care ar fi săvârşit aşa cum spunem în zilele

noastre crime internaţionale. Spre exemplu la Napoli, în anul 1268,

Conradin von Hohenstafen, Duce de Suabia, a fost judecat, condamnat şi

executat, pentru declanşarea unui război injust. În anul 1474, Peter von

Hagenbach a fost condamnat pentru crime împotriva „legilor lui Dumnezeu

şi ale omului”, incluzând aici omor şi viol, de un tribunal internaţional

compus din judecători din Alsacia, Austria, Germania şi Elveţia, pentru

nelegiuirile comise în timpul ocupaţiei sale în Breisach, în numele lui

Charles, Duce de Burgundia4.

În secolul al XVI-lea filosofii spanioli Vittoria şi Suarez foloseau

noţiunea de război just ca fiind numai acela ce avea ca scop restabilirea

dreptului încălcat de inamic. În afară de aceştia, o pleiadă de gânditori laici

s-au preocupat de construirea unor principii noi inspirate de morala şi de

conceptul de justiţie. Un astfel de gânditor este Hugo Grotius, fondatorul

principiilor dreptului internaţional public în opera sa De jure belli ac pacis5

apărută în anul 1625. Acesta susţinea că războiul este legitim numai atunci

când constituie un act de aprăre contra unei agresiuni sau când reprimă

4 G. Schwarzenberger, International Law as Applied by Courts and Tribunals, London,

Stevens, 1968, citat de Ilias Bantekas, Susan Nash, Mark Mackarel, International Criminal Law, London, Cavendish Publishing Limited, 2001, p.69. 5 Lucrarea a fost tradusă în limba română de V. Hanga, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968.

13

infracţiunile aduse dreptului naţional. Grotius citează următoarele

infracţiuni comise în contra dreptului ginţilor: când popoarele se hrănesc cu

carne umană, când neagă existenţa lui Dumnezeu şi se îndepărtează de

orice religie6.

Aşadar, când violarea dreptului ginţilor constituie o infracţiune ea

trebuie pedepsită, iar dacă un stat dezlanţuie acte de violenţă şi teroare

răspunzătoare de acestea nu este întreaga populaţie ci doar şeful statului

(prinţul)7.

De asemenea, Grotius afirmă că orice fiinţă umană are drepturi

fundamentale şi încălcarea acestor drepturi constituie o crimă. Grotius

recunoştea că pacea şi justiţia sunt două fenomene. În temeiul acestei

considerări, Grotius promovează ideea răspunderii individuale în dreptul

internaţional, chiar dacă aceasta apare într-o formă embrionară. Esenţa ideii

constă în faptul că statul trebuie să-i pedepsească nu numai pe criminalii din

interior, dar şi pe cei ce săvârşesc infracţiuni asupra dreptului ginţilor (ratio

inter omnes gentes)8.

La sfârşitul sec. XVIII, Immanuel Kant, Jean-Jacques Rousseau şi

alţi filosofi ai timpului au înaintat planuri pentru o pace perpetuă, dar

Jeremy Bentham9 a fost cel care a folosit pentru prima dată termenul de

„drept internaţional penal”.

Dreptul internaţional penal se conturează la începutul secolului al

XIX-lea când în dreptul intern al Statelor Unite sunt menţionate pentru

prima oară reguli de drept penal privind pe beligeranţi. În timpul războiului

de secesiune, Instrucţiunile din 1863 cuprindeau la art. 47: Crimele

prevăzute de legile penale ca: incendiile, omorurile, mutilările, loviri şi

răniri, furtul cu mâna înarmată, furtul în timpul nopţii prin efracţie, falsul,

dacă sunt comise de soldaţi americani pe teritoriul inamic contra

locuitorilor de pe acest teritoriu, nu numai că sunt pedepsiţi cu aceleaşi

pedepse ca în Statele Unite, dar în cazurile în care nu atrag pedeapsa cu

moartea, va fi aplicat maximul pedepsei.

În anul 1864 a fost semnată la Geneva Convenţia Crucii Roşii

Internaţionale, care a contribuit de asemnea la dezvoltarea dreptului

internaţional.

6 Hugo Grotius, De jure belli ac pacis, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1968. p. 15 7Grigore Geamǎnu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1977, p. 10. 8 A se vedea pentru detalii: Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, vol.I., Editura

Lumina-Lex, Bucureşti ,2001, titlul I, cap.III. De jure belli ac pacis, p.34-43. 9 Filosof şi jurist englez (1748-1832). Pentru detalii, Ferencz B. Benjamin, Internaţional

Criminal Courts: The Trial of Nuerenberg. Pace International Law, winter-spring 1998, p.202.

14

Dezvoltarea dreptului internaţional penal este marcată şi de ideea

organizării unei jurisdicţii criminale internaţionale – idee ce aparţine lui

Gustav Moynier – pentru reprimarea crimelor contra dreptului ginţilor10

.

Conferinţa de la Haga din 1907, la care au participat reprezentanţi

ai 44 de state, are o importanţă deosebită în dezvoltarea dreptului

internaţional penal. Aici s-au codificat legile şi obiceiurile războiului,

introducându-se mai multe interdicţii care, deşi lipsite de sancţiuni, au

constituit un succes pentru afirmarea principiilor umanitare ce stau la baza

acstor documente.

Câteva dintre interdicţiile Convenţiei de la Haga din 1907 constau

în: interzicerea de a folosi otrava sau armele otrăvite, de a ucide prin trădare

indivizi aparţinând naţiunii sau armatei inamice, de a ucide sau răni un

inamic lipsit de mijloace de apărare, da a folosi arme şi proiectile sau

materii de natură a cauza suferinţe inutile, de a ataca sau bombarda oraşe,

locuinţe sau construcţii ce nu sunt apărate. Aceeaşi Convenţie impune

respectul onoarei şi drepturilor de familie, vieţii persoanelor şi proprietăţii

private precum şi convingerilor religioase11

.

O deosebită importanţă asupra constituirii dreptului internaţional

penal au avut-o încercările de a limita războaiele şi de a le umaniza. Prima

formulare a principiului limitării dreptului prioritar se întâlneşte în

preambulul Declaraţiei12

de la Sankt-Petersburg din 1868, în care se fixa că

scopul războiului este depăşit dacă se folosesc “arme care ar agrava în mod

inutil suferinţele oamenilor scoşi din luptă sau ar face moartea lor

inevitabilă”13

. Au urmat apoi alte acte internaţionale14

care au ţinut în vizor

10Grigore Geamǎnu, op. cit., p. 11. 11Grigore Geamǎnu, op. cit., p. 12 12 Declaraţia de la Sankt-Petersburg, având ca efect interzicerea utilizării anumitor proiectile în

timp de război (29 noiembrie-11 decembrie 1868, în I. Cloşcă , I. Suceavă, Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate (documente), Asociaţia Română de Drept

Umanitar, Casa de editură Şansa SRL, Bucureşti, 1993, p.12-13.;Declaraţia de la Sankt-

Petersburg a fost semnată de: Austro-Ungaria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Italia, marea Britanie, Olanda, Persia, Portugalia, Prusia şi Confederaţia Germaniei de Nord, Rusia, Suedia

şi Norvegia, Elveţia, Turcia şi Wurtemberg. 13 Vasile Creţu, Declaraţia de la Sankt-Petersburg din 1868 , în Revista română de drept

umanitar, 1993, nr.2, p.6. 14 Declaraţia privitoare la interzicerea proiectilelor care au ca unic scop de a răspândi gaze asfixiante sau vătămătoare (Haga, 17-19 iulie 1899); Declaraţia privitoare la interzicerea

utilizării gloanţelor care se lăţesc sau se turtesc uşor în corpul omenesc (Haga, 29 iulie 1899);

Convenţia cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru, Haga, 1907; Protocolul privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor

bacteriologice, Geneva, 1925; Declaraţia din 24 noiembrie 1961 a Adunării Generale a ONU

cu privire la interzicerea folosirii armelor nucleare şi termonucleare; Rezoluţia Adunării Generale a ONU din 1969; Convenţia asupra interzicerii punerii la punct, a fabricării, stocării

şi folosirii armelor bacteriologice (biologice) sau a toxinelor şi asupra distrugerii lor, 1972;

15

problema umanizării actului de purtare a războaielor. Articolul 22 din

Regulamentul-anexă la Convenţia de la Haga cu privire la legile şi

obiceiurile războiului terestru din 1907 prevedea clar: “beligeranţii nu au

drept nelimitat în privinţa alegerii mijloacelor de a-l vătăma pe duşman”.

Agresiunea germană începută în anul 1914 a reprezentat nu numai

o violare a neutralităţii Belgiei şi Luxemburgului dar şi o încălcare a

interdicţiilor prevăzute de cea de-a patra Convenţie de la Haga 1907.

Răspunderea pentru infracţiunile comise în timpul primului război

mondial a căpătat o importanţă reală după război, figurând în preliminariile

Tratatului de la Versailles.

În consultaţia dată de profesorii Larnaude şi G. de Lapradelle cu

privire la responsabilitatea criminalilor de război şi mai ales a împăratului

Wilhelm al II-lea, sunt enumerate crimele de război comise de germani în

timpul primului război mondial: folosirea de arme interzise, otrăvirea

aerului şi apei, aplicarea de rele tratamente prizonierilor, arestarea şi

masacrarea ostaticilor, distrugerea oraşelor, navelor şi navelor-spitale,

afectarea legăturilor de familie distruse prin deportarea în masă a

locuitorilor paşnici, torpilarea submarină a vapoarelor încărcate cu femei şi

copii, bomabardarea oraşelor uneori neapărate cu avioane sau tunuri cu

bătaie lungă. Responsabilitatea personlă pentru actele incriminate cade

asupra tuturor oamenilor de stat germani, şefi civili şi militari, în frunte cu

Wilhelm al II-lea de Hohenzollern.

Prin aceeaşi consultaţie a fost propusă înfiinţarea unui Tribunal de

justiţie internaţională, iar Tratatul de la Versailles a prevăzut înfiinţarea

acestuia pentru a judeca pe Wilhelm al II-lea, fost împărat al Germaniei. El

trebuia pus sub acuzaţie publică de către puterile aliate pentru ofensa

supremă contra moralei internaţionale şi autorităţii sacre a tratatelor.

Această ofensă consta în violarea neutralităţii Belgiei şi Luxemburgului şi a

principiilor Convenţiei de la Haga15

.

Clauzele Tratatului de la Versailles nu au fost însă aplicate

deoarece guvernul olandez a refuzat extrădarea fostului împărat german.

Nici dispoziţiile ce obligau guvernul german a preda puterilor

aliate pe ceilalţi criminali de război nu au fost respectate. Numai ofiţerii

germani luaţi prizonieri au fost judecaţi de tribunalele militare franceze şi

Convenţia cu privire la interzicerea utilizării tehnicilor de modificare a mediului natural în

scopuri militare sau în alte scopuri ostile, 1976; Convenţia cu privire la interzicerea sau

limitarea unor arme clasice, Geneva, 1980; Convenţia asupra interzicerii sau limitării folosirii anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante excesive sau

ca lovind fără discriminare, Geneva, 10 octombrie 1980; Convenţia asupra interzicerii punerii

la punct, a fabricării, stocării şi folosirii armelor chimice şi asupra distrugerii lor, adoptată la Paris la 13 ianuarie 1993. 15Grigore Geamǎnu, op. cit., p. 13-14

16

engleze. Guvernul german a refuzat extrădarea criminalilor de război, cu

excepţia a 6 ofiţeri.

Astfel, criminalii de război din primul război mondial au rămas

nepedepsiţi prin escamotarea tratatelor şi a legilor războiului. Totuşi,

dispoziţiile Tratatului de la Versailles prezintă o deosebită importanţă.

Pentru prima oară apare noţiunea de crimă de război. Şi tot pentru prima

oară un şef de stat este făcut răspunzător pentru politica sa de încălcare a

dreptului ginţilor16

.

Acest prim război mondial a fost un veritabil punct de plecare a

unei intense activităţi doctrinare în domeniul dreptului internaţional penal.

Pentru unii, declanşarea Marelui Război a sunat dezgheţul dreptului

internaţional17

. Marţi, 4 august 1914, relatează Van Vollenhoven “toată

lumea înţelege că dreptul oamenilor al lui Vattel a fost demolat (…), acest

compus diform al ipocriziei şi al cinismului, de pliere asupra obligaţiilor

imperioase ale statelor şi de indulgenţă pentru fiecare greşeală pe care un

stat o comite (…) ; dreptul persoanelor care a dominat vreme de un secol şi

jumătate, este frânt iremediabil, împărţit în mii de bucăţi18

”.

Aşa cum am arătat şi anterior, după primul război mondial, dreptul

internaţional penal s-a îmbogăţit cu noi reglementări cu privire la

interdicţiile şi restricţiile din domeniul dreptului războiului19

. Tot în acea

perioadă au fost adoptate noi Convenţii privind reprimarea şi sancţionarea

infracţiunile internaţionale.

Dintre Convenţiile internaţionale referitoare la reprimarea şi

colaborarea internaţională pentru sancţionarea unor infracţiuni cu caracter

interstatal menţionăm:

Convenţia pentru suprimarea comerţului cu femei şi copii

1921;

Convenţia pentru represiunea traficului de femei majore

1933;

16 Ibidem 17 Sandra Szurek, La formation du droit international pénal, în Hérve Ascensio, Emmanuel

Decaux et Alain Pellet, Droit international pénal, Editions A.Pedone, Paris, 2000, p.8. 18 Quintiliano Saldana, La justice pénale internationale, p.251, citat de Sandra Szurek în

articolul La formation du droit international pénal, în Hérve Ascensio, Emmanuel Decaux et

Alain Pellet, Droit international pénal, Editions A.Pedone, Paris, 2000, p.8. 19 În completarea celor menţionate anterior : în 1925 s-a adoptat la Geneva Protocolul privind

interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a armelor

bacteriologice, care lărgea sfera interdicţiei în ceea ce priveşte primele categorii de substanţe şi interzicea pentru prima oară folosirea armelor biologice. În 1929 a fost adoptată la Geneva o

nouă Convenţie pentru ameliorarea soartei răniţilor şi bolnavilor din armatele în companie:

la cererea unui beligerant se va deschide o anchetă, potrivit inţelegerii părţilor interesate asupra oricăror violări pretinse a Convenţiei; odată constatată violarea, beligeranţii îi vor

pune capăt şi o vor reprima cât mai repede posibil.

17

Convenţia asupra reprimării răspandirii şi traficului

publicaţiilor obscene 1923;

Convenţia referitoare la sclavie 1926;

Convenţia internaţională pentru reprimarea falsului de

monedă 1929;

Convenţia asupra muncii forţate sau obligatorii 1930;

Convenţia pentru reprimarea traficului ilicit al drogurilor

dăunatoare 1936;

Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului

193720

.

Datorită insistenţei opiniei juridice, în secolul XX, exigenţele de

purtare a războaielor au obţinut rigoarea termenilor juridici şi s-au cristalizat

în norme obligatorii de tipul convenţiilor şi tratatelor internaţionale la care

aderă majoritatea statelor din lume. Actele internaţionale respective vizează

tipul şi modul de folosire a armamentelor, modul de conduită cu

combatanţii, protecţia bunurilor culturale şi a lăcaşurilor de cult, protecţia

bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei civile, protecţia mediului

etc.

De asemenea, exigenţa de justiţie şi indignarea în faţa regulilor s-

au conjugat cu atâta forţă, pentru ca numeroşi jurişti să fie atunci convinşi

că respectul regulilor fundamentale ale dreptului internaţional public nu ar

putea să fie asigurat decât prin fortificarea dreptului penal. Anumiţi jurişti

vor consacra acestei sarcini marea majoritate a lucrărilor lor. Dar, în ciuda

câtorva precedente care asigură buna fondare a dezvoltării dreptului

internaţional în această direcţie şi a celor viitoare care confirmă adeziunea

societăţii internaţionale la necesităţile represiunii penale, lenta convergenţă

a dreptului internaţional public şi a dreptului penal relevă dificultăţile de

care se poate lovi o doctrină convinsă de necesitatea formării unei noi

discipline juridice în domeniul păcii21

.

Evenimentul cel mai important al epocii pentru dezvoltarea

dreptului internaţional penal a fost Pactul Briand-Kellogg (1928) prin care

statele condamnă recurgerea la război pentru tranşarea diferendelor

internaţionale şi se obligă să renunţe la război ca instrument de politică

internaţională, în relaţiile lor mutuale22

.

Primele idei de instituire a dreptului internaţional penal ca ramură

de sine stătătoare de drept au fost exprimate de juristul român Vespasian V.

20Vasile Creţu , op. cit., p. 17. 21 Sandra Szurek, op.cit, p.8. 22Grigore Geamǎnu, op. cit., p. 14.

18

Pella care a scris în 1935 Proiectul unui Cod penal mondial23

şi care este

precursorul unor măsuri internaţionale pentru reprimarea actelor de

terorism, el fiind considerat artizanul acestor convenţii.

Între timp, în lume luase amploare constituirea forurilor

internaţionale (neguvernamentale24

şi guvernamentale25

) care, în virtutea

drepturilor lor instituţionale, monitorizau acţiunile statelor. Mai mult decât

atât, obiectivul multor foruri se axa pe acţiunile de agresiune şi de război,

care erau considerate fapte ilicite şi care lezau ordinea juridică

internaţională. Şi acest fapt a condus la sporirea lucrărilor de constituire a

dreptului internaţional penal.

Cel de-al doilea război mondial, razboi tipic de agresiune,

dezlănţuit de puterile Axei (Germania, Italia şi Japonia) a însemnat nu

numai violarea brutală a dreptului internaţional, ca drept al păcii, dar el s-a

caracterizat prin acte criminale contra beligeranţilor şi a populaţiei civile din

ţările ocupate.

Exterminarea a milioane de oameni nevinovaţi a provocat reacţia

guvernelor aliate care au trecut la măsuri în vederea pedepsirii celor

vinovaţi. Astfel în 1942 a fost creată Comisia interaliată pentru cercetarea

crimelor de război. În acelaşi an, guvernele în exil ale ţărilor aliate ocupate

de hitlerişti (Polonia, Norvegia, Olanda, Belgia, Luxemburg, Grecia,

Cehoslovacia şi Iugoslavia) au semnat la Londra Declaraţia de la Saint

James Palace. Declaraţia proclamă printre scopurile principale ale

războiului şi pe acela de a aplica pedepse criminalilor de război, pe calea

justiţiei organizate. Pedeapsa trebuie aplicată tuturor vinovaţilor de orice

violenţe contra populaţiei civile, violenţe care nu au avut nimic în comun cu

conceptul actelor de război sau al crimelor politice.

În octombrie 1943 cele trei mari puteri aliate – Marea Britanie,

S.U.A. şi U.R.S.S. printr-un Act comun semnat la Moscova, declară că sunt

în posesia a numeroase probe de atrocităţi, masacre şi execuţii masive

comise cu sânge rece de forţele hitleriste în ţările ocupate. După capitularea

Germaniei puterea a fost preluată de către cele patru ţări aliate – Anglia,

23 Este foarte interesant şi în acelaşi timp notabil faptul că acest Proiect se află şi în prezent în

atenţia organelor de specialitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite. 24 Crucea Roşie internaţională, organizaţie internaţională neguvernamentală cu sediul la Geneva, creată în urma bătăliei de la Solferino, în 1859, de către Henri Dunant. A se vedea şi

Liga societăţilor de Cruce Roşie, înfiinţată în 1919 , pentru detalii a se vedea şi Raluca Miga-

Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p.297. 25 Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) este o organizaţie internaţională înfiinţată la sfârşitul

celui de al II-lea război mondial, prin semnarea Cartei de la San Francisco, la 26 iunie 1945, de către 51 de state. Îşi are sediul la New York, Geneva şi Viena.

19

Franţa, S.U.A. şi U.R.S.S. Acestea au redactat şi au semnat la Londra la 8

august 1945 actul cu privire la pedepsirea principalilor criminali de război

ai puterilor europene ale Axei. Actului denumit Declaraţia de la Londra i s-

a anexat Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg. De

asemenea a fost creat şi Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio, pentru

judecarea principalilor criminali de război din Asia. Caracterul internaţional

al Tribunalului rezultă din faptul că judecătorii din Extremul Orient

desemnaţi de către cele patru mari puteri, reprezentau justiţia în numele

tuturor ţărilor aliate26

.

În competenţa Tribunalelor intra judecarea principalilor criminali

de război, care săvârşiseră atât crime de război cât şi crime contra păcii şi

conta umanităţii. Pedepsele ce urmau să fie aplicate erau lăsate la latitudinea

tribunalului, prevăzându-se că tribunalul poate să pronunţe după

convingerea sa orice pedeapsă pe care o consideră justă, inclusiv pedeapsa

cu moartea27

.

Legitimitatea acestor Tribunale a fost în parte contestată în epocă,

reproşându-li-se mai întâi lipsa de legalitate, fiind vorba de o jurisdicţie

instituită ad-hoc de către învingători, apoi că au fost compuse numai din

reprezentanţi ai puterilor victorioase, ceea ce le priva de un caracter

internaţional veritabil şi că baza lor legală în ce priveşte dreptul aplicabil

este precară28

. Toate aceste probleme, dar şi detalii despre aceste instanţe

internaţionale, vor fi prezenta pe larg în capitolele următoare.

Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg a pronunţat prima

sa sentinţă în septembrie 1946 prin care 12 acuzaţi au fost condamnaţi la

moarte, 2 acuzaţi la câte 20 de ani de închisoare, un acuzat la 15 ani de

închisoare, un acuzat la 10 ani de închisoare iar 3 acuzaţi au fost achitaţi.

La puţin timp după verdictul de la Nürnberg Adunarea Generală a

O.N.U. a adoptat Rezoluţia nr. 95 prin care aprobă şi confirmă principiile

de drept internaţional recunoscute prin Statutul Tribunalului de la Nürnberg

şi de sentinţele sale. Rezoluţia avea un caracter declarativ, confirmând

principii şi norme de drept internaţional deja existente, dar stabilind fără

echivoc configuraţia acestora şi valoarea lor generală, ca parte a dreptului

internaţional penal. Aşadar, erau recunoscute definitiv: principiul

interzicerii războiului de agresiune şi al răspunderii pentru pornirea şi

ducerea unui asemenea război, răspunderea pentru crime de război şi

dreptul comunităţii internaţionale de a sancţiona în plan internaţional sau în

cadrul sistemelor penale interne asemenea fapte. De asemenea, se afirma

necesitatea perfecţionării în continuare a legislaţiei şi jurisdicţiei

26Grigore Geamǎnu , op. cit., p. 18. 27Vasile Creţu, Drept internaţional penal, op. cit., p. 18. 28Stefan Glaser, op. cit., p. 41.

20

internaţionale care să facă efectivă sancţionarea oricăror încălcări ale

dreptului internaţional în aceste domenii, ca şi nevoia codificării principiilor

şi normelor existente.

În baza acestei Rezoluţii, Comisia de drept internaţional a O.N.U. a

definitivat în 1959 un proiect de Cod al crimelor contra păcii şi securităţii

omenirii, care nu a fost însă adoptat, fiind considerat insuficient de bine

întocmit şi necorespunzând cerinţelor unui veritabil Cod criminal

internaţional. În conceptul de crime contra păcii şi securităţii omenirii, intră

conform acestui proiect de cod, acte care în dreptul internaţional se

încadrează în crima de agresiune armată, actele de stat prin care se

încurajează terorismul internaţional, actele de violare a tratatelor

internaţionale prin care se aduc restricţii sau limitări ale armamentului,

actele de coerciţie economică sau politică îndreptate împotriva unui stat cu

scopul de a obţine avantaje de orice natură sau pentru a-i forţa deciziile,

actele de genocid, crimele împotriva umanităţii şi actele comise cu violarea

legilor şi obiceiurilor războiului29

.

Dreptul internaţional postbelic a recunoscut o puternică dezvoltare

sub aspectul reglementărilor cu incidenţe penale, ca rezultat al eforturilor ce

reflectă preocupările umanităţii de a înlocui forţa prin drept, de a pune la

baza relaţiilor internaţionale colaborarea bazată pe principii ferme şi a face

eficientă legalitatea internaţională. Astfel au fost adoptate numeroase

Convenţii prin care sunt reglementate probleme majore privind protecţia

internaţională a unor valori importante ale umanităţii şi lupta organizată

împotriva criminalităţii internaţionale, dintre care cele mai importante sunt:

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de

Adunarea Generală a O.N.U. la 11 septembrie 1948 – este un

document programatic pentru protecţia fiinţei umane într-o epocă a

afirmării libertăţii şi demnităţii acesteia şi ale cărei principii au fost

ulterior precizate în instrumente cu valoare de angajament juridic

al statelor, respectiv Pactul internaţional cu privire la drepturile

civile şi politice şi Pactul internaţional cu privire la drepturile

economice, sociale şi culturale (1966)

Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de

genocid adoptată la 9 decembrie 1948 constituie baza juridică a

sancţionării celei mai grave crime contra umanităţii;

Convenţia pentru reprimarea traficului de fiinţe umane

şi exploatarea prostituirii semenilor (1949)

Cele patru Convenţii semnate la Geneva la 12 august

1949: Convenţia pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi

29Vasile Creţu, Drept internaţional penal, op. cit., p. 20.

21

bolnavilor din forţele armate în campanie, Convenţia pentru

îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din

forţele armate în campanie, Convenţia privitoare la tratamentul

prizonierilor de război şi Convenţia privitoare la protecţia

persoanelor civile în timp de război, constituie o veritabilă

codificare a dreptului umanitar aplicabil în perioada de conflict

armat;

Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de

conflict armat, adoptată la Haga în 1954 este o codificare a

regulilor de drept internaţional în materie;

Convenţia unică asupra stupefinatelor 1961;

Convenţia pentru reprimarea capturării ilicite a

aeronavelor 1970;

Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării

crimei apartheid 1976;

Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război

şi crimelor contra umanităţii adoptată în cadrul O.N.U. la 1968

este un instrument juridic pentru sancţionarea fermă şi

descurajarea săvârşirii unor dintre celor mai grave crime îndreptate

îmoptriva societăţii umane în ansamblul său, din care lipsesc însă

crimele contra păcii;

Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. din 1974 prin care

a fost adoptată definiţie agresiunii, rezoluţie ce a reprezentat un

eveniment remarcabil în procesul de dezvoltare a dreptului

internaţional privind folosirea forţei;

Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării

producţiei şi stocării armelor biolgice sau a toxinelor şi la

distrugerea lor (1972) constituie primul instrument juridic

internaţional prin care o întreagă categorie de arme de distrugere în

masă este complet scoasă în afara legii;

Convenţia cu privire la interzicerea utilizării de tehnici

de modificare a mediului în scopuri militare sau în orice alte

scopuri ostile (1976) oferă baza juridică pentru scoaterea în afara

legii internaţionale a războiului ecologic, ameninţare ce apasă

asupra existenţei civilizaţiei umane şi o potenţială crimă împotriva

întregii omeniri;

Convenţia asupra interzicerii sau limitării utilizării unor

arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte

traumatizante inutile sau ca lovind fără discriminare 1980

(Convenţia este însoţită de trei protocoale referitoare la categorii

specifice de asemenea arme: schijele nelocalizabile, interzicerea

22

sau limitarea de mine, capcane sau alte dispozitive şi interzicerea

sau limitarea utilizării de arme incendiare);

Convenţia cu privire la interzicerea perfecţionării

prelucrării, stocării şi utilizării armelor chimice şi la distrugerea

acestora (1993).

Rezultatele obţinute în reglementarea unor importante probleme cu

incidenţe directe în dreptul internaţional penal, ca şi diligenţele care se

depun în continuare pentru dezvoltarea unor asemenea reglementări, pentru

amplificarea eforturilor în sensul colaborării tot mai largi în reprimarea

criminalităţii, sunt dovada că în zilele noastre asistăm la o largă afirmare a

dreptului internaţional penal, la conturarea principiilor, instrumentelor şi

metodelor sale, care să-l facă eficient în lupta pentru sancţionarea

încălcărilor aduse principiilor şi normelor de drept şi pentru respectarea

legalităţii internaţionale pe timp de pace şi în caz de conflict armat30

.

1.2. Poziţia dreptului internaţional penal în sistemul

disciplinelor juridice

1.2.1. Dreptul internaţional penal – capitol al dreptului

internaţional public sau ramură distinctă de drept?

Dreptul internaţional penal este considerat ca fiind o ramură relativ

nouă în peisajul dreptului internaţional. Trebuie însă să precizăm că el

reprezintă o ramură despre care s-a vorbit încă din anul 1889, când trei

penalişti renumiţi şi anume, Van Hamel, profesor la Universitatea din

Amsterdam, Prins, profesor la Universitatea din Bruxelles şi von Liszt,

profesor la Universitatea din Berlin, au fondat Uniunea Internaţională de

Drept Penal31

.

Din păcate, această Uniune nu a rezistat conjuncturii existente în

timpul primului război mondial, dar necesitatea ei a fost apoi resimţită

dorindu-se crearea unei noi Asociaţii de drept penal internaţional, datorită

apariţiei conflictelor internaţionale. În acest context şi succedând Uniunea

Internaţională de Drept Penal, Quintiliano Soldana şi Henri Donedieu de

Vabres au propus înfiinţarea unei Asociaţii internaţionale de drept penal32

.

Această Asociaţie s-a străduit să elaboreze un drept penal comun

cu dreptul internaţional pentru a veni în sprijinul solidarităţii internaţionale.

În sprijinul fondatorilor săi, Asociaţia a devenit reprezentativă prin dorinţa

unanimă a tuturor statelor animate de sentimente pacifiste, în scopul de a-şi

30Vasile Creţu, op. cit., p. 22. 31 Sandra Szurek, La formation du droit international pénal , în H.Ascensio, E.Decaux et

A.Pellet, op.cit, p.8. 32 Sandra Szurek, op.cit., p.9

23

uni forţele pentru apărarea umanităţii de o criminalitate din ce în ce mai

accentuată.

În baza celor expuse, putem spune că, deşi este considerată o

ramură relativ nouă a dreptului internaţional public aşa cum am menţionat

anterior, elementele dreptului internaţional penal au făcut obiectul studiilor

a diferiţi şi totodată, importanţi jurişti, încă din secolele trecute, atunci când,

datorită apariţiei şi dezvoltării unor conflicte internaţionale care au dat

naştere unor infracţiuni (care au fost denumite tot internaţionale) a început

afirmarea responsabilităţii guvernanţilor pentru aceste fapte33

.

Astfel, în sprijinul respectării legilor războiului, a respectării

tratatelor internaţionale şi, în principal, pentru pedepsirea persoanelor

vinovate de încălcarea acestor reguli (fie în calitate de organe ale statului,

fie particulari) a apărut şi s-a conturat Dreptul internaţional penal.

Tratatul de pace de la Versailles din anul 1919 consacră

răspunderea penală a persoanei fizice, contribuind, ca şi alte tratate de pace,

într-o mare măsură la dezvoltarea dreptului internaţional penal.

Perioada interbelică a avut o contribuţie mai mult decât

semnificativă la consolidarea temeliei dreptului internaţional penal. Aici,

rolul cel mai important l-a avut juristul român Vespasian V. Pella, profesor

la Universitatea Bucureşti şi un specialist reputat în drept internaţional , care

a ştiut foarte bine cum să folosească instrumentele acestuia pentru a atinge

obiectivul important al păstrării păcii şi ordinii în societatea internaţională a

timpului său.

Majoritatea autorilor români şi străini de drept internaţional îl

consideră pe Vespasian V. Pella ca pe unul dintre pionierii importanţi ai

dreptului internaţional penal – acesta fiind iniţiatorul primei Convenţii cu

privire la crearea unei Curţi Penale Internaţionale, semnată în anul 1937 la

Geneva şi, contribuind substanţial la dezvoltarea acestei noi ramuri de drept

internaţional prin participările sale active la lucrările Biroului Internaţional

pentru unificarea dreptului penal, Asociaţiei Internaţionale pentru unificarea

dreptului penal şi ale multor altor foruri internaţionale, inclusiv Tribunalul

Internaţional de la Nürnberg, în mai 1947, când şi-a prezentat noile sale

teorii cu privire la dreptul internaţional penal (supranaţional – cum îi spunea

el)34

– care au fost, de fapt, consacrate prin deciziile acestui tribunal

internaţional ad-hoc.

Preocupându-se de incriminarea războiului de agresiune, ca fiind

cea mai gravă crimă împotriva omenirii, de noţiunea de crime de război şi

33 Pentru detalii a se vedea Ionuţ Andrei Barbu, Unele consideraţii generale privind dreptul

internaţional penal ca ramură distinctă de drept, PRO Patria Lex nr.6-7/2005. 34 Bogdan Aurescu, Vespasian V.Pella, O viaţă dedicată dreptului internaţional, în Revista

Română de Drept Internaţional, an I, nr.1, vol.1, oct.-dec. 2003, p.336.

24

de necesitatea pedepsirii celor vinovaţi de săvârşirea de infracţiuni

internaţionale, Vespasian V. Pella a dat una din cele mai vechi definiţii ale

dreptului internaţional penal. El scria că dreptul internaţional penal

reprezintă “totalitatea regulilor de fond şi formă care guvernează modul de

reprimare a acţiunilor comise de state sau de indivizi, de natură să tulbure

ordinea publică internaţională şi armonia între popoare”35

.

Pornind de la teoria lui Vespasian V. Pella în literatura de

specialitate, s-au dat mai multe definiţii dreptului internaţional penal.

Spre exemplu, eminentul jurist belgian de drept internaţional,

Stefan Glasser, scria că dreptul internaţional penal este “ansamblul de reguli

juridice recunoscute în relaţiile internaţionale, care au drept scop de a

proteja ordinea juridică sau socială internaţională prin reprimarea actelor

care îi aduc atingere, sau, cu alte cuvinte, ansamblul de reguli stabilite

pentru reprimarea violărilor aduse perceptelor de drept internaţional

public”36

.

Şapte ani mai târziu, după concepţia lui Grigore Geamănu, “dreptul

internaţional penal conţine ansamblul regulilor juridice (cutumiare sau

convenţionale) stabilite sau acceptate în relaţiile dintre state, referitor la

represiunea infracţiunilor comise prin violarea dreptului internaţional

public”37

.

La mijlocul anilor ’90, după o atentă studiere a doctrinei, Vasile

Creţu conchide că “dreptul internaţional penal constituie un ansamblu de

norme juridice, convenţionale sau cutumiare, stabilite sau acceptate de state,

ca parte a dreptului internaţional public, în baza cărora este organizată

incriminarea şi reprimarea faptelor antisociale prin care se aduce atingere

unor interese fundamentale ale comunităţii internaţionale”38

.

În zilele noastre, dreptul internaţional penal acoperă un ansamblu

de reguli care guvernează incriminarea şi reprimarea infracţiunilor care, fie

prezintă un element de extraneitate, fie sunt de origine internaţională39

.

Aici, elementul de extraneitate înseamnă că problema penală

naţională priveşte o ordine juridică străină, ţinând seama, în general, de

naţionalitatea străină a autorilor sau de caracterul extrateritorial al

infracţiunii.

Originea internaţională a incriminării sau a reprimării se referă la

sursele lor convenţionale sau cutumiare internaţionale. Se opun aici Dreptul

35 A se vedea, Grigore Geamănu, Drept internaţional public, vol.II, Bucureşti, 1983, p.533. 36 Stefan Glasser, Droit international pénal conventionnel, vol.I, Bruxelles, Etablissement Emile Bruylant, 1970, p.16-17. 37 Grigore Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Editura

Academiei R.S.R., Bucureşti, 1977, p.25. 38 Vasile Creţu, Drept Internaţional Penal, Editura Societăţii Tempus, Bucureşti, 1996, p.4. 39 A se vedea, Dictionnaire de Droit International Public, Bruylant, Bruxelles, 2001, p.391.

25

penal internaţional (regulile invocate sunt de origine internă) şi Dreptul

internaţional penal (regulile invocate sunt de origine internaţională).

Noţiunea de drept penal înglobează nu numai dreptul penal

propriu-zis, adică dreptul material care prevede infracţiunile, identifică

persoanele responsabile şi fixează pedepsele corespunzătoare, dar şi

procedura penală sau dreptul procesual penal care determină, între altele,

competenţa tribunalelor, guvernează desfăşurarea procesului, atribuie efecte

hotărârilor judecătoreşti pronunţate în străinătate şi fixează regulile cu

privire la asistenţa şi cooperarea internaţională în materie de sancţionare

penală.

Punctul de unde pleacă dreptul internaţional penal este schimbarea

tezei, conform căreia, subiectul răspunderii internaţionale este numai statul.

Treptat însă, a apărut ideea care, de altfel, s-a şi impus, că şi persoanele

fizice (indivizii) răspund pentru săvârşirea unor acte contrare dreptului

internaţional, care sunt incriminate ca infracţiuni internaţionale.

Persoana fizică răspunde în dreptul internaţional şi sub aspect penal

prin faptul că răspunderea internaţională a statului nu absolvă de răspundere

persoana fizică care a săvârşit efectiv infracţiunea internaţională, fie în

calitatea sa de organ de stat, fie ca persoană particulară. De asemenea,

răspunderea trebuie să fie individuală pentru infracţiunea internaţională

săvârşită de ea.

Sentinţa Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg din anul

1946 confirmă răspunderea persoanei fizice şi sub aspectele sus-prezentate.

Astfel, această sentinţă precizează că oamenii, iar nu instituţiile abstracte,

comit infracţiunile internaţionale. De asemenea, se precizează că numai prin

pedepsirea vinovaţilor de săvârşirea acestor infracţiuni se poate garanta

respectarea dreptului internaţional40

.

Răspunderea persoanei fizice pentru violarea dreptului

internaţional public, prin săvârşirea de infracţiuni internaţionale a fost

afirmată şi consacrată şi în Tratatul de pace de la Versailles din anul 1919.

Acest Tratat stabileşte şi două principii pentru stabilirea răspunderii

internaţionale a persoanei fizice:

1.Răspunderea persoanelor fizice pentru comiterea infracţiunilor

internaţionale.

2.Principiul instituirii unor instanţe de judecată internaţionale

speciale.

Aceste instanţe trebuiau să judece şi să pedepsească persoanele

vinovate.

40 Pentru păreri asemănătoare, a se vedea, Marţian I. Niciu, Drept Internaţional Public,

Editura Servosat, Arad, 2001, p.124.

26

Dreptul internaţional penal, ca ramură a dreptului internaţional

public, a apărut şi s-a dezvoltat pe baza unei cooperări internaţionale şi a

actelor internaţionale prin care anumite fapte au fost incriminate ca

infracţiuni internaţionale.

În virtutea aplicării normelor de drept internaţional penal, statele

cooperează pe plan internaţional prin elaborarea a numeroase convenţii

pentru combaterea infracţiunilor internaţionale prin care sunt incriminate

anumite fapte şi se stipulează pedepsirea vinovaţilor. Aceste convenţii

cuprind şi obligaţia statelor de a introduce prevederile lor în legislaţia lor

penală.

O altă problemă care se pune în legătură cu această premisă de

drept internaţional penal este aceea a terminologiei. În acest sens, unii autori

folosesc atât noţiunea de drept penal internaţional, cât şi pe cea de drept

internaţional penal41

.

Dreptul internaţional penal face parte din ordinea juridică

internaţională, pe când dreptul penal internaţional apără ordinea internă a

fiecărui stat.

Dreptul penal internaţional constituie domeniul în care statele îşi

solicită reciproc sprijin pentru rezolvarea unor probleme de drept penal

intern, cum ar fi norme referitor la: extrădare, asistenţă judiciară în cauze

penale42

, aplicarea legilor naţionale în cazul infracţiunilor săvârşite în

străinătate, recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de instanţele

judecătoreşti ale altor state. De asemenea, apără de posibile atentate,

ordinea internă a fiecărui stat. Mai mult, cuprinde normele de drept penal

intern care au şi un element de extraneitate43

şi conţine norme şi sancţiuni

de drept penal stabilite, de obicei, în conformitate cu dreptul internaţional

penal44

.

Acest drept penal internaţional nu este altceva decât cooperare

judiciară internaţională, concept care nu a fost definit exact de specialişti şi

care s-a manifestat mai activ în ultima perioadă,

cunoscând noi şi diversificate forme, unele legiferate prin norme juridice

interne, altele prevăzute în diferite tratate şi convenţii internaţionale.

41 A se vedea, Grigore Geamănu, Drept internaţional penal, op.cit., p.22-24. 42 Cum ar fi spre exemplu Legea nr.302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în

materie penală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 594 din 1 iulie 2004. 43 Locul săvârşirii faptei sau al consecinţelor producerii acestora, naţionalitatea făptuitorilor,

locul unde aceştia se află după săvârşirea infracţiunilor, când toate aceste elemente sau unele

din ele nu sunt întrunite în cadrul legal naţional, împrejurări de natură a determina componenţa de judecată a instanţelor naţionale. 44 Prin ratificarea Statutului Curţii Penale Internaţionale.

27

Unii autori45

referindu-se la domeniul asistenţei, înţeleg în sens

restrâns prin cooperare judiciară internaţională o modalitate specifică de

acţiune, prin care guvernele lumii acţionează acordându-şi ajutor reciproc

prin formele stabilite de legi, acorduri, tratate, convenţii sau reciprocitate.

În ceea ce priveşte dreptul internaţional penal acesta reglementează

faptele penale care aduc atingere relaţiilor paşnice dintre popoare, precum şi

drepturilor fundamentale ale omului, cum ar fi: crimele contra păcii şi

omeniri, crimele de război, crimele contra umanităţii, cât şi pe cele prin care

sunt afectate sau tulburate alte valori fundamentale pentru societatea umană

sau activităţi importante pentru colaborarea internaţională şi anume,

infracţiuni internaţionale, cum ar fi46

: terorismul internaţional, infracţiunile

împotriva persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, capturarea

sau deturnarea de aeronave, pirateria maritimă, distrugerea cablurilor

submarine, traficul ilicit de droguri, circulaţia şi traficul publicaţiilor

obscene, falsificarea de monedă, sclavia şi traficul de sclavi, traficul de

femei şi de copii, viol, sclavaj sexual, prostituţie forţată, sterilizare forţată,

pedofilie, infracţiuni privitoare la bioetică, atentatele la securitatea

personalului Naţiunilor Unite, comerţul ilegal al bunurilor culturale,

infracţiuni referitoare la telecomunicaţii şi informatică, infracţiuni

referitoare la protecţia intereselor economice.

Fiind o ramură a dreptului public ce se bazează, şi totodată, se află

în relaţii de corelaţie reciprocă cu normele generale ale acestui drept, se

constituie din norme materiale47

şi din norme procesuale48

.

De asemenea, prin crearea Curţii Penale Internaţionale, şi-a

constituit propriul aparat represiv, aplicându-se atunci când este săvârşită o

infracţiune internaţională.

Mai putem spune că dreptul internaţional penal se prezintă ca un

cod perfect unitar, coerent şi legiferat49

ce se exercită în forme speciale.

Altfel spus, dreptul internaţional penal apără cele mai importante

valori internaţionale şi ordinea juridică internaţională, reprimând

infracţiunile internaţionale şi stabilind obligaţiile internaţionale ce revin

statelor în această materie.

45 Alexandru Boroi, Ion Rusu, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti , 2008, p.6. 46 Pentru păreri asemănătoare, a se vedea, Vasile Creţu, Drept internaţional penal, op. cit.,

p.4-5. 47 Acestea stabilesc actele interzise, adică totalitatea faptelor considerate de convenţii drept

infracţiuni. 48 Normele procesuale stabilesc procedurile permise în situaţia în care normele materiale au fost încălcate. 49 Bineînţeles, odată cu adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale.

28

În acest context ne întrebăm dacă după ce am prezentat domeniul

dreptului internaţional penal, după ce am văzut multitudinea de infracţiuni

pe care trebuie să le reglementeze, putem spune despre dreptul internaţional

penal că tinde să devină o ramură distinctă de drept. O putem include în

continuare, ţinând cont de complexitatea ei, în subramurile dreptului

internaţional public sau a dreptului penal?50

Evoluţia societăţii care, implicit, presupune şi evoluţia

infracţiunilor cu caracter internaţional, a determinat, în zilele noastre,

impunerea şi implicit, recunoaşterea pe plan internaţional a dreptului

internaţional penal ca ramură distinctă de drept. De aceea se află la etapa

cristalizării ca ramură autonomă de drept, fiind recunoscută ca una dintre

cele mai noi ramuri ale dreptului internaţional public, oficial codată în

totalitatea normelor sale, din anul 1998, odată cu instituirea jurisdicţiei

penale internaţionale prin adoptarea Statutului Curţii Penale

Internaţionale51

.

Bineînţeles, în stadiul actual, în ziua următoare Conferinţei de la

Roma, bătălia nu este încă câştigată. Va trebui să se aprecieze noua situaţie

creată odată ce statele îşi vor stabili poziţia definitivă cu privire la acest

Statut. Dacă Curtea Penală Internaţională nu ar fi luat fiinţă în următorii 20

de ani, ne-am fi regăsit încă o dată în plus într-un clar-obscur ce nu permitea

un răspuns net în ceea ce priveşte consolidarea cutumiară a dreptului

internaţional penal. Pentru ca acest drept, aşa cum este valabil pentru

drepturile persoanei, trebuie să fie acelaşi pentru toţi indivizii, fără

deosebire de naţionalitatea lor, de rasă sau chiar de alte criterii. Fără

îndoială, în dreptul penal, egalitatea în faţa legii este un imperativ absolut.

Fără o egalitate în drept şi în fapt, chiar şi arhitectura juridică cel mai

judicios construită ar fi sortită eşecului52

.

1.3. Evoluţia dreptului internaţional în perioada interbelică

1.3.1. Contribuţia lui Vespasian V. Pella

În perioada dintre cele două războaie mondiale, s-a remarcat în

plan diplomatic, dar şi ca specialist în drept internaţional, eminentul jurist

român Vespasian V. Pella53

, care împreună cu alţi reputaţi diplomaţi

români, precum Nicolae Titulescu si-au adus contribuţia la elaborarea unor

50 A se vedea, Stefan Glasser, Introduction à l’étude du droit international pénal, Paris, 1945,

p.4. 51 Doc. O.N.U. A/CONF.183/9, 17 iulie 1998. 52 Christian Tomuschat, La cristallisation coutumière, în H.Ascensio, E.Decaux et A.Pellet,

op.cit, p.23. 53 Bogdan Aurescu, Vespasian V.Pella – o viaţă dedicată Dreptului internaţional.Scurtă notă

biografică în Revista Română de Drept Internaţional, nr.1/2003, p.346.

29

instrumente juridice internaţionale care vizau păstrarea păcii şi ordinii

internaţionale.

Vaspasian V.Pella, fără a omite din câmpul său de activitate

problemele generale privind interzicerea războiului de agresiune s-a făcut

cunoscut mai ales printr-o serie de propuneri şi iniţiative concrete vizând

sancţionarea infracţiunilor internaţionale, în felul acesta, activitatea sa constituind

unul dintre elementele cele mai importante ale prezenţei româneşti în gândirea

politică şi juridica interbelică54

.

Vespasian Pella a urmat o strălucită carieră universitară în ţară şi

străinătate. Astfel, a fost profesor titular la Facultăţile de drept din Iaşi şi apoi

din Bucureşti, profesor invitat la Institutul de Înale Studii Internaţionale

de la Geneva, la Academia de Drept Internaţional de la Haga unde a prezentat

în 1926 un curs, bine cunoscut în literatura mondială, cu privire la reprimarea

pirateriei , la Institutul de înalte Studii Internaţionale al Facultăţii de Drept din

Paris, la Facultatea de Drept a Universităţii franceze din New York.

Concomitent cu activitatea didactică şi ştiinţifică, Vespasian Pella a

desfăşurat o prodigioasă activitate diplomatică în cadrul Ligii Naţiunilor.

Astfel, a fost delegat al României la mai multe sesiuni ale acestei

organizaţii internaţionale, la Conferinţa pentru dezarmare, a fost raportor al

mai multor comisii internaţionale care au funcţionat în cadrul Ligii

Naţiunilor. In mod deosebit s-a remarcat prin activitatea desfăşurată ca

raportor general al Conferinţei diplomatice a Ligii Naţiunilor pentru

adoptarea convenţiilor privind represiunea terorismului şi crearea unei

Curţi Penale Internaţionale (1937), şi ca preşedinte al Comisiei generale

pentru probleme juridice şi constituţionale a celei de a 19-a sesiuni a

Adunării Generale a Ligii Naţiunilor (1938)55

.

În condiţiile în care numeroşi intelectuali români de valoare aveau

să fie ţinta unor inumane şi incalificabile represiuni, după 1948 a fost

nevoit sa-şi părăsească ţara, retrăgandu-i-se în mod abuziv cetăţenia

româna. După mai multe călătorii în străinătate, s-a stabilit definitiv la New

York. El a continuat sa desfăşoare însă, în continuare, o importantă

activitate ca expert al mai multor organizaţii internaţionale şi, în primul

rând, al Organizaţiei Naţiunilor Unite. De această perioada a activităţii

sale este legat „Memorandumul" pe care 1-a prezentat în 1950 asupra unui

Proiect de cod de sancţionare a crimelor contra păcii şi umanităţi i, la

cererea Secretarului General al O.N.U. A desfăşurat concomitent, în

54Victor Duculescu, Vespasian V.Pella – personalitate proeminentă a ştiinţei juridice

româneşti,comunicare prezentată în cadrul A.D.I.R.I., cu prilejul comemorării lui Vespasian

V.Pella, publicată în Instituţii de drept public şi relaţii internaţionale în dinamică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.145. 55 Idem, p.146.

30

toată această perioadă, o remarcabilă activitate ca preşedinte al

Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, ca secretar general şi fondator

al Biroului Internaţional pentru unificarea dreptului penal şi cu

vicepreşedinte al Asociaţiei Juridice Internaţionale.

Numele lui Vespasian Pella rămâne legat de ideea sancţionării

infracţiunilor internaţionale, şi în primul rând a crimei de agresiune, în

condiţiile în care interesele unor state mici erau insuficient apărate de normele

dreptului internaţional şi tratatele existente în vremea sa. În cadrul Asociaţiei

Internaţionale de Drept Penal, Vespasian Pella considera că misiunea dreptului

penal este aceea de a apăra pacea internaţională, deoarece, până atunci

această misiune „nici diplomaţia, nici politica Societăţii Naţiunilor nu au

reuşit să o îndeplinească" .

În condiţiile în care pe plan internaţional în rândul juriştilor se

purta o vie dezbatere în legătură cu cine trebuia să răspundă de fapt cu

privire la crimele internaţionale, dacă în legătură cu acestea urmau să

răspundă direct statele sau numai executanţii persoane fizice , marele jurist

şi diplomat român susţinea ideea unei răspunderi cumulative, atât a statelor,

cât şi a indivizilor, pentru infracţiunile care aduceau atingere legii

internaţionale. Într-o epocă în care era considerat o axiomă aforismul lui

Napoleon, în sensul că „crimele colective nu angajează pe nimeni",

Vespasian Pella se manifesta cu hotărâre ca un promotor al ideii

responsabililăţii penale a statelor, concomitent şi distinct de răspunderea

penală de care se făceau pasibili indivizii, persoane fizice ce ar fi comis astfel

de crime, beneficiind de poziţii mai mult sau mai puţin oficiale. Ideile

esenţiale ale concepţiei sale, care au devenit astăzi unanim cunoscute şi

preţuite, au fost enunţate într-o valoroasă lucrare pe care a publicat-o în

1925, la vârsta de nici 28 de ani, intitulată sugestiv „Criminalitatea

colectivă a statelor şi dreptul penal al viitorului" . Această carte a stârnit o

remarcabilă valvă în rândul specialiştilor care, indiferent dacă acceptau

integral sau nu tezele sale, recunoşteau valoarea cu totul deosebită a ideilor pe

care juristul român le avansase în această deosebit de importantă lucrare. În

lucrarea menţionată, V.V.Pella fundamenta, cu argumente cât se poate

de judicios alese, susţinerea că războiul de agresiune reprezintă o

crimă internaţională dintre cele mai grave. El se pronunţa deschis

împotriva ideii privită ca o axiomă în literatura occidentală de

specialitate din acea vreme potrivit căreia războiul ar fi trebuit

considerat ca un mijloc de rezolvare a conflictelor internaţionale. „În

timp ce până în prezent dreptul internaţional public acorda o importanţă

egală dreptului păcii şi dreptului războiului, arăta Pella în viitor această

ştiinţă va fi transformată în chiar bazele sale, neexistând decât un

31

singur drept: dreptul păcii. Ar fi absurd de a mai concepe existenţa şi a

unui drept al războiului, adică un drept al crimei”56

.

Pornind de la teza războiului-crimă internaţională şi a conceperii

dreptului internaţional ca un drept al păcii, care interzice agresiunea,

V.V.Pella a fundamentat, în scrierile sale, necesitatea consacrării pe plan

juridic a responsabilităţii statelor pentru încălcarea dreptului internaţional.

Proiectul de Cod penal internaţional avansat de Vespasian Pella

încă din 1926 prevedea printre sancţiunile ce puteau fi aplicate statelor:

sancţiuni diplomatice, sancţiuni juridice, sancţiuni economice şi

folosirea forţei armate. Infracţiunile avute în vedere de juristul român

erau, în primul rând, crima internaţională de agresiune, încălcarea zonelor

demilitarizate, nesocotirea hotărârilor Curţii Permanente de Justiţie

Internaţională, pregătirea pe teritoriul unui stat a unor atentate împotriva

securităţii altor state, imixtiunea unui stat pe cale de subversiune în luptele

politice ce se desfăşoară într-un alt stat, ameninţarea cu războiul de

agresiune, încălcarea imunităţii diplomatice a reprezentanţilor străini şi

altele. Printre infracţiunile comise de indivizi erau înscrise acţiunea unui

conducător de stat de a declara un război de agresiune, abuzul privilegiilor

diplomatice pentru a săvârşi acţiuni contrare principiilor ordinii publice

internaţionale, încălcarea legilor războiului, răspândirea de ştiri false de

natura sa pună în pericol pacea.

Viziunea Iui Vespasian Pella cu privire la crimele internaţionale

era, prin urmare, o viziune amplă, de largă deschidere, fundamentată

ştiinţific, care avea în vedere pe de o parte incriminarea faptelor cu

caracter criminal săvârşite de agenţi sau oficialităţi ale statelor, dar şi a

înseşi guvernelor care adoptaseră decizii criminale, de asemenea natură,

care încălcaseră dreptul internaţional şi care comiseseră cu ştiinţă

infracţiuni internaţionale57

.

Consecinţa firească a tezei enunţate de Vespasian Pella cu privire la

caracterul criminal al războiului şi necesitatea sancţionării criminalităţii

colectivă a statelor era ideea constituirii unei Curţi Penale Internaţionale, instanţă

de natură să confere un suport juridic şi o aplicaţiune practică eforturilor

pentru pedepsirea acţiunilor contrare dreptului internaţional Meritul deosebit

al ideilor avansate de Vespasian Pella cu privire la calificarea războiului drept

crimă internaţională constă în aceea că ele erau enunţate într-o perioada în

care războiul era considerat un mijloc licit de soluţionare a diferendelor

internaţionale, fiind bine cunoscut faptul că abia la 27 august 1928, la Paris, a

fost adoptat Pactul Briand Kellogg, prin care agresiunea a fost

interzisă. Ideile sale cu privire la responsabilitatea penală a statelor

56 Victor Duculescu, op.cit.,p.146. 57 Idem, p.147

32

erau enunţate, astfel, cu peste doi ani înainte de actele internaţionale de la

terminarea celui de al doilea război mondial prin care au fost instituite

Tribunalele internaţionale de la Nürnberg şi Tokio pentru judecarea marilor

criminali de război. Juristul român avea, prin urmare, meritul de a anticipa o

serie de teze şi construcţii juridice care şi-au găsit locul abia mult mai

târziu în gândirea internaţională. Trebuie subliniat însă că marea sa idee

privind crearea unei Curţi Penale Internaţionale nu s-a putut concretiza

deoarece Tribunalul de Ia Nürnberg ca şi cel de la Tokio au fost, aşa cum se

cunoaşte, instanţe de excepţie, care au judecat numai pe anumiţi infractori şi

anume pe principalii criminali de război. Ceilalţi criminali au fost judecaţi,

aşa cum se ştie, de diverse tribunale naţionale. În ştiinţa juridică au continuat

însă, în anii postbelici, discuţiile în legătură cu acceptarea creării unei Curţi

Penale Internaţionale, multe state manifestând reţineri faţa de o asemenea

idee şi apreciind că nu este cazul ca propriii cetăţeni, chiar dacă ar comite

fapte oricât de grave, să fie încredinţaţi spre judecare unor instanţe

internaţionale în loc să fie judecaţi de propriile lor tribunale. Cu toate acestea,

ideea Curţii Penale Internaţionale rămâne o idee deosebit de importantă, pe

care însuşi Vespasian Pella o considera o chezăşie a păcii şi stabilităţii

internaţionale, a cooperării statelor pentru eradicarea infracţiunilor ce puteau

aduce atingere intereselor unui număr mai mare de state, de fapt întregii

comunităţi internaţionale58

.

Vorbind despre viitorul Curţii Penale Internaţionale. V.V.Pella

spunea:"...daţi-mi voie să consider simplul fapt al existenţei unei

Convenţii pentru crearea unei Curţi Penale Internaţionale drept o idee

generatoare a unei noi şi importante dezvoltări a justiţiei criminale

internaţionale. Mişcarea în favoarea unei Curţi penale internaţionale

este destinată, de altfel, sa câştige o amploare şi o forţă crescândă,

deoarece ... este conformă evoluţiei urmate de drept în toate grupările

omeneşti, în măsura în care se internaţionalizează manifestările anumitor

crime, Curtea va putea să-şi extindă competenţa şi asupra altor

infracţiuni prevăzute de convenţiile internaţionale. Ea va putea

deopotrivă sa se ocupe într-un viitor mai îndepărtat nu numai de

răspunderea indivizilor, dar şi de răspunderea anumitor

colectivităţi care vor tulbura relaţiile internaţionale" .

Meritele lui Vespasian V. Pella, privind crearea unei Curţi Penale

Internaţionale şi a unui Cod represiv mondial au fost unanim recunoscute în

lume, „el fiind cel care a aruncat scânteia creatoare”, după cum spunea Jean

Graven59

.

58 Victor Duculescu, op.cit.,p.147. 59 Preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, rector al Universităţii din Geneva.

33

În România, după 1948, opera lui Vespasian Pella a fost trecută sub

tăcere în mod cu totul nejustificat, în perioada anilor '50 şi chiar '60, concepţiile

sale au fost criticate cu virulenţă, estimându-se că ideea unei jurisdicţii penale

internaţionale ar pune în pericol „suveranitatea" statelor. Marile sale contribuţii

şi idei directoare cu privire la cerinţa creării unei Curţi Penale Internaţionale

au fost pe nedrept calificate ca „utopice" ori "mondialiste" , lucrările marelui

jurist fiind totuşi cunoscute şi apreciate foarte mult pe plan internaţional60

.

Cu toate acestea, în literatura juridică româneasca s-au emis şi puncte

de vedere curajoase, care au încercat să atragă atenţia cât de cât asupra

posibilităţii de a accepta ideea unei Curţi Penale Internaţionale care să judece

crimele împotriva comunităţii naţiunilor. Regretatul profesor Grigore

Geamănu aprecia, de pilda, într-o lucrare scrisa în 1977, că „În cei peste treizeci

de ani care au trecut de la sfârşitul războiului, valabilitatea argumentelor

care s-au ridicat împotriva unei instanţe penale internaţionale a fost

depăşită de însemnate progrese realizate în domeniul dreptului

internaţional, al legilor morale si al conştiinţei umanităţii"61

.

Este evident faptul că viziunile lui Vespasian V. Pella nu erau

corelate la realităţile existente la acel moment, dar timpul va dovedi

corectitudinea raţionamentelor sale şi importanţa idealului de justiţie

promovat de acesta62

.

Nu trebuie să încheiem fără a reda excepţionala definiţie a

dreptului internaţional penal elaborată de Vespasian V.Pella , cu mult timp

înainte ca acesta să fie altceva decât o sublimă formă lipsită de conţinut: „ o

disciplină juridică, care, în vederea apărării ordinii internaţionale,

determină crimele împotriva păcii şi umanităţii, prevăzând sancţiunile şi

condiţiile de responsabilitate ale indivizilor, statelor sau altor persoane

juridice”63

.

Pentru a înţelege pe deplin rolul şi însemnătatea activităţii lui

Vespasian V.Pella, trebuie să-l cităm pe juristul român de prestigiu, Iulian

Poenaru, care făcea următoarele aprecieri: „…putem afirma, fără teamă de a

greşi, că ideile, concepţiile şi atitudinea înaintată ale lui Vespasian V.Pella,

benefice întregii omeniri, îşi au sursa în inteligenţa nativă şi în sclipirile de

60 Una din sălile de judecată ale Tribunalului Penal pentru fosta Iugoslavie purtându-i numele. 61 Grigore Geamănu, Drept internaţional penal şi..,op.cit., p.232, citat de Victor Duculescu în op.cit., p.149. 62 Victor Ponta, Daniela Coman, Curtea Penală Internaţională – consacrarea juridică a

Statutului primei instanţe penale permanente din istoria justiţiei internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.26. 63 idem.

34

geniu ale poporului român, al cărui prestigios ambasador a fost pe toate

meridianele şi paralelele globului pământesc”64

.

1.4. Sancţionarea crimelor după cel de-al doilea război mondial

1.4.1. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg

1.4.1.1. Necesitatatea constituirii Tribunalului Militar

Internaţional de la Nürnberg

Atrocitatea crimelor comise în timpul celui de-al doilea război

mondial a determinat puterile învingătoare să ia în calcul, chiar înainte de

sfârşitul războiului, posibilitatea înfiinţării unui tribunal care să poată judeca

responsabilii crimelor care au marcat conştiinţa umanităţii. În acest sens a

fost semnată Declaraţia de la Moscova din 30 octombrie 1943, prin care

Puterile Aliate intenţionau să trimită membrii partidului nazist şi militarii

germani responsabili de atrocităţi sau crime în ţările unde au fost comise

faptele pentru a putea fi judecaţi şi pedepsiţi potrivit legilor acestor ţări.

La această dată, numai crimele de război păreau să intre în

competenţa Declaraţiei. Însă, odată cu anul 1944, au început să iasă la iveală

date despre genocidul65

comis împotriva celor 6 milioane de evrei din

Europa, ajungându-se în acest fel la conceptul de “crime împotriva

umanităţii”.

În temeiul Declaraţiei de la Moscova, la data de 8 august 1945, se

semnează, la Londra, “Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor

criminali de război ai Puterilor europene şi ale Axei”. Guvernele Regatului

Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, al U.R.S.S. şi al S.U.A., precum şi

Guvernul provizoriu al Republicii Franceze, ca state semnatare ale

Acordului, au instituit un Tribunal militar internaţional, cu sediul la

Nürnberg, care să judece criminalii de război ale căror fapte nu aveau o

localizare geografică exactă.

1.4.1.2. Principiile Dreptului Internaţional recunoscute în Statutul

Tribunalului de la Nürnberg

Principiul I - Orice persoană care comite o faptă considerată crimă

în baza prevederilor dreptului internaţional va răspunde pentru ea şi va fi

pasibilă de pedeapsă;

64 Iulian Poenaru, Vespasian V.Pella.O viaţă dedicată ideii de justiţie internaţională, Editura

Lumina, Bucureşti, 1999, citat de Victor Ponta, Daniela Coman, op.cit., p.27. 65 Termenul a fost promovat de un ziarist american de origine iudaică, Raphael Lemkin şi

utilizat în cartea sa, “Legile Axei în Europa Ocupată”.

35

Principiul II – Dacă legea naţională a ţării al cărui cetăţean este

persoana nu sancţionează o faptă considerată crimă în baza dreptului

internaţional, acea persoană nu este exonerată de răspundere penală

internaţională;

Principiul III – Dacă persoana care a comis fapta sancţionată de

dreptul internaţional a acţionat în calitate de şef de stat sau responssabil

guvernamental, acea persoană nu este exonerată de răspundere penală

internaţională;

Principiul IV – Faptul că persoana a acţionat în baza unui ordin

guvernamental sau al unuui superior nu o exonerează de răspundere penală

internaţională, cu condiţia să fi putut face o alegere morală;

Principiul V – Orice persoană acuzată de crimă în baza dreptului

internaţional are dreptul la un proces echitabil în baza faptelor şi a legii;

Principiul VI – Crimele definite în ceea ce urmează se sancţionează

drept crime în baza dreptului internaţional:

a) crime împotriva păcii:

i) plănuirea, pregătirea, iniţierea sau purtarea de

războaie de agresiune cu încălcarea tratatelor, actelor

sau garanţiilor internaţionale;

ii) participarea la un plan comun sau la conspiraţia

pentru îndeplinirea oricărui act menţionat la

punctul(i);

b) crime de război:

Încălcarea legilor sau obiceiurilor războiului include, dar nu se

limitează la crimă, rele tratamente sau deportarea în sclavie pentru muncă

sau pentru orice alte motive a populaţiei din sau în teritoriul ocupat; crima

sau relele tratamente aplicate prizionierilor de război, a persoanelor de pe

mare (marinarilor), uciderea ostaticilor, prădarea proprietăţilor publice sau

private, distrugerea deliberată a aşezărilor omeneşti sau devastarea

nejustificată de nevoi militare;

c) crime împotriva umanităţii:

Uciderea, exterminarea, luarea în sclavie, deportarea şi orice acte

inumane exercitate împotriva oricărei populaţii civile, sau persecutarea pe

baze politice, rasiale sau religioase, când asemenea acte sunt înfăptuite în

timpul execuţiei sau în conexiune cu orice crime împotriva păcii sau crime

de război.

Principiul VII – Complicitatea la comiterea de crime împotriva

păcii, crime de război sau crime împotriva umanităţii, precum sunt ele

definite la Principiul VI, constituie crimă în baza prevederilor dreptului

internaţional.

36

1.4.1.3. Competenţa Tribunalului

Tribunalul era competent să judece orice persoană care, acţionând în

numele ţărilor europene ale Axei, a comis, individual sau cu titlu de membru

al unei organizaţii, oricare dintre crimele66

menţionate expres în Statut.

Conducătorii, organizatorii, provocatorii sau complicii care au luat

parte la elaborarea sau executarea unui plan concret, ori a unui complot

pentru comiterea oricăreia dintre crimele prevăzute în Statut erau consideraţi

răspunzători pentru toate actele îndeplinite de către alte persoane în

executarea planurilor respective, situaţia lor fiind aceea de instigatori sau

complici după caz. Articolul 7 prevedea că „poziţia oficială a inculpaţilor, fie

ei şefi de state sau oficiali în departamente guvernamentale, nu se consideră a

fi exoneratoare de răspundere sau pentru micşorarea pedepsei”. Nici faptul că

inculpaţii ar fi acţionat în baza ordinelor guvernului sau a unui superior nu îi

exonera de răspundere, dar putea fi luată în considerare la micşorarea

pedepsei fiind o circumstanţă atenuantă, dacă Tribunalul considera că era în

interesul dreptăţii67

.

În cazul în care în timpul unui proces se constata că un inculpat

vinovat de o anumită faptă face parte dintr-un grup sau organizaţie,

tribunalul era abilitat să declare că grupul sau organizaţia respectivă sunt

criminale. Astfel, Gestapo-ul, SS-ul şi conducerea Partidului Nazist German

au fost declarate criminale.

De asemenea, Statutul prevedea că în cazul în care procesele ar fi

prea numeroase, se puteau înfiinţa alte instanţe, a căror competenţă şi

procedură erau identice cu cele prevăzute de statut.

Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg a funcţionat în

perioada 20 noiembrie 1945 - 1 octombrie 1946, dată la care şi-a încheiat

lucrările.

1.4.1.4. Atribuţiile Tribunalului

Tribunalul avea următoarele atribuţii:

a) Să citeze martori la proces şi să le ceară prezenţa şi mărturia şi de

asemenea, să le adreseze întrebări ;

b) Să interogheze orice inculpat ;

c) Să ceară prezentarea documentelor sau a celorlalte materiale

probatorii ;

d) Să pună sub jurământ martorii ;

66 Aşa cum sunt ele definite în Principiul VI din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg. 67 Conform art.8 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg.

37

e) Să împuternicească ofiţeri să ducă la îndeplinire orice sarcină

încredinţată de către Tribunal, inclusiv să le confere puterea de a colecta

dovezi ;

f) Să limiteze procesul la o audiere sumară a cauzelor şi capetelor de

acuzare ;

g) Să ia măsuri stricte spre a împiedica orice evenimente care ar putea

cauza întârzieri importatnte şi nu admitea argumente şi afirmaţii irelevante,

indiferent de natura lor ;

h) Să rezolve cu celeritate orice act perturbator, aplicând pedeapsa

cuvenită, inclusiv evacuarea din sală a oricărui acuzat sau a avocatului său,

pentru una sau toate înfăâişările, dar fără a aduce prejudicii aflării

adevărului68

.

Conform articolului 19, Tribunalul putea adopta şi aplica ori de câte

ori era posibil proceduri rapide şi nu de natură tehnică, şi putea admite orice

dovadă pe care o considera ca având valoare probatoare. Totuşi, Tribunalul

putea cere să fie informat în prealabil cu privire la natura dovezilor înainte ca

aceasta să fie administrată pentru a putea decide asupra relevanţei ei.

Referitor la necesitatea probaţiunii faptelor general cunoscute,

Tribunalului nu îi mai era necesară dovedirea lor, dar lua act cu privire la ele

cât şi la documentele guvernamentale şi rapoartele O.N.U. şi nu în ultimul

rând de actele şi documentele Comitetului de investigare a crimelor de

război69

.

1.4.1.5. Procedura în faţa Tribunalului

Procedura în faţa Tribunalului era prevăzută în articolul 24 al

Statutului Tribunalului Internaţional de la Nürnberg, fiind următoarea :

a) Capetele de acuzare erau citite în faţa Curţii ;

b) Tribunalul întreba pe fiecare acuzat dacă pledează „vinovat” sau

„nevinovat”;

c) Pledoaria de deschidere a acuzării;

d) Prezentarea dovezilor de către apărare şi acuzare în faţa

Tribunalului, iar acesta putea decide asupra admisibilităţii acestora;

e) Ascultarea martorilor acuzării mai întâi, iar apoi cei ai apărării.

Dovezile admise de instanţă erau prezentate mai întâi de acuzare, iar mai

apoi de apărare ;

f) Tribunalul putea adresa orice întrebări oricărui martor sau acuzat,

oricând ;

g) Acuzarea, respectiv, apărarea îşi puteau interoga proprii martori cât

şi pe cei ai părţii adverse;

68 Aşa cum este stipulat la art.17 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg. 69 Aşa cum este stipulat în art.21 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg.

38

h) Apărarea se adresa Curţii cu pledoaria finală ;

i) Acuzarea se adresa Curţii cu pledoaria finală ;

j) Fiecare acuzat putea face o declaraţie în faţa Tribunalului ;

k) Tribunalul hotăra şi pronunţa sentinţa.

Toate documentele oficiale au fost redactate, în limba engleză,

franceză, rusă, dar şi în limba acuzaţilor. De asemenea, şi procedura s-a

desfăşurat în limbile menţionate.

Garanţiile fundamentale pentru judecarea acuzaţilor în cadrul unui

proces echitabil şi regulile de procedură care trebuiau urmate de instanţă în

cadrul procesului erau prevăzute de Statut, fiind în concordanţă cu regulile

fundamentale judiciare şi procedurale în vigoare în legislaţia statelor care au

participat la constituirea Tribunalului. Erau, de asemenea, stabilite regului

potrivit cărora acuzaţii aveau dreptul la apărare, folosirea unei limbi

cunoscute de acuzat, dreptul de aduce probe, de a pune întrebări martorilor.

Aşa cum reiese din articolul 26 din Statut, hotărârea Tribunalului

prin care se constata vinovăţia inculpatului ori prin care acesta era achitat

trebuia să fie motivată. Foarte important de menţionat este faptul că această

hotărâre era definitivă şi nesusceptibilă de revizuire.

În cazul constatării vinovăţiei, Tribunalul putea să pronunţe orice

pedeapsă considerată justă, inclusiv pedeapsa cu moartea.

1.4.1.6. Sancţiunile aplicate

În temeiul prevederilor Statutului, Tribunalul putea aplica pedeapsa

cu moartea sau orice altă pedeapsă70

. Sentinţa trebuia motivată şi era

definitivă71

. De asemenea, ca accesoriu la sentinţă, tribunalul avea dreptul să

dispună confiscarea oricărei proprietăţi furate aflate în posesia acuzatului,

trimiţându-le Consiliului de Control pentru Germania72

.

În concret, prin sentinţele finale:

- au fost achitate trei persoane şi anume: Hjalmar

Schacht, Franz von Papen şi Hans Fritzsche;

- patru dintre acuzaţi au fost condamnaţi la închisoare

între 10 şi 20 ani: Karl Dönitz, Baldur von Schirach, Albert

Speer şi Konstantin von Neurath;

- trei dintre acuzaţi au fost condamnaţi la muncă

silnică pe viaţă: Rudolf Hess, Walther Funk şi Erich Raeder;

- doisprezece acuzaţi au fost condamnaţi la moarte

prin spânzurare; zece dintre aceştia, şi anume: Hans Frank,

Wilhelm Frick, Julius Streicher, Alfred Rosenberg, Ernst

70 Conform art.27 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg. 71 Conform art.26 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg. 72 Conform art.8 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg.

39

Kaltenbrunner, Joachim von Ribbentrop, Fritz Saukel, Alfred

Jodl, Wilhelm Keitel şi Arthur Seys-Inquart au fost spânzuraţi

la data de 16 octombrie 1946; Martin Bormann a fost judecat şi

condamnat la moarte în absenţă, iar Herman Göring s-a sinucis

înainte de a fi executat.

1.4.1.7. Scurte consideraţii concluzive

O problemă de drept invocată de apărare a fost aceea că acuzaţii nu

pot răspunde penal pentru că ei au acţionat ca mandatari ai statului,

susţinându-se doctrina „actului de stat”, astfel că statul german era, în

concepţia apărării, singurul vinovat de întregul cortegiu de crime şi masacre

practicate în mod deliberat de armatele naziste.

Tribunalul a respins, însă, această teorie, motivând printre altele că

„cel care a încălcat legile războiului nu poate, spre a se justifica, să invoce

mandatul pe care l-a primit din partea statului din momentul în care statul

dând acest mandat, a depăşit puterile pe care i le recunoaşte dreptul

internaţional”73

.

Dacă ar fi admis teoria actului de stat, Tribunalul Militar

Internaţional de la Nürnberg ar fi trebuit să achite pe toţi marii criminali de

război trimişi în judecată. Ar fi însemnat, de asemenea, să se asigure

impunitatea autorilor unor crime de drept internaţional, compromiţându-se

astfel ideea de justiţie internaţională. Întărind această idee, în sentinţa

Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg se specifică:- „Crimele

împotriva dreptului internaţional sunt comise de oameni, nu de entităţi

abstracte şi numai prin pedepsirea indivizilor care comit asemenea crime pot

fi aplicate prevederile dreptului internaţional”.

Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg constituie prima

experienţă istorică de instituire şi funcţionare a mecanismului juridic de

înfăptuire a justiţiei penale internaţionale şi are meritul de a consacra în

dreptul internaţional, principiul răspunderii penale individuale în detrimentul

răspunderii penale a persoanelor juridice, tranşând în acel moment disputa

istorică în favoarea răspunderii penale individuale şi nu a răspunderii penale

a persoanei morale.

1.4.2. Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul

Indepărtat

1.4.2.1. Înfiinţarea Tribunalului Militar Internaţional pentru

Orientul Îndepărtat

73 Proces des grands criminals de guerre, Tribunal Militaire International de Nürnberg,

documents officials, 1947.

40

În timp ce la Nürnberg erau judecaţi criminali nazişti, la data de 19

ianuarie 1946, în baza Declaraţiei de la Postdam74

, Comandantul Suprem al

Puterilor Aliate – generalul Douglas MacArthur75

, emite o hotărâre prin care

înfiinţează Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat76

, care

oferea cadrul juridic de a pedepsi, cu promptitudine, pe marii criminali de

război din Orientul Îndepărtat.

Este interesant de remarcat faptul că acest tribunal a fost constituit

printr-o simplă proclamaţie a Generalului MacArthur, funcţionând, practic,

ca o instanţă americană, fapt ce are rezonanţe şi în zilele noastre77

.

1.4.2.2. Competenţa

Din punct de vedere al jurisdicţiei ratione personae, Tribunalul

Militar Internaţional pentru Extremul Orient, spre deosebire de Tribunalul

Militar Internaţional de la Nürnberg, putea judeca doar persoanele învinuite

de comiterea celor mai grave crime, nefiind abilitat să declare anumite

grupuri sau organizaţii ca având caracter criminal78

.

Asemenea prevederilor Statutului Tribunalului Militar Internaţional

de la Nürnberg, Tribunalul putea aplica pedeapsa cu moartea sau orice altă

pedeapsă79

. Ca accesoriu la sentinţă Tribunalul avea dreptul să dispună

confiscarea oricărei proprietăţi furate aflate în posesia acuzatului trimiţându-

le Comandatului Suprem al Forţelor Aliate80

.

74 În Declaraţia de la Postdam, ce a fost semnată la 26 iulie 1945, aliaţii şi-au definitivat poziţia faţă de crimele de război comise de Japonia. Această Declaraţie cuprindea condiţiile de

capitulare a Japoniei, fiind acceptată de acest stat, după înfrângerea sa, la 1 septembrie 1945. 75 Acesta a avut un rol deosebit în constituirea şi funcţionarea Tribunalului, deoarece avea atribuţia de a numi judecătorii de pe listele propuse de statele semnatare ale actului de

capitulare a Japoniei şi de alte state care au aderat la acest act, precum şi de a numi

Preşedintele Tribunalului. Totodată el a avut funcţii referitoare la numirea Preşedintelui Consiliului care îndeplinea atribuţiile de instrucţie, urmărire penală şi susţinere a acuzării ori de

executareea, modificarea sau atenuarea pedepselor pronunţate. 76 Cunoscut sub numele de Tribunalul de la Tokyo, după sediul său, care a fost stabilit în acest oraş. 77 Stephen R. Shahom, “The Milosevic Indictment”, Znet, september, 20, 2001: “După cel de-al doilea război mondial a fost constituit la Tokyo un Tribunal pentru crimele de război. Nu

este nici o îndoială că cei cercetaţi erau responsabili pentru atrocităţi, dar, aşa cum a specificat

judecătorul indian Radhabinod Pal, în opinia sa, aliaţii învingători au comis ei înşişi crime grave şi bombele atomice ale SUA ce au lovit Hiroshima şi Nagasaki, au fost cele mai atroce

crime de război din Pacific. Dar, doar atrocităţile comise de japonezi au fost pedepsite. Pe

scurt, tribunalul pentru crimele de război reprezintă înfăptuirea justiţiei învingătorilor. 78 Conform art.5 din Statut. 79 Conform art.16 din Statut. 80 Conform art.17 din Statut, iar hotărârile erau executorii la ordinul Comandantului Suprem al Forţelor Aliate din Extremul Orient, acesta având dreptul de ale modifica.

41

1.4.2.3. Procedura în faţa Tribunalului Militar Internaţional

pentru Orientul Îndepărtat

Garanţiile judiciare, regulile de procedură şi regulile privind

responsabilitatea acuzaţilor ori pedepsele care ar putea fi aplicate de instanţă

sunt asemănătoare cu cele cuprinse în Statutul Tribunalului Militar

Internaţional de la Nürnberg.

Procedura în faţa Tribunalului a fost stabilită prin Proclamaţia

specială din 19 ianuarie 1946 a Comandantului Suprem al Forţelor Aliate şi

promulgată de către Tribunal în conformitate cu prevederile articolului 7 al

Statutului la data de 25 aprilie 1946. Aceasta era următoarea :

Regula nr.1 – denumită şi “Notificarea acuzaţilor - Citarea”

prevedea că fiecare acuzat aflat în custodie va primi actul cu cel puţin 14 zile

înaintea depunerii dovezilor în faţa Tribunalului într-o copie scrisă, tradusă

într-o limbă pe care acesta o înţelege. Alături de actul de acuzare acesta mai

primea, tot în copii, Statutul Tribunalului şi orice alt document înregistrat la

actul de acuzare. Orice acuzat care nu se afla în custodie era informat de

actul de acuzare formulat împotriva sa precum şi de drepturile sale de a primi

documentul menţionat printr-o notificare a cărei forme şi conţinut erau

stabilite de Tribunal. Acuzatul avea dreptul al un singur avocat pentru a

pleda în faţa Tribunalului.

Regula nr.2 – „Furnizarea altor documente” – prevedea că dacă,

înainte ca Tribunalul să înceapă să primească probe, Procurorul Şef făcea

modificări sau completări la actul de acuzare, aceste modificări sau

completări, inclusiv documentele conexe, trebuiau înregistrate la Tribunal,

iar copiile acestora, traduse într-o limbă pe care fiecare acuzat o înţelegea

erau furnizate fiecărui acuzat într-un timp cât mai scurt. De asemenea, în

baza unei cereri adresate Secretarului General, un acuzat putea primi copii

traduse ale tuturor documentelor la care se făcea referire în actul de acuzare.

Regula nr.3 – „Ordinea la proces” – în conformitate cu art.12 din

Statut şi a puterilor disciplinare conţinute în acesta, Tribunalul, prin

intermediul preşedintelui, asigura menţinerea ordinii la proces. Orice acuzat

sau orice altă persoană puteau fi evacuate de la o sesiune a procesului pentru

nerespectarea directivelor şi a solemnităţii procesului.

Regula nr.4 – „Martorii” – înainte de a depune mărturie în faţa

Tribunalului fiecare martor trebuia să depună jurământ sau să facă declaraţie

sau afirmaţie, după cum era obiceiul în ţara sa de origine. În timpul

procesului martorii nu aveau dreptul să participe la sesiunile Tribunalului,

decât doar când aveau permisiunea acestuia şi nici să discute între ei înainte

de a depune mărturie.

Regula nr.5 – „Cereri şi moţiuni înaintea depunerii probelor în faţa

Tribunalului şi decizii din timpul procesului” – orice moţiune sau alte

42

asemenea acte adresate Tribunalului înainte de depunerea probelor, trebuiau

comunicate Secretarului General, Procurorului Şef şi acuzatului vizat, sau

avocatului acestuia. Tribunalul, prin intermediul preşedintelui său, decidea

asupra situaţiilor apărute în timpul procesului, inclusiv situaţiile referitoate la

admisibilitatea probelor. Pentru motive întemeiate Tribunalul putea evacua

sala în cazul dezbaterii unor situaţii şi prezentarea unor hotărâri.

Regula nr.6 – „Stenograme, dovezi materiale şi documente” –

fiecare procedură orală era stenografiată, probele materiale erau numerotate,

stenogramele erau traduse, iar copii ale documentelor care urmau să fie

prezentate în instanţă trebuiau depuse cu cel puţin 24 de ore înainte.

Documentele apărute inopinat erau prezentate părţii adverse pe cât de repede

posibil în copie sau original81

.

1.4.2.4. Sancţiuni aplicate După luni de pregătire Tribunalul Militar Internaţional pentru

Orientul Îndepărtat, cunoscut aşa cum am mai spus şi sub numele de

Tribunalul pentru crime de război de la Tokyo, s-a întrunit pentru prima dată

la 29 aprilie 1946, iar patru zile mai târziu procurorii şi-au prezentat

pledoaria acuzându-i pe inculpaţi de crime de război, crime contra păcii şi

crime împotriva umanităţii. Procesul a durat mai mult de doi ani şi jumătate,

fiind audiaţi 419 martori, admiţându-se 4336 de probe, inclusiv declaraţii a

779 de oameni. Acuzarea a început capitolul Nanking al actului de acuzare în

iulie 1946, iar medicul Robert Wilson, chirurg şi membru al Comitetului

Internaţional al Zonei de Siguranţă a fost primul martor.

Acesta a fost momentul când majoritatea populaţiei japoneze a aflat

pentru prima dată de dimensiunile inimaginabile ale „violului” de la

Nanking. „Oribilele fapte ale armatei japoneze au fost acum prezentate

pentru prima oară poporului japonez” scria, la 26 iulie ziarul Asahi.

Unul dintre martori, pe nume Miner Searle Bates, misionar şi

profesor de istorie la Universitatea din Nanking, declara : „Eu personal am

asistat la împuşcarea mai multor civili, fără provocare şi fără vreun

motiv.”…. „Cadavrele civililor au zăcut pe străzile şi aleile din jurul casei

mele multe zile după momentul invaziei japoneze”. Bates a afirmat în faţa

instanţei cum că soldaţii japonezi adunau şi executau, în mod arbitrar şi

sistematic prizionerii de război chinezi, violau constant femeile, incidente pe

care le-a văzut cu ochii săi în cinci ocazii diferite, şi cu câtă meticulozitate

jefuiau casele, magazinele şi alte clădiri.

81 Rules of Procedure of the International Military Tribunal for the Far East, 25th april 1945, A decade of American Foreign Policy : Basic Documents, 1941-1949, by the Staff of the

Committe and Department of State, Washington DC, Government Printing Office, 1950.

43

Tribunalul Internaţional Militar pentru Orientul Îndepărtat a hotărât

următoarele:

- pedeapsa cu moartea pentru şapte persoane : Hideki Tojo şi

Koko Hirota, foşti premieri, şi generalii Seishiro Hagaki, Kenji

Doihara, Iwene Matui, Akira Muto, Heitato Keimura;

- închisoarea pe viaţă pentru unsprezece persoane şi

închisoare pe diferite termene pentru alte persoane.

1.4.2.5. Critici formulate la adresa Tribunalului Militar

Internaţional pentru Orientul Îndepărtat

Încă de la înfiinţarea sa, Tribunalului i-au fost aduse nenumărate

critici. Sistematizându-le, acestea se referă la următoarele fapte sau

împrejurări :

toţi cei unsprezece judecători erau din statele victorioase ;

cu excepţia judecătorului indian Pal Radhabinod, nici un alt

judecător nu avea o mare experienţă în dreptul internaţional ;

judecătorul chinez Mei Ju Ao nu avea experienţă ca judecător

nici în China, nici în alte instanţe ;

reprezentantul U.R.S.S. – generalul I.M.Zaryanov, nu vorbea

nici limba engleză nici limba japoneză – cele două limbi

oficiale al procesului ;

judecătorul filipinez Delfin Jaranilla a fost un supravieţuitor al

marşului morţii de la Bataan ;

judecătorul australian şi totodată preşedintele tribunalului

William Webb a fost implicat în anchetarea atrocităţilor comise

de japonezi în Noua Guinee.

Împăratul Hirohito şi familia sa au primit imunitate din partea

Statelor Unite ale Americii. Totodată S.U.A. – după cum s-a aflat mai târziu

– a hotărât să nu aducă în faţa instanţei a serie de membrii ai armatei

japoneze, respectiv ofiţerii şi oamenii de ştiinţă din unitatea 731, care au

făcut experienţe cu arme bacteriologice pe subiecţi umani în China, în

schimbul datelor obţinute în urma experienţelor.

În ziua în care sentinţa a fost pronunţată, 5 din cei 11 judecători au

prezentat opinii separate în afara Tribunalului. În declaraţia sa, judecătorul

Webb a făcut referire la statutul juridic al împăratului Hirohito …. „Faptul că

împăratul a fost constrâns să acţioneze în acest mod datorită sfaturilor

primite este în contradicţie cu dovezile administrate”, scria Webb. Deşi s-a

abţinut a-l acuza pe Hirohito, Webb a subliniat că acesta purta

responsabilitatea în calitatea sa de monarh constituţional care, a acceptat

„sfaturi ministeriale şi de altă natură în problema războiului”.

44

Judecătorul Jaranilla nu a fost de acord cu pedepsele stabilite de

Tribunal: „sunt după părerea mea prea uşoare” scria judecătorul .. „şi nu sunt

exemplare şi ferme şi în concordanţă cu gravitatea faptelor comise”.

Judecătorul Henri Bernard al Franţei a subliniat activitatea

defectuoasă a Tribunalului materializată prin absenţa împăratului Hirohito şi

insuficientele deliberări ale judecătorilor: „un verdict la care un Tribunal

ajunge în urma unei proceduri defectuoase nu poate fi un verdict valid”, a

concluzionat Bernard.

Judecătorul Bernard Roling al Olandei spunea că „era imposibil de

definit cu acurateţe şi comprehensiv conceptul de iniţiere şi purtare a unui

război de agresiune”.

Judecătorul indian Radhabinod Pal a emis o declaraţie de 1235 de

pagini în care a desfiinţat legitimitatea Tribunalului subliniind caracterul „de

justiţie a celor învingători”. Luând în considerare influenţa propagandei de

război, a exagerărilor şi distorsionării faptelor prin probe, precum şi martori

zeloşi şi ostili, Pal concluzionează totuşi: „dovezile că atocităţile au fost

aduse la îndeplinire de membri ai armatei japoneze împotriva populaţiei

civile din unele teritorii ocupate şi asupra prizionerilor sunt copleşitoare”.

Atât Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg, cât şi

Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient au fost supuse unor

numeroase critici referitoare, în special, la ”problema imparţialităţii” actului

de justiţie. Având în vedere acest lucru, sub tutela ONU s-au făcut eforturi şi

au existat preocupări, după cel de-al doilea război mondial, pentru crearea

unei instanţe internaţionale.

45

CAPITOLUL II

POZIŢIA INDIVIDULUI ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL, CU

REFERIRE LA ELEMENTELE SPECIFICE DREPTULUI

INTERNAŢIONAL PENAL

2.1. Scurte consideraţii introductive

Problema poziţiei individului în dreptul internaţional a generat,

generează şi în mod sigur va isca nenumărate controverse şi pe viitor.

Aceasta, deoarece majoritatea specialiştilor în Drept Internaţional sunt

adepţii ideii conform căreia individul nu poate fi subiect de drept

internaţional. Se poate spune că au o anumită doză de conservatorism, sau că

sunt reticenţi la unele schimbări care au avut loc odată cu trecerea timpului în

ordinea internaţională. Astfel, doctrina clasică a dreptului internaţional

rezervă calitatea de subiect al dreptului internaţional numai statelor, nu şi

persoanelor fizice.

Împotriva acestei doctrine, autori cunoscuţi ca Georges Scelle şi

Nicolas Politis au afirmat că numai indivizii pot fi subiecte de drept,

susţinând alături de Leon Duguit că regula de drept „nu se poate adresa decât

unei inteligenţe capabile de a o înţelege şi de a i se conforma”. În acest sens,

prin teoriile sale solitariste, Georges Scelle apreciază că statul, ca persoană

fizică, este o ficţiune, singura realitate fiind reprezentată de persoana fizică

luată individual şi relaţiile interindividuale bazate pe aşa – numita

„solidaritate socială”, astfel încât relaţiile internaţionale devin relaţii între

indivizi şi grupuri de indivizi. Împărtăşind aceeaşi opinie, Nicolas Politis

susţine că realitatea ne indică faptul că ceea ce numim de regulă „voinţă de

stat” este, de fapt, şi pe bună dreptate, voinţa indivizilor care guvernează,

personalitatea statului nefiind decât o metaforă pentru a se face distincţia între

actele guvernaţilor şi actele lor private. De altfel, ţinând cont de cele afirmate

anterior, Politis defineşte dreptul internaţional ca fiind „ansamblul regulilor

ce reglementează raporturile dintre oameni ce aparţin diverselor grupări

politice”. Susţinător al unor teorii asemănătoare, Leon Duguit consideră că

statul nu este nici persoană juridică, nici persoană suverană, fiind produsul

istoric al unei diferenţieri sociale între cei puternici şi cei aflaţi într-o

societate dată, adică între guvernanţi şi guvernaţi, care sunt indivizii. Faptele

nu indică, continuă Duguit, „existenţa unei alte personalităţi (a statului )

distinctă de indivizi”.

46

Majoritatea autorilor din perioada anterioară celui de-al doilea război

mondial82

resping documentat teoria formulată de cei care recunosc

persoanelor fizice calitatea de subiecte ale dreptului internaţional.

În literatura juridică occidentală de după cel de-al doilea război

mondial se acordă totuşi un loc tot mai larg concepţiilor care includ

persoanele fizice (indivizii) în categoria subiectelor dreptului internaţional83

.

Reputatul profesor Grigore Geamănu spunea că „ unul din

argumentele folosite de susţinătorii concepţiei care atribuie şi persoanelor

fizice calitatea de subiecte de drept internaţional este recunoaşterea acestora

ca subiecte ale răspunderii penale în dreptul internaţional”.

Interesant este faptul că eminentul profesor respinge vehement

această teorie motivând că : „o asemenea argumentare trebuie respinsă de

plano. Persoanele fizice răspund într-adevăr din punct de vedere penal, atât

pentru fapte considerate infracţiuni în convenţii internaţionale, prin care

statele se obligă să le incrimineze şi să le pedepsească în legislaţia lor internă

( de exemplu, pirateria, traficul de stupefiante, genocidul etc), cât şi pentru

crime de război, crime împotriva umanităţii şi păcii)”84

. În continuare,

reputatul profesor conclude: „în cazul răspunderii penale pentru infracţiunii

internaţionale prevăzute în convenţiile internaţionale, persoanele fizice care

comit asemenea infracţiuni sunt pedepsite, însă în baza legilor penale interne,

pe care statele le adoptă, ca urmare a obligaţiile asumate prin convenţii. Deci

nu poate fi vorba de scoaterea persoanelor fizice de sub jurisdicţia statelor. În

cazul crimelor de război împotriva umanităţii şi păcii, răspunderea penală a

persoanelor fizice este o consecinţă a răspunderii statelor, care au săvârşit

acte ilicite; persoanele fizice răspund ca organe ale statului şi sunt judecate în

calitate de subiecte de drept intern ale acelor state, chiar dacă judecata se face

de instanţe internaţionale (după cel de-al doilea război mondial – Tribunalele

de la Nürnberg şi Tokio).

Este binecunoscut faptul că aceste tribunale au judecat numai pe

principalii criminali de război ale căror acte nu au putut fi localizate

geografic, ceilalţi fiind deferiţi instanţelor judecătoreşti naţionale. Aceasta nu

face decât să întărească teoria susţinută de profesorul G.Geamănu, conform

82 D.Anzziloti, Cours de droit international,Paris, 1929, p.123; H. Triepel, Les rapports entre droit interne et le droit international, „Recueil de Cours”, vol.I, 1923, p.83; W. Phillimore,

Droit et devoirs des Etats, „Recueil de Cours”, vol.I, 1923, p.33 şi urm. 83 A se vedea: Oppenheim – Luterpacht, International law, vol.I, ed. a 7 – a, Londra, 1955, p.19; Ph.Jessup, A modern Law of Nations, New York, 1948, p.18 şi urm.; M.Sibert, Traité de

droit international public, vol. I, Paris, 1951, p.95 şi urm.; D.P. O'Connell, La personalité en

droit international, R.G.D.I.P., 1963, p.38 şi urm. 84 Grigore Geamănu, Drept Internaţional Public, Tratat, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1981, vol.I, p.351.

47

căreia, calitatea de autori ai unor crime internaţionale nu conferă persoanelor

fizice, sub nici o formă, calitatea de subiecte de drept internaţional85

.

În aceste cazuri, deşi individul nu acţionează ca subiect de drept

internaţional, apar unele elemente de diferenţiere: în primul rând, individul

era destinatarul indirect al normelor de drept internaţional, iar în cel de-al

doilea caz, este supus unei jurisdicţii internaţionale86

.

Mai recent, o altă direcţie de dezvoltare a reglementărilor dreptului

internaţional public privind individul urmăreşte instituirea unui sistem

internaţional de protecţie a persoanei fizice.

Această protecţie internaţională a omului este aplicată pe diferite

planuri. Astfel, este protecţia internaţională a persoanelor fără cetăţenie

(apatrizi), prin care se urmăreşte, pe de o parte, împiedicarea apariţiei de noi

apatrizi şi reducerea numărului lor, pe de altă parte, garantarea unui minim de

drepturi pentru aceste persoane. De asemenea, pe baza prevederilor dreptului

internaţional s-a creat un sistem de protejare a persoanelor refugiate87

.

Reglementările de drept internaţional referitoare la apatrizi şi

refugiaţi s-au dezvoltat, mai ales, după cel de-al doilea război mondial, sub

egida Organizaţiei Naţiunilor Unite. În anul 1951 a fost adoptată Convenţia

privind Statutul Refugiaţilor, care stabileşte obligaţia pentru state de a

acorda refugiaţilor drepturi apropiate de cele ale cetăţenilor lor, cu excepţia

drepturilor politice, şi asigurarea unui statut pentru refugiaţi asemănător

străinilor.

Dreptul internaţional public reglementează şi protecţia internaţională

a grupurilor etnice, religioase şi lingvistice. El a reglementat protecţia

teritoriile puse, în trecut, sub mandatul Societăţii Naţiunilor, iar după cel de-al

doilea război mondial, cele puse sub tutela O.N.U..

Problema statutului individului în dreptul internaţional se ridică mai

ales în domeniul protecţiei internaţionale a drepturilor omului. În acest caz

teoria conform căreia numai statele sau organizaţiile internaţionale sunt

subiecte de drept internaţional are valoare limitată88

.

Esenţa dreptului internaţional a constituit-o întotdeauna preocuparea

fundamentală pentru fiinţa umană, aceasta fiind în mod clar manifestată în

85 Ibidem. 86 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept Internaţional Public,ediţie revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă „Şansa”- S.R.L., Bucureşti, 1997, p.76. 87 Marţian I. Niciu, Drept Internaţional Public,ediţie revăzută şi adăugită, Editura Servosat,

Arad, 2001, p.86. 88 Malcom N.Shaw, International Law, Fourth edition, Cambridge University Press, 1997,

p.182-183.

48

dreptul natural, originea dreptului internaţional clasic89

. Afirmarea teoriilor

pozitiviste, în special în secolul al XIX – lea a pus în umbră preocuparea

anterior amintită, creând pentru stat o poziţie centrală, chiar exclusivistă în

această privinţă. Totuşi, practica modernă a demonstrat că indivizii au fost

recunoscuţi într-o măsură mai mare ca participanţi şi subiecte de drept

internaţional. Aceasta s-a realizat în principal, dar nu în mod exclusiv,

datorită dreptului drepturilor omului.

Legătura dintre stat şi individ pentru realizarea scopurilor dreptului

internaţional are din punct de vedere istoric conceptul de naţionalitate.

Aceasta a fost şi rămâne decisiv particularizată în sfera de jurisdicţie şi de

protecţie internaţională a individului de către stat. De exemplu, se întâmplă

adesea ca plângerea unui individ împotriva unui stat străin să devină o

problemă a statului al cărei naţionalitate o are acesta90

.

Înainte de a examina concepţiile anterior prezentate, trebuie excluse

cazurile în care persoanele fizice (indivizii) acţionează în calitate de organe

de stat, organe ale organizaţiilor internaţionale sau reprezentanţi ai unor

subiecte de drept internaţional (mişcări de eliberare, beligeranţi), căci în

aceste cazuri persoanele respective acţionează în calitate de reprezentanţi ai

subiectelor de drept respective, şi nu în nume propriu. De asemenea,

raporturile interne din cadrul organizaţiilor internaţionale, între organizaţii şi

funcţionari, ca şi cele dintre mişcările de eliberare şi beligeranţi şi persoanele

care le compun, fac parte din ordinea juridică proprie a acestor subiecte şi nu

conferă persoanelor drepturi şi obligaţii conform dreptului internaţional, aşa

cum este şi cazul raporturilor dintre un stat şi persoanele fizice care locuiesc

pe teritoriul său91

.

Date fiind cele mai sus prezentate, urmează a stabili dacă indivizii

sunt sau nu destinatari direcţi de drepturi şi obligaţii create prin normele

dreptului internaţional, şi ţinând cont de aceasta, dacă ei pot acţiona pe plan

internaţional pentru a uzita aceste drepturi, şi bineînţeles, dacă pot fi traşi la

răspundere pe plan internaţional pentru încălcarea obligaţiilor lor.

2.2. Individul, destinatar şi beneficiar al normelor internaţionale

89 Hugo Grotius, De Jure Praedae Commentarius, 1604, citat de E.Daes în studiul The Individual's Duties to the Community and the Limitations on Human Righs and Freedoms

under Article 29 of the Universal Declaration of Human Rights, E/CN.4, p.44. 90 A se vedea hotărârile Curţii Permanente de Justiţie Internaţională,în cazurile concesiunilor Panevezis Suldiatiskis(1933) şi de asemenea Mavrommatis(1925), (citate de M.Shaw, op.

cit.,p.183. Este interesant faptul că şi profesorul G.Geamănu, citează aceste cazuri în sprijinul

afirmaţiei că „Raporturi juridice de la stat la stat se stabilesc când în temeiul protecţiei juridice pe care un stat îl are asupra cetăţenilor săi, aflaţi pe teritoriul unui alt stat, cere acestuia să

repare prejudiciul suferit de către acestia, spunând că individul nu poate acţiona ca titular de

drepturi în afara mecanismului statal, căruia continuă să-i rămână subordonat”. 91 Ion Diaconu, Tratat de Drept Internaţional Public, vol.I, Lumina Lex, Bucureşti, 2002,

p.494.

49

2.2.1. Subiectele dreptului internaţional

Subiectul de drept internaţional este o entitate care participă la

raporturi juridice reglementate nemijlocit de dreptul internaţional. Trăsătura

esenţială a subiectelor de drept internaţional o constituie capacitatea lor de a

fi titulare de drepturi şi obligaţii cu caracter internaţional.

Sistemul subiectelor dreptului internaţional public generează o

problemă controversată în literatura de specialitate ca urmare a faptului că

este o parte necodificată, încă, a acestui drept şi expresia schimbărilor care au

survenit în cadrul acestui sistem şi a tendinţelor noi care se manifestă în

această materie. De asemenea, doctrina de drept internaţional nu este unitară

în definirea noţiunii de subiect de drept internaţional.

Precizarea şi reglementarea calităţii de subiect de drept internaţional

public a diferitelor entităţi participante a relaţiile internaţionale este

importantă deoarece ea are menirea de a stabili cine sunt destinatarii direcţi ai

prevederilor principiilor şi normelor dreptului internaţional public, iar nu cei

indirecţi92

.

Normele dreptului internaţional au un domeniu de validitate spaţială

- în sensul că se aplică pe o anumită arie geografică (universale, generale,

regionale, restrânse, bilaterale), un domeniul de validitate temporală – multe

dintre ele având o durată limitată în timp, altele nedeterminată şi un domeniu

material, reprezentat de conţinutul normei, respectiv conduita care este

definită ca fiind autorizată, interzisă sau cerută obligatoriu93

.

Referitor la subiectele de drept internaţional, Dominique Carreau

arată că precizarea acestei calităţi contribuie la indicarea personalităţii

internaţionale a diferiţilor actori ai societăţii internaţionale94

.

Pentru a vedea cine este sau cine poate fi subiect de drept

internaţional, trebuie să definim noţiunea. Astfel, Dicţionarul de Drept

internaţional public de la Bruxelles arată că subiect de drept internaţional este

„ entitatea susceptibilă de a fi titulară de drepturi şi obligaţii care izvorăsc

din ordinea internaţională”95

. Rezultă de aici că elementul caracteristic al

subiectelor de drept internaţional este acela de a fi titular de drepturi şi

obligaţii internaţionale, în mod direct, adică de a avea personalitate

internaţională. Acest element caracteristic al subiectului de drept

internaţional este subliniat în doctrina dreptului internaţional de mai mulţi

92 Marţian I.Niciu, op. cit., p.77. 93 J.Barberis, Nouvelles questions concernant la personalité internationale, RCADI, vol.179, 1983, I, p.161; această clasificare a fost prezentată anterior de Hans Kelsen, Théorie du droit

international public, în RCADI, vol.84, 1953, III, p.62 şi urm. 94 Dominique Carrreau, Droit international public, Paris, 1988, p.305. 95 Dictionnaire de Droit International Public, Universités Francphones, Bruylant, Bruxelles,

2001, p.1062

50

autori96

. De altfel, Charlles Rousseau scrie : „Pentru a fi considerat ca

subiect activ al unei ordini juridice, o entitate trebuie, în primul rând, să fie

investită de această ordine, cu drepturi şi obligaţii definite în mod clar”97

.

Acest autor subliniază şi un alt element caracteristic pentru subiectul de drept

internaţional, şi anume – capacitatea sa de acţiune în relaţiile

internaţionale, în special, de a putea acţiona în mod direct, prin

procedurile adecvate ale dreptului internaţional, pentru a-şi face efectivă

respectarea drepturilor sale, în aceste relaţii.

În general, putem considera că o entitate poate fi subiect de drept

internaţional public, dacă întruneşte următoarele condiţii:

a) să fie destinatarul nemijlocit al normelor dreptului internaţional

şi ca atare, să fie titular direct de drepturi şi obligaţii pe plan internaţional;

b) să participe în mod nemijlocit la raporturile juridice

internaţionale şi să aibă acces direct la procedurile internaţionale pentru a-şi

apăra drepturile (fie în faţa unor instanţe de judecată internaţionale sau în

cadrul unor organizaţii internaţionale)98

.

Trebuie menţionat că nu există norme ale dreptului internaţional care

să stabilească subiectele sale. Această teorie – a subiectelor de drept

internaţional – a fost dezvoltată de jurişti şi cercetători, pe baza practicii

internaţionale. În acest fel, în doctrină au fost formulate mai multe teorii

privind conceptul de subiect de drept internaţional.

Teoria pură a dreptului, fundamentată mai ales de Hans Kelsen99

,

consideră subiect de drept orice persoană pentru care o normă prevede o

conduită, constând într-un drept sau o obligaţie juridică. Kelsen aplică

această concepţie atât faţă de persoanele fizice, de cele juridice, cât şi faţă de

state. El susţine că drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice pot fi descrise

ca drepturi şi obligaţii colective ale membrilor lor; la fel, consideră că dreptul

internaţional reglementează conduita indivizilor tot aşa cum este reglementată

în dreptul intern conduita membrilor unei persoane juridice. Astfel, teoria

pură a dreptului consideră ca subiect al dreptului internaţional orice entitate

sau orice persoană care este destinatarul direct al unei norme a acestuia. În

ceea ce priveşte persoanele morale (juridice), deci şi statele, atunci când

acestea sunt destinatare directe ale unei norme de drept, rezultă că indivizii

96 Spre exemplu Nguien Quoc Dinh, Patrik Daillier şi Alain Pellet scriu: „În drept nu pot fi considerate ca membre ale comunităţii internaţionale decât entităţile care sunt destinatarii

direcţi ai normelor internaţionale” în Droit international public, cinqueme édition, L.G.D.J.,

Paris, 1994, p.390; De asemenea, acest element determinant pentru calitatea de subiect de drept internaţional public este subliniat şi de Paul Reuter în Droit international public, septieme

édition, Presses Universitaires de France, Paris, 1993, p.175. 97 Charles Rousseau, Droit international public, onzieme édition, Dalloz, Paris, 1987, p.408. 98 Marţian I.Niciu, op.cit. p.78. 99 Hans Kelsen, Théorie pure du droit, 1962, p.62 şi urm.

51

care le compun au drepturi sau obligaţii colective şi conduitele lor sunt

reglementate indirect în ordinea juridică internaţională.

Analizând o altă teorie - şi anume cea a responsabilităţii – expusă în

principal de Eustathiades100

şi dezvoltată de Wengler, ar fi subiect de drept

internaţional orice persoană care se găseşte într-una din situaţiile următoare:

este titular al unui drept şi îl poate reclama pe plan internaţional, sau este

titular al unei obligaţii internaţionale şi are capacitatea de a comite un delict

internaţional. Eustathiades întemeiază calitatea de subiect de drept

internaţional pe răspunderea internaţională; subiectul trebuie fie să o poată

invoca, fie să şi-o asume.

Wengler a dezvoltat această teorie, stabilind o delimitare netă între

actul ilicit şi răspunderea internaţională. Pentru el actul ilicit este condiţia

pentru a fi supus unei sancţiuni, în timp ce răspunderea internaţională

înseamnă a fi supus unei sancţiuni, independent de faptul dacă cel care o

suportă a fost sau nu autorul actului ilicit. El analizează cazuri în care

altcineva decât autorul actului ilicit suportă sancţiunea (o parte a unui stat,

persoane sau comunităţi) şi ajunge la concluzia că este subiect de drept

internaţional cel care este responsabil în plan internaţional sau cel care poate

fi supus unei sancţiuni internaţionale101

.

Aşa cum am amintit şi anterior, reprezentanţii şcolii obiectiviste a

dreptului internaţional au susţinut că societatea internaţională este o societate

de persoane şi că numai persoanele sunt destinatare ale normelor dreptului

internaţional, şi deci subiecte ale acestuia.

Altfel spus, normele dreptului internaţional, ca orice normă de drept,

reglementează conduite umane. Dar ele reglementează conduite cu privire la

colectivităţi umane constituite în state care acţionează ca atare, organizaţii

create de aceste state, ori cu privire la alte entităţi colective (mişcări de

eliberare naţională, beligeranţi, insurgenţi), sau mai rar cu privire la persoane

luate individual; ele o fac direct, reglementând conduita subiectelor, sau

indirect, derivând din această conduită drepturi pentru persoane102

. De punctat

că teza responsabilităţii internaţionale se referă numai la unele aspecte ale

calităţii de subiect de drept internaţional, care sunt mai degrabă o consecinţă a

neexecutării unor obligaţii internaţionale, de către unul sau altul din cei ţinuţi

de aceasta.

100 Constantin Eustathiades, Les sujets de droit international et la responsabilité internationale, Nouvelles tendances, în RCADI, vol.84, 1953 ,III, p.397 şi urm., citat de Ion

Diaconu în op.cit., p.395. 101 W.Wengler, Derbegrif des Volkerrchtssubjektes în Lichte der politischen Gegenwart, F.W., t.51, 1951 – 1953, p.113 şi urm, citat de Ion Diaconu în op.cit., p.395. 102 Ion Diaconu , op.cit., p.396

52

Analizând practica internaţională, se observă un lucru de o deosebită

importanţă în stabilirea în concret a categoriilor de subiecte de drept

internaţional. Astfel, diferitele categorii propuse ca subiecte de drept

internaţional nu au acelaşi volum de drepturi şi obligaţii, aceasta depinzând

de măsura în care ele participă la viaţa internaţională103

. Spre exemplu,

statele, făcând parte din aceeaşi categorie de subiecte, nu au toate aceleaşi

drepturi şi obligaţii, aceasta depinzând de tratatele pe care le încheie sau de

raporturile internaţionale la care participă. Relaţia subiectelor cu normele de

drept internaţional este, de asemenea, diferită, deoarece pentru unele dintre

ele, pot decurge drepturi şi obligaţii din ansamblul normelor dreptului

internaţional (state), iar pentru altele, numai normele din anumite domenii

sunt aplicabile. O altă diferenţă putem observa şi din faptul că statele

participă ele însele la formarea normelor de drept internaţional, în timp ce alte

subiecte numai în mod limitat au această capacitate, pentru ele drepturile şi

obligaţiile decurgând în principal din normele stabilite de state.

Aşadar, în literatura de specialitate, sunt recunoscute ca subiecte ale

dreptului internaţional acele entităţi care participă, pe de o parte, la elaborarea

normelor de drept internaţional şi, pe de altă parte, la desfăşurarea raporturilor

juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel drepturi şi asumându-şi

obligaţii în cadrul ordinii juridice internaţionale. Acestea sunt:

Statul suveran - subiect originar şi având competenţe

depline, care până în deceniile 4-5 ale acestui secol era

considerat ca singurul subiect de drept internaţional;

Organizaţiile internaţionale guvernamentale - ca subiecte

derivate şi limitate ale dreptului internaţional, deoarece iau

naştere prin acordul de voinţă al statelor, dobândind, după

acest moment personalitate juridică proprie distinctă de cea

a statelor care le-au înfiinţat;

Popoarele şi mişcările de eliberare naţională - sunt

considerate subiect de drept internaţional, ce au capacitate

limitată şi cu caracter tranzitoriu;

Vaticanul - ca subiect limitat de drept internaţional şi

Individul - subiect controversat al dreptului internaţional.

În evoluţia dreptului internaţional public s-au produs şi se vor mai

produce modificări ale competenţelor acestor entităţi. Tocmai de aceea,

trebuie analizat şi stabilit dacă indivizii sunt destinatari direcţi de drepturi şi

103 În legătură cu aceasta, Curtea Internaţională de Justiţie în Avizul consultativ în cazul

Reparation for injuries Suffered in the Service of the United Nations, ICJ Reports, 1949, la

p.178, arăta că: „Subiectele de drept în orice sistem juridic nu sunt în mod necesar identice în ceea ce priveşte natura lor sau întinderea drepturilor lor, iar natura lor depinde de nevoile

comunităţii”.

53

obligaţii create prin normele dreptului internaţional, dacă ei pot acţiona în

plan internaţional pentru a putea beneficia de aceste drepturi şi dacă ei pot fi

traşi la răspundere în plan internaţional pentru încălcarea obligaţiilor lor.

2.2.2. Noţiunea de individ în dreptul internaţional

Pentru buna cunoaştere şi înţelegerea noţiuni de individ, ori de câte

ori este întâlnită în domeniul dreptului internaţional, trebuie cercetat şi

explicat însăşi sensul acestei noţiuni, aşa cum este ea definită.

Astfel, pornind de la definirea noţiunii în sens literar, se poate

observa că în ţara noastră, de-a lungul timpului, cuvântul individ nu şi-a

schimbat în nici un fel înţelesul, fiind: „persoana privită ca unitate distinctă

faţă de alte persoane”104

. Tot în sensul acesta, întâlnim, pe plan internaţional,

cuvântul individ ca desemnând „o singură fiinţă umană”105

.

Trecând în planul dreptului internaţional, se remarcă faptul că în

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se vorbeşte adesea de persoane 106

, dar de asemenea, şi faptul că uneori se vorbeşte de individ107

: „individul

are îndatoriri faţă de comunitate, deoarece numai în cadrul acesteia este

posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale”108

.

Trebuie remarcată, în acest stadiu al cercetării, explicaţia care se

regăseşte în Dicţionarul de Drept Internaţional Public editat la Bruxelles.

Aici individul este asimilat fiinţei umane, persoanei private, persoanei umane

sau particularului, toţi aceşti termeni fiind sinonimi. În continuare se spune

că: „individul este subiect al ordinii interne în statul unde el se găseşte. El

este, de asemenea, subiect al ordinii internaţionale în măsura în care statele

sau organizaţiile internaţionale îi conferă acestuia drepturi sau obligaţii”109

.

În domeniul ocrotirii internaţionale a drepturilor omului sunt

evidenţiate, de asemenea, acele prevederi în conformitate cu care individului i

se recunoaşte, în anumite condiţii, calitatea de parte în faţa unor instanţe

internaţionale. Astfel, în temeiul unor dispoziţii ale Convenţiei Europene

pentru Protecţia Drepturilor Omului, referitoare la Comisia şi Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, ori în conformitate cu regulile de procedură

ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, persoanele fizice au dreptul

104 Dicţionarul limbii romîne moderne, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1958, p.381; Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II – a, Editura Univers enciclopedic,

Bucureşti, 1996, p.486. 105 Oxford Advenced Learner's Dictionary of Current English, fifth edition, Oxford University Press, 1996, p.606. 106 Art.8, 10, 11, 12, 13, 14, 17, 18, 20 – 28 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. 107 Art.3 - referitor la dreptul la viaţă, art.15 – referitor la dreptul de a avea o naţionalitate, art19 – referitor la dreptul la exprimare şi art.20 – referitor la îndatoririle lor din Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului. 108 Art.29 alin.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. 109 Dictionnaire de Droit International Public, Universités Francphones, Bruylant, Bruxelles,

2001, p.573.

54

ca, în anumite condiţii, să declanşeze o acţiune în faţa acestor instanţe

internaţionale110

.

2.2.3. Poziţia individului în dreptul internaţional

Aşa cum am arătat anterior, problema care se pune este aceea dacă

individului i se poate atribui calitatea de subiect al dreptului internaţional.

În special după cel de-al doilea război mondial au apărut o serie de

situaţii juridice noi care au atras atenţia asupra problemei referitoare la

posibila considerare a individului ca având calitatea de subiect al dreptului

internaţional. Putem vorbi aici de acele situaţii juridice care s-au creat odată

cu emiterea sentinţelor Tribunalelor Internaţionale Militare de la Nürnberg şi

Tokio prin care au fost condamnaţi criminali de război sau persoane care au

comis crime împotriva umanităţii.

În dreptul internaţional contemporan cele mai multe principii şi

norme, atât convenţiale cât şi cutumiare, privesc indivizii, iar în ultimă

instanţă toate normele dreptului internaţional vizează omul, ca element de

bază a societăţii 111

. De altfel, un alt aspect cu caracter de noutate şi totodată,

deosebit de important, al sistemului de protecţie internaţională a individului

este reglementarea garantării drepturilor omului şi a libertăţilor sale

fundamentale. Putem afirma că această reglementare constituie un element

determinant pentru dezvoltarea actuală a dreptului internaţional public, ca un

drept al omului, şi nu numai al statelor112

.

Protecţia internaţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

omului, cu caracter de universalitate, se realizează prin ansamblul actelor

internaţionale adoptate sub egida O.N.U. sau a altor organizaţii ( Consiliul

Europei, O.S.C.E., etc).

Unii autori contemporani au formulat opinii în sensul că, semnând şi

ratificând Carta O.N.U., comunitatea internaţională a recunoscut că aceste

drepturi şi libertăţi fundamentale nu mai sunt doar o problemă în limitele

jurisdicţiei naţionale ci şi o problemă de drept internaţional, considerând, prin

110 Art.3 din Legea nr.39/1994 privind ratificarea Convenţiei Europene pentru Protecţia

Drepturilor Omului stipulează că: „ În baza art.25 şi 46 din convenţia menţionată, România

recunoaşte dreptul la recursul individual în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisdicţia obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa drepturilor cuprinse în

Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului, precum şi în Protocolul nr.4,

recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele deja înscrise în Convenţie şi în primul protocol adiţional al Convenţiei (1963), în Protocolul nr.7 (1984), pentru cauze în care

violarea drepturilor garantate de aceste texte intervine după intrarea lor în vigoare pentru

România. 111 Ion Diaconu , op.cit., p.496. 112 Marţian I.Niciu, op.cit., p.87.

55

urmare, că prin Cartă au fost conferite individului în mod direct drepturi

internaţionale113

.

Trebuie specificat aici că principalele documente internaţionale

adoptate de O.N.U. care stau la baza acestei protecţii a drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului sunt:

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – 1948

Pactul internaţional privind drepturile economice,

sociale şi culturale – 1966

Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice –

1966

Protocolul facultativ la Pactul internaţional privind

drepturile civile şi politice – 1966, şi

Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional

privind drepturile civile şi politice – 1989.

Un exemplu concludent ar fi acela că un stat parte la Pactul privind

drepturile civile şi politice care aderă la Protocolul facultativ al acestuia,

recunoaşte Comitetului pentru drepturile omului competenţa de a primi şi

examina comunicări de la persoane fizice, aflate sub jurisdicţia statului

respectiv. Asemenea comunicări au ca obiect posibile violări ale unor drepturi

prevăzute în Pact de către statul în cauză. Proceduri asemănătoare, cu privire

la comunicări, ale unor persoane fizice, se regăsesc şi în cadrul Subcomisiei

pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor, a Comisiei

privind statutul femeilor, Comitetului privind eliminarea discriminărilor

rasiale şi Comitetului împotriva torturii, în temeiul convenţiilor speciale

adoptate în domeniile respective. Trebuie specificat aici că este vorba numai

de un drept procedural, constând în mod exclusiv în iniţierea unei proceduri;

astfel, persoana în cauză nu participă la desfăşurarea ei, iar comitetele

respective fac numai sugestii şi recomandări statelor în cauză, procedura

încheindu-se. Acestea sunt proceduri de supraveghere a punerii în aplicare a

tratatelor de către comitetele respective, şi nu proceduri judiciare

internaţionale.

Pe lângă protecţia internaţională cu caracter de universalitate a

drepturilor omului există şi o protecţie regională a lor, reglementată de acte

internaţionale cu caracter regional: Convenţia pentru salvgardarea

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale – adoptată în cadrul

Consiliului Europei, sau actele adoptate de Organizaţia pentru Securitate şi

Cooperare în Europa, cele adoptate de Organizaţia Statelor Americane.

113 Ph.C.Jessup, A Modern Law of Nations.An Introduction,New York, 1958, p.41 şi 137 (citat de Raluca Miga – Beşteliu în Drept Internaţional. Introducere în dreptul internaţional public,

Editura All, Bucureşti, 1997, p.143.)

56

În aceste cazuri este acceptată şi prezentarea de plângeri directe, ale

persoanelor, către curţile de justiţie respective, care pot pronunţa decizii

obligatorii pentru statele membre, pe baza convenţiilor privind drepturile

omului adoptate în cadrul acestor sisteme regionale. Persoanele în cauză pot

participa la toate fazele procedurii. Şi aici este vorba tot de un drept

procedural, drepturile şi obligaţiile substanţiale fiind stabilite prin acorduri

între state, persoanele fiind numai beneficiare ale acestora. Atât drepturile

substanţiale, cât şi dreptul procedural de a se adresa Curţii de Justiţie, decurg

din tratatele acceptate de state, şi nu direct din normele dreptului

internaţional, astfel încât cetăţenii statelor au dreptul să se plângă acestor

instanţe în baza acordului statelor dat prin ratificarea sau aderarea la

respectivele convenţii, în caz contrar instanţele respective neavând

competenţa de a primi plângerile individuale şi de a le examina.

Trecând în sfera răspunderii, trebuie ţinut cont de faptul că

persoanele fizice sunt responsabile pentru comiterea unor infracţiuni

prevăzute în convenţii internaţionale. Astfel, indivizii poartă răspunderea

penală pentru comiterea unor crime cum sunt:

genocidul – incriminat în Convenţia din 1948 pentru

prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid;

pirateria – potrivit dreptului cutumiar şi Convenţiei din

1982 asupra dreptului mării;

traficul de droguri – potrivit Convenţiei unice asupra

stupefiantelor din 1961, Convenţiei din 1971 privind

substanţele psihotrope şi Convenţiei din 1988 privind

traficul cu stupefiante şi substanţe psihotrope;

crime contra umanităţii, şi

crime de război, conform unor norme înscrise în statutele

Tribunalelor Militare Internaţionale pentru fosta Iugoslavie

şi Rwanda adoptate de Consiliul de Securitate al O.N.U.şi,

de asemenea în Statutul Curţii Penale Internaţionale.

Pentru aceste fapte, prin convenţiile respective se cere statelor să

adopte legi naţionale care să le incrimineze; de asemenea se cere statelor să le

pedepsească prin sistemul lor de organe judiciare; obligaţiile persoanelor sunt

stabilite prin norme de drept intern, ele fiind răspunzătoare în calitate de

subiecte de drept intern. În acest caz obligaţia care revine statului este de a

incrimina asemenea acte prin legile sale.

În cazul crimelor de război sau crimelor contra umanităţii,

răspunderea penală ar trebui să fie a individului, chiar dacă este consecinţa

răspunderii internaţionale a statului (în cazul în care indivizii au acţionat ca

organe ale sale). Oricum, sancţiunea este aplicată individului şi nu statului,

deoarece încălcarea normelor umanitare şi a celor privind ducerea războiului

57

crează obligaţia de pedepsire a celor se fac vinovaţi de aceasta, statului

revenindu-i obligaţia de a repara prejudiciul. De asemenea această încălcare

dă naştere sancţiunilor individuale contra persoanelor vinovate.

Revenind la Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg, trebuie

precizat că acesta a avut mandatul de a judeca, potrivit tratatului114

prin care a

fost constituit, toate persoanele care „acţionând în numele ţărilor europene

membre ale Axei, au comis, individual sau ca membrii ai unor organizaţii,

crimele de război respective”. Un lucru deosebit de important şi care vine în

sprijinul afirmaţiei că individul este subiect de drept internaţional, este acela

că, atât Carta Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg, cât şi

hotărârea acestuia au afirmat că dreptul internaţional impune răspunderi

persoanelor, ca şi statelor, şi că persoanele îşi asumă răspunderea penală şi

pot fi pedepsite dacă încalcă anumite obligaţii care decurg din dreptul

internaţional.

La sfârşitul secolului XX au fost create Tribunale pentru judecarea

crimelor săvârşite în fosta Iugoslavie şi Rwanda, ale căror statute prevăd

jurisdicţia concurentă a acestora cu tribunalele naţionale ale ţărilor în cauză.

În cazul în care sunt sesizate şi tribunalele internaţionale şi cele interne, cele

internaţionale au întâietate, iar cele interne sunt obligate să renunţe la

judecată. Spre deosebire de acestea, Statutul Curţii Penale Internaţionale

prevede competenţa subsidiară a Curţii, aceasta urmând să intervină numai

dacă statul în cauză nu este în măsură sau nu doreşte să judece el însuşi

persoanele respective.

Protocolul I din anul 1977, adiţional la Convenţiile de la Geneva din

1949 referitoare la prizionierii de război şi la soarta răniţilor şi bolnavilor din

forţele armate în campanie, prevede expres o posibilitate de sancţionare,

potrivit normelor de drept intern sau de drept internaţional, a persoanelor care

nu fac parte din din forţele armate, atunci când încalcă normele privind

ducerea războiului.

În urma celor arătate, putem spune că nu toate drepturile şi

obligaţiile pentru un subiect de drept provin din ordinea juridică în care a fost

recunoscută calitatea sa de subiect de drept. Un subiect de drept intern poate

fi destinatarul unor norme de drept internaţional115

. De asemenea, indivizii

sunt subiecte de drept intern, care le acordă capacitatea de a fi titulare de

drepturi şi obligaţii. Aceste drepturi şi obligaţii pot proveni, însă, nu numai

din ordinea juridică naţională, ci şi din ordinea juridică a altui stat sau din

ordinea juridică internaţională.

114 Tratatul de la Londra din anul 1945. 115 A se vedea Christian Dominicé, La personalité juridique internationale du CICR ,în Etudes et essais sur le droit international humanitaire et sur le pricipes de la Croix Rouge en

l'honneur de Jean Pictet, p.21, citat de Ion Diaconu în op.cit., p.499.

58

Conform unor norme de drept internaţional recunoscute şi acceptate

de comunitatea statelor, indivizii răspund pentru crime de genocid, crime de

război şi crime contra păcii. În acest fel, ei acţionează direct în raporturile

juridice internaţionale (chiar dacă răspunderea lor nu este de acelaşi tip cu a

statelor), devenind, deci, subiecte ale dreptului internaţional.

2.3. Elementele specifice dreptului internaţional penal (faţă de

dreptul internaţional public)

2.3.1. Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Militar

Internaţional de la Nürnberg

Atrocitatea crimelor comise în timpul celui de-al doilea război

mondial a determinat puterile învingătoare să ia în calcul, chiar înainte de

sfârşitul războiului, posibilitatea înfiinţării unui tribunal care să poată judeca

responsabilii crimelor care au marcat conştiinţa umanităţii. În acest sens a fost

semnată Declaraţia de la Moscova din 30 octombrie 1943, prin care Puterile

Aliate intenţionau să trimită membrii partidului nazist şi militarii germani

responsabili de atrocităţi sau crime în ţările unde au fost comise faptele pentru

a putea fi judecaţi şi pedepsiţi potrivit legilor acestor ţări.

La această dată, numai crimele de război păreau să intre în

competenţa Declaraţiei. Însă, odată cu anul 1944, au început să iasă la iveală

date despre genocidul116

comis împotriva celor 6 milioane de evrei din

Europa, ajungându-se în acest fel la conceptul de “crime împotriva

umanităţii”.

În temeiul Declaraţiei de la Moscova, la data de 8 august 1945, se

semnează, la Londra, “Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor

criminali de război ai Puterilor europene şi ale Axei”. Guvernele Regatului

Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, al U.R.S.S. şi al S.U.A., precum şi

Guvernul provizoriu al Republicii Franceze, ca state semnatare ale Acordului,

au instituit un Tribunal militar internaţional, cu sediul la Nürnberg, care să

judece criminalii de război ale căror fapte nu aveau o localizare geografică

exactă.

Tribunalul era competent să judece orice persoană care, acţionând în

numele ţărilor europene ale Axei, a comis, individual sau cu titlu de membru

al unei organizaţii, oricare dintre crimele117

menţionate expres în Statut.

Conducătorii, organizatorii, provocatorii sau complicii care au luat

parte la elaborarea sau executarea unui plan concret, ori a unui complot

pentru comiterea oricăreia dintre crimele prevăzute în Statut erau consideraţi

116 Termenul a fost promovat de un ziarist american de origine iudaică, Raphael Lemkin şi

utilizat în cartea sa, “Legile Axei în Europa Ocupată”. 117 Aşa cum sunt ele definite în Principiul VI din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de

la Nürnberg.

59

răspunzători pentru toate actele îndeplinite de către alte persoane în

executarea planurilor respective, situaţia lor fiind aceea de instigatori sau

complici după caz. Articolul 7 prevedea că „poziţia oficială a inculpaţilor, fie

ei şefi de state sau oficiali în departamente guvernamentale, nu se consideră a

fi exoneratoare de răspundere sau pentru micşorarea pedepsei”. Nici faptul că

inculpaţii ar fi acţionat în baza ordinelor guvernului sau a unui superior nu îi

exonera de răspundere, dar putea fi luată în considerare la micşorarea

pedepsei fiind o circumstanţă atenuantă, dacă Tribunalul considera că era în

interesul dreptăţii118

.

În cazul în care în timpul unui proces se constata că un inculpat

vinovat de o anumită faptă face parte dintr-un grup sau organizaţie, tribunalul

era abilitat să declare că grupul sau organizaţia respectivă sunt criminale.

Astfel, Gestapo-ul, SS-ul şi conducerea Partidului Nazist German au fost

declarate criminale.

De asemenea, Statutul prevedea că în cazul în care procesele ar fi

prea numeroase, se puteau înfiinţa alte instanţe, a căror competenţă şi

procedură erau identice cu cele prevăzute de statut.

Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg a funcţionat în

perioada 20 noiembrie 1945 - 1 octombrie 1946, dată la care şi-a încheiat

lucrările.

În temeiul prevederilor Statutului, Tribunalul putea aplica pedeapsa

cu moartea sau orice altă pedeapsă119

. Sentinţa trebuia motivată şi era

definitivă120

. De asemenea, ca accesoriu la sentinţă, tribunalul avea dreptul să

dispună confiscarea oricărei proprietăţi furate aflate în posesia acuzatului,

trimiţându-le Consiliului de Control pentru Germania121

.

În concret, prin sentinţele finale:

au fost achitate trei persoane şi anume: Hjalmar Schacht,

Franz von Papen şi Hans Fritzsche;

patru dintre acuzaţi au fost condamnaţi la închisoare între

10 şi 20 ani: Karl Dönitz, Baldur von Schirach, Albert

Speer şi Konstantin von Neurath;

trei dintre acuzaţi au fost condamnaţi la muncă silnică pe

viaţă: Rudolf Hess, Walther Funk şi Erich Raeder;

doisprezece acuzaţi au fost condamnaţi la moarte prin

spânzurare; zece dintre aceştia, şi anume: Hans Frank,

Wilhelm Frick, Julius Streicher, Alfred Rosenberg, Ernst

Kaltenbrunner, Joachim von Ribbentrop, Fritz Saukel,

118 Conform art.8 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg. 119 Conform art.27 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg. 120 Conform art.26 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg. 121 Conform art.8 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg.

60

Alfred Jodl, Wilhelm Keitel şi Arthur Seys-Inquart au fost

spânzuraţi la data de 16 octombrie 1946; Martin Bormann a

fost judecat şi condamnat la moarte în absenţă, iar Herman

Göring s-a sinucis înainte de a fi executat.

O problemă de drept invocată de apărare a fost aceea că acuzaţii nu

pot răspunde penal pentru că ei au acţionat ca mandatari ai statului,

susţinându-se doctrina „actului de stat”, astfel că statul german era, în

concepţia apărării, singurul vinovat de întregul cortegiu de crime şi masacre

practicate în mod deliberat de armatele naziste.

Tribunalul a respins, însă, această teorie, motivând printre altele că

„cel care a încălcat legile războiului nu poate, spre a se justifica, să invoce

mandatul pe care l-a primit din partea statului din momentul în care statul

dând acest mandat, a depăşit puterile pe care i le recunoaşte dreptul

internaţional”122

.

Dacă ar fi admis teoria actului de stat, Tribunalul Militar

Internaţional de la Nürnberg ar fi trebuit să achite pe toţi marii criminali de

război trimişi în judecată. Ar fi însemnat, de asemenea, să se asigure

impunitatea autorilor unor crime de drept internaţional, compromiţându-se

astfel ideea de justiţie internaţională. Întărind această idee, în sentinţa

Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg se specifică:- „Crimele

împotriva dreptului internaţional sunt comise de oameni, nu de entităţi

abstracte şi numai prin pedepsirea indivizilor care comit asemenea crime pot

fi aplicate prevederile dreptului internaţional”.

Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg constituie prima

experienţă istorică de instituire şi funcţionare a mecanismului juridic de

înfăptuire a justiţiei penale internaţionale şi are meritul de a consacra în

dreptul internaţional, principiul răspunderii penale individuale în detrimentul

răspunderii penale a persoanelor juridice, tranşând în acel moment disputa

istorică în favoarea răspunderii penale individuale şi nu a răspunderii penale a

persoanei morale.

2.3.2. Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Militar

Internaţional pentru Extremul Orient

În timp ce la Nürnberg erau judecaţi criminali nazişti, la data de 19

ianuarie 1946, în baza Declaraţiei de la Postdam123

, Comandantul Suprem al

Puterilor Aliate – generalul Douglas MacArthur, emite o hotărâre prin care

122 Proces des grands criminals de guerre, Tribunal Militaire International de Nürnberg,

documents officials, 1947. 123 În Declaraţia de la Postdam, ce a fost semnată la 26 iulie 1945, aliaţii şi-au definitivat

poziţia faţă de crimele de război comise de Japonia.

61

înfiinţează Tribunalul Militar Internaţional pentru Orientul Îndepărtat124

, care

oferea cadrul juridic de a pedepsi, cu promptitudine, pe marii criminali de

război din Orientul Îndepărtat.

Este interesant de remarcat faptul că acest tribunal a fost constituit

printr-o simplă proclamaţie a Generalului MacArthur, funcţionând, practic, ca

o instanţă americană, fapt ce are rezonanţe şi în zilele noastre.

Din punct de vedere al jurisdicţiei ratione personae, Tribunalul

Militar Internaţional pentru Extremul Orient, spre deosebire de Tribunalul

Militar Internaţional de la Nürnberg, putea judeca doar persoanele învinuite

de comiterea celor mai grave crime, nefiind abilitat să declare anumite

grupuri sau organizaţii ca având caracter criminal125

.

Asemenea prevederilor Statutului Tribunalului Militar Internaţional

de la Nürnberg, Tribunalul putea aplica pedeapsa cu moartea sau orice altă

pedeapsă126

. Ca accesoriu la sentinţă Tribunalul avea dreptul să dispună

confiscarea oricărei proprietăţi furate aflate în posesia acuzatului trimiţându-

le Comandatului Suprem al Forţelor Aliate127

.

Tribunalul Internaţional Militar pentru Orientul Îndepărtat a hotărât

următoarele:

- pedeapsa cu moartea pentru şapte persoane : Hideki Tojo

şi Koko Hirota, foşti premieri, şi generalii Seishiro

Hagaki, Kenji Doihara, Iwene Matui, Akira Muto,

Heitato Keimura;

- închisoarea pe viaţă pentru unsprezece persoane şi

închisoare pe diferite termene pentru alte persoane.

Atât Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg, cât şi

Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient au fost supuse unor

numeroase critici referitoare, în special, la ”problema imparţialităţii” actului

de justiţie. Având în vedere acest lucru, sub tutela ONU s-au făcut eforturi şi

au existat preocupări, după cel de-al doilea război mondial, pentru crearea

unei instanţe internaţionale.

2.3.3. Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Penal

Internaţional pentru fosta Iugoslavie

Secolul XX a fost, probabil, cel mai sângeros din istorie. Milioane

de oameni au fost victimele genocidului, crimelor împotriva umanităţii,

124 Cunoscut sub numele de Tribunalul de la Tokyo, după sediul său, care a fost stabilit în acest

oraş. 125 Conform art.5 din Statut. 126 Conform art.16 din Statut. 127 Conform art.17 din Statut, iar hotărârile erau executorii la ordinul Comandantului Suprem al Forţelor Aliate din Extremul Orient, acesta având dreptul de ale modifica.

62

crimelor de război, torturii, execuţiilor nelegale şi “dispariţiilor”. Aceste

crime au fost comise în întreaga lume în timpul războaielor internaţionale şi

civile, dar şi în condiţii de pace.

În acest context, O.N.U. a analizat problema creării unui tribunal

penal internaţional, depunând diligenţe în acest sens încă de la începutul

anilor 1950. Până în anul 1989, acestei probleme nu i s-a dat o importanţă

deosebită, dar ea revine brusc în actualitate, odată cu sfârşitul războiului rece.

În anul 1989, Adunarea Generală, într-o sesiune specială privind

drogurile, a analizat sugestia statului Trinidad şi Tobago de a înfiinţa un

tribunal penal internaţional specializat în problema traficului cu droguri,

cerând Comisiei de Drept Internaţional să analizeze înfiinţarea unui asemenea

tribunal. Comisia a completat un raport în anul 1990 care, deşi nu s-a limitat

problemei traficului de droguri, a fost primit de Adunarea Generală în mod

favorabil, iar Comisia a fost încurajată să-şi continue munca.

În baza solicitării Adunării Generale a ONU128

, Comisia de Drept

Internaţional a elaborat un proiect de statut al Curţii Penale Internaţionale, pe

care l-a prezentat Adunării Generale, care în anul 1995 a creat un Comitet

pregătitor, cu misiunea de a elabora textul unei convenţii prin care să se

adopte Statutul Curţii Penale Internaţionale şi, totodată, să pregătească

drumul către o Conferinţă diplomatică în cadrul căreia să fie adoptată

convenţia.

Până la materializarea acestui proiect, conflictele ce au izbucnit în

fosta Jugoslavie şi Rwanda, precum şi atrocităţile ce au avut loc ulterior au

mobilizat Consiliul de Securitate al O.N.U., care, în conformitate cu

atribuţiile sale de a lua măsurile necesare pentru menţinerea şi reinstaurarea

păcii internaţionale şi a securităţii129

a înfiinţat două tribunale ad-hoc:

1. În anul 1993 – prin rezoluţia 827 – Tribunalul Penal Internaţional

pentru fosta Iugoslavie şi

2. În anul 1994 – prin rezoluţia 955 – Tribunalul Penal Internaţional

pentru Rwanda.

Primul a fost împuternicit să exercite jurisdicţie asupra gravelor

încălcări ale Convenţiei de la Geneva din anul 1949, violări ale legilor şi

regulilor războiului, genocidului şi crimelor împotriva umanităţii ce s-au

săvârşit în mod constant, în fosta Iugoslavie după 1 ianuarie 1991.

Sediul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie a fost

stabilit la Haga, iar în prezent este alcătuit din 16 judecători permanenţi şi 27

de judecători ad-interim. Competenţa ratione personae a Tribunalului este

limitată la persoanele fizice, autori, coautori, complici şi instigatori, care au

128 Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr.47/33 din 25 noiembrie 1992. 129 Atribuţii prevăzute în Capitolul VII al Cartei O.N.U.

63

comis violări grave ale dreptului internaţional, fără a se prevedea inculparea

unor grupuri instituţionalizate.

Tribunalul nu dispune de o forţă poliţienească proprie, bazându-se

pe contingentele internaţionale de menţinere a păcii (KFOR şi SFOR).

Preşedinte al Tribunalului este judecătorul francez Claude Jorda, iar procuror

şef Carla del Ponte, din Elveţia. Tribunalul nu poate judeca suspecţii în lipsă

şi nici nu poate solicita pedeapsa capitală, închisoarea pe viaţă fiind maxima

ce poate fi pronunţată.

În prezent, cea mai cunoscută persoană care se află în celulele de

detenţie ale Tribunalului de la Haga, este fostul preşedinte sârb Slobodan

Milosevici, care este acuzat de crime de război şi crime împotriva umanităţii

comise în Kosovo, însă, procurorii strâng dovezi pentru a-l putea acuza şi de

genocid.

2.3.4. Elemente regăsite în activitatea Tribunalului Penal

Internaţional pentru Rwanda

După modelul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta

Iugoslavie a fost înfiinţat şi Tribunalul internaţional pentru pedepsirea

persoanelor responsabile de genocid şi alte violări grave ale dreptului

internaţional umanitar comise pe teritoriul Rwandei şi a cetăţenilor rwandezi

responsabili de genocid şi alte asemenea violări comise pe teritoriul statelor

vecine între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1994. Sediul Tribunalului a fost

stabilit la Arusha, în Tanzania.

Statutul acestui Tribunal este asemănător celui al Tribunalului pentru

fosta Iugoslavie şi urmează Statutele Tribunalelor Militare Internaţionale de

la Nürnberg şi Tokyo, care dispun că orice persoană care comite o infracţiune

prevăzută în dreptul internaţional este justiţiabilă. Astfel, în Statutul

Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda s-au fixat două principii ale

răspunderii internaţionale penale, care se regăsesc, de altfel, şi în Statutul

Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie: orice persoană care

comite un act ce constituie o crimă conform dreptului internaţional este

responsabilă de aceasta şi pasibilă de o pedeapsă; faptul că în legislaţia

naţională nu este pedepsit un act care constituie crimă internaţională, nu

absolvă de responsabilitate în dreptul internaţional pe cel care a comis-o.

Marele merit al acestui Tribunal este pronunţarea unei sentinţe de o

valoare istorică uriaşă, şi anume în procesul lui Jean Claude Akayesu, pe care

îl condamnă pentru crima de genocid. Această sentinţă este foarte importantă,

deoarece este prima de acest fel emisă de către o instanţă internaţională.

2.3.5. Elemente regăsite în prevederile Statutului Curţii Penale

Internaţionale

64

După încheierea primului război mondial, în conştiinţa comunităţii

internaţionale au survenit reacţii profunde, care, alăturându-se aspectului de

responsabilitate penală a guvernanţilor, a impus preocupări temeinice şi au

început tratative în vederea creării unui cadru juridic permanent de exercitare

a jurisdicţiei penale internaţionale. În această direcţie s-au îndreptat şi

preocupările mai multor organizaţii internaţionale ale juriştilor, cum ar fi

Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul de Drept Internaţional şi Asociaţia

Internaţională de Drept Penal. Aceasta din urmă avându-l ca preşedinte pe

reputatul jurist român Vespasian V. Pella, a militat intens pentru crearea unei

instanţe penale internaţionale. În această calitate, juristul român a întocmit, în

anul 1928, un proiect de Statut al unui Tribunal Penal Internaţional, Statut pe

care Asociaţia l-a aprobat. Acest Statut prevedea crearea unei Camere

criminale în sânul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională130

care să aibă

în competenţă judecarea persoanelor fizice şi a statelor care se vor fi făcut

vinovate de agresiune sau de alte infracţiuni contrare dreptului internaţional.

După redactarea acestui statut, Vespasian V. Pella a întocmit, în anul 1935, şi

proiectul unui Cod represiv mondial ce includea şi proiectul de Statut din anul

1928.

În anul 1934, la Marsilia a avut loc un atentat în care au fost ucişi

Regele Alexandru al Iugoslaviei şi ministrul de externe al Franţei, Louis

Barthou. Acest act de terorism internaţional a zguduit comunitatea

internaţională şi a determinat o reacţie promptă131

din partea guvernelor la

preocupările internaţionale ce vizau crearea unei instanţe penale care să

judece persoanele fizice responsabile de atentatele la adresa păcii şi securităţii

internaţionale. Ca urmare a acestei reacţii internaţionale, de o deosebită

amploare, s-au elaborat sub egida Societăţii Naţiunilor, două proiecte de

convenţii: “Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului”132

şi

“Convenţia pentru înfiinţarea unei Curţi Penale Internaţionale”133

, având ca

punct de inspiraţie proiectele în această materie iniţiate de Vespasian V. Pella.

Acest proiecte au fost dezbătute la Geneva în anul 1937 dar, în ciuda faptului

că au fost semnate de 24 de state, ulterior nu au fost ratificate.

130 Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională (C.P.J.J.) a luat fiinţă în baza articolului 14 al

Pactului Societăţii Naţiunilor şi şi-a desfăşurat activitatea între cele două războaie mondiale. 131 Guvernul francez a luat iniţiativa unui proiect de convenţie pentru reprimarea internaţională a terorismului – a se vedea, G.Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile

internaţionale, Editura Academică, Bucureşti.,1977, p.282. 132 Această Convenţie, instituia un regim de extrădare potrivit căruia, infracţiunile ce fac obiectul Convenţiei să figureze în toate tratatele de extrădare, pentru părţi impunându-se

obligaţia fie de a preda pe autorul actului terorist pentru a fi judecat, fie de a-l pedepsi. 133 Aceasta urma să înfiinţeze o instanţă penală permanentă pentru a judeca indivizii care săvârşeau vreuna din infracţiunile prevăzute în Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea

terorismului.

65

În baza solicitării Adunării Generale a ONU134

, Comisia de Drept

Internaţional a elaborat un proiect de statut al Curţii Penale Internaţionale, pe

care l-a prezentat Adunării Generale, care în anul 1995 a creat un Comitet

pregătitor, cu misiunea de a elabora textul unei convenţii prin care să se

adopte Statutul Curţii Penale Internaţionale şi, totodată, să pregătească

drumul către o Conferinţă diplomatică în cadrul căreia să fie adoptată

convenţia.

Comitetul pregătitor creat în 1995 de Adunarea Generală a O.N.U.,

după aproape 3 ani de activitate, a întocmit un raport135

prin care a stabilit

textul convenţiei cu privire la adoptarea Statutului Curţii Penale

Internaţionale şi care urma să fie supus spre examinare Conferinţei

diplomatice a plenipotenţiarilor Naţiunilor Unite.

Adunarea Generală a O.N.U. a hotărât, în anul 1997136

, convocarea

conferinţei diplomatice care, potrivit rezoluţiei, avea sarcina să finalizeze şi

să adopte convenţia pentru înfiinţarea unei Curţi Penale Internaţionale.

Deschiderea lucrărilor Conferinţei, la data de 15 iunie 1998, s-a

desfăşurat, în prezenţa Secretarului General al ONU, Kofi Annan, şi a

preşedintelui ţării gazdă, Luigi Scalfaro, care a menţionat, în alocuţiunea sa,

că “prin crearea Curţii Internaţionale, orice stat trebuie să ştie că există un

judecător exterior suprem care veghează”.

Curtea Penală Internaţională este o instituţie juridică permanentă,

independentă şi are personalitate juridică internaţională şi capacitate juridică

de a-şi exercita funcţiile şi de a-şi îndeplini obiectivele. Se poate ajunge la

concluzia că nou instituita Curte este subiect de drept internaţional.

Statutul Curţii Penale Internaţionale a fost adoptat la data de 17 iulie

1998, la Roma, Curtea devenind funcţională la data de 1 iulie 2002, după ce

Statutul său a fost ratificat de 60 de ţări.

Curtea Penală Internaţională poate judeca patru categorii de crime:

genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război, crime de agresiune.

Aceste crime constituie violarea unor norme de “jus cogens” care

leagă toate statele şi de la care acestea nu pot deroga în relaţiile dintre ele.

Curtea Penală Internaţională este competentă să judece şi să

pedepsească persoanele fizice care au săvârşit crime de genocid, crime

împotriva umanităţii, crime de război sau crime de agresiune, indiferent de

naţionalitatea lor, pe teritoriul unui stat – parte la Statut sau la bordul unui vas

134 Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr.47/33 din 25 noiembrie 1992. 135 În acest raport Proiectul de Statut era foarte complex, majoritatea articolelor fiind formulate

în două sau mai multe variante, lăsând posibilitatea conferinţei să opteze pentru una sau alta dintre acestea. 136 Prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.52/160 din 15 decembrie 1997.

66

ori avion care sunt înregistrate în acest stat, precum şi persoanele cetăţeni ai

unui asemenea stat, indiferent de locul unde au săvârşit crimele.

Raţiunea pentru care a fost înfiinţată Curtea Penală Internaţională o

constituie tragerea la răspundere a celor care comit crime internaţionale

grave. În acest fel, este continuată ideea care a stat la baza Tribunalelor

Internaţionale de la Nürnberg şi Tokyo şi a Tribunalelor pentru fosta

Iugoslavie şi Rwanda, conform căreia, pentru comiterea unor asemenea

crime, trebuie să răspundă cei care le-au comis – indivizii. În acest sens,

art.25 din Statut se intitulează “Răspunderea penală individuală” şi stabileşte

competenţa asupra persoanelor fizice.

Pentru ca o persoană fizică să răspundă penal şi să fie pedepsită,

trebuie întrunite mai multe condiţii:

-săvârşeşte o crimă cel care acţionează, fie individual sau împreună

cu altă persoană, fie prin intermediul altei persoane, chiar dacă aceasta din

urmă este sau nu responsabilă penal;

-ordonă, solicită sau încurajează comiterea unei asemenea fapte;

-facilitează în orice fel săvârşirea sau tentativa de săvârşire a unei

crime;

-contribuie în orice alt mod la comiterea sau la tentativa de crimă de

către un grup de persoane;

-în cazul crimei de genocid, incită, direct şi public, pe altul să o

comită;

-încearcă să săvârşească o crimă printr-o acţiune, al cărei început

este considerabil, însă crima nu are loc din cauza unor împrejurări

independente de intenţiile persoanei.

Calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de membru al unui

guvern sau parlament, de demnitar sau funcţionar public nu exonerează pe

autorul faptei de răspundere penală în faţa Curţii şi nici nu constituie un

motiv de reducere a pedepsei.

Comandanţii militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile

crime, răspund penal în faţa Curţii şi pentru crimele comise de către forţele

plasate sub comanda şi controlul lor efectiv.

2.3.6. Competenţa specială a Tribunalului Special pentru Irak –

judecarea persoanelor fizice

Tribunalul Special pentru Irak a fost creat pe 10 decembrie 2003, cu

trei zile înainte de capturarea fostului lider, şi are competenţa de a judeca

toate crimele comise de vechiul regim iî perioada 17 iulie 1968, data loviturii

de stat a Partidului Baas, în urma căreia a venit la putere Saddam Hussein, şi

1 mai 2003, când preşedintele Bush a anunţat încheierea luptelor in Irak.

67

Sub jurisdicţia sa intră137

genocidul, crimele de razboi şi crimele

impotriva umanităţii. De asemenea, Tribunalul Special pentru Irak va putea

judeca si crimele comise in timpul războiului dintre Irak şi Iran (1980-1988)

şi în perioada primului război din Golf (1990-1991).

Potrivit art.1 lit.a din Statut, Tribunalul Special pentru Irak este o

entitate independentă neasociată vreunui departament guvernamental, iar

potrivit lit.b de la acelaşi articol Tribunalul are competenţă asupra cetăţenilor

irakieni sau rezidenţi care au săvârşit crime dintre cele enumerate la articolele

11 – 14, începând de la data de 17 iulie 1968 până la data de 1 mai 2003.

Aceste crime trebuie să fie comise pe teritoriul Republicii Irak, ori în altă

parte, dacă au legătură cu războaiele irakiene împotriva Republicii Islamice

Iran sau a Kuweitului. Rezultă, deci, că Tribunalul are competenţă asupra

crimelor enumerate la articolele 12 şi 13 săvârşite împotriva poporului irakian

(incluzând aici arabi, kurzi, turci, asirieni şi alte grupuri etnice, şiiţi sau

suniţi) indiferent dacă au fost săvârşite sau nu în timpul conflictului armat.

Ceea ce mai trebuie arătat este faptul că Tribunalul are competenţă

numai asupra peroanelor fizice.

Conform art.28 al Statutului, Tribunalul stabileşte că judecătorii,

judecătorii de instrucţie, procurorii şi directorul de administrare vor fi cetăţeni

irakieni, ceea ce ne conduce la concluzia că instanţa va fi condusă de irakieni,

cu toate că în articolul 7 al aceluiaşi Statut se precizează că : „Judecătorul şef

de instrucţie trebuie să numească persoane care nu sunt cetăţeni irakieni în

calitate de consilieri sau de observatori ai judecătorilor de instrucţie din

cadrul Tribunalului; rolul persoanelor care nu sunt cetăţeni irakieni şi rolul

observatorilor este acela de a acorda asistenţă judecătorilor de instrucţie ai

tribunalelor cu privire la investigaţiile şi cauzele acoperite de acest Statut şi

de a monitoriza respectarea de către judecătorii de instrucţie a standardelor de

justiţie. În numirea unor asemenea consilieri judecătorul şef de instrucţie va

avea dreptul să ceară asistenţă din partea comunităţii internaţionale, inclusiv

din partea Naţiunilor Unite”.

Una dintre principalele critici cu privire la această instanţă naţională

este că ar putea submina credibilitatea dreptului internaţional penal

contemporan, odată ce un proces pentru crime de război (a lui Saddam

Hussein şi a altor irakieni) este judecat de către persoane – surogate -

irakiene, numiţi de SUA, ar constitui în fapt o formă de justiţie a

învingătorului; aşa ceva este contraproductiv în dreptul internaţional penal

contemporan; nu trebuie să uităm că standardele de justiţie internaţională

penală s-au schimbat în mod semnificativ în ultimii ani138

.

137 Potrivit art.10 din Statut 138 Adrian Pătraşcu, Mecanisme instituţionale de sancţionare a crimelor internaţionale, teză

de doctorat, Bucureşti, Academia de Poliţie „Al.I.Cuza”, 2005, p.230.

68

Despre toate aceste elemente jurisdicţionale vom vorbi mai pe larg

în următoarele capitole, tocmai pentru a evidenţia rolul acestora în stabilirea

calităţii individului în dreptul internaţional penal.

2.4. Afirmarea preocupărilor privind prezenţa directă a

persoanelor fizice în mediul internaţional, o „sfidare” la adresa

caracterului „interetatic” al dreptului internaţional?

În doctrina dreptului internaţional există păreri bine fundamentate

care refuză să accepte teoria conform căreia individul ar avea calitatea de

subiect de drept internaţional.

Astfel, unii autorii139

consideră că persoanele fizice, chiar dacă au

calitatea de autori ai unor crime internaţionale, nu pot avea, sub nici o formă,

calitatea de subiecte de drept internaţional.

De asemenea, şi în cazul când drepturile prevăzute în instrumentele

internaţionale se consideră a nu fi conferite direct indivizilor, acestea

prevăzând obligaţii ale statelor de a le asigura indivizilor140

. Se consideră,

deci, greşită şi teoria că individul ar fi subiect de drept internaţional în sensul

că prin convenţii internaţionale s-ar crea drepturi şi obligaţii pentru

persoanele fizice, în cadrul sau în afara drepturilor omului, şi anume atunci

când unele convenţii internaţionale se referă la aspecte ale statutului juridic al

persoanelor.

Profesorul Grigore Geamănu considera că „individul nu poate

acţiona ca titular de drepturi în afara mecanismului statal, căruia continuă să-i

rămână subordonat. Dreptul internaţional nu creează în mod direct drepturi şi

obligaţii pentru individ, care rămâne un obiect şi nu un subiect al dreptului

internaţional. Teoria că individul ar fi subiect de drept internaţional este

lipsită de temei ştiinţific”141

.

O asemenea părere are şi profesorul Marţian Niciu, care consideră că

„actualul drept internaţional public continuă să fie un drept, prin excelenţă,

interstatal, deoarece principalele sale subiecte rămân statele, care sunt

subiectele sale depline, fapt atestat de actele internaţionale de bază. Dreptul

internaţional actual nu creează drepturi şi obligaţii directe pe seama persoanei

fizice, ci indirecte. În general, el nu reglementează posibilitatea persoanei

fizice de a putea avea acces direct la procedurile juridice internaţionale pentru

a-şi asigura respectarea drepturilor de care beneficiază. În prezent cazurile

139 R. Quadri, Diritto internazionale publico, ed.a 2- a, Napoli, 1968, p.454 şi urm., citat de G.Geamănu, op.cit., p.351. 140 I.Vîntu, V.Duculescu, Rolul reglementărilor juridice naţionale şi internaţionale în

apărarea, garantarea şi respectarea drepturilor omului, în „Studii şi cercetări juridice”, 1969, nr.1, p.37-54, citat de G.Geamănu, Tratat de drept... op.cit., p.351. 141 G.Geamănu, Tratat de drept..., op.cit., p.352.

69

când persoana fizică lezată în drepturile ei fundamentale poate să se adreseze

direct unor organisme internaţionale (comisii, comitete ale drepturilor omului

sau instanţelor de judecată internaţionale) sunt cu totul excepţionale. Ele sunt,

deseori, condiţionate de acceptarea lor prealabilă, de către statul ai cărui

cetăţeni sunt persoanele fizice respective142

.

Alţi autori143

sunt de părere că „având în vedere modul în care

persoana fizică apare şi acţionează în anumite situaţii, în raport de dispoziţiile

unor tratate internaţionale se poate afirma că, dacă individul nu are

personalitate internaţională, el beneficiază totuşi de un anumit statut în

dreptul internaţional. Evident că din punctul de vedere al dreptului

internaţional, individul nu poate fi în nici un caz comparat cu statul, şi nici cu

organizaţiile internaţionale, dar cel puţin în anumite circumstanţe limitate şi

ca număr şi ca sferă el nu poate fi ignorat complet”.

Autoarea Raluca Miga-Beşteliu ajunge la concluzia că valorificarea

de către indivizi a drepturilor ce le revin pe plan internaţional este posibilă

numai prin intermediul statelor, menţionând că plângerile individuale nu pot

fi formulate decât în cazurile în care statul implicat este parte la convenţiile

care creează asemenea proceduri internaţionale144

.

Evidenţiind „capcanele” unei opţiuni categorice în favoarea

considerării individului ca subiect de drept internaţional, I.Brownlie arată că „

Nu există o regulă generală în sensul că individul nu ar putea să fie subiect

de drept internaţional, şi într-un anumit context, el apare ca având

personalitate juridică pe plan internaţional. În acelaşi timp însă, a califica

individul ca subiect al acestui drept nu este de nici un folos (is unhelpful), de

vreme ce aceasta pare să implice anumite prerogative care nu există şi nici nu

elimină dificila sarcină de a distinge între individ şi alte tipuri de subiecte ale

dreptului internaţional”145

.

Un alt autor, subliniind caracterul excepţional al personalităţii

juridice internaţionale a individului (rară şi nelimitată), o califică ca derivată

, în sensul în care poate fi conferită numai de state, întrucât statele sunt cele

care adoptă tratate sau cutume, prin care se acordă drepturi internaţionale

individului146

.

Aşa cum am precizat anterior, Dominique Carreau considera că în

stadiul actual al evoluţiei dreptului internaţional contemporan, individului, ca

şi societăţilor transnaţionale, li se poate atribui calitatea de actori în relaţiile

142 Marţian I.Niciu, op.cit.,p.88. 143 D.Popescu,A,Năstase,op.cit.,p.77. 144 Raluca Miga-Beşteliu, op.cit.,p.144. 145 I.Brownlie, Principles of public International Law, 1990, p.67, citat de Raluca Miga-

Beşteliu, op.cit.p.144. 146 Michael Akehurst, A Modern I introduction to International Law, London, 1985, p.144,

citat de Raluca Miga-Beşteliu,în op.cit.p.144.

70

internaţionale, subliniind că recunoaşterea individului ca subiect de drept

internaţional a cunoscut o deschidere după cel de-al doilea război mondial,

dar, pe plan universal, concepţia tradiţională continuă să se aplice147

.

Împărtăşind aceeaşi idee, Raluca Miga-Beşteliu consideră că „în

raporturile juridice internaţionale, persoana fizică, individul, nu apare – atât

din punct de vedere procedural cât şi substanţial – decât ca beneficiarul

mediat al unor norme şi nu ca subiect activ, creator şi destinatar al normelor

de drept internaţional. El nu posedă deci nici capacitatea juridică

internaţională proprie şi independentă, în raport cu statele. Acestea sunt

încă singurele în măsură să devină părţi la tratatele internaţionale din care

rezultă pentru persoana fizică anumite drepturi limitate, ori prin care i se

pot impune anumite obligaţii. Astfel, accesul individului la ordinea juridică

internaţională (refugiaţi, sistemele de protecţie a drepturilor omului din cadrul

ONU ori al Convenţiei Europene pentru Protecţia Drepturilor Omului, dreptul

la acţiune în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene etc.) îşi are

suportul legal în participarea statelor la tratatele internaţionale care

reglementează, cu titlu excepţional, un asemenea acces”148

.

„Dacă statul”, continuă autoarea, „la un moment dat, ar decide să

denunţe o anumită convenţie internaţională, care se referă la asemenea

drepturi acordate persoanei fizice, ori dacă ne-am situa analiza în perioada

anterioară momentului în care statul devine parte la o asemenea convenţie,

individul, singur, fără <acoperirea> unei participări a statului, ar fi lipsit de

orice calitate juridică în faţa unor asemenea instanţe ori organe

internaţionale. Faptul că, în anumite cazuri particulare, persoana fizică poate

fi titulara unor drepturi ori obligaţii în raporturi juridice directe cu anumite

subiecte de drept internaţional nu este suficient pentru a-l califica subiect al

acestei ramuri de drept. Pentru o asemenea calificare, calitatea de destinatar

al normelor dreptului internaţional ar trebui cumulată cu aceea de creator al

acestor norme. Or, în prezent, un asemenea rol nu este recunoscut

individului”.

În sprijinul acestei afirmaţii vine şi o altă autoare149

, care susţine că

pentru aceasta ar fi necesară o transformare a societăţii internaţionale, în

sensul estompării rolului statului, pe care nimic nu ne îndreptăţeşte să o

considerăm un fapt împlinit. Statele îndeplinesc, în continuare, rolul unor

ecrane, care se interpun între indivizi, luaţi izolat, şi celelalte subiecte de

drept internaţional. Însăşi termenul de internaţional îmbracă în mod obişnuit,

o semnificaţie care pare să excludă, în principiu indivizii.

147 Dominique Carrreau, op.cit.,p.24-31. 148 Raluca Miga-Beşteliu, op.cit., p.145. 149 Simone Dreyfus, Droit des Relations Internationales,Paris, 1968, p.68, citat de Raluca

Miga-Beşteliu în op.cit., p.145.

71

O poziţie fermă, cu privire la problema calităţii juridice a individului

în raport cu statele, are şi Adrian Năstase, care arată că „ dreptul internaţional

a fost creat şi continuă să existe ca un drept interstatal; este greu, de aceea, să

fie extinsă gama subiectelor sale fără a-i modifica profund natura. Faptul că

individului nu i se recunoaşte în dreptul internaţional contemporan caracterul

de subiect de drept nu înseamnă că el nu este important pentru societatea

internaţională”150

.

2.5. Scurte consideraţii concluzive cu privire la poziţia

individului în planul internaţional

Aşa cu am arătat, problema includerii individului în raporturile

juridice internaţionale ca subiect de drept se află plasată în centrul

preocupărilor doctrinarilor dreptului internaţional, deoarece acest raport

individ – stat, a evoluat de-a lungul istoriei relaţiilor internaţionale, căpătând

o importanţă din ce în ce mai mare.

Astfel, în această perspectivă, pe măsură ce societatea omenească a

evoluat de la crearea statului şi până în prezent, conflictul, la început

neobservabil, latent, a devenit apoi din ce în ce mai evident între cele două

legitimităţi: a statului şi a individului. Dacă la început statul s-a pretins ca

unica legitimitate (căci antichitatea a confundat mereu omul cu cetăţeanul,

punând mai presus decât orice interesul cetăţii), odată cu apariţia dreptului

natural, prin creştinism, şi mai ales ca urmare a trezirii conştiinţelor

individuale, balanţa a început să se încline în favoarea individului. Odată cu

proclamarea, la Philadelphia, în anul 1776151

, a drepturilor naturale ale

omului la viaţă, libertate şi fericire, acest curs nu a mai putut fi schimbat152

.

Tendinţa de a se vorbi despre o umanizare a dreptului internaţional

este tot mai evidentă în zilele noastre. Astfel, tot mai multe norme şi instituţii

de drept internaţional au ca finalitate ocrotirea drepturilor şi libertăţilor

persoanei fizice. De aceea, în cadrul tuturor acestor norme şi instituţii, un rol

şi prerogative sporite sunt rezervate individului, ca ultimul lor beneficiar. De

altfel, şi prin constituţiile unor state, ori prin alte legi organice se prevede că

tratatele internaţionale referitoare la drepturile omului, la care, fireşte, aceste

state sunt părţi, se aplică direct în ordinea juridică internă sau că, aşa cum

150 Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, Bucureşti, 1992, p.41,

citat de Raluca Miga-Beşteliu în op.cit., p.145. 151 La data de 4 iulie 1776 a fost adoptată, în Statele Unite ale Americii, Declaraţia de

independenţă , care nu numai că anunţa naşterea unei noi naţiuni, ci proclama şi o filosofie a

libertăţii umane ce avea să fie o forţă dinamică în întreaga lume occidentală. 152 Philippe Delmas, Suveranitatea este o intoleranţă?, în Revue de deux mondes, nov.-

dec.1999, citat de Raluca Miga-Beşteliu în op.cit., p.145.

72

stabileşte art.20, alin.2 din Constituţia României, dispoziţiile unor asemenea

tratate înlătură aplicarea unor legi interne contrare153

.

153 Raluca Miga-Beşteliu op.cit., p.146.

73

CAPITOLUL III

RĂSPUNDEREA PERSOANELOR FIZICE

ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

3.1. Introducere

Răspunderea constituie elementul esenţial al oricărei norme de

conduită socială; acţiunea omului are drept consecinţă un rezultat, iar rostul

instituţiei este să ghideze şi să determine comportamentul în conformitate

cu o regulă de conduită.

Instituţia răspunderii este indisolubil legată de societatea umană

organizată, de conduita pe care trebuie să o aibă cei care o alcătuiesc,

constituindu-se într-o sancţiune generală a tuturor normelor de conduită,

inclusiv a normelor de drept. Existenţa unor reguli de conduită şi asigurarea

respectării lor reprezintă o\ necesitate vitală pentru societate şi de aceea,

acţiunile şi inacţiunile membrilor societăţii sunt generatoare de

răspundere154

.

Noţiunea de răspundere nu este specifică, nu aparţine, în

exclusivitate, dreptului, deoarece prin universalitatea situaţiilor pe care le

sancţionează, ea depăşeşte limitele normelor juridice, fiind realmente o

instituţie proprie societăţii omeneşti ca atare.

În funcţie de natura relaţiilor sociale lezate şi de normele care au

fost încălcate, răspunderea se poate prezenta sub forma specifică de

răspundere morală, civică, politică sau juridică.

Dacă răspunderea constituie o instituţie generală, legată, aşa cum

am arătat, de societate şi nu exclusiv o instituţie juridică, rolul ei se

dovedeşte, în schimb, a fi esenţial în drept, prin contribuţia pe care o are, în

aplicarea şi afirmarea normei juridice (dreptul reprezentând ceva iluzoriu,

fără aplicarea de sancţiuni celor care au încălcat normele juridice), ca şi prin

efectele şi implicaţiile, nu numai juridice, ci şi sociale, pe care ea le are.

Fiind legată de societate şi concepută cu luarea în considerare a

intereselor generale ale societăţii, instituţia răspunderii apare ca o sancţiune

generală şi având caracter unitar, fiecare din formele răspunderii acţionând

asupra celorlalte forme.

Din caracterul de universalitate al răspunderii sociale, decurge şi

răspunderea în sfera dreptului; aceasta implică obligativitatea respectării

normelor juridice în totalitatea lor.

Instituţia răspunderii este considerată problema centrală a tuturor

ramurilor de drept, pentru că ea constituie un corolar al normelor de

154 Ion M. Anghel, Viorel I.Anghel, Răspunderea în Dreptul Internaţional, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 1998, p.7.

74

conduită socială, juridică, civică şi morală şi prin aceasta, ea dă expresie, în

domeniul dreptului, regulilor care interzic faptele ilicite, stabilind

consecinţele nerespectării lor.

Datorită complexităţii ei, această instituţie a răspunderii, este

cunoscută atât în dreptul intern cât şi în dreptul internaţional public.

Subiectele de drept internaţional sunt responsabile pentru comiterea de

crime şi delicte internaţionale, ori de câte ori nu respectă un angajament

juridic pe care şi l-au asumat sau dacă nesocotesc o normă de drept

internaţional. Acest lucru este firesc, el izvorând din obligativitatea

respectării normelor dreptului internaţional de către destinatarii acestora.

Fiind o instituţie fundamentală a dreptului internaţional,

răspunderea internaţională apare ca o garanţie, nu numai a respectării

tratatelor, ci a oricărei norme şi reguli de drept, indiferent de sursa lor. Din

aceste considerente, răspunderea are o însemnătate esenţială, deoarece

contribuie, în mare măsură, la păstrarea ordinii internaţionale.

Din cele mai vechi timpuri, problemele dreptului internaţional au

făcut obiectul preocupărilor unor gânditori care însă nu puteau depăşi

nivelul condiţiilor vieţii materiale şi spirituale ale acestei epoci. În

antichitate, la vechii greci, atât în teorie cât şi în practică, raporturile

internaţionale se reduceau la relaţiile dintre cetăţile greceşti. Acest gen de

relaţii, consacrate sub aspect cutumiar, apăreau ca norme etice şi nu

juridice. În ceea ce priveşte raporturile dintre cetăţile greceşti antice şi

neamurile barbare, forţa era singurul criteriu de desfăşurare a lor. Aceste

fapte şi concepţii au fost reflectate în scrierile timpului în cadrul eticii şi a

filosofiei războiului155

.Aristotel arăta că arta războiului trebuie studiată nu

pentru a aservi, ci pentru a nu fi aservit, iar Platon considera că o republică

virtuoasă trebuie să se bucure de pace, că războiul trebuie reglementat în

vederea păcii şi nu invers156

.

La romani, regulile Jus Gentium nu priveau raporturile dintre state,

ci dintre indivizi, mai exact dintre romani şi străini. Până la reforma lui

Caracalla, din anul 212 i.H., se cunoaşte că nu toţi locuitorii imperiului

roman aveau calitatea de cetăţeni romani. De aceea, Jus Gentium,

considerat în prezent ca geneză a dreptului internaţional, apărea atunci ca o

ramură a dreptului intern şi numai rareori cuprindea şi elemente externe.

După cum se cunoaşte la romani regulile de purtare a războiului se

155 C. Philippson, The international Law and Custon of Ancient Greece and Rome,vol.2,

Londra, 1911, p.69, V. Marti, La vie internationale dans la Gréce des cités (VI-a-e-IV-a s.av.I.C.) Paris, 1940 – citaţi de Marian C. Molea în Răspunderea Statelor în Dreptul

Internaţional Contemporan, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1978, p.21. 156 A. Zimmern, The Greek Commonwealth, Oxford, 1924, p.96 – citat de Marian C. Molea în Răspunderea Statelor în Dreptul Internaţional Contemporan, Editura Scrisul Românesc,

Craiova, 1978, p.22.

75

caracterizau printr-o mare cruzime şi violenţă, dar cu toate acestea erau

respectate unele uzanţe între beligeranţi, fiind totodată interzisă folosirea

substanţelor otrăvitoare157

.

În lucrarea sa De jure belli ac pacis , Hugo Grotius, considerat

părintele dreptului internaţional, a pus bazele unor principii şi criterii

juridice în definirea războiului, pronunţându-se pentru umanizarea lui. În

concepţia lui Grotius dreptatea este privită ca o virtute inerentă dreptului

atât în viaţa indivizilor, cât şi a statelor. Dreptatea legată de viaţa socială nu

poate fi eficientă numai în timp de pace, ea trebuie să guverneze în egală

măsură desfăşurarea războaielor. Definind războiul ca „starea celor care se

înfruntă în mod violent”, Grotius se pronunţă pentru soluţionarea amiabilă a

diferendelor internaţionale . „Este adevărat – afirma Grotius – că legile tac

în vreme de război, dar care legi ?”. Răspunsul său în această privinţă este

categoric : „numai legile civile şi judiciare, dar nu acelea perpetue şi

întocmite pentru toate timpurile”. Adânc încredinţat „că există un drept

pentru toate popoarele care se aplică războaielor şi în războaie, el a

condamnat războiul nedrept, arătând că în decursul istoriei, din pricini

uşoare sau fără nici o pricină, popoarele eu alergat la arme, nimeni

nepăstrând vreun respect dreptului”158

.

Evoluţia dreptului internaţional a impus noi reglementări de natură

a statornici reguli şi norme mai precise privind legile şi obiceiurile

războiului. Convenţia de la Geneva din 1948, referitoare la prevenirea şi

reprimarea crimei de genocid, adoptată de către Adunarea Generală a

Organizaţiei Naţiunilor Unite, incriminează această faptă atât în timp de

pace cât şi în timp de război, ca o crimă de drept internaţional deosebit de

gravă. Potrivit acestei convenţii, constituie crimă de genocid distrugerea

totală sau parţială a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios, precum şi

alte acte în legătură cu săvârşirea unei asemenea crime internaţionale.

Această convenţie, precum şi convenţiile de la Geneva din anul 1949,

referitoare la respectarea legilor şi obiceiurilor războiului, constituie un

progres realizat în domeniul umanizării şi perfecţionării regulilor de

purtarea războiului, precum şi în ceea ce priveşte răspunderea beligeranţilor

pentru nerespectarea acestora.

Astfel, răspunderea internaţională clasică se baza pe încălcarea

raporturilor bilaterale, luând aspectul unor raporturi directe între statul care

157 P.Fezza, La forme federative e la structura dei raporti nell’antico diritto,în

Stud,doc.hist.iur.V., Roma, 1939, p.161-201; G.Lombardi, Ricerche in tema di „Jus

gentium”, Milano, 1946, p.74 – citaţi de Marian C. Molea ,op.cit., p.22. 158 Hugo Grotius, Be Jure Beli ac Pacis, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.575 şi urm.

76

a comis faptul ilicit din punct de vedere internaţional şi statul care a fost

vătămat prin acest fapt.

Potrivit concepţiei care corespunde principiilor fundamentale ale

dreptului internaţional contemporan, încălcarea unor anumite obligaţii de o

gravitate deosebită pentru comunitatea internaţională, cum sunt cele privind

pacea şi securitatea, nu generează numai raporturi bilaterale, ci raporturi cu

toate celelalte state, cu efecte erga omnes, interesând toate statele lumii159

.

Conform dreptului internaţional contemporan, în afară de state sunt

subiecte de drept internaţional naţiunile şi popoarele care luptă pentru

eliberarea lor, acestea bucurându-se de anumite drepturi încă înainte de a se

constitui în state independente. De asemenea, organizaţiile internaţionale

guvernamentale sunt subiecte derivate de drept internaţional, în cadrul

competenţei lor, potrivit specializării domeniului în care activează.

Persoanele fizice pot fi subiecte de drept internaţional, datorită calităţii pe

care o îndeplinesc, dar şi datorită actelor de încălcare a normelor

internaţionale. De aceea, în limitele arătate şi aceste entităţi de drept

internaţional pot şi trebuie să răspundă internaţional pentru daunele aduse

prin acţiunile lor.

Orice act ilicit presupune reunirea a trei factori: violarea unei

reguli juridice; producerea unui prejudiciu; existenţa unui raport de

cauzalitate între violarea regulii juridice şi prejudiciul produs. Aceste trei

elemente se regăsesc şi în răspunderea internaţională.

În dreptul internaţional violarea unei reguli juridice ia caracterul

mai larg al violării unei obligaţii internaţionale, adoptarea unui

comportament care este în contradicţie cu comportamentul pe care subiectul

de drept internaţional ar fi trebuit să-l aibă în raport cu dreptul internaţional.

Pot fi încălcate normele cutumiare sau convenţionale internaţionale, dar pot

fi încălcate şi principiile de drept internaţional care au caracterul unor

norme de jus cogens, după cum pot să nu fie respectate obligaţiile asumate

printr-un tratat bilateral sau deciziile unui organ arbitral ori ale unei instanţe

judiciare internaţionale160

.

Se poate reţine că răspunderea internaţională constituie instituţia

dreptului internaţional public, în temeiul căreia statul sau alte subiecte ale

dreptului internaţional public, care săvârşesc fapte ilicite în raport cu dreptul

internaţional, sunt răspunzătoare faţă de statul lezat prin aceste fapte sau

faţă de statele lumii în cazul crimelor internaţionale161

.

159 Grigore Geamănu, Drept internaţional public, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1983, vol.I, p.330 – citat de Vasile Creţu în Drept internaţional penal, Editura Societăţii

Tempus România, Bucureşti, 1996, p.127. 160 Vasile Creţu, op.cit., p.128 161 Ion M.Anghel, Viorel I.Anghel, op.cit, p.12.

77

În cazul răspunderii statului, ca subiect de drept internaţional,

instituţia răspunderii internaţionale a fost construită pe două idei

fundamentale:

1. un stat nu poate şi nici nu trebuie, să aibă posibilitatea de a

acţiona în mod discreţionar în viaţa internaţională – el

putându-se manifesta ca suveran, doar în limitele dreptului

internaţional;

2. în cazul comiterii unei acţiuni ilicite, statul este obligat să

răspundă pentru aceasta.

În consecinţă, răspunderea internaţională a statelor este o instituţie

a dreptului internaţional care desemnează consecinţele ce decurg, pentru un

stat, din încălcarea de către acesta a unei obligaţii internaţionale, fie că

această obligaţie şi-a asumat-o printr-un tratat la care era parte, fie că

obligaţia rezultă din normele cutumiare ale dreptului internaţional.

Alături de această răspundere a statelor, există şi o răspundere

internaţională a persoanelor. Este bine ştiut că persoanele care acţionează în

calitate de agenţi ai statului, sunt considerate a fi săvârşit infracţiuni, ori de

câte ori, ordonă sau execută acte a căror incriminare este prevăzută de

dreptul internaţional. De asemenea, persoanele fizice pot comite însă,

infracţiuni care sunt incriminate la nivel internaţional, în felul acesta,

angajându-şi răspunderea pentru asemenea fapte.

3.2. Diferite tipuri de răspundere în dreptul internaţional

3.2.1. Noţiuni generale

Răspunderea penală în dreptul internaţional este una dintre

problemele fundamentale ale contemporaneităţii. Prin aplicarea ei efectivă

răspunderea internaţională poate constitui un instrument puternic pentru

prevenirea şi sancţionarea încălcării normelor şi principiilor fundamentale

ale dreptului internaţional, pentru asigurarea legalităţii internaţionale şi a

păcii.

Normele dreptului internaţional, ca orice norme obligatorii, trebuie

să fie respectate fără rezerve de către toate statele, de organizaţiile

internaţionale, precum şi de persoanele fizice. Încălcarea acestor norme

atrage în mod necesar – dat fiind caracterul lor obligatoriu – răspunderea

internaţională.

Astfel, răspunderea internaţională ia naştere dintr-un act antisocial

şi ilicit, adică din violarea unei reguli de conduită în relaţiile dintre state şi

atrage în mod necesar o sancţiune162

.

162 P. Reuter, Principes de droit international, în Rec. des cours, 1961, II, p.590, citat de Grigore Geamănu în Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Editura

Academiei R.S.R., Bucureşti 1977, p.261.

78

Totodată, răspunderea în dreptul internaţional constă în obligaţia

celor care au nesocotit normele acestui drept de a suporta consecinţele

conduitei lor ilicite, sub forma sancţiunilor stabilite prin acordul de voinţă al

statelor.

Legislaţiile actuale, la care se asociază doctrina şi jurisprudenţa,

consacră principiul juridic, potrivit căruia, infracţiunea este temeiul

răspunderii penale. Denumirea de infracţiune include în sfera sa atât

delictele săvârşite cu intenţie sau din culpă, cât şi crimele de drept comun şi

internaţionale.

Instituţia răspunderii penale în dreptul internaţional a evoluat mai

ales după cel de-al doilea război mondial, câştigând treptat o nouă valoare

juridică. În vechiul drept internaţional se vorbea despre o răspundere penală

a persoanelor particulare pentru anumite infracţiuni, cărora li se atribuia

caracterul unor delicte juris gentium. Întrucât asemenea infracţiuni (ca de

exemplu, comerţul cu sclavi, falsificarea de monedă etc.) lezează interesele

tuturor statelor, au fost prevăzute în convenţii internaţionale, cu obligaţia

pentru state de a le incrimina şi pedepsi în legislaţia lor naţională sau în

virtutea unor reguli cutumiare de drept internaţional (de exemplu pirateria).

Pentru a desemna totalitatea normelor juridice aplicabile acestor

infracţiuni s-a folosit la început expresia de drept penal internaţional.

După primul război mondial, din momentul în care războiul de

agresiune începe să fie calificat ca cea mai gravă crimă internaţională,

noţiunea de răspundere internaţională penală, redată şi prin expresia de

drept internaţional penal, îşi lărgeşte considerabil conţinutul, făcând să

apară noi norme de drept internaţional, care stabilesc răspunderea penală

pentru războiul de agresiune.

Astfel, noţiunea de răspundere internaţională penală înglobează în

dreptul internaţional contemporan, nu numai răspunderea pentru

infracţiunile comise de persoane particulare, ci şi răspunderea pentru actele

ilicite comise în relaţiile dintre state, cum este, în primul rând, războiul de

agresiune163

.

163 Această concepţie a fost formulată, printre primii, de juristul român Vespasian.V. Pella, în

lucrarea sa La criminalité collective des états et le droit pénal de l’avenir, publicată în 1926 (cu

doi ani înainte de adoptarea Pactului Briand-Kellogg şi cu şapte ani mai devreme de prima definiţie a agresorului, dată în Convenţia de la Londra din 1933). Pella pune la baza răspunderii

penale în dreptul internaţional interzicerea războiului de agresiune, război ce constituie una din

cele mai grave crime internaţionale. Pornind de la aceste idei, Pella susţine necesitatea instituirii unei răspunderi penale pentru

războiul de agresiune, definirea infracţiunii internaţionale şi incriminarea ei într-un cod

represiv internaţional, stabilirea formelor răspunderii penale internaţionale şi înfiinţarea unei jurisdicţii penale internaţionale. – citat de Grigore Geamănu în Drepi internaţional penal şi..,

op.cit, p.262.

79

Primele începuturi de codificare a regulilor privind răspunderea

internaţională s-au făcut la Conferinţele de la Haga din 1899, 1907 şi 1930.

Prin statutele tribunalelor militare internaţionale de la Nürnberg şi

Tokio, răspunderea penală sub noua ei formă pentru războiul de agresiune şi

alte crime internaţionale legate de acesta şi-au găsit consacrarea în dreptul

internaţional contemporan şi pe cale convenţională.

În fine, Convenţiile încheiate la Geneva în 1948 (asupra

genocidului) şi în 1949 (relativ la protecţia persoanelor civile în timp de

război), definesc faptele considerate ca infracţiuni grave şi consacră

angajamentul reciproc al statelor semnatare de a lua toate măsurile

legislative pentru fixarea sancţiunilor penale aplicabile persoanelor care

comit infracţiunile prevăzute în Convenţii164

.

De asemenea, statele au obligaţia de a incrimina şi pedepsi şi

celelalte infracţiuni, care, după aprecierea lor, au alt caracter decât acela de

infracţiuni grave. Totalitatea infracţiunilor prevăzute în convenţiile de la

Geneva sunt de competenţa jurisdicţiilor naţionale. Ulterior, au intervenit

numeroase documente şi rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. urmate

de convenţii internaţionale care consacră atât principiul renunţării la forţă şi

la ameninţarea cu forţa, cât şi instituţia răspunderii statelor, a organizaţiilor

naţionale şi internaţionale, a persoanelor fizice în calitate de organe ale

statului şi a persoanelor fizice în calitate de persoane particulare.

În prezent, Comisia de drept internaţional a O.N.U. elaborează

principiile răspunderii internaţionale a statelor, răspundere definită ca o

formă a relaţiilor juridice, care decurg dintr-un act ilicit al unui stat165

.

3.2.2. Răspunderea Statelor

Statele, ca subiecte de drept internaţional, răspund pentru actele lor

prin care se încalcă normele dreptului internaţional, aducându-se atingere

drepturilor celorlalte state.

Răspunderea se sprijină, deci, pe violarea unei reguli de drept

internaţional imputabilă statului.

În trecut, se susţinea că statele nu răspund, în principiu, decât faţă

de ele însele şi că ideea unei responsabilităţi reciproce între state ar fi în

164 Convenţia a IV-a de la Geneva din 1949 consacră principiul responsabilităţii individuale. 165 Potrivit textelor elaborate de C.D.I.: „Orice faptă internaţională ilicită a unui stat angajează

responsabilitatea sa internaţională” (art.1). Constituie o faptă internaţională ilicită când: a) o

comportare (prin acţiune sau omisiune) este atribuită statului în virtutea dreptului internaţional; b) când această comportare constituie o încălcare de către stat a unei obligaţii internaţionale”

(art.2). Fiecare stat este susceptibil de a fi considerat ca autor al unei fapte internaţionale

ilicite” (art.3); Dreptul intern al unui stat nu poate fi invocat pentru a împiedica să fie calificată ilicită o faptă a sa conform dreptului internaţional” (art.4) – (Doc. ONU, A/CN. 4/246 din 5

martie 1971, p. 103 şi urm.).

80

contradicţie cu ideea de suveranitate166

. O asemenea concepţie trebuie

respinsă, întrucât ea introduce arbitrarul şi anarhia în relaţiile internaţionale.

Violarea normelor de drept internaţional şi prin aceasta a

drepturilor şi a intereselor altor state, nu poate fi justificată prin invocarea

suveranităţii, deoarece, asemenea acţiuni nu constituie manifestări ale

suveranităţii, ci folosirea ei abuzivă, ca putere absolută. Or, suveranitatea de

stat nu mai poate fi concepută astăzi ca o putere absolută, fără respectarea

normelor dreptului internaţional şi a drepturilor altor state.

De altfel, asemenea teorii sunt contrare normelor convenţionale şi

cutumiare ale dreptului internaţional, care consacră răspunderea

internaţională a statelor167

.

Trebuie subliniat faptul că în dreptul internaţional contemporan

instituţia răspunderii statelor şi-a lărgit substanţial conţinutul, Vespasian V.

Pella, unul dintre cei mai activi apărători ai responsabilităţii penale a

statului, scria după cel de-al doilea război mondial, că „dacă dreptul penal

este chemat să salvgardeze pacea internaţională şi civilizaţia, nu vom putea

şi nici n-ar trebui să excludem principiul responsabilităţii penale a

statului”168

.

În vechiul drept internaţional, răspunderea statelor se considera, în

general, ca o răspundere de drept civil, o răspundere pentru pagube

materiale cauzate altor state sau cetăţenilor lor, pagube pe care statul era

obligat să le repare, prin plata unei despăgubiri169

.

Nu exista o răspundere pentru dezlănţuirea războiului de agresiune,

cea mai gravă dintre infracţiunile internaţionale, întrucât acesta era

considerat ca un act licit. Procesul răspunderii statelor în dreptul

internaţional se rezolva de fapt în cadrul raporturilor de forţă dintre state,

găsindu-şi expresia în dreptul învingătorului de a impune statului învins

condiţiile şi limitele răspunderii sale. Este de înţeles că atât timp cât dreptul

internaţional legaliza războiul de agresiune, considerându-l ca un mijloc

normal, licit, de rezolvare a diferendelor dintre state, răspunderea acestora

nu avea altă bază juridică decât dreptul celui mai tare, dreptul

166 Funk-Bretano şi Albert Sorel, Précis du droit des gens, ed. a 3-a, Paris, 1900, p.224 şi

urm. - citat de Grigore Geamănu în op.cit., p.264.

167 De exemplu, statutele Tribunalelor militare internaţionale de la Nürnberg şi Tokio, ale căror

principii au fost confirmate de rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. din 11 decembrie 1946

(rezoluţia 95/I), precum şi sentinţele pronunţate de acele tribunale. 168Vespasian V. Pella, La guerre-crime et les criminels de guerre, Geneva, 1946, p.58. 169 D. Anzilotti, Teoria generale della responsasbilita dello stato nel diritto internazionale,

Florenţa, 1902, p.96 şi urm.- citat de Grigore Geamănu în Drept inernaţional penal şi ..., op.cit., p.265.

81

învingătorului. Nesocotirea obligaţiilor internaţionale constituia adesea doar

pretextul pentru pornirea războiului împotriva statului „vinovat”, în scopul

satisfacerii tendinţelor de cotropire şi exploatare.

În aceste condiţii, răspunderea o suporta întotdeauna statul învins,

neputând fi astfel vorba de o răspundere reală, obiectivă şi cu atât mai mult

de o răspundere a statelor pentru agresiune.

În dreptul internaţional contemporan, răspunderea statelor are o

sferă mult mai largă, cuprinzând, în primul rând, răspunderea pentru

războiul de agresiune, declarat ca cea mai gravă crimă internaţională şi

pentru alte acte care constituie o ameninţare sau o violare a păcii.

Aşadar, răspunderea internaţională a statelor este angajată prin

comiterea uneia sau mai multor infracţiuni internaţionale170

. Infracţiunea

internaţională este faptul ilicit prin care se violează normele dreptului

internaţional. Faptul ilicit se poate manifesta sub două forme: ca acţiune

pozitivă (delicta commissiva) sau ca inacţiune (delicta omissiva).

Pentru ca acţiunea sau inacţiunea să poată angaja răspunderea

autorului (statul prin organele sale), este necesară întrunirea cumulativă a

următoarelor elemente: comiterea unui fapt ilicit, în mod liber, cu intenţie

sau din neglijenţă; faptul ilicit să fie imputabil statului (organelor sale); prin

faptul ilicit să se fi produs un prejudiciu material sau moral statului lezat;

prejudiciul să fie rezultatul acţiunii ilicite a statului delincvent, să existe

deci, un raport de cauzalitate între acţiunea ilicită şi prejudiciul produs.

Infracţiunea internaţională nu trebuie confundată cu actele

inamicale sau cele lipsite de curtoazie (comitas gentium), care nu constituie

violări ale normelor de drept internaţional, ci ale uzanţelor internaţionale.

Limitele infracţiunii internaţionale pot începe de la nesocotirea

unui acord internaţional (tratat, convenţie) sau a unor reguli cutumiare de

natură a atrage numai o răspundere materială, până la dezlănţuirea unui

război de agresiune, cea mai gravă dintre infracţiunile internaţionale.

Noţiunea de infracţiune internaţională nu are o valoare fixă,

imuabilă. Ea urmează ritmul de dezvoltare a dreptului internaţional, al cărui

conţinut este în permanentă transformare.

Ca urmare a acestei dezvoltări, fapte care în vechiul drept

internaţional nu erau considerate infracţiuni sunt calificate azi crime de

drept internaţional (de exemplu, războiul de agresiune, uciderea ostaticilor).

170 Convenţia de la Bruxelles din 1962, cu privire la responsabilitatea exploatanţilor navelor cu

combustibil nuclear, Convenţia de la Viena din 1963, stabilind norme internaţionale minime referitoare la răspunderea civilă în materie de daune nucleare. În aceste cazuri, răspunderea

este angajată şi în situaţia când nu s-a săvârşit o infracţiune internaţională.

82

Caracterul ilegal sau chiar criminal al unei abateri internaţionale

este stabilit atât de norme convenţionale, cât şi de norme cutumiare171

.

Cât priveşte încadrarea juridică a unui fapt ca infracţiune de drept

internaţional, ea poate fi dată de o instanţă internaţională, de statul lezat în

acord cu statul delincvent sau de un stat terţ acceptat ca mediator.

În Proiectul de articole privind răspunderea statelor, adoptat de

Comisia de drept internaţional a ONU, este considerat ca fapt al statului,

după dreptul internaţional, comportarea oricărui organ de stat, având acest

statut după dreptul intern al acestui stat, dacă a acţionat în această

calitate172

.

Comportarea unui organ al statului este considerată ca un fapt al

acestui stat, după dreptul internaţional, fie că acest organ aparţine puterii

constituante, legislative, executive, judiciare sau alteia, fie că funcţiile sale

au un caracter internaţional sau intern şi că poziţia sa, în cadrul organizării

statului, este superioară sau subordonată173

.

Este, de asemenea, considerat a fi un fapt al statului, după dreptul

internaţional, comportarea unui organ al unei colectivităţi publice teritoriale

a acestui stat, în măsura în care, în această împrejurare a acţionat în această

calitate.

Este, tot astfel, considerat ca un fapt al statului, după dreptul

internaţional, comportarea unui organ al unei entităţi care nu face parte din

însăşi structura statului sau a unei colectivităţi publice teritoriale, dar care

este abilitată de către dreptul intern al acestui stat să exercite prerogativele

puterii publice, în măsura în care, în această împrejurare, acest organ a

acţionat în această calitate174

.

Este, de asemenea, considerat ca un fapt al statului, după dreptul

internaţional, comportarea unei persoane sau a unui grup de persoane dacă:

s-a stabilit că această persoană sau acest grup de persoane acţiona în fapt pe

seama acestui stat sau această persoană sau acest grup de persoane exercită

în fapt prerogativele puterii publice, în cazul absenţei autorităţilor oficiale şi

în împrejurări care justifică exerciţiul acestor prerogative175

.

Comportarea unui organ al statului, al unei colectivităţi publice

teritoriale sau al unei entităţi abilitată să exercite prerogativele puterii

publice, sus-zisul organ acţionând în această calitate, este considerată ca un

fapt al statului, chiar după dreptul internaţional, dacă în această împrejurare

171 Aceste norme şi-au găsit consacrarea şi în Statutele Tribunalelor Militare Internaţionale de la Nürnberg şi Tokio. 172 Conform art.5 173 Conform art.6 174 Conform art.7 175 Conform art.8

83

organul a depăşit competenţa după dreptul intern sau a contravenit

instrucţiunilor privind activitatea sa176

.

Nu este considerat un fapt al statului, după dreptul internaţional,

comportarea unei persoane sau unui grup de persoane care nu acţionează pe

seama statului (art.11)177

.

3.2.2.1. Formele răspunderii internaţionale a statelor

Răspunderea statelor poate fi angajată sub mai multe forme:

politică, morală, materială şi penală, în raport cu caracterul infracţiunii

internaţionale comise şi cu urmările sale juridice.

3.2.2.1.1. Răspunderea politică

Răspunderea politică a statului poate fi angajată pentru un act ilicit

de natură a atrage aplicarea unor sancţiuni (măsuri de constrângere)

împotriva statului delincvent.

Gama sancţiunilor este variată. Pentru fapte mai puţin grave, statele

lezate pot recurge, în mod individual, la sancţiuni diplomatice, economice

etc., fără folosirea forţei armate. Împotriva unui act de agresiune sau de

violare a păcii, statele vor putea folosi forţa armată, pe baza hotărârii

Consiliului de securitate al ONU178

.

În cazul agresiunii, ca sancţiune se poate aplica şi măsura limitării

parţiale sau totale a suveranităţii statului agresor. Astfel, după capitularea

necondiţionată a Germaniei hitleriste, guvernele URSS, Marii Britanii, SUA

şi Franţei au preluat puterea supremă în Germania şi dreptul de control

asupra ei. Această măsură a fost luată cu scopul de a asigura poporului

german calea restabilirii integrale a suveranităţii sale, care îi fusese uzurpată

de regimul nazist179

.

176 Conform art.10 177 Din proiectul de articole al Comisiei de drept internaţional privind răspunderea statelor, v.

Raportul Comisiei, doc.off. Adunarea Generală, supl. nr.10 (A (A) 10010/Rev.1). 178 Potrivit art.41 din Cartă, în caz de ameninţare a păcii, de violare a ei sau al comiterii unui

act de agresiune, Consiliul de securitate poate hotărî următoarele măsuri, care nu implică folosirea forţei armate: întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice, a mijloacelor de

comunicaţii, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice. Dacă asemenea măsuri ar fi insuficiente,

Consiliul de Securitate poate întreprinde acţiuni cu forţele armate puse la dispoziţie de membrii ONU (ca demonstraţii, blocadă şi alte operaţii), v. art.42 din Carta ONU. 179 În virtutea Acordurilor de la Postdam, ocuparea Germaniei a avut ca prim scop: 1)

extirparea militarismului german şi a nazismului şi luarea măsurilor pentru ca Germania să nu mai constituie niciodată o ameninţare pentru vecinii săi sau pentru menţinerea păcii; prevenirea

în acest scop a oricărei activităţi de propagandă fascistă şi militaristă, stimularea evoluţiei

democratice a Germaniei; 2) lichidarea concentrării excesive în economia ţării (carteluri, sindicate, trusturi şi alte societăţi monopoliste) care au permis venirea la putere a fascismului,

pregătirea şi dezlănţuirea agresiunii hitleriste.

84

3.2.2.1.2. Răspunderea morală

Răspunderea morală reprezintă o altă formă a răspunderii statului,

care constă, de obicei, în prezentarea de scuze de către statul autor al unei

infracţiuni internaţionale faţă de statul care a suferit ofensa.

Prezentarea scuzelor se face uneori, în cadrul unui anumit

ceremonial. Astfel, dacă în urma unor dezordini a fost doborât sau rupt

drapelul arborat de reprezentanţa diplomatică a unui alt stat, înălţarea lui se

face într-un cadru solemn, iar statul pe teritoriul căruia s-au produs

tulburările trimite o unitate militară pentru a da onorul etc.180

Răspunderea morală se poate exprima şi prin aplicarea de

sancţiuni, de către statul vinovat, agenţilor sau cetăţenilor săi care au comis

acte ilicite faţă de un alt stat sau faţă de cetăţenii acelui stat. Răspunderea

morală poate atrage şi suportarea unor daune materiale. Astfel, ca urmare a

asasinării unui diplomat străin, statul de reşedinţă, pe lângă obligaţia de a

cere scuze şi de a aplica sancţiuni vinovaţilor, suportă, în anumite condiţii,

şi plata unei despăgubiri către familia celui ucis181

.

Toate aceste măsuri reparatorii poartă în dreptul internaţional

denumirea de satisfacţie (satisfactio, adică formula simbolică a reparării

prejudiciului moral). În principiu, obiectul satisfacţiilor este dezaprobarea

unor asemenea acte, contrare demnităţii omului sau suveranităţii statului.

3.2.2.1.3. Răspunderea materială

Răspunderea materială exprimă obligaţia de a repara pagubele

cauzate. Răspunderea materială poate exista independent de cea politică, dar

de cele mai multe ori se împleteşte cu ea, mai ales în cazul unui război de

agresiune.

Repararea prejudiciilor cauzate se poate realiza fie pe calea

restituirii, fie prin plata unei despăgubiri (reparaţii).

Restituirea (restitutio in integrum) constă în restabilirea drepturilor

încălcate în situaţia anterioară producerii actului ilicit (de exemplu,

restituirea bunurilor şi a valorilor ridicate de statul delincvent în timp de

război de pe teritoriul altui stat, victimă a agresiunii).

Despăgubiri. Dacă din cauze obiective prejudiciul nu poate fi

lichidat prin restituire, răspunderea se va concretiza într-o justă dezdăunare

bănească denumită, de obicei, reparaţie.

180 China, după asasinarea ambasadorului german Von Ketteler de către boxeuri în 1900, a

ridicat victimei un monument şi a trimis o delegaţie la Berlin, pentru a prezenta scuze. 181 Guvernul elveţian a purtat răspunderea pentru uciderea la Lausanne, în 1923 a diplomatului sovietic Vorovski, iar guvernul polonez, pentru asasinarea la Varşovia, în 1927, a

reprezentantului URSS, Voikov.

85

Întrucât răspunderea materială a statelor ia naştere, de cele mai

multe ori, ca urmare a războiului, plata şi cuantumul reparaţiilor sunt fixate

prin tratatul de pace sau alt act internaţional.

Până la cel de-al doilea război mondial, statul învingător impunea

învinsului plata unor despăgubiri denumite contribuţii. Ele erau, în general,

destinate acoperirii cheltuielilor de purtare a războiului. De aceea,

contribuţia constituia o formă de spoliere a statului învins, întâlnită adesea

în trecut în tratatele de pace. La baza contribuţiei nu stătea principiul

răspunderii pentru declanşarea unui război de agresiune, ci „dreptul

învingătorului”, corolar al „dreptului de a face război”, statul învingător

putând dicta condiţiile păcii, după bunul său plac, până la limitele extreme

ale victoriei câştigate pe calea folosirii forţelor armate. Înfrângerea unuia

din statele beligerante putea merge până la ocuparea întregului teritoriu şi

chiar la lichidarea statului învins, ca entitate juridică, în virtutea aşa-zisului

„drept de cucerire”.

După cel de-al doilea război mondial, problema reparaţiilor a fost

concepută pe baze noi, pe răspunderea pentru agresiune şi pe acoperirea

prejudiciilor cauzate de statele agresoare.

3.2.2.1.4. Răspunderea penală

Problema răspunderii penale pe plan internaţional a dat naştere

unei vaste literaturi juridice, în care se confruntă mai multe teorii182

.

Principala controversă care s-a ivit în acest domeniu a fost aceea a

determinării subiectului răspunderii penale internaţionale, cu alte cuvinte, se

pune problema de a şti cine trebuie să răspundă din punct de vedere penal

pentru săvârşirea unei infracţiuni internaţionale183

.

Dreptul roman a respins, în principiu, ideea răspunderii penale a

persoanelor juridice, considerate ca pure ficţiuni (societas delinquere non

potest) şi ca atare neputând acţiona pe plan juridic. Această aptitudine o are

nu mai omul, singura persoană reală. În consecinţă, răspunderea penală nu

putea să greveze decât persoana umană, persoana fizică.

În evul mediu, când concepţia individualistă face loc treptat ideii

sociale, începe să capete o recunoaştere tot mai largă teoria asupra

capacităţii delictuale a corporaţiilor. Noua doctrină, al cărei fondator a fost

182 Vespasian V.Pella, La criminalité collective des Etats et le droit de l’avenir; La guerre-crime et les criminels de guerre, Geneva, 1946; Stefan Glaser, L’Etat en tant que personne

morale est-il pénalement responsable?, în Rev. De droit pénal et de criminologie nr.5/1949,

p.425-452 ş.a. 183 St. Glaser, Les infractions internationales et leurs sanctions, în Rev. De droit pénal et de

criminologie nr.9/1949, p.812.

86

Bartolus (1314-1357)184

, devine ulterior clasică, fiind recunoscută aproape

în mod unanim185

. Ordonanţa franceză adoptată în anul 1670 a confirmat pe

plan legislativ această doctrină, stabilind că se puteau intenta procese

împotriva acelor comunităţi orăşeneşti, rurale ş.a., care comiteau acte de

rebeliune, de violenţă etc.186

În perioada revoluţiilor burgheze se produce o nouă modificare în

concepţia despre capacitatea delictuală a persoanelor juridice, în sensul

respingerii acestei capacităţi. Era o reîntoarcere la vechea doctrină din

dreptul roman187

. Teza lui Savigny, potrivit căreia, „a pedepsi o persoană

juridică, ca fiind culpabilă de un delict, constituie o violare a marelui

principiu din dreptul penal, care cere identitatea delincventului şi a

condamnatului”, a început la rândul său, să capete o recunoaştere aproape

universală.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului

al XX-lea, problema capătă un caracter controversat deosebit de acut. În

domeniul acestor controverse cu privire la determinarea subiectului

răspunderii penale, s-au conturat trei tendinţe (doctrine).

Potrivit uneia din aceste concepţii, persoana juridică, fiind o

ficţiune, nu poate acţiona pe plan juridic şi, deci, nu poate comite un delict,

fapt care o absolvă de orice răspundere penală. Această concepţie a fost

consacrată şi în legislaţia internă a unor state (în Codul penal elveţian din

ianuarie 1942).

Alţi autori, dimpotrivă, susţin că persoanele juridice, la fel ca şi

indivizii, au aptitudinea de a săvârşi delicte deoarece sunt fiinţe reale, dotate

cu voinţă proprie, deosebită de voinţa membrilor care le compun. De aici

concluzia că persoanele juridice trebuie să poarte răspunderea penală şi să

fie pedepsite pentru infracţiunile pe care le comit. Regăsim în această

concepţie teoria lui Gierke, care atribuie corporaţiei germanice calitatea de

fiinţă reală, dotată cu voinţă proprie. Această doctrină a fost adoptată şi

dezvoltată în Franţa188

. În ţara noastră, unul dintre susţinătorii cei mai activi

184 Michoud, La théorie de la personnalité morale, vol.II, 1932, p.259 - citat de Grigore

Geamănu în op.cit., p.273. 185E. Häfter, Die Delikts – und straffäfigkeit der Personenverbände, 1903, p.8 şi urm. - citat de

Grigore Geamănu în op.cit., p.273. 186 St. Glaser, op.cit., în Rev. De droit pénal et de criminologie nr.5/1949, p.427. 187 Savigny, System des heutigen römischen Rechts, 1840, &94 - citat de Grigore Geamănu în

op.cit, p.273. 188 Maestre, La personne morale et le problème de leur responsabilité pénale, 1899, p.137; R.

Valeur, La responsabilité pénale des personnes morales, 1931, p.64 şi urm.; J. Dumas,

Responsabilité internationales des Etats, 1930, p.111 şi urm.; Donnedieu de Vabres, Traité de droit criminel et de Législation pénale comparées, ed. A 3-a, 1947, p.148 şi urm.- citat de

Grigore Geamănu în op.cit., p.274

87

ai ideii responsabilităţii penale a persoanelor juridice, în special a statului, a

fost juristul Vespasian V. Pella189

.

În fine, a treia tendinţă în această materie admite, în principiu,

aptitudinea persoanelor juridice de a comite infracţiuni, dar exclude

aplicarea de sancţiuni penale faţă de ele sau le acceptă numai în cazuri

excepţionale. Printre partizanii acestei teze sunt de menţionat Kohler,

Bernatzik, Michoud ş.a.190

Fără a intra în analiza detaliată a teoriile expuse, nu putem admite

concepţia personificării reale a persoanelor juridice, deci nici a statului, care

duce implicit la concepţia responsabilităţii penale colective, în vădită

contradicţie cu principiile fundamentale şi cu natura însăşi a dreptului

internaţional contemporan. La adăpostul răspunderii colective (a statului) s-

ar ajunge, în practică, la impunitatea adevăraţilor culpabili de săvârşirea

unor grave infracţiuni internaţionale.

Răspunderea penală este un atribut al omului, al persoanei fizice şi

nu al unei colectivităţi. Aşadar, în cazul unor acte ilicite cu caracter penal,

săvârşite de un stat împotriva altor state şi care reclamă o reprimare a lor

prin sancţiuni penale, răspunderea penală nu incumbă statului, ci

reprezentanţilor şi agenţilor săi, adică acelora care au ordonat sau executat

asemenea infracţiuni191

. De aceea, pentru infracţiunile internaţionale de

orice grad, săvârşite de organele sau de agenţii statului, răspunderea penală

internaţională nu revine acestuia, ci persoanelor care le-au comis în numele

şi cu toleranţa statului. Aceasta nu înseamnă că statul este exonerat de orice

răspundere. Pentru stat, ca „fiinţă colectivă”, trebuie admis însă aplicarea

unor măsuri de ordin politic, economic sau administrativ (de exemplu,

limitarea suveranităţii de stat, plata unor despăgubiri etc.)192

Un caracter asemănător îl are răspunderea statului pentru neluarea,

în cazul în care este obligat la aceasta, a măsurilor pentru prevenirea ori

189 Vespasian V. Pella, La criminalité collective des Etats et le droit de l’avenir; La guerre-

crime et les criminels de guerre. 190 Kohler, Kritische Vierteljahrsschrift, vol.XXXVI, p.518; Bernatzik, Kritische Studien uber

den Begriff der juristischen Person und uber die jurische Personlichkeit der Behorden insbesondere, vojl.V, p.169; Michoud, Théorie de la personalité morale, ed. A 3-a, 1932,

vol.II, p.252 citat de Grigore Geamănu în op.cit., p.275. 191 La primul congres internaţional de drept penal , care a avut loc în 1926 la Bruxelles, în urma rapoartelor prezentate de Donnedieu de Vabres şi Vespasian V.Pella, a fost adoptat principiul

răspunderii colective a statului. La cel de-al doilea congres, ţinut la Bucureşti în anul 1929,

acastă idee a fost respinsă, stabilindu-se că statelor nu li se pot aplica sancţiuni penale, ci numai alte măsuri de apărare socială ( a se vedea Révue internationale de droit pénal, 1930,

p.11). 192 Vesoasian.V. Pella, în proiectul său de cod prevedea pedepse şi măsuri de siguranţă aplicabile statelor ca: distrugerea căilor ferate strategice, reducerea armatei, controlul

internaţional al bugetului militar, pentru a împiedica activitatea agresivă a acestora.

88

împiedicarea infracţiunii internaţionale comise de persoane particulare,

lipsite de calitatea de a acţiona în numele şi pe seama statului.

3.2.2.1.5. Răspunderea statului pentru actele ilicite ale unor

persoane particulare

În principiu, statul nu răspunde pentru actele ilicite comise pe

teritoriul său de persoane particulare (cetăţeni sau străini). Cu toate acestea,

în anumite condiţii, statul răspunde şi pentru actele ilicite comise pe

teritoriul său de simpli particulari, cetăţeni sau străini, când aceste acte

lezează un alt stat sau pe cetăţenii acestuia.

În astfel de cazuri, răspunderea internaţională a statului este

angajată prin încălcarea obligaţiei sale de a veghea ca pe teritoriul său să nu

se prepare sau să nu se favorizeze acţiuni de natură a leza alte state, el având

deci, obligaţia de a împiedica, prin intermediul organelor sale, comiterea

unor asemenea acte.

Statul nu răspunde de faptele prejudiciabile comise de particulari

împotriva unui alt stat, decât atunci când prejudiciul este consecinţa

omisiunii de a fi luat măsurile pe care, după împrejurări, era obligat să le ia

pentru a preveni sau reprima asemenea fapte193

, ipoteză în care se poate

pune problema acordării unei satisfacţii sau plăţii unor despăgubiri.

În cazul în care nu se stabileşte o asemenea răspundere, singura

obligaţie a statului este aceea de a pedepsi pe făptaş şi de a oferi celui

păgubit posibilitatea obţinerii unei reparaţii în faţa organelor administrative

sau judiciare194

.

Tot astfel, în cazul când persoana vătămată prin fapta ilicită este un

cetăţean străin sau şeful ori reprezentantul diplomatic al unui stat străin,

statul trebuie să procedeze la pedepsirea autorului faptei ilicite, potrivit

dreptului său intern şi să asigure accesul persoanelor lezate la instanţele sale

judecătoreşti, pentru a putea obţine repararea prejudiciului cauzat.

Neîndeplinind aceste obligaţii, statul se face vinovat în mod direct

de încălcarea dreptului internaţional195

.

3.2.3. Răspunderea indivizilor

3.2.3.1. Persoana fizică – subiect al infracţiunilor internaţionale

193 Rezoluţia Institutului de Drept Internaţional adoptată la Lausanne, 1927 (art.3), p.138. 194 Oppenheim-Lauterpacht, International Law, vol.I, ed a 7-ea, Londra, 1955, p.366. 195 Conferinţa internaţională pentru codificarea dreptului internaţional ţinută la Haga în 1930 a

adoptat un text (art.10) care prevede următoarele: „În ceea ce priveşte faptele care au produs

pagube străinilor sau bunurilor acestora, comise de particulari, statul nu răspunde decât atunci când pagubele suferite de străini se datorează faptului că statul a omis să ia măsuri, după

împrejurări, pentru a preveni, repara sau reprima asemenea fapte prejudiciabile”.

89

Răspunderea internaţională penală s-a dezvoltat în special după al

doilea război mondial, în prezent dobândind o importanţă deosebită. Astfel,

putem vorbi de răspundere internaţională penală atunci când sunt încălcate

unele norme imperative de „jus cogens” ale dreptului internaţional. În acest

sens faptele de o deosebită periculozitate care atentează la:

- menţinerea păcii şi securităţii internaţionale;

- asigurarea dreptului popoarelor la autodeterminare;

- protecţia drepturilor omului şi a unor grupuri umane;

- protecţia, în perioada de conflict armat, a unor persoane şi bunuri

- asigurarea şi conservarea mediului înconjurător;

- desfăşurarea unor activităţi vitale pentru comunitatea

internaţională (transporturi, telecomunicaţii, etc.) atât în timp de pace cât şi

în timp de război sunt interzise în mod expres.

Includerea unor asemenea infracţiuni în sfera represiunii

internaţionale se datorează faptului că acestea, prin pericolul pe care îl

prezintă, prin formele lor de manifestare sau prin efectele pe care le produc,

depăşesc cadrul limitat al dreptului penal intern al unor ţări, constituind un

atentat la valori ce ţin de interesul general al statelor, de stabilitatea

raporturilor internaţionale sau a unor activităţi cu caracter internaţional şi de

cooperare paşnică dintre naţiuni şi prezintă astfel un înalt grad de

periculozitate pentru întreaga comunitate internaţională.

Incriminarea unor fapte care sunt: terorismul internaţional,

infracţiunile împotriva persoanelor care se bucură de protecţie

internaţională, pirateria maritimă sau aeriană, distrugerea cablurilor

submarine, traficul ilicit de stupefiante, falsificarea de monedă, circulaţia şi

traficul cu publicaţii obscene, sclavia şi traficul de sclavi, traficul de femei

şi copii, luarea de ostatici, munca forţată etc. se face în baza unor tratate

internaţionale. Prin asemenea instrumente juridice infracţiunile

internaţionale de genul celor menţionate sunt interzise în mod formal, iar

statele părţi se angajează să le includă în legislaţia lor penală naţională,

împreună cu sancţiunile corespunzătoare, să acţioneze pentru prevenirea lor

şi să colaboreze la reprimarea acestora oriunde s-ar săvârşi, prin prinderea,

arestarea, judecarea şi pedepsirea penală a autorilor şi acordarea de asistenţă

reciprocă în soluţionarea tuturor problemelor juridice sau de alt ordin care s-

ar ridica în cadrul procesului de reprimare196

.

Răspunderea penală internaţională este o consecinţă directă a

încălcării normelor dreptului internaţional de către persoane fizice. Această

încălcare a unor norme de drept internaţional capătă caracter de infracţiune,

deoarece infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.

196 Vasile Creţu, Drept internaţional penal, op.cit., p.244.

90

Atunci când persoanele fizice, în calitatea lor de organe ale statului

sau de persoane private, săvârşesc infracţiuni internaţionale atunci când

decid, ordonă sau execută, respectiv săvârşesc fapte/acte care sunt

incriminate şi pedepsite de dreptul internaţional, alături de angajarea

răspunderii internaţionale a statului (în primul caz) este angajată şi

răspunderea penală a persoanelor respective, în cadrul aşa-numitului drept

internaţional penal197

.

Conform teoriei generale a dreptului penal, pentru a se angaja

răspunderea penală a unei persoane este necesar ca aceasta să fi săvârşit o

faptă prevăzută şi pedepsită de legea penală, ca fapta respectivă să prezinte

un anumit grad de pericol social şi să fi fost săvârşită cu vinovăţie.

Neîntrunirea tuturor acestor elemente au drept consecinţă lipsa răspunderii

penale198

.

Răspunderea penală are caracter personal, sub incidenţa legii

căzând numai infractorii, persoane fizice.

Există discuţii în doctrină în sensul că persoana fizică nu poate fi

subiect în raporturile juridice internaţionale, deoarece nu are o capacitate

juridică internaţională proprie şi independentă în raport cu statele, fiind

beneficiarul imediat al unor urme, chiar şi aşa neputând realiza o exigenţă

fundamentală: aceea de a fi creator de normă de drept internaţional.

A fost aprig combătută teoria potrivit căreia aplicarea de sancţiuni

penale individului îl consacră pe acesta ca subiect de drept internaţional

public, argumentându-se că aceasta se întâmplă doar în domeniul dreptului

penal internaţional şi ţine de particularismul acestei discipline şi nu de

schimbarea bazelor dreptului internaţional public199

.

Toate textele internaţionale sau proiectele de texte referitoare la

infracţiunile internaţionale sunt redactate în sensul admiterii

responsabilităţii penale a persoanei fizice, fără însă a deveni subiect de drept

internaţional.

În acest sens, Dreptul de la Nürberg (Tokio) reţine că orice

persoană care comite o infracţiune prevăzută de dreptul internaţional este

justiţiabilă acestui drept, fixând două dintre principiile dreptului penal

internaţional şi ale răspunderii penale internaţionale:

197 Alexandru Bolintireanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional

contemporan, Editura All Beck, ediţia a 2-a, Bucureşti, 2000, p.259. 198 Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu,

Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român, Partea

generală, vol.I, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1969, p.103-107. 199A. Quintano-Ripolles, Tratate de derecto penal international e international penal, Ed.

Vitoria, Madrid, Tom 1, 1955, p.188-190

91

- „orice persoană care constituie un act ce constituie crimă

după dreptul internaţional este responsabilă de aceasta şi pasibilă

de o pedeapsă;

- faptul că în legislaţia naţională nu se pedepseşte un act

care este crimă internaţională nu exonerează de răspundere în

dreptul internaţional pe cel care a comis-o”200

.

În dreptul internaţional s-a pus problema determinării subiectului

răspunderii penale, de a şti cine trebuie să răspundă din punct de vedere

penal pentru săvârşirea unei infracţiuni internaţionale.

Atât Proiectul Codului crimelor împotriva păcii şi securităţii

omenirii201

, cât şi Statutul Curţii Penale Internaţionale202

limitează scopul

aplicării acestora „ratione personae”, la indivizii persoane fizice.

Statutul Curţii Penale Internaţionale fixează limita minimă de

vârstă a persoanei care poate fi adusă sub jurisdicţia sa.

Astfel, Statutul prevede: „Curtea nu va putea judeca nici o

persoană care, la data comiterii actului criminal, nu împlinise 18 ani”203

.

Se observă aici diferenţa de reglementare din sistemul de drept

penal român, unde persoanele care săvârşesc infracţiuni pot fi trase la

răspundere penală începând cu vârsta de 14 ani.

Aşadar, va fi justiţiabil al Curţii Penale Internaţionale doar

persoana care a atins în momentul săvârşirii infracţiunii vârsta de 18 ani,

rămânând în sarcina jurisdicţiilor naţionale represiunea infracţiunilor de

natura celor încriminate în Statut, în funcţie de reglementările proprii

privind limita de vârstă de la care se antrenează răspunderea penală.

În unele opinii204

există răspundere penală atunci când fapta este

săvârşită cu intenţie sau din culpă, în raport de caracterul faptei prin care se

aduce atingere unor valori sociale.

Pe de altă parte Statutul Curţii Penale Internaţionale reglementează

şi forma de vinovăţie cu care poate fi săvârşită o infracţiune ce intră în

jurisdicţia Curţii.

În acest sens, articolul 30 din Statutul Curţii Penale Internaţionale

dispune:

200 În acelaşi sens, Statutul Tribunalului internaţional pentru fosta Iugoslavie (articolul 7

paragraful a şi articolul 23 paragraful 1) şi Ruanda (articolul 6 paragraf 1 şi articolul 22 paragraf 1). 201 Proiectul de articole privind răspunderea statelor, Comisia de Drept Internaţional, sesiunea

48, din iulie, Roma, 1996, Doc. A/59/10. 202 Doc. A/Conf. 183/9, Roma, iulie 1998. 203În articolul 26 204 Vasile Creţu, Drept Internaţional Public, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, p.270.

92

1. Dacă nu se prevede astfel, o persoană va fi responsabilă

penal şi pasibilă de pedeapsă pentru o crimă supusă

jurisdicţiei Curţii, numai dacă este săvârşită cu intenţie

şi în cunoştinţă de cauză.

2. În sensul acestui articol, o persoană săvârşeşte o faptă cu

intenţie atunci când:

a) în legătură cu o faptă, persoana urmăreşte să o

săvârşească;

b) în legătură cu o consecinţă, urmăreşte să o producă sau

este conştientă că se va produce în desfăşurarea normală a

evenimentelor.

3. În sensul acestui articol, cunoaştere înseamnă conştiinţa că

aceste circumstanţe există sau că se vor produce în modul obişnuit al

evenimentelor. „A şti” şi „cu ştiinţă” vor fi înţelese în concordanţă.

Din conţinutul acestui articol, reiese că în redactarea Statutului s-a

fundamentat elementul mental pe conţinutul reprezentării subiectului în

momentul săvârşirii infracţiunii.

Analizând în continuare acest articol, rezultă că fapta ce constituie

o crimă supusă jurisdicţiei Curţii, în condiţiile în care nu se prevede altfel,

trebuie să fie săvârşită cu intenţie şi în cunoştinţă de cauză.

În continuare, din textul citat rezultă că atât fapta, cât şi

consecinţele ce pot surveni se săvârşesc numai cu intenţie, din moment ce

atât în săvârşirea faptei, cât şi în producerea consecinţelor, făptuitorul

trebuie să realizeze condiţiile urmăririi sau acceptării posibilităţii survenirii

lor.

Actul de conştiinţă constă în prevederea rezultatului faptei sau a

unei consecinţe şi implică reprezentarea urmărilor pe care le produce

acţiunea sau inacţiunea, adică lezarea sau periclitarea valorilor sociale

protejate prin incriminarea faptelor în Statut. Prevederea reprezintă o

anticipare a ceea ce se întâmplă în viitor şi presupune cunoaşterea prealabilă

a acţiunii sau inacţiunii ce se efectuează, precum şi a împrejurărilor în care

efectuarea are loc205

.

În situaţia dată de conţinutul articolului sus menţionat, subiectul

infracţiunii urmăreşte sau acceptă producerea rezultatului.

Putem deduce, de aici, că intenţia reuneşte atât factorul intelectiv –

prin prevederea rezultatului faptei, cât şi factorul volitiv – urmărind

producerea rezultatului şi a consecinţelor.

205 Mona Maria Pivniceru, op.cit., p.48

93

Prin stabilirea intenţiei ca formă de vinovăţie care se săvârşeşte o

crimă supusă jurisdicţiei sale, Curtea Penală Internaţională, prin Statutul

său, a acoperit atât fapta, cât şi circumstanţele sau consecinţele rezultate.

Atât Statutul Curţii Penale Internaţionale cât şi Proiectul Codului

crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii reglementează modalităţile

de participare a individului la săvârşirea infracţiunilor aflate sub jurisdicţia

lor.

Articolul 2, paragraful 3 din Proiectul Codului crimelor împotriva

păcii şi securităţii omenirii, prevede modalităţile de participare a persoanei

fizice la săvârşirea unei crime care îi atrage răspunderea penală, astfel:

- în cazul în care a comis actul care constituie o crimă;

- în cazul în care a încercat să comită acel act;

- în situaţia în care nu a reuşit să prevină comiterea acelui act;

- în ipoteza în care a participat la pregătirea acelui act;

- în situaţia în care a fost complice la comiterea lui.

Toate modalităţile de participare prevăzute de Proiectul Codului

crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii determină răspunderea

penală internaţională, doar în situaţia în care crima s-a produs efectiv ori s-a

încercat producerea ei, cerinţă care acoperă doar prevederile Proiectului de

Cod, fără a fi consacrat ca un principiu general al participării ca izvor al

răspunderii penale206

.

Pe de altă parte, Statutul Curţii Penale Internaţionale, care

stabileşte în articolul 25 principiul răspunderii penale individuale,

reglementează în plus depistarea şi prevenirea crimei ca o cauză de

nepedepsire, în ipoteza în care persoana renunţă în întregime şi voluntar la

comiterea acestora sau previne săvârşirea crimei.

Ţinând cont de cele arătate se poate afirma că subiect al

răspunderii penale şi al infracţiunii internaţionale este acea persoană fizică

care a săvârşit o infracţiune internaţională, care îndeplineşte condiţiile

prevăzute de legea internaţională pentru a fi trasă la răspundere penală sub

jurisdicţia internaţională a Curţii ori potrivit sistemelor de drept intern.

3.2.3.2. Răspunderea persoanelor fizice în calitate de organe ale

statului, pentru infracţiuni internaţionale.

Această problemă a preocupat încă din secolul trecut teoreticienii

justiţiei internaţionale. Astfel, la sfârşitul secolului al XIX-lea s-au afirmat

autori care au criticat concepţia răspunderii penale a statului, considerând că

este inaplicabilă societăţilor. Unul dintre aceştia, R. Phillimore, scria într-un

studiu al său că „A vorbi despre aplicarea unei pedepse statului înseamnă a

206 Idem., p.49

94

altera principiile justiţiei penale şi natura juridică a societăţilor. Dreptul

penal are de-a face cu persoanele fizice, deci cu fiinţe gânditoare, sensibile

şi înzestrate cu voinţă…Voinţa care se exprimă prin intermediul

reprezentării nu îndeplineşte această condiţie”207

.

Mai târziu, la Congresul Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal,

care s-a ţinut la Bruxelles, în 1926, se confruntau trei doctrine: cea a

răspunderii exclusive a statului, avansată de Donnedieu de Vabres, cea a

răspunderii cumulative a statului şi indivizilor, susţinută de Vespasian V.

Pella şi teza, potrivit căreia, răspunderea pentru infracţiunile internaţionale

revine numai indivizilor, apărată de N. Politis.

Vespasian V. Pella, în lucrarea sa La criminalité colective des Etats

et le droit pénal de l’avenir , apărută în 1926, avansa teza că războiul de

agresiune este o crimă internaţională dintre cele mai grave. El se pronunţa

deschis împotriva ideii, privită ca o axiomă în literatura occidentală de

specialitate din acea vreme, potrivit căreia, războiul era considerat ca un

mijloc licit de rezolvare a conflictelor internaţionale. „În timp ce până în

prezent – arăta Pella (p.10-11) – dreptul internaţional public acorda o

importanţă egală dreptului păcii şi dreptului războiului, în viitor această

ştiinţă va fi transformată în chiar bazele sale, neexistând decât un singur

drept: dreptul păcii. Războiul este o crimă. Ar fi absurd de a mai concepe

existenţa şi a unui drept al războiului, adică un drept al crimei”.

Pornind de la teza războiului-crimă internaţională şi a conceperii

dreptului internaţional ca un drept al păcii, care interzice agresiunea, Pella

fundamentează necesitatea consacrării pe plan juridic a responsabilităţii

statelor pentru violarea dreptului internaţional208

.

Doctrina a oscilat între cele trei concepţii, manifestând în cele din

urmă preferinţă pentru teoria cumulativă. Într-o monografie intitulată

„Crima de stat”, profesorul P. Drost, pornind de la concepţia că statul este o

ficţiune, respinge pe aceea a răspunderii penale a statului în dreptul

internaţional. Drost recunoaşte în acelaşi timp, răspunderea pecuniară a

statului pentru violarea dreptului internaţional, atribuind acestei răspunderi

un caracter exclusiv civil.

În ceea ce priveşte răspunderea penală pentru „crime de stat”, în

dreptul internaţional aceasta cade asupra particularilor; „dacă statul criminal

nu se poate concepe, în schimb se poate imagina un guvern criminal; statul

criminal este, din punct de vedere juridic, un nonsens; contrar, un guvern

criminal este o realitate şi o sfidare deosebit de gravă”.

207 R. Phillimore, Commentaries upon International Law, I, 1879, p.5. 208Gr. Geamănu şi Gh. Moca, Privire critică asupra concepţiei lui Vespasian V. Pella despre responsabilitatea statelor în dreptul internaţional, în Analele Universităţii Bucureşti, Seria

Ştiinţe sociale – Ştiinţe juridice, Anul XIII, 1964, p.77.

95

Cu toate acestea, continuă Drost, chiar în cazul criminalităţii unui

guvern, după dreptul internaţional, crimele rămân totdeauna individuale şi

astfel răspunderea penală este suportabilă de indivizi.

În acelaşi sens, autorii sovietici, şi cu deosebire A.N. Trainin, care

au adus o importantă contribuţie la studiul problemei răspunderii

criminalilor de război, resping în mod categoric concepţia răspunderii

penale a statului în dreptul internaţional „ca fiind incompatibilă cu

principiile fundamentale ale justiţiei criminale”209

.

Împărtăşind aceeaşi concepţie, un alt autor sovietic, G. Tunkin,

remarcă, de altfel, că nici în documentele privind capitularea Germaniei şi

Japoniei, nici în statutele tribunalelor militare internaţionale de la Nürnberg

şi Tokio, precum nici în tratatele de pace din 1947 nu găsim vreo menţiune

referitoare la răspunderea penală a statului. În schimb, statutele tribunalelor

de la Nürnberg şi Tokio şi alte acte internaţionale stabilesc răspunderea

individuală pentru infracţiunile comise în numele, după instrucţiunile sau cu

toleranţa statului.

Aşadar, răspunderea penală în dreptul internaţional are o dublă

implicaţie: pe de o parte, obligaţia statului agresor de a suporta sub diferite

forme urmările acţiunilor sale ilicite, care pot merge de la acoperirea

pagubelor materiale, până la sancţiunile cele mai riguroase, admise de

dreptul internaţional, iar pe de altă parte, răspunderea penală a persoanelor

fizice care au acţionat în calitate de organe sau agenţi ai statului.

Persoanele fizice, organe ale statului, care au ordonat sau tolerat

delicte sau crime internaţionale în numele statului, vor suporta, de

asemenea, alături de făptaşi, rigorile legii penale.

Prin statutele Tribunalelor Militare Internaţionale de la Nürnberg şi

Tokio, stabilite prin Acordul dintre URSS, SUA şi Marea Britanie (8 august

1945 cel de la Londra şi 19 ianuarie 1946 cel de la Tokio), răspunderea

penală, sub noua ei formă, pentru războiul de agresiune şi alte crime

internaţionale legate de acesta şi-a găsit consacrarea în dreptul internaţional

contemporan şi pe cale convenţională210

.

3.3. Principiile răspunderii penale internaţionale

3.3.1. Consideraţii generale

Dreptul internaţional penal fiind un drept al colaborării dintre state

în domeniul penal, este firesc ca în cadrul acestuia principiile de drept penal

209 A. N. Trainin, La défense de la paix et la lutte contre les crimes dirigés contre l’humanité,

Moscova, 1956, p.38. 210 Le statut et le jugement du Tribunal de Nürnberg. Historique et analyse (Memoraandum du

Secrétaire générale), New York, 1949, p.40.

96

recunoscute în general în sistemul penal intern al statelor să stea la baza

tuturor reglementărilor internaţionale în această materie.

În acelaşi timp, relaţiile internaţionale sunt guvernate de principii

proprii, ceea ce determină ca principiile dreptului internaţional penal să se

aplice în condiţii specifice, ca reglementările internaţionale în acest

domeniu şi în sistemul instituţional menit a-l pune în aplicare să difere într-

o măsură importantă de principiile legislative şi de structurile judiciare

existente în dreptul intern al statelor.

În condiţiile actuale, faptele penale internaţionale sunt supuse unui

regim juridic diferit şi anume, pe de o parte pentru persoanele fizice, care

acţionează în numele statului ca agenţi ai acestuia, sunt aplicabile în

întregime principiile dreptului internaţional penal, iar pe de altă parte,

pentru infracţiunile comise de particulari în nume propriu sunt aplicabile în

general principiile şi normele dreptului intern al statelor. Desigur, această

distincţie care se face în literatura juridică nu este foarte precisă, întrucât şi

în cazul celei de-a doua categorii de infracţiuni, dacă faptele respective sunt

incriminate ca infracţiuni în cadrul unor convenţii internaţionale,

tratamentul juridic al respectivelor fapte se face în conformitate cu

principiile şi normele acceptate în respectivele instrumente juridice

internaţionale, în care elementele de drept internaţional penal pot fi

prevalente.

3.3.2. Principiul represiunii universale

Urmărind protejarea intereselor superioare ale comunităţii

internaţionale, dreptul internaţional penal nu se limitează la frontierele unui

singur stat şi nu depinde de voinţa discreţionară a unui stat oarecare.

Rolul dreptului internaţional penal se exercită în forme specifice,

având în vedere că el nu se prezintă ca un cod perfect unitar, ca în dreptul

intern, legiferat ca atare şi întru-totul coerent, că în dreptul internaţional

penal nu există un aparat represiv propriu, unic şi unitar şi nici un sistem de

instanţe structurate, ierarhizate, cu competenţe precise şi căruia să nu-i

scape nici un aspect al legislaţiei penale, ca în dreptul intern.

În lipsa unei jurisdicţii penale universale cu caracter permanent,

infracţiunile internaţionale sunt supuse principiului represiunii universale

(al competenţei universale), potrivit căruia, orice stat are dreptul să judece

orice faptă penală incriminată în conformitate cu normele dreptului

internaţional penal.

Cu titlu de exemplu, în cazul pirateriei maritime orice stat are

dreptul să urmărească navele pirat în largul mării şi, capturându-le, să le

supună legilor şi jurisdicţiei sale, oricare ar fi naţionalitatea vaselor

interceptate, chiar dacă fapta nu s-a produs împotriva unor naţionali ai săi şi

97

nu a afectat interesele sale proprii, nu s-a produs în marea sa teritorială, iar

nava sau echipajul acesteia nu au naţionalitatea sa.

Principiul este de natură cutumiară, el fiind însă reafirmat de

Institutul de Drept Internaţional în 1931 şi apoi confirmat de Congresul

Internaţional de Drept Comparat de la Haga din 1932. Asociaţia

Internaţională de Drept Penal a adoptat, în 1933, o rezoluţie prin care se

recomandau unele măsuri pentru asigurarea represiunii universale pentru

toate infracţiunile asupra cărora statele se pun de acord că lezează interesele

lor şi pun în pericol relaţiile internaţionale.

Astăzi, principiul este general recunoscut în dreptul internaţional

penal şi figurează în numeroase convenţii internaţionale ce cuprind şi

dispoziţii cu caracter penal. Astfel, Convenţia de la Geneva din 1949

stipulează în mod expres că: „Fiecare parte contractantă este obligată să

descopere persoanele bănuite de a fi comis sau de a fi ordonat comiterea

uneia sau alteia dintre aceste infracţiuni grave şi să le defere propriilor

sale tribunale, oricare ar fi naţionalitatea lor”.

Principiul represiunii universale constituie o derogare de la

principiul teritorialităţii legii penale, specific dreptului penal intern al

statelor.

3.3.3. Principiul legalităţii incriminării şi al legalităţii pedepsei

Se ştie că în dreptul penal intern printre principiile fundamentale

figurează principiul legalităţii incriminării (Nullum crimen sine lege) şi

principiul legalităţii pedepsei (Nulla poena sine lege). Potrivit acestor

principii, nu există infracţiune dacă fapta nu este prevăzută de legea penală

înainte de momentul săvârşirii ei, respectiv nici o pedeapsă nu poate fi

aplicată dacă ea nu era prevăzută de legea penală în sistemul de pedepsei şi

pentru fapte de natura celei săvârşite de către persoana ce urmează să fie

sancţionată penal.

În dreptul internaţional penal principiul legalităţii incriminării şi al

legalităţii pedepsei, rezultat din combinarea celor două principii de drept

intern, are un caracter cutumiar, ca un produs al practicii internaţionale

constante şi al uniformizării reglementărilor penale ale statelor civilizate.

Evident, în lipsa unei legislaţii universale sistematizate ca în

dreptul intern, existenţa incriminării anumitor fapte se constată în dreptul

internaţional penal printr-o analiză complexă a tuturor izvoarelor principale

ale dreptului internaţional (cutuma, tratatele, principiile fundamentale),

recurgându-se, totodată, şi la datele oferite de doctrina şi de jurisprudenţă şi

în mod obligatoriu făcându-se trimiteri la dreptul intern al statelor în ce

priveşte pedeapsa ce urmează să fie aplicată.

98

Astfel, Tribunalul Internaţional de la Nürnberg a avut de

demonstrat că până la al doilea război mondial războiul de agresiune era

deja interzis de dreptul internaţional, iar crimele săvârşite în timp de război

erau interzise prin convenţiile deja existente (din 1864, 1929 şi 1907(; în ce

priveşte pedepsele ce urmau a fi aplicate, Tribunalul a recurs la legislaţia

internă a statelor implicate în sancţionarea criminalilor de război.

În aceste condiţii, s-ar putea spune că în dreptul internaţional penal

principiul trebuie reformulat în maxima „Nullum crimen sine jure”.

Acceptat ca principiu fundamental al dreptului internaţional penal,

principiul legalităţii incriminării şi al legalităţii pedepsei a fost înscris şi în

importante documente politico-juridice internaţionale. În acest sens,

Declaraţia universală a dreptului omului cuprinde acest principiu ca pe una

din garanţiile fundamentale cu caracter judiciar, prevăzând că „Nimeni nu

va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul în care ele au

fost săvârşite, nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului intern sau

internaţional. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât

aceea care era aplicabilă în momentul în care a fost comis actul

delictuos”211

.

3.3.4. Principiul răspunderii penale individuale

În dreptul intern este, în general, recunoscut că răspunderea penală

incumbă persoanei care a săvârşit fapta, indiferent de poziţia acesteia (autor,

instigator, complice) în procesul infracţional.

Principiul este recunoscut şi în dreptul internaţional penal. În acest

cadru se pun unele probleme, în special în legătură cu situaţiile în care se

comit infracţiunile aşa-zise „de stat” care, prin natura lor, nu pot fi săvârşite

decât de către persoanele care acţionează în numele şi în contul statului.

Acţionând în calitate de agenţi ai statului, persoanele respective pot

săvârşi infracţiuni internaţionale ori de câte ori decid, ordonă sau execută

acte incriminate de dreptul internaţional penal, cum ar fi declanşarea unui

război de agresiune, violarea angajamentelor asumate pe plan internaţional

în timp de pace, nerespectarea regulilor de ducere a războiului sau

ordonarea unor crime de război – deportarea populaţiei civile, executarea de

bombardamente nediferenţiate, execuţii în masă sau fără judecată etc.

Răspunderea proprie a unor asemenea persoane care nu acţionează

în interes personal, ci în îndeplinirea unor însărcinări de stat, se bazează pe

faptul că orice hotărâre cu urmări criminale, orice faptă de acea natură

aparţine oamenilor persoane bine determinate care, indiferent în ce calitate

s-ar afla şi indiferent de responsabilităţile pe care le au, trebuie să acţioneze

211 În termeni asemănători, principiul este prevăzut şi în Pactul internaţional cu privire la

drepturile civile şi politice (1966).

99

în cadrul normelor legale, să se conformeze interdicţiilor impuse de legea

penală. Pe de altă parte, singura represiune reală eficientă este aceea care

loveşte pe adevăraţii vinovaţi de încălcarea obligaţiilor internaţionale.

De altfel, scopurile pedepsei – educarea şi prevenirea – nu pot fi

atinse decât în raport de persoane fizice, iar întregul sistem de sancţiuni

penale are în vedere persoana fizică, numai aceasta putând avea o anumită

atitudine psihică concretizată în vinovăţie.

Răspunderea pentru măsurile criminale ordonate într-un cadru

instituţionalizat nu poate reveni decât persoanelor, agenţi ai statului, care au

acţionat în numele acestuia. Statul nu poate fi criminal.

Problema s-a pus în mod concret şi şi-a găsit rezolvarea în cadrul

tratatelor şi al dezvoltărilor politico-juridice ulterioare legate de răspunderea

pentru declanşarea şi ducerea războiului de agresiune în primul şi în cel de-

al doilea război mondial: în primul caz, Kaizerul Wilhelm al II-lea în solidar

cu guvernul german; în al doilea caz, deşi au fost declarate ca fiind

criminale, guvernul Germaniei, partidul Nazist şi Statul Major German,

inculparea a privit persoane fizice concrete care au făcut parte din aceste

organisme politice sau statale.

În Statutul Tribunalului de la Nürnberg (art.10) se prevedea, de

altfel, că: „În toate cazurile în care Tribunalul va proclama caracterul

criminal al unui grup sau al unei organizaţii, autorităţile competente ale

fiecărui stat semnatar vor avea dreptul să defere tribunalelor naţionale

militare sau de ocupaţie orice individ, pentru faptul de a fi fost afiliat la

acest grup sau la această organizaţie”.

În afara Statutelor tribunalelor militare internaţionale de la

Nürnberg şi Tokio, principiul răspunderii penale internaţionale individuale

şi-a găsit expresia şi în alte convenţii internaţionale ulterioare, între care cea

împotriva genocidului, precum şi în toate proiectele întocmite de

organismele juridice ale ONU şi ale altor organizaţii internaţionale pentru

reglementarea sau codificarea dreptului internaţional penal.

3.3.5. Principiul imprescriptibilităţii

În dreptul penal intern figurează principiul, potrivit căruia, dacă

după trecerea unui anumit interval de timp prevăzut de lege de la data

săvârşirii faptei infractorul nu a fost pedepsit pentru că fapta sa nu a fost

descoperită sau dacă a fost pedepsit, pedeapsa aplicată de o instanţă de

judecată nu a fost executată, făptuitorul nu mai poate fi pedepsit, iar

pedeapsa aplicată nu mai poate fi pusă în executare, în sensul că statul nu

mai poate trage la răspundere pentru fapta comisă, iar infractorul condamnat

nu mai mare obligaţia de a executa pedeapsa.

100

Admiterea prescripţiei ca o cauză care stinge răspunderea penală

are temeiuri de ordin social-politic, legate strâns de persistenţa sau

diminuarea pericolului faptei săvârşite, de pericolul pe care îl poate prezenta

făptuitorul după trecerea unui număr de ani şi de stabilitatea raporturilor

juridice.

Termenul de prescripţie a incriminării faptei, în cadrul căruia un

făptuitor nu mai poate fi pedepsit, ca şi termenul de prescripţie a executării

pedepsei, diferă în cadrul fiecărei legislaţii, în general în raport de

periculozitatea faptei săvârşite. Asemenea termen diferă însă şi de la ţară la

ţară, în raport de specificul represiunii penale în cadrul legislaţiei acestora.

Unele legislaţii cuprind şi excepţii, în sensul că se prevede ca pentru

anumite fapte răspunderea penală şi executarea pedepsei să fie

imprescriptibile, îndeosebi pentru fapte foarte grave. Ex.: în Anglia pentru

unele fapte pedepsite cu pedepse maxime, în Austria pentru fapte pedepsite

cu moartea, în Italia pentru fapte pedepsite cu moartea sau cu munca forţată

pe viaţă.

Până în perioada de după al doilea război mondial, deşi unele

încercări de introducere a imprescriptibilităţii crimelor internaţionale

deosebit de grave s-au făcut şi anterior, infracţiunile internaţionale erau

supuse în exclusivitate regimului naţional.

Dar, chiar şi în perioada imediat următoare, atât statutele

Tribunalelor internaţionale militare de la Nürnberg şi Tokio, cât şi

rezoluţiile Adunării Generale a ONU asupra practicii desprinse din lucrările

acestora, ca şi convenţiile internaţionale prin care se incriminează anumite

fapte, nu au prevăzut dispoziţii speciale referitoare la prescripţie.

Problema a fost ridicată pentru prima dată în 1964, când R.F.

Germania a propus un termen de prescripţie de 25 de ani pentru crimele de

război şi cele contra umanităţii. Propunerea a stârnit reacţia comunităţii

internaţionale, iar unele state (Polonia, Franţa etc.) au luat măsuri în

consecinţă de completare a legislaţiei lor interne cu prevederi referitoare la

imprescriptibilitatea unor asemenea crime.

În favoarea imprescriptibilităţii s-a argumentat că şi crimele de

război şi crimele împotriva umanităţii constituie crimele de drept

internaţional cele mai grave, că reprimarea efectivă a crimelor de război şi a

crimelor contra umanităţii este un element important în prevenirea acestor

crime, în protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, de

natură a încuraja încrederea, a stimula cooperarea între popoare şi a favoriza

pacea şi securitatea internaţională şi că aplicarea regulilor de drept intern

referitoare la prescripţia infracţiunilor şi în ce priveşte asemenea crime ar

avea drept rezultat nepedepsirea crimelor încă nedescoperite şi neexecutarea

pedepsei de către cei condamnaţi în contumacie.

101

Considerându-se ca necesar şi oportun să se consacre explicit în

dreptul internaţional penal principiul imprescriptibilităţii crimelor de război

şi a crimelor contra umanităţii, în 1968 s-a negociat şi s-a adoptat în cadrul

ONU „Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a

crimelor împotriva umanităţii”, care este în vigoare din 1970212

.

Potrivit prevederilor Convenţiei, sunt imprescriptibile, indiferent

de data la care au fost comise, următoarele crime:

a)Crimele de război, aşa cum ele sunt definite în Statutul

Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg din 8 august 1945 şi

confirmate prin Rezoluţiile nr.3 (I) şi 95 (I) ale Adunării Generale a ONU

din 1946, în special infracţiunile grave enumerate în Convenţiile de la

Geneva din 12 august 1949 pentru protecţia victimelor de război;

b)Crimele contra umanităţii, comise atât în timp de pace, cât şi în

timp de război, aşa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Militar

Internaţional de la Nürnberg şi conformate în Rezoluţiile Adunării Generale

a ONU menţionate, evicţiunea prin atac armat sau ocupaţie şi genocid,

astfel cum aceasta este definită prin convenţia din 1948 pentru prevenirea şi

reprimarea crimei de genocid, chiar dacă aceste acte nu constituie o violare

a dreptului intern al ţării unde au fost comise.

Convenţia se referă la imprescriptibilitate, în general, dar din

modul în care aceasta este formulată, este evident că este vorba atât de

prescripţia răspunderii penale, cât şi de prescripţia executării pedepselor

aplicate, ambele fiind interzise.

Cu privire la autorii faptelor imprescriptibile, convenţia precizează

că dispoziţiile acesteia se aplică atât reprezentanţilor autorităţilor de stat, cât

şi particularilor care au participat ca autori, complici sau instigatori la

comiterea uneia din crimele menţionate sau care ar fi luat parte la plănuirea

în vederea comiterii acestora, oricare ar fi gradul ei de executare, ca şi

reprezentanţilor autorităţilor de stat care vor fi tolerat săvârşirea lor.

Prin convenţie, statele părţi s-au angajat să adopte toate măsurile

interne, de ordin legislativ sau de altă natură, care ar fi necesare pentru a se

permite extrădarea, conform dreptului internaţional, a persoanelor care au

săvârşit asemenea fapte şi, de asemenea, să ia, potrivit procedurilor lor

constituţionale, toate măsurile necesare pentru a asigura

imprescriptibilitatea crimelor vizate, atât în ce priveşte urmărirea şi

judecarea, cât şi în ce priveşte executarea pedepsei, iar acolo unde ar exista

reglementată prescripţia pentru asemenea fapte, să înlăture asemenea

prevederi din legislaţia proprie.

212 Rezoluţia Adunării Generale nr.2391 (XXIII) din 16 decembrie 1968.

102

Urmare a acestei convenţii, în legislaţiile interne s-au adoptat

măsurile corespunzătoare. În ce priveşte ţara noastră, Codul penal român,

adoptat în 1968 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, prevede, în art.121,

alin.2, următoarele: „Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul

infracţiunilor contra păcii şi omenirii”, iar în art.125 se prevede că:

„Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale pronunţate pentru

infracţiunile contra păcii şi omenirii”. Se observă lipsa de concordanţă cu

prevederile convenţiei internaţionale, fiind declarate ca imprescriptibile şi

infracţiunile contra păcii, dar nefiind menţionate crimele de război.

Principiul imprescriptibilităţii crimelor grave de drept internaţional

a fost consacrat ulterior şi în alte documente juridice internaţionale, între

care Convenţia europeană asupra imprescriptibilităţii crimelor contra

umanităţii şi a crimelor de război, adoptată în cadrul Consiliului Europei şi

semnată la 25 ianuarie 1974.

Potrivit acestei convenţii, statele europene semnatare se angajează

să ia măsurile necesare pentru ca prescripţia să nu fie aplicată urmăririi şi

executării pedepselor pronunţate în cauzele privind categoriile respective de

infracţiuni.

Convenţia europeană are o mai mare deschidere spre viitor,

nereferindu-se în mod expres la crimele săvârşite în timpul celui de-al

doilea război mondial, ci la fapte de aceeaşi natură ce ar încălca

reglementările în vigoare şi cutumele stabilite în dreptul internaţional la data

convenţiei sau în viitor, punând un accent deosebit pe fapte grav e prin care

s-ar încălca prevederile Convenţiei de la Geneva din 1949 şi cele ulterioare

referitoare la protecţia victimelor războiului.

Principiul imprescriptibilităţii fusese anterior înscris şi în Pactul

internaţional referitor la drepturile civile şi politice din 1966.

3.3.6. Principiul imunităţii de jurisdicţie

Dreptul internaţional conferă anumitor persoane străine imunitate

de urmărire penală şi de jurisdicţie pentru infracţiunile comise pe teritoriul

ţării de reşedinţă, datorită rangului sau funcţiilor oficiale pe care acestea le

îndeplinesc.

Excepţia are o bază funcţională, ea rezultând din situaţia specială

ce există în relaţiile dintre state în care pentru promovarea unor bune relaţii

şi pentru reprezentarea intereselor reciproce s-ar dovedi necesar ca anumiţi

reprezentanţi ai statelor aflaţi în exercitarea misiunii or oficiale, de

reprezentare, pe teritoriul altor state să se bucure de unele imunităţi între

care şi aceea de jurisdicţie, care nu se acordă cu titlu personal, ca privilegii,

ci în mod obiectiv, pentru exercitarea în condiţii normale a misiunii.

103

Imunitatea de jurisdicţie face parte dintr-un ansamblu mai larg de

privilegii şi imunităţi de care se bucură agenţii unui stat pe teritoriul altui

stat, în cadrul imunităţii diplomatice.

Printre beneficiarii imunităţii de jurisdicţie se află agenţii

diplomatici şi consulari acreditaţi pe lângă un stat, reprezentanţii statelor pe

lângă organizaţiile internaţionale cu sediul în afara teritoriului lor,

reprezentanţii statelor investiţi cu misiuni temporare pentru îndeplinirea

unor sarcini determinate pe lângă un alt stat sau în cadrul unor conferinţe

internaţionale, reprezentanţii organizaţiilor internaţionale care sunt

acreditaţi pe lângă organismele unui stat şi sunt rezidenţi în acel stat, şefii

de state, şefii de guverne, miniştrii afacerilor externe şi alte personalităţi de

rang înalt primite pe teritoriul unui stat străin, iar în limite mai reduse,

membrii familiilor acestora sau, în condiţii cu totul speciale, membrii

forţelor armate staţionate în străinătate.

Imunitatea diplomatică este o veche instituţie a relaţiilor juridice

dintre state. Încă din antichitate, solii, ambasadorii temporari însărcinaţi cu

anumite misiuni concrete pe lângă şefii de state, se bucurau de

inviolabilitatea personală faţă de orice primejdii. Odată cu apariţia

reprezentanţelor diplomatice permanente, la inviolabilitatea personală s-au

adăugat inviolabilitatea domiciliului şi imunitatea de jurisdicţie.

De menţionat că imunitatea de jurisdicţie nu creează în cazul

persoanei în cauză impunitate, adică lipsă de răspundere, în cazul în care

încalcă dispoziţii cu caracter penal, ci doar transferă luarea măsurilor de

sancţionare din atribuţiile ţării ale cărei legi se încalcă în sarcina organelor

interne ale statului căreia îi aparţine persoana respectivă.

Imunitatea de jurisdicţie se acordă pe bază de reciprocitate, prin

convenţii bilaterale, dar în conformitate cu principiile stabilite prin normele

cutumiare codificate în cadrul a două importante convenţii internaţionale

multilaterale şi anume, Convenţia de la Viena din 1961, privind relaţiile

diplomatice şi Convenţia din 1963 de la Viena, privind relaţiile consulare.

Imunitatea de jurisdicţie apare ca un principiu al dreptului

internaţional penal şi, totodată, o parte componentă importantă a dreptului

internaţional care reglementează relaţiile diplomatice şi consulare dintre

state şi, în general, relaţiile internaţionale contemporane.

3.3.7. Principiul legitimei apărări

În dreptul intern legitima apărare constituie o cauză de exonerare

de răspundere penală. Ea funcţionează în situaţia când, pentru salvarea unui

interes legitim propriu sau public, o persoană este n voită să ia măsuri de

apărare împotriva conduitei ilicite a altei persoane, mai precis, împotriva

unui atac direct şi imediat al acesteia îndreptat împotriva persoanei

104

respective sau a altei persoane, ce are nevoie de ajutor. În asemenea situaţii,

fapta celui ce se apără nu constituie infracţiune, chiar dacă formal, ea este

incriminată de legea penală.

Pentru a exista legitima apărare este necesar să fie îndeplinite

următoarele condiţii: existenţa unui atac material direct, imediat şi injust,

atacul să fie îndreptat împotriva un ei persoane, a dreptului acesteia sau a

unui interes public; atacul să creeze un pericol grav; apărarea să fie

proporţională cu gravitatea pericolului.

În dreptul internaţional, problema s-a pus îndeosebi în legătură cu

dreptul legitim al statelor la autoapărare împotriva agresiunii, în condiţiile

în care recurgerea la forţă în relaţiile internaţionale a fost interzisă, iar

exercitarea forţei armate contrar normelor dreptului internaţional a devenit

cea mai gravă crimă internaţională.

Aşa cum s-a arătat la momentul potrivit, recurgerea la forţa armelor

pentru respingerea unei agresiuni este permisă ca o reacţie la actul agresiv,

dreptul internaţional contemporan cuprinzând prevederi largi referitoare la

situaţiile în care folosirea forţei armate pentru reprimarea folosirii ilegale a

forţei armate de către un alt stat nu constituie o încălcare a dreptului

internaţional.

Legitima apărare apare astfel ca un principiu al dreptului

internaţional, în special al dreptului internaţional penal, în cadrul căreia

dobândeşte valenţe noi, specifice, dincolo de aspectele pe care le îmbracă în

dreptul intern al statelor.

3.3.8. Respingerea teoriei actului de stat

În dreptul internaţional clasic s-a susţinut că cetăţeanul unui stat nu

poate fi tras la răspundere de către autorităţile altui stat pentru actele

comise, dacă acestea au fost săvârşite în conformitate cu instrucţiunile sau

cu aprobarea conducătorilor statului, chiar când acele acte ar constitui o

violare flagrantă a dreptului internaţional.

O asemenea scuză pentru făptuitor putea fi acceptată în condiţiile

istorice în care suveranitatea statelor era concepută ca absolută, astfel că

statele (şi implicit agenţii lor) nu puteau răspunde decât faţă de ele însele,

statele şi reprezentanţii lor bucurându-se de o totală imunitate de jurisdicţie

faţă de legislaţia altor state, neputând fi judecate de acestea.

În conformitate cu dreptul internaţional contemporan, în care s-au

stabilit norme şi reglementări ample cu privire la răspunderea internaţională

a statelor şi în care este statuată fără dubiu răspunderea persoanelor fizice

pentru faptele penale săvârşite împotriva dreptului internaţional, scuza

îndeplinirii unui act de stat nu mai poate fi primită, statele şi persoanele

având obligaţia de a-şi regla comportamentul în conformitate cu cerinţele

105

legalităţii internaţionale. Ca urm are, săvârşirea unei fapte penale în

îndeplinirea unei însărcinări de stat nu mai constituie o cauză de înlăturare a

răspunderii penale a autorului faptei.

După cum s-a argumentat în doctrină213

, a se admite exonerarea de

răspundere penală a unei persoane pentru faptul de a fi comis o infracţiune

din dispoziţie guvernamentală, ca un act de stat, ar însemna practic, să se

justifice cele mai grave crime şi să se promoveze arbitrariul în cadrul

legalităţii internaţionale.

Teoria actului de stat a fost respinsă de unele importante

documente politice şi convenţii internaţionale.

Spre exemplificare, art. 227 şi jart. 228 ale Tratatului de la

Versailles au prevăzut că Împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei trebuie

să răspundă pentru actele de stat săvârşite prin declanşarea şi ducerea

primului război mondial, iar alături de acesta şi unii agenţi ai statului

german, care au săvârşit crime în timpul războiului în funcţiile ce le

îndeplineau.

Într-un mod similar, art. 3 al Tratatului de la Washington din 1922,

privind submarinele şi gazele asfixiante, prevedea că persoanele care ar fi

comis vreuna din faptele incriminate trebuie să răspundă chiar dacă ar fi

acţionat conform instrucţiunilor autorităţilor statelor lor.

Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg (art.7) a

exprimat cu claritate acest principiu în următoarea formulare: „Situaţia

oficială a acuzaţilor, fie ca şefi de state, fie ca înalţi funcţionari, nu va fi

considerată nici o scuză absolutorie, nici ca un motiv de reducere a

pedepsei”. În sentinţa sa, tribunalul a respins categoric teoria actului de stat

invocată de apărătorii acuzaţilor trimişi în judecată pentru săvârşirea unor

crime de război şi crime împotriva umanităţii, argumentând, printre altele,

că cel care a încălcat legile războiului nu poate, spre a se justifica, să invoce

mandatul pe care l-a primit din partea statului, din moment ce statul dând

acest mandat, a depăşit el însuşi puterile pe care i le recunoaşte dreptul

internaţional.

3.3.9. Ordinul superiorului ierarhic nu înlătură răspunderea

penală

În dreptul penal intern ordinul superiorului ierarhic constituie

circumstanţă care apără de răspunderea penală, în sensul că, în anumite

condiţii, persoana care a acţionat din ordinul superiorului său ierarhic poate

fi absolvită de răspunderea penală. El este asimilat unei constrângeri

213 Stefan Glaser, Droit international pénal conventionel, vol.I, Bruxelles, Establissement Emile Bruylant, 1970, p.25, 26 şi 46; Grigore Geamănu, Drept Internaţional Public, vol.II,

Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983, p.542.

106

morale. Codul penal român prevede, astfel, în art. 46, alin.2 că „nu

constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza

unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav

pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu poate fi înlăturată în alt

mod”.

În dreptul internaţional, dat fiind caracterul faptelor penale ce se

pot săvârşi sub imperiul ordinului superior, acesta nu constituie o cauză care

să înlăture răspunderea penală.

În cazul săvârşirii unei fapte penale din ordin superior răspunzători

sunt atât autorul faptei, cât şi persoana care a dat ordin, considerată ca

instigator la fapta săvârşită sau ca autor al unei infracţiuni distincte.

Majoritatea autorilor de drept internaţional resping în principiu

scuza absolvitorie a ordinului ierarhic, având în vedere şi reglementările ca

şi documentele adoptate pe plan internaţional privind tratamentul juridic al

faptelor penale, în special al crimelor de război214

.

În acest sens, Comisia care a funcţionat în 1919 cu privire la

responsabilitatea autorilor războiului şi sancţionarea acestora a respins

principiul scuzei rezultate dintr-un ordin al superiorului, recunoscând însă

dreptul organelor judiciare de a achita, ţinând seama de circumstanţele reale

ale unor cazuri concrete, pe autorii faptelor dacă s-ar fi dovedit că în

împrejurările respective acestora le-ar fi fost imposibil să refuze executarea

ordinului respectiv.

Tribunalele internaţionale de la Nürnberg şi Tokio au adoptat

soluţii asemănătoare, în sensul că, dacă autorul faptei a acţionat în

conformitate cu ordinul unui superior ierarhic, el nu va fi absolvit de

răspundere, dar împrejurarea respectivă va putea fi considerată un motiv de

micşorare a pedepsei.

Rezultă, deci, că ordinul superiorului poate fi luat în considerare

numai ca o circumstanţă atenuantă, în raport cu situaţia de fapt în care a fost

comisă infracţiunea. Crimele internaţionale, prin gravitatea lor, prin

caracterul evident ilicit al acţiunilor ce constituie elementele acestor crime,

antrenează în aşa măsură răspunderea penală a autorilor lor încât ei nu pot

invoca scuza ordinului ierarhic pentru absolvirea de răspundere, ci doar

pentru atenuarea ei.

3.4. Unele concluzii privitoare la răspunderea internaţională

penală a individului

Având în vedere cele analizate până aici, se poate spune că

răspunderea internaţională este o instituţie de bază a dreptului internaţional

214 Grigore Geamănu, Drept internaţional public, op.cit., vol.II, p.543.

107

public care garantează eficienţa dreptului internaţional, ordinea juridică

internaţională şi stabilitatea relaţiilor internaţionale215

.

Cu toate că este o instituţie esenţială a dreptului internaţional

public şi a relaţiilor internaţionale, răspunderea internaţională este, totuşi, de

origine cutumiară, codificarea ei fiind în curs de realizare216

.

Dacă în cazul dreptului intern, responsabilitatea se individualizează

în raport de natura obligaţiei încălcate, în dreptul internaţional răspunderea

este o instituţie de răspuns la comportamentele contrare dreptului. În acest

fel, în cazul dreptului internaţional, încălcarea obligaţiilor constituie un fapt

ilicit, indiferent dacă este o obligaţie cutumiară sau convenţională.

Răspunderea internaţională, ca şi dreptul internaţional public, a

cunoscut o evoluţie, mai ales în ceea ce priveşte subiectele ei. Dacă la

început numai statele răspundeau pe plan internaţional, ca expresie a

faptului că ele erau singurele subiecte de drept internaţional, în prezent,

alături de state răspund pe plan internaţional şi organizaţiile internaţionale,

şi chiar persoanele fizice când au săvârşit o infracţiune internaţională.

În acest context apare Dreptul internaţional penal ca ramură relativ

nouă a dreptului internaţional public, dar ale cărui elemente au apărut încă

din secolul trecut în anul 1889, când trei penalişti renumiţi şi anume, Van

Hamel, profesor la Universitatea din Amsterdam, Prins, profesor la

Universitatea din Bruxelles şi von Liszt, profesor la Universitatea din

Berlin, au fondat Uniunea Internaţională de Drept Penal217

. Un caracter

determinant cu privire la apariţia acestei noi ramuri l-a avut cerinţa

respectării legilor de purtare a războiului, a respectării tratatelor

internaţionale şi a necesităţii pedepsirii persoanelor vinovate de încălcarea

lor.

Persoana fizică răspunde în dreptul internaţional şi sub aspect penal

prin faptul că răspunderea internaţională a statului nu absolvă de răspundere

persoana fizică care a săvârşit efectiv infracţiunea internaţională, fie în

calitatea sa de organ de stat, fie ca persoană particulară. De asemenea,

răspunderea trebuie să fie individuală pentru infracţiunea internaţională

săvârşită de ea.

Sentinţa Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg din anul

1946 confirmă răspunderea persoanei fizice şi sub aspectele sus-prezentate.

Astfel, această sentinţă precizează că oamenii, iar nu instituţiile abstracte,

comit infracţiunile internaţionale. De asemenea, se precizează că numai prin

215 Grigore Geamănu, Drept internaţional public,op.cit, vol.I, p.327. 216 Aurora Ciucă, Drept internaţional public, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Fundţiei AXIS, Iaşi, 2005, p.271. 217 Sandra Szurek, op.cit., p.8.

108

pedepsirea vinovaţilor de săvârşirea acestor infracţiuni se poate garanta

respectarea dreptului internaţional218

.

Răspunderea persoanei fizice pentru violarea dreptului

internaţional public, prin săvârşirea de infracţiuni internaţionale a fost

afirmată şi consacrată şi în Tratatul de pace de la Versailles din anul 1919.

Acest Tratat stabileşte şi două principii pentru stabilirea răspunderii

internaţionale a persoanei fizice:

1.Răspunderea persoanelor fizice pentru comiterea infracţiunilor

internaţionale.

2.Principiul instituirii unor instanţe de judecată internaţionale

speciale.

În virtutea aplicării normelor de drept internaţional penal, statele

cooperează pe plan internaţional prin elaborarea a numeroase convenţii

pentru combaterea infracţiunilor internaţionale prin care sunt incriminate

anumite fapte şi se stipulează pedepsirea vinovaţilor. Aceste convenţii

cuprind şi obligaţia statelor de a introduce prevederile lor în legislaţia lor

penală.

218 Pentru păreri asemănătoare, a se vedea, Marţian I. Niciu, Drept Internaţional Public,

Editura Servosat, Arad, 2001, p.124.

109

CAPITOLUL IV

JUSTIŢIA PENALĂ INTERNAŢIONALĂ

4.1. Scurtă privire istorică

De-a lungul timpului, paginile istoriei au fost pline de conflicte, de

războaie, de crime teribile şi atrocităţi, care au lăsat în urmă victime

nevinovate. Aceste lucruri au întărit ideea creării unei justiţii internaţionale

care să fie mai presus de interesele statelor. Datorită faptului că au fost

comise, de multe ori, crime care au depăşit graniţele jurisdicţiei naţionale,

se impunea înfiinţarea unei jurisdicţii internaţionale, având ca destinaţie

specială pedepsirea şi eventual prevenirea săvârşirii unor asemenea crime.

În acest sens, încă de la sfârşitul secolului XIX au existat

preocupări ale juriştilor în vederea instituirii unei jurisdicţii penale

internaţionale. În anul 1872, jurisconsultul elveţian Gustav Moinyer a

prezentat Comitetului internaţional pentru ajutorul militarilor răniţi

proiectul unui tribunal compus din 5 membri, dintre care 2 numiţi de

beligeranţi şi 3 de statele neutre. Această propunere se baza pe conceptul

jurisconsultului de organizare a unei jurisdicţii penale internaţionale în

vederea reprimării crimelor comise împotriva dreptului ginţilor.

Aceasta a fost un insucces, astfel că, îmboldit de dorinţa de a se

face dreptate, Moinyer reia această propunere 23 de ani mai târziu, în faţa

mentorilor Institutului de drept internaţional de la Cambridge, dar nici aici

nu a avut succes.

Cu aceste încercări drept precedent, începând cu ultimii ani ai

secolului XIX s-a dezvoltat un cadru legal adecvat ce a permis urmărirea şi

sancţionarea crimelor ce nu pot fi lăsate la discreţia jurisdicţiilor naţionale.

Bazele acestui cadru legal au fost dispoziţiile Convenţiilor de la Geneva ale

Crucii Roşii Internaţionale din anul 1864 şi a Convenţiilor de la Haga din

1907 şi dispoziţiile art.227-230 ale Tratatului de la Versailles219

.

Milioanele de victime ale primei conflagraţii mondiale readuc în

atenţia comunităţii internaţionale problema responsabilităţii penale pentru

crimele de război, comise în masă de guvernanţii aflaţi la putere, care au

declanşat şi purtat războiul, ca efect al politicii de forţă adoptate220

. Un

punct de referinţă îl constituie faptul că Tratatul de la Versailles stabilea

pentru prima dată răspunderea personală a unui şef de stat221

pentru politica

219 A se vedea recomandările Comisiei asupra responsabilităţii Autorilor Războiului şi asupra

Implementării Sancţiunilor stabilite de Conferinţa Preliminară de Pace. 220 D.Diaconu, Necesitatea instituirii unei instanţe penale internaţionale, în revista Dreptul nr.7/2000. 221 Este vorba de împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea de Hohenzolern.

110

de încălcare a dreptului ginţilor222

, tot pentru prima oară apărând noţiunea

de “crimă de război”.

Potrivit prevederilor art.227 din Tratatul de pace încheiat la

Versailles în 1919, fostul Kaiser al Germaniei, Wilhelm al-II-lea urma să fie

pus sub acuzaţie publică de către Puterile aliate pentru "ofensa supremă

contra moralei internaţionale şi autorităţii sacre a tratatelor".

Acestă "ofensă supremă" contra moralei internaţionale şi

autoritatea sacră a tratatelor constă în violarea neutralităţii Belgiei şi

Luxemburgului şi a principiilor Convenţiei de la Haga – în fond a dreptului

ginţilor. Chiar dacă acestă dispoziţie nu făcea referire decât la o anumită

crimă de război (destul de vag determinată din punct de vedere juridic), prin

afirmarea existenţei unei morale internaţionale şi a responsabilităţii pentru

încălcarea acesteia, se recunoştea prezenţa unor norme universale care

transced frontierelor internaţionale şi care sunt superioare suveranităţii

statului.

Clauzele Tratatului de la Versailles prevăzute în art.277 nu au

fost însă aplicate întrucât guvernul olandez a refuzat extrădarea fostului

împărat german. Doar ofiţerii germani luaţi prizonieri au fost judecaţi de

tribunalele militare franceze şi engleze, guvernul german refuzând

extrădarea criminalilor de război, excepţie făcând şase ofiţeri. Mai mult,

S.U.A., ca principală putere învingătoare şi beneficiară a războiului a

impus celorlalţi parteneri punctul de vedere, completând Tratatele de la

222 După încheierea armistiţiului la 11 noiembrie 1918, care punea capăt primului Război

Mondial, a fost creată o Comisie internaţională pentru a se pronunţa asupra răspunderii

criminalilor de război. Găsim în raportul comisiei anterior menţionată propuneri cu privire la calificarea şi sancţionarea crimelor comise. Într-o primă categorie erau clasate faptele constând

în violarea cutumei şi a legilor războiului, spre exemplu uciderea ostaticilor, deportarea

persoanelor civile, aplicarea răspunderii colective, jaful etc. Autorii acestor crime urmau să fie supuşi jurisdicţiei statului prejudiciat de comiterea lor. Într-o a doua categorie erau cuprinşi

criminalii de război care prin faptele lor au lezat mai multe state sau pe resortisanţii (supuşii)

mai multor state şi care sunt făcuţi răspunzători de următoarele fapte: a). Aplicarea de rele tratamente prizonierilor de război sau resortisanţilor mai multor ţări, aflaţi

în lagăre; b). Darea de ordine care au avut ca rezultat comiterea de infracţiuni pe teritoriul mai multor state; c). Comiterea de infracţiuni care prin natura lor sunt de competenţa unui tribunal

internaţional; d). Persoanele care, având calitatea, nu au luat măsuri pentru pedepsirea crimelor

de război. Criminalii de război din categoria a doua trebuiau să fie deferiţi unei jurisdicţii internaţionale penale. În acest scop, comisia a propus crearea unui tribunal internaţional

compus din trei judecători britanici, trei judecători francezi, trei judecători italieni şi trei

judecători japonezi, cărora urma să le fie asociaţi judecători reprezentanţi ai ţărilor cu interese limitate (Belgia, România, Grecia, Polonia, Portugalia, Serbia şi Cehoslovacia). Proiectul

Comisiei s-a izbit însă de opoziţia delegaţiei americane, care a obiectat pe motiv că tribunalul

internaţional nu are o lege penală scrisă şi nici pedepse prevăzute de dreptul cutumiar. Obiecţiile americane au contribuit astfel la compromiterea ideii de a se crea o jurisdicţie

internaţională represivă.

111

Versailles, prin hotărârile Conferinţei de la Washington, din decembrie

1921- februarie 1922.223

Războiul mondial dintre anii 1914 – 1918 a fost dezlănţuit de către

puterile imperialiste pentru reîmpărţirea sferelor de influenţă ale lumii,

acapararea de colonii şi teritorii străine224

, astfel că în conştiinţa comunităţii

internaţionale au survenit reacţii profunde, care, alăturându-se aspectului de

responsabilitate penală a guvernanţilor, a impus preocupări temeinice şi au

început tratative în vederea creării unui cadru juridic permanent de

exercitare a jurisdicţiei penale internaţionale. În această direcţie s-au

îndreptat şi preocupările mai multor organizaţii internaţionale ale juriştilor,

cum ar fi Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul de Drept Internaţional

şi Asociaţia Internaţională de Drept Penal. Aceasta din urmă l-a avut ca

preşedinte pe reputatul jurist român Vespasian V. Pella.

4.2. Proiectele Naţiunilor Unite pentru instituirea unei

jurisdicţii penale internaţionale

4.2.1. Rolul convenţiilor şi tratatelor în soluţionarea crimelor

internaţionale

Convenţiile internaţionale de la Geneva (22 august 1864) şi de la

Sankt Petersburg (11 decembrie 1868) sunt primele acte de drept

internaţional care cuprind prevederi în favoarea "ameliorării situaţiei

militarilor răniţi pe câmpul de luptă." Se punea problema "atenuării pe cât

posibil a calamităţilor provocate de război" şi se dorea interzicerea folosirii

acelor arme care "erau contrare legilor umanităţii".

Sunt astfel primele texte oficiale de drept internaţional care evocă

o anumită conciliere între "necesitatea de a purta războaie şi aceea de a

respecta legile umanităţii", dacă nu ţinem cont de eforturile cu caracter strict

religios, făcute de Biserica Catolică încă din epoca marii dezvoltări a

acesteia; Consiliul de la Laterano din 1139 declara "în afara legii" utilizarea

arbaletelor sau arcurilor care puneau în pericol multe vieţi omeneşti."

Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 au prevăzut în continuarea

acestor idei "obligaţia ca pe timp de război, populaţia civilă şi beligerantă să

rămână protejaţi de principiile Dreptului ginţilor, aşa cum acestea rezultau

din practicile stabilite între naţiunile civilizate din legile umanităţii şi din

conştiinţa publică".

Ideea umanitară de protecţie a populaţiei civile chiar şi în timpul

conflictelor avea să obţină o acceptare cvasiunanimă şi urma să

223 A.Vianu, Z Zamfir, C.Buşe, Ghe Bădescu, Relaţii internaţionale în acte şi documente , vol I (1917-1939), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, p.8 224 Idem, p.7.

112

impulsioneze activitatea de codificare a primelor norme internaţionale în

domeniu.

De asemenea, dreptul intern a avut un rol pozitiv în codificarea

normelor internaţionale. Spre exemplu, art.71 din Instrucţiunile din 1863

care prevedeau că "oricine răneşte în mod intenţionat inamicul redus deja la

neputinţă, îl omoară sau ordonă să fie ucis, sau încurajează soldaţii săi să-l

omoare, va fi executat, dacă culpabilitatea sa este demonstrată, fie că

aparţine armatei Statelor Unite, fie că este un inamic capturat după

comiterea crimei".

În acest fel se poate vorbi de punerea bazelor, chiar dacă într-o

formă embrionară, a ceea ce se va numi ulterior Dreptul internaţional

umanitar, care defineşte obligaţiile statelor cu referire specială la

conducătorii poliţiei ai acestora pe care trebuie să şi le asume şi să le

respecte în cursul desfăşurării conflictelor militare, obligaţii feudale pe

existenţa unor legi imanente şi a unor valori recunoscute şi protejate pe plan

universal.

Ulterior adoptării acestei convenţii, apare şi prima situaţie practică

în care se invocă ideea unei responsabilităţi de tip universal.

Este cazul avertismentelor internaţionale adresate la 18 mai 1915

Imperiului Otoman, referitor la masacrele comise împotriva populaţiei

armene. Cu această ocazie, guvernele Marii Britanii, Rusiei şi Franţei

atenţionează că îi consideră responsabili personal pe fiecare din membrii

guvernului otoman de crimele comise în Turcia.

Avertismentul a rămas evident fără efecte, dar este prima

manifestare oficială în care alte state intervin faţă de crime ce nu sunt

comise pe teritoriul lor sau împotriva propriilor cetăţeni, invocând o

responsabilitate universală a membrilor puterii politice.

Tratatul de pace de la Sèvres, încheiat la 10 august 1920, conţinea

o dispoziţie225

, în baza căreia puterile aliate îşi manifestau voinţa de a aduce

în faţa justiţiei persoanele responsabile de comiterea masacrelor, urmând o

idee similară celei deja preconizate prin Tratatul cu Germania din 1919.

Acest tratat nu a fost niciodată ratificat, doar înlocuit prin Tratatul de la

Laussane din 1923 care prevedea – din contră – o amnistie generală pentru

cei care au comis crime de război în perioada 1914 – 1922.

O acţiune pe plan naţional a avut totuşi loc, tribunalele militare

turceşti condamnând câţiva înalţi comandanţi militari pentru crime comise

împotriva propriei populaţii în timpul războiului, sentinţele fiind mai mult

formale, iar condamnaţii fiind eliberaţi în scurt timp.

225 În art.230

113

Pe plan strict normativ, este însă important de semnalat o primă

cristalizare a unora dintre crimele de natură universală care vor intra ulterior

în competenţa instanţelor internaţionale, inclusiv a viitoarei Curţi Penale

Internaţionale.

Începutul a fost făcut prin menţionarea "crimelor de război" în

cuprinsul celei de a IV-a Convenţii de la Haga din 1907. În Preambulul

acestui act internaţional şi-a găsit locul celebra "Clauză Martens", care cerea

interpretarea obligaţiilor statelor în conformitate cu "principiile Dreptului

ginţilor, aşa cum rezultă din uzanţele naţiunilor civilizate, din legile

umanităţii şi din exigenţele conştiinţei publice." Pe această construcţie

juridică se vor intemeia acţiunile întreprinse împotriva conducătorilor

Turciei în 1915 ca şi ideea comisiei de anchetă din 1919 ce-şi dorea tragerea

la răspundere a "criminalilor de război."

Aşa cum se poate observa din cele prezentate mai sus, chiar dacă

nu există, în perioada respectivă, o codificare completă a tratatelor,

convenţiilor, precum şi o serie de acte şi norme stabilite între state, era

impusă o anumită conduită în caz de conflict armat.

Primul Război Mondial a demonstrat însă, printre altele,

insuficienţa normelor Convenţiilor de la Haga. Ulterior, Tratatul de la

Versailles din 1919, care conţinea clauza răspunderii penale pentru crima de

război, alături de Pactul Societăţii Naţiunilor ce limita dreptul statelor de a

recurge la război şi Pactul Briand-Kellog care interzicea ducerea războiului

ca mijloc al politicii internaţionale au încercat să "normeze" relaţiile

internaţionale între state.

Pornind de la constatarea că în timpul marilor bătălii ale războiului

mondial regulile impuse pe plan internaţional fuseseră în mică măsură

respectate de beligeranţi, apare ideea necesităţii unor noi reglementări ale

războiului, în special pentru protejarea necombatanţilor, dar şi a

comportamentului combatanţilor pe timpul ducerii luptelor, ori a

tratamentului aplicat prizonierilor, răniţilor.

După primul Război Mondial, Comisia de jurişti creată la

Convenţia de pace de la Paris, în 1919, a alcătuit o listă care conţinea 32 de

fapte considerate crime de război, începând cu omoruri şi masacre, terorism

sistematic, violuri şi torturi aplicate civililor, deportarea civililor, folosirea

de gloanţe explozive sau gaze toxice şi asfixiante, otrăvirea apei etc.

Tratatul de la Versailles din 1919 consacră răspunderea pentru

încălcarea caracterului sacru al tratatelor, cât şi pentru acte contrare legilor

şi obiceiurilor războiului, discuţia purtându-se la un moment dat numai sub

aspectul judecării acestor crime de către tribunalele naţionale.

Un progres sensibil în ceea ce priveşte cristalizarea noţiunii de

crime de război şi sancţionarea acestora a avut loc prin redactarea şi

114

semnarea Tratatului226

de la Washington, dintre SUA, Imperiul Britanic,

Franţa, Italia şi Japonia, cu privire la folosirea submarinelor şi a gazelor

asfixiante în timp de război, cât şi prin Convenţia de la Geneva din 27 iunie

1929, privind îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din rândul

armatelor aflate în campanie.227

Între cele două războaie mondiale a fost adoptat Protocolul de la

Geneva, din 1925 privind prohibirea întrebuinţării în război a gazelor

asfixiante, toxice sau similare şi a mijloacelor bacteriologice.

Cel de-al doilea Război Mondial a obligat istoria universală să

înscrie o pagină neagră pentru umanitate, monstruozităţile comise nefăcând

cinste omenirii.

S-a ajuns la concluzia necesităţii constituirii unor tribunale

internaţionale ad-hoc pentru tragerea la răspundere a vinovaţilor de

comiterea celor mai mari atrocităţi înregistrate până atunci la nivel mondial

(Nürnberg, Tokyo).

Conceptul de crimă de război a fost extins în continuare prin

convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la victimele de

război, cât şi prin Protocolul din 8 iunie 1977, adiţional la aceste convenţii.

Art.50 al Convenţiei introduce o distincţie între faptele cu caracter

de crime de război şi care pot fi judecate pe plan naţional şi acele încălcări

care prezintă un pericol deosebit, constituind crime universale, care cad sub

jurisdicţia tuturor părţilor semnatare. Acestea din urmă au fost denumite

"infracţiuni grave"228

.

Semnificativ este şi faptul că, în cel de-al 4-lea alineat, care

tratează infracţiuni grave pe un teritoriu ocupat, printre altele a fost inclusă

şi crima de apartheid, care fusese în prealabil incriminată şi printr-o

Convenţie specială adoptată sub auspiciile Naţiunilor Unite.

În ceea ce priveşte conceptul de crime împotriva umanităţii,

cristalizarea acestuia este de origine recentă, definirea lor fiind făcută prin

art. 6 lit.c din Statului Tribunalului militar internaţional de la Nuremberg cât

şi prin Legea nr. 10 a Consiliului Suprem de Control Aliat al Germaniei;

226 La data de 6 februarie 1929 227 În ceea ce priveşte acest al doilea instrument, prin acest act statele semnatare se obligă să

incrimineze ca atare crimele de război în legislaţia lor internă. Convenţia respectivă a intrat în vigoare la 19 iunie 1931, fiind semnată de 49 de state, ceea ce poate da o dimensiune în

legătură cu conturarea dreptului internaţional penal propriu-zis. 228 Asemenea infracţiuni sunt enunţate în art.80 paragr.3 (de la supunerea populaţiei civila la un atac, supunerea la un atac a localităţilor neapărate şi a zonelor demilitarizate, şi până la

practicarea discriminării rasiste ca "practică inumană şi degradantă"). Anterior, prin art.11, care

reglementează protecţia persoanei aflate în puterea părţii adverse, s-a considerat a fi o asemenea infracţiune de gen şi orice act medical care ar pune în pericol grav starea de sănătate

sau integritatea fizică sau mentală a unei persoane.

115

acestea privesc acţiunile cu caracter de maximă violenţă dirijate împotriva

unei populaţii civile şi sunt interzise, fie că au fost comise în cursul unui

conflict armat cu caracter internaţional, fie că au fost comise în cursul unui

conflict cu caracter intern.

Deosebirile dintre crimele de război şi crimele împotriva umanităţii

constau în aceea că ultimele pot fi comise atât în situaţii de conflict armat

(situaţii proprii în exclusivitate crimelor de război) cât şi pe timp de pace;

de asemenea crimele contra umanităţii pot fi comise numai împotriva

populaţiei civile, nu şi împotriva membrilor forţelor combatante; în al

treilea rând crimele de război nu includ decât faptele comise împotriva

forţelor adverse, pe când crimele împotriva umanităţii includ şi faptele

comise împotriva propriilor cetăţeni.

În prezent, crimele împotriva umanităţii sunt reglementate de

Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată de

Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluţia 260/III din 09.12.1948. În baza

art.2 din Convenţie: genocidul se referă la oricare din actele de mai jos,

comis cu intenţia de a distruge în totalitate sau numai în parte un grup

naţional etnic, rasial sau religios, cum ar fi:

a). Omorârea membrilor unui grup;

b). Atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a

membrilor unui grup;

c). Supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă

care antrenează distrugerea fizică totală sau parţială;

d). Măsuri care vizează scăderea natalităţii în cadrul grupului;

e). Transferarea forţată a copiilor dintr-un grup într-altul.

În cel de-al treilea articol sunt enunţate actele ce vor fi

pedepsite:

a). Genocidul;

b). Înţelegerea în vederea comiterii genocidului;

c). Incitarea directă şi publică la comiterea unui genocid;

d). Tentativa de genocid

e). Complicitatea la genocid.

Al patrulea articol stipulează că "Persoanele care au comis

genocid sau unul din actele enumerate la actul III, vor fi pedepsite,

indiferent că sunt conducători, funcţionari sau particulari."

Statele părţi se angajează totodată prin cel de-al V-lea articol "să ia,

în conformitate cu constituţiile respective, măsurile legislative necesare

pentru asigurarea aplicării dispoziţiilor prezentei Convenţii şi mai ales să

prevadă sancţiuni penale eficace care să afecteze într-adevăr persoanele

vinovate de genocid, sau pe unul dintre actele enumerate la articolului III".

116

Statul român a incriminat în legislaţia naţională fapta de

genocid prin dispoziţiile art.257 din Codul penal.

Cu privire la modul de consacrare juridică a infracţiunii de

genocid subliniem că statele semnatare ale Convenţiei din 1948 au făcut

declaraţii interpretative şi au formulat rezerve, axate în principal (cum a fost

cazul SUA) pe ideea necesităţii consimţământului expres al statului pentru

deducerea unui caz de genocid în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie

precum şi linia necontradicţiei între formulările din cuprinsul Convenţiei şi

formulările din legislaţia internă a statelor semnatare.

Crimele de război şi crimele împotriva umanităţii, datorită gradului

de pericol deosebit pe care îl reprezintă, au fost considerate imprescriptibile,

fiind declarate astfel în mod expres prin Convenţia asupra

imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii,

inclusiv pentru crimele de apartheid şi de genocid, Convenţie ce a intrat în

vigoare la 11.11.1970.

4.2.2. Contribuţia României la elaborarea primelor

instrumente juridice pentru înfăptuirea justiţiei penale internaţionale

În perioada dintre cele două războaie mondiale, aşa cu am arătat la

începutul lucrării, s-a remarcat în plan diplomatic, dar şi ca specialist în

drept internaţional, eminentul jurist român Vespasian V. Pella229

, care

împreună cu alţi reputaţi diplomaţi români, precum Nicolae Titulescu si-au

adus contribuţia la elaborarea unor instrumente juridice internaţionale care

vizau păstrarea păcii şi ordinii internaţionale.

În calitate de preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Drept

Penal, juristul român a întocmit, în anul 1928, un proiect de Statut al unui

Tribunal Penal Internaţional, Statut pe care Asociaţia l-a aprobat. Acest

Statut prevedea crearea unei Camere criminale în sânul Curţii Permanente

de Justiţie Internaţională230

care să aibă în competenţă judecarea persoanelor

fizice şi a statelor care se vor fi făcut vinovate de agresiune sau de alte

infracţiuni contrare dreptului internaţional. După redactarea acestui statut,

Vespasian V. Pella a întocmit, în anul 1935, şi proiectul unui Cod represiv

mondial ce includea şi proiectul de Statut din anul 1928.

În anul 1934, la Marsilia a avut loc un atentat în care au fost ucişi

Regele Alexandru I al Iugoslaviei şi ministrul de externe al Franţei, Louis

Barthou. Acest act de terorism internaţional a zguduit comunitatea

229 Bogdan Aurescu, Vespasian V.Pella – o viaţă dedicată Dreptului internaţional.Scurtă notă

biografică în Revista Română de Drept Internaţional, nr.1/2003, p.346. 230 Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională (C.P.J.J.) a luat fiinţă în baza articolului 14 al

Pactului Societăţii Naţiunilor şi şi-a desfăşurat activitatea între cele două războaie mondiale.

117

internaţională şi a determinat o reacţie promptă231

din partea guvernelor la

preocupările internaţionale ce vizau crearea unei instanţe penale care să

judece persoanele fizice responsabile de atentatele la adresa păcii şi

securităţii internaţionale. Ca urmare a acestei reacţii internaţionale, de o

deosebită amploare, s-au elaborat, sub egida Societăţii Naţiunilor, două

proiecte de convenţii: “Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea

terorismului”232

şi “Convenţia pentru crearea unei Curţi Penale

Internaţionale”233

, având ca punct de inspiraţie proiectele în această materie

iniţiate de Vespasian V.Pella. Acest proiecte au fost dezbătute la Geneva în

anul 1937 dar, în ciuda faptului că au fost semnate de 24 de state, ulterior nu

au fost ratificate234

.

4.2.3. Conveţia pentru crearea unei Curţi Penale Internaţionale

Aşa cum se specifică în preambulul acestei Convenţii, Curtea Penală

Internaţională urma să fie creată în vederea realizării unui progres în lupta

împotriva oricăror infracţiuni care prezintă un caracter internaţional şi nu

numai pentru infracţiuni teroriste.

Intenţia Conferinţei, referitoare la crearea acestei Curţi, a fost de a

institui o instanţă care în prima sa etapă să se ocupe doar de infracţiuni

teroriste internaţionale, iar mai târziu să aibă şi alte competenţe.

Prin crearea acestei Curţi se oferea statelor contractante posibilitatea

de a judeca în faţa Curţii Penale Internaţionale şi nu în faţa propriilor

tribunale, persoanele acuzate de infracţiuni teroriste cu caracter

internaţional, prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea

terorismului.

Intrarea în vigoare a acestei Convenţii era condiţionată de intrarea în

vigoare a Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea terorismului.

Duratei Curţii Penale Internaţionale avea să i se dea un caracter

permanent, însă reunirea ei era condiţionată de cererea părţilor interesate.

231 Guvernul francez a luat iniţiativa unui proiect de convenţie pentru reprimarea internaţională

a terorismului – a se vedea, G.Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Editura Academică, Bucureşti, 1977, p.282. 232 Această Convenţie, instituia un regim de extrădare potrivit căruia, infracţiunile ce fac

obiectul Convenţiei să figureze în toate tratatele de extrădare, pentru părţi impunându-se obligaţia fie de a preda pe autorul actului terorist pentru a fi judecat, fie de a-l pedepsi. 233 Aceasta urma să înfiinţeze o instanţă penală permanentă pentru a judeca indivizii care

săvârşeau vreuna din infracţiunile prevăzute în Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului. 234 D.Diaconu, op.cit., p.112

118

În competenţa Curţii, în situaţia în care ea ar fi luat fiinţă, ar fi intrat

infracţiunile prevăzute la art.2 şi 3 ale Convenţiei pentru prevenirea şi

reprimarea terorismului şi anume235

:

a) Orice fapt intenţionat îndreptat împotriva vieţii sau integrităţii

corporale sau având ca scop privarea de libertate a:

- şefilor de stat, persoanelor care exercită prerogativele şefului de

stat, succesorilor lor ereditari sau desemnaţi;

- soţiilor persoanelor enumerate mai sus;

- persoanelor însărcinate cu funcţii publice sau deţinând poziţii

publice, atunci când acţiunea e îndreptată împotriva lor în calitatea acestora

de funcţionar public;

b) Faptele intenţionate de distrugere sau deteriorare a proprietăţii

publice destinate folosirii publice, aparţinând sau fiind subiectul unei părţi

contractante;

c) Orice fapt voit de natură să pună în pericol vieţi umane;

d) Tentativa de a comite infracţiunile prevăzute mai sus;

e) Fabricarea, procurarea, deţinerea sau furnizarea de arme, muniţii,

produse explozive sau substanţe nocive, în vederea comiterii în oricare ţară,

a unei infracţiuni dintre cele prevăzute mai sus.

Potrivit dispoziţiilor acestei Convenţii, fiecare stat contractant era

obligat să introducă în legislaţia sa penală următoarele fapte, dacă ele erau

comise pe teritoriul sau în vederea comiterii unui act de terorism, îndreptat

împotriva altui stat contractant, indiferent de ţara în care actul terorist ar fi

fost comis:

- asocierea sau înţelegerea în vederea săvârşirii de astfel de acte;

- instigarea la astfel de acte;

- instigarea directă publică la oricare din actele menţionate la

numerele (1), (2) şi (3) ale articolului 2, indiferent că sunt sau

nu urmate de efecte;

- participarea intenţionată la astfel de acte;

- orice sprijin acordat în mod conştient, în vederea îndeplinirii

unor astfel de acte.

Am prezentat în cele de mai sus infracţiunile ce ar fi intrat în

competenţa Curţii, pentru a sublinia că lipsa definirii termenului de

terorism, a constituit şi atunci ca şi azi un mare neajuns, întrucât printr-o

enumerare explicită a faptelor considerate a fi acte de terorism, exista

posibilitatea ca o serie de alte acte să nu fie acoperite de convenţie. Cu toate

acestea prin adoptarea lor, chiar dacă cele două convenţii nu au intrat în

vigoare, ele au constituit un pas important în lupta împotriva acestui flagel.

235Art.3 din Convenţia pentru crearea unei Curţi Penale Internaţionale, din 1937.

119

Ele au evidenţiat gravitatea pericolului social pe care-l prezintă terorismul

pentru pacea şi securitatea popoarelor, necesitatea reprimării acestora printr-

un efort comun şi facultatea statelor contractante de a deferi Curţii o

persoană acuzată de astfel de acte.

Considerăm că dacă aceste două convenţii ar fi fost ratificate şi ar fi

intrat în vigoare, ţinând seama de prevederile lor, atât cele cu caracter

preventiv cât şi cele sancţionatoare, probabil terorismul ca fenomen nu ar fi

avut amploarea pe care o are azi.

Aşa cum sublinia şi prof. dr. Zdzislaw W. Galicki într-un articol

intitulat „Tratatele Internaţionale şi Terorismul”, principala caracteristică a

actelor teroriste internaţionale în linii generale, a rămas neschimbată de mai

bine de o jumătate de secol, respectiv, dubla ţintă „viaţa sau sănătatea

persoanelor fizice şi interesele vitale sau securitatea unui stat”. Şi azi o

astfel de ţintă este utilizată ca punct de plecare în definiţia conceptului,

propusă în cel mai recent proiect cuprinzător de convenţie asupra

terorismului internaţional, lucrările privind acest proiect desfăşurându-se în

cadrul O.N.U.

Proiectul iniţial al convenţiei propus de India, subliniază în art.2 că,

în ceea ce priveşte infracţiunile la care se va referi viitoarea convenţie, (...)

scopul conduitei, rezultând din natura acestuia sau din context, constă în

intimidarea unei populaţii, sau în obligarea unui Guvern sau unei organizaţii

internaţionale să îndeplinească o acţiune sau să se abţină de la o anumită

acţiune”236

.

Referitor la proiectul iniţial al acestei convenţii, reţinem că el a fost

depus de guvernul indian în septembrie 2000, şi de fapt reprezintă forma

revizuită a proiectului depus de India în 1996, după adoptarea celor două

convenţii: una referitoare la atentatele cu exploziv adoptată în 1997 şi,

cealaltă referitoare la finanţarea terorismului din 1999.

La origine, textul proiectului prezentat de guvernul indian a fost

considerat ca o bună bază de discuţie237

.

4.3. Curtea Penală Internaţională

4.3.1. Modul de funcţionare a Curţii

4.3.1.1 Natura juridică a Curţii Penale Internaţionale

La data de 17 iulie 1998, a fost adoptat, la Roma, Statutul Curţii

Penale Internaţionale şi a fost deschis spre semnare până la data de 31

236 Z. W. Galicki, Tratatele internaţionale şi terorismul, în Revista Română de Drept

Internaţional, Anul I, nr.1, octombrie-decembrie 2003, p.120. 237 K. Bannelier, Th. Christakis, O. Corten, B. Delcourt - Le Droit International face au

terorisme, CEDIN PARIS I, Cahiers internationaux nr.17, Editione Pedone, Paris, p.124.

120

decembrie 2000, la sediul ONU de la New York. Pentru a intra în vigoare

trebuiau depuse instrumentele de ratificare din partea a cel puţin 60 de state.

Fiind considerat acest Statut nu numai un instrument pentru

promovarea justiţiei, dar şi unul pentru încurajarea păcii, la nivelul

Consiliului Europei şi al Uniunii Europene a fost promovată o campanie de

accelerare a procesului de ratificare, prin includerea sa pe lista celor mai

importante 25 de documente ale secolului.

De asemenea, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie prin care

a recomandat statelor membre şi asociate ale Uniunii Europene să ratifice

documentul în cel mai scurt timp posibil, adresând totodată Consiliului

Europei invitaţia de a considera ratificarea drept una dintre priorităţile sale de

acţiune pe anul 2001.

În urma acestor acţiuni, dar şi prin voinţa statelor, la data de 1 iulie

2002238

, intră în vigoare Statutul care înfiinţează primul tribunal permanent

ce are competenţa să judece persoanele vinovate de cele mai grave violări ale

Dreptului Internaţional Umanitar, şi anume genocidul, crimele de război,

crimele împotriva umanităţii şi, în speranţa definirii, crima de agresiune.

România a semnat Statutul la 7 iulie 1999 şi l-a ratificat prin Legea

nr.111/13.03.2002239

.

Formula creării jurisdicţiei internaţionale penale printr-un tratat

multilateral nu este nouă. Această formulă a apărut odată cu ideea de

jurisdicţie internaţională permanentă, încă de la începutul secolului XX şi a

fost analizată cu ocazia înfiinţării Tribunalelor Internaţionale Penale pentru

fosta Yugoslavie şi pentru Rwanda, ca formulă alternativă la înfiinţarea

acestora ca măsură a Consiliului de Securitate al ONU în baza Capitolului

VII din Carta ONU. „O asemenea abordare...”, a afirmat Secretarul General

al ONU în raportul240

său cu privire la înfiinţarea TPIY, „... ar avea avantajul

de a permite o examinare detaliată şi o elaborare a tuturor aspectelor

referitoare la stabilirea unui tribunal internaţional”. „De asemenea, această

abordare..”, a afirmat tot Secretarul General al ONU, „... va permite statelor

participante la negocierea şi încheierea tratatului, exerciţiul deplin al voinţei

lor suverane, în particular, manifestarea în sensul de a fi parte sau nu la

Statutul Curţii.”

238 Această perioadă de 4 ani este considerată relativ scurtă, având în vedere faptul că, spre

exemplu, Convenţia ONU asupra dreptului mării a avut nevoie de 12 ani pentru ca să intre în

vigoare. 239 Publicată în Monitorul Oficial nr.211 din 28.03.2002. 240 Pentru detalii, a se vedea Report of the Secretary-General pursuant to parag. 2 of Security

Council Resolution 808 (1993), UN Doc. S/25704, 3 May 1993 and Corrigendum, UN Doc. S/25705/Corr.1, 30 July 1993, parag.19, citat de Beatrice Onika Jarka, Jurisdicţia

internaţională penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag.186.

121

De altfel, şi membrii CDI ONU au afirmat de mai multe ori că „un

tratat ar reprezenta o bază legală mai fermă pentru judecarea autorilor

crimelor internaţionale”241

.

Rezultatul Conferinţei diplomatice de la Roma din 1998 a răspuns

tuturor acestor susţineri şi s-a concretizat în adoptarea acestui mult disputat

Statut al Curţii Penale Internaţionale. Exercitarea voinţei politice a statelor

participante la Conferinţă s-a manifestat intens, efectul fiind înfiinţarea unei

Curţi permanente, din nefericire mai puţin puternică decât ar fi fost nevoie.

Aici a intervenit şi dorinţa de control asupra viitoarei Curţi,

manifestată de către marile puteri, care au simţit o anumită temere în a

permite crearea unui organism puternic, care s-ar putea aşeza la un moment

dat împotriva intereselor lor politice.

Evident că, înfiinţarea CPI prin tratat a prezentat toate

inconvenientele inerente unei formule de acest gen, ceea ce s-a concretizat

într-o anumită perioadă de timp necesară intrării în vigoare a Statutului, şi nu

în ultimul rând, într-un Statut care nu sprijină o Curte puternica, permiţând

Consiliului de Securitate al ONU suspendarea quasi discreţionară a

procedurilor Curţii.

Dacă avem însă în vedere marea realizare pe care o reprezintă

înfiinţarea Curţii, precum şi faptul că înfiinţarea ei are la bază consensul

comunităţii internaţionale, se poate afirma că o Curte mai puţin puternică şi

complementară jurisdicţiilor naţionale este ceea ce comunitatea

internaţională şi-a dorit la momentul adoptării Statutului242

.

Până în prezent, numărul statelor care au ratificat Statutul este de

108243

. Dintre acestea, 30 sunt state africane, 14 din Asia, 16 din Europa de

Est, 23 din America Latină şi Caraibe şi 25 din Europa de Vest.

241 Pentru detalii, a se vedea, Report of the International Law Commision on the work of its forty-sixth session – 2 May – 22 july 1994, 49 UN GAOR Supp. (no.10), UN Doc.A/49/10

(1994) (1994 ILC Report), p.33, citat de Beatrice Onika Jarka, op.cit, pag.186. 242 Beatrice Onika Jarka, op.cit, pag.187. 243 La 13 ianuarie 2009. Acestea sunt: Afganistan, Africa de Sud, Albania, Andora, Antigua şi

Barbuda, Argentina, Australia, Austria, Barbados, Belgia, Belize, Benin, Bolivia, Bosnia şi Herţegovina, Botswana, Brazilia, Bulgaria, Burkina Faso, Burundi, Cambodia, Canada,

Republica Central Africă, Ciad, Cipru ,Columbia, Comore, Congo, Insulele Cook, Coreea,

Costa Rica, Croaţia, , Danemarca, Djibouti, Dominica, Republica Dominicană, Ecuador, Elveţia, Estonia, Fiji, Finlanda, Franţa, Gabon, Gambia, Georgia, Germania, Ghana, Grecia,

Guineea, Guyana, Honduras, Iordania, Islanda, Irlanda, Italia, Japonia, Kenia, Letonia,

Lesotho, Liberia, Liechtenstein, Lituania, Luxembourg, Macedonia, Madagascar, Malawi, Mali, Malta, Marea Britanie, Insulele Marschall, Mauritius, Mexic, Mongolia, Muntenegru,

Namibia, Nauru, Noua Zeelandă, Niger, Nigeria, Norvegia, Olanda, Panama, Paraguay, Peru,

Polonia, Portugalia, România, Saint Kitts and Nevis, Saint Vincent and the Grenadine, Samoa, San Marino, Senegal, serbia, Sierra Leone, Slovacia, Spania, Surinam, Suedia, Tadjikistan,

Tanzania, Timor-Leste, Trinidad şi Tobago, Uganda, Ungaria, Uruguay, Venezuela, Zambia.

122

Curtea Penală Internaţională, prin Statutul său, aşa cum vom arăta în

continuare, dispune de personalitate juridică internaţională, fiind

competentă să-şi exercite funcţiile pe teritoriul oricărui stat parte la Statut.

Jurisdicţia Curţii este relativ restrânsă, constând iniţial din numai trei crime,

iar aceasta se referă numai la crimele de interes major pentru comunitatea

internaţională.

Sediul Curţii este la Haga, în Olanda244

, fiind binecunoscut faptul

că acest oraş are cea mai bogată tradiţie juridică în domeniul internaţional,

acesta fiind deja sediul Curţii Internaţionale de Justiţie a Naţiunilor Unite,

precum şi al Tribunalului Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie. Pentru

aceasta, Curtea a încheiat un Acord cu Guvernul olandez, care a fost aprobat

de adunarea statelor părţi şi încheiat de către preşedintele Curţii în numele

său.

În urma ratificării Statutului de către Parlamentele statelor

semnatare, Curtea Penală Internaţioanlă devine o anexă a jurisdicţiei penale

naţionale, făcând parte integrantă din legislaţia naţională. Rezultă de aici că

ea nu încalcă suveranitatea naţională şi nici nu trece peste competenţa

sistemelor judiciare naţionale care au dreptul să investigheze şi să judece

crimele internaţionale. Se poate spune că jurisdicţia penală naţioanlă are

prioritate asupra jurisdicţiei Curţii, rolul acesteia fiind de a o completa.

Supremaţia sistemelor juridice naţionale reiese şi din alte prevcederi ale

Statutului, asfel că toate cererile Curţii cu privire la cooperare, inclusiv cele

în vederea arestării sau predării unui acuzat, precum şi aducerii de probe sunt

soluţionate de către sistemele judiciare naţionale.

Din acest moment putem vorbi despre Curtea Penală Internaţională

ca fiind un subiect de drept internaţional, binenţeles în forma unei organizaţii

internaţionale, deoarece îndeplineşte anumite criterii de determinare a

calităţii de subiect de drept internaţional245

. Analizând cele arătate, rezultă că

această Curte Penală Internaţională a fost creată în baza unui tratat

multilateral – Statutul de la Roma246

. În continuare, se poate afirma că

organizaţia internaţională Curtea Penală Internaţională are o structură

organizatorică bine delimitată, care cuprinde organe specializate, precum şi

244 Art 3 din Statut 245 Aceste criterii ar fi : - asocierea de state; - structura organizatorică; - o distincţie suficientă între statele-membre şi organizaţie; - existenţa unei capacităţi juridice la nivel internaţional; -

scopuri legale, raportate la dreptul internaţional public, în general. 246 Se poate afirma că ne aflăm în prezenţa unei asocieri de state care, în temeiul art.1 din Statut, au decis să creeze CPI ca o instituţie permanentă, care să stabilească relaţii de cooperare

de pe planuri egale, cu o altă organizaţie internaţională – ONU.

123

organe plenare247

, în vederea funcţionării într-un domeniu specializat al

relaţiilor internaţionale – realizarea justiţiei internaţionale penale.

Referitor la criteriul distincţiei între statele membre ale organizaţiei

internaţionale şi organizaţia însăşi, acesta este în mod evident îndeplinit în

cazul CPI, după cum rezultă din chiar dispoziţiile Statutului, referitoare la

independenţa de care se bucură organele Curţii care au personal independent

şi nu se supun instrucţiunilor statelor membre.

Din punct de vedere al personalităţii juridice a CPI, aceasta este

confirmată de dispoziţiile art.4 parag. 1 din Statut, care prevede : „Curtea va

avea personalitate juridică.” Acest articol se referă la ambele tipuri de

personalitate juridică specifice unei organizaţii internaţioale, de drept intern

şi de drept internaţional public.

Cu privire la ultimul dintre criterii, ce serveşte la calificarea unei

entităţi ca o organizaţie internaţională interguvernamentală, şi anume

legalitatea scopurilor, realizarea lui, în cazul CPI, ca organizaţie

internaţională, rezultă cu claritate din preambulul Statutului. Acesta reafirmă,

pe de o parte, scopurile şi principiile Cartei ONU ca scopuri călăuzitoare în

activitatea oricărei organizaţii internaţionale, iar pe de altă parte, scopurile

specifice activităţii CPI ca instituţie internaţională judiciară248

, demostrat

fiind faptul că Statutul o codificarea a dreptului internaţional în materie.

Din coroborarea criteriilor menţionate mai sus, putem afirma cu

certitudine că entitatea CPI, înfiinţată prin Statutul de la Roma, este o

organizaţie internaţională interguvernamentală de sine stătătoare, cu

personalitate juridică proprie, aflată într-o relaţie specială249

.

A fost creat un Comitet Pregătitor care are misiunea de a întocmi un

Proiect de Reguli de Procedură şi Probaţiune în concordanţă cu prevederile

Statutului, deosebit de important pentru fixarea în concret a cadrului

procesual în acre are loc instrumentarea unei cauze aflate în competenţa

Curţii. Acest Comitet Pregătitor va elabora şi un ansamblu de norme

destinate definirii Elementelor crimelor, care vor avea rolul de a sprijini

Curtea în interpretatrea şi definirea crimelor aflate în competenţa sa, datorită

faptului că în textul Statutului se regăsesc doar enunţate.

247 În acest sens, art.34 din Statutul de la Roma prevede care sunt organele CPI, şi anume: Preşedinţia, Camera de Judecată, Camera Preliminară, Biroul Procurorului şi Registratura. 248 Dintre aceste scopuri putem menţiona: reprimarea celor mai grave crime care privesc

ansamblul comunităţii internaţionale, prin măsuri luate în cadrul naţional şi prin întărirea cooperării internaţionale, înlăturarea impunităţii autorilor acestor crime şi cooperarea

interstatală pentru prevenirea unor noi crime. 249 A se vedea în acest sens, Raluca Miga-Beşteliu, Organizaţii Internaţionale Interguvernamentale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pag.14, citat de Beatrice Onika

Jarka, op.cit., pag.190.

124

Statutul conţine o Parte generală care tratează printre altele

Principiul legalităţii şi pe cel al răspunderii penale, reglementând instituţia

exonerării de răspunderea penală şi o Parte specială care defineşte crimele

care intră sub jurisdicţia Curţii. De asemenea, include multe domenii de drept

penal şi internaţional cum ar fi Drept procesual penal, instituţia extrădării,

Drept internaţional umanitar, drepturile şi libertăţile fundamentale ale

omului.

4.3.1.2. Relaţia dintre Curtea Penală Internaţională şi O.N.U. Curtea Penală Internaţională este o instituţie jurisdicţională

independentă. Cu toate acestea, scopurile sale sunt strâns relaţionate cu cele

ale ONU. De altfel, aşa cum rezultă din definiţie, Curtea va contribui la

pregătirea jurisdicţiilor naţionale pentru a investiga şi a pedepsi săvârşirea

celor mai grave crime, care aduc atingere comunităţii internaţionale în

ansamblu.

Aşa cum rezultă din Statut250

, relaţia dintre Curte şi ONU va fi

stabilită printr-un Acord, aprobat de Adunarea Statelor Părţi şi încheiat apoi

de către preşedintele Curţii în numele acesteia.

Consiliul de Securitate, ca organ principal al ONU, are

responsabilitatea de a menţine pacea şi securitatea internaţională şi de a

adopta în acest sens măsuri în vederea prevenirii şi înlăturării ameninţărilor

împotriva păcii şi în vederea reprimării oricăror acte de agresiune sau altor

încălcări ale ordinii internaţionale. De asemenea, prin mijloace paşnice şi în

conformitate cu principiile justiţiei şi ale dreptului internaţional să aplaneze

ori să rezolve diferendele sau situaţiile cu caracter internaţional care ar putea

duce la încălcarea păcii, ceea ce relevă relaţia substanţială dintre Curte şi

Consiliul de Securitate.251

În acest sens, Consiliul de Securitate, care îşi desfăşoară activitatea

potrivit Capitolului VII din Carta ONU, poate sesiza Curtea cu o cauză în

care una sau mai multe crime aflate sub jurisdicţia acesteia par a fi fost

săvârşite. Acesta poate acţiona în acest sens chiar dacă statul de cetăţenie al

făptuitorului nu este parte la Statutul Curţii.

Conform dispoziţiilor Cartei, Consiliul de Securitate poate adopta

măsuri de securitate pentru toate statele membre ale Naţiunilor Unite. În

acest sens poate solicita şi Curţii suspendarea activităţii sale, pe o perioadă

de 12 luni, dacă adoptă o rezoluţie în acest sens. Pe cale de consecinţă, nici o

250 Art. 2 251 A se vedea, pentru păreri asemănătoare, Adrian Năstase, Cristian Jura, Bogdan Aurescu,

Drept internaţional public, ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002 şi Victor Ponta,

Daniela Coman, Curtea Penală Internaţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2004, pag.

138.

125

anchetă, judecată sau condamnare nu poate fi iniţiată sau pusă în executare,

conform Statutului, în timpul celor 12 luni ulterioare datei la care Consiliul

de Securitate a adresat o asemenea cerere Curţii.

De asemenea, Consiliul de Securitate poate obliga un stat care nu

este parte la Statut, să accepte jurisdicţia Curţii, sau poate determina un stat

parte să renunţe la jurisdicţia naţională cu privire la un anumit caz, în

beneficiul jurisdicţiei Curţii.

Luând în considerare cele expuse, se poate afirma că în contextul

internaţional Consiliul de Securitate al ONU are un rol extrem de important

în susţinerea activităţii şi eficacităţii Curţii.

4.3.1.3. Legea aplicabilă

Statutul de la Roma reglementează252

legea aplicabilă crimelor

internaţionale, care vor fi judecate de către Curtea Penală Internaţională.

Astfel, în judecarea cauzelor aduse spre soluţionare, Curtea aplică

prevederile Statutului, ale Convenţiilor de la Geneva privind dreptul

internaţional umanitar, precum şi alte convenţii şi cutuma internaţională.

Datorită caracterului penal al cauzelor, sunt de asemenea, aplicabile

principiile generale ale dreptului penal (legalitatea incriminării şi a pedepsei,

neretroactivitatea legii penale, răspunderea penală individuală).

Articolul 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie este cel

după care se ghidează şi Statutul de la Roma. În conformitate cu acesta Curţii

Penale Internaţionale i se cere să aplice, în primul rând, normele pe care le

conţin Statutul în sine, Elementele Crimelor şi Regulile de procedură şi

dovezi ale Curţii. În al doilea rând Curţii i se cere să aplice tratate, principii

şi reguli ale dreptului internaţional, inclusiv principiile dreptului privind

conflictele armate cu caracter internaţional, atunci când ele pot fi aplicate.

În cazul în care cele două categorii de norme sunt absente, Curtea

trebuie să aplice principii generale de drept, derivate din legile naţionale ale

diferitelor sisteme judiciare din lume, inclusiv legile naţionale ale statelor

care, în mod normal ar avea jurisdicţie asupra crimei respective. Trebuie

precizat că aceste principii generale trebuie aplicate, numai atunci când sunt

în conformitate cu dispoziţiile Statutului şi cu normele şi regulile dreptului

internaţional.

O altă posibilitate de aplicare a principiilor şi regulilor de drept este

aceea a propriei jurisprudenţe. Astfel, Curtea poate face referire la unele din

hotărârile sale anterioare, atunci când este nevoită să aplice anumite

252 Prin art.21

126

dispoziţii ale Statutului într-un mod mai restrictiv decât numite tratate

internaţionale.253

.

Aplicarea şi interpretarea legilor, din toate sursele menţionate,

trebuie să se facă în conformitate cu drepturile şi libertăţile fundamentale ale

omului, general recunoscute pe plan internaţional, fără deosebire de sex,

vârstă, rasă, culoare, limbă, religie,etnie, naţionalitate, opinie politică sau

stare materială, datorită faptului că la Curtea Penală Internaţională se judecă

diferite crime comise de către indivizi,( genocid, crime împotriva umanităţii

şi crime de război), fapt indicat şi în Statutul de la Roma.

4.3.1.4. Elementul material şi elementul psihic al răspunderii

penale

Elementul material reprezintă acţiunea sau inacţiunea prin care este

săvârşită o faptă prevăzută ca fiind interzisă (crimă) de norma

internaţională254

, iar elementul psihic este reprezentat de intenţia persoanei

care săvârşeşte actul interzis255

.

Din punct de vedere al elementului material, conform art.25 din

Statutul Curţii Penale Internaţionale, o persoană răspunde penal pentru o

crimă ce intră sub jurisdicţia Curţii, dacă:

- săvârşeste o astfel de crimă individual, împreună cu

o altă persoană, sau prin intermediul unei alte

persoane, indiferent dacă acea persoană este

responsabilă penal;

- ordonă, solicită sau determină săvărşirea unei astfel

de crime, care are loc sau se presupune a avea loc;

- în scopul facilitării săvârşirii unei astfel de crime,

ajută, tăinuieşte sau sprijină, în orice alt mod,

săvârşirea sau tentativa de săvârşire a unei crime,

inclusiv furnizarea mijloacelor necesare în vederea

comiterii ei;

- contribuie, în mod intenţionat, în orice alt mod, la

comiterea sau tentativa de comitere a unei astfel de

crime de către un grup de persoane care au unn ţel

comun; această contribuţie trebuie să ca scop

continuarea activităţilor criminale ale grupului sau

253 În cazul crimelor de război de exemplu, conform Victor Ponta, Daniela Coman, op.cit, p.150. 254 Aceeaşi analiză o regăsim şi în dreptul penal român, unde, în cadrul conţinutului constitutiv

al infracţiunii regăsim elementul material în componenţa laturii obiective. 255 În cadrul analizei infracţiunii, conform conţinutului constitutiv, forma de vinovăţie este

regăsită în latura subiectivă, alături de mobil şi scop.

127

să se realizeze prin cunoaşterea intenţiei grupului

de a comite asemenea crime;

- incită, în mod direct şi public, alte persoane la

comiterea genocidului;

- încearcă să comită o astfel de crimă, prntr-o acţiune

al cărei început este cosiderabil, însă crima nu este

săvârşită, din cauza unor circumstanţe idependente

de voinţa acelei persoane.

Pe de altă parte, referidu-ne la elementul psihic, pentru ca persoana

să răspundă penal şi să intre sub jurisdicţia Curţii, actele din cadrul

elementului material trebuie să fie săvârşite cu intenţie şi cu bună ştiinţă. În

acest sens, Statutul dezvoltă bazele excluderii răspunderii penale.Astfel, în

conformitate cu prevederile sale , cauzele care înlătură răspunderea penală

sunt:

- legitima apărare;

- bolile psihice care împiedică conştientizarea

caracterului infracţional al faptei;

- starea de intoxicaţie provocată în mod involuntar

care împiedică conştientizarea caracterului

infracţional al faptei;

- constrângerea prin ameninţarea cu moartea sau

atingerea gravă a integrităţii fizice;

- comiterea crimei de către alte persoane;

- alte cauze a căror constatare rămâne la latitudinea

Curţii.

4.3.1.5. Admisibilitatea unui caz

Conform art.17 din Statut, Curtea trebuie, în primul rând, să

hotărască admisibilitatea sau inadmisibilitatea unui caz. Astfel, un caz nu

poate fi admis, atunci când:

1) cazul este investigat de către un stat care are

jurisdicţie asupra lui, exceptând situaţia în care statul nu este

capabil sau refuză să efectueze ancheta sau urmărirea;

2) cazul a fost investigat de un stat care are

competenţă asupra lui şi acesta a hotărât să nu acţioneze în

justiţie persoana respectivă, în afară de cazul în care o astfel de

hotărâre este rezultatul refuzului sau incapacităţii statului de a

duce la bun sfârşit demersul;

3) persoana respectivă a fost deja judecată, iar un

proces nu este permis conform art.20, par.3;

128

4) cazul nu este suficient de grav pentru a justifica o

altă acţiune a Curţii.

Adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale nu a fost posibilă

decât prin afirmarea principiului de complementaritate al competenţei Curţii

în raport cu cele ale jurisdicţiilor naţionale. Aşadar, numai atunci când statul

nu este în măsură să acţioneze, Curtea poate să-şi justifice competenţa.

Admisibilitatea unui caz poate fi solicitată de:

- inculpat sau persoana pe numele căreia a fost

eliberat un mandat de arestare;

- un stat cu jurisdicţie asupra cazului;

- un stat la care se solicită acceptarea jurisdicţiei,

conform art.12 din Statut.

Admisibilitatea unui caz sau competenţa Curţii poate fi solicitată

numai o singură dată, de către orice persoană sau stat din cele mai sus

menţionate, înainte sau la începutul procesului. În cazuri excepţionale,

Curtea poate acorda solicitarea de mai multe ori, sau după încetarea

procesului.

Dacă o solicitare de admisibilitate a unui caz este adresată de un

stat, Procurorul are obligaţia să suspende ancheta până la decizia Curţii.

În cazul în care un proces este pe rol, procurorul poate solicita

autorităţilor Curţii prerogativa de a continua investigarea, pentru a putea

păstra probele, în următoarele situaţii:

- atunci când există o posibilitate mică de a obţine

probe importante sau un risc semnificativ ca acestea

să nu poată fi disponibile ulterior;

- pentru a finaliza declaraţiile sau mărturiile

martorilor, începute anterior;

- pentru a împiedica sustragerea de la judecată a unei

persoane pe numele căreia s-a emis, deja, un

mandat de arestare.

În situaţia în acre Curtea a hotărât că un caz nu este admis,

procurorul mai poate înainta Curţii o cerere de revizuire a hotărârii, atunci

când este convins că au apărut noi fapte semnificative sau schimbări de

circumstanţe.

4.3.1.6. Principiile generale ale legii penale

Principiile generale ale legii penale sunt considerate norme de bază

ce trebuie respectate de către Curtea Penală Internaţională, în vederea

stabilirii răspunderii penale individuale, dar şi pentru excluderea ei.

Statutul Curţii prevede principiile generale cele mai importante ale

deptului penal, după cum urmează :

129

Principiul non bis in idem Acest principiu fundamental este aici consacrat astfel: „Curtea nu

va putea să interogheze o persoană, cu privire la acţiuni care au format

bazele unei crime, pentru care a fost condamnată sau achitată”.

Principiul nullum crimen sine lege

Acest principiu, al legalităţii, care se află în vigoare în marea

majoritate a sistemelor judiciare, trebuie interpretat în mod strict, iar în caz

de incertitudine chiar şi în favoarea persoanei anchetate, urmărite sau

condamnate.

Conform acestui principiu, o persoană nu poate răspunde penal în

baza acestui Statut, în afară de cazul în care comportamentul în cauză

constituie, în momentul în care se produce, o crimă care intră în competenţa

Curţii Penale Internaţionale.

În plus, Statutul stipulează că definiţia unei crimeva fi strict

interpretată şi nu va fi extinsă prin analogie, iar în caz de ambiguitate,

definiţia va fi interpretată în favoarea persoanei investigate, acuzate sau

condamnate. Pentru aceasta, Curtea asigură că discreţia interpretativă a

Judecătorului este menţinută în limitele Statutului, adică în cele stabilite de

statele care l-au negociat.

Principiul nulla poena sine lege

Articolul 23 din Statut prevede faptul că o persoană condamnată de

către Curte poate fi pedepsită numai în concordanţă cu termenii Statutului.

Este vorba aici de confirmarea principiului legalităţii pedepsei, sub un alt

aspect, şi anume acela al pronunţării pedepsei.

Principiul neretroactivităţii legii penale

Neretroactivitatea legii penale este un principiu consacrat în

dreptul penal, care se aplică şi în cazul dreptului internaţional. De aceea,

conform caracterului său, trebuie aplicat obligatoriu atât de instanţele

naţionale, cât şi de cele internaţionale.

Statutul Curţii Penale Internaţionale prevede în art.24 faptul că nici

o persoană nu va fi responsabilă penal pentru acţiunile săvârşite anterior

intrării în vigoare a Statutului.

În cazul în care un tratat internaţional este revizuit, principiul mai

sus enunţat presupune o excepţie admisă, în mod tradiţional, şi anume aceea

de aplicare imediată persoanei anchetate, urmărite sau condamnate a

dispoziţiilor legale noi, dacă se constată că acestea sunt mai favorabile

pentru persoana respectivă.

Crimele care sunt în competenţa Curţii nu sunt supuse niciunui

statut de restricţii, adică sunt imprescriptibile, aşa cum rezultă şi din

prevederile Convenţiei privind imprescriptibilitatea Crimelor de Război şi a

130

Crimelor împotriva Umanităţii din data de 26 noiembrie 1968, intrată în

vigoare la data de 11 noiembrie 1970.

Principiul răspunderii penale individuale Tratatul de Pace de la Versailles din data de 28 iunie 1919 este

primul tratat internaţional care consacră răspunderea penală individuală,

prin inculparea în mod public a Împăratului Germaniei, Wilhelm II de

Hohenzollern, pentru ofensa supremă adusă moralei internaţionale şi a

inviolabilităţii tratatelor.

Astfel, conform prevederilor art.25 din Statut, Curtea va avea

competenţă asupra persoanelor fizice care au comis crime aflate în

jurisdicţia ei, putându-le impune răspunderea penală individuală şi,

bineînţeles, să le supună unor pedepse.

Statutul nu face nici o referire la persoanele juridice, fie ele State,

companii sau altele de acest gen, cu toate că ultimul paragraf al art.25

reprezintă afirmarea unui principiu fundamental al dreptului internaţional

penal şi anume, principiul răspunderii penale a unui stat, care stă la baza

relaţiilor internaţionale.

Cu toate că unele state ar fi dorit, pentru stabilirea răspunderii

penale, o vârstă minimă sub 18 ani şi ar fi vrut ca şi Curtea să poată acuza

un minor, articolul 26 din Statut stipulează că persoanele care nu au împlinit

vârsta de 18 ani, la momentul presupusei săvârşiri a unei crime, aflată sub

jurisdicţia Curţii, sunt excluse din sfera de competenţă a acesteia, rămânând

în grija legilor naţionale tragerea la răspundere a minorilor.

Prevederile Statutului se vor aplica, în mod egal, tuturor

persoanelor, fără a diferenţia pe baza capacităţii oficiale. Aşadar, această

capacitate oficială, fie în calitate de şef al statului sau al Guvernului, fie un

membru al Guvernului sau Parlamentului, nu va scuti, în nici un caz, o

persoană de răspundere penală şi nici nu va constitui motiv de reducere a

pedepsei. Rezultă de aici că nu i se poate interzice Curţii exercitarea

jurisdicţiei asupra persoanelor oficiale ale unor state părţi, pe baza

imunităţii sau regulilor speciale de procedură atribuite poziţiilor oficiale ale

acestora, fie ele în conformitate cu legea naţională sau internaţională.

Referitor la şefii militari şi ceilalţi superiori ierarhici, Statutul

stabileşte o distincţie între aceştia, în sensul că în cazul şefilor militari

Statutul oferă garanţii criteriului prevăzut în art.7 din Statutul Tribunalului

de la Nürnberg, unde un şef militar era răspunzător penal atunci când ştia

sau, în funcţie de circumstanţe, ar fi trebuit să ştie că forţele militare aflate

în subordinea sa au comis sau vor comite crime şi că, în consecinţă, nu a

luat măsurile necesare şi raţionale posibile penru a împiedica executarea lor

sau nu le-a raportat ulterior autorităţilor competente, în scopul finalizării

anchetei.

131

4.3.1.7. Procedurile Curţii

Procedura în faţa Curţii se desfăşoară pe mai multe etape, astfel:

a) sesizarea Procurorului Curţii;

b) procedura în faţa autorităţilor statului naţional;

c) procedura în faţa Camerei Preliminare;

d) procedura în faţa Camerei de Primă Instanţă;

e) pronunţarea sentinţei;

f) procedura în faţa Camerei de Apel.

Curtea poate fi sesizată în următoarele moduri:

- prin sesizarea Procurorului de către un stat parte;

- prin sesizarea Procurorului de către Consiliul de

Securitate al ONU;

- prin deschiderea, din oficiu, de către Procuror, a unei

anchete în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni.

Conform art.14 din Statut, statul parte solicită Procurorului să

investigheze cazul în scopul acuzării uneia sau mai multor persoane de

săvârşirea unor crime care sunt de competenţa Curţii.

Consiliul de Securitate al ONU poate să sesizeze cu astfel de cauze

Procurorul, atunci când acesta acţionează în conformitate cu dispoziţiile

Capitolului VII din Carta ONU, fapt ce determină ca rezoluţiile Consiliului

să se aplice şi statelor care nu sunt părţi ale Statutului.

Potrivit dispoziţiilor art.13 paragraf c din Statut, Curtea îşi poate

exercita jurisdicţia şi în cazurile în care Procurorul a iniţiat o investigaţie pe

cont propriu, pe baza informaţiilor primite referitoare la crimele care ţin de

competenţa acesteia. Aceasta înseamnă că se asigură funcţionalitatea Curţii

atunci când alte motive ar împiedica statele părţi sau Consiliul de Securitate

al ONU să sesizeze astfel de situaţii Curţii.

În continuare, Procurorul, după ce evaluează informaţiile ce au fost

comunicate, va declanşa o anchetă, în afară de cazul în care acesta consideră

că nu există o bază rezonabilă pentru a acţiona conform art.15 din Statut.

Dacă în timpul derulării anchetei, Procurorul concluzionează că nu

există o bază suficientă pentru urmărire, el va informa Camera Preliminară

despre concluzia sa şi motivele acesteia. La cererea statului parte, vizată de

art.14, sau a Consiliului de Securitate al ONU, într-un caz conform art.13,

Camera Preliminară poate revizui o decizie a Procurorului de a nu acţiona şi

poate solicita acestuia să reexamineze acea decizie.

Dacă Procurorul hotărăşte că există o bază rezonabilă pentru a

acţiona, existând suficiente motive considerabile pentru a crede că o anchetă

ar servi intereselor justiţiei, el este obligat să informeze Camera

Preliminară.

132

De asemenea, Procurorul poate să solicite arestarea persoanei,

măsură pe care o dispune Camera Preliminară, pe baza formării convingerii

că sunt motive rezonabile de a crede că persoana în cauză a comis crima şi

că arestarea este necesară pentru a garanta prezenţa acesteia în faţa instanţei,

împiedicarea obstrucţionării anchetei, precum şi a comiterii unei alte crime.

Statul parte, care primeşte cererea de arestare, trebuie să ia imediat

măsuri pentru punerea în executare a cererii, conform propriei legislaţii şi

statutului Curţii.

Persoana arestată este imediat deferită autorităţilor judiciare

competente ale statului de detenţie, care va verifica dacă mandatul de

arestare a vizat într-adevăr acea persoană, dacă procedura de arestare a fost

respectată, şi dacă au fost respectate drepturile persoanei în cauză.

De asemenea, aceasta are dreptul de a solicita punerea în libertate

provizorie, cererea fiind examinată de autoritatea competentă a statului de

detenţie, decizia finală aparţinând, însă, Camerei Preliminare.

Într-un termen rezonabil, după predarea persoanei către Curte sau

înfăţişarea sa voluntară în faţa acesteia, Camera Preliminară va ţine o

şedinţă pentru a confirma învinuirile pe care Procurorul înţelege să se

bazeze pentru a cere trimiterea în judecată. Această şedinşă se desfăşoară în

prezenţa Procurorului şi a persoanei care face obiectul anchetei sau a

urmăririi, precum şi a avocatului acesteia. În absenţa celui interesat, dacă

este prezent un apărător, Camera Preliminară poate ţine o audienţă pentru a

confirma acuzaţiile.

Odată început, procesul se desfăşoară la sediul Curţii, în prezenţa

acuzatului. Dacă se hotărăşte altfel, procesul se va putea desfăşura şi în alte

locaţii.

Camera Preliminară, deţinând copia integrală a dosarului cauzei, va

decide, în funcţie de consistenţa sa şi a probelor care vor fi prezentate de

către părţi, dacă va trimite acuzatul în faţa unei Camere de Primă Instanţă,

pentru a fi judecat. Această procedură nu va fi condusă de către Procuror, ci

de un Judecător.

Trecând în următoarea fază a procesului, în cazul verdictului de

vinovăţie, Camera de Primă Instanţă va stabili pedeapsa ce va fi aplicată,

ţinând seama de concluziile şi de probele pertinente prezentate în cadrul

procesului.

Curtea poate pronunţa împotriva unei persoane declarată vinovată,

o sentinţă de condamnare de până la 30 de ani de închisoare, iar pentru

crime de extremă gravitate, închisoarea pe viaţă. De asemenea, pedeapsa

închisorii poate să se cumuleze cu obligarea la plata unei amenzi, precum şi

cu confiscarea profiturilor şi bunurilor câştigate, în mod direct sau indirect,

prin săvârşirea crimei, fără a prejudicia drepturile terţilor de bună credinţă.

133

Camera de Primă Instanţă pronunţă o hotărâre de condamnare, ce

poate să facă obiectul apelului. Apelul poate fi făcut atât de condamnat cât

şi de Procuror, bazându-se pe o eroare de procedură, eroare de fapt sau de

drept sau orice alte motive care ar afecta corectitudinea procedurilor sau a

deciziei.

Hotărârea Camerei de Apel se adoptă cu votul majorităţii

judecătorilor, în şedinţă publică şi este motivată, iar executarea sentinţelor

de condamnare la pedeapsa cu închisoarea se realizează pe teritoriul statului

desemnat de Curte, dar numai dintre acelea care s-au declarate dispuse să

primească condamnaţi.

4.3.2. Organizarea şi administrarea Curţii Penale

Internaţionale

4.3.2.1. Sediul Curţii şi modul de organizare Conform art.3 din Statut, statul gazdă al Curţii este Olanda,

respectiv capitala acesteia, Haga. Acest oraş a fost desemnat drept gazdă al

Curţii deoarece are cea mai bogată tradiţie juridică în domeniul

internaţional, fiind bine ştiut faptul că acesta este deja sediul Curţii

Internaţionale de Justiţie a Naţiunilor Unite, cât şi a Tribunalului Penal

Internaţional pentru fosta Iugoslavie. În acest scop Curtea a încheiat cu

guvernul olandez un acord privind sediul, acord ce a fost aprobat de

Adunarea Statelor Părţi şi încheiat de Preşedintele Curţii, în numele

acesteia. Această Convenţie va avea ca misiune delimitarea dreptului de

organizare şi de control al Curţii în perimetrul amplasamentului său.

Exerciţiul funcţiilor şi competenţelor Curţii pot fi duse la

îndeplinire pe teritoriul oricărui stat semnatar şi, prin acord special, pe

teritoriul oricărui alt stat256

. De asemenea, şedinţele Curţii pot fi ţinute în

altă parte decât la sediul Curţii.

Tot printr-un acord aprobat de Adunarea Statelor Părţi şi semant de

preşedintele Curţii în numele acesteia, Curtea se află în legătură cu sistemul

O.N.U.

Potrivit dispoziţiilor art.34 ale Statutului, Curtea are următoarea

srtuctură organizatorică:

- Preşedinţia;

- Secţia de Apel;

- Secţia de Primă Instanţă;

- Secţia Preliminară;

- Biroul Procurorului;

- Grefa.

256 Conform art.62

134

4.3.2.2. Judecătorii Curţii Penale Internaţionale

Curtea Penală Internaţională are în componenţă un număr de 18

judecători257

, care sunt aleşi pentru mandate de 3, 6 sau 9 ani prin vot secret

de către Adunarea Statelor Părţi. În perioada 03-07 februarie 2003 au fost

organizate la New York alegeri pentru mandate de 3, 6, respectiv 9 ani, iar

în perioada 26-27 ianuarie 2006, tot la New York au fost aleşi 6 judecători

pentru un mandat de 9 ani.Numărul acestora este mai ridicat decât numărul

magistraţilor care fac parte din Curtea Internaţională de Justiţie, Tribunalul

Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavia sau Tribunalul Penal pentru

Rwanda258

şi poate varia în funcţie de necesitatea extinderii sau reducerii

activităţii Curţii259

.

Judecătorii sunt aleşi dintre persoanele care se bucură de o înaltă

consideraţie morală, caracterizate prin imparţialitate şi integritate şi care

îndeplinesc condiţiile în statele lor pentru a exercita cele mai înalte funcţii

judiciare. Fiecare candidat trebuie să aibă competenţă în drept şi procedură

penală şi experienţa necesară în procedura penală ca judecător, procuror,

avocat sau o altă funcţie similară ori să aibă competenţă în domenii ale

dreptului internaţional, cum ar fi dreptul internaţional umanitar şi drepturile

omului, precum şi o experienţă îndelungată într-o profesie juridică relevantă

pentru activitatea Curţii. O altă condiţie este aceea că toţi candidaţii trebuie

să cunoască şi să vorbească fluent una din limbile de lucru ale Curţii,

respectiv limba engleză sau franceză.

În procesul de alegere a judecătorilor, Statele Părţi, mai au în

vedere reprezentarea principalelor sisteme jurudice ale lumii, o

reprezentare geografică echitabilă şi o reprezentare echilibrată între bărbaţi

şi femei. De asemenea, Statele părţi vor ţine seama de necesitatea de a

asigura prezenţa în cadrul Curţii a judecătorilor specializaţi în anumite

domenii, inclusiv în problemele legate de violenţa împotriva femeilor şi a

copiilor, dar fără să se limteze la acestea .

Candidaţii sunt nominalizaţi de către Statele Părţi din rândul celor

mai reputaţi specialişti în domeniu. Ei trebuie să aibă cetăţenia Statelor Părţi

257 În prezent aceştia sunt în număr de 16, după cum urmează: Philippe Kirsch - Canada, Akua

Kuenyehia - Ghana, René Blattman - Bolivia, Claude Jorda - Franţa, Georghios Pikis - Cipru, Elizabeth Odio Benito – Costa Rica, Navanethem Pillay – Africa de Sud, Sang-Hyun Song –

Corea, Hans-Peter Kaul – Germania, Mauro Politi – Italia, Erkki Kourula – Finlanda,

Fatoumata Dembele Diarra – Mali, Anita Ušacka – Letonia, Sir Adrian Fulford – Marea Britanie, Sylvia Steiner – Brazilia, Ekaterina Trendafilova - Bulgaria. 258 15 judecători în cazul Curţii Internaţionale de Justiţie; 16 judecători în cazul Tribunalului

Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavia şi 11 judecători pentru Tribunalul Penal internaţional pentru Rwanda. 259 Art.36 par.1 şi 2 din Statut

135

la Statut, dar nu neapărat cetăţenia statelor care îi propun. Fiecare Stat Parte

în parte poate nominaliza un singur candidat. Dacă persoana nominalizată

are dublă cetăţenie este considerată a fi cetăţean al statului în care îşi

exercită în mod obişnuit drepturile sale civile şi politice.

Pe baza acestor propuneri se întocmesc două liste, una conţinînd

candidaţi cu competenţă în drept penal şi procedură penală şi una conţinând

candidaţi cu competenţă în domanii ale dreptului internaţional. Votul este

secret, iar judecătorii aleşi vor fi aceia 18 care vor obţine cel mai mare

număr de voturi, dar cel uţin două treimi din voturile statelor părţi prezente

şi votante.

Înainte de preluarea prerogativelor judecătorii, procurorul,

procurorii adjuncţi, grefierul şi grefierul adjunct îşi vor lua, în şedinţă

publică, angajamentul solemn de a-şi exercita atribuţiile în deplină

imparţialitate şi conştiinţă.

Judecătorii Curţii sunt independenţi în exercitarea funcţiilor lor şi

au obligaţia de a nu se angaja în activităţi care pot interfera cu funcţiile lor

jurisdicţionale sau care pot afecta încrederea în independenţa lor. De

asemenea, ei trebuie să-şi exercite atribuţiile cu normă întregă, la sediul

Curţii.

Conform prevederilor art.41 din Statut, un judecător poate fi

recuzat într-o cauză dacă el a intervenit înainte, sub orice titlu, în această

cauză în faţa Curţii sau într-o cauză penală conexă la nivel naţional, în care

persoana care face obiectul anchetei sau urmăririi este implicată. De

asemenea, un judecător poate fi recuzat dacă se dovedeşte că acesta are un

interes personal în cazul respectiv sau o legătură oarecare cu acest caz, de

natură să pună sub semnul întrebării imparţialitatea sa.

Preşedinţia poate să elibereze un judecător din funcţiile care i-au

fost atribuite în virtutea Statutului, la cererea sa, conform Regulamentului

de Procedură şi de Probe.

4.3.2.3. Preşedinţia

Curtea Penală Internaţională este condusă de trei judecători,

respectiv un Preşedinte şi doi Vicepreşedinţi, abilitaţi în mod colegial cu

buna administrare a Curţii. Aceştia sunt aleşi cu votul majorităţii absolute a

judecătorilor, pentru un mandat de 3 ani sau până la expirarea mandatului

lor de judecător. Dacă acest mandat se încheie mai devreme de 3 ani ei pot

fi realeşi o singură dată.

Vicepreşedinţii sunt mandataţi să-l înlocuiască pe preşedinte în

cazurile în care acesta, fiind recuzat nu-şi poate exercita funcţia.

Preşedenţia are drept sarcină asigurarea bunei administrării a

Curţii, cu excepţia Biroului Procurorului (cu care îşi va coordona

136

activitatea) şi a poliţiei audierii260

. De asemenea, Presedinţia poate

îndeplinii şi alte funcţii, care îi sunt conferite de Statut.

Preşedintele Curţii Penale Internaţionale este judecătorul Philippe

Kirsch din Canada, iar vicepreşedinţi sunt judecătorii Akua Kuenyehia şi

René Blattman din Ghana, respectiv Bolivia.

4.3.2.4. Secţiile şi Camerele Curţii

Articolul 39 din Statut reglementează modul de organizare al Curţii

şi completaeză art.34 alin.b, care distinge trei organe funcţionale în cadrul

acesteia, şi anume:

- Secţia de Apel

- Secţia Primei Instanţe

- Secţia Preliminară.

După îndeplinirea procedurii privind alegerea judecătorilor, într-un

timp cât mai scurt, Curtea se va organiza în aceste trei secţii.

Numirea judecătorilor în cadrul Secţiilor se face luându-se în

considerare natura funcţiiilor Secţiei respective şi experienţa judecătorilor

din cadrul Curţii, în aşa fel încât fiecare Secţie să includă o proporţie

corespunzătoare a specialiştilor în drept penal şi procedură penală şi drept

internaţional. De menţionat aici faptul că Secţia Preliminară şi Secţia de

Primă Instanţă sunt alcătuite în mod predominant din judecători cu

experienţă în procesele penale.

Dispoziţiile art.39 precizează, de asemenea, componeţa fiecărei

Secţii. Astfel, Secţia de Apel este compusă din Preşedintele Curţii şi alţi 4

judecători, iar celelalte două Secţii sunt alcătuite, fiecare în parte, din cel

puţin 6 judecători. Funcţiile judiciare ale Curţii sunt exercitate în cadrul

fiecărei Secţii prin Camere.

Camera de Apel este compusă din toţi judecătorii Secţiei de Apel.

Funcţiile Camerei Preliminare sunt exercitate fie de 3 judecători ai Secţiei

Preliminare, fie de un singur judecător de la această secţie, iar funcţiile

Camerei de Primă Instanţă sunt exercitate de 3 judecători ai Secţiei de

Primă Instanţă.

Judecătorii numiţi la Secţia de Apel vor funcţiona în cadrul

acesteia pe toată durata mandatului lor.Judecătorii numiţi în cadrul Secţiei

de Primă Instanţă şi a secţiei Preliminare vor funcţiona pe o perioadă de 3

ani, cu posibilitatea de a continua să funcţioneze peste termen, până la

încheierea oricărei cauze, care le-a fost încredinţată în aceste Secţii.

Judecătorii numiţi în cadrul Secţiei de Apel, îşi exercită, în mod exclusiv,

atribuţiile numai în această secţie, în timp ce judecătorii din cadrul celorlate

260 Aşa cum rezultă din art.63 par.2 şi art.71

137

două secţii îşi pot schimba locurile între ei, potrivit principiului

imparţialităţii, reafirmat în vederea exercitării atribuţiilor lor.

Secţia de Apel poate să confirme, să anuleze sau să revizuiască

sentinţele adoptate de Camerele Primei Instanţe, ceea ce dovedeşte că într-o

ierarhie, pe care Statutul nu o realizează, Secţia de Apel are cel mai

important rol.

4.3.2.5. Biroul Procurorului

Biroul Procurorului acţionează în mod independent, fiind un organ

distinct în cadrul Curţii. Prin art.42 din Statut i se reglementează acestuia

statutul şi atribuţiile, limitele autorităţii, modalitatea de alegere şi recuzare,

precizându-se de asemenea şi condiţiile cerute pentru accederea la acest

post.

Referitor la aceste condiţii, procurorul „trebuie să fie de o

moralitate exemplară, de o mare competenţă profesională şi să aibă o bogată

experienţă în instrumentarea cazurilor de crime şi a urmăririlor”. Pe lângă

acestea, procurorul trebuie să cunoască şi să aibă o practică curentă în cel

puţin una dintre limbile de lucru ale Curţii.

Biroul Procurorului funcţioneză independent şi este responsabil cu

primirea şi analiza informaţiilor privind crimele care intră în competenţa

Curţii, precum şi cu dirijarea investigaţiilor şi urmărirea în faţa Curţii.

Biroul este condus de Procuror, care are puteri depline în privinţa

conducerii şi administrării, inclusiv în privinţa personalului,a facilităţilor şi

a altor resurse ale departamentului. Procurorul este asistat de unul sau mai

mulţi procurori adjuncţi care sunt însărcinaţi cu îndeplinirea oricăror măsuri

cerute de procuror, în conformitate cu prevederile Statutului. Procurorul şi

adjuncţii săi vor avea naţionalităţi diferite.

Procurorul Curţii este ales prin vot secret de majoritatea absolută a

membrilor Adunării Statelor Părţi, pentru o perioadă de 9 ani261

, identică cu

perioada mandatului judecătorilor şi nu poate fi reales.

Funcţiile de Procuror şi de Procurori adjuncţi sunt incompatibile cu

activităţile care le pot dăuna sau care pot afecta încrederea şi independenţa

lor, neputându-se angaja în nici o altă activitate de natură profesională. De

asemenea, Procurorul şi Procurorii adjuncţi nu vor putea participa la

soluţionarea nici unei cauze, în care imparţialitatea lor ar fi pusă, pe bună

dreptate, la îndoială, dintr-un motiv oarecare. Ei vor fi recuzaţi într-o cauză

dacă au mai fost implicaţi în acel caz în faţa Curţii sau într-un alt caz penal

la nivel naţional implicând persoana care este cercetată sau urmărită.

Recuzarea poate fi cerută şi de către persoana care este cercetată sau

261 Ca şi procurorii adjuncţi, care sunt aleşi la propunerea Procurorului

138

urmărită, în orice moment. Orice cerere de recuzare a Procurorului sau a

Procurorilor adjuncţi este dezbătută de Camera de Apel.

4.3.2.6. Grefa şi personalul Curţii Penale Internaţionale

Aspectele nejuridice ale administrării şi funcţionării Curţii sunt în

sarcina Grefei, fără a prejudicia funcţiile şi atribuţiile Procurorului. Grefa

sau registratura Curţii este condusă de un Grefier care este principalul

funcţionar administrativ al său, exercitându-şi atribuţiile sub autoritatea

Preşedintelui Curţii.

Statutul Curţii prevede pentru acuparea unui post de Grefier sau de

Grefier adjunct exigenţa ca persoana respectivă să fie de o moralitate

exemplară şi de o mare competenţă profesională şi să aibă o excelentă

cunoaştere şi o practică curentă în cel puţin una dintre limbile de lucru ale

Curţii.

Grefierul este ales prin vot secret de către majoritatea absolută a

judecătorilor, la recomandarea Adunării Statelor Părţi. La recomandarea

Grefierului, dacă este necesar, în acelaşi mod se alege şi un Grefier adjunct.

Grefierul este ales pentru un mandat cu durata de 5 ani, fiind reeligibil, fără

limitarea numărului de mandate.

În art.43 par.6, unde este reglementată Grefa, se menţionează

înfiinţarea unei Diviziuni de Ajutor pentru Victime şi Martori , care va

furniza măsuri de protecţie şi acorduri de securitate, asistenţă şi consultaţă

pentru martorii şi victimele care se prezintă în faţa Curţii şi va include

personal cu experienţă în traume, inclusiv traume produse în urma

violenţelor sexuale.

Procurorul şi Grefierul vor numi personal califiact pentru a executa

sarcinile de îndeplinit, inclusiv anchetatorii în cazul Procurorului. În cazuri

excepţionale, Curtea poate folosi experienţa personalului nepermanent oferit

de Statele Părţi, organizaţii interguvernamentale sau neguvernamentale care

să sprijine activitatea organelor Curţii, dar numai în conformitate cu

directivele stabilite de Statele Părţi.

Ţinând cont de principiile art.36, par.8, personalul Curţii va trebui

să fie eficient, competent şi integru. Conform par.3, Grefierul va elebora un

Statut al personalului, care va cuprinde condiţiile de numire, de remunerare

şi de încetare a funcţiilor, statut ce trebuie aprobat de Adunarea Statelor

Părţi.

4.3.2.7. Privilegii şi imunităţi, salarii, indemnizaţii şi onorarii

ale magistraţilor şi ale personalului Curţii Penale Internaţionale

Pentru protecţia şi siguranţa personalului Curţii Penale

Internaţionale şi pentru o mai mare garanţie a abilităţii sale de a funcţiona,

139

în mod efectiv, Statutul prevede că această instituţie beneficiază pe teritoriul

Statelor Părţi de privilegiile şi imunităţile necesare îndeplinirii misiunii sale.

În acest sens, judecătorii, procurorul, procurorii adjuncţi şi

grefierul, atunci când sunt angajaţi în activităţile Curţii, se bucură de

privilegiile şi imunităţile similare cu cele ale şefilor misiunilor diplomatice

şi vor continua, şi după expirarea mandatului, să deţină imunitatea

dobândită.

Privilegiile şi imunităţile acoperă responsabilitatea penală

personală, în această ipoteză imunitatea jurisdicţională fiind absolută.

Grefierul adjunct, personalul Biroului Procurorului şi cel al Grefei

se bucură de privilegiile, imunităţile şi facilităţile necesare exercitării

funcţiei lor, în conformitate cu acordul privind privilegiile şi imunităţile

Curţii. Aceasta se va aplica într-o măsură egală şi avocaţilor,

experţilor,martorilor şi oricărei alte persoane care va fi solicitată să fie

prezentă la sediul Curţii.

Potrivit dispoziţiilor prevăzute în art.48, par.5 aceste privilegii şi

imunităţi nu au un caracter absolut şi definitiv, ele putând fi ridicate în

conformitate cu principiile consacrate în această privinţă, astfel:

- în cazul unui Judecător sau a unui Procuror prin decizia

adoptată cu votul majorităţii absolute a Judecătorilor;

- în cazul Grefierului, acestea pot fi ridicate de către Preşedinte;

- în cazul Procurorilor adjuncţi şi a personalului Biroului

procurorului, de către Procuror;

- în cazul Grefierului adjunct şi al personalului Grefei, de către

Grefier.

Conform deciziei Adunării Statelor Părţi, judecătorii, procurul,

procurorii adjuncţi, grefierul şi grefierul adjunct primesc salarii,

indemnizaţii şi onorarii, care nu vor fi reduse pe timpul unui mandat.

4.3.2.8. Înlăturarea din funcţie şi măsurile disciplinare

Prevederile art.46 din Statut, precizează condiţiile în care un

judecător, un procuror, un procuror adjunct, un grefier sau un grefier

adjunct pot fi eliberaţi din funcţie, fie din cauza săvârşirii unor fapte grave

sau a unei abateri grave de la obligaţiile care le-au fost impuse prin

dispoziţiile Statutului, fie din cauza incapacităţii acestora de a-şi exercita

atribuţiile.

Decizia înlăturării din funcţie revine Adunării Statelor Părţi, care,

prin vot secret va hotărî astfel:

- în cazul unui Judecător, cu majoritate de două treimi a Statelor

Părţi, la recomandarea adoptată de majoritate de două treimi a

celorlaţi judecători;

140

- în cazul Procurorului, cu majoritatea absolută a Statelor Părţi;

- în cazul Procurorului adjunct, cu majoritatea absolută a

Statelor Părţi, la recomandarea Procurorului.

Înlăturarea din funcţie a Grefierului sau Grefierului adjunct ţine de

atribuţiile judecătorilor, care decid prin majoritate absolută.

Dispoziţiile art.47 din Statut stipulează faptul, că pe lângă

modalităţile de eliberare din funcţie a magistraţilor şi a personalului

auxiliar, există şi anumite măsuri disciplinare care îi vizează pe aceştia,

atunci când în exercitarea atribuţiilor lor săvârşesc o eroare de o importanţă

mai mică decât cea menţionată la art. 46 sau o neîndeplinire nesemnificativă

a obligaţiilor sale.

Sancţiunile care se vor impune în aceste situaţii vor fi definitivate

de Regulamentul de Procedură şi de Probe.

4.3.2.9. Limbile oficiale şi de lucru ale Curţii

Statutul Curţii Penale Internaţionale face distincţie între limbile

oficiale şi limbile de lucru. Astfel, limbile oficiale ale Curţii sunt araba,

chineza, engleza, franceza, rusa şi spaniola. Aceasta înseamnă că toate

hotărârile Curţii şi alte decizii de soluţionare a problemelor fundamentale

vor fi publicate în aceste limbi.

Limbile de lucru sunt engleza şi franceza, urmând a fi stabilite prin

Regulile de procedură şi probă situaţiile în care alte limbi oficiale vor fi

utilizate ca limbi de lucru. De asemenea, la cererea justificată a unei părţi, la

o procedură Curtea poate autoriza folosirea altei limbi decât cele de lucru.

4.3.3. Competenţa Curţii Penale Internaţionale

4.3.3.1. Competenţa ratione loci

Din punct de vedere a locului unde se săvârşesc crimele, Curtea

Penală Internaţională are competenţa de a judeca acele crime care au fost

săvârşite pe teritoriile statelor părţi sau de către cetăţenii unui asemenea stat.

Curtea are, de asemenea, competenţă atunci când un stat, care nu

este parte la Statut, acceptă jurisdicţia Curţii asupra crimelor comise pe

teritoriul său ori asupra crimelor săvârşite de către un cetăţean al său.

Curtea poate avea competenţă, în urma extrădării de către un stat,

care nu este parte, a unei persoane care nu este cetăţean al acelui stat, dar

care a comis o crimă pe teritoriul acestuia; extrădarea către Curte este

similară cu extrădarea către alt stat, acesta fiind un exerciţiu de suveranitate.

În cazul acestei extrădări trebuie să se ţină cont de normele internaţionale

privind drepturile omului şi libertăţile fundamentale.

Posibilitatea exercitării de către CPI a jurisdicţiei sale conform

art.2 parag.2 lit.a), în baza criteriului teritorialităţii, a determinat SUA să se

opună Statutului şi, în final, să se retragă de la semnarea acestuia. În opinia

141

SUA, o asemenea prevedere, care face posibilă judecarea cetăţenilor unui

stat care nu este parte la Statut şi care nu a acceptat jurisdicţia Curţii, de

către o Curte înfiinţată convenţional, încalcă principiul relativităţii efectelor

tratatelor262

. În celelalte cazuri, în care jurisdicţia Curţii este declanşată

în baza calităţii de cetăţean al unui stat parte la Statut sau al unui

stat care a acceptat jurisdicţia Curţii ori la sesizarea Consiliului de

Securitate al ONU, nu mai are relevanţă criteriul teritorialităţii, fapta

incriminată de Statut putând fi comisă oriunde pe glob.

Multe tratate263

, ca cele referitoare la acte de terorism, prevăd că şi

alte state decât cel de cetăţenie al făptuitorului pot să-şi exercite jurisdicţia

asupra persoanelor acuzate de a fi comis crime ce intră sub incidenţa

acestor tratate. Totodată, asemenea tratate prevăd obligaţii pentru toate

statele părţi care arestează un făptuitor pe teritoriul lor, fie să îl judece, fie

să îl extrădeze264

. Aceste tratate nu cer, la fel ca şi Statutul de la Roma, ca

statul de cetăţenie al făptuitorului să fie parte la tratat sau să consimtă la

punerea sub acuzaţie.

Referitor la extrădare, trebuie menţionat faptul că statele părţi au,

conform Statutului de la Roma, obligaţia de a preda Curţii indivizii despre

262 Statutul de la Roma nu impune obligaţii asupra unor terţe state, în cazul în care cetăţenii

acestor state comit crime pe teritoriul unor state părţi la Statut, sau care au acceptat jurisdicţia

Curţii, exercitarea de către Curte a jurisdicţiei asupra acestora se va face în locul statului de teritoriu. Exercitarea jurisdicţiei penale pe

criteriu teritorial este acceptată ca principiu general de drept procesual penal, în această

situaţie, asupra statului de cetăţenie nu se impun obligaţii. Nici în cazul în care jurisdicţia Curţii se exercită la sesizarea Consiliului de Securitate al ONU, ce acţionează în baza

Capitolul VII din Cartă, nu se poate vorbi de

impunerea faţă de statele terţe a unor obligaţii prin Statut. Obligaţiile statelor terţe de a coopera cu Curtea rezultă, în acest ultim caz, din art. 25 al Cartei ONU. Pe de altă parte,

nu trebuie să uităm că multe din dispoziţiile Statutului reprezintă codificări ale unor norme

cutumiare de jus cogens., citat de Beatrice Onica-Jarka, Jurisdicţia internaţională penală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p.227. 263 A se vedea Convenţia asupra prevenirii şi reprimării infracţiunilor îndreptate

împotriva persoanelor care se bucură de o protecţie internaţională, inclusiv pe agenţii diplomatici, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 14 decembrie 1973,

Convenţia internaţională împotriva luării deostatici, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 17 decembne 1979, Convenţia internaţională asupra protecţiei fizice a

materiilor nucleare (Viena, 3 martie 1980), Protocolul asupra reprimării actelor ilicite de

violenţă în aeroporturi servind aviaţiei civile internaţ.onale, complementar Convenţiei pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii aviaţiei civile (Motreal, 24

februarie 1988), Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securităţii

navigaţiei maritime (Roma, 10 martie 1988), detaliate de Dumitra Popescu, Forme şi instrumente juridice de cooperare în aviaţia civilă internaţională , Editura Academiei

Române, Bucureşti, 1976, p.142-143, citat de Beatrice Onica-Jarka, op.cit.,p.227. 264 A se vedea, în acest sens art.7 din Convenţia asupra prevenirii şi reprimării infracţiunilor îndreptate împotriva persoanelor care se bucură de o protecţie internaţională, incluzând pe

agenţii diplomatici, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, la 14 decembrie 1973.

142

care se presupune că au comis crime aflate în jurisdicţia acesteia. În acest

sens, Statutul face distincţia dintre termenul de predare, care înseamnă

predarea unei persoane din controlul statului în cel al Curţii, şi termenul de

extrădare, care înseamnă predarea unei persoane de către un stat celuilalt,

aşa cum prevede convenţia sau legislaţia internă, adică unui alt stat suveran,

în timp ce Curtea este o instituţie jurisdicţională, creată conform normelor

internaţionale, cu consimţământul statului în cauză.

Jurisdicţiile naţionale sunt competente să judece crimele comise,

nefiind obligate să predea presupuşii criminali Curţii. De aceea, Curtea

Penală Internaţională va judeca numai atunci când nici un alt stat nu va fi

dispus să o facă. Dacă un stat nu doreşte să predea o asemenea persoană,

trebuie doar să efectueze o anchetă autentică la nivel naţional.

Există posibilitatea ca un stat să extrădeze o persoană altui stat care

solicită acest lucru, în loc să o predea pe aceasta Curţii, dacă are obligaţia

internaţională de a o preda respectivului stat.

4.3.3.2. Competenţa ratione temporis

Aşa cum reise din prevederile art.11 din Statutul Curţii Penale

Internaţionale, aceasta are competenţa numai asupra crimelor care s-au

săvârşit după intrarea în vigoare a Statutului, respectiv după data de 1 iulie

2002.

Rezultă de aici caracterul neretroactiv al Curţii şi obligativitatea

acceptării sine qua non a Statutului Curţii Penale Internaţionale de către

toate statele. Nu se putea pune sub nici o formă problema judecării unor

crime comise în trecut265

. În plus unul din principiile fundamentale ale unui

stat de drept este caracterul neretroactiv al legii penale şi nu ar fi fost posibil

ca Stautul Curţii Penale Internaţionale să se abată de la această regulă.

În cazul în care unele state devin părţi la Statut, după intrarea în

vigoare a acestuia, jurisdicţia Curţii se va aplica numai pentru crimele

săvârşite după intrarea în vigoare a acestuia pentru acele state, în afară de

cazul în care acestea au formulat o declaraţie conform prevederilor art.12,

par.3. Astfel intrarea în vigoare a Statutului va fi în prima zi a lunii, care

urmează celor 60 de zile de la data depunerii de stat a instrumentului său de

ratificare, acceptare, aprobare sau aderare.

Dacă unele state nu vor adopta Statutul Curţii Penale

Internaţionale, vor permite în acest fel conducătorilor lor sau agenţilor lor să

nu poată fi acţionaţi în justiţie în cadrul Curţii, atunci când ar comite crime

care intră în competenţa acesteia.

265 Spre exemplu crimele comise în Algeria între anii 1960-1962 sau în războiul din Vietnam.

143

Chiar dacă un stat ratifică Statutul sau aderă la acesta, are

posibilitatea să aleagă amânarea jurisdicţiei Curţii asupra crimelor de război

pentru o perioadă de 7 ani266

.

4.3.3.3. Competenţa ratione personae

Curtea Penală Internaţională este competentă să judece şi să

pedepsească persoanele fizice vinovate de comiterea infracţiunilor, aflate

sub jurisdicţia Curţii, dacă au împlinit vârsta de 18 ani267

.

În dorinţa de a asigura CPI cadrul legal necesar desfăşurării sale,

statele participante la Conferinţa de la Roma au introdus în Statut atât

dispoziţii de drept material, cât şi dispoziţii de drept procesual. Din acest

motiv, dispoziţiile referitoare la jurisdicţia Curţii, în general, sau la

jurisdicţia ratione personae, în special, se află în mai multe capitole,

precum: Capitolul 1 – Înfiinţarea Curţii, Capitolul 2 – Competenţă,

Admisibilitate şi Drept aplicabil, Capitolul 3 – Principii de drept penal.

Asemenea dispoziţii stabilesc nu numai principiile exercitării

jurisdicţiei Curţii, ci şi limitele exercitării acestei jurisdicţii, inclusiv în ceea

ce priveşte persoanele asupra cărora se exercită această jurisdicţie.

În acest sens, Statutul de la Roma prevede:

a) Curtea îşi exercită jurisdicţia numai asupra persoanelor

fizice268

care comit, ordonă, solicită, încurajează, facilitează, contribuie la

comiterea unei crime sau chiar şi numai la tentativa de a comite o crimă

care intră sub incidenţa Curţii;

b) jurisdicţia Curţii are o natură complementară jurisdicţiilor

naţionale (art.1 din Statut), în sensul că numai dacă un stat, care are

competenţă în speţă nu are voinţa sau se află în incapacitatea reală de a

urmări penal şi judeca persoana care se face vinovată de comitere a unor

fapte incriminate de Statut, Curtea îşi va putea exercita jurisdicţia;

c) Curtea îşi exercită jurisdicţia (art. 12 şi art. 13 din Statut) numai

asupra trei categorii de persoane:

266Aceasta este o clauză tranzitorie denumită „opt-out” ce se regăseşte în art.124 din Statutul de

la Roma; în acest sens, a se vedea, A.Zimmermann, Commentary on theRome Statute of the

International Criminal Court, Obvserver’s Notes, Article by article, Nomos Verlagesellschaft, Baden Baden, p.1281 şi urm.; M.K. Marler International Criminal Court: Assesing the

jurisdictional loopholes in The Rome Statute, Duke Law Journal, p.825, citat de Beatrice

Onica-Jarka, op.cit.,p.224; De remarcat este faptul că până în momentul de faţă, doar Franţa şi Columbia s-au folosit de această posibilitate. 267 Pentru condiţia de vârstă a răspunderii persoanei fizice, în Dreptul Internaţional, a se vedea

Ionuţ Andrei Barbu, Persoana fizică – subiect al infracţiunilor internaţionale, în PRO Patria Lex nr.5/2004. 268 art. 25 din Statut

144

- persoanele care au comis crime ce intră sub incidenţa Curţii, pe

teritoriul statelor parte la Statut sau al statelor care au recunoscut

competenţa Curţii [art.12 alin.(2) lit.a) din Statut];

- cetăţenii statelor părţi la Statut sau ai statelor care au recunoscut

competenţa Curţii [art.12 alin.(2) lit.b) din Statut];

- orice persoană care a comis o crimă ce intră sub incidenţa Curţii,

indiferent dacă statul al cărui cetăţean este sau pe teritoriul căruia s-a comis

crima respectivă, este stat parte la Statut sau a recunoscut competenţa Curţii

atunci când Consiliul de Securitate al ONU, acţionând în baza Capitolului

VII din Carta ONU, deferă cazul Procurorului Curţii [art.13 lit.b) din

Statut];

- şefii militari şi superiorii ierarhici răspund în anumite condiţii

pentru crimele ce ţin de competenţa Curţii, comise de forţele plasate sub

comanda lor, respectiv, de subordonaţii lor (art.28 din Statut).

Răspunderea penală a persoanelor fizice este una individuală şi nu

se admite răpunderea colectivă a acestora. Fiind vorba aici de această

răspundere individuală, rezultă că în competenţa Curţii nu pot intra statele

sau persoanle juridice, chiar dacă acestea pot fi implicate în pregătirea sau

comiterea unor crime, care intră sub jurisdicţia acesteia.

Pentru ca o persoană fizică să răspundă penal şi să fie pedepsită,

trebuie întrunite mai multe condiţii:

- săvârşeşte crimă cel care acţionează, fie individual

sau împreună cu altă persoană, fie prin intermediul altei

persoane, chiar dacă aceasta din urmă este sau nu responsabilă

penal;

- ordonă, solicită sau încurajează comiterea unei

asemenea fapte;

- facilitează în orice fel săvârşirea sau tentativa de

săvârşire a unei crime;

- contribuie în orice alt mod la comiterea sau la

tentativa de crimă de către un grup de persoane;

- în cazul crimei de genocid, incită, direct şi public,

pe altul să o comită;

- încearcă să săvârşească o crimă printr-o acţiune, al

cărei început este considerabil, însă crima nu are loc din cauza

unor împrejurări independente de intenţiile persoanei.

Calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de membru al unui

guvern sau parlament, de demnitar sau funcţionar public nu exonerează pe

autorul faptei de răspundere penală în faţa Curţii şi nici nu constituie un

motiv de reducere a pedepsei.

145

Comandanţii militari, pe lângă responsabilitatea pentru propriile

crime, răspund penal în faţa Curţii şi pentru crimele comise de către forţele

plasate sub comanda şi controlul lor efectiv.

Referitor la această relaţie, dintre superiori şi subordonaţi, în

general Statutul stipulează faptul că superiorul este responsabil penal pentru

crimele comise de subordonaţii aflaţi sub autoritatea sa, ca rezultat al

incapacităţii de a-şi exercita controlul necesar, atunci când superiorul fie a

ştiut, fie a ignorat informaţiile despre comiterea unor astfel de crime şi nu a

luat toate măsurile necesare şi raţionale posibile pentru a preveni sau

reprima comiterea lor, sau pentru a înainta cazul autorităţilor competente

pentru cercetare şi urmărire.

Aparent, din principiile menţionate mai sus, jurisdicţia ratione

personae a Curţii rezultă în mod expres în legătură cu calitatea de cetăţean

al unui stat parte la Statut sau al unui stat care a recunoscut jurisdicţia

Curţii, calitate pe care făptuitorul trebuie să o aibă pentru a fi anchetat şi

judecat de Curte, în cazul în care jurisdicţia Curţii se exercită pe baza

acestui criteriu.

Există, în cazul exercitării jurisdicţiei Curţii pe alte criterii decât

cel al cetăţeniei făptuitorului, aspecte ce ţin de o anumită calitate a acestuia

şi care au fost avute în vedere prin Statut.

Aceste aspecte de jurisdicţie ratione personae a Curţii rezultă din

dispoziţiile art. 12 şi art. 13 raportat la art. 27 şi art. 98 din Statut.

Articolul 12 stabileşte condiţiile legale de exercitare a jurisdicţiei

Curţii asupra persoanelor fizice care comit faptele incriminate de Statut.

Astfel, în sensul art. 12 din Statut, Curtea îşi va exercita jurisdicţia

complementar jurisdicţiilor naţionale, fie în baza criteriului teritorial269

, fie

în baza criteriului de cetăţenie270

. La cele două criterii menţionate, art. 13

lit.b) adaugă şi un al treilea criteriu pentru exercitarea jurisdicţiei Curţii,

care nu mai are legătură cu persoana făptuitorului sau cu locul comiterii

faptei incriminate, ci numai cu calitatea specială a organului care sesizează

Curtea, în speţă, Consiliul de Securitate al ONU.

Criteriile menţionate mai sus stabilesc, totodată, şi limitele

exercitării jurisdicţiei Curţii, în principal raportat la calitatea de stat parte la

Statutul de la Roma, la calitatea de stat care a recunoscut competenţa Curţii,

precum şi la deferirea cazului către Curte de către Consiliul de Securitate al

ONU.

269 Având în vedere locul comiterii faptei trebuie să se afle pe teritoriul unui stat parte sau a

unui stat care a recunoscut jurisdicţia Curţii 270 Ţinând cont că făptuitorul este cetăţean al unui stat parte sau al unui stat care a recunoscut

jurisdicţia Curţii

146

Aceste criterii, şi totodată limite ale exercitării jurisdicţiei Curţii,

sunt prevăzute prin Statut la art. 12 – „precondiţii de exercitare a jurisdicţiei

Curţii” şi la art. 13 – „exercitarea competenţei”.

Prevederile art. 12 din Statut, în cadrul Conferinţei de la Roma, au

fost considerate de către participanţii la conferinţă271

ca fiind una dintre cele

mai controversate problematici discutate, dacă nu cea mai controversată, ca

urmare a aspectelor sensibile pe care le atinge şi care ţin de temerea că

această Curte va putea acţiona abuziv în lipsa unui control adecvat din

partea statelor părţi.

Articolul 12 face parte din acele prevederi ale Statului, care,

împreună cu alte dispoziţii, alcătuiesc mecanismul de declanşare a

jurisdicţiei Curţii. Astfel, art. 12 trebuie privit în conexiune cu art. 13

(referitor la exercitarea jurisdicţiei Curţii), art. 17 (referitor la

complementaritatea Curţii în raport cu jurisdicţiile naţionale) şi art. 124 (ce

cuprinde măsuri tranzitorii, cu privire la posibilitatea pentru statele părţi la

Statut de a opta, pentru o perioadă de 7 ani, în favoarea înlăturării

jurisdicţiei Curţii asupra crimelor de război comise pe teritoriul lor).

Evident, pentru a se ajunge la actualul conţinut al art.12 şi chiar la

existenţa lui, s-a pornit în stabilirea jurisdicţiei Curţii de la diverse

propuneri. Între aceste propuneri, menţionăm propunerea Germaniei de a

asigura Curţii o jurisdicţie universală asupra crimelor prevăzute la art. 5 din

Statut, indiferent de locul unde au fost comise sau de cetăţenia făptuitorului

sau a victimei. Argumentul care a stat la baza propunerii Germaniei consta

în recunoaşterea jurisdicţiei universale a statelor, de a urmări penal şi judeca

orice persoană care a comis o crimă împotriva interesului universal. Or,

dacă statele pot exercita o asemenea jurisdicţie asupra hostis humanis

generis272

, este firesc ca şi Curtea, ca organizaţie internaţională creată de

statele părţi, să poată exercita această jurisdicţie. Propunerea Germaniei,

cunoscută273

şi sub numele de „versiunea germană de jurisdicţie automată”,

a vizat înlăturarea consimţământului statelor implicate în exercitarea

jurisdicţiei Curţii şi acoperirea eventualelor lipsuri în exercitarea acestei

jurisdicţii.

La polul diametral opus trebuie menţionată propunerea Statelor

Unite ale Americii, care a dorit ca jurisdicţia Curţii să fie condiţionată de

exprimarea consimţământului de către statul pe teritoriul căruia s-a comis

271 D. Scheffer, The United Nations and the International Criminal Court, 93 American Journal of International Law (1993), p.12, 17, 18, 21, citat de Beatrice Onika Jarka, op.cit., p.217. 272 Inamici ai umanităţii 273 S.A. Williams, Comentary on the Rome Statute of the International Criminal Court, Observer’s Notes. Article by Article, editat de Otto Triffterer, Nomos Verlagsgesellschaft

Baden-Baden, p.331 şi urm., citat de Beatrice Onika Jarka, op.cit., p.218.

147

crima sau de cel al cărui cetăţean este făptuitorul. În opinia SUA,

exercitarea de către Curte a jurisdicţiei sale asupra persoanelor care sunt

cetăţeni ai statelor ce nu sunt parte la Statut echivalează cu încălcarea art. 34

din Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor, cu privire la

relativitatea efectelor tratatelor.

Compromisul între cele două propuneri şi între multe altele îl

reprezintă actuala formă a art. 12, care echivalează cu exercitarea

jurisdicţiei Curţii în baza a două elemente:

1. legătura dintre crima săvârşită (în ceea ce priveşte făptuitorul sau

locul comiterii) şi un stat parte sau un stat care a recunoscut jurisdicţia

Curţii asupra crimei săvârşite;

2. deferirea cazului Curţii de către Consiliul de Securitate al ONU,

indiferent de vreo legătură a crimei săvârşite cu un stat parte sau un stat care

a recunoscut jurisdicţia Curţii.

Vom analiza, în cele ce urmează, aspectele de jurisdicţie ratione

personae care apar reglementate la art. 12 şi art. 13 lib.b) din Statut.

A. Jurisdicţia asupra persoanelor care au comis crimele ce intră

sub incidenţa Curţii pe teritoriul unui stat parte la Statut sau al unui stat

care a acceptat jurisdicţia Curţii cu privire la aceste crime.

Este general acceptat că jurisdicţia teritorială reprezintă o

manifestare a suveranităţii statale. Orice stat, în virtutea legislaţiei proprii,

are jurisdicţie asupra persoanelor şi proprietăţilor aflate pe teritoriul său.

Singurele excepţii de la această regulă a jurisdicţiei teritoriale a statelor

fiind cele referitoare la imunităţile274

de care se bucură anumite persoane

sau proprietăţi, potrivit dreptului internaţional. Jurisdicţia teritorială a

statelor este confirmată şi de către numeroase convenţii internaţionale, cum

ar fi cele referitoare la terorism, care prevăd principiul aut dedere, aut

judicare. Conform acestui principiu, statele sunt obligate fie să extrădeze

persoanele care se fac vinovate de comiterea unei crime internaţionale, fie

să judece chiar ele aceste persoane aflate pe teritoriul lor, pentru că acolo s-

a comis fapta incriminată275

.

Având în vedere că exercitarea jurisdicţiei teritoriale reprezintă un

atribut al suveranităţii statale, era firesc ca statele care sunt părţi la Statut să

delege în mod voluntar acest atribut Curţii, mai ales că nu există nici o

274 Este vorba despre imunităţile de care se bucură, potrivit dreptului internaţional., o varietate

de persoane în virtutea calităţii speciale de reprezentant al unui stat sau al unei organizaţii

internaţionale. În categoria persoanelor care se bucură de imunitate menţionăm şefii de stat, agenţii diplomatici, agenţii consulari, funcţionarii internaţionali. 275 Beatrice Onika Jarka, op.cit., p.219

148

regulă de drept internaţional care să stabilească limitele delegării de

suveranitate către organizaţiile internaţionale.

Delegarea jurisdicţiei teritoriale către Curte de către statele părţi la

Statut a creat premiza necesară pentru exercitarea de către Curte a

jurisdicţiei asupra persoanelor care comit faptele incriminate de Statut pe

teritoriul statelor părţi. De asemenea, s-a creat posibilitatea pentru statele

care nu sunt părţi la Statut să delege jurisdicţia lor teritorială Curţii, prin

recunoaşterea acestei jurisdicţii punctual cu privire la o anumită faptă

incriminată de Statut.

S-a creat astfel primul criteriu legal de exercitare a jurisdicţiei

Curţii asupra persoanelor care au comis faptele incriminate de Statut pe

teritoriul unui stat parte sau a unui stat care a recunoscut jurisdicţia Curţii cu

privire la faptele comise.

Criteriul teritorialităţii comiterii faptei nu pune de principiu

probleme speciale cu privire la exercitarea de către Curte a jurisdicţiei

ratione personae, atâta vreme cât pentru stabilirea jurisdicţiei pe baza

acestui criteriu este suficient ca orice persoană fizică, indiferent de calitatea

sa, să comită faptele incriminate de Statut pe teritoriul unui stat parte sau al

unui stat care a recunoscut jurisdicţia Curţii, iar statul respectiv nu-şi

exercită el însuşi jurisdicţia.

Cu toate acestea, chiar şi în această situaţie pot apare aspecte ce ţin

de calitatea pe care o are făptuitorul, calitate care, în legislaţia statelor care

au ratificat Statutul, asigură acestuia o anumită imunitate de jurisdicţie

menţionată anterior.

În acest context, apar incidente aplicării criteriului teritorialităţii în

exercitarea jurisdicţiei Curţii dispoziţiile art. 27 şi art. 98 din Statutul de la

Roma.

Potrivit art. 27 din Statut, calitatea oficială de şef de stat sau de

guvern, de membru al guvernului sau parlamentului, de reprezentant ales ori

de agent al unui stat, împreună cu imunităţile ataşate, nu împiedică Curtea

să-şi exercite competenţa faţă de persoana care are această calitate oficială.

Aparent, această dispoziţie înlătură şi ultima discuţie cu privire la

exercitarea jurisdicţiei Curţii în baza criteriului teritorialităţii, legat de

calitatea oficială pe care o persoană o poate avea la momentul comiterii

faptelor incriminate de Statut.

Paralel cu dispoziţiile art. 27 din Statut, care înlătură imunitatea

ataşată calităţii oficiale ca piedică în exercitarea jurisdicţiei Curţii, art. 98, în

cadrul dispoziţiilor referitoare la cooperare, prevede posibilitatea pentru un

stat parte de a refuza o cerere de cooperare, respectiv, de predare formulată

de Curte, în cazul în care o asemenea cerere ar determina statul respectiv să

acţioneze într-o manieră incompatibilă cu obligaţiile sale de drept

149

internaţional în materia imunităţilor de stat sau a imunităţii diplomatice a

unei persoane ori ale unor bunuri ale unui stat terţ. Cererea de cooperare se

poate adresa statului pe teritoriul căruia se află făptuitorul, care poate să fie

acelaşi cu statul pe teritoriul căruia s-a comis fapta incriminată de Statut.

Cererea de cooperare adresată statului parte se poate referi, aşa

cum prevede alin.(2) al art. 98, la chiar predarea unei persoane ce intră sub

incidenţa jurisdicţiei Curţii. Cum Curtea nu-şi exercită jurisdicţia in

absentia, refuzul de cooperare întemeiat pe art. 98 va conduce la

imposibilitatea exercitării jurisdicţiei Curţii, ca urmare a imunităţii de care

se bucură făptuitorul pe teritoriul statului parte căruia i s-a adresat cererea

de cooperare, în virtutea unor obligaţii internaţionale pe care acest stat parte

şi le-a asumat.

Articolul 98 prevede şi modalitatea de a surmonta această piedică

prin cererea de cooperare în vederea renunţării la imunitate, adresată de

către Curte statului al cărui cetăţean este persoana care se bucură de

imunitate.

Dacă, având în vedere dispoziţiile art. 27, obţinerea renunţării la

imunitate din partea statului al cărui cetăţean este făptuitorul nu poate fi

pusă în discuţie în ceea ce priveşte statele care au ratificat Statutul,

renunţarea la imunitate apare problematică în cazul statelor care nu sunt

părţi la Statut.

În dispoziţiile art. 98 au văzut SUA breşa necesară pentru a evita

incidenţa jurisdicţiei Curţii pe criteriul teritorialităţii asupra cetăţenilor

americani. Având la bază prevederile art. 98 alin.(2) din Statut, SUA au

început, odată cu intrarea în vigoare a Statutului, o campanie agresivă în

vederea încheierii de acorduri bilaterale care să înlăture jurisdicţia Curţii

asupra cetăţenilor americani. Până în prezent, au fost încheiate 27 de

asemenea acorduri bilaterale, dintre care 12 cu state părţi la Statutul de la

Roma, între care şi România. Aceste acorduri sunt cunoscute sub numele de

acorduri bilaterale de imunitate fundamentate pe art. 98 şi sunt, în general,

dezaprobate de către comunitatea internaţională276

, pe motiv că încalcă

obligaţiile asumate de statele care au ratificat Statutul de la Roma, întrucât

adaugă la imunităţile deja asumate altele noi, creându-se piedici în plus în

calea exercitării jurisdicţiei Curţii.

B. Jurisdicţia asupra cetăţenilor statelor care au ratificat Statutul

sau ai statelor care au recunoscut jurisdicţia Curţii

Exercitarea jurisdicţiei Curţii asupra cetăţenilor statelor părţi la

Statut sau ai statelor care au recunoscut jurisdicţia Curţii reprezintă o

276 A se vedea, în acest sens, Beatrice Onica-Jarka, Consideraţii asupra art. 16 din Statutul

de la Roma, în „Dreptul” nr.11/2002.

150

consecinţă evidentă a exercitării jurisdicţiilor penale naţionale. Dacă regula

în exercitarea jurisdicţiilor naţionale este teritorialitatea, este totuşi, general

acceptat prin practica statelor şi prin opinio iuris că statul de cetăţenie

exercită jurisdicţia penală asupra cetăţeanu-lui său care a comis o faptă

penală pe teritoriul altui stat. O asemenea conduită reprezintă corolarul

regulilor referitoare la neextrădarea propriilor cetăţeni, existente în marea

majoritate a legislaţiilor naţionale (mai ales în sistemele de drept roman).

Astfel, ca şi în cazul criteriului teritorialităţii analizat anterior, statele care

au ratificat Statutul sau cele care recunosc jurisdicţia Curţii au acceptat

stabilirea jurisdicţiei Curţii asupra propriilor cetăţeni277

, prin delegarea

propriei jurisdicţii acestei organizaţii internaţionale.

Din analiza art. 12 lib.b) din Statut, care reglementează exerciţiul

jurisdicţiei Curţii în baza criteriului cetăţeniei, ne aflăm în prezenţa unei

veritabile jurisdicţii ratione personae, care leagă exercitarea jurisdicţiei

Curţii de calitatea făptuitorului de cetăţean al unui stat parte sau al unui stat

care a recunoscut jurisdicţia Curţii.

C. Jurisdicţia asupra oricăror persoane care se fac vinovate de

comiterea unor fapte incriminate de Statut pentru care sesizarea Curţii se

face de către Consiliul de Securitate al ONU

Ultimul criteriu legal în baza căruia Curtea îşi poate exercita

jurisdicţia este sesizarea de către Consiliul de Securitate al ONU cu o

situaţie de comitere a unor fapte incriminate de Statut. potrivit art. 13 lit.b),

Consiliul de Securitate al ONU, acţionând în baza Capitolului VII din Carta

ONU, deferă Procurorului Curţii situaţii în care faptele incriminate de Statut

par a fi comise în acest context. Aşadar, Consiliul de Securitate are

posibilitatea ca, odată ce a constatat, potrivit art. 39 din Cartă, o situaţie de

ameninţare la adresa păcii, de încălcare a păcii sau de agresiune, să defere

faptele comise în contextul situaţiei constatate Procurorului Curţii. Această

dispoziţie s-a dorit ca un mecanism de siguranţă pentru cazurile în care

jurisdicţia Curţii nu ar putea fi exercitată nici în baza criteriului

teritorialităţii, nici în baza criteriului cetăţeniei.

În cazul în care jurisdicţia Curţii se va exercita la sesizarea

Consiliului de Securitate al ONU Curtea va funcţiona, practic, ca un

277 România şi-a modificat Constituţia în 2003 pentru aplicarea obligaţiilor sale internaţionale.

În acest sens, art. 19 din Constituţie are următorul conţinut: „Extrădarea şi expulzarea

(1)Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.

(2)Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de

reciprocitate”.

151

tribunal ad-hoc pentru Consiliu şi îşi va exercita jurisdicţia limitat la faptele

cu care a fost sesizată.

Experienţa tribunalelor ad-hoc create de către Consiliul de

Securitate al ONU278

ne indică faptul că în cazul exercitării jurisdicţiei

Curţii pe baza sesizării Consiliului, deşi legătura crimei săvârşite (în ceea ce

priveşte făptuitorul sau locul comiterii) cu statele parte la Statut sau cu

statele care au recunoscut jurisdicţia Curţii, nu va mai prezenta nici o

relevanţă, limitele exercitării jurisdicţiei Curţii se vor impune de la sine,

prin raportarea faptelor incriminate la situaţia de ameninţare a păcii, de

încălcare a păcii sau de agresiune calificată de către Consiliu.

În acest context, vom avea de-a face cu o jurisdicţie ratione

personae declanşată de situaţia determinată de Consiliul de Securitate al

ONU, în baza art. 39 din Cartă.

În concluzie, din analiza dispoziţiilor din Statutul de la Roma avute

în vedere anterior, se desprind câteva consideraţii care conturează o imagine

asupra jurisdicţiei ratione personae a Curţii:

a) Curtea are jurisdicţie numai asupra făptuitorilor – persoane

fizice care comit fapte incriminate de Statut;

b) Calitatea făptuitorului are relevanţă expresă numai în cazul în

care Curtea îşi exercită jurisdicţia în baza criteriului cetăţeniei;

c) Calitatea oficială a făptuitorului, căreia îi sunt ataşate anumite

imunităţi, poate împiedica exercitarea jurisdicţiei Curţii în

baza criteriului teritorialităţii şi al cetăţeniei;

d) O anumită calitate a făptuitorului, care atrage jurisdicţia Curţii,

s-ar putea impune în cazul sesizărilor pe care Consiliul de

Securitate al ONU le poate face în baza art. 13 lit.b) din Statut.

4.3.3.4. Competenţa ratione materiae

Curtea Penală Internaţională poate judeca patru categorii

de crime: genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război, crime de

agresiune.

Aceste crime constituie violarea unor norme de “jus cogens” care

leagă toate statele şi de la care statele nu pot deroga în relaţiile dintre ele.

Crima de agresiune este dată în competenţa Curţii, dar în prezent,

doar Consiliul de Securitate al O.N.U. poate califica o situaţie ca fiind

agresiune.

278 ONU, prin Consiliul de Securitate sau direct a creat până în prezent trei tribunale

internaţionale penale pentru trei zone de conflict: Iugoslavia, Rwanda şi Sierra-Leone.

152

Statutul defineşte, în articolul 6, genocidul279

drept “oricare dintre

următoarele acte săvârşite cu intenţia de a distruge, total sau parţial, un grup

naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar fi: uciderea membrilor grupului;

cauzarea unei grave leziuni corporale sau mentale a membrilor grupului;

deteriorarea condiţiilor de viaţă ale grupului cu scopul distrugerii fizice în

totalitate sau în parte; impunerea unor măsuri cu intenţia de a preveni

naşterile de vieţi omeneşti în cadrul grupului; transferarea forţată a copiilor

dintr-un grup în altul”.

Conform art.7 din Statut, prin “crime contra umanităţii” se înţelege

oricare dintre actele menţionate în continuare atunci când sunt comise în

cadrul unui atac generalizat sau lansat sistematic asupra populaţiei civile:

ucidere, exterminare, sclavaj, deportare sau transfer forţat de populaţie,

condamnare la închisoare sau alte forme de privare gravă de libertate,

tortură, viol, sclavie sexuală, prostituţie forţată sau orice altă formă de

violenţă sexuală de gravitate comparabilă, persecutarea unui grup pe motive

de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau bazat pe sex, sau

în funcţie de alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul

internaţional, crima de apartheid şi alte acte inumane cu caracter similar,

cauzatoare de suferinţe puternice şi care aduc atingere gravă integrităţii

fizice sau mentale.

Potrivit art.8, Curtea este competentă să judece crimele de război,

în special acele crime care se înscriu în cadrul unui plan sau al unei politici

elaborate. Astfel, în sensul Statutului, prin crime de război se înţelege:

- infracţiunile grave la Convenţiile de la Geneva din

12 august 1949, adică oricare din actele următoare îndreptate

împotriva persoanelor sau bunurilor protejate de aceste

convenţii: omuciderea intenţionată, tortura sau tratamentele

inumane, fapta de a cauza cu intenţie suferinţe mari,

distrugerea sau însuşirea de bunuri nejustificate de necesităţile

militare, constrângerea unui prizonier de a servi în forţele

armate ale unei puteri inamice, fapta de a lipsi un prizonier de

război de dreptul de a fi judecat regulamentar şi imparţial,

deportarea, luarea de ostatici;

- alte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile

conflictelor internaţionale în cadrul stabilit al dreptului

internaţional: lansarea de atacuri împotriva populaţiei civile, în

general, asupra bunurilor cu caracter civil, împotriva

personalului, instalaţiilor, materialelor, unităţilor sau

vehiculelor folosite în cadrul acţiunilor de ajutor umanitar sau

279 Identic cum se regăseşte în “Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid”,

adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 9 decembrie 1948.

153

de menţinere a păcii, de atacuri cu pierderi de vieţi omeneşti,

din rândul populaţiei civile, atacarea sau bombardarea

oraşelor, satelor şi locuinţelor, transferarea de către puterea

ocupantă a unei părţi din populaţii, atacarea clădirilor afectate

cultului şi culte;

- unele fapte care au fost comise în cadrul unui

conflict armat fără caracter internaţional, cum ar fi cele comise

împotriva persoanelor care nu au participat direct la ostilităţi,

inclusiv a membrilor forţelor armate care au depus armele;

- alte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile

conflictelor armate care nu prezintă caracter internaţional.

Asupra tuturor acestor crime care intră în competenţa Curţii Penale

Internaţionale se va face o analiză mai detaliată în cele ce urmează.

4.3.4. Regimul juridic al crimelor internaţionale conform

Statutului Curţii Penale Internaţionale

Potrivit Statutului Curţii Penale Internaţionale, adoptat la Roma la

17 iulie 1998, şi intrat în vigoare în 2002280

competenţa Curţii este limitată

la cele mai grave crime care privesc ansamblul comunităţii internaţionale,

după cum urmează:

- crima de genocid;

- crimele împotriva umanităţii;

- crimele de război;

- crima de agresiune.281

Curtea Penală Internaţională, ca instituţie permanentă, poate să îşi

exercite competenţa faţă de persoane pentru crimele cele mai grave, având

un răsunet internaţional, în sensul acestui statut. Competenţa Curţii este

complementară jurisdicţiilor penale naţionale.282

Întrucât crimele de o asemenea gravitate ameninţă pacea,

securitatea şi bunăstarea lumii, ele privesc ansamblul comunităţii

internaţionale, iar reprimarea lor trebuie să fie asigurată, efectiv, prin măsuri

luate în cadrul naţional, cât şi prin întărirea şi eficientizarea cooperării

internaţionale.

Considerăm oportun a face o prezentare a crimelor cele mai grave,

reglementate prin Statutul Curţii Penale Internaţionale, prezentare ce dorim

280 Parlamentul României a ratificat Statutul prin Legea nr.111 din 13 martie 2002, România a

devenit parte la Statutul Curţii. 281 Art. 5 din Statutul Curţii Penale Internaţionale 282 Art. 1 din Statutul Curţii Penale Internaţionale

154

să constituie un temei ştiinţific în argumentarea propunerilor pe care le vom

face privind încadrarea infracţiunii de terorism în categoria acestor crime

deosebit de grave, asupra cărora Curtea este împuternicită să îşi exercite

competenţa.

Elementele constitutive ale acestor crime se regăsesc şi în

conţinutul crimei de terorism, atât sub forma elementului material cât şi a

celui psihologic. Cu toate acestea fiecare crimă are particularităţile ei, ce o

individualizează, circumstanţele comiterii actelor fiind diferite, aspecte ce

contribuie la o incriminare de sine stătătoare a fiecărei fapte în parte.

Faptul că anumite elemente constitutive ale acestor crime sunt

comune, ca spre exemplu, uciderea, ca element material al crimelor

împotriva umanităţii, prezent şi în conţinutul actelor de terorism, precum şi

elementul psihologic al acestora pot, determina uneori o calificare greşită a

unor fapte. La aceasta contribuie de asemenea şi analiza superficială a speţei

în sine, influenţată fiind şi de starea emoţională provocată de actul comis. În

acest sens am putea exemplifica actele grave din 11 septembrie 2001, care

datorită numărului mare de victime, a pagubelor materiale uriaşe produse

prin distrugerea unor obiective de o importanţă economică şi militară

majoră, au fost catalogate de unii, drept crime împotriva umanităţii ori chiar

crime de război283

.

Prin prezentarea particularităţilor acestor crime reglementate de

Statutul Curţii Penale Internaţionale, vom încerca să surprindem aspectele

referitoare la trăsăturile comune, dar şi la cele distinctive dintre acestea,

ceea ce ne va permite o corectă înţelegere a lor şi mai mult aceasta v-a

sprijini încercarea noastră de a argumenta poziţia pe care trebuie s-o ocupe

terorismul în cadrul complexului normativ al crimelor internaţionale, ca şi

crimă de sine stătătoare.

4.3.4.1. Crima de genocid

Prin crimă de genocid – în conformitate cu scopurile statutului - se

înţelege oricare dintre faptele menţionate în art.6 din statut, săvârşită cu

intenţia de a distruge, în întregime sau în parte, un grup naţional, etnic,

rasial sau religios.

În acest sens art.6 din statut enumeră ca fiind incluse în categoria

„crimă de genocid” următoarele cinci crime:

- Uciderea de membri ai grupului;

- Vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale privind

membri grupului;

283 În acest sens a se vedea pct. 3.4.1. din prezentul capitol.

155

- Supunerea cu intenţie a grupului unor condiţii de

existenţă care să antreneze distrugerea sa fizică totală sau

parţială;

- Măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul

grupului;

- Transferarea forţată de copii aparţinând unui grup în alt

grup.

Crima de genocid este una dintre cele mai odioase crime împotriva

umanităţii, ea este tratată separat în Statutul Curţii Penale Internaţionale, de

celelalte crime împotriva umanităţii.

Din cauza gravităţii pe care o prezintă această crimă a fost

enumerată prima în art. 6 din Statutul Curţii.

În timpul dezbaterilor asupra acestei crime s-a criticat faptul că, în

Convenţia din 1948 cu privire la prevenirea şi reprimarea crimei de genocid

nu au fost incluse şi faptele îndreptate nu numai împotriva grupurilor

naţionale, etnice, rasiale şi religioase, ci şi contra celor politice, sociale şi

economice. Considerându-se că lacunele Convenţiei din 1948 nu produc,

practic, nici un efect, întrucât asemenea fapte pot fi calificate crime

împotriva umanităţii, participanţii la Conferinţa privind Statutul C.P.I. au

decis să nu amendeze un text care, în momentul de faţă, este larg

acceptat284

.

Primul instrument internaţional care conferă crimelor contra

umanităţii un caracter universal şi autonom este Convenţia Naţiunilor

pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid285

.

Subliniem totuşi că, dacă termenul de „genocid” este relativ nou,

acţiunea de „exterminare a ginţii” este tot atât de veche ca şi umanitatea.

Genocidul este un produs al istoriei şi poartă caracteristica societăţii în care

a apărut şi s-a practicat286

.

În cursul lucrărilor Tribunalului de la Nürnberg287

, acuzarea a

susţinut că „inculpaţii au recurs la genocid deliberat şi sistematic, adică la

exterminarea grupurilor sociale şi naţionale din cadrul populaţiei civile,

aflate pe teritoriile ocupate, cu scopul de a distruge anumite rase sau clase

284W. A.Schabas, „Le Genocide” în H. Ascensio, E. Decaux, A. Pellet, Droit International

Penal, Editions A. Pedone, Paris, 2000, p.325. 285 Convenţia a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 9

decembrie 1948 (Rezoluţia 250/III). A intrat în vigoare la 12 ianuarie 1951. România a

ratificat-o prin Decretul nr.236 din 2 noiembrie 1950 (B.Of. 110 din 2 decembrie 1950). 286 J. P. Satre, Tribunalul Russell, Le jugement de Stockholm, Paris, 1967, p.349, cit. de Gr.

Geamănu, op. cit., p.158. 287 Proces des grands criminales de guerre, Tribunal Militaire International de Nurnberg,

Documents Oficiels, Tome 1, Nurnberg, 1947, p. 46, citat de V. Creţu în Drept

Internaţional Penal, p. 227.

156

de populaţii şi de grupuri naţionale, rasiale sau religioase”, referindu-se, în

mod concret, la actele de exterminare a poporului evreu şi a ţiganilor, dar şi

la alte forme de represiune de natura crimei de genocid, ordonate de

inculpaţi şi săvârşite în Alsacia şi Lorena, în Ţările de Jos, în Norvegia şi în

alte zone ale Europei.

Precizăm că în concepţia Tribunalului de la Nürnberg, faptele de

genocid, alături de celelalte crime împotriva umanităţii erau calificate drept

crime numai dacă erau comise în legătură cu starea de război, iar cele

săvârşite în timp de pace nu aveau un temei juridic pentru a fi sancţionate.

Caracterul limitativ şi oarecum discriminatoriu al acestei concepţii

a determinat elaborarea şi adoptarea în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite

la 9 decembrie 1948 a textului Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea

crimei de genocid. Potrivit art. 1 din această Convenţie, „Părţile

contractante confirmă că genocidul, comis atât în timp de pace, cât şi în

timp de război, este o crimă de drept internaţional şi ele se angajează să-l

prevină şi să-l pedepsească.”288

Făcând o analiză a acestei infracţiuni, aşa cum este ea definită în

Statutul Curţii Penale Internaţionale, art. 6, (aşa cum a fost preluată din

Convenţia din 1948) distingem ca elemente esenţiale următoarele:

- Genocidul este caracterizat, în primul rând, prin

intenţia de a distruge un grup uman, în baza unor criterii strict

determinate.

- Intenţia calificată a autorului unei crime de

genocid este de a distruge în totalitate sau în parte un grup

uman.

Esenţial este, deci, pentru existenţa crimei de genocid, intenţia

calificată a autorilor de a acţiona în sensul distrugerii, în totalitate sau în

parte, indiferent de proporţiile concrete ale distrugerilor, a unui grup uman

prin acte îndreptate împotriva indivizilor care fac parte din grupul

respectiv.289

Genocidul apare ca un caz agravant, calificat, drept crimă

împotriva umanităţii.290

Genocidul ca cea mai gravă formă de crimă împotriva umanităţii se

caracterizează prin aceea că autorul crimei de genocid are intenţia de a

distruge în totalitate sau în parte grupul vizat. Această intenţie, dolus

specialis, a autorului de a distruge grupul, face ca în realitate crima de

288 Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, în G. Oprea, I.

Suceavă, I. Cloşcă, Drept Internaţional Umanitar, Instrumente juridice internaţionale, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003, p. 471.

289 W. A. Schabas, op. cit., p.320, I. Diaconu, Drept Internaţional public, vol.III, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p.375. 290 Nicolae Purdă, Drept Internaţional Umanitar, curs universitar, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2004, p. 395.

157

genocid să fie mai gravă decât celelalte crime împotriva umanităţii şi să o

departajeze de acestea.

Vom vedea că spre deosebire de genocid în cazul celorlalte crime

împotriva umanităţii intenţia de a distruge grupul lipseşte.

Practica încriminării genocidului este oarecum redusă, limitându-se

la anumite cazuri cum sunt cele din Bangladesh – 1971, Cambodgia – 1979,

fosta Iugoslavie, Ruanda şi evident Curtea Penală.

4.3.4.2. Crime împotriva umanităţii

Crimele împotriva umanităţii au fost definite în doctrină ca

reprezentând anumite fapte de violenţă comise pe scară largă de către

indivizii care sunt sau nu agenţi ai statului, împotriva altor indivizi într-un

scop eminamente politic, ideologic, rasial, naţional, etnic sau religios.291

Crimele împotriva umanităţii au apărut în dreptul internaţional

penal abia după cel de-al doilea război mondial, avându-şi originea în

faptele comise de Germania nazistă şi Japonia militaristă împotriva unor

categorii largi de persoane, pe criterii rasiale, naţionale, etnice sau alte

raţiuni similare. De aceea, primele instrumente internaţionale care

încriminează anumite fapte drept crime contra umanităţii sunt Statutul

Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg292

şi Statutul Tribunalului

Militar Internaţional de la Tokyo.293

Potrivit acestor instrumente internaţionale sunt enumerate drept

crime împotriva umanităţii, următoarele fapte: asasinatul, exterminarea,

supunerea la sclavie, deportarea şi orice alt act inuman comis împotriva

oricărei populaţii civile, înainte sau în timpul războiului, ca şi persecuţiile

pentru motive politice, rasiale sau religioase, dacă aceste acte sau persecuţii,

fie că ele constituiau sau nu o violare a dreptului intern al ţărilor în care s-au

săvârşit, au fost comise ca urmare a oricărei crime care intră în competenţa

tribunalului sau în legătură cu o asemenea crimă.

Constatăm că prin ultima parte a textelor menţionate, crimele

contra umanităţii sunt asociate crimelor contra păcii şi crimelor de război,

delimitându-se astfel, în timp, aplicarea statutelor respective, la crimele

contra umanităţii comise numai în timpul celui de al doilea război mondial.

Crimele contra umanităţii au caracterul lor specific, care le

deosebeşte de alte crime internaţionale, şi anume:

- ele se comit atât în timp de pace cât şi în timp de

război;

291 E. David , Principes de droit des conflicts armes, Bruylant, Bruxelles, 1994, p. 601 292 art. 6 lit. c din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg 293 art. 5 lit. c din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Tokyo

158

- pot fi comise numai împotriva populaţiei civile,

atât a adversarului cât şi a propriei populaţii;

- deşi pot fi comise numai împotriva persoanelor, ele

pot afecta şi bunurile aparţinând acestora.

Unele fapte grave care intră în categoria crimelor împotriva

umanităţii pot să încorporeze sau să intre în concurs cu crimele de război,

dacă sunt comise pe timpul conflictelor armate pe scară largă şi cu o

deosebită cruzime.294

După cum am precizat, Statutul Tribunalului Militar de la

Nürnberg, făcea din starea de război o condiţie de calificare a acestor crime,

condiţie ce s-a menţinut şi în statutele Tribunalelor penale pentru fosta

Iugoslavie295

şi pentru Rwanda.296

.

Statutul Curţii Penale Internaţionale nu mai menţine însă această

condiţionare; art. 7(1) dispune că în conformitate cu acest statut: ”crimă

împotriva umanităţii” înseamnă oricare dintre următoarele fapte, când sunt

comise în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei

populaţii civile şi în cunoştinţă de acest atac:

- omorul;

- exterminarea;

- supunerea la sclavie;

- deportarea sau transferul forţat al populaţiei;

- arestarea sau altă privare gravă de libertate fizică, prin

violarea regulilor fundamentale ale dreptului internaţional;

- tortura;

- violul, sclavia sexuală, prostituţia forţată, starea de

graviditate forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală de o

gravitate comparabilă;

- persecuţia împotriva unui grup sau a oricărei

colectivităţi identificabile din motive de ordin politic, rasial,

etnic, cultural, religios sau sexual;

- dispariţii forţate de persoane;

- crima de apartheid;

294 Vasile Creţu, op.cit., p. 222; Ion Diaconu, op. cit., p.375; I. Dragoman, M. Radu,

Modernitate în probleme fundamentale de Drept Internaţional Umanitar, Teze şi Sinteze,

Editura Zedax, Focşani, 2005, p.239. 295 Statutul modificat al Tribunalului Internaţional Penal pentru fosta Iugoslavie adoptat la 25

mai 1993, prin rezoluţia 827, care a fost amendată la 13 mai 1998 prin rezoluţia 1166,

astfel cum a fost amendată la 30 noiembrie 2000 prin rezoluţia 1329, aşa cum a fost

amendată la 17 mai 2002 prin rezoluţia 1411. 296 Constituirea Tribunalului Internaţional Penal pentru Rwanda a fost decisă prin Rezoluţia

Consiliului de Securitate nr. 955 din 8 noiembrie 1994.

159

- alte fapte inumane cu caracter analog cauzând

intenţionat mari suferinţe sau vătămări grave ale sănătăţii

fizice sau mentale.

Vom face o analiză sumară a câtorva dintre faptele care atunci când

sunt comise ca parte a unui atac sistematic îndreptat împotriva unei

populaţii civile, având cunoştinţă despre atac, constituie crime împotriva

umanităţii.

A. Exterminarea Prin exterminare, în scopul statutului Curţii, se înţelege, îndeosebi,

fapta de a impune cu intenţie condiţii de viaţă, ca privarea accesului la hrană

şi la medicamente, cu scopul de a antrena distrugerea unei părţi a

populaţiei297

. Această faptă este comisă în cadrul unui atac generalizat sau

sistematic lansat împotriva unei populaţii civile şi în cunoştinţă de acest

atac.

Prin „atac îndreptat împotriva unei populaţii civile” se înţelege

comportamentul care constă în comiterea multiplă de acte vizate la

paragraful 1, împotriva oricărei populaţii civile, în aplicarea sau în

sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizaţii având ca scop un

asemenea atac298

.

B. Tortura

Prin tortură se înţelege, potrivit Statutului Curţii, fapta de a cauza

cu intenţie durere sau suferinţe acute, fizice sau mentale, unei persoane care

se află sub paza sau controlul făptuitorului; înţelesul acestui termen nu se

extinde la durerea sau suferinţele rezultând exclusiv din sancţiuni legale,

care sunt inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele.

Fapta de a cauza durere sau suferinţe acute, fie ele fizice sau

mintale, persoanei care se află sub paza sau controlul făptuitorului este

comisă cu intenţie şi în cunoştinţă de cauză de către acesta299

.

C. Crima de apartheid

Condamnarea discriminării rasiale şi a eradicării practicilor de

discriminare a unor persoane pe acest criteriu a constituit o preocupare

importantă a unor foruri internaţionale, în special a Organizaţiei Naţiunilor

Unite, atât în cadrul mecanismelor, cât şi a actelor sale.

Astfel, în Declaraţia Naţiunilor Unite din 1963 asupra eliminării

oricăror forme de discriminare rasială300

,se afirma, în mod solemn,

297 A se vedea Mario Bettati, „Le Crime Contre L’humanité”, în H. Ascensio, E. Decaux, A.

Pellet, op. cit., 2000, p.313. 298 Art. 7 paragraful 2, lit. a din Statutul Curţii Penale Internaţionale. 299 Mario Bettati, op. cit., p.314. 300 Rezoluţia Adunării generale nr. 1904 din 20 noiembrie 1963.

160

necesitatea de a se elimina rapid toate formele şi toate manifestările de

discriminare rasială în toate părţile lumii şi de a se asigura protecţia şi

respectarea demnităţii umane.

Şi alte rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. condamnă orice

politică şi practică de apartheid301

.

Dintre asemenea rezoluţii se remarcă în special Rezoluţia nr. 3068

din 30 noiembrie 1973, prin care a fost adoptată Convenţia Internaţională

privind eliminarea şi reprimarea crimei de apartheid. În conformitate cu

dispoziţiile Convenţiei apartheid-ul este o crimă contra umanităţii, iar actele

inumane decurgând din politica şi practica apartheid-ului, precum şi orice

politică şi practici asemănătoare de segregare şi discriminare sunt crime

care violează principiile legii internaţionale şi constituie o serioasă

ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale.

Articolul 2 din această Convenţie enumără, limitativ, categoriile de

acte inumane care constituie latura obiectivă a crimei de apartheid, dacă

sunt săvârşite în condiţiile şi cu scopurile prevăzute în definiţia acesteia, şi

anume:

- Refuzul faţă de un membru sau membri unui grup

rasial ori a mai multor grupuri rasiale, al dreptului la viaţă şi la

libertate al persoanei umane.

- Impunerea deliberată faţă de un grup rasial sau mai

multe asemenea grupuri a unor condiţii de viaţă destinate să

antreneze distrugerea lor fizică totală sau parţială;

- Luarea de măsuri legislative sau de altă natură,

destinate a împiedica un grup rasial sau asemenea grupuri să

participe la viaţa politică, socială, economică şi culturală a

ţării şi să creeze, în mod deliberat, condiţii care să împiedice

dezvoltarea deplină a grupului sau a grupurilor în cauză;

- Luarea de măsuri, inclusiv de ordin legislativ, care

vizează divizarea populaţiei după criterii rasiale, prin crearea

de rezervaţii sau ghetouri separate pentru membri grupului sau

grupurilor rasiale;

- Exploatarea muncii grupului sau grupurilor,

îndeosebi, prin supunerea la muncă forţată;

- Persecutarea organizaţiilor sau a persoanelor prin

privarea lor de libertăţi sau drepturi fundamentale.

Actele inumane enumerate mai sus sunt condiţionate de săvârşirea

lor cu scopul de a institui sau a întreţine dominaţia unui grup rasial de fiinţe

umane asupra oricărui alt grup rasial de fiinţe umane şi de a oprima, în mod

301 Rezoluţiile nr. 2712 din 1970, 2840 din 1971, 3057, 3134 şi 3135 din 1975, 3223, 3246 şi

3266 din 1974.

161

sistematic, grupul respectiv, inclusiv politicile şi practicile asemănătoare de

segregare şi discriminare rasială.

Statutul Curţii Penale Internaţionale, aducând o serie de elemente

noi şi de sinteză, arată că prin crima de apartheid se înţeleg faptele inumane,

comise în cadrul unui regim instituţionalizat de oprimare sistematică şi de

dominare a unui grup rasial asupra oricărui alt grup rasial sau oricăror alte

grupuri rasiale şi cu intenţia de a menţine acest regim302

.

Am făcut doar o analiză sumară a câtorva din faptele care

constituie crime împotriva umanităţii atunci când sunt comise în condiţiile

Statutului. După cum se poate observa, unele dintre faptele ce se încadrează

în categoria crimelor contra umanităţii figurează şi printre infracţiunile de

drept comun (omorul, tortura, violul, lipsirea ilegală de libertate etc.).

Subliniem însă că cele două categorii de fapte se deosebesc net

unele de altele. Astfel, crimele contra umanităţii se deosebesc de

infracţiunile de drept comun în special prin trăsături proprii: gravitatea

deosebită, caracterul de masă şi mobilul săvârşirii lor303

.

Gravitatea deosebită a crimelor împotriva umanităţii este

exprimată de împrejurarea că în această categorie se

încadrează fapte prin care se aduc importante atingeri

vieţii, integrităţii corporale fizice sau mentale – valori

supreme ale fiinţei umane -într-un mod care poate pune în

pericol existenţa biologică a mai multor persoane, precum

şi de împrejurarea că faptele de natura crimelor contra

umanităţii se comit în baza unor planuri concertate, ele

constituind acţiuni premeditate.

Caracterul de masă al crimelor contra umanităţii se

manifestă prin numărul mare de victime pe care le produc,

asemenea crime fiind îndreptate împotriva populaţiei

civile ca atare, nu a unor indivizi izolaţi, fie că lezarea

priveşte o masă amorfă de indivizi, fie că se referă la

anumite grupuri în baza unor criterii precise pe care le

delimitează de populaţia civilă, în general.

Mobilul săvârşirii crimelor contra umanităţii îl constituie,

de regulă, o politică deliberată şi urmărită consecvent

pentru reprimarea, persecutarea sau exterminarea unor

grupuri de oameni, fie pentru că acestea ar constitui un

pericol actual sau potenţial pentru cei ce iniţiază asemenea

fapte ori le săvârşesc, fie ca expresie a unor convingeri de

302 Art. 7, paragraful 2, lit. h din Statutul Curţii Penale Internaţionale 303 Mario Bettati, op. cit., p.295-299; Vasile Creţu, op.cit, p. 224; Ion Diaconu, op. cit.,

vol.III, 2005, p.374.

162

natură ideologică, etnică sau religioasă ale autorilor unor

fapte de această natură.

La încriminarea în concret a unor fapte din categoria crimelor

contra umanităţii, una sau alta din trăsăturile care le caracterizează

(gravitatea deosebită, caracterul de masă şi mobilul săvârşirii), poate să

prevaleze, dar, de regulă, ele trebuie să fie întrunite cumulativ.304

4.3.4.3. Crime de război

Printre faptele pe care regulile cutumiare şi convenţionale ale

dreptului internaţional penal le încriminează figurează şi crimele de război.

Crimele de război constituie o categorie importantă de fapte penale

prin care se încalcă, în mod grav, regulile stabilite prin tratatele

internaţionale sau cele care au un caracter cutumiar referitoare la modul de

desfăşurare al conflictului armat şi la protecţia anumitor categorii de

persoane şi bunuri în cadrul acestuia.

Crimele de război au o existenţă de sine stătătoare în cadrul

actelor ilicite internaţionale, deşi, uneori, pot fi comise în combinaţie cu

crimele contra păcii, crimele contra umanităţii sau cu alte infracţiuni

internaţionale ca terorismul, tortura, mercenariatul etc.305

.

În literatura de specialitate se invocă opinia că originea încriminării

crimelor de război se găseşte într-o lege naţională şi nu într-un tratat

internaţional şi anume în Instrucţiunile americane nr. 100 din 1863 (Codul

Lieber) care specificau faptul că violările dreptului războiului în teritoriul

ocupat reprezintă crime de drept comun306

. Încriminarea internaţională a

încălcărilor dreptului războiului şi-a făcut cu greu loc în Convenţiile

internaţionale. Declaraţia de la Sankt Petersburg din 1866; Declaraţia de la

Bruxelles din 1874, Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 şi Convenţia

de la Geneva din 1929 asupra prizonierilor de război, nu conţin prevederi

referitoare la încălcarea regulilor pe care le enunţăm. Însă, Manualul de la

Oxford din 1880, deşi numai operă doctrinară, arată că violările dreptului

războiului sunt pasibile de sancţiuni specifice legii penale (art. 84), iar

Convenţia de la Geneva din 1906 pentru ameliorarea soartei răniţilor şi

bolnavilor, prevede ca statele să ia măsuri necesare pentru reprimarea în

timp de război a actelor individuale de jaf şi rele tratamente împotriva

răniţilor şi bolnavilor precum şi pentru pedepsirea folosirii abuzive a

drapelului şi însemnelor Crucii Roşii307

.

304 Vasile Creţu, op. cit., p. 225 305 Ion Diaconu, op. cit., p.376; Nicolae Purdă, op. cit., p. 389 306 Georges et Rosemary Abi-Saab, Les crimes de guerre, în H. Ascensio, E. Decaux, A.Pellet, Droit International Penal, Editione A.Pedone, Paris, 2000, p.266. 307 Eric David, op. cit., p. 550

163

La sfârşitul primului război mondial s-a abolit în tratatele de pace

clauza amnistiei, adică a absolvirii de răspundere a celor vinovaţi de

declanşarea şi ducerea criminală a războiului. În locul ei a fost consacrat

principiul răspunderii juridice internaţionale a autorilor războiului, în baza

căreia toate persoanele vinovate de crime contra păcii şi de război trebuie să

compară în faţa instanţelor de judecată.

Tratatul de la Versailles din 1919 în Partea a VII-a referitoare la

sancţiuni, constituie un instrument juridic important în istoria dreptului

războiului, întrucât el deschide drumul dreptului internaţional penal, adică

al răspunderii individuale pentru comiterea crimelor internaţionale, astfel

toate persoanele vinovate de crime contra păcii şi crime de război trebuie să

compară în faţă instanţelor de judecată308

.

În perioada interbelică, doar Convenţia de la Geneva din 1929

asupra ameliorării soartei răniţilor şi bolnavilor se referea la oprirea şi

reprimarea cât mai urgent posibilă a violărilor constatate309

.

Primul instrument de drept pozitiv care defineşte crimele de război

este Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg, anexat

Acordului de la Londra din 8 august 1945310

. Prevederi similare există şi în

Statutul Tribunalului Militar Internaţional pentru Extremul Orient

(Tribunalul de la Tokyo)311

.

Alte instrumente de drept internaţional umanitar, care în

prevederile lor se referă la crime de război şi la alte infracţiuni care nu sunt

considerate crime de război, sunt cele patru Convenţii de la Geneva din

1949 privind protecţia victimelor războiului, care se referă la îmbunătăţirea

soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie312

, la

îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate

308 Grigore Geamănu, op. cit., 1977, p.282; Ion Dragoman, op.cit., 2005, p.236. 309 Art. 30 din Convenţia de la Geneva din 1929 asupra ameliorării soartei răniţilor şi

bolnavilor 310 Art. 6 lit. b din Statutul Tribunalului Militar Internaţional: „crimele de război, adică

violările legilor şi obiceiurilor războiului. Aceste violări cuprind fără a avea un caracter

limitativ, asasinatul relele tratamente sau deportarea pentru munci forţate sau pentru orice alt scop, a populaţiilor civile din teritoriile ocupate, asasinatul sau relele tratamente

aplicabile prizonierilor de război sau persoanelor aflate pe mare, executarea ostaticilor,

jefuirea bunurilor publice sau private, distrugerea fără motiv a oraşelor şi satelor sau devastarea nejustificată de necesităţile militare.

311 Art. 5 lit. b din Statutul Tribunalului Militar Internaţional pentru Extremul Orient 312 Convenţia de la Geneva pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele

armate, în campanie adoptată la 12 august 1949 şi intrată în vigoare la 21 octombrie 1950,

ratificată de România prin Decretul nr. 183, publicat în B.O. nr. 25/21.05.1954

164

maritime313

, la tratamentul prizonierilor de război314

şi la protecţia

persoanelor civile în timp de război.315

Prevederile acestor convenţii au fost reafirmate şi dezvoltate în

1977 prin două protocoale adiţionale, Protocolul I316

şi Protocolul II317

ca şi

alte instrumente de drept pozitiv în materie318

.

Mai recent, de definirea crimelor de război ocupă un loc special în

instrumentele juridice prin care s-au creat tribunale penale internaţionale,

respectiv: Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta

Iugoslavie319

; Statutul Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda320

şi

Statutul Curţii Penale Internaţionale.

În scopurile Statutului Curţii Penale Internaţionale prin crime de

război se înţeleg:

- infracţiunile grave la convenţiile de la Geneva din

12 august 1949 şi anume oricare din faptele menţionate mai

jos, dacă ele se referă la persoane sau bunuri protejate de

dispoziţiile convenţiilor de la Geneva: omuciderea

intenţionată, tortura şi tratamentele inumane; fapta de a cauza

cu intenţie suferinţe mari sau de a vătăma grav integritatea

fizică sau sănătatea; distrugerea şi însuşirea de bunuri

nejustificate de necesităţi militare, fapta de a constrânge un

prizonier de război sau o persoană protejată să servească în

forţele unei puteri inamice; fapta de a priva cu intenţie un

prizonier de război sau o persoană protejată de dreptul său de a

313 Convenţia de la Geneva pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor

din forţele armate pe mare, adoptată la 12 august 1949 şi intrată în vigoare la 21 octombrie 1950, ratificată de România prin Decretul nr. 183, publicat în B.O. nr. 25/21.05.1954

314 Convenţia de la Geneva privitoare la tratamentul prizonierilor de război, adoptată la 12

august 1949 şi intrată în vigoare la 21 octombrie 1950, ratificată de România prin Decretul nr. 183, publicat în B.O. nr. 25/21.05.1954

315 Convenţia de la Geneva privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război, adoptată

la 12 august 1949 şi intrată în vigoare la 21 octombrie 1950, ratificată de România prin Decretul nr. 183, publicat în B.O. nr. 25/21.05.1954

316 Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale, a intrat în vigoare la 7 decembrie 1978,

România a semnat Protocolul la 28 martie 1978 şi l-a ratificat la 11 mai 1990. 317 Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia

victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional, a intrat în vigoare la 7 decembrie

1978, România a semnat Protocolul la 28 martie 1978 şi l-a ratificat la 11 mai 1990. 318 Vezi I. Dragoman, M. Radu, op. cit., 2005, p.237-240. 319 Statutul modificat al Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie adoptat la 25

mai 1993 prin rezoluţia nr. 827, care a fost amendată la 13 mai 1998 prin Rezoluţia nr.

1166 şi amendat succesiv prin Rezoluţiile 1329 şi 1411. 320 Constituirea Tribunalului Internaţional pentru Rwanda a fost decisă prin Rezoluţia

Consiliului de Securitate nr. 955 din 8 noiembrie 1994.

165

fi judecată regulamentar şi imparţial; deportarea sau transferul

ilegal ori detenţia ilegală; luarea de ostatici;

- celelalte violări grave ale legilor şi cutumelor

aplicabile conflictelor armate internaţionale şi

neinternaţionale, şi anume: fapta de a lansa intenţionat atacuri

împotriva populaţiei civile, împotriva bunurilor cu caracter

civil, împotriva personalului, instalaţiilor, materialului,

unităţilor sau vehiculelor folosite în cadrul unei misiuni de

ajutor umanitar; de a lansa intenţionat un atac ştiind că el va

cauza pierderi de vieţi omeneşti, în rândul civililor; atacarea

sau bombardarea prin orice mijloace a unor oraşe, sate,

locuinţe sau construcţii care nu sunt apărate şi nu sunt

obiective militare.

După cum rezultă din art.8 din Statutul C.P.I. sunt folosite două

criterii pentru a clasifica crimele de război şi anume:

- încălcarea dispoziţiilor Convenţiilor de la Geneva

din 1949;

- caracterul internaţional sau neinternaţional al

conflictului armat în contextul căruia sau asociat lui, se

săvârşesc crimele de război.

Curtea are competenţa în ceea ce priveşte crimele de război,

îndeosebi când aceste crime se înscriu într-un plan sau o politică ori când

fac parte dintr-o serie de crime analoage comise pe scara larga321

. O analiză

succintă a crimelor de război arată că obiectul juridic special al acestora este

format din relaţiile sociale cu privire la purtarea războiului care impun o

comportare umanitară faţă de cei care nu participă la ostilităţi sau faţă de

victimele războiului.

Literatura de specialitate evidenţiază, în acest sens, caracterul

universal al încriminării violărilor dreptului internaţional umanitar, inclusiv

în conflictele fără caracter internaţional, pe motivul că ceea ce este inuman

şi, prin urmare, interzis în conflictele internaţionale nu poate fi considerat ca

uman şi admisibil în conflictele civile322

.

Subiect activ al infracţiunii poate fi orice persoană, militar sau

civil, inclusiv în condiţii de complicitate, iar subiect pasiv poate fi orice

persoană aflată sub protecţia dreptului internaţional umanitar.

Latura obiectivă a crimelor de război o constituie actele care sunt

interzise de convenţiile umanitare sau omisiunea de a acţiona ce contravine

dreptului umanitar.

321 Art. 8 alin. 1 din Statutul Curţii Penale Internaţionale 322 E. David – op. cit., p. 553 – 601.

166

Latura subiectivă a crimelor de război ne indică faptul că aceste

infracţiuni se comit cu intenţie directă sau indirectă.

Făcând o analiză sumară a câtorva dintre aceste infracţiuni grave

cum ar fi: omuciderea intenţionată, fapta de a constrânge un prizonier sau o

persoană protejată să servească în forţele unei puteri inamice; ori luarea de

ostatici, vom arăta că ele, toate, sunt comise cu intenţie, se înscriu într-un

plan sau o politică, ori fac parte dintr-o serie de crime analoage comise pe

scară largă, situaţie în care astfel de fapte intră în competenţa Curţii.

Omuciderea intenţionată

Infracţiunea de omor constă în fapta persoanei care ucide o altă

persoană323

. Această faptă aduce atingere celui mai important drept al

omului – dreptul la viaţă.

Reglementările internaţionale referitoare la protejarea unor

categorii de persoane şi bunuri împotriva efectelor distructive ale războiului,

cunoscute şi sub denumirea de „dreptul de la Geneva” conţin prevederi

exprese, în sensul că încălcările aduse celor mai importante reguli umanitare

de protecţie constituie crime internaţionale324

.

Fapta de a constrânge un prizonier de război sau o persoană

protejată să servească în forţele unei puteri inamice

Militarii combatanţi capturaţi de către inamic dobândesc statutul de

prizonieri de război şi trebuie trataţi ca atare potrivit reglementărilor

internaţionale în materie.

Regimul juridic al prizonierilor de război este stabilit în cuprinsul a

trei instrumente juridice internaţionale, şi anume: Regulamentul anexă la

Convenţia a IV-a de la Haga din 1907 (Capitolul II, art. 4 – 20), Convenţia a

III-a de la Geneva din 1949 privind tratamentul prizonierilor de război şi

Protocolul adiţional I de la Geneva, 1977325

.

Reglementările internaţionale prevăd dispoziţii în ceea ce priveşte

protecţia populaţiei civile în întregul său şi a persoanelor civile ca indivizi.

Pentru majoritatea faptelor ce constituie crime de război, intenţia

este clară şi poate fi dovedită, interdicţia acestora fiind absolută, dar pentru

crimele de război în care trebuie apreciată proporţionalitatea între pierderile

de vieţi omeneşti şi necesitatea militară, acest lucru este mult mai dificil.

Este cazul prohibiţiilor „relative” prevăzute în art. 85 din Protocolul

adiţional I care interzice atacurile fără discriminare împotriva populaţiei şi

bunurilor civile, precum şi atacurile împotriva lucrărilor şi instalaţiilor

conţinând forţe periculoase, cunoscând că aceste atacuri vor provoca

pierderi de vieţi omeneşti, rănirea persoanelor civile sau pagube bunurilor

323 art. 174 alin. 1 din Codul Penal al României 324 Vasile Creţu, op. cit., p. 206 325 Art. 41, 44 şi 45 din Protocolul adiţional I semnat la Geneva în 1977.

167

cu caracter civil care sunt excesive în raport cu avantajul militar concret şi

direct aşteptat. Apreciem că, inclusiv în astfel de situaţii, principiul

proporţionalităţii nu poate, în nici un caz, justifica fapte contrare Clauzei

Martens, în sensul că nu pot fi în nici un caz admise pagube şi pierderi

civile, echivalente avantajului militar aşteptat, dar care ar fi incompatibile

cu principiile dreptului internaţional326

.

4.3.4.4. Crima de agresiune

Potrivit dispoziţiilor327

Statutului Curţii Penale Internaţionale,

Curtea îşi va exercita competenţa în ceea ce priveşte crima de agresiune

când va fi adoptată o dispoziţie conform art. 121 şi 123, care va defini

această crimă şi va fixa condiţiile exercitării competenţei Curţii în ceea ce o

priveşte. Această dispoziţie va trebui să fie compatibilă cu dispoziţiile

pertinente ale Cartei Naţiunilor Unite, ceea ce înseamnă îndeosebi capitolul

VII.

În timpul negocierilor de la Roma, existenţa însăşi a crimei de

agresiune, a fost pusă în discuţie. A fost greu de acceptat să se excludă din

statut una dintre cele mai grave crime care preocupă comunitatea

internaţională în ansamblu 328

.

Singurul organ împuternicit de Carta O.N.U. de a constata

existenţa unui act de agresiune este Consiliul de Securitate. Curtea Penală

Internaţională nu poate fi sesizată cu asemenea crime decât după ce

Consiliul de Securitate şi-a dat verdictul în acest sens.

Aşa după cum am menţionat mai sus, Statutul cuprinde o singură

dispoziţie de trimitere (art. 5 paragraful 2), în sensul că jurisdicţia Curţii în

ce priveşte această infracţiune se va exercita numai după ce se va adopta o

dispoziţie în concordanţă cu art. 121 şi 123 ale Statutului. Adoptarea unei

asemenea definiţii va fi posibilă după expirarea unei perioade de 7 ani de la

intrarea în vigoare a Statutului, prin procedura depunerii de amendamente,

prevăzute de art. 121 care să fie analizate apoi de o Conferinţă de revizuire

a Statutului la care să participe membri Adunării Statelor-părţi329

.

4.3.5. Terorismul international si calificarea sa

Aşa cum am arătat anterior, în cazul crimelor contra păcii şi

securităţii internaţionale, crimele de război şi crimele contra umanităţii,

326 Ion Dragoman, Drept Internaţional Umanitar, Editura Fundaţiei Andrei Şaguna, Constanţa, 1999, p. 205 327 Art. 5 din Statutul Curţii Penale Internaţionale de la Roma 328 Marie Dumée, Le crime D´Agression, ,în Herve Ascensio, E. Decoux et A. Pellet, op.cit.,

p. 251 329 I. G. Stancu, „Definirea crimei de agresiune – O contribuţie românească”, în Revista

Română de Drept Internaţional, 1/2003, p.54, citat de Marica Maroşan, Ionuţ Andrei Barbu, Justiţia internaţională penală de la Versailles la Roma. Analiză şi Documente, Editura

Cermaprint, Bucureşti, 2007, p.70.

168

autorii acestora sunt, de regulă, organe, organizaţii şi instituţii

guvernamentale sau persoane particulare care acţionează în calitate de

agenţi ai statului ori din însărcinarea acestuia.

Persoanele particulare pot săvârşi, la rândul lor, fapte contrare

dreptului internaţional. Statele sunt obligate, în relaţiile lor de colaborare, să

prevină şi să împiedice comiterea unor asemenea fapte, ţinând seama de

periculozitatea lor pentru comunitatea internaţională330

.

Printre infracţiunile internaţionale comise de persoane particulare

figurează: terorismul, pirateria maritimă, pirateria aeriană, traficul ilicit de

stupefiante, falsificarea de monedă, mai recent corupţia, etc.331

.

Asemenea fapte sunt incluse în categoria de infracţiuni

internaţionale(delicta juris gentium) prin tratate sau convenţii internaţionale

intervenite între state prin care acestea se obligă să le încrimineze în

legislaţia lor penală internă şi să le sancţioneze ca atare332

.

La ora actuală, terorismul internaţional este una dintre cele mai

dezbătute şi mai controversate probleme. Astfel, numeroşi jurişti, oameni

politici, cercetători din diferite domenii – sociologi, politologi, economişti,

au căutat să identifice esenţa fenomenului terorist studiindu-i cauzele,

formele de manifestare şi definindu-i trăsăturile care-l individualizează333

.

Cu toate acestea – după cum am arătat - terorismul nu a putut

dobândi, o definiţie juridică universal acceptată, datorită în primul rând

caracterului politic, incontestabil al acestui fenomen334

.

Consecinţa inexistenţei unei definiţii juridice precise a terorismului

a determinat şi imposibilitatea încriminării acestei fapte ilicite grave, de

către tribunalele penale internaţionale create până în prezent, ca o crimă de

sine stătătoare şi sancţionată ca atare.

Potrivit regulilor de drept penal, atât cel naţional cât şi

internaţional, încriminarea unei fapte presupune existenţa unei definiţii

precise. Acest aspect este menţionat şi în Statutul Curţii Penale

Internaţionale, potrivit căruia „definirea unei crime este de strictă

interpretare şi nu poate fi extinsă prin analogie”335

.

330 Marica Maroşan, Rolul dreptului internaţional în combaterea terorismului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007, p.241. 331 G. Geamănu, op. cit., p.168; I. Diaconu, op. cit., p.385. 332 J. F. Gayrand şi D. Senat, Le Terrorisme, Presses Universitaires de France, Paris, 2002, p.28, citat de Marica Maroşan, Ionuţ Andrei Barbu,op.cit, p.71. 333 I.Popescu, N. Rădulescu, N. Popescu, Terorismul internaţional – flagel al lumii

contemporane, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2003, p.9; D.

Diaconu, op. cit., p.388, citat de Marica Maroşan, Ionuţ Andrei Barbu, op.cit.,p.71. 334 A. Năstase, Organizarea Internaţională, Universitatea Valahia, Târgovişte, 2001, p.364,

citat de Marica Maroşan, Ionuţ Andrei Barbu, op.cit.,p.71. 335 Art.22 alin.2 din Statutul Curţii Penale Internaţionale, Capitolul III – Principii generale de

drept penal.

169

Fără să existe o definiţie clară, precisă a terorismului, în dreptul

internaţional, terorismul nu este o infracţiune autonomă, în acest domeniu,

însă el a devenit o astfel de infracţiune, în domeniul dreptului intern.

În legislaţiile diferitelor state el a fost încriminat, exemplificăm în

acest sens, Franţa, care după reforma codului său penal, a introdus în Cartea

a IV-a intitulată „Crime şi delicte împotriva naţiunii şi păcii publice”,

infracţiunea de terorism definită ca „acţiunea deliberată care tinde, prin

intimidarea cu violenţă să răstoarne instituţiile democratice...”336

.

Gilbert Guillaume, fost preşedinte al Curţii Internaţionale de

Justiţie, a estimat că trei elemente trebuie întrunite pentru a exista un act

criminal de terorism şi anume:

- acte de violenţă de natură a provoca moartea sau

vătămări corporale grave;

- acţiuni individuale sau colective care tind să

săvârşească astfel de acte;

- scopul propus: crearea terorii în public.

Astfel, sunt întrunite criteriile necesare definirii unei infracţiuni:

elementul material, elementul intenţional şi mobilul.

Cu toate că în domeniul dreptului internaţional, terorismul

internaţional datorită lipsei definirii acestuia, nu este încă calificat ca o

infracţiune autonomă, comunitatea internaţională a continuat lupta în plan

politico-juridic împotriva acestui flagel, prin elaborarea convenţiilor

internaţionale. Convenţiile elaborate pentru prevenirea şi reprimarea

terorismului consacră ca infracţiuni pe cele deja existente sau, şi mai

simplu, dar sugestiv şi cuprinzător incriminabile. Exemplificăm în acest

sens, Convenţia de la Washinghon din 1971, Convenţia de la Haga din

1970, Convenţia privind reprimarea finanţării terorismului din 1999, etc.

Terorismul este considerat ca fiind o infracţiune multiformă. Sub

acest aspect, putându-se distinge între terorismul internaţional şi terorismul

de stat.

Terorismul internaţional, are ca autor un individ sau un grup de

indivizi care comit acte de violenţă împotriva populaţiei civile cu scopul de

a constrânge şi a determina autorităţile publice de a le satisface anumite

cerinţe ori scopuri.

Cealaltă formă, terorismul de stat, se caracterizează prin aceea că

autor este statul, care, fie foloseşte terorismul împotriva cetăţenilor ca

336 Catherine Bourguès-Habif, Terrorisme international, în H. Ascensio, E. Decaux, A.

Pellet, op.cit., p.459.

170

mijloc de guvernare, fie susţine anumiţi indivizi, care comit acte de

terorism337

.

Comunitatea internaţională, în ceea ce priveşte terorismul

internaţional a optat pentru o abordare sectorială, astfel sunt definite actele

particulare ale terorismului prin Convenţiile internaţionale adoptate în

materie de terorism, putând astfel să le încrimineze, şi, deci, să le prevină şi

reprime.

Actele încriminate astfel, sunt: deturnări de aeronave, infracţiuni

împotriva persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, luarea de

ostatici, infracţiuni împotriva securităţii navigaţiei maritime, infracţiuni

contra securităţii platformelor fixe infracţiuni în domeniul finanţării şi

altele.

Terorismul de stat poate exista, atât pe timp de pace, cât şi pe timp

de război. În primul caz el vine în conflict cu drepturile omului, iar în cel

de-al doilea cu dreptul umanitar338

.

În timp de pace, infracţiunile pe baza cărora, comunitatea

internaţională poate să sprijine încriminarea terorismului de stat sunt:

munca forţată, deportarea, genocidul, întemniţarea arbitrară, finanţarea

terorismului sub multiplele sale forme339

.

În timp de război, este necesar a se face distincţia între combatanţi

şi necombatanţi. Combatanţii sunt membrii forţelor armate ale unei părţi

aflate în conflict. Ei trebuie să aibă semne distinctive faţă de populaţia

civilă. Dreptul umanitar sau dreptul conflictelor armate condamnă toate

politicile de teroare care recurg la omoruri, luări de ostatici, torturi, rele

tratamente, acte de terorism.

Eşecul datorat lipsei unei definiţii juridice a terorismului

internaţional nu împiedică statele să condamne toate formele de terorism şi

să vrea să combată manifestările multiforme ale acestuia, folosind

instrumente juridice dar şi politice340

.

337 J. Salmon, Concluzion du Colloque de Bruxelles, „Réflexions sur la définition et la

repression”, Université de Bruxelles, 1974, p.273-275, citat de Marica Maroşan, Ionuţ

Andrei Barbu, op.cit.,p.72. 338 G. Guillaumme, Terrorisme et Droit Internaţional, R.C.A.D.I., 1989 – III, vol.215, p.350,

cit în Catherine Bourguès-Habif, Terrorisme international, în H. Ascensio, E. Decaux,

A. Pellet, op.cit., p.460. 339 G. Bouthoul, Le terrorisme, „Études Polémologiques, Revue française de polémologie, n.8,

avril 1973, p.37-46, cit. în Catherine Bourguès-Habif, Terrorisme international, în H.

Ascensio, E. Decaux, A. Pellet, op.cit., p.460. 340 J. Salmon, „Conclusion du Colloque de Bruxelles”, Reflexions sur la definition et la

repression, Université de Bruxelles, 1974, p.273, cit în Catherine Bourguès-Habif,

Terrorisme international, în H. Ascensio, E. Decaux, A. Pellet, op.cit., p.460.

171

4.3.5.1. Controverse privind calificarea terorismului: crimă de

drept comun, crimă de război sau crimă împotriva umanităţii?

Caracterul politic incontestabil al acestui fenomen a făcut dificilă,

chiar imposibilă, am putea spune, găsirea unei definiţii general acceptate a

terorismului internaţional, mai mult a împiedicat obţinerea unei reacţii

unitare a statelor de a condamna terorismul.

Astfel au apărut o serie de discuţii printre specialiştii în domeniu

privind calificarea terorismului, mai ales după evenimentele din 11

septembrie 2001.

În concepţia unor state, violenţa exercitată de un stat este suficient

reglementată de Carta O.N.U. şi de alte instrumente internaţionale, iar

terorismul individual trebuie să fie tratat doar pe plan intern, eventual

putându-se invoca un tip de cooperare identic cu cel utilizat în cazul

infracţiunilor de drept comun. Abordarea sub acest aspect s-a dovedit a nu fi

corespunzătoare, datorită dezvoltării şi amplorii fenomenului terorist341

.

Asocierea terorismului cu violenţa este evidentă, însă ea nu trebuie

absolutizată în raport cu infracţiunea de drept comun, deoarece nu toate

actele de violenţă pot fi incluse în noţiunea de terorism342

.

În opinia noastră a califica terorismul drept o infracţiune de drept

comun, ar însemna a nu se ţinea seama de caracteristicile acestei crime, de

gradul de pericol social pe care-l prezintă pentru anumite valori esenţiale ale

societăţii internaţionale, iar ca o primă consecinţă ar fi aceea că ne-am afla

în imposibilitatea de a aplica acestuia regimul sever de pedepsire al crimelor

de drept internaţional.

Atât prin formele de manifestare, cât şi prin consecinţele sale în

prezent terorismul reprezintă o gravă ameninţare la adresa păcii şi securităţii

internaţionale, a drepturilor omului şi a altor valori superioare ale omenirii,

motiv pentru care am optat pentru calificarea lui drept crimă de drept

internaţional.

După atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, au existat şi

opinii extrem de avizate şi fundamentate care afirmau că actele grave de

terorism, întrunesc elementele constitutive ale crimelor împotriva

umanităţii. Astfel, este incontestabil faptul că atacul terorist din 11

septembrie 2001 din S.U.A. şi, într-o oarecare măsură, cel din Spania din

martie 2004, reprezintă „acte de ucidere, exterminare.... comise în cadrul

unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populaţii civile,

având conştiinţa şi intenţia comiterii acestui act”, aşa cum prevede art.7 din

Statutul Curţii Penale Internaţionale343

.

341 A. Năstase, op. cit., p.365. 342 D.V. Diaconu, op. cit., p.254. 343 A. Năstase, op. cit., p.367.

172

Opinăm că doar anumite forme de terorism pot fi considerate o

veritabilă crimă împotriva umanităţii.

Calificarea, foarte repede, după atentatele din 11 septembrie 2001,

a acestor acte drept „crimă împotriva umanităţii”, a fost evocată de către

unii jurişti344

, precum şi de către oameni politici sau reprezentanţi ai

organizaţiilor internaţionale345

.

Afirmaţiile potrivit cărora terorismul era calificat drept crimă

împotriva umanităţii, au fost criticate, dar ele s-au limitat doar la calificarea

actelor din 11 septembrie 2001 şi nu la terorism în general. Astfel, ele nu

implică în nici un fel faptul că terorismul în general constituie o crimă

împotriva umanităţii, ci că actele în cauză intrau în această categorie.

Potrivit acestei calificări, se nasc o serie de întrebări cum ar fi:

- Dacă anumite acte de terorism sunt crime

împotriva umanităţii, este interesant să stabilim care anume,

adică de a stabili criteriile care permit calificarea unui act de

terorism drept crimă împotriva umanităţii?

- Afirmaţia de mai sus este fondată doar pe speţă?

- Nu toate actele de terorism sunt crime împotriva

umanităţii; există o neconcordanţă, cel puţin parţială, între

definiţiile terorismului şi cele ale crimei împotriva umanităţii.

Cea mai adecvată definiţie pentru a determina dacă terorismul, în

general sau doar ca speţă, constituţie o crimă împotriva umanităţii este cea

adoptată prin consimţământul statelor şi pe care o găsim incriminată în

Statutul C.P.I. Potrivit acesteia elementele constitutive ale crimelor

împotriva umanităţii sunt:

Elementul material, care constă în săvârşirea actelor inumane în

cadrul unui atac generalizat sau sistematic împotriva unei populaţii civile;

Prin atac îndreptat împotriva unei populaţii civile se înţelege

comportamentul care constă în comiterea multiplă de acte inumane (omor,

exterminare, supunere la sclavie...) împotriva oricărei populaţii civile în

344A. Cassese, „Terrorism is also disrupting some crucial legal categories of international

law”, in The Attack on the World Trade Center, §.2; A. Pellet,” Non, ce n’est pas la guerre!”, Le Monde, 21 septembrie 2001.

345 Declaraţia radiofonică a lui Robert Badinter şi cea de pe CNN a lui Kofi Annan; Declaraţia

d-nei Mary Robinson, UN Daily Higlights, 25 septembrie 2001, http://www.un.org./News/dh/2001 0925.htm. În faţa Adunării Generale (AG/1200,

şedinţele 19 şi 20, după-amiaza şi seara, din 4 octombrie 2001, „Problema definirii

terorismului şi a legăturii sale cu criminalitatea organizată în centrul dezbaterilor Adunării Generale, http://www.un.org/News/fr.-press/docs/2001/AG 1200.doc.htm), reprezentanţii

Honduras-ului, Kuweit-ului, Ugandei şi Samoa califică terorismul drept crimă împotriva

umanităţii, discursul lor fiind mai mult politic decât juridic. Samoa propune judecarea acestor acte ca şi crimă împotriva umanităţii care să intre în competenţa Curţii Penale

Internaţionale.

173

aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizaţii având ca

scop un asemenea atac.

Elementul psihologic în cazul crimelor împotriva umanităţii

constă în cunoaşterea de către făptuitor a încadrării faptelor sale într-un atac

generalizat sau sistematic;

Actele comise în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat

împotriva oricărei populaţii civile cum sunt cele precizate în paragraful 1 al

art.7 din Statutul C.P.I. respectiv, omorul, exterminarea, supunerea la

sclavie, tortura, crima de genocid.... pot constitui o crimă împotriva

umanităţii, dar contrar acestora, actele ce ţin de terorismul informatic sau de

terorismul îndreptat împotriva bunurilor, nu ar putea constitui crimă

împotriva umanităţii.

De aceea, am putea concluziona că anumite acte de terorism pot

intra în categoria crimelor împotriva umanităţii, dar că terorismul în general

nu constituie o crimă împotriva umanităţii, şi că în acest context, criticile

aduse afirmaţiilor potrivit cărora terorismul era calificat drept crimă

împotriva umanităţii sunt justificate.

Crimele împotriva umanităţii se caracterizează prin aceea că ele pot

fi comise doar împotriva persoanelor în mod direct ori indirect nu şi a

bunurilor, chiar dacă ele pot afecta şi bunurile aparţinând acestora.

Preocupările pentru definirea terorismului au evidenţiat că, chiar

dacă nu există în prezent o definiţie unanim acceptată referitoare la

terorism, doctrina a reţinut o serie de definiţii, din care se desprind

caracteristicile acestei crime şi care sunt diferite de cele ale crimei

împotriva umanităţii.

Faptele prezentate în elementul material al anumitor crime

împotriva umanităţii nu sunt proprii numai acestora, unele cum sunt

omuciderea, deportarea, violenţa sexuală, le întâlnim şi în structura

elementului material al altor crime cum sunt: genocidul, crimele de război,

doar circumstanţa specială în care sunt comise le încadrează în categoria

crimelor împotriva umanităţii, respectiv „comiterea lor în cadrul unui atac

generalizat şi sistematic lansat împotriva unei populaţii civile, în aplicarea

sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizaţii având ca scop un

asemenea atac.

Dacă ne referim strict la actele din 11 septembrie 2001, din S.U.A.

acestea prin modul de comitere, puteau fi considerate ca fiind crime

împotriva umanităţii, întrucât elemente ale acestei crime au fost prezente şi

anume: „acte de ucidere, exterminare... comise în cadrul unui atac

generalizat şi sistematic împotriva unei populaţii civile, făptuitorul

acţionând cu intenţie şi în cunoştinţă de acest atac”.

174

Soluţia adoptată de moment privind calificarea actelor din 11

septembrie 2001, în categoria crimelor împotriva umanităţii, rămâne totuşi o

soluţie a cărei validitate rămâne mărginită la această speţă, problema

definirii terorismului nefiind în nici un fel rezolvată.

Faptul că s-a recurs la o asemenea soluţie ad-hoc, privind

calificarea actelor teroriste din 11 septembrie 2001, ca fiind o crimă

împotriva umanităţii nu este considerată ca fiind suficientă, ci se impune

mai mult o încriminare generală şi autonomă, evitându-se astfel soluţii de

acest gen.

Au existat şi păreri potrivit cărora actele teroriste din 11 septembrie

2001, pot fi calificate şi ca fiind crime de război.

Ţinând seama de definiţia dată crimelor de război în art.8 din

Statutul Curţii Penale Internaţionale, prima condiţie a unei crime de război

este legată de existenţa unui conflict armat, iar în cazul analizat de noi,

această condiţie nu este prezentă.

Dacă atacul a fost comis sub controlul efectiv al unui stat, acesta

din urmă este considerat ca fiind responsabil, iar atacul marchează începutul

unui conflict armat. Speţa supusă analizei corespunde mai degrabă unei

situaţii de instabilitate, în care nu a fost demonstrat că un stat deţinea

controlul efectiv asupra teroriştilor.

La 11 septembrie 2001, nu a avut loc o agresiune în sensul

definiţiei din 1974346

, chiar dacă actele din 11 septembrie 2001, vor accelera

poate reflecţia asupra definiţiei noţiunii – contextul în care ele au fost

comise nu poate fi definit, ca cel al unui conflict armat347

.

În consecinţă, faptele din 11 septembrie 2001 nu puteau fi

calificate de drept, ca fiind crime de război; prin aceste fapte teroriştii au

vizat pe lângă Turnurile gemene şi Pentagonul. Acest obiectiv, adaugă în

mod logic şi o dimensiune strategică şi militară acestor evenimente.

Astfel, în faţa evoluţiei şi supleţii demonstrate, a dreptului

conflictelor armate, este posibil ca situaţii similare celor de la 11 septembrie

să fie calificate, în viitorul apropiat, drept conflict armat. Atunci se vor

aplica principiile dreptului conflictelor armate şi se va putea pune problema

346 Declaraţia privind definiţia juridică a agresiunii, 14 decembrie 1974/A.RES/3314 (XXIX),

potrivit acesteia agresiunea este definită ca fiind „folosirea forţei armate de către un stat împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale ori independenţei politice a unui alt stat sau

în orice alt mod incompatibil cu Carta Naţiunilor Unite”. 347În acest sens P.M. Dupuy, „The law after Destruction of the Towers”, E.J.I.L, forum,

http://www.ejil.org/forum WTC/ny-cassese.html, p.1; A. Pellet, „Non, ce n’est pas la

guerre!”, Le Monde, 21 septembrie 2001, p.12; J.Paust, „War and Responses to

Terrorism”, American Society of International Law, http://www.asil.org/insigh77.html, G.

Gaja, „In What Sense Was there an „Armed Attack?”, E.J.I.L, forum, www.ejil.org/forum

WTC/ny-gaja.html.

175

calificării drept crime de război a actelor teroriste similare celor de la 11

septembrie 2001.

Prin urmare, potrivit reglementărilor internaţionale existente în

prezent, nu putem afirma că actele teroriste de la 11 septembrie 2001, pot fi

calificate ca fiind crime de război.

4.3.6. Cazuri aflate pe rol la Curtea Penală Internaţională

4.3.6.1. Situaţia solicitărilor şi a investigaţiilor Până în momentul de faţă

348 trei State Părţi au depus solicitări

Biroului Procurorului, în vederea analizării situaţilor, după cu urmează:

- la data de 29.01.2004 – Republica Uganda

- la data de 19.04.2004 – Republica Democrată Congo

- la data de 06.01.2005 – Republica Central Africană

De asemenea, Consiliul de Securitate al O.N.U. a adresat o

solicitare Biroului Procurorului, la data de 31.03.2005, în vederea analizării

situaţiei din Darfur, Sudan.

După o analiză riguroasă a celor prezentate, în conformitate cu

Statulul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale şi cu Regulile de

Procedură şi de Probe, Procurorul şef al Curţii, Luis Moreno Ocampo, a

decis, până acum deschiderea investigaţiilor în 4 situaţii:

- la data de 23.06.2004 în Republica Democrată Congo

- la data de 29.07.2004 în Republica Uganda

- la data de 06.06.2005 în Darfur, Sudan

- la data de 22.05.2007 în Republica Central Africană.

4.3.6.2. Investigarea crimelor comise pe teritoriul Republicii

Democrate Congo – primul caz al Curţii Penale Internaţionale

După aproape doi ani de la adoptarea Statutului Curţii Penale

Internaţionale, la data de 23 iunie 2004, Procurorul şef al Curţii Penale

Internaţionale, Louis Moreno Ocampo, la Haga, anunţă decizia sa de a

deschide prima investigaţie a Curţii Penale Internaţionale. Astfel, Biroul

Procurorului urma să investigheze gravele crime comise pe teritoriul

Republicii Democrate Congo, începând cu data de 1 iulie 2002. Decizia

deschiderii unei investigaţii a fost luată după analizarea considerentelor

legate de jurisdicţie şi admisibilitate cerute de Statutul de la Roma.

Procurorul a concluzionat că o investigaţie asupra gravelor crime din

R.D.Congo ar fi în interesul justiţiei şi a victimelor.

348 30 octombrie 2007

176

Biroul Procurorului a analizat îndeaproape situaţia din R.D. Congo,

începând cu iulie 2003, iniţial concentrându-se asupra crimelor comise în

Regiunea Ituri. În septembrie 2003, Procurorul a informat Statele Părţi că

era gata să solicite autorizarea Secţiei de Primă Instanţă, să-şi folosească

propriile puteri să pornească investigaţia, cu condiţia să primească suport

din partea autorităţilor din R.D. Congo. În noiembrie 2003, Guvernul R.D.

Congo saluta, printr-o scrisoare, implicarea Curţii Penale Internaţionale şi în

martie 2004 R.D. Congo a adresat Curţii o notă asupra situaţiei din ţară.

Milioane de civili au murit în urma conflictelor din R.D.Congo,

încă din anul 1990. Jurisdicţia Curţii, însă, se aplică crimelor comise după

data de 1 iulie 2002, când Statutul de la Roma a intrat în vigoare. State,

organizaţii internaţionale şi neguvernamentale au raportat mii de morţi prin

execuţii în masă şi singulare în R.D. Congo, începând cu anul 2002.

Rapoartele se mai refereau la violuri, tortură şi la folosirea ilegală a copiilor

ca soldaţi.

În baza acestor date s-a lansat prima investigaţie a Curţii Penale

Internaţionale, Procurorul şef Louis Moreno Ocampo spunând că: “aceasta

este un pas mare înainte pentru justiţia internaţională, împotriva impunerii şi

pentru protecţia victimelor”.

4.3.6.3. Deschiderea investigaţiilor în Republica Uganda

În luna decembrie a anului 2003 Preşedintele Ugandei Yoweri Museveni a

luat decizia de a prezenta situaţia privitoare la Armata de Rezistenţă a

Lordului (Lord’s Resistance Army) Procurorului Curţii Penale

Internaţionale. Procurorul a considerat că există suficientă baza pentru a

demara investigaţiile. Între Presedintele Museveni şi Procurorul CPI a avut

loc o întâlnire pentru a stabili baza pentru cooperările următoare dintre

Uganda şi CPI. O problemă importantă va fi localizarea şi arestarea

conducerii LRA. Aceasta va necesita o cooperare activă a statelor şi

instituţiilor internaţionale în susţinerea eforturilor autorităţilor ugandeze.

Mulţi dintre membrii Armatei de Rezistenţă sunt ei însuşi victime,

fiind răpiţi şi brutalizaţi de conducerea LRA . Problema reintegrării acestor

persoane în societatea din Uganda este esenţială pentru stabilitatea viitoare a

Ugandei de Nord. Aceasta va necesita sprijinul susţinut al comunităţii

internaţionale, deoarece Uganda şi Curtea Penală Internaţională nu pot face

asta singure.

În efortul de a încuraja membrii LRA să se întoarcă la viaţa

normală, autorităţile ugandeze au promulgat o lege de amistiere.

Preşedintele Museveni i-a comunicat Procurorului Curţii intenţia sa de a

modifica această lege în aşa fel încât să excludă conducerea LRA,

177

asigurându-se că cei care poartă cea mai mare responsabilitate pentru

crimele împotriva umanităţii comise în Uganda sunt aduşi în faţa justiţiei.

Tinând cont de situaţia tocmai prezentată, la data de 29 iulie 2004,

la Haga349

, Procurorul Şef al Curţii Penale Internaţionale, Luis Moreno

Ocampo, a constatat că există bază suficientă pentru deschiderea unei

investigaţii privind situaţia din Uganda, decizia de începere fiind luată după

o analiză amănunţită a informaţiilor disponibile, pentru a se asigura că

cerinţele prevăzute în Statutul de la Roma sunt îndeplinite.

4.3.6.4. Adoptarea Rezoluţiei Consiliului de Securitate al ONU,

privind situaţia din Darfur, Sudan şi deschiderea investigaţiilor CPI

Secretarul General al ONU, Kofi Anan, a aprobat adoptarea

Rezoluţiei Consiliului de Securitate 1593 (2005) care prezintă Procurorului

Curţii Penale Internaţionale situaţia din Darfur, începând cu 01.07.2002.

Această situaţie impune Consiliului folosirea autorităţii sale prevăzute în

Statutul de la Roma pentru a crea un mecanism adecvat ridicării vălului de

imunitate care a permis continuarea neîngrădită a crimelor din Darfur

privind drepturile omului.

Secretarul General a cerut Guvernului din Sudan, celorlalte părţi

ale conflictului din Darfur şi tuturor statelor şi organizaţiilor internaţionale

şi regionale interesate cooperarea deplină şi acordarea oricărui suport

necesar Curţii şi Procurorului.

Secretarul General stipulează, de asemenea, că durabilitatea păcii

din Darfur poate fi susţinută numai de o înţelegere negociată între părţile

acestui conflict tragic şi le cere acestora reînceperea negocierilor în Abuja

pentru a-i grăbi deznodământul.

La data de 06 iunie 2005, la Haga350

, Procurorul şef al Curţii

Penale Internaţionale, Luis Moreno-Ocampo, a decis declanşarea unei

investigaţii privind situaţia din Darfur, Sudan.

Urmărind referatul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite din

data de 31 martie 2005, Procurorul a primit documentele arhivistice ale

Comisiei Internaţionale de Investigare din Darfur. În continuare, Oficiul

Procurorului a cerut informaţii unei varietăţi de surse, colectând astfel mii

de documente. Oficiul a intervievat, totodată, peste 50 de experţi particulari.

După o analiză atentă, Procurorul a decis că cerinţele statutare iniţierii unei

investigaţii au fost îndeplinite.

La data deschiderii investigaţiei, Procurorul Luis Moreno-Ocampo

a spus:„Investigaţia va necesita o cooperare susţinută între autorităţile

naţionale şi internaţionale. Va forma o parte a unui efort colectiv,

349 ICC-OTP-20040729-65-En. 350 ICC-OTP-0606-104-En.

178

implicând Uniunea Africană şi alte iniţiative pentru stoparea violenţelor

din Darfur şi promovarea justiţiei. Mecanismele tradiţionale din Africa pot

constitui un important mijloc de completare a acestor eforturi şi de obţinere

a reconcilierii locale”.

În interesul cauzei Procurorul va cere tuturor partenerilor

furnizarea către Oficiu a tuturor informaţiilor, probelor şi suportului practic

necesar satisfacerii mandatului.

Fundamentul deciziei de a deschide investigaţiile în Darfur este

constituit din mai multe puncte, enumerate în continuare:

1.Curtea Penală Internaţională are jurisdicţie asupra unor crime

grave supuse dreptului internaţional, comise pe teritoriul statelor-părţi sau

de cetăţeni ai statelor părţi. Drept urmare, Curtea are jurisdicţie asupra

situaţiilor din toate statele la care se face referire Consiliul de Securitate al

Naţiunilor Unite în Capitolul VII al Regulamentului Naţiunilor Unite.

2.Când Procurorul primeşte un referat, Statutul impune acestuia

realizarea unei examinări preliminare, ori a unei analize a informaţiilor

disponibile pentru a determina dacă există suficiente motive şi probe pentru

a începe o investigaţie. Pentru realizarea acestei analize, Procurorul poate

cerceta informaţii ale statelor, organelor Naţiunilor Unite, organizaţiilor

interguvernamentale şi non-guvernamentale, sau ale altor surse credibile.

În luarea deciziei, Procurorul trebuie să aibă în vedere:

a) jurisdicţia: informaţiile deţinute susţin o bază motivată credinţei

că o crimă ce intră cadrul competenţei materiale Curţii a fost sau urmează a

fi comisă;

b) testul de admisibilitate: situaţia trebuie să implice cazuri care ar

fi admisibile, lucru ce necesită examinarea gradului de pericol şi

considerarea aplicării procedurilor naţionale privind cazul respectiv;

c) interesul justiţiei: luând în considerare gravitatea crimei şi

interesele victimei, există motive substanţiale pentru a considera că o

investigaţie nu ar satisface interesele justiţiei.

În selectarea cazurilor, Procurorul va considera gravitatea,

admisibilitatea şi interesul justiţiei şi va continua analizarea oricăror

proceduri naţionale din Sudan care s-ar putea aplica unor cazuri particulare.

3.Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite s-a adresat, cu privire

la situaţia din Darfur, Procurorului Curţii Penale Internaţionale, în Rezoluţia

1593 (2005), la data de 31 martie 2005.

Rezoluţia cere Sudanului şi tuturor celorlalte părţi ale conflictului

din Darfur cooperarea cu Curtea. De asemenea, invită Curtea şi Uniunea

Africană să discute despre aranjamentele practice care vor facilita munca

Judecătorului şi a Curţii, inclusiv posibilitatea îndrumării procedurilor în

regiune.

179

4.Comisia Internaţională de Investigaţii din Darfur, a fost stabilită

de Secretarul General al Naţiunilor Unite, Kofi Annan, în octombrie 2004.

Comisia a raportat Naţiunilor Unite, în ianuarie 2005, că există

motive de a se considera că anumite crime contra umanităţii şi crime de

război au avut loc în Darfur şi a recomandat ca situaţia să fie analizată de

Curtea Penală Internaţională. Pentru această analiză au fost utilizate

multiple surse de informaţii, inclusiv date de la Guvernul din Sudan, de la

Uniunea Africană, Naţiunile Unite şi alte organizaţii, presa locală şi

internaţională, experţi academici şi alţii.

4.3.6.5. Deschiderea investigaţiilor în Republica Central

Africană

Procurorul Şef al Curţii Penale Internaţionale, Luis Moreno-

Ocampo, a primit o scrisoare trimisă din partea guvernului centrafrican351

ce

se referă la crimele comise în Republica Centrafricană de la 1 iulie 2002,

data intrării în vigoare a Statutului de la Roma.

Conform Statutului şi Regulilor de Procedură şi Probe, Procurorul

a realizat o analiză pentru a determina dacă o investigaţie este necesară.

Pentru acest scop, el a căutat informaţii suplimentare în legătură cu criteriile

trasate în Statut, inclusiv gravitatea presupuselor crime, orice proceduri

naţionale relevante şi interesul justiţiei.

La data de 22 mai 2007352

, Procurorul Curţii Penale Internaţionale,

Luis Moreno-Ocampo, şi-a anunţat decizia de a deschide investigaţia în

Republica Centrafricană: „Biroul meu a analizat cu atenţie informaţiile

provenite din multe surse.Considerăm că grave crime au fost comise din

cauza jurisdicţiei precare a Curţii. Vom conduce propria noastră anchetă,

vom strânge dovezi şi îi vom acuza pe cei responsabili”.

Pe baza analizei preliminare a presupuselor crime, apogeul

violenţei şi al criminalităţii s-a situat la nivelul anilor 2002-2003. Civilii au

fost omorâţi şi violaţi, iar casele şi magazinele au fost vandalizate. Crimele

s-au produs în contextul unui conflict armat între guvern şi forţele rebele.

Aceasta este prima oară când Procurorul deschide o anchetă în care

acuzaţiile pentru infracţiuni sexuale depăşesc cu mult numărul crimelor.

Conform Procurorului, „Acuzaţiile de infracţiuni sexuale sunt

substanţiale şi sunt prezentate detaliat. Informaţiile pe care le deţinem

acum sugerează că violurile civililor au fost comise într-un număr care nu

poate fi ignorat de legea internaţională”.

Sute de victime ale violurilor au îndrăznit să-şi relateze

experienţele, vădindu-se clar caracterul crud cu care au fost comise. Acestea

351 La data de 7 ianuarie 2005 352 ICC-OTP-PR-20070522-220-EN

180

au povestit cum au fost violate în public, fiind atacate de mai mulţi

infractori; cum au fost violate în prezenţa familiei şi cum au fost abuzate

dacă încercau să reziste agresorilor. Multe dintre aceste victime au fost

marginalizate de familiile lor şi de aceea strigă după dreptate.

Curtea de Casaţie, instrumentul superior al ţării, a conformat

ulterior faptul că sistemul de justiţie naţional nu a putut face faţă

procedurilor necesare pentru investigarea şi acuzarea infracţiunilor.

Legiferarea a constituit un factor important pentru că, sub

auspiciile Statutului de la Roma, Curtea Penală Internaţională este o Curte

de ultim recurs, care intervine doar în situaţii în care autorităţile judiciare

naţionale sunt în imposibilitate sau nu doresc să procedeze în mod adecvat.

Pentru a ajunge la concluzia deschiderii anchetei, Biroul

Procurorului a evaluat informaţiile oferite de guvern prin referatul său,

ONG-uri, organizaţii internaţionale şi alte surse de încredere.

Anchetatorii vor începe să adune probe incriminatoare,

concentrându-se asupra perioadelor de violenţă de vârf.

Ancheta nu face referire la nici un suspect în mod special la acest

moment şi va fi ghidată doar pe probele relevante.

Sondaje îngrijorătoare asupra violenţei şi alte fapte penale comise

în zona de Nord care delimitează Chadul şi Sudanul.

Lansarea acestor anchete penale are loc în contextul insecurităţii şi

al deteriorării condiţiilor umane din ţară, în mod special al persoanelor

strămutate şi al copiilor.

Biroul Procurorului susţine eforturile Naţiunilor Unite şi al altora

pentru a obţine o soluţionare paşnică în care poate fi stabilită o siguranţă

permanentă, asistenţă umanitară şi promovarea dezvoltării şi educaţiei.

„În interesul minimalizării violenţei viitoare şi pentru promovarea

păcii în regiune, avem obligaţia să demonstrăm că infracţiunile grave nu

pot fi comise fără a fi ulterior pedepsite.Ne vom face datoria prin mandatul

judiciar pe care îl avem”, a spus Procurorul Moreno-Ocampo.

4.4. Alte forme de jurisdicţii penale internaţionale

4.4.1. Tribunalul Penal International pentru Fosta Yugoslavie

4.4.1.1. Rezoluţia Consiliului de Securitate nr.827 / 1993,

privind înfiinţarea unui Tribunal penal internaţional pentru judecarea

persoanelor prezumate, responsabile de încălcări grave al Dreptului

internaţional umanitar, comise pe teritoriul fostei R.S.F.Y. începând cu

1.01.1991.

Consiliul de Securitate al O.N.U., prin Rezoluţia nr.764, din 13 iulie

1992, atrăgea atenţia, ca toate părţile aflate în conflict să se conformeze

obligaţiilor asumate, potrivit Dreptului Internaţional Umanitar şi că,

181

persoanele care comit sau ordonă să se comită încălcări grave ale

Convenţiilor de la Geneva sunt direct răspunzătoare pentru aceste

încălcări353

.

Studiile efectuate de către Secretarul General pentru crearea unui

asemenea tribunal au evidenţiat existenţa unor probleme deosebit de

complexe şi de o natură foarte variată, semnalate ca atare de către guvernele

consultate, de organizaţiile internaţionale neguvernamentale şi de experţi.

O primă problemă au constituit-o însăşi bazele juridice ale

constituirii unui tribunal internaţional special şi anume dacă un asemenea

organism juridic ar putea fi creat printr-o rezoluţie a Consiliului de

Securitate, organ eminamente politic, fără atribuţii legate de problemele

jurisdicţionale.

În Raportul întocmit de către Secretarul General al O.N.U.,

înfiinţarea Tribunalului Internaţional ad-hoc, printr-o rezoluţie a Consiliului

de Securitate, se justifica prin următoarele argumente:

- încălcările grave ale dreptului umanitar pe teritoriul

fostei Iugoslavii constituie o ameninţare la adresa păcii şi

securităţii internaţionale;

- răspunderea individuală a celor care au săvârşit

crime, asupra căreia Consiliul de Securitate a avertizat, în

repetate rânduri, în legătură cu situaţia din fosta Iugoslavie;

- stabilirea unui Tribunal Internaţional ar contribui la

îndeplinirea scopului de a pune capăt unor asemenea crime (rol

preventiv), la luarea unor măsuri efective pentru aducerea în

faţa justiţiei a persoanelor răspunzătoare (rol punitiv) şi ar

contrinui la restabilirea şi menţinerea păcii;

- instituirea tribunalului s-ar încadra în categoria

măsurilor bazate pe forţă, în conformitate cu Capitolul VII al

Cartei O.N.U.;

- Tribunalul Internaţional, având un caracter judiciar,

ar trebui să-şi exercite atribuţiile în mod independent faţă de

consideraţiile politice, fără a se afla sub controlul Consiliului de

Securitate, cu privire la îndeplinirea funcţiilor sale judiciare;

353 După această rezoluţie, au urmat altele respectiv, Rezoluţia nr.771, din data de 13

august 1992, care a afirmat şi dezvoltat recomandările cuprinse în rezoluţia anterioară, precum şi Rezoluţia nr.780 din data de 6 octombrie 1992, prin care se dispunea

constituirea, de către Secretarul General al O.N.U. a unei Comisii de experţi care să

analizeze datele furnizate de Iugoslavia cu privire la încălcările grave şi să întocmească un raport.

182

- Consiliul de Securitate nu creează pentru Tribunalul

Internaţional norme de drept material pe care să le aplice,

acestea fiind cele din Dreptul Internaţional actual.

4.4.1.2. Constituirea Tribunalului Penal pentru fosta Yugoslavie

Pe baza Raportului Secretarului General al O.N.U., Consiliul de

Securitate a adoptat rezoluţia nr.808 din 22 februarie 1993 prin care se hotăra

înfiinţarea unui Tribunal Internaţional, iar Secretarul General era rugat să

prezinte propuneri concrete şi opinii adecvate, pentru implementarea rapidă

şi efectivă a acestei hotărâri, ţinând seama şi de sugestiile prezentate de

statele membre ale O.N.U.

Pe baza unor asemenea propuneri şi a studiului efectuat de către

Secretarul General al O.N.U. privind înfiinţarea unui Tribunal Internaţional,

luând cunoştinţă de numeroasele aspecte juridice şi politice pe care le

implică instituirea unei asemenea instanţe, Consiliul de Securitate prin

Rezoluţia nr. 827 din 25 mai 1993 a decis „stabilirea unui Tribunal Penal

Internaţional pentru judecarea persoanelor prezumate responsabile de

încălcări grave ale Dreptului Umanitar Internaţional, comise pe teritoriul

fostei Republici Socialiste Federative Iugoslavia, începând cu 1 ianuarie

1991”.

Totodată, prin această rezoluţie a fost stabilit şi Statutul

Tribunalului Internaţional pentru fosta Iugoslavie. Acesta a fost constituit ca

organ subsidiar al Consiliului de Securitate, în temeiul articolului 29 din

Carta O.N.U.

Sediul Tribunalului Internaţional a fost stabilit la Haga.

4.4.1.3. Organe

Potrivit Statutului, Tribunalul Internaţional era compus, iniţial, din

11 judecători aleşi pe o perioadă de patru ani, cu dreptul de a fi realeşi, de

către Adunarea Generală a O.N.U., la propunerea Consiliului de Securitate,

de pe o listă de 22-23 de persoane, întocmită de către Secretarul General, pe

baza nominalizărilor făcute conform unor criterii care să garanteze

competenţa şi obiectivitatea acestora. Dacă la început cei 11 judecători, câţi

au fost iniţial, erau repartizaţi în două Camere de primă Instanţă, compuse

din trei judecători şi o Cameră de Apel, compusă din cinci judecători,

ulterior, această situaţie s-a schimbat354

.

354 Statutul TPIY, aşa cum a fost el modificat ultima oară prin Rezoluţia Consiliului de

Securitate nr.1329, din 30 noiembrie 2000, prevede, că în acest moment, Tribunalul este

format din trei Curţi de Primă Instanţă şi o Curte de Apel. Prin această rezoluţie se stabileşte, de asemenea, instituţia judecătorilor ad-litem, care sunt aleşi după o procedură

similară cu cea a judecătorilor permanenţi.

183

În prezent, Tribunalul Internaţional este alcătuit din 16 judecători

permanenţi şi 27 de judecători ad-litem.

De asemenea, Procurorul Tribunalului este numit de către Consiliul

de Securitate, pe baza propunerii Secretarului General O.N.U., tot pentru o

perioadă de patru ani, fiind ajutat de personalul necesar, numit, la propunerea

sa, de către acelaşi Secretar General.

La 11 februarie 1994 a fost adoptat Regulamentul de procedură al

Tribunalului, de către judecătorii acestuia, fără să existe nici un precedent pe

care aceştia să se poată baza în momentul selectării şi redactării regulilor.

Operaţiunea de selectare a regulilor a avut loc într-un interval scurt de timp,

deoarece, fără acestea Tribunalul nu ar fi putut demara activitatea sa de

sprijinire a reinstaurării păcii în Balcani. Aceasta a dus la necesitatea

adaptării constante a regulilor de procedură şi probe, la evoluţia practicii

judiciare, pe parcursul activităţii TPIY, în vederea accelerării procedurilor.

4.4.1.4. Competenţa TPIY

Competenţa ratione personae a Tribunalului este limitată la

persoanele fizice autori, coautori, complici şi instigatori – care au comis –

încălcări grave ale dreptului internaţional, fără a se prevedea inculparea unor

grupuri instituţionalizate.

Potrivit Statutului, Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie

aplică normele Dreptului Internaţional Umanitar, care fac parte, neîndoielnic

din dreptul cutumiar, pentru a nu se contesta anumite norme ale convenţiilor

scrise la care unele state nu sunt părţi.

Din punct de vedere al competenţei ratione materiae, spre

deosebire de Tribunalul de la Nürnberg, competenţele sale se întind inclusiv

la cazuri de crime, săvârşite în condiţiile de conflict intra-statal, nu numai în

condiţii de conflictele internaţionale. Procedura Tribunalului este publică,

potrivit articolului 21 şi 22 al Statutului355

.

Referitor la competenţele ratione temporis şi ratione loci,

Tribunalul va judeca crimele comise pe teritoriul fostei Republici Federale

Yugoslave, începând cu data de 1.01.1991.

Tribunalul nu dispune de o forţă poliţienească proprie, bazându-se

pe contingentele internaţionale de menţinere a păcii, cum ar fi KFOR şi

SFOR. Judecătorul francez Claude Jorda este preşedintele Tribunalului, iar

Carla del Ponte este procurorul şef. Tribunalul nu poate judeca suspecţi în

absenţa acestora şi nici nu poate solicita pedeapsa capitală. Pedeapsa maximă

este închisoarea pe viaţă.

355 Articolul 21 recunoaşte acuzatului toate garanţiile judiciare prevăzute de Pactul referitor la Drepturile Civile şi Politice, adoptat în anul 1966.

184

4.4.1.5. Sancţiunile aplicate

Cea mai cunoscută persoană care s-a aflat în celulele de detenţie ale

Tribunalului de la Haga a fost ex-preşedintele sârb Slobodan Miloşevici, care

a fost acuzat de crime de război şi crime împotriva umanităţii comise în

timpul campaniei din Kosovo, procurorii încercâd să strângă dovezi pentru a

mai adăuga pe această listă şi acuzaţia de genocid.

După predarea lui Slobodan Miloşevici Tribunalului Penal

Internaţional, premierul sârb de la acea vreme, Zoran Djindjici, asasinat la 12

martie 2003 declara că "Guvernul Serbiei a fost constrâns să protejeze

interesele ţării, pentru că o întrerupere a cooperării cu T.P.I ar fi avut

consecinţe negative incomensurabile pentru viitorul ţării noastre"

Djindici nu a considerat concludentă decizia Curţii Constituţionale,

care blocase aplicarea decretului guvernamental de extrădare a cetăţenilor

iugoslavi.

"Judecătorii din componenţa acestei Curţi, a spus Djindjici, sunt

numiţi de însuşi Miloşevici, iar această Curte Constituţională este aceeaşi

care anul trecut, încerca să anuleze alegerile democratice"

Culmea ironiei, premierul Djindjici a justificat la acel moment,

decizia guvernului său printr-un articol din Constituţia sârbă, art.135 introdus

de Slobodan Milosevici pe vremea când se afla la conducerea Serbiei pentru

a-şi spori prerogativele. Potrivit analiştilor belgrădeni, articolul legitima

Puterea de la Belgrad să ia decizii fără a consulta Parlamentul, dacă

interesele naţionale o cer.

Din păcate, pentru ducerea pînă la capăt a ideii de justiţie penală

internaţională, la data de 11 martie 2006, fostul preşedinte sârb a încetat din

viaţă în centrul de detenţie al TPI de la Haga356

,moartea sa dând naştere la o

serie de suspiciuni, cea mai vehiculată variantă fiind otrăvirea. Pe de altă

parte, într-un comunicat de presă al Parchetului de la Haga, se arată că nu

există nici un indiciu că decesul a fost cauzat de o otrăvire. În document se

mai precizează că moartea lui Milosevici a fost provocată de un infarct, fapt

relevat şi în urma autopsiei.

Un alt nume de "marcă" printre deţinuţii aflaţi în custodia

tribunalului se află fostul preşedinte al sârbilor bosniaci, Biljiana Plavsici.

După alegerea noului guvern sârb, care îl are în funcţie pe fostul preşedinte,

Vajislav Kostunica, au apărut şi unele semne de neîncredere din partea

Occidentului faţă de Belgrad în special pentru absenţa cea mai semnificativă

356 www.hotnews.ro, 05.04.2006

185

de pe lista de priorităţi a noului premier – respectiv cooperarea cu tribunalul

pentru crime de război.

La data de 7 mai 1997 cea de a doua Cameră a Primei Instanţe a

TPIY a pronunţat prima sentinţă (n° IT-94-1-T) ca rezultat al procesului

intentat lui Dusko Tadic, calificând acest act ca fiind o premieră istorică, în

sensul de a determina vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane în cadrul unei

jurisdicţii internaţionale. Indifierent de recunoaşterea acestei decizii ca un

precedent istoric, judecarea şi condamnarea penală a unui individ de către o

instanţă penală internaţională, rămâne în istoria dreptului un fenomen

excepţional şi recent357

.

Purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat al S.U.A., Richard

Boucher, a declarat că autorităţile de la Washington sunt pregătite să

colaboreze cu noul guvern de la Belgrad, dar a adăugat că sprijinul S.U.A.

depinde de progresul reformelor, supremaţia legii şi cooperarea cu

Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie.

Congresul american a pregătit ca ajutor economic pentru Serbia,

suma de 100 milioane de dolari. Belgradul însă renunţă de bunăvoie la

această sumă importantă, deoarece Congresul şi Senatul de la Washington

condiţionează acordarea jutorului de colaborare a Belgradului cu Tribunalul

Penal Internaţional de la Haga pentru judecarea crimelor de război în fosta

Iugoslavie. Mai mult, Congresul american cere imperios sprijinul guvernului

sârb pentru extrădarea generalului Radko Mladic.

Kostunica a declarat că nimic nu-i este mai străin decât intenţia de a

coopera cu Tribunalul de la Haga, poziţie confirmată şi de faptul că la 9

martie 2002 a început la Belgrad procesul a şase sârbi, acuzaţi de a fi

participat la faimosul masacru de la Vukowar din 1991, soldat cu moartea a

192 prizonieri.

În cadrul Consiliului de Securitate există state care au o atitudine

critică faţă de activitatea Tribunalului. De exemplu, Federaţia Rusă şi parţial

China, au reproşat Tribunalului existenţa unor „motivaţii politice” în

adoptarea deciziilor, reflectate prin absenţa imparţialităţii în relaţiile cu

republica Federativă Iugoslavia. Ca argumente, Rusia a arătat că din cele

aproximativ 50 de persoane acuzate, 43 sunt de naţionalitate sârbă. În acelaşi

timp, Rusia a considerat ca inacceptabile o serie de practici ale TPIY,

respectiv emiterea de mandate împotriva unor lideri iugoslavi, implicarea

SFOR şi KFOR în reţinerea unor acuzaţi, participarea, uneori, a aceloraşi

judecători care au dat soluţia pe fond la judecarea apelului şi altele.

Activitatea Tribunalului a fost puternic susţinută de S.U.A. şi unele

state ale Uniunii Europene, care vedeau în acesta un instrument juridic de

357 Pierre Robert, La procedure de jugement en droit international penal, în H.Ascensio,

E.Decaux, A.Pellet, op.cit, p.823.

186

natură să promoveze, prin efectul legii, valorile democratice şi să descurajeze

orice tendinţă de încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, dar au fost

şi voci care au susţinut că procesul lui Miloşevici a fost un eşec al

procurorilor O.N.U., în frunte cu Carla del Ponte, în a dovedi vinovăţia

inculpatului acuzat de crime de război şi genocid.

Administraţia americană şi-a modificat însă spectaculos poziţia în

politica sa faţă de Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie –

începând cu toamna anului 2004, insistând ca inculpaţii acuzaţi de crime de

război comise în Balcani în anii ’90 să fie judecaţi de către tribunale interne

sau să fie amnistiaţi.

Jurnalistul american Jeffrey Kuhner, într-un comentariu publicat de

cotidianul „The Washington Times” aprciază că această atitudine nu numai

că marchează o schimbare spectaculoasă, dar dă o lovitură fatală puterii şi

credibilităţii Procurorului Sef Carla del Ponte.

Mai mult, prestigiosul cotidian lansează şi o ofensivă dură la adresa

Carlei del Ponte, arătând următoarele : „ În loc să fie o instanţă imparţială,

care să-i pedepsească pe cei care au comis sau au ordonat crime de război,

Tribunalul a devenit un instrument prin care del Ponte intenţionează să

rescrie istoria războaielor din Balcani. Carla del Ponte a abuzat de funcţia

deţinută, formulând acuzaţii profund eronate. Cel mai evident exemplu este

punerea sub acuzare a generalului croat Ante Gotovina, comandantul

operaţiunii din 1995 care de fapt a pus capăt conflictului interetnic sîrbo-

croat. În acest fel, Procurorul T.P.I. a reuşit contraperformanţa de a realiza

ceea ce nimeni nu a mai făcut vreodată: să unească, temporar, popoarele

balcanice din fosta federaţie iugoslavă într-o opoziţie fermă împotriva ei.”

Referitor la cazul generalului Gotovina, Carla del Ponte a acuzat

Vaticanul că îi oferă protecţie. Acuzaţiile procurorului internaţional

surveneau după o serie de întâlniri cu reprezentanţii Sfântului Scaun, cărora

li s-a cerut să facă uz de influenţa Vaticanului pentru a determina Biserica

Romano-Catolică croată să-l predea pe Gotovina. Potrivit Carlei del Ponte,

generalul croat s-ar fi ascuns într-una din cele 80 de mânăstiri din Croaţia, iar

singurul indiciu ce ar fi putut duce la identificarea conventului fiind

apartenenţa sa la Ordinul Franciscanilor. Pentru aceasta del Ponte s-a

deplasat în iulie 2005 la Roma, unde a avut o întâlnire cu Arhiepiscopul

Giovani Lajolo, considerat ministrul de externe al Sfântului Scaun. Acesta a

refuzat să colaboreze cu TPI, pe motiv că „ Vaticanul nu are obligaţii

internaţionale faţă de această instituţie”.

Potrivit cotidianului britanic „The Telegraph”, Lajolo a motivat

dorinţa Vaticanului de a nu se implica prin faptul că nu are influenţă asupra

episcopilor. Carla Del Ponte a scris o scrisoare însuşi Papei Benedict al XVI-

lea prin care îi cerea sprijinul în identificarea lui Gotovina. Nici Sfântul

187

Părinte nu s-a arătat dispus să colaboreze cu TPI, Serviciul de Presă al

Vaticanului răspunzând, în schimb, printr-un comunicat, în care se arată că

nu cunoaşte locul în care se ascunde generalul. Legăturile dintre naţionaliştii

croaţi şi Vatican sunt istorice. Şeful ustaşilor croaţi din timpul celui de-al

doilea război mondial, Ante Pavelic, a reuşit să evite capturarea, fiind

transferat peste graniţă, în Austria, în august 1945. În 1946, prezenţa sa a fost

semnalată în Italia, în mânăstirea San Girolamo, unde se bucura de protecţia

Vaticanului şi a serviciilor speciale americane.

În urma acţiunilor sale, de rezonanţă pe plan internaţional, Carla del

Ponte a fost supranumită de sârbi „noul Gestapo” şi de mafia siciliană „la

puttana”. Trebuie precizat faptul că la sfârşitul anilor ’80, del Ponte a

investigat şi legăturile dintre mafia italiană şi sistemul bancar elveţian. În

timpul desfăşurării anchetei, aproximativ 500 de kilograme de explozibil au

fost găsite sub reşedinţa sa din Palermo, explozia fiind evitată ca urmare a

defectării dispozitivului de detonare.

Revenind la activitatea Tribunalului Penal Internaţional, trebuie

precizat faptul că la data de 31 iulie 2006 s-au reîntors la Haga cele şase

înalte oficialităţi sârbe acuzate, în frunte cu fostul preşedinte al Serbiei,

Milan Milutinovic. Tribunalul îi acuză că au săvârşit, la finele anilor ’90,

crime împotriva albanezilor kosovari. Carla del Ponte nu ascunde că,

condamnând grupul sârb „al celor şase”, ea intenţioneză să-şi ia revanşa

pentru insuccesul în „cazul Miloşevici”.

Pentru Procurorul Şef al TPIY succesul în procesul sârbilor acuzaţi

a fost mai important ca oricând, pentru că după decesul în celulă a fostului

lider sârb Slobodan Miloşevici, ea a rămas, practic, fără lucru. În afară de

asta, Tribunalul de la Haga a reuşit să se facă şi mai mult de râs,

condamnând, în această vară, pe Naser Orici, unul dintre organizatorii

„epurărilor etnice” antisârbe din Bosnia-Herţegovina, la numai 2 ani

privaţiune de libertate, ca imediat după aceasta să-l pună în liberatate. Carla

del Ponte nu şi-a ascuns dezamăgirea provocată de nereuşita în cazul

Miloşevici. Într-un interviu publicat în luna iulie 2006 în ziarul german

„Frankfurter Allgemein Zeitung”, ea a numit, nu fără cinism, moartea

fostului lider iugoslav drept o „înfrângere”. În opinia sa, rezultatul firesc al

celor patru ani ai procesului împotriva lui trebuia să fie un verdict de

condamnare, deşi majoritatea juriştilor şi observatorilor independenţi sunt de

părere că Procurorul Şef n-a reuşit să dovedească vina lui Miloşevici în

niciuna din cele 66 de capete de acuzare.

Însă, cu dârzenia şi tonul ei categoric specifice, a încercat să-şi ia

revanşa asupra noilor acuzaţi sârbi, în frunte cu Milan Milutinovici.

Reprezentanţii Tribunalului nu ascund faptul că acuzarea va folosi activ

188

aceleaşi dovezi, care au fost prezentate în timpul audierilor în „cazul

Miloşevici”.

Eforturile susţinute ale procurorilor din cadrul Tribunalului Penal

Internaţional pentru fosta Iugoslavie, au fost concretizate în luna septembrie

a acestui an atunci când al doilea dintre cei mai puternici politicieni sârbi-

bosniaci care au avut rol de conducere în timpul războiului, Momcilo

Krajisnik, a fost condamnat la 27 de ani de închisoare pe baza acuzaţiilor de

crimă împotriva umanităţii. Important de precizat este şi faptul că a fost

achitat de implicarea în genocid.

Acest verdict al Tribunalului de la Haga a fost pronunţat după un

lung proces la care Krajisnik, mâna dreaptă a fostului lider militar sârb-

bosniac, Radovan Karadjici, a fost portretizat drept unul dintre cei care au

iniţiat campania de purificare etnică împotriva musulmanilor bosniaci şi

croaţi în timpul celui mai sângeros conflict european de după cel de-al doilea

război mondial.

Momcilo Krajisnik este, fără îndoială, singurul dintre cei mai

importanţi suspecţi de crime de război care a ajuns în faţa judecătorilor şi a

fost găsit vinovat de Tribunalul de la Haga.

Oficial, funcţia sa în timpul războiului a fost cea d preşedinte al

Adunării Parlamentare a sârbilor bosniaci. El a ocupat, de asemenea, şi alte

posturi în administraţia prezidenţială a sârbilor bosniaci şi în Consiliul

Naţional de Securitate. Mai mult decât atât, el a fost cel mai apropiat asociat

şi adjunctul, de facto, al lui Radovan Karadjici, aflat în libertate, la 11 ani

după încheierea războiului.

Preşedintele completului de judecată Alphons Orie, cel care a

prezentat verdictul, a spus că rolul lui Momcilo Krajisnik în comiterea

crimelor a fost crucial, afirmând că : „Poziţia sa în cadrul conducerii

sârbilor bosniaci i-a dat autoritatea să deschidă calea grupărilor militare,

poliţistilor şi gherilelor paramilitare, pentru a aplica obiectivele acestei

cooperative a crimei.”

În viziunea curţii de judecată, cooperativa crimei a fost purificarea

etnică a zonelor controlate de sârbi în Bosnia, după expulzarea şi asasinarea

bosniacilor şi croaţilor musulmani.

În anul 1997, când Radovan Karadjici a început să se ascundă

pentru a nu fi adus în faţa Tribunalului de la Haga, Krajisnik a preluat mantia

de conducător al aripii intransingent-naţionaliste a sârbilor bosniaci.

Ca reprezentant al sârbilor în cadrul preşedenţiei colective a Bosniei

a focut tot posibilul să submineze aplicarea prevedrilor Acordului de la

Dayton358

. Deseori vocea sa era mai stridentă chiar decât cea a lui Karadjici

358 Acordul de la Dayton a reprezentat rezultatul Conferiţei de pace de la sfârşitul anului 1995.

În calitate de participant la această Conferinţă, Krajisnik s-a opus semnării Tratatelor de pace,

189

însuşi, devenind în acest fel cunoscut printre mediatorii internaţionali drept

Domnul NU. În anul 1998 a eşuat în încercarea sa de a o alunga de la putere pe

preşedinta republicii Srpska, Biljana Plavsici, fostă adjunctă a lui Radovan

Karadjici în timpul războiului, care a adoptat după aceea o poziţie

pragmatică şi a acceptat să coopereze cu puterile internaţionale pentru a

reconstrui Bosnia.

În mod ironic, rivalii din perioada postbelică au fost judecaţi

împreună la Haga. Însă Biljana Plavsici s-a predat voluntar, recunoscându-şi

vinovăţia şi cerându-şi iertare, aşa că procesul nu a mai fost necesar. Multe

dintre acuzaţiile care i-au fost aduse au fost retrase, fiind condamnată în anul

2003 la 11 ani de închisoare.

Momcilo Krajisnik care a fost arestat acum şase ani în baza unui

mandat secret a pledat, în schimb, nevinovat. Procesul a început în anul

2004. În timpul celor doi ani de atunci, au fost audiaţi 124 de martori care au

venit la bară pentru a vorbi despre campania de asasinate şi persecuţii ale

civililor de altă etnie decât cea a sârbilor pe care ar fi iniţiat-o în primul an de

război, Krajisnik.

El a fost găsit vinovat în cinci dosare separate de crime împotriva

umanităţii, dosare care se referă la persecuţii, exterminare, asasinat şi

deportare. A fost, în schimb, achitat de acuzaţiile de genocid şi complicitate

la genocid întrucât, au spus judecătorii, nu au existat probe că ar fi

intenţionat să distrugă integral sau parţial comunităţi etnice sau religioase.

Momcilo Krajisnik este, aşadar, cea mai importantă figură politică

găsită vinovată în conflictul din fosta Iugoslavie . Verdictul dat împotriva lui,

alături de confesiunea Biljanei Plavsici, dă greutate afirmaţiei că principalii

instigatori ai atrocităţilor din Bosnia au fost membrii din conducerea sârbilor

bosniaci din timpul războiului.

4.4.2. Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda

4.4.2.1. Scurtă privire asupra situaţiei din Rwanda anului 1994 Crimele comise de extremiştii rwandezi în cursul anului 1994, au

fost atât de violente şi înspăimântătoare, încât au fost considerate “mai

eficiente”359

decât cele comise de nazisti, pierzându-şi viaţa între 800.000 şi

1.000.000 de persoane.

Generalul Romeo Dallaire, şeful misiunii O.N.U. în perioada

genocidului din Rwanda, descrie, în cuvinte cutremurătoare, masacrele

comise, care au însângerat statul African, arătând ca “ ceea ce s-a întâmplat

dar eforturile sale nu au dat roade deoarece Slobodan Miloşevici, pe atunci preşedintele Iugoslaviei şi lider suprem al sârbilor era pregătit să semneze o înţelegere. 359 www.lumeam.ro/nr.12_2005/special.html

190

este de neconceput... şi mirosul... şi mârâitul câinilor care mâncau noaptea

cadavrele...” îl tulbură şi acum şi-l fac să spună “ nu pot sta liniştit,

spunându-mi că am făcut ce am putut...drumurile acoperite de mii de

cadavre, copii plângând lângă trupurile inerte ale părinţilor”360

, sunt scene

îngrozitoare pe care timpul nu le poate şterge şi care te cutremură.

Astfel de crime nu puteau rămâne nejudecate şi criminalii

nepedepsiţi, impunându-se crearea unei instanţe penale internaţionale,

respectiv Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda.

4.4.2.2. Rezoluţia Consiliului de Securitate nr.955/8.11.1994 La un an de la înfiinţarea Tribunalului Penal Internaţional pentru

fosta Iugoslavie, ca urmare a atrocităţilor comise în Rwanda, Consiliul de

Securitate al O.N.U., în baza prevederilor Capitolului VIII al Cartei, prin

Rezoluţia 955 din 8 noiembrie 1994, a creat un al doilea tribunal ad-hoc,

având competenţa de a judeca persoanele prezumate responsabile de acte de

genocid sau de alte violări grave al Dreptului Internaţional Umanitar, comise

pe teritoriul Rwandei şi a altor cetăţeni rwandezi prezumaţi responsabili de

săvârşirea unor asemenea acte sau încălcări, comise pe teritoriul statelor

vecine, în perioada 1 ianuarie–31 decembrie 1994361

. Pe parcursul timpului

Statutul Tribunalului pentru Rwanda a cunoscut modificări prin rezoluţiile

Consiliului de Securitate nr.1165 din 30 aprilie 1998 şi 1329 din 30

noiembrie 2000.

Referindu-se la masacrul din Rwanda, Kofi Annan a arătat: "O lipsă

a resurselor şi o lipsă de voinţă politică de a lua măsurile care se impuneau,

asta a provocat acel dezastru. În schimb, pentru a ne proteja trupele, a fost

nevoie să le retragem", a mai spus Secretarul General al O.N.U. care a

adăugat că "cele mai grave erori au fost făcute de statele membre, mai ales

prin maniera în care au fost luate deciziile în Consiliul de Securitate".

4.4.2.3. Competenţa Tribunalului Penal Internaţional pentru

Rwanda

Scopul acestei instanţe este acela de a urmări persoanele

răspunzătoare de violări grave ale Dreptului internaţional umanitar săvârşite

pe teritoriul Rwandei şi pe cetăţenii rwandezi răspunzători de astfel de violări

săvârşite pe teritoriile statelor vecine între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie

1994.

Crimele care intră în competenţa acestui tribunal:

360 idem 361 A se vedea Statut du Tribunal Pénal International pour le Rwanda la adresa

http://www.ictr.org. FRENCH/basicdocs/statute

191

a) genocidul, sau oricare din faptele enumerate în al 3-lea paragraf

al art.2 din Statutul TIR;

b) crime împotriva umanităţii;

c) violări ale art.3 comun Convenţiilor de la Geneva şi celui de-al

doilea Protocol adiţional.

Genocidul

În sensul prezentului Statut genocidul reprezintă oricare dintre

următoarele fapte săvârşi cu intenţia de a distruge total sau parţial un grup

naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar putea fi:

- uciderea membrilor grupului;

- vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a

membrilor grupului;

- ingerinţa deliberată în condiţiile de existenţă ale

grupului, cu scopul de a cauza distrugere fizică, totală sau

parţială a acestora;

- impunerea de măsuri urmărind împiedicarea naşterilor

în interiorul grupului;

- transferarea forţată a copiilor de la un grup la altul.

Caracterizat prin intenţia de a distruge în totalitate sau în parte un

grup uman, în baza unor criterii362

şi anume: naţional, etnic, rasial sau

religios, genocidul este una dintre cele mai grave fapte penale prevăzute în

art.2 din acest Statut, în acest sens acordându-i-se întâietate, comparativ cu

celelalte fapte ce intră în competenţa materială a Tribunalului Penal

Internaţional pentru Rwanda.

Sunt pasibile de pedeapsă şi următoarele fapte prevăzute în alin.3al

art.2 din Statut, astfel: conspiraţia urmărind comiterea de genocid;

incitarea directă şi publică la comiterea de genocid; tentativa de a

comite genocid; complicitatea la genocid. Aceste modalităţi ale crimei de genocid ce fac parte din definiţia

crimei se regăsesc şi în definiţia deta genocidului de Statutul Tribunalului

Penal Internaţional pentru fosta Yugoslavie363

4.4.2.4. Sancţiunile aplicate

Autorităţile rwandeze au avut o cooperare bună cu Tribunalul, lucru

ce s-a materializat în evoluţia pozitivă a activităţii Tribunalului.

362 V.Creţu, Drept internaţional public,ediţie revăzută şi adăugită, ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002, p.314. 363 William A.Schabas,Le génocide, în H.Ascensio, E.Decaux, A.Pellet, op.cit,p.324.

192

Din cele 56 de persoane acuzate, 43 sunt în detenţie, iar 13 în

libertate în R.D. Congo cu privire la care se fac eforturi pentru a găsi

modalitatea legală de identificare şi arestare a lor, în vederea judecării.

Tribunalul pentru Rwanda a înregistrat o premieră, astfel că sentinţa

în procesul lui Jean Claude Akayesu, pronunţată la 2 septembrie 1998 de

către Tribunalul de la Arusha, are o valoare istorică uriaşă, fiind prima

condamnare pentru crimă de genocid emisă de către o instanţă internaţională.

Tot la Arusha, în faţa completului de judecată a fost adus presupusul

„creier” al genocidului rwandez, Theoneste Bagosora, supranumit şi

„colonelul apocalipsului”, după o expresie care îi aparţinea chiar acestuia.

Acesta a fost arestat în martie 1996 la Yaoundé, în Camerun , fiind acuzat de

genocid, crime împotriva umanităţii şi crime de război.

Procesul acestuia a început în aprilie 2002, iar la 23 octombrie 2005

i s-a permis pentru prima dată să-şi pledeze cauza, prilej cu care acesta s-a

declarat nevinovat, criticând, de asemenea, activitatea acestui Tribunal. În

opinia sa, şeful statului, Paul Kagane, care s-a aflat în fruntea rebelilor tutsi,

din cadrul Frontului Patriotic Rwandez (FPR), este responsabil de drama

rwandeză.

Anchetele realizate de procurorii Tribunalului Penal Internaţional

pentru Rwanda arată că, de fapt, Bagosora se face vinovat de crimele pentru

care a fost arestat, fiind considerat nu numai „marele ordonator” al acestora,

ci şi „arhitectul” planului de exterminare a minorităţii tutsi şi a

responsabililor moderaţi din cadrul etniei hutu.

Alături de acesta au fost judecaţi ofiţeri superiori care de asemenea

nu şi-au recunoscut faptele comise.

Cu toate acestea, sunt voci care spun că Tribunalul Penal

Internaţional pentru Rwanda constituie un alt exemplu de "eşec" al unui

tribunal internaţional. Avocaţii ce-i reprezintă pe acuzaţi declară că

procurorii Tribunalului pentru Rwanda îşi bazează acuzaţiile pe dovezi

circumstanţiale fragile. După nouă ani de proces, cu un cost de aproximativ

500 milioane dolari pentru comunitatea internaţională, tribunalul a

condamnat numai 12 oameni. Guvernul din Rwanda declară că tribunalul

este ineficient şi corupt, în timp ce oficialii O.N.U. susţin că Rwanda le

blochează investigaţiile pe care le desfăşoară pe pământ african.

Alături de Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Yugoslavie,

Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda a reuşit să câştige totuşi

încrederea şi credibilitatea necesară, care ulterior s-a dovedit benefică pentru

susţinerea Curţii Penale Internaţionale.

4.4.3. Curtea Specială pentru Sierra Leone (CSSL)

4.4.3.1. Modalitate de înfiinţare şi funcţionare

193

Încă din martie 1991, statul african Sierra Leone a devenit teatrul

unui război civil, suspendat temporar364

prin acordul de pace de la Lome din

7 iulie 1999.

Într-un efort de a întrerupe ciclul violenţei şi de restabilire a

procesului de reconciliere, guvernul Sierrei Leone (ca parte în conflict

împotriva Frontului Revoluţionar Unit) a solicitat ONU să înfiinţeze un

tribunal internaţional care să judece persoanele vinovate de atrocităţile

comise în timpul conflictului armat. Ca urmare a acestei solicitări, pe 14

august 2000, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluţia nr.1315,

prin care a solicitat Secretarului General ONU să negocieze un acord cu

guvernul din Sierra Leone pentru crearea unei curţi independente, cu

jurisdicţie asupra crimelor notabile împotriva umanităţii, crimelor de război

şi alte violări grave ale dreptului internaţional umanitar. Această Curte urma

să îşi exercite jurisdicţia asupra persoanelor vinovate de comiterea acestor

crime, inclusiv asupra „liderilor care, în comiterea acestor crime, au pus în

pericol procesul de stabilire şi implementare a păcii”.

Consiliul de Securitate a solicitat Secretarului General să

formuleze un raport asupra acestei chestiuni. Raportul Secretarului General

al ONU a fost finalizat pe 4 octombrie 2000, ca urmare a terminării cu

succes a negocierilor cu guvernul din Sierra Leone asupra înfiinţării Curţii

Speciale, avute în vedere de Consiliul de Securitate al ONU.

Pe 6 ianuarie 2002 a fost semnat, la Freetown, Acordul dintre ONU

şi guvernul din Sierra Leone365

, care prevedea la art.1 înfiinţarea unei Curţi

Speciale pentru Sierra Leone, în scopul pedepsirii persoanelor care se fac

responsabile în cel mai înalt grad de violările serioase ale dreptului

internaţional umanitar şi ale dreptului din Sierra Leone, comise pe teritoriul

acestui stat începând cu 30 noiembrie 1996. Statutul Curţii Speciale care stă

la baza acesteia se află în anexă la Acordul menţionat.

Formula de înfiinţare a Curţii Speciale pentru Sierra Leone aduce

elemente inedite în practica ONU în această materie.

Astfel, se creează pentru prima oară un tribunal internaţional ad-

hoc pe baza unui acord internaţional între statul pe teritoriul căruia au avut

loc încălcările dreptului internaţional umanitar şi Organizaţia Naţiunilor

Unite. Consecinţa directă a acestei modalităţi de înfiinţare este că, deşi

364 A se vedea, în acest sens, M.P. Scharf, Special Court for Sierra Leone, articol publicat de

ASIL Insights în octombrie 2000; L. Fofana, L’ONU cree un tribunal penal international,

preluat de la adresa de internet http://www.link.no/ips/fra, citat de Beatrice Onika Jarka, op.cit., pag.174 365 Acordul semnat la Freetown, pe 16 ianuarie 2002, cuprinde şi Statutul de funcţionare a

Curţii. A se vedea, în acest sens, The Agreement Between The United Nations And The Government Of Sierra Leone On The Establishment Of A Special Court For Sierra Leone,

preluat de la adresa de internet http://www.specialcourt.org/documents/Agreement.htm.

194

Curtea Specială are preeminenţă asupra jurisdicţiei naţionale din Sierra

Leone şi poate să emită ordine obligatorii pentru guvernul din Sierra Leone,

spre deosebire de tribunalele pentru Ruanda şi fosta Iugoslavie, nu va avea

preeminenţă asupra jurisdicţiilor naţionale ale statelor terţe, după cum nu va

putea emite ordine de predare a unui acuzat aflat într-un stat terţ.

Totodată, compunerea Curţii Speciale este diferită de cea a celor

două tribunale ad-hoc înfiinţate de către Consiliul de Securitate, în sensul că

această compunere constă atât din judecători, procurori şi personal

internaţional, cât şi din judecători, personal şi procurori din Sierra Leone.

Judecătorii din Camerele de Judecată sunt, conform art. 2 din Statutul

Curţii, unii dintre ei numiţi de Secretarul General al ONU, iar alţii de

guvernul din Sierra Leone. La fel, Procurorul Şef al Curţii este numit de

Secretarul General al ONU, iar Procurorul Adjunct al Curţii este numit de

guvernul din Sierra Leone.

Desigur că o asemenea compunere a unui tribunal internaţional ad-

hoc reprezintă o nouă viziune asupra jurisdicţiei internaţionale ad-hoc,

potrivit căreia, se recunoaşte autorităţilor statului pe teritoriul căruia au avut

loc crimele internaţionale dreptul de a participa la realizarea justiţiei

internaţionale penale şi, în acelaşi timp, se asigură societăţii din Sierra

Leone sentimentul că nu este deposedată de judecarea atrocităţilor comise în

timpul războiului366

. De altfel, în susţinerea acestei noi viziuni vine şi

decizia Secretarului General al ONU de a nu face nici un fel de legătură

între tribunalele internaţionale ad-hoc create de Consiliul de Securitate la

ONU şi Curtea Specială pentru Sierra Leone, asigurând în acest sens o

Cameră de Apel proprie Curţii Speciale367

.

Şi, nu în ultimul rând, competenţa materială a Curţii Speciale

cuprinde, alături de crimele internaţionale consacrate ca declanşatoare ale

jurisdicţiei internaţionale penale, şi câteva fapte incriminate de dreptul din

Sierra Leone, cum ar fi: abuzarea de fetiţe sub 14 ani, răpirea unor fete în

scopuri imorale, incendierea caselor de minerit sau a clădirilor publice.

Aplicarea de către Curtea Specială inclusiv a dreptului din Sierra Leone

rezultă din chiar textul art. 1 din Acord.

Formula de înfiinţare a CSSL este o inovaţie a practicii înfiinţării

tribunalelor ad-hoc, în care exercitarea jurisdicţiei internaţionale penale se

face printr-o combinaţie sui generis între jurisdicţia naţională şi cea

internaţională, care, în mod evident, se doreşte diferită de o simplă

jurisdicţie naţională.

366 A se vedea, în acest sens, S. Maups, C. Tream, Le tribunal pour la Sierra Leone inculjpe

Charles Taylor de crimes contre l’humanité, articol în Le Monde. Fr. din 6 iunie 2003, citat de Beatrice Onika Jarka, op.cit., pag.175 367 TIPFI şi TIPR au aceeaşi Cameră de Apel.

195

Deşi formula este inovativă, CSSL urmează, totuşi, tiparul

tribunalelor ad-hoc şi anume, are o competenţă materială limitată conform

art. 2-5 din Statut la crimele împotriva umanităţii, violarea art. 3 din

Convenţiile de la Geneva din 1949 şi a Protocolului Adiţional II, alte violări

grave ale dreptului internaţional umanitar şi violări ale dreptului din Sierra

Leone referitor la prevenirea cruzimii asupra copiilor, precum şi la

distrugerea cu rea-credinţă a proprietăţii particulare.

Atât competenţa teritorială, cât şi cea temporală a CSSL este

limitată la crimele menţionate mai sus, săvârşite pe teritoriul statului Sierra

Leone începând cu 30 noiembrie 1996.

De asemenea, competenţa personală a CSSL se întinde asupra

persoanelor care se fac răspunzătoare în cel mai înalt grad de săvârşirea

crimelor ce intră sub jurisdicţia Curţii, cu excepţia personalului

operaţiunilor ONU de menţinere a păcii sau a forţelor ONU aflate pe

teritoriul Sierrei Leone în temeiul acordurilor dintre Sierra Leone şi ONU,

care, deşi va fi comis faptele incriminate de Statut, va intra în jurisdicţia

primară a statului trimiţător.

Iată că formula CSSL poate să fie noua formulă de jurisdicţie

internaţională ad-hoc, în care statul pe teritoriul căruia au loc crimele

internaţionale doreşte şi obţine implicarea la nivelul decizional în înfiinţarea

şi funcţionarea jurisdicţiei internaţionale penale368

.

Analizând Curtea Specială, observăm că ea reprezintă o instituţie

hibridă, care nu poate fi caracterizată nici ca organ subsidiar ONU, nici ca o

organizaţie internaţională de cooperare sau supranaţională.

Totodată, CSSL nu este un organ subsidiar ONU. Nu există nici o

dispoziţie în Acordul dintre ONU şi Sierra Leone care să indice vreo relaţie

de subsidiaritate între Curtea Specială şi ONU ca atare sau vreun organ al

ONU. Singurul organ ONU implicat în înfiinţarea Curţii, din punctul de

vedere al nominării personalului organelor Curţii şi al finanţării acesteia,

este Secretarul General ONU. Totuşi, nu trebuie să pierdem din vedere că

decizia de înfiinţare a Curţii Speciale, ca şi formula de înfiinţare, a aparţinut

Consiliului de Securitate al ONU, care, acţionând în baza Capitolului VII

din Carta ONU, a adoptat Rezoluţia nr.1315 (2000), solicitând Secretarului

General al ONU implementarea acesteia.

Cu toate acestea, chestiunea raporturilor cu Curtea este evident

clară; Consiliul de Securitate al ONU nu are nici un fel de raporturi cu

Curtea Specială. Aceasta rezultă atât din textul Rezoluţiei nr.1315 (2000),

cât şi din textul Acordului şi Statutului Curţii.

368 Chiar şi la nivelul comunicării raportului anual de activitate al Preşedintelui Curţii Speciale, se pune semn de egalitate între părţile la Acord, raportul urmând să fie comunicat atât

Secretarului General al ONU, cât şi guvernului din Sierra Leone (art. 25 din Statutul CSSL).

196

Pe de altă parte, CSSL nu reprezintă organizaţie internaţională în

sensul clasic de asociere de state. În cazul CSSL ne aflăm în prezenţa unei

asocieri dintre un stat şi o organizaţie internaţională, ambele părţi în virtutea

capacităţii lor juridice hotărând ca această Curte Specială să se bucure de

personalitatea juridică a unei organizaţii internaţionale (art.16 din Acord),

precum şi de privilegiile, imunităţile şi inviolabilităţile specifice unei

organizaţii internaţionale şi personalului său (art. 8, 9, 12 şi 13 din Acord).

CSSL reprezintă indubitabil manifestarea evoluţiei ideii de

jurisdicţie internaţională penală ad-hoc, într-o formulă mult îmbunătăţită

faţă de tribunalele ad-hoc înfiinţate de Consiliul de Securitate al ONU.

Dacă această formulă se va dovedi una de succes, rămâne să fie

confirmat de jurisprudenţa Curţii Speciale, care, în orice caz, va continua

practica Camerei de Apel a tribunalelor pentru fosta Iugoslavia şi pentru

Ruanda, valoroasă la acest moment din punctul de vedere al dreptului

internaţional penal şi a dreptului internaţional umanitar.

Deşi criteriile de exercitare a jurisprudenţei Curţii Speciale pentru

Sierra Leone sunt asemănătoare jurisdicţiilor analizate mai sus, tocmai

având în vedere apartenenţa CSSL la categoria tribunalelor internaţionale

ad-hoc, înfiinţarea acesteia printr-un acord încheiat între ONU şi guvernul

din Sierra Leone implică un anumit specific acestor criterii, care impune o

prezentare a acestora.

4.4.3.2. Competenţa

Competenţa ratione materiae Competenţa ratione materiae a CSSL acoperă violările serioase ale

dreptului internaţional umanitar, dar şi ale dreptului din Sierra Leone. Sub

această denumire generică, Statutul Curţii Speciale include crimele

împotriva umanităţii369

, violări ale art. 3, comun Convenţiilor de la Geneva

şi Protocolului Adiţional nr. II370

, alte violări serioase ale dreptului

internaţional umanitar371

şi alte infracţiuni reglementate de dreptul din

Sierra Leone372

. În fiinţarea CSSL prin acord a făcut posibilă includerea

anumitor dispoziţii de drept penal intern din Sierra Leone în delimitarea

competenţei materiale a Curţii.

Competenţa ratione personae În ceea ce priveşte competenţa ratione personae a CSSL, aceasta

cuprinde anumite determinări. În acest sens, conform art. 1 din Statut,

369 Articolul 2 din Statut. 370 Articolul 3 din Statut. 371 Articolul 4 din Statut. 372 A se vedea analiza modalităţii de infiinţare şi funcţionare.

197

Curtea va avea competenţă asupra persoanelor fizice „care poartă cea mai

mare responsabilitate” pentru comiterea faptelor incriminate de Statut,

incluzând acei „lideri care, comiţând aceste crime, au pus în pericol

procesul de restabilire şi implementare a păcii în Sierra Leone”.

Aşadar, CSSL se va ocupa ratione personae numai de anumiţi

vinovaţi de comiterea faptelor incriminate de Statut, adică cei care poartă în

cel mai înalt grad răspunderea pentru faptele comise.

Competenţa ratione temporis Competenţa ratione temporis a CSSL este limitată la faptele

incriminate de Statut, comise în perioada care începe cu 30 noiembrie 1996

şi care continuă şi în prezent373

.

Competenţa ratione loci În ceea ce priveşte competenţa ratione loci a CSSL, limitarea

acesteia la faptele comise numai pe teritoriul statului Sierra Leone (art. 1

din Statut) are o dublă motivaţie. Pe de o parte, o competenţă limitată la

teritoriul unui stat este caracteristică tribunalelor internaţionale penale ad-

hoc, iar pe de altă parte, înfiinţarea Curţii Speciale prin acord nu putea să

producă efecte juridice decât asupra părţilor la acord ONU, respectiv Sierra

Leone.

4.4.4. Tribunalul Special pentru Irak

Considerăm necesar a face câteva precizări legate de crearea

Tribunalului Special pentru Irak, chiar dacă această instanţă nu intră sub

incidenţa dreptului internaţional, în sensul că nu este o instanţă penală

internaţională de genul celor analizate anterior.

Ţinând seama de faptul că în competenţa Tribunalului Special

pentru Irak, ca instanţă specială intră crime deosebit de grave ca : genocid,

crime împotriva umanităţii, crime de război, crime prin care este ameninţată

pacea şi securitatea internaţională, apreciem că este o motivaţie suficientă

pentru a supune atenţiei şi analizei chiar şi acest context aspectele privind

controversele create în jurul acestei instanţe şi a sentinţelor pronunţate.

4.4.4.1. Conjuntura creării Tribunalului Special pentru Irak

4.4.4.1.1. Puncte de vedere privind necesitatea creării

Tribunalului

Abominabilele crime comise de regimul de la Bagdad sub

conducerea lui Saddam Hussein în perioada 17 iulie 1968 – 1 mai 2003,

373 Conform art.1 din Statut.

198

crimele comise în legătură cu războaiele din Irak împotriva Republicii

Islamice Iran şi Kuweitului au determinat creerea unei instanţe care să

judece şi condamne persoanele ce se fac vinovate comiterea unor astfel de

crime.

Astfel la data de 10 decembrie 2003, sub guvernarea Autorităţii

Provizorii conduse de S.U.A., a fost creat Tribunalul Special pentru Irak, ca

entitate independentă care să nu fie asociat cu nici un departament al

Guvernului irakian.

Constituirea Tribunalului a avut loc ca urmare a unor îndelungate

negocieri purtate între autorităţile americane şi noile autorităţi de la Bagdad,

precum şi diversele organizaţii ale şiiţilor, suniţilor şi kurzilor din Irak.

Discuţiile privind constituirea unei instanţe penale care să

examineze şi să condamne faptele săvârşite de fostul dictator de la Bagdad

şi colaboratorii săi au vizat mai multe variante posibile astfel : o primă

variantă ar fi optat pentru judecarea lui Saddam Hussein de către un

tribunal american ; constituirea unui tribunal internaţional ad-hoc de genul

celor pentru fosta Yugoslavie şi Rwanda şi constituirea unui tribunal

naţional care să examineze încălcările săvârşite de fostul dictator au fost alte

variante puse în discuţie înainte de a se lua hotărârea creării Tribunalului

Special pentru Irak.

Referitor la prima variantă, respectiv aceea de a-l trimite pe fostul

dictator de la Bagdad în faţa unui tribunal american, era de neconceput,

întrucât în această situaţie ar fi fost necesar să i se recunoască statutul de

„prizionier de război”374

, ceea ce autorităţile americane nu doreau, fiind

greu de demostrat din punct de vedere al Convenţiilor privind dreptul

internaţional umanitar.

Constituirea unui Tribunal internaţional ad-hoc sub egida

Consiliului de Securitate al O.N.U., cea de-a doua variantă pusă în discuţie,

ar fi fost şi ea greu de conceput, în primul rând având în vedere aspectul cel

mai important şi anume faptul că acţiunea militară a S.U.A. în Irak nu a

avut girul Consiliului de Securitate, dată fiind poziţia Franţei, Germaniei şi

Rusiei care s-au opus.

O altă problemă care se ridică aici este şi cea legată de competenţa

Consiliului de Securitate de a înfiinţa organe subsidiare cu atribuţii exclusiv

judiciare. Competenţa judiciară în cadrul O.N.U. este încredinţată Curţii

Internaţionale de Justiţie şi nicidecum Consililui de Securitate375

.

374 În sensul Convenţiei de la Geneva (1949) privitoare la tratamentul prizionierilor de război, art.4 care defineşte această noţiune 375 În acest sens a se vedea Beatrice Onica Jarka, op.cit.,p.213

199

În concluzie, singura rămasă în discuţie vis-a-vis de cele propuse a

fost aceea de constituire a unui Tribunal Special pentru Irak, aspect

contestat chiar şi de către unele forţe politice din Irak.

Acest Tribunal a fost organizat în bună măsură cu susţinere de la

Guvernul american, care a insistat pe judecarea crimelor din Irak, încercând

să demonstreze prin aceasta că autorităţile locale funcţionează.

În viziunea S.U.A., care s-a opus Curţii Penale Internaţionale, se

susţine că practica internaţională ar trebui să promoveze judecarea crimelor

de genul acesta la nivel naţional.

În opinia noastră, faptele grave (genocid, crime împotriva

umanităţii, crime de război) comise în perioada 1968 – 2003 pe teritoriul

Irakului sau cele comise în legătură cu războaiele purtate de Irak împotriva

Iranului şi Kuweitului, constituie violări grave ale obligaţiilor ce decurg din

norme imperative de drept internaţional şi ca atare ele intră în competenţa

materială a jurisdicţiilor internaţionale. Din acest punct de vedere astfel de

crime care pun în pericol pacea şi securitatea internaţională ar fi putut fi

deferite spre judecare Curţii Penale Internaţionale. Numai că, analizând

problema sub aspectul limitării în timp a Curţii Penale Internaţionale,

aceasta nu ar putea judeca crimele comise înainte de intrarea în vigoare a

Statutului acesteia376

.

4.4.4.2. Competenţa Tribunalului Special pentru Irak Potrivit art.2 din Statut sediul acestui Tribunal va fi la Bagdad sau

în orice regiune guvernată de Irak potrivit hotărârii Consiliului de

Guvernare.

Trbunalul are competenţă asupra oricărui irakian sau străin acuzat

de infracţiunile enumerate în articolele 11-14 din prezentul Statut, comise în

perioada 17 iulie 1968 – 1 mai 2003.

Următoarele crime intră în competenţa materială a Tribunalului:

Genocid

Crime împotriva umanităţii

Crime de război

Violarea anumitor legi irakiene enumerate de art.14, după

cum urmează:

Persoane din afara justiţiei care încearcă să

manipuleze justiţia sau să se amestece în

funcţiile justiţiei, în violarea Constituţiei interne

a Irakului din 1970, cu modificările ulterioare;

376 Art.11 din Statutul CPI – „Curtea are competenţă numai în cazul crimelor săvârşite după

intrarea în vigoare a acestui Statut”

200

Irosirea resurselor naţionale, a bunurilor şi

fondurilor publice;

Abuzul de poziţie şi preocuparea pentru politicile

care pot conduce la ameninţarea cu război sau

folosirea forţelor armate ale Irakului împotriva

unei ţări arabe, în conformitate cu art.1 din

Legea nr.7/1958.

4.4.4.3. Organizarea Tribunalului

Potrivit art. 3 din Statut, Tribunalul este organizat astfel:

Una sau mai multe Camere de Judecată

O Cameră de Apel

Judecătorii de investigaţii

Departamentul Procurorilor

Departamentul administrativ

Judecătorii permanenţi ori cei independenţi aflaţi în rezervă care

compun Camerele Tribunalului vor fi irakieni, cu excepţia prevăzută la art.4

lit.d), care precizează că „Consiliul de Guvernare sau Guvernul viitor, în

cazul în care este absolut necesar, poate numi judecători din afara Irakului

care au experienţă cu privire la infracţiuni cuprinse în acest Statut”.

Numirea judecătorilor se face pe o perioadă de 5 ani, iar condiţiile

de numire în funcţie sunt cele prevăzute de sistemul de justiţie irakian,

respectiv Legea nr.10/1970, privind organizarea judecătorească.

În ceea ce priveşte competenţa acestei instanţe, chiar dacă

Tribunalul Special pentru Irak şi Curţile naţionale ale Irakului vor avea

concurs de jurisdicţie în a judeca persoanele care se fac vinovate de

comiterea infracţiuniolor prevăzute în art.11 – 14, Statutul prevede totuşi o

competenţă prevalentă a Tribunalului Special, faţă de orice altă instanţă

naţională, în sensul că Tribunalul poate cere oricând altei Curţi iraţiene să-i

transfere în orice fază a procedurii, orice caz aflat pe rol cu privire la

infracţiunile prevăzute în art.11-14. Mai mult, aceste instanţe au obligaţia de

a transfera cazurile solicitate.

Principiul Non bis in idem se aplică în mod absolut, în ceea ce

privesc hotărârile date de Tribunal, în sensul că nici o altă persoană nu va fi

judecată de către Curţile irakiene pentru fapte pentru care ea a fost deja

judecată deja judcată de Tribunal potrivit art.300 – 301 din Codul de

procedură penală al Irakului.

În situaţia în care o personă a fost judecată de către o Curte

irakiană pentru fapte ce constituie infracţiuni ce intră în competenţa

Tribunalului, acesta dacă Tribunalul hotărăşte, poate rejudeca cauza.

201

Situaţiile în care se poate solicita rejudecarea cauzei de către

Tribunal sunt: când Tribunalul consideră că judecata făcută de Curte nu a

fost imparţială sau independentă şi a fost destinată să-l apere pe acuzat, ori

cazul nu a fost corect judecat.

4.4.4.4. Procesul lui Saddam Hussein

Referitor la procesul lui Saddam Hussein, un proces foarte

mediatizat şi care a suscitat numeroase comentarii în presa americană şi

presa internaţională, putem spune că a avut o evoluţie surprinzător de

rapidă .

Tribunalul Special pentru Irak l-a acuzat pe Saddam Hussein de

reprimarea brutală a propriului popor, încălcarea libertăţii şi demnităţii,

agresiuni împotriva vecinilor, genocid, crime de război şi crime împotriva

umaniţăţii. Mai precis, la data de 1 iulie 2004, când a apărut în faţa

tribunalului a fost acuzat de umătoarele :

Uciderea unor personalităţi de rang religios în anul 1974

Gazarea kurzilor la Halabja în anul 1988

Uciderea membrilor Clanului kurd Barzani în anul 1983

Uciderea unor membrii ai partidelor politice

Campania „Anfal” dintre anii 1986-1988 împotriva

kurzilor

Înăbuşirea răscoalelor kurde şi şiite din anul 1991

Invadarea Kuweitului în anul 1990.

În cadrul procesului care a fost amânat de mai multe ori au compărut ca

acuzaţi – pe lângă Saddam Hussein – un număr de alţi unsprezece

responsabili ai regimului său. Aceştia sunt :

1. Abid Hamid Mahmud al-Tikriti – secretarul personal al lui

Saddam Hussein şi consilier pe probleme de securitate naţională. Este un

văr îndepărtat al lui Saddam şi s-a aflat în fruntea listei „most wanted” a

comandanţilor militari americani. El a controlat accesul la Saddam şi avea

autoritatea de a respinge deciziile guvernului.

2. Ali Hassan al Majid ( „Ali Chimicul”) – oponenţii săi i-au dat

această poreclă datorită rolului pe care acesta la avut în atacul cu arme

chimice îndreptat împotriva kurzilor din nordul Irakului din anul 1988.

Observatorii internaţionali au estimat că mai mult de 100.000 de Kurzi au

murit în atacurile cu arme chimice. Al-Majid care este vărul lui Saddam a

fost ministrul irakian al apărării între anii 1991 şi 1995.

3. Barzan Ibrahim al-Hassan al-Tikriti – frate vitreg al lui

Saddam. A fost comandantul Gărzii Republicane Speciale, şi de asemenea

director al cunoscutului serviciu secret Mukhabarat, în care calitate a fost

acuzat că a torturat şi omorât mii de oameni.

202

4. Aziz Sahij al-Numan – lider al Partidului Baat, preşedinte al

filialei ce se ocupa de vestul Bagdadului; fost guvernator al regiunilor

Karbala şi Najaf şi de asemenea fost guvernator al Kuweitului ocupat. S-a

ridicat din poziţiile joase la nivel de povincie pe care le ocupa, făcându-se

remarcat prin cruzimea sa, eficienţa brutală şi loialitate.

5. Muhammad Hamza al-Zubaydi – fost prim-ministru şi vice

prim- ministru al Irakului. A condus represiunea împotriva revoltelor

comunităţii Shia din anul 1991, după războiul din Golf, fiind omorâţi mii de

oameni. A fost văzut la programele de ştiri irakiene cum lovea şi bătea

dizidenţi Shia capturaţi.

6. Tariq Aziz – fost vice prim-ministru al Irakului. Unul dintre cei

mai bine-cunoscuţi oficiali ai regimului lui Saddam pentru audienţa din

America de Nord, datorită deselor sale apariţii la televiziune. Singurul de

religie creştină aflat într-un post de conducere sub regimul lui Saddam.

7. Generalul Kamal Mustafa Abdallah Sultan – fostul Secretar

General al Gărzii Republicane Irakiene şi un apropiat al lui Saddam. Fratele

său este căsătorit cu fiica cea mai mică a lui Saddam.

8. Sabir Abdul Aziz al-Douri - director al Serviciului secret

militar irakian în anii 1980; fost guvernator al regiunii Karbala şi primar al

Bagdadului.

9. Sultan Hashim Ahmad – fostul ministru irakian al apărării; s-a

predat pe 19 septembrie 2003 oficialilor americani de la Mosul, după

aproape o săptămână de negocieri. Au fost zvonuri că ar fi cooperat cu

armata americană pe timpul invauiei din Irak.

10. Taha Yasin Ramadan – fostul vice preşedinte irakian,

cunoscut şi ca mâna dreptă a lui Saddam; este acuzat că a avut o contribuţie

majoră la represiunea populaţiei Kurde şi Shia, în special după războiul din

Golf din anul 1991.

11. Watban Ibrahim Hasan – frate vitreg cu Saddam Hussein;

fost ministru de interne şi consilier prezidenţial. Se crede că a fost implicat

în înăbuşirea revoltelor ce au urmat primului război din Golf din anul 1991.

Seria proceselor împotriva lui Saddam Hussein şi a apropiaţilor săi

a început cu un episod mai puţin cunoscut din perioada în care era

preşedinte al Irak-ului: masacrarea şiiţilor în 1982. Foştii lideri irakieni vor

fi judecaţi pentru executarea a 148 de cetăţeni, sechestrarea a 399 de familii,

distrugerea caselor şi terenurilor acestora, toţi cei 8 acuzaţi riscând pedeapsa

capitală. Specialiştii în drept internaţional consideră alegerea puţin curioasă.

„Puteau alege atacul chimic asupra a mii de kurzi la Halabja, campania

împotriva kurzilor în 1988, reprimarea şiiţilor în 1991” – arată ei. Alegerea

primului cap de acuzare în procesul lui Saddam Hussein se poate explica

203

prin faptul că în aceste evenimente implicarea directă a fostului dictator este

mai uşor de dovedit decât în celelalte cazuri.

Poziţia lui Saddam Hussein cu prilejul primei şedinţe de judecată a

fost sfidătoare la adresa instanţei, el protestând faţă de modul în care a fost

tratat de paznicii americani. Apărarea lui Saddam Hussein este asigurată de

20 de avocaţi cărora se pare că li se va alătura fostul Procuror general al

S.U.A. Ramsey Clark.

Într-un interesant articol publicat în revista „American Free Press”,

Greg Szymanski377

exprimă o serie de opinii foarte critice la adresa

guvernului american :

„Dacă credeţi că guvernul american va lăsa un lucru atât de

nesemnificativ cum este legea să împiedice eventuala execuţie a lui

Saddam, mai gândiţi-vă. Majoritatea oamenilor cred că este dat ca sigur că

Saddam ori va fi executat, ori va putrezi în puşcărie, restul fiind doar un joc

de glezne juridic organizat de administraţia Bush pentru a da impresia că

Saddam beneficiază cel puţin de o aromă de justiţie.

Sunt mai multe motive pentru care administraţia de la Washington

vrea să-l scoată rapid pe Saddam din scenă, unul fiind acela că o apărare de

durată ar putea dezvălui detalii sordide ale susţinerii americane pentru

Saddam împotriva Iranului şi despre alte atrocităţi comise împotriva

propriului popor.

Cu alte cuvinte, cât timp a servit interesele americanilor, Saddam a

putut să îşi facă mendrele. Când acest lucru n-a mai fost posibil, a trebuit să

fie îndepărtat. Aşa se face că acum şade în puşcărie, singura întrebare fiind,

cum ar putea fi eliminat fără a face prea multe valuri.

Să-l împuşti în faţa unui pluton de execuţie, ar declanşa un coşmar

internaţional, ar fi şi dificil să-i acorzi statutul de prizonier de război, pentru

că aceasta ar complica lucrurile, punându-se întrebarea dacă nu cumva

S.U.A. au încălcat legea atacând Irakul.

Astfel se face că Administraţia Bush decide să eludeze legea şi

convenţiile internaţionale şi să încalce principiile umanitare, creând un

Tribunal irakian marionetă pentru audierea cazului fără a-i da însă

posibilitatea lui Saddam să se apere”.

La data de 5 noiembrie 2006 Tribunalul Special pentru Irak l-a

condamnat pe fostul preşedinte irakian la moarte prin spânzurare pentru

crime împotriva umanităţii.

De asemenea, cu această ocazie au mai fost condamnate

următoarele persoane :

Barzan Ibrahim al-Hassan al-Tikriti – la moarte ;

377 Greg Szymanski, 20 de avocaţi nu reuşesc să asigure o zi onestă pentru fostul preşedinte, în

„American Free Press”.

204

Awad Ahmed Al-Bandar(fost preşedinte al Tribunalului

revoluţionar) – la moarte ;

Taha Yasin Ramadan – la închisoare pe viaţă, deşi iniţial

procurorul general ceruse condamnarea la moarte.

Imediat după pronunţarea acestor sentinţe au apărut şi reacţiile

internaţionale cu privire la corectitudinea judecăţii .

Astfel, Casa Albă a calificat verdictul pronunţat duminică 5

noiembrie, în cazul lui Saddam Hussein drept „o zi bună pentru poporul

irakian”. Autorităţile americane consideră că acest proces este o dovadă a

independenţei şi transparenţei justiţiei în Irak.

Şi ţările occidentale şi-au exprimat satisfacţia de a-l vedea pe

Saddam Hussein condamnat, deşi europenii nu şi-au ascuns reticenţele faţă

de pronunţarea pedepsei capitale.

La numai câteva minute după pronunţarea sentinţei, Marea Britanie

a salutat faptul că Saddam Hussein şi ceilalţi acuzaţi au fost aduşi în faţa

justiţiei şi au dat socoteală pentru crimele lor. Autorităţile de la Londra au

declarat că este drept ca cei care au fost acuzaţi de comiterea unor crime

împotriva poporului irakian să fie aduşi în faţa justiţiei.

Franţa a luat act de sentinţa dată de justiţia irakiană, reamintind

însă poziţia sa şi a Uniunii Europene în favoarea abolirii pedepsei cu

moartea. Parisul şi-a exprimat, de asemenea speranţa ca pronunţarea

verdictului să nu antreneze noi tensiuni în Irak.

Şeful Guvernului italian, Romano Prodi a apreciat că sentinţa cu

moartea în cazul lui Saddam reflectă „opinia întregii comunităţi

internaţionale” despre acest „dictator”. El a aduăgat însă că este nevoie de o

„reflecţie asupra pedepsei cu moartea”.

Premierul spaniol, Jose Luis Rodriguez Zapatero, a declarat, la

rândul său, că Saddam Hussein „trebuie să răspundă pentru faptele sale ca

orice lider politic”, însă a atras atenţia că Uniunea Europeană se opune

pedepsei cu moartea.

Aceeaşi poziţie o are şi Suedia : ministrul de externe, Carl Bildt, s-

a declarat satisfăcut că cei care se fac vinovaţi de crime împotriva umanităţii

sunt pedepsiţi, însă nu este de acord cu pedeapsa cu moartea.

În acelaşi timp, Moscova a avertizat asupra consecinţelor

„catastrofale” pe care le-ar avea spânzurarea lui Saddam. Totuşi, autorităţile

ruse susţin că este puţin probabilă punerea în aplicare a sentinţei.

Pe de altă parte, înaltul comisar ONU pentru drepturile omului,

Louise Arbour, a cerut guvernului irakian să instituie un moratoriu asupra

execuţiilor, pentru a permite toate procedurile de recurs posibile.

Organizaţia pentru apărarea drepturilor omului Amnesty

International consideră că procesul a fost marcat de grave nereguli care pun

205

sub semnul întrebării capacitatea Tribunalului de a organiza un proces

corect, acuzând faptul că Saddam Hussein nu a beneficiat de un proces

corect, ci de un „sinistru, marcat de grave deficienţe”.

Federaţia Internaţională pentru Drepturile Omului a condamnat cu

fermitate sentinţa de condamnare la moarte a lui Saddam Hussein, vorbind

despre un „proces inechitabil”.

Totuşi, în ciuda celor prognozate, în dimineaţa zilei de 30

decembrie 2006 Saddam Hussein a fost executat prin spânzurare. La scurt

timp după aceea au fost spânzuraţi şi fratele vitreg al lui Saddam, Barzan al-

Tikriti, fost şef al serviciilor de informaţii şi fostul preşedinte al

Tribunalului Revoluţionar, Awad al-Bandar.

Apelul condamnaţilor a fost respins marţi, 26 decembrie, de o

instanţă de apel a aceluiaşi Tribunal, care a precizat ca Saddam şi cei doi

foşti colaboratori trebuie spânzuraţi în termen de 30 de zile.

Autorităţile irakiene au vrut să-l execute pa Saddam înaintea

zorilor, care marchează începerea celebrărilor Eid al-Adha, sărbătoarea

Sacrificiului, un oficial guvernamental declarând: „Cutumele cer ca în

timpul sărbătorilor religioase să nu aibă loc nici o execuţie”.

Într-o scrisoare adresată poporului irakian, Saddam declara că

moare ca un martir, sacrificându-se pentru poporul său, căruia i-a cerut să

rămână unit „în faţa duşmanilor” americani şi iranieni. „Vă cer să nu urâţi

popoarele acestor guverne care ne-au atacat”, scria el, urând „viaţă lungă

Irakului, Palestinei, jihadului şi mujahedinilor”.

Reacţiile la moartea prin spânzurare a fostului dictator irakian nu

au întârziat să apară.

Ştirea execuţiei a fost primită cu o indiferenţă relativă la Bagdad,

unde anunţul morţii fostului dictator a fost salutat numai cu câteva focuri

de armă de bucurie în cartierele şiite.

Uniunea Europeană a condamnat crimele fostului preşedinte

irakian, aşa cum am arătat anterior, dar şi pedeapsa capitală. Comisarul

european pentru ajutor şi dezvoltare, Louis Michel, a declarat că

spânzurarea lui Saddam a fost o „barbarie”. „Barbaria nu poate fi combătută

cu acte pe care eu le consider barbare. Pedeapsa cu moartea este

incompatibilă cu democraţia”, a declarat oficialul european.

În Detroit, S.U.A., zona care are cea mai mare concentraţie de

populaţie cu origini din ţările musulmane, o mulţime de americani de

origine irakiană s-au adunat pentru a sărbători moartea lui Saddam. „M-am

rugat pentru asta toată viaţa mea”, a declarat Husham Al-Husainy director la

Kaballa Islamic Educational Center din Detroit, care a fugit din Irak pentru

că era persecutat şi ameninţat cu moartea. „Moartea lui este cadoul nostru în

noul an”, continua Al-Husainy.

206

Preşedintele S.U.A. George W. Bush, a declarat că moartea lui

Saddam nu va opri violenţele de până acum din Irak, dar este „piatra de

temelie” pe care poporul irakian işi va construi propria democraţie. Bush a

comentat asupra criticilor aduse justiţiei irakiene spunând că Saddam a avut

parte de „un proces imparţial”, adică exact ceea ce el nu oferea victimelor

sale: „Procesele corecte erau un lucru de neimaginat în timpul regimului

său. A avut parte de un proces corect în ciuda a zeci de ani de opresiune şi a

teribilelor crime comise. Este un mare pas înainte pentru poporul irakian”.

Iranul a salutat execuţia lui Saddam Hussein. Înalţi oficiali şi

oameni simplii au sărbătorit în stradă moartea fostului dictator irakian.

„Poporul iranian a înregistrat o victorie astăzi, la fel ca atunci când Saddam

a pierdut puterea”, a declarat ministrul adjunct de externe al Iranului, Hamid

Reza Asefi.

Poziţia oficială a guvernului din Israel faţă de moartea fostului

dictator este fără echivoc: „S-a făcut dreptate! Saddam Hussein este

singurul vinovat de soarta sa. A făcut foarte mult rău propriului său popor şi

a fost o continuă ameninţare pentru Israel”, a declarat vicepremierul Shimon

Peres.

4.5. Scurte consideraţii concluzive privind rolul şi

însemnătatea justiţiei internaţionale penale

Ideea de justiţie internaţională penală a căpătat un caracter mai

pronunţat începând cu a doua jumătate a secolului XX. Din păcate,

mecanismele de sancţionare a crimelor internaţionale constituie o vastă

categorie de instrumente lipsite de un temei unic şi care funcţionează într-un

ansamblu încă neordonat la nivelul comunităţii internaţionale, nivel la care

au fost înfiinţate de-a lungul timpului tribunalele ad-hoc în anii 1945-

1946378

, Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie în anul 1993,

Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda în 1994, şi în cele din urmă

un tribunal cu caracter permanent, în 1998 – Curtea Penală Internaţională.

Îmbucurător este faptul că în zilele noastre nu mai puţin de 104 de state au

ratificat Tratatul prin care a fost înfiinţată această instanţă.

Prin înfiinţarea acestor jurisdicţii penale internaţionale nu s-a dorit

decât pedepsirea persoanelor care încalcă normele dreptului internaţional.

Spre exemplu, conflictele ce au izbucnit în fosta Iugoslavie şi Rwanda şi

atrocităţile care au avut loc ulterior au constituit factorul determinant în

reaprinderea sentimentului de justiţie care exista la sfârşitul celui de-al

doilea război mondial.

378 Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg şi Tribunalul Militar Internaţional pentru

Extremul Orient

207

Acestor tribunale le-au fost aduse nenumărate critici referitoare la

competenţă sau la rolul mascat pe care îl jucau dirijate fiind din umbră de

Consiliul de Securitate. Cu toate acestea, în absenţa unui tribunal penal

permanent cu jurisdicţie universală, înfiinţarea unor tribunale ad-hoc s-a

dovedit a fi o alegere potrivită.

Datorită imboldului înfiinţării tribunalelor sus menţionate, s-a dorit

şi reuşit să se înfiinţeze un tribunal penal internaţional care, spre deosebire

de tribunalele ad-hoc urma să aibă jurisdicţie globală, fiind apt a răspunde

oricăror violări ale normelor dreptului internaţional. A fost creată, aşadar

curtea Penală Internaţională, în dorinţa de a construi un tribunal

independent, corect, imparţial, reprezentativ şi liber de orice influenţă

politică, în măsură să poată judeca „cele mai grave delicte de privesc

comunitatea internaţională ca un întreg”379

.

Pe măsură ce această instituţie îşi va câştiga credibilitatea şi

respectul comunităţii internaţionale,aria delictelor internaţionale aflate în

competenţa Curţii poate să fie extinsă cu acceptul statelor părţi.

Chiar şi în prezent, înfiinţarea Tribunalului Special pentru Iraq a

ridicat probleme juridice deosebit de interesante în legătură cu judecarea lui

Saddam Hussein. Este demn de menţionat aici şi faptul că anterior stabilirii

acestei titulaturi, s-au avut în vedere denumiri precum Tribunalul

Internaţional, Tribunalul American sau Tribunalul Irakian.

379 Aşa cum reiese din Paragraful 4 al Preambulului.

208

CAPITOLUL V

CONCLUZII

5.1 Realizări şi neîmpliniri ale jurisdicţiei penale internaţionale

5.1.1 Impactul Statutului C.P.I.

Statutul Curţii Penale Internaţionale, fiind un rezultat al unui

îndelungat proces de elaborare, pe de o parte şi ratificare, pe de altă parte,

reprezintă cu certitudine o contribuţie extrem de importantă şi valoroasă la

dezvoltarea dreptului internaţional contemporan.

Având în vedere dificultăţile sus menţionate şi mai ales faptul că

au existat nenumărate discuţii cu privire la acest Statut, trebuie să relevăm

aici, pe lângă aspectele pozitive şi pe cele negative, adică mai bine zis,

unele critici sau nemulţumiri care au fost adresate de unele state.

Spre exemplu, aşa cum am arătat şi în capitolele anterioare, o serie

de state şi-au exprimat dezamăgirea faţă de propunerea delegaţiei franceze,

care a susţinut principiul „opting-out”, acceptat în final, care conferă ţărilor

semnatare ale Statutului dreptul de a se sustrage timp de şapte ani de la

jurisdicţia Curţii.380

Alte state au relevat, în cadrul dezbaterilor, că multiplele dispoziţii

cuprinse în Statut limitează, de fapt, câmpul de acţiune al prevederilor sale.

Astfel, un comandant militar care ar fi ordonat distrugerea unor sate,

deportarea populaţiei civile, săvârşirea de violuri, lichidarea unor persoane

neînarmate sau alte acte specificate în Tratat, nu va putea fi urmărit de

Tribunalul internaţional, decât dacă ţara unde a comis aceste crime sau

propria sa ţară sunt semnatare ale Statutului.

Cu prilejul lucrărilor Conferinţei, mai multe state şi-au manifestat

şi de această dată reticenţa în legătură cu posibilitatea ca proprii cetăţeni să

fie judecaţi de o instanţă care să funcţioneze în afara ţării lor, iar altele au

atras atenţia asupra posibilităţii transformării tribunalului într-un organism

suprastatal, ceea ce ar duce la limitarea suveranităţii naţionale a statelor. Pe

de altă parte, s-a subliniat faptul că, acceptarea facultativă a jurisdicţiei

Tribunalului – printr-o convenţie, un acord sau declaraţie – ar ţine seama de

exigenţele suveranităţii, aplicându-se numai ca efect al recunoaşterii ei de

către statul respectiv381

.

380 Daniela Coman, Justiţia europeană.Tendinţe şi evoluţii actuale, Teză de doctorat,

Academia de Poliţie „Al.I.Cuza”, Bucureşti, 2006, p.238. 381 G.Geamănu, op.cit, p.295 şi urm; Quincy Wright, Proposal for an International Criminal

Court, în A.J.I.L., 1, 1952, p.65 şi urm, citaţi de Daniela Coman, op.cit, p.238.

209

În acelaşi timp, în cadrul acestui context favorabil, nu trebuie

neglijate schimbările intervenite în atitudinea unor state dintre cele mai

importante ale lumii, iniţial adversare făţişe ale existenţei Curţii Penale în

forma rezultată şi adoptată la Roma, în anul 1998. Dacă Federaţia Rusă nu

şi-a manifestat niciodată deschis rezervele faţă de Curte, mulţumindu-se cu

un rol relativ neutru, poziţia deja menţionată a SUA a fost de natură să

ridice grave semne de întrebare asupra şanselor efective ale Curţii Penale

Internaţionale de a funcţiona. În acest context, era, într-adevăr, justificabilă

întrebarea care punea problema operativităţii unei instanţe penale

internaţionale, lipsită de sprijinul Marii Britanii şi al Rusiei şi contestată

evident de către SUA şi China – deci, patru din cei cinci membrii

permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU.

O importanţă mult mai mare, decât ar putea fi acordată la prima

vedere, a avut şi o are poziţia Israelului, ca principal aliat al SUA în Orient,

dar şi ca element determinant pentru atitudinea zecilor de state arabe şi

musulmane şi Asia şi Africa, a căror poziţie şi vot deţin un rol fundamental

atât în cadrul Comisiei Pregătitoare, cât şi în cel al viitoarei Adunării

Generale a statelor membre382

.

Ţinând cont de cele arătate mai sus, este esenţial de remarcat că

Rusia a semnat Statutul Curţii Penale Internaţionale în luna septembrie a

anului 2000, fără a avansa însă un calendar cert privind ratificarea. Surpriza

uriaşă a venit însă din partea SUA care au semnat Statutul la data de 31

decembrie 2000, fiind însoţite în aceeaşi zi de către Israel.

5.1.2. Aspecte pozitive privind jurisdicţia internaţională penală

A. Curtea Penală Internaţională este prima instanţă penală

internaţională cu caracter permanent.

Jurisdicţiile internaţionale penale ad-hoc permit determinarea unui

tipar de tribunal ad-hoc, care cuprinde trăsăturile comune jurisdicţiilor ad-

hoc care au funcţionat şi încă funcţionează.

Tiparul de jurisdicţie internaţională penală ad-hoc se referă la un

organ creat la nivel internaţional, fie de mai multe state383

, fie de un organ al

unei organizaţii internaţionale384

, fie de state şi organizaţii internaţionale385

,

iar în ultima vreme, chiar în cadrul sistemelor judiciare ale unor state386

.

382 Daniela Coman, op.cit, p.239. 383 Tribunalele Militare Internaţionale pentru Nürnberg şi Tokyo au fost înfiinţate de cele 4

mari puteri învingătoare în cel de-al doilea război mondial. 384 Tribunalele internaţionale penale pentru fosta Iugoslavie şi pentru Rwanda au fost înfiinţate

de către Consiliul de Securitate al ONU 385 Curtea Specială pentru Sierra Leone a fost înfiinţată prin acord între Consiliul de Securitate al ONU şi Sierra Leone. 386 Camerele de Judecată Extraordinare din Cambodgia

210

Pentru crearea jurisdicţiilor ad-hoc s-a recurs, cel puţin până în

prezent, la modalităţi caracterizate prin celeritate, de regulă pentru a

reacţiona imediat în vederea înlăturării unei anumite situaţii de încălcare

acută a dreptului internaţional penal.De asemenea, înfiinţarea jurisdicţiilor

ad-hoc a fost, mai degrabă, rezultatul unei manifestări ferme de voinţă

politică decât al unei necesităţi juridice imperioase387

.

O asemenea jurisdicţie are funcţii exclusive juridice în domeniul

justiţiei penale şi se bucură de un anumit grad de independenţă în realizarea

mandatului încredinţat prin statutul de funcţionare, independenţă asigurată

prin compunerea sa din judecători profesionişti, de cele mai multe ori

internaţionali, iar nu din reprezentanţi ai guvernelor statelor care au

participat la înfiinţarea lor. În cele mai recente formule de înfiinţare de

jurisdicţie penală ad-hoc s-a mers pe o compunere mixtă, judecători

naţionali şi judecători internaţionali.

Mandatul unui asemenea organ este întotdeauna limitat din punct

de vedere al competenţei materiale, personale, temporale şi teritoriale, el

fiind special atribuit pentru a reacţiona în vederea înlăturării unei situaţii

particulare de încălcare acută a dreptului internaţional penal.

Şi, nu în ultimul rând, formula ad-hoc a jurisdicţiei internţionale

penale a determinat un sprijin extrem de puternic, în îndeplinirea

mandatului lor, din partea comunităţii internaţionale, ca rezultat al

raţionamentului politic care a stat la baza apariţiei lor. Aceasta fiind mai

ales situaţia care a caracterizat primele formule de înfiinţare a tribunalelor

ad-hoc. Cele mai recente formule de înfiinţare şi funcţionare a tribunalelor

ad-hoc, prin situarea lor în cadrul sistemelor judiciare ale unor state, se

bucură de un sprijin internaţional limitat la teritoriul statului respectiv.

Experienţa jurisdicţiilor ad-hoc a făcut posibilă adoptarea, în cadrul

conferinţei diplomatice de la Roma din 1998, a Statutului Curţii Penale

Internaţionale, prima jurisdicţie internaţională penală permanentă, creată

printr-un tratat multilateral.

Formula creării jurisdicţiei internaţionale penale printr-un tratat

multilateral nu este nouă. Această formulă a apărut odată cu ideea de

jurisdicţie internaţională penală permanentă, încă de la începutul secolului şi

a fost analizată cu ocazia înfiinţării tribunalelor internaţionale penale pentru

fosta Iugoslavie şi pentru Rwanda.

387 Au existat şi alte situaţii de încălcare acută a normelor dreptului internaţional penal care nu

au condus la înfiinţarea unor tribunale internaţionale penale ad-hoc. În acest sens menţionăm ocuparea Kuweitului de către Irak sau încălcările flagrante ale drepturilor omului în Timorul de

Est

211

Membrii ONU au afirmat de mai multe ori că “un tratat ar

reprezenta o bază legală mai fermă pentru judecare autorilor crimelor

internaţionale”

Rezultatul conferinţei diplomatice de la Roma din 1998 a răspuns

tuturor acestor susţineri şi s-a concretizat în adoptarea acestui mult disputat

Statut de la Roma. Exercitarea voinţei politice a statelor participante la

conferinţa e la Roma s-a manifestat intens, efectul fiind înfiinţarea unei curţi

permanente, din nefericire mai puţin puternică decât ar fi fost nevoie.

Aici a intervenit şi dorinţa de control asupra viitoarei curţi,

manifestată de către marile puteri, care au susţinut o anumită temere în a

permite crearea unui organism puternic, care s-ar putea aşeza la un moment

dat împotriva intereselor lor politice.

Exerciţiul puterii suverane s-a manifestat şi ulterior adoptării

Statutului de la Roma şi a semnării lui, fiind statea, precum SUA care nu

numai că nu au ratificat Statutul, dar au mers până la retragerea expresă a

semnării Statutului, situaţie fără precedent în relaţiile internaţionale.

B. Până la ora actuală, Statutul Curţii Penale Internaţionale a

fost adoptat de un număr de 104 ţări388

.

Fiind considerat acest Statut nu numai un instrument pentru

promovarea justiţiei, dar şi unul pentru încurajarea păcii, la nivelul

Consiliului Europei şi al Uniunii Europene a fost promovată o campanie de

accelerare a procesului de ratificare, prin includerea sa pe lista celor mai

importante 25 de documente ale secolului.

De asemenea, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie prin care

a recomandat statelor membre şi asociate ale Uniunii Europene să ratifice

documentul în cel mai scurt timp posibil, adresând totodată Consiliului

Europei invitaţia de a considera ratificarea drept una dintre priorităţile sale de

acţiune pe anul 2001.

La data de 11 aprilie 2002, zece ţări au ratificat Statutul de la Roma

al Curţii Penale Internaţionale, însumând astfel un total de 66 de ratificări şi

depăşind deci cele 60 de ratificări necesare pentru ca această Curte să fie

stabilită. Bosnia Herţegovina, Bulgaria, Cambodia, Replublica Democrată

Congo, Irlanda, Iordania, Mongloia, Nigeria, România şi Slovacia şi-au

depus instrumentele de ratificare la un eveniment organizat de Secretariatul

Naţiunilor Unite special pentru tratat.

Tratatul Curţii Penale Internaţionale a intrat în forţă din data de 1

iulie 2002. Această dată a marcat începutul jurisdicţiei Curţii asupra

indivizilor acuzaţi de genocid, crime de război şi alte crime împotriva

388 30 octombrie 2007

212

umanităţii. Înfiinţarea Curţii este de bază în justiţia internaţională şi a fost

posibilă datorită credinţei şi muncii grele depusă de membrii amnistiei de

prin lume şi de partenerii din coaliţia Curţii Penale Internaţionale.

Este de remarcat faptul că într-un timp aşa de scurt (doar 4 ani),

peste 60 de ţări au “acceptat” jurisdicţia acestei Curţi, în prezent 104 ţări

fiind parte la Statutul de la Roma şi alte câteva zeci fiind pe punctul de a

devenit parte. Experienţa tribunalelor internaţionale înfiinţate ad-hoc şi

realităţile juridice au demonstrat necesitatea constituirii unei instanţe

permanente şi a unui cadrul legat bine determinat şi acelaşi timp corect cu

toate statele lumii.

C. Spre deosebire de instanţele penale internaţionale de până

atunci, sancţionează şi faptele comise pe timp de pace

Crimele contra umanităţii au caracterul lor specific, care le

deosebeşte de alte crime internaţionale, şi anume:

- ele se comit atât în timp de pace cât şi în timp de

război;

- pot fi comise numai împotriva populaţiei civile,

atât a adversarului cât şi a propriei populaţii;

- deşi pot fi comise numai împotriva persoanelor, ele

pot afecta şi bunurile aparţinând acestora.

Unele fapte grave care intră în categoria crimelor împotriva

umanităţii pot să încorporeze sau să intre în concurs cu crimele de război,

dacă sunt comise pe timpul conflictelor armate pe scară largă şi cu o

deosebită cruzime.389

După cum am precizat, Statutul Tribunalului Militar de la

Nürnberg, făcea din starea de război o condiţie de calificare a acestor crime,

condiţie ce s-a menţinut şi în statutele Tribunalelor penale pentru fosta

Iugoslavie390

şi pentru Rwanda.391

.

Statutul Curţii Penale Internaţionale nu mai menţine însă această

condiţionare; art. 7(1) dispune că în conformitate cu acest statut: ”crimă

împotriva umanităţii” înseamnă oricare dintre următoarele fapte, când sunt

comise în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei

populaţii civile şi în cunoştinţă de acest atac:

389 V. Creţu, Drept Internaţional Penal, p. 222; I. Diaconu, op. cit., p.375; I. Dragoman, M.

Radu, Modernitate în probleme fundamentale de Drept Internaţional Umanitar, Teze şi

Sinteze, Editura Zedax, Focşani, 2005, p.239. 390 Statutul modificat al Tribunalului Internaţional Penal pentru fosta Iugoslavie adoptat la 25

mai 1993, prin rezoluţia 827, care a fost amendată la 13 mai 1998 prin rezoluţia 1166,

astfel cum a fost amendată la 30 noiembrie 2000 prin rezoluţia 1329, aşa cum a fost

amendată la 17 mai 2002 prin rezoluţia 1411. 391 Constituirea Tribunalului Internaţional Penal pentru Rwanda a fost decisă prin Rezoluţia

Consiliului de Securitate nr. 955 din 8 noiembrie 1994.

213

- omorul;

- exterminarea;

- supunerea la sclavie;

- deportarea sau transferul forţat al populaţiei;

- arestarea sau altă privare gravă de libertate fizică, prin violarea

regulilor fundamentale ale dreptului internaţional;

- tortura;

- violul, sclavia sexuală, prostituţia forţată, starea de graviditate

forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală de o

gravitate comparabilă;

- persecuţia împotriva unui grup sau a oricărei colectivităţi

identificabile din motive de ordin politic, rasial, etnic,

cultural, religios sau sexual;

- dispariţii forţate de persoane;

- crima de apartheid;

- alte fapte inumane cu caracter analog cauzând intenţionat mari

suferinţe sau vătămări grave ale sănătăţii fizice sau

mentale.

D. Curtea Penală Internaţională este o anexă a jurisdicţiei

penale naţionale

Spre deosebire de jurisdicţiile internţionale ad-hoc menţionate mai

sus, CPI reprezintă o organizaţie permanentă şi independentă căreia i s-a

încredinţat exercitarea jurisdicţiei penale asupra persoanelor acuzate de a fi

comis una dintre cele 4 categorii de crime enumerate de Statutul de la

Roma: genocid, crime împotriva umanităţii, crime de război şi agresiuni.

Exercitarea jurisdicţiei Curţii are, în general o natură

complementară jurisdicţiilor naţionale. Aceasta înseamnă că noua Curte îşi

va exercita jurisdicţia numai atunci când tribunalele naţionale nu vor putea

sau nu vor dori să judece persoanele acuzate de a fi comis crimele prevzute

în Statut.

Odată ce o cauză va fi adusă în faţa Curţii, toate statele părţi la

Statutul de la Roma (în prezent 104) trebuie să coopereze în investigarea şi

urmărirea penală a persoanelor care intră sub jurisdicţia penală a Curţii.

Înainte de a trece la identificarea elementelor de supranaţionalitate

în cadrul jurisdicţiei internaţionale permanente, pe care o exercită Curtea,

trebuie să avem în vedere formula de înfiinţare a acesteia, printr-un tratat

multilateral. Această modalitate a creat posibilitatea statelor părţi la Statutul

de la Roma să se manifeste reticent în ceea ce priveşte un eventual transfer

de suveranitate către această nouă organizaţie.

214

Prima reticenţă s-a manifestat plenar prin adoptarea principiului

complementarităţii jurisdicţiei Curţii faţă de jurisdicţiile internaţionale,

complementaritate care se implică, potrivit unor autori, inclusive cazurilor

deferite CPI de către Consiliul de Securitate. În respectarea acestui

principiu, organelle integrate ale CPI intervin când jurisdicţia penală

naţională, ce ţine de suveranitatea naţională a fiecărui stat, nu este exercitată

pentru că nu se poate sau nu se doreşte acest lucru (art. 17 din Statutul CPI).

Imposibilitatea exercitării jurisdicţiei internaţionale penale la nivel

naţional de către statele părţi la Statutul de la Roma, ca premisă pentru

exercitarea jurisdicţiei Curţii, ridică în mod evident întrebări cu privire la

exercitarea suveranităţii sale de către statul în cauză la momentul respectiv.

Dacă exercitarea prerogativei jurisdicţiei penale, ca expresie a suveranităţii

sale, nu e posibilă la un moment dat, putem vorbi de un transfer de

suveranitate între statul în cauză şi Curte, prin exercitarea de către aceasta

din urmă a propriei jurisdicţii.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte exercitarea jurisdicţiei Curţii, în

virtutea principiului complementarităţii, din perspective celi de-al doilea caz

de neexercitare a jurisdicţiilor naţionale, din lipsa de voinţă politică, putem

discuta de un transfer real de suveranitate, consimţit. Este evident, în acest

caz avem de a face cu exercitarea unuia dintre aspectele suveranităţii, care

este jurisdicţia penală de către Curte în locul statului parte la Statut, stat care

nu dispune de voinţă politică pentru exercitarea acestuia.

Dacă în ceea ce priveşte acest transfer de suveranitate între statele

părţi la Statutul de la Roma şi Curte, dispoziţiile Statutului nu oferă o

imagine clară, există totuşi câteva elemente vizibile de supranaţionalitate.

Aceste elemente sunt mai puţin puternice decât cele existente în cadrul celor

două tribunale internaţionale ad-hoc create de Consiliul de Securitate,

datorită caracterului complementar al jurisdicţiei Curţii faţă de jurisdicţiile

naţionale.

E. Curtea Penală Internaţională nu ţine cont de imunităţi sau

reguli speciale de procedură atribuite înalţilor demnitari ai unui stat

Prevederile Statutului se vor aplica, în mod egal, tuturor

persoanelor, fără a diferenţia pe baza capacităţii oficiale. Aşadar, această

capacitate oficială, fie în calitate de şef al statului sau al Guvernului, fie un

membru al Guvernului sau Parlamentului, nu va scuti, în nici un caz, o

persoană de răspundere penală şi nici nu va constitui motiv de reducere a

pedepsei. Rezultă de aici că nu i se poate interzice Curţii exercitarea

jurisdicţiei asupra persoanelor oficiale ale unor state părţi, pe baza

imunităţii sau regulilor speciale de procedură atribuite poziţiilor oficiale ale

acestora, fie ele în conformitate cu legea naţională sau internaţională.

215

Referitor la şefii militari şi ceilalţi superiori ierarhici, Statutul

stabileşte o distincţie între aceştia, în sensul că în cazul şefilor militari

Statutul oferă garanţii criteriului prevăzut în art.7 din Statutul Tribunalului

de la Nürnberg, unde un şef militar era răspunzător penal atunci când ştia

sau, în funcţie de circumstanţe, ar fi trebuit să ştie că forţele militare aflate

în subordinea sa au comis sau vor comite crime şi că, în consecinţă, nu a

luat măsurile necesare şi raţionale posibile penru a împiedica executarea lor

sau nu le-a raportat ulterior autorităţilor competente, în scopul finalizării

anchetei.

Cel mai mare succes al Curţii Penale Internaţionale ar consta în a

nu mai avea pe cine judeca pentru crime grave. Aceasta nu este din păcate o

ipoteza realistă , dar cu toate acestea , este greu de trecut cu vederea că în

lumea de azi mecanisme de prevenire a conflictelor majore sunt aproape

inexistente sau oricum nepermis de ineficace .

5.1.3. Neacceptarea Statutului de către S.U.A.

Raţiunile rezervelor manifestate de SUA faţă de Curtea Penală

Internaţională sunt pe cât de numeroase, pe atât de logice şi uşor de

interpretat.

Astfel, în primă instanţă, crearea unei instanţe penale independente

ar duce la anihilarea avantajului deţinut prin calitatea de membru permanent

şi predominant al Consiliului de Securitate. Trebuie reamintit faptul că

Tribunalele ad-hoc au fost instituite prin Rezoluţii ale Consiliului de

Securitate, unde regula dreptului de veto face ca niciodată un asemenea

tribunal să nu poată funcţiona împotriva voinţei unuia din membrii

permanenţi. Această mentalitate poate fi remarcată la toate la toate cele

cinci state membre care au calitatea de membrii permanenţi în Consiliul de

Securitate, Franţa fiind singura care şi-a modificat fundamental poziţia,

devenind un aprig susţinător al Curţii, iar China rămânând unicul adversar

declarat al acesteia392

.

Într-o altă idee se are în vedere rolul asumat pe plan internaţional

de către SUA, şi anume acela de „jandarm mondial”, în calitatea sa de

unică superputere rămasă pe plan mondial. În cadrul acţiunilor întreprinse

astfel, SUA s-au temut că proprii soldaţi sau alţi oficiali ar putea cădea sub

incidenţa şi în competenţa de judecată a unei instanţe internaţionale aflată în

afara oricărui control statal. Evenimentele relativ recente din Iraq, Somalia,

Afganistan sau Kosovo, nu fac decât să confirme aceste îngrijorări ale

responsabililor americani.

392 Daniela Coman, op.cit, p.239.

216

O altă justificare, de o relevanţă absolută pentru factorii politici

americani, mai ales în contextul alegerilor care au avut loc la finele anului

2000, a fost opinia publică americană care se pronunţa net împotriva

oricărei cedări de suveranitate. Este deja celebră formula „we don’t want to

see our boys arrested”393

. O posibilă situaţie, în care un soldat american

aflat în misiune oriunde în afara SUA ar fi judecat de către Curtea Penală

Internaţională, este considerată inacceptabilă la nivelul percepţiei publice,

dar şi pentru prestigiul şi poziţia externă a SUA pe plan mondial. De aceea,

la aceea dată, administraţia Clinton şi-a permis să semneze Statutul după ce

fusese consfinţită înfrângerea Partidului Democrat în alegerile din luna

noiembrie.

Din acest punct de vedere, agenda externă americană are, în Curtea

Penală Internaţională, un adversar de care trebuie să ţină seama. Crime de

razboi, precum cea de la Mazar-I-Sharif, din Afganistan, când 800 de

talibani - care se predaseră condiţionat - au fost masacraţi, cu mâinile legate

la spate, ori bombardarea unei nunţi afgane din zona controlată chiar de

Alianţa Nordului (susţinuta de americani), soldată cu peste 100 de morţi,

poate nu ar mai avea loc. Nu întamplător opoziţia la crearea noii Curţi a fost

iniţiată de un colectiv de diplomaţi americani implicaţi in operaţiuni

clandestine din epoca războiului rece.

În cele din urmă, decizia SUA de a semna Statutul Curţii Penale

Internaţionale, care în mod cert nu va fi prea curând transformată în

ratificare, urmată imediat de Israel, poate fi explicată prin reunirea a trei

elemente distinctive:

A. Organizaţiile neguvernamentale americane şi mondiale au mărit

considerabil presiunea asupra guvernului american, prezentându-l pe acesta

în poziţia de sabotor al ideii de justiţie internaţională şi implicit de

sprijinitor al marilor criminali internaţionali, ceea ce nu este, totuşi, real.

B. S-a constat o creştere a presiunilor din partea aliaţilor europeni,

sud-americai şi asistici, SUA găsindu-se din nou, ca şi la Roma, pe aceeaşi

poziţie cu statele pe care le acuză permanent de cele mai grave încălcări ale

drepturilor omului – China, Iraq, Libia, Sudan.

C. Preşedintele Clinton, odată cu plecarea sa de la putere, a

considerat că poate face acest gest fără a mai ţine cont de probabilele

repercusiuni electorale şi mai ales apreciind declaraţiile, evident potrivnice

Curţii, făcute de Partidul Republican în perioada preelectorală.

Această schimbare de poziţie a SUA a fost plătită de către celelalte

state susţinătoare ale Curţii Penale Internaţionale cu un compromis extrem

de important, realizat prin introducerea unor norme de procedură, care

393 Nu dorim să ne vedem băieţii arestaţi

217

garantează că niciodată un soldat sau un funcţionar american nu va fi deferit

judecăţii Curţii, fără acceptul SUA.

Fără a intra în detalii, este vorba de regulile de aplicare ale

articolului 90 alin.4 din Statut care, printr-o formulare extrem de complicată

şi ambiguuă, obligă statul, solicit de către Curte într-un caz de competenţa

sa, să extrădeze o anumită persoană nu către instanţa internaţională, ci către

statul al cărui cetăţean este, în baza unui acord bilateral încheiat anterior

între cele două ţări. Prin acest mecanism complicat se ocoleşte posibilitatea

ca un soldat american să fie predat Curţii394

. Trebuie menţionat aici faptul

că această soluţie a fost precedată de negocieri furtunoase, cu numeroase

ameninţări din partea reprezentanţilor SUA – de la părăsirea lucrărilor

Comisiei Pregătitoare, până la solicitarea, votată şi din fericire, respinsă de

Senatul American, de aplica sancţiuni economice faţă de statele semnatare

ale Statutului Curţii.

Varianta aleasă şi acceptată de state a fost intens criticată de către

organizaţiile neguvernamentale care au acuzat şi forma abuzivă prin care a

fost inclusă prevederea, dar şi „portiţa” deschisă pentru impunitate faţă de

soldaţii americani, dar care poate fi invocată şi folosită şi de alţi criminali

internaţionali.

Aşa cum se arată în numeroase comentarii pe plan mondial,

semnarea de către Rusia, SUA şi Israel a Statutului, chiar lipsită de

perspectiva ratificării într-un viitor apropiat, a reprezentat un uriaş pas

înainte, în vederea punerii în pranctică a Curţii Penale Internaţionale.

Rămâne ca în perioada care urmează să fie rezolvate şi alte probleme din

numeroasele cu care se confruntă idealul de justiţie penală internaţională.

Această hotărâre a SUA de a nu se alătura Curţii a provocat o serie

de dezbateri la toate nivelele, cât şi printre alţi participanţi ai societăţii

internaţionale. În timp ce unii au scos în evidenţă aspectele politice ale

acestei hotărâri, alţii s-au concentrat asupra motivelor legale. Unii s-au axat

pe efectele acestei decizii asupra viitorului Curţii Penale, iar alţii au analizat

impactul asupra intereselor naţionale ale Statelor Unite. Alternativele SUA

faţă de CPI sunt grupate, în acest studiu, în patru categorii: de sancţionare;

de ostilitate; de ameliorare din exterior; de ameliorare din interior395

.

Pe de o parte, aceia care îndeamnă guvernul american la

sancţionarea CPI susţin că CPI nu este o ameninţare la adresa intereselor

394 Astfel, SUA ar trebui să încheie acorduri bilaterale de extrădare, înainte de a trimite forţe militare într-o anumită ţară. 395 Ei urmăresc, în aceeaşi măsură, o încercare similară din partea Consiliului de Relaţii

Externe. Vezi Alton Frye, Către o Curte Penală Internaţională? Trei opţiuni prezentate ca discursuri prezidenţiale, New York, Consiliul de Relaţii pentru Străinătate, 1999, citat de

Daniela Coman, în op.cit, p.241.

218

SUA, ci dimpotrivă că protejează şi promovează interesele SUA396

. Într-

adevăr, după cum susţine Anne-Marie Slaughter, susţinătorii acestei opţiuni

prezintă legislaţia internaţională ca pe un aliat ferm al intereselor SUA şi

ca pe un scop compatibil cu politica americană397

. Din acest punct de

vedere, ratificarea Statutului de la Roma ar fi o concluzie firească a

implicării Statelor Unite în a-i aduce în faţa justiţiei pe făptuitorii celor mai

grave crime care preocupă comunitatea internaţională398

. Analizând

avantajele ratificării Statutului, susţinătorii acestei poziţii evidenţiază faptul

că Statele Unite n-ar trebui să se teamă de CPI, pentru că ar fi greu de

imaginat ca un soldat american să comită vreodată vreo crimă care să intre

sub jurisdicţia CPI. De fapt, CPI ar putea salva vieţile soldaţilor americani,

deoarece „ajutând la descurajarea tiranilor de mâine, CPI va reduce

necesitatea desfăşurării de forţe americane pentru a opri masacrul ”399

.

Alăturându-se Curţii, costurile vor avea o altă o altă eficacitate, deoarece ar

fi vorba doar de costurile pentru instituirea unui tribunal ad-hoc ori de câte

ori se comit crime care ies din comun. Mai mult chiar, Statutul are

suficiente metode obstrucţioniste prin care să se asigure de faptul că CPI nu

va fi folosită împotriva SUA, din punct de vedere politic.

Pe de altă parte, aceia care forţează administraţia să abordeze o

atitudine rezervată, chiar ostilă, faţă de CPI sunt motivaţi de aşa-numitul

rezultat imperfect al Conferinţei de la Roma. În timp ce se susţine că Statele

Unite sprijină o Curte Penală ideală, ai argumentează faptul că, Curtea, aşa

cum reiese din Statutul de la Roma, este prea slabă, iar unele state ar putea

încerca să folosească CPI ca o armă politică împotriva SUA.

Curtea Penală Internaţionalăe este, de asemenea, incompatibilă cu

Constituţia Statelor Unite şi chiar cu legislaţia internaţională. Din acest

punct de vedere, pacea şi justiţia nu se împacă una cu cealaltă întodeauna,

iar CPI în loc să împiedice apariţia „tiranilor de mâine” ar putea înrăutăţii

situaţia. Într-adevăr, crimele aflate sub jurisdicţia Curţii trebuie, probabil,

atribuite conflictelor interne sau internaţionale, iar pacea şi justiţia s-ar

putea să nu mai fie compatibile în aceste situaţii. Cu toate acestea, ceea ce îi

deosebeşte pe susţinătorii acestei opţiuni nu constă în obiecţiile lor

396 Kenneth Roth, Discursul Numărul Unu:AprobaţiCPI, în Alton Frye, op.cit., p.36, citat de

Daniela Coman, op.cit., p.241. 397 Anne-Marie Slaughter, Memorandum către Preşedinte, în Alton Frye, op.cit., p.9, citată de

Daniela Coman, op.cit., p.242. 398 Este bine-cunoscut faptul că Statele Unite s-au implicat activ atât în crearea Tribunalului de la Nürnberg cât şi în cel de la Tokyo, şi după aproape 50 de ani în activitatea Tribunalului

Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie şi a Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda,

fiind de asemenea printre primele state care au susţinut ideea creării unei Curţi Penale Internaţionale. 399 Kenneth Roth, op.cit., p.24, citat de Daniela Coman, op.cit., p.242.

219

referitoare la CPI, ci în argumentele conform cărora Statele Unite ar trebui

să fie ostile Curţii400

. John Bolton, subsecretarul de stat al SUA pe probleme

de control armat şi securitate internaţională, susţine că, într-adevăr, este

vorba despre politica celor trei nu-uri. Statele Unite nu ar trebui să se

îngrijească de ajutorul financiar oferit în mod direct sau indirect Curţii;

administraţia de stat nu ar trebui să depună eforturi în continuare pentru ca

astfel Curtea să devină operativă; şi, în fine, Statele Unite nu ar trebui să

continue negocierile cu guvernele pentru „a îmbunătăţi” activitatea CPI401

.

Cele două alternative se dovedesc a fi o combinaţie între cele

prezentate mai sus. Aceia care susţin că Statele Unite ar putea aduce

îmbunătăţiri Curţii admit omisiunile Curţii şi potenţiala ameninţare pe care

CPI o pote reprezenta pentru interesele SUA. Oricum, contrar celor ce

pledează pentru o atitudine ostilă faţă de CPI, sunt unii care susţin că Statele

Unite mai au încă destule alternative pentru a aduce îmbunătăţiri Curţii. Una

dintre aceste alternative este participarea Statelor Unite în calitate de

observator, aşa cum este stipulat în articolul 112 al Statutului de la Roma.

Această abordare ar fi benefică Statelor Unite pentru că le-ar permite o

„atitudine inconfundabilă” şi pentru că, după cum susţin apărătorii primei

alternative, ar menţine SUA în rolul de „conducător pentru crearea unei

reţele internaţionale de stabilitate a legii drepturilor omului402

”.

A patra alternativă – îmbunătăţiri aduse Curţii din interiorul

acesteia – pare a fi similară cu prima alternativă, în care administraţia este

sfătuită să ratifice Statutul. Oricum, întocmai ca şi în cazul celei de a doua

alternative, sunt admise imperfecţiunile Curţii, dar se susuţine că Statutul

poate proteja în mod efectiv atât soldaţii americani, cât şi civilii din

persecuţiile politice. Mai mult chiar , în timp ce a treia alternativă propune

soluţionările din exterior ca fiind cea mai bună alegere, susţinătorii celei de-

a patra alternative sugerează o creştere eficientă a intereselor naţionale ale

SUA, printr-o participare activă403

.

Toate aceste opţiuni par a oferi argumente convingătoare.

Implicarea Statelor Unite în desăvârşirea unei legi penale internaţionale

400 Daniela Coman, op.cit., p.242. 401 John Bolton „>Discursul Numărul Doi: Respingeţi şi opuneţi-vă CPI” în Frye, op. Cit. p

51. Pentru o poziţie similară, vezi William K. Lietzau, „CPI după Tratatul de la Roma: Preocupări din punctul de vedere al perspectivelor Armatei Americane.” Legislaţie şi probleme

contemporane, 64 (2201), pp. 119 – 140. 402 Ruth Wedgwood, „Discursul Numărul Trei: Aduceţi amendamente CPI”, în Frye, op. cit p. 54. 403 William L. Nash CPI şi desfăşurarea forţelor Armatelor Americane, în Sarah B. Sewall şi

Carl Kaysen, eds., Statele Unite şi CPI: Securitatea naţională şi legislaţia internaţională, Lanham, Md.: Rowman şi Littlefield Publishers, 2000, p. 153-164, citat de Daniela Coman, op.

cit, p. 243

220

este, într-adevăr de necontestat. Oricum, CPI îşi poate exercita jurisdicţia

asupra cetăţenilor americani, fiind astfel o ameninţare la adresa intereselor

naţionale ale Statelor Unite. Şi câtă vreme nu se poate nega, că prin

colaborarea cu Curtea s-ar putea reduce expunerea la risc a SUA vis-a-vis

de CPI, reise şi faptul că Statele Unite au capacitatea de a bloca orice

dezvoltare ulterioară a Curţii Penale Internaţionale. Cu toate acestea, aceste

opţiuni sunt într-o oarecare măsură şi incorecte. Statele Unite au avut o

contribuţie substanţială la creşterea conştiinţei internaţionale asupra

necesităţii de a deferijustiţiei pe făptuitorii celor mai grave crime; dar oare

nu acest efort a stat la baza intereselor politice ale SUA? Scepticii susţin că

Statele Unite au văzut în CPI doar o versiune permanentă a tribunalelor ad-

hoc404

, un mijloc de promovare al intereselor americane. Pentru aceştia,

refuzul Statelor Unite de a accepta orice compromis cu CPI este o dovadă

elocventă a dublului criteriu american405

.

Pe lângă aceasta, Statele Unite îşi pot exercita voinţa şi puterea de

a garanta că „vor fi scoase din joc până la atingerea scopului”406

. Dar oare

acest lucru va proteja mai bine cetăţenii amricani? De fapt, urmare a

articolului 12 al Statutului de la Roma, chiar dacă Statele Unite nu consimt

ca cetăţenii lor să fie aduşi în faţa Curţii, consimţământul statului teritorial

este suficient. De aici, rezultă că, dacă statul teritorial este un stat

participant sau care a acceptat jurisdicţia CPI, nu contează dacă Statele

Unite sunt participante sau nu.

Pe de o parte unii susţinători ai CPI acuză administraţia Bush că

încearcă să obţină imunitate pentru crimele comise de cetăţenii ei407

, în timp

ce alţii consideră scandalos că Statele Unite s-au pus în postura de a se

alătura unui pumn de state escroace care sunt înfricoşate de Curtea Penală

Internaţională. Pe de altă parte, adversarii CPI au interpretat aplauzele care

au urmat adoptării Statutului de la Roma ca a fi o sfidare la adresa Statelor

Unite. Ei s-au bucurat pe deplin de acest lucru şi ar considera

umilitoare(…) revenirea la acea majoritate care susţine Curtea. În pofida

punctelor de vedere diferite, atât susţinătorii, cât şi adversarii CPI par a

404 Sub controlul Consiliului de Securitate 405 A se vedea David Wippman, Curtea Penală Internaţională, în Christian Reus Smith,

ed.Politica legislaţiei internaţionale, Studii ale Universităţii Cambridge în probleme de relaţii

internaţionale, Cambridge: Cambridge University Press, 2004, p.151 – 188, citat de Daniela Coman, op.cit, p.243. 406 Declaraţia senatorului Jesse Helms, citat de Michal P.Scharf în timpul dezbaterii „Ar

trebui Statele Unite să ratifice Tratatul Curţţii Penale Internaţionale?”, organizată de Şcoala de Drept din cadrul Universităţii din Washington la data de 22 octombrie 2002, citat de

Daniela Coman, op.cit., p.244. 407 Raportul „Amnesty Internaţional”, Curtea Penală Internaţională. Eforturile SUA de a obţine nepedepsirea pentru genocid, crime împotriva umanităţii şi a crimelor de război (Al

Index : IOR 40/025/2002), web.amnesty.org.

221

confirma ideea că Statele Unite sunt din ce în ce mai izolate în privinţa

politicii lor externe.

De aici, întrebarea : care este cea mai bună alternativă pentru SUA

? Răspunsul presupune, poate, un compromis, căci este greu de imaginat că

Statele Unite ar putea avea un avantaj absolut, indiferent de ce pozţie ar

adopta cu privire la CPI. Tocmai de aceea, dar şi ţinând cont de explicaţiile

oficiale oferite de Marc Grossman, subsecretar de stat cu probleme de

politică, care susţinea că „CPI este o consecinţă defectuoasă, pentru că

subminează rolul Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite în menţinerea

păcii şi securităţii internaţionale” şi că „pretinde jurisdicţie asupra

cetăţenilor statelor care nu au ratificat Tratatul” ( mai mult chiar, în opinia

sa, Curtea Penală Internaţională este un „sistem de putere necontrolată care

ameninţă suveranitatea Statelor Unite, pentru că este deschisă exploatării şi

motivatelor acuzaţii politice408

”), la data de 6 mai 2002, administraţia lui

Bush a anunţat că retrage semnătura pentru Tratat. Cu toate acestea, opinia

publică a susţinut puternic Curtea: cel mai recent studiu, desfăşurat în

februarie 2005 a relevat faptul că 69% dintre americani susţin participarea

SUA la Curtea Penală Internaţională.

Aşa cu am arătat anterior, principalele obiecţii ale SUA sunt legate

de suveranitatea naţională şi de frica unor acuzaţii politice întemeiate.

În 2002, Congresul SUA a adoptat ASPA (American

Servicemembers' Protection Act) care conţinea un număr de măsuri de

precauţie, incluzând interdicţii pentru SUA de a acorda ajutor militar ţărilor

care au ratificat tratatul şi permiţând Preşedintelui să autorizeze forţe

militare pentru a elibera orice personal al armatei americanei reţinut de

curte, ducând contrar la consacrarea „Invaziei Actului de la Haga”. Actul a

fost mai târziu modificat să permită SUA cooperarea cu Curtea Penală

Internaţională în raporturile cu inamicii SUA.

SUA au făcut de asemenea un număr de Înţelegeri Bilaterale de

Imunitate (cunoscute de asemenea sub denumirea de „Înţelegerile celor 98

de Articole”) cu mai multe ţări , interzicând predarea către Curtea Penală

Internaţională a unei largi categorii de persoane incluzând oficilităţile

guvernamentale prezente şi anterioare, personal militar şi angajaţi ai SUA

(încluzând persoane contractate, dar de altă naţionalitate decât cea

americană) şi americani409

. Deoarece in 2 august 2006 Departamentul de

Stat al SUA a anunţat că au semnat 101 astfel de înţelegeri, SUA au tăiat

408 Marc Grossman, Politica externă a Americii şi Curtea Penală Internaţională, 6 mai 2002,

Departamantul de Stat al SUA – www.state.gov, citat de Daniela Coman, op.cit.p.244. 409 România a semnat acest acord cu SUA la data de 1 august 2002. Gestul oficialilor de la Bucureşti i-a deranjat pe cei europeni care au afirmat că România trebuia să aştepte o decizie la

acest nivel înainte de a semna acordul cu administraţia SUA.

222

ajutorul multor ţări care au refuzat să semneze Înţelegeri Bilaterale de

Imunitate.

În mod surprinzător, încheierea acestui acord de către România a

declanşat un val de proteste şi comentarii din partea unor oficiali europeni,

care au contestat temeiul legal al documentului. Poate un stat, în mod

unilateral, să semneze înţelegeri de acest gen ? Constituie astfel de acorduri

o eludare şi o blocare a bunului mers al justiţiei la nivel internaţional? Se

poate răspunde, fără ezitare, că din punct de vedere juridic, România nu a

încălcat dispoziţiile actului internaţional ci, dimpotrivă, a acţionat întocmai

prevederilor art.98 ale acestuia. Pe cale de consecinţă, România are dreptul

să semneze un acord de cooperare în domeniul predării unor cetăţeni

aparţinând unui stat care nu este parte la Statutul Curţii Penale

Internaţionale, cu este cazul Statelor Unite ale Americii. Aşadar, prin

încheierea acestui acord, România nu a urmărit să eludeze prevederile

Statutului ci, în aplicarea strictă a dispoziţiilor acestuia, doar a recunoscut

SUA dreptul suveran de a consimţi la predarea propriilor cetăţeni către

Curtea Penală Internaţională de către România, în condiţiile în care SUA nu

sunt parte la actul de constituire a acestei Curţi. Mai mult, cu acazia

semnării,România şi-a reafirmat angajamentul faţă de principiile şi regulile

încrise în Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale410

În 2002, SUA au ameninţat cu retragerea reînnoirii

colaborării cu misiunilor de păstrare a păcii ale Naţiunilor Unite dacă nu

acceptau ca trupelor americane să li garanteze imunitatea faţă de acuzările

aduse de Curte. Într-un compromis, Consiliul de Securitate a adoptat

Rezoluţia 1422 din 12 iulie 2002 ce garanta imunitatea personalului din

ţările ce nu erau parte la CPI implicat în misiuni stabilite sau autorizate ale

Naţiunilor Unite pentru o perioadă de 12 luni. Acesta a fost reînnoit în 2003

dar Consiliul de Securitate a refuzat să-l reînnoiască şi în 2004 după apariţia

imaginilor trupelor americane abuzând de prizionierii iraqieni în Abu

Ghraib; SUA şi-au retras cererea.

5.1.4. Probleme actuale cu privire la neîmplinirile jurisdicţiei

penale internaţionale

A. “Legătura” dintre Consiliul de Securitate al O.N.U. şi

Curtea Penală Internaţională

Curtea Penală Internaţională este o instituţie jurisdicţională

independentă. Cu toate acestea, scopurile sale sunt strâns relaţionate cu cele

ale ONU. De altfel, aşa cum rezultă din definiţie, Curtea va contribui la

pregătirea jurisdicţiilor naţionale pentru a investiga şi a pedepsi săvârşirea

410 Sofia Balaban, Florentin Ilie, Eludează România prevederile Statutului Curţii Penale

Internaţionale? în Revista consilierilor juridici din armată, nr.1/2004, p.36 – 41.

223

celor mai grave crime, care aduc atingere comunităţii internaţionale în

ansamblu.

Aşa cum rezultă din Statut411

, relaţia dintre Curte şi ONU va fi

stabilită printr-un Acord, aprobat de Adunarea Statelor Părţi şi încheiat apoi

de către preşedintele Curţii în numele acesteia.

Consiliul de Securitate, ca organ principal al ONU, are

responsabilitatea de a menţine pacea şi securitatea internaţională şi de a

adopta în acest sens măsuri în vederea prevenirii şi înlăturării ameninţărilor

împotriva păcii şi în vederea reprimării oricăror acte de agresiune sau altor

încălcări ale ordinii internaţionale. De asemenea, prin mijloace paşnice şi în

conformitate cu principiile justiţiei şi ale dreptului internaţional să aplaneze

ori să rezolve diferendele sau situaţiile cu caracter internaţional care ar putea

duce la încălcarea păcii, ceea ce relevă relaţia substanţială dintre Curte şi

Consiliul de Securitate.412

În acest sens, Consiliul de Securitate, care îşi desfăşoară activitatea

potrivit Capitolului VII din Carta ONU, poate sesiza Curtea cu o cauză în

care una sau mai multe crime aflate sub jurisdicţia acesteia par a fi fost

săvârşite. Acesta poate acţiona în acest sens chiar dacă statul de cetăţenie al

făptuitorului nu este parte la Statutul Curţii.

Conform dispoziţiilor Cartei, Consiliul de Securitate poate adopta

măsuri de securitate pentru toate statele membre ale Naţiunilor Unite. În

acest sens poate solicita şi Curţii suspendarea activităţii sale, pe o perioadă

de 12 luni, dacă adoptă o rezoluţie în acest sens. Pe cale de consecinţă, nici o

anchetă, judecată sau condamnare nu poate fi iniţiată sau pusă în executare,

conform Statutului, în timpul celor 12 luni ulterioare datei la care Consiliul

de Securitate a adresat o asemenea cerere Curţii.

De asemenea, Consiliul de Securitate poate obliga un stat care nu

este parte la Statut, să accepte jurisdicţia Curţii, sau poate determina un stat

parte să renunţe la jurisdicţia naţională cu privire la un anumit caz, în

beneficiul jurisdicţiei Curţii.

Luând în considerare cele expuse, se poate afirma că în contextul

internaţional Consiliul de Securitate al ONU are un rol extrem de important

în susţinerea activităţii şi eficacităţii Curţii.

B. Statutul Curţii Penale Internaţionale nu incriminează

terorismul

411 Art 2 412 A se vedea, pentru păreri asemănătoare, Adrian Năstase, Cristian Jura, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002 şi Victor Ponta,

Daniela Coman, Curtea Penală Internaţională, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2004, pag. 138.

224

În cazul crimelor contra păcii şi securităţii internaţionale, crimele

de război şi crimele contra umanităţii, autorii acestora sunt, de regulă,

organe, organizaţii şi instituţii guvernamentale sau persoane particulare care

acţionează în calitate de agenţi ai statului ori din însărcinarea acestuia.

Persoanele particulare pot săvârşi, la rândul lor, fapte contrare

dreptului internaţional. Statele sunt obligate, în relaţiile lor de colaborare, să

prevină şi să împiedice comiterea unor asemenea fapte, ţinând seama de

periculozitatea lor pentru comunitatea internaţională.

Printre infracţiunile internaţionale comise de persoane particulare

figurează: terorismul, pirateria maritimă, pirateria aeriană, traficul ilicit de

stupefiante, falsificarea de monedă, mai recent corupţia, etc.413

.

Asemenea fapte sunt incluse în categoria de infracţiuni

internaţionale (delicta juris gentium) prin tratate sau convenţii internaţionale

intervenite între state prin care acestea se obligă să le încrimineze în

legislaţia lor penală internă şi să le sancţioneze ca atare414

.

La ora actuală, terorismul internaţional este una dintre cele mai

dezbătute şi mai controversate probleme. Astfel, numeroşi jurişti, oameni

politici, cercetători din diferite domenii – sociologi, politologi, economişti,

au căutat să identifice esenţa fenomenului terorist studiindu-i cauzele,

formele de manifestare şi definindu-i trăsăturile care-l individualizează415

.

Cu toate acestea – după cum am arătat - terorismul nu a putut

dobândi, o definiţie juridică universal acceptată, datorită în primul rând

caracterului politic, incontestabil al acestui fenomen416

.

Consecinţa inexistenţei unei definiţii juridice precise a terorismului

a determinat şi imposibilitatea încriminării acestei fapte ilicite grave, de

către tribunalele penale internaţionale create până în prezent, ca o crimă de

sine stătătoare şi sancţionată ca atare.

Potrivit regulilor de drept penal, atât cel naţional cât şi

internaţional, încriminarea unei fapte presupune existenţa unei definiţii

precise. Acest aspect este menţionat şi în Statutul Curţii Penale

Internaţionale, potrivit căruia „definirea unei crime este de strictă

interpretare şi nu poate fi extinsă prin analogie”417

.

Fără să existe o definiţie clară, precisă a terorismului, în dreptul

internaţional, terorismul nu este o infracţiune autonomă, în acest domeniu,

însă el a devenit o astfel de infracţiune, în domeniul dreptului intern.

413 G. Geamănu, op. cit., p.168; I. Diaconu, op. cit., p.385. 414 J. F. Gayrand şi D. Senat, Le Terrorisme, Presses Universitaires de France, Paris, 2002, p.28. 415 I.Popescu, N. Rădulescu, N. Popescu, op. cit., p.9; 416 A. Năstase, Organizarea Internaţională, Universitatea Valahia, Târgovişte, 2001, p.364. 417 Art.22 alin.2 din Statutul Curţii Penale Internaţionale, Capitolul III – Principii generale de

drept penal.

225

Atât prin formele de manifestare, cât şi prin consecinţele sale în

prezent terorismul reprezintă o gravă ameninţare la adresa păcii şi securităţii

internaţionale, a drepturilor omului şi a altor valori superioare ale omenirii,

motiv pentru care am optat pentru calificarea lui drept crimă de drept

internaţional.

După atentatele teroriste din 11 septembrie 2001, au existat şi

opinii extrem de avizate şi fundamentate care afirmau că actele grave de

terorism, întrunesc elementele constitutive ale crimelor împotriva

umanităţii. Astfel, este incontestabil faptul că atacul terorist din 11

septembrie 2001 din S.U.A. şi, într-o oarecare măsură, cel din Spania din

martie 2004, reprezintă „acte de ucidere, exterminare.... comise în cadrul

unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populaţii civile,

având conştiinţa şi intenţia comiterii acestui act”, aşa cum prevede art.7 din

Statutul Curţii Penale Internaţionale.

Opinăm că doar anumite forme de terorism pot fi considerate o

veritabilă crimă împotriva umanităţii.

Calificarea, foarte repede, după atentatele din 11 septembrie 2001,

a acestor acte drept „crimă împotriva umanităţii”, a fost evocată de către

unii jurişti, precum şi de către oameni politici sau reprezentanţi ai

organizaţiilor internaţionale.

Afirmaţiile potrivit cărora terorismul era calificat drept crimă

împotriva umanităţii, au fost criticate, dar ele s-au limitat doar la calificarea

actelor din 11 septembrie 2001 şi nu la terorism în general. Astfel, ele nu

implică în nici un fel faptul că terorismul în general constituie o crimă

împotriva umanităţii, ci că actele în cauză intrau în această categorie.

C. Statutul Curţii Penale Internaţionale nu defineşte “crima de

agresiune”

Potrivit dispoziţiilor418

Statutului Curţii Penale Internaţionale,

Curtea îşi va exercita competenţa în ceea ce priveşte crima de agresiune

când va fi adoptată o dispoziţie conform art. 121 şi 123, care va defini

această crimă şi va fixa condiţiile exercitării competenţei Curţii în ceea ce o

priveşte. Această dispoziţie va trebui să fie compatibilă cu dispoziţiile

pertinente ale Cartei Naţiunilor Unite, ceea ce înseamnă îndeosebi capitolul

VII.

În timpul negocierilor de la Roma, existenţa însăşi a crimei de

agresiune, a fost pusă în discuţie. A fost greu de acceptat să se excludă din

statut una dintre cele mai grave crime care preocupă comunitatea

internaţională în ansamblu.

418 Art. 5 din Statutul Curţii Penale Internaţionale de la Roma

226

Singurul organ împuternicit de Carta O.N.U. de a constata

existenţa unui act de agresiune este Consiliul de Securitate. Curtea Penală

Internaţională nu poate fi sesizată cu asemenea crime decât după ce

Consiliul de Securitate şi-a dat verdictul în acest sens.

Aşa după cum am menţionat mai sus, Statutul cuprinde o singură

dispoziţie de trimitere (art. 5 paragraful 2), în sensul că jurisdicţia Curţii în

ce priveşte această infracţiune se va exercita numai după ce se va adopta o

dispoziţie în concordanţă cu art. 121 şi 123 ale Statutului. Adoptarea unei

asemenea definiţii va fi posibilă după expirarea unei perioade de 7 ani de la

intrarea în vigoare a Statutului, prin procedura depunerii de amendamente,

prevăzute de art. 121 care să fie analizate apoi de o Conferinţă de revizuire

a Statutului la care să participe membri Adunării Statelor-părţi419

.

5.2. Procedura de anchetare si judecare a crimelor

internaţionale - o „derogare” de la drepturile procesuale ale omului?

5.2.1. Unele consideraţii generale cu privire la drepturile

procesuale ale omului

Jean Jacques Rousseau afirma în lucrarea publicată în 1762

„Contractul social” că „omul este născut liber, dar pretutindeni este în

lanţuri”420

. Aceasta idee este cât se poate de actuală. Deşi drepturile omului

au constituit obiect de reglementare la nivel internaţional in nenumărate

rânduri, totuşi se remarcă cu stupoare ca încă mai există grave încălcări ale

acestora, chiar la nivel înalt.

Ideea elaborării unei Declaraţii a Drepturilor Omului datează din

1945 când, la Conferinţa de la San Francisco consacrată creării Organizaţiei

Naţiunilor Unite, reprezentanţii Cubei, Panama şi Mexicului au făcut o

propunere în acest sens, dar nereţinută de participanţi. Propunerea a fost

reiterată de Panama în 1946 la sesiunea de la Londra a Adunării Generale a

ONU, când, reprezentantul ei a prezentat şi un proiect de Declaraţie, ce a

fost transmis Consiliului Economic şi Social, ajungând în cele din urmă la

Comisia pentru Drepturile Omului. La 10 decembrie 1948 a fost adoptată

,,Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”421

, iar la 16 decembrie 1966,

ONU a adoptat şi deschis spre semnare, ratificare şi aderare celelalte trei

instrumente: Pactul internaţional privitor la drepturile economice, sociale şi

culturale; Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice şi.

Protocolul facultativ la acest ultim pact, care prevedea un mecanism de

419 I. G. Stancu, „Definirea crimei de agresiune – O contribuţie românească”, în Revista

Română de Drept Internaţional, 1/2003, p.54. 420 Jean Jaques Rousseau, Contractul Social, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p.24. 421 Prin Rezoluţia 217A/III

227

examinare a plângerilor persoanelor particulare. Zece ani au trebuit să

treacă pentru ca aceste instrumente să intre în vigoare, în ianuarie şi

respectiv martie 1976, pentru ca, în cea de 44-a sa Sesiune din 1989,

Adunarea Generală ONU să adopte şi cel de al doilea Protocol facultativ la

Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, vizând abolirea

pedepsei cu moartea.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (DUDO)422

este primul

document internaţional care enunţă, în mod solemn, drepturile şi libertăţile

fundamentale ce trebuie garantate fiecărei fiinţe umane. În categoria

drepturilor civile şi politice enunţate în Declaraţie se numără: dreptul la

viaţă, la libertate şi demnitate, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie,

dreptul de a nu fi supus la tortură sau la tratamente crude, inumane sau

degradante, dreptul la recunoaştere în orice loc a personalităţii juridice,

egalitatea în faţa legii şi dreptul de a se adresa în mod efectiv instanţelor

judiciare competente împotriva actelor care-i violează drepturile

recunoscute, dreptul de a nu fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar,

dreptul la un proces echitabil în materie civilă şi penală, dreptul la

prezumţia de nevinovăţie până la pronunţarea unei sentinţe într-un proces

public, dreptul la respectarea vieţii private şi a proprietăţii, dreptul de a

circula liber, de a părăsi orice ţară, inclusiv ţara sa şi de a reveni, dreptul la

azil în caz de persecuţie, dreptul la o cetăţenie, dreptul de a se căsători şi a

întemeia o familie, dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei,

libertatea de opinie şi exprimare, libertatea de întrunire şi asociere paşnică,

dreptul de a participa, direct sau prin reprezentanţi, la conducerea treburilor

publice, dreptul de acces la funcţiile publice ale ţării sale.

În cea de a doua categorie sunt cuprinse drepturile economice,

sociale şi culturale pe care le poate pretinde o persoană ,,în calitate de

membru al societăţii”, printre care: dreptul la securitate socială,

indispensabil pentru demnitatea şi libera dezvoltare a personalităţii sale,

dreptul la muncă şi libera alegere a muncii, dreptul la salariu egal pentru o

muncă egală, dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate,

dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii sale, bunăstării

proprii şi a familiei, dreptul mamei şi copilului la ajutor şi ocrotire speciale,

dreptul la învăţământ şi dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală

a colectivităţii.

La nivel internaţional s-a încercat crearea a numeroase organisme,

care sa aibă drept principală preocupare apărarea acestor drepturi si libertăţi

fundamentale. Atenţia merită îndreptată în continuare asupra drepturilor

procesuale ale individului şi asupra încălcărilor acestora in cadrul unor

422 Proclamată la 10 decembrie 1948

228

procese internaţionale. Au existat astfel câteva cazuri extrem de importante,

analizate si judecate de instanţe internaţionale, in cadrul cărora s-a pus

problema încălcării unor drepturi ale inculpaţilor, precum cel de a nu fi

supus unor tratamente inumane sau degradante, dreptul de a i se soluţiona

cauza intr-un timp rezonabil, dreptul de a i se acorda tratament medical in

caz de necesitate, dreptul de a menţine legătura cu cei apropiaţi, cel de a-şi

alege apărătorii, dreptul la libera exprimare etc.

Dreptul oricărei persoane de a nu fi torturată sau supusă unor

tratamente crude, inumane sau degradante, este unul dintre drepturile

fundamentale de la care nu se admite nici o derogare. El trebuie respectat

faţă de orice fiinţă umană, în toate împrejurările, în timp de pace, în

perioada de conflict armat. Cu valoare de principiu, el a fost enunţat pentru

prima oară în Declaraţia Universale a Drepturilor Omului în formularea

,,Nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude,

inumane sau degradante”423

.

Articolul 7 din Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi

politice, după ce enunţă, în primul paragraf, acest drept în termeni identici

cu cei din DUDO, adaugă în paragraful 2: „În special este interzis ca o

persoană să fie supusă, fără consimţământul său, unei experienţe medicale

sau ştiinţifice”. Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid

din 1948 şi Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării crimei

de apartheid din 1973, interzic supunerea membrilor unui grup sau mai

multor grupuri rasiale, la tortură sau la pedepse sau tratamente crude,

inumane sau degradante.

Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor conţine

o prevedere expresă potrivit căreia „Pedepsele corporale, punerea în carceră

întunecoasă, precum şi orice sancţiune crudă, inumană sau degradantă,

trebuie să fie completamente interzise ca sancţiuni disciplinare”.

Tot astfel, Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea

legilor prevede în articolul 5 că „nici un responsabil cu aplicarea legilor nu

poate aplica, incita sau tolera un act de tortură sau orice altă pedeapsă sau

tratament crud, inuman sau degradant şi nici nu poate invoca ordinul

superiorilor sau existenţa unor împrejurări excepţionale, cum sunt starea de

război sau ameninţarea unui război, ameninţarea contra securităţii naţionale,

instabilitatea politică internă sau orice altă stare excepţională, pentru a

justifica tortura sau alte pedepse sau tratamente crude, inumane sau

degradante”.

Adăugând la acestea şi dispoziţiile Convenţiilor de la Geneva din

august 1949 cu privire la protecţia victimelor de război, precum şi ale

423 Articolul 5 din D.U.D.O.

229

Protocoalelor lor adiţionale din 1977, avem dovada peremptorie că dreptul

unei fiinţe umane de a nu fi torturată sau supusă la tratamente crude,

inumane sau degradante este un drept fundamental al omului, universal şi

inderogabil.

Dreptul la libertate este menţionat în Pactul Internaţional cu

privire la drepturile civile şi politice :,,Orice individ are dreptul la libertate

şi la securitatea persoanei sale. Nimeni nu poate fi arestat sau deţinut în mod

arbitrar. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa decât pentru motivele

legale şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege.”424

Privitor la dreptul la apărare Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului in articolul 7 prevede că ,,…Toţi oamenii au dreptul fără deosebire

la o protecţie egală a legii”. Iar articolul 10 menţionează că ,,Orice persoană

are dreptul să fie ascultată în mod echitabil şi public de un tribunal

independent şi imparţial, care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor

sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată

împotriva ei.” Mai clară este menţiunea din articolul 11 ,,Orice persoană

acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi

dovedită în mod legal în cursul unui proces public în cadrul căruia i s-au

asigurat toate garanţiile necesare apărării sale…” În articolul 14 par. 3 lit. d,

al aceluiaşi document se precizează însă în detaliu că ,,orice persoană

acuzată de comiterea unei infracţiuni are dreptul să fie prezentă la proces şi

să se apere ea însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales de ea; dacă nu

are apărător să fie informată despre dreptul da a-l avea şi, ori de câte ori

interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu fără plată,

dacă ea nu are mijloace pentru a-l remunera.”

Pe de altă parte, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

subliniază că ,,orice persoană care face obiectul unei cauze civile sau

penale are dreptul la un proces just şi deschis publicului, într-un termen

rezonabil de rapid, în faţa unui tribunal independent şi imparţial, creat prin

lege.”425

Dreptul la apărarea demnităţii îşi găseşte exprimarea şi în primul

articol al D.U.D.O.: ,,Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în

demnitate şi în drepturi…” pentru ca apoi să-şi găsească locul şi în

Preambulul Pactului Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice în

care se menţionează ,,…în conformitate cu principiile enunţate în Carta

Naţiunilor Unite, recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor

familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile, constituie

fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume….recunoscând că aceste

drepturi decurg din demnitatea inerentă persoanei umane”.

424 Articolul 9 425 Art.6 pct. 1

230

Libertatea de opinie si exprimare, ca drept fundamental al

omului, a fost consacrată atât în unele instrumente ce alcătuiesc Carta

Internaţională a Drepturilor Omului cât şi în alte convenţii care

reglementează domenii particulare de protecţie. Pentru prima dată acest

drept a fost enunţat în Art.19 din Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului care prevede: ,,Orice persoană are dreptul la libertatea de opinie şi

exprimare, ceea ce implică dreptul de a nu fi neliniştit pentru opiniile sale şi

acela de a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără consideraţii de frontieră,

informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare.”

Acest principiu a fost dezvoltat în Art.19 din Pactul internaţional

cu privire la drepturile civile şi politice, în al cărui conţinut se prevede:

“1. Nimeni nu trebuie să aibă ceva de suferit din pricina opiniilor

sale;

2. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, acest

drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspândi informaţii şi

idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită ori

artistică, sau prin orice alt mijloc la alegerea sa;

3. Exercitarea libertăţilor prevăzute la paragraful 2 al prezentului

articol comportă îndatoriri speciale. În consecinţă ea poate fi supusă

anumitor limitări care trebuie însă stabilite în mod expres prin lege şi care

sunt necesare:

a. respectării drepturilor şi reputaţiei altora;

b. apărării securităţii naţionale, ordinii publice; ”

Alte îngrădiri ale acestui drept au fost consacrate în Art.20 din Pact

şi ele se referă la „interzicerea prin lege de către fiecare stat a oricărei

propagande în favoarea războiului şi a oricărui îndemn la ură naţională,

rasială sau religioasă, care constituie o discriminare, o incitare la ostilitate

sau la violenţă.”

Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia prevede,

în art.6 pct.1, dreptul oricărei persoane la un proces echitabil :”Orice

persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi

într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial,

stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi

obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în

materie penală îndreptată împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată

în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului,

pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul

moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate

democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a

părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată strict necesară de către

231

tribunal, atunci când, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar fi de

natură să aducă atingere intereselor justiţiei”.

Accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc

fundamental, atât prin art.6 pct.1 din Convenţie, cât şi prin art.10 din

Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi prin art.14 pct.1 din

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; accesul liber la

justiţie este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa

justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale

legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită

prin nici o lege.

In accepţiunea Convenţiei, exercitarea dreptului de acces la justiţie

presupune tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal

instituit de lege, adică garantarea unei proceduri judiciare în faţa căreia să se

poată realiza, efectiv, acest drept.

Examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen

rezonabil. Cerinţa din art.6 pct.1 al Convenţiei, aceea ca o cauză să fie

examinată în mod echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura

respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces şi anume principiul

contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, ambele asigurând

egalitatea deplină a părţilor în proces.

Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a

oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să

nu o dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin

asigurarea dreptului său la apărare.

În sens material, acest drept include toate drepturile şi garanţiile

procesuale, care asigură părţilor posibilitatea de a-şi apăra interesele, iar în

sens formal el include dreptul părţilor de a-şi angaja un avocat.

Realizarea dreptului la apărare este asigurată şi prin modul de

organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti, la baza căruia stau

principiile legalităţii, egalităţii părţilor, gratuităţii, colegialităţii, publicităţii,

controlului judiciar, imutabilităţii şi rolului activ al instanţei. Legalitatea

semnifică înfăptuirea justiţiei în numele legii de către instanţele

judecătoreşti prevăzute de lege, în limita competenţelor ce le-au fost

conferite de legiuitor, precum şi supunerea judecătorilor numai în faţa legii;

egalitatea părţilor semnifică egalitatea acestora în raporturile procesuale cu

instanţa, dar şi în raporturile dintre ele, prin recunoaşterea aceloraşi drepturi

procesuale şi impunerea aceloraşi obligaţii; gratuitatea înseamnă obţinerea

unei rezolvări judiciare necondiţionat de plata vreunei taxe; controlul

judiciar înseamnă posibilitatea verificării, de către o instanţa superioară în

grad, a legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate de instanţa inferioară;

imutabilitatea semnifică imposibilitatea, de principiu, a modificării cadrului

232

litigiului, sub aspectul părţilor, obiectului şi temeiului de drept; rolul activ al

instanţei reprezintă, nu o ingerinţă în interesele părţilor, ci o garanţie a

respectării drepturilor şi realizării intereselor acestora, deoarece are ca unic

scop aflarea adevărului în cauză.

Cerinţa examinării cauzei în public426

înseamnă publicitatea

dezbaterilor, care se realizează, pe de o parte prin asigurarea accesului

părţilor la dezbateri, aceasta fiind o condiţie inerentă a exercitării drepturilor

lor procesuale, constând în dreptul la apărare şi dreptul la dezbateri

contradictorii, iar pe de altă parte, prin asigurarea accesului la dezbateri al

oricăror persoane.

Cerinţa Convenţiei ca examinarea cauzei să se facă într-un termen

rezonabil trebuie raportată la fiecare caz în parte, luând în considerare

durata procedurii, natura pretenţiilor, complexitatea procesului,

comportamentul autorităţilor competente şi al părţilor, dificultatea

dezbaterilor, aglomerarea rolului instanţei şi exercitarea căilor de atac.

Examinarea cauzei trebuie să se facă de un tribunal independent, imparţial,

stabilit prin lege.

5.2.2. Aspecte controversate privind nerespectarea drepturilor

procesuale în procesele judecate în cadrul Tribunalului Penal

Internaţional pentru fosta Iugoslavie

Am analizat anterior câteva dintre cele mai importante drepturi a

căror încălcare este susţinută de acuzaţii marilor procese, ce au comis aşa-

numitele „crime internaţionale”. In categoria acestor crime cu un grad foarte

mare de pericol pentru existenţa statelor şi a populaţiilor intră crimele

împotriva umanităţii şi crimele de război, precum si genocidul. Acestea au

fost pentru prima oară reprimate în cadrul Declaraţiei de la Saint James

Palace, din 1942, fiind totodată declarate imprescriptibile427

.

Dată fiind existenţa unor fapte odioase, mai ales după cel de-al

doilea război mondial, s-a observat necesitatea imperioasă a creării unei

instanţe cu caracter permanent, care să judece persoanele vinovate de

comiterea crimei de genocid sau de alte crime ce ar intra in competenţa sa.

Insă aceasta idee a rămas multă vreme in stadiul de proiect.

Totuşi, aşa cum am arătat în capitolele anterioare, la nivel

internaţional, au fost constituite, într-o primă fază, instituţii jurisdicţionale

penale, cu competenţă specială si cu o durată temporară de activitate,

limitată la soluţionarea cauzelor pentru care au fost create (Tribunalul

Militar Internaţional de la Nürnberg, Tribunalul Militar Internaţional pentru

Extremul Orient, Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie,

426 Prevăzută de art. 6 pct.1 din Convenţie 427 Făptuitorii lor putând fi urmăriţi, judecaţi oricând, indiferent de timpul trecut de la

comiterea faptelor lor criminale.

233

Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda), în cea de-a doua fază

constituindu-se instituţia cu caracter permanent denumită Curtea Penală

Internaţională.

În continuare vom face câteva referiri la modul de desfăşurare a

unor procese în cadrul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta

Iugoslavie.

Astfel, este primul Tribunal creat in baza Capitolului VII al Cartei

ONU pentru menţinerea păcii si securităţii internaţionale, prima instanţă

(pentru crime de război) cu caracter realmente internaţional, primul tribunal

penal internaţional care a aplicat corpusul dreptului internaţional umanitar

în vigoare si care a stabilit, în plan judiciar, locul ce revine dreptului

cutumiar.

Anchetele şi procesele îşi propun să ducă la stabilirea exactă a

faptelor, chiar dacă acestea au fost anterior contestate. Aflarea indubitabilă a

adevărului permite combaterea refuzului de a privi realitatea in faţă,

zăgăzuirea tentativelor de revizionism, prevenirea comiterii de noi crime.

Miilor de victime, în sfârşit ascultate, li se face o necesară dreptate;

totodată, sunt traduse în justiţie persoane situate la toate nivelurile sociale.

Se pune astfel capăt tradiţionalei impunităţi de care au beneficiat mai ales

cei aflaţi în posturi înalte, dar si alţi vinovaţi de fapte deosebit de grave.

Dacă sunt recunoscuţi culpabili, aceştia trebuie să-şi părăsească definitiv

funcţiile.

Acuzaţii sunt judecaţi pentru responsabilitatea lor personală,

directă sau indirectă, pentru a se evita ca întregi comunităţi sa fie

incriminate, în mod colectiv, pentru suferinţele îndurate de alţii. În faţa

instanţelor de judecată ale TPI au compărut circa 120 de acuzaţi; 64 se află

in centrul propriu de detenţie, situat in cartierul rezidenţial Scheveningen

din Haga, de pe malul Marii Nordului, iar 35 au fost transferaţi în

penitenciare din state care au semnat un acord în acest sens cu ONU; pentru

37 de persoane s-a dat sentinţa finală; unii au executat deja pedepsele

primite sau au fost achitaţi; 13 inculpaţi sunt încă necapturaţi, sarcină ce

revine autorităţilor pe teritoriul cărora se afla ascunşi; peste 3 500 de

victime au depus mărturie, iar 1 400 de persoane au fost interogate de

acuzare ca martori potenţiali. Tuturor acestora, care dau uneori dovadă de

mare curaj şi care ajută la aflarea adevărului, li se asigura protecţia, în unele

cazuri identitatea lor nefiind divulgată public. Pedeapsa maximă pe care o

pot da judecătorii TPI este închisoarea pe viaţă, pentru începerea procesului

fiind obligatorie prezenţa fizică a inculpatului. Tribunalul nu poate să aplice

pedeapsa cu moartea. Pe durata dezbaterilor, inculpatul se află in detenţie

preventivă la închisoarea din Haga, unde rămâne până la încheierea

procesului; după anunţarea sentinţei, respectiv dacă i se dovedeşte

234

culpabilitatea, va fi transferat, pentru executarea pedepsei, la un penitenciar

dintr-o ţară cu care Naţiunile Unite au convenit în acest fel. Tribunalul de la

Haga nu deţine monopolul anchetării si pedepsirii crimelor din fosta

Iugoslavie. El işi exercită competenţa la concurenţă cu jurisdicţiile

naţionale. Cu toate acestea, are prioritate în fata lor şi poate, în interesul

justiţiei, să ceară desesizarea unei asemenea jurisdicţii intr-o ancheta sau un

proces anume, in orice stadiu s-ar afla instrumentarea cauzei.

Primele anchete au fost începute, în plin război, de procurorul sud-

african Richard Goldstone, numit în august 1994; a urmat apoi Louise

Arbour (Canada), care a părăsit TPI în septembrie 1999, aureolată de

inculparea fostului preşedinte iugoslav Slobodan Milosevici, predat

instanţei de la Haga in 2001, sub mandatul Carlei Del Ponte (Elveţia). După

numirea acesteia din urmă, strategia penală s-a orientat în special asupra

incriminării responsabililor de rang înalt ai tuturor părţilor implicate în

conflictul din fosta Iugoslavie. Ceilalţi - „peştii mai mici“ sau „profitorii de

război“ - răspund de crimele lor în faţa tribunalelor locale, unde TPI a depus

dosarele întocmite de anchetatorii săi. Aceştia au identificat adevărate reţele

de torţionari, reperaţi din aproape în aproape cu ajutorul unui sistem

funcţional de date electronice. „Modul lor de organizare este piramidal, ceea

ce înseamnă reconstituirea unui imens puzzle“, explica un anchetator,

adăugând ca „nemernici există în toate taberele, fără excepţie“. Nu toţi au

putut fi însă puşi sub urmărire şi inculpaţi, chiar dacă TPI a reuşit să

convingă mii de victime să depună mărturie în instanţă. Ei sunt „eroii

necunoscuţi ai justiţiei internaţionale“, oameni marcaţi pe viaţă de tragediile

prin care au trecut. „Dar pentru a-i demasca pe baronii războiului, a trebuit

sa audiem şi puşlamale, asasini, jigodii cu mâinile pătate de sânge; de

asemenea, să-i transformăm pe foştii torţionari in «pocăiţi»428

, cu scopul de

a descifra angrenajul maşinăriei criminale“, arăta un alt anchetator, vorbind

totodată despre dificultatea unor asemenea audieri: din cauza riscurilor şi a

ameninţărilor, identitatea martorilor rămâne ascunsă, iar declaraţiile lor sunt

semnate cu pseudonime.

Pentru a aduce martorii in instanţă, era necesar ca, mai înainte,

criminalii de război să fie arestaţi. Or, Tribunalul de la Haga emite, dar nu

dispune de dreptul de a aduce la îndeplinire mandatele de arestare.

Propunerea făcută în 1995 de primul preşedinte al TPI, italianul Antonio

Cassese, de a se înfiinţa o poliţie judiciară nu a avut succes, astfel că

inculpaţii trebuie să se predea de bunăvoie (sau sa fie predaţi, cum a fost

cazul lui Slobodan Milosevici). În Bosnia, după lungi ezitări, forţa NATO

(SFOR) este cea care a operat circa 30 de arestări în rândul criminalilor de

428 Cei ce furnizează informaţii in schimbul unei reduceri a pedepsei

235

război. Printre cele mai mediatizate dosare instrumentate de TPI se numără

cel al fostului preşedinte iugoslav Slobodan Miloşevici şi cel al generalului

de armată croat Ante Gotovina. Pentru prima data în istoria justiţiei, a fost

emis un act de acuzare împotriva unui şef de stat aflat in funcţie, respectiv

Slobodan Milosevici.

Procesul intentat de aceasta instanţă celui care a fost timp de 13 ani

preşedinte al Serbiei, apoi al Iugoslaviei (până în octombrie 2000) a fost cel

mai antrenant proces organizat în Europa după cel de la Nürnberg, în care

au fost judecaţi foştii conducători nazişti. În timp ce procesul de la

Nürnberg s-a desfăşurat pe parcursul unui an, în cazul lui Miloşevici acesta

s-a transformat într-un veritabil maraton judiciar, acuzarea citând în instanţă

circa 290 de martori, în timp ce fostul lider de la Belgrad, care şi-a asumat

el însuşi apărarea (fiind de formaţie jurist) a solicitat 1.600 de martori.

Fostul preşedinte iugoslav Slobodan Milosevici a fost acuzat

pentru genocid, crime de război şi crime împotriva umanităţii în campaniile

din Bosnia, Croatia si Kosovo. Extrădat către Haga în iunie 2001,

Milosevici a fost inculpat pentru crime de război, genocid şi crime

împotriva umanităţii (în total 66 de capete de acuzare) la 30 ianuarie 2002.

El este cel mai ilustrativ caz cu putinţă, în ceea ce priveşte încălcările

drepturilor omului în general. Dacă au fost sau nu încălcări urmează să

analizăm în continuare.

De la început Milosevici a cerut instanţei să se apere singur

considerând că este cel mai în măsura să facă acest lucru, mai ales ca a fost

acuzat pe nedrept. De altfel întreaga naţiune a ajuns să-l considere, în ciuda

numeroaselor fapte criminale, un martir al Curţii penale.

De asemenea, Milosevici nu a recunoscut legitimitatea

Tribunalului, reclamând o încălcarea flagrantă a drepturilor sale, susţinând

că acestea nu-i sunt respectate în închisoarea TPI de la Haga, unde a fost

reţinut şi s-a plâns de faptul că este supus unei izolări totale în închisoare, că

nu îşi poate vedea familia în aceleaşi condiţii ca şi ceilalţi deţinuţi şi că este

complet izolat de presă. Deţinutul a transformat pledoaria sa într-o

demonstraţie a ilegalităţii Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta

Iugoslavie. Milosevici nu s-a mulţumit să conteste TPIY, încercând să

demonstreze activităţile criminale ale NATO, destabilizarea şi apoi atacarea

Iugoslaviei. Din nefericire, judecătorii nu i-au acceptat să citească

materialul, întrerupându-i microfonul. I s-a permis să se refere strict la

acuzaţiile aduse. El a arătat atunci condiţiile de detenţie: faptul că nu i s-a

permis să se consulte cu jurişti, că i s-au înregistrat conversaţiile cu familia,

precum si cu nepotul său în vârstă de doi ani , şi nu i s-a permis nici un

contact cu mass-media. Că pentru a-şi arăta lipsa de legitimitate si de

obiectivitate, tribunalul i-a interzis sa îşi citească materialul în public. "De

236

ce sunt izolat de mass media? " - a întrebat el. "în fiecare zi se scriu

minciuni despre mine si eu nu am voie să răspund. Nu sunteţi un tribunal,

sunteţi o unealtă politică".

Toate aceste afirmaţii au fost făcute de către fostul şef de stat şi nu

numai. Însă se poate considera că Tribunalul nu a făcut decât să supună unui

tratament mai aspru un criminal, deşi într-adevăr documentele care

proclamă drepturile fundamentale nu-l îndreptăţesc la aceasta, aşa cum am

observat in reglementările prezentate anterior.

După ce, o vreme, s-a spus despre instanţa de la Haga că nu are o

atitudine imparţială, adoptând mai curând o poziţie antisârbească, ulterior a

fost acuzată că ar cădea în „egalitarism etnic“. Procurorii si judecătorii TPI

au arătat însă că au urmărit în permanenţă o justa apreciere a faptelor,

mergând pe principiul responsabilităţii personale, si nu colective, indiferent

despre cine ar fi fost vorba.

Aceste acuzaţii nu au fost însă de ajuns. Ele au culminat cu

moartea lui Milosevici în temniţa în care era încarcerat. Multe voci au

susţinut cu tărie că moartea acestuia nu este decât rezultatul tratamentelor

inumane aplicate acestuia, deşi cei din cadrul T.P.I. afirmă că nu au existat

astfel de tratamente. De asemenea T.P.I. a fost acuzat ca nu a acordat

îngrijiri medicale corespunzătoare lui Milosevici, despre care se ştia că avea

probleme de sănătate, ce au fost agravate de condiţiile în care era ţinut în

detenţie.

Gardienii l-au descoperit la câteva ore după ce încetase din viaţă,

probabil din cauza inimii. Moartea lui Slobodan Milosevici a survenit la mai

puţin de o săptămână de la sinuciderea, tot într-o închisoare a TPIY, a

fostului preşedinte al sârbilor din Croaţia, Milan Babici. Această

coincidenţă suscită o serie de semne de întrebare în legătură cu

supravegherea deţinuţilor de la închisoarea Scheveningen, unde, în mod

normal, controalele au loc la fiecare jumătate de oră în timpul nopţii. Despre

Milosevici se ştia că suferă de hipertensiune arterială şi că are probleme

cardio-vasculare. Procesul liderului iugoslav, inculpat, fusese întrerupt în

repetate rânduri din cauza puseelor de tensiune ale acuzatului. Starea

sănătăţii sale se degradase. Judecătorii au respins cererea apărării ca

Milosevici să fie repus în libertate în mod provizoriu, pentru a fi trimis la

tratament la Moscova, deşi statul rus a garantat reîntoarcerea acuzatului în

detenţia TPIY după tratament. Autopsia efectuată la Haga, la care a primit

permisiunea de a asista şi un medic legist sârb, urma să clarifice cauzele

morţii lui Slobodan Milosevici, care a generat, la Belgrad şi Moscova, tot

felul de speculaţii. Familia şi susţinătorii liderului iugoslav insista că acesta

a fost "omorât la Haga" pentru că i s-a refuzat orice tratament. Unul dintre

avocaţi a mărturisit că clientul său se temea să nu fie otrăvit. Alte voci

237

(printre care si cea a procurorului Carla del Ponte) avansau ipoteza

sinuciderii, bazată pe antecedentele existente în familia Milosevici429

. Un alt

avocat, Steve Kay, a respins categoric teza sinuciderii: "mi-a declarat în

urmă cu câteva săptămâni ca nu s-ar fi luptat în acest caz atât de mult dacă

ar fi avut vreo intenţie să-şi provoace vreun rău".

Moartea lui Slobodan Milosevici cu câteva luni înaintea încheierii

celui mai complicat proces aflat in desfăşurare la Tribunalul Penal

Internaţional pentru fosta Iugoslavie dă o grea lovitura Curţii Internaţionale.

Patru ani de eforturi ale procurorilor, în care au fost audiaţi sute de martori,

s-au strâns zeci de mii de documente şi în care s-au cheltuit zeci de milioane

de dolari s-au dovedit, în cele din urmă, inutili.

Procurorul general al TPI, Carla del Ponte, s-a recunoscut "învinsă

de soartă": "În calitatea mea de procuror, î-mi dau seama ca nu voi putea

încheia procesul cel mai important al vieţii mele. În calitate de reprezentantă

a miilor de victime care de ani de zile cer dreptate, eu mă trezesc cu mâinile

goale. Moartea lui Milosevici reprezintă pentru mine un eşec total". Unii

experţi in justiţia internaţională citaţi de BBC dau vina pe Carla del Ponte

pentru lungirea şi complicarea procesului. Procurorul a avut ambiţia să

grupeze toate cele trei războaie - Croaţia, Bosnia si Kosovo - într-un singur

proces, în loc să le trateze pe fiecare separat, ceea ce ar fi permis încheierea

măcar a unuia dintre ele. Moartea lui Milosevici în temniţă a adus in

discuţie eficacitatea TPI, acuzat că lungeşte procesele prea mult timp şi că

este prea birocratic. Procesul lui Milosevici a durat patru ani, fără să se

încheie cu o sentinţă, TPI încercând să judece 66 de acuzaţii în acelaşi

proces. Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie se află într-o

poziţie delicată după moartea în detenţie a lui Slobodan Miloşevici, rudele

fostului preşedinte iugoslav acuzând instanţa de la Haga de a fi neglijat

avertismentele legate de agravarea stării de sănătate a celui deţinut, în timp

ce observatori imparţiali regretă lentoarea procedurii juridice care nu a

permis să se facă dreptate înainte de moartea fostului lider de la Belgrad.

Presa din Belgrad a consacrat primul plan, decesului lui Slobodan

Miloşevici, majoritatea ziarelor acuzând Tribunalul Penal Internaţional de

la Haga de a-l fi „asasinat“ pe fostul preşedinte al Iugoslaviei. „Miloşevici

este mort la Haga“, titrează influentul cotidian „Politika“, care notează că

„procesul lui Slobodan Miloşevici s-a terminat şi că nu va mai fi făcut

responsabil“. „Politika“ notează mai ales că TPI a refuzat să îl autorizeze pe

Miloşevici să se ducă la Moscova pentru a urma un tratament medical, în

pofida garanţiilor depuse de autorităţile ruse, în timp ce „cu o zi înainte,

acelaşi tribunal l-a autorizat pe Ramush Haradinaj să se angajeze politic,

429 Ambii părinţi ai lui Slobodan s-au sinucis

238

aşteptând să fie judecat de TPI pentru crime de război“. Regretând moartea

fără proces a „călăului din Balcani“, săptămânalul britanic „The Sunday

Telegraph“ apreciază că TPI a dovedit „cât de incompetentă, ineficientă şi

neputincioasă este justiţia internaţională”.

5.3. Corelarea dintre principiile noului cod penal român şi

principiile justiţiei penale internaţionale

5.3.1. Consideraţii generale privind principiile fundamentale

sau regulile de bază ale dreptului penal român

5.3.1.1. Noţiuni generale

După cum se ştie, în ţara noastră, infracţionalitatea a cunoscut

creşteri alarmante după anul 1990, datele statistice publicate fiind relevante

în acest sens.

Combaterea şi diminuarea criminalităţii pot fi realizate doar în

condiţiile în care sunt întreprinse cumulativ iniţiative legislative şi măsuri

de ordin social, economic, juridic care să permită contracararea cauzelor şi

condiţiilor care determină sau favorizează infracţionalitatea şi să asigure

intervenţia operativă şi eficientă a organelor specializate care au atribuţii

antiinfracţionale.430

Un loc distinct în lupta împotriva infracţionalităţii îl au normele

juridice penale care, în totalitatea lor formează dreptul penal.

Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept din România, este

format din totalitatea normelor juridice legiferate de puterea legislativă care

stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale,

sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către

instanţele judecătoreşti persoanelor care au săvârşit infracţiuni, în scopul

apărării celor mai importante valori sociale ale statului de drept.431

Cele mai importante valori sociale ale statului de drept sunt

menţionate în art.1 al Codului penal, care prevede că legea penală (dreptul

penal) apără împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa,

unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile

acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.

Dreptul penal, ca ramură distinctă în sistemul dreptului, are la bază

anumite idei ce caracterizează conţinutul normelor juridice penale.432

430 Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, Ilie Pascu, Alexandru Boroi, Ioan Molnar,

Valerică Lazăr, Drept penal, Partea generală, Ediţia a IV-a, Ediţie revăzută şi adăugită cu

dispoziţiile Legii nr.140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal, Editura

Europa Nova, Bucureşti,. 1997, p.7. 431 V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit. p.7. 432 Ibidem, op. cit. p.19.

239

Totalitatea ideilor, concepţiilor şi regulilor care călăuzesc şi străbat

întregul drept penal, întreaga activitate de luptă împotriva infracţiunilor prin

mijloace de drept penal formează principiile fundamentale ale dreptului

penal.433

Principiile fundamentale, fie că sunt expres formulate în lege – ca

de exemplu, infracţiunea, singurul temei al răspunderii penale, art.17 alin(2)

C.pen. – fie că se desprind din reglementarea instituţiilor de bază ale

dreptului penal, ele reliefează modul cum trebuie dusă lupta împotriva

fenomenului infracţional434

.

În dreptul penal mai sunt cunoscute şi alte reguli, limitate doar la

anumite laturi ale reglementării juridice penale, la o anumită instituţie a

acestuia, numite de la caz la caz, generale, speciale sau instituţionale care

însă îşi au originea tot în principiile fundamentale şi ele se referă, spre

exemplu, la aplicarea legii penale în spaţiu şi timp (principiul teritorialităţii

sau principiul activităţii legii penale), la pedeapsă (principiul

individualizării pedepsei) şi altele.435

5.3.1.2. Principiile fundamentale sau regulile de bază ale

dreptului penal român

1. Principiul reacţiei sociale împotriva infracţiunilor

Normele dreptului penal din orice stat urmăresc să apere împotriva

infracţiunilor anumite valori sociale, de regulă valorile sociale importante,

cele care aduc atingere intereselor generale436

.

În dreptul penal român, principiul fundamental al reacţiei sociale

împotriva infracţiunilor orientează activitatea de elaborare a normelor

dreptului penal (incriminarea ca infracţiuni în raport de importanţa valorilor

sociale ce pot fi periclitate prin săvârşirea unor astfel de fapte, legiferarea)

şi de aplicare a acestora.

În condiţiile existenţei statului de drept, principiul reacţiei sociale

împotriva infracţiunilor capătă, de asemenea, o semnificaţie deosebită,

deoarece dreptul penal, alături de celelalte ramuri de drept, trebuei să

contribuie la afirmarea şi consolidarea structurilor statale, să apere

suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului437

.

433 Ion Oancea, Drept penal,Partea generală, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,

1971, p.26; Constantin Bulai, Drept penal, Partea generală, vol.I, Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L. Bucureşti, 1992, p.40. 434 Alexandru Boroi, Drept penal.Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.10. 435 V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit. p.19 436 Alexandru Boroi, op.cit., p.13. 437 Idem.

240

2. Principiul legalităţii438

Principiul legalităţii este cunoscut în Codul nostru penal sub

denumirea de principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, ceea ce

înseamnă că acesta îmbracă două forme, şi anume:

a) legalitatea incriminării exprimată şi sub forma adagiului latin

„nullum crimen sine lege” (nici o infracţiune fără lege), presupune că nici o

persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o faptă care, în

momentul săvârşirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune.

Legalitatea incriminării este prevăzută în art.2 din Codul penal care

arată că legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se

aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte.

În alin.1 al art.17 din Codul penal se prevede că fapta pentru a fi infracţiune

trebuie să fie prevăzută de legea penală. De asemenea, potrivit art.141 C.

pen., prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă

in legi sau decrete.

b) legalitatea pedepsei şi a măsurilor exprimată şi sub forma

adagiului latin „nulla poena sine lege” (nici o pedeapsă fără lege),

presupune că împotriva persoanei care a săvârşit o infracţiune trebuie să se

aplice numai pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune şi numai în

limitele şi condiţiile stabilite de lege. În art.2 teza a II-a C. pen. se

precizează că legea penală prevede pedepsele ce se aplică infractorilor şi

măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii unor infracţiuni.

Principiul legalităţii este caracterizat de faptul că pedepsele

aplicabile infracţiunilor sunt stabilite dinainte de lege, atât în ceea ce

priveşte natura cât şi cuantumul lor, instanţa având posibilitatea să aplice

numai o anumită pedeapsă şi durată.439

Celelalte măsuri care se pot lua în cazul săvârşirii de infracţiuni,

legea penală are în vedere măsurile de siguranţă (care se iau pentru

înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor

prevăzute de legea penală) şi măsurile educative (care se aplică minorilor în

vederea reeducării lor).

Principiul legalităţii are şi un revers în sensul că nu pot fi pedepsite

unele fapte care nu sunt cuprinse în lege, chiar dacă prin gravitatea pe care o

prezintă, la un moment dat, s-ar justifica sancţionarea lor (nevoile societăţii

438 Problema principiului legalităţii incriminării s-a pus într-un mod accentuat mai ales după

evenimentele din decembrie 1989 şi odată cu adoptarea Constituţiei din decembrie 1991,

pentru detalii, C.L. Popescu, Principiul legalităţii incriminării şi pedepselor penale în lumina Constituţiei din decembrie 1991, în Dreptul nr.4/1994, p.41, citat de Alexandru Boroi, op.cit.,

p.11. 439 V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit. p.23; G. Antoniu, Ştefan Daneş, Marin Popa, Codul penal pe înţelesul tuturor, Ediţia a VII-a , Editura Juridică, Bucureşti, 2002, p.33-34,

Alexandru Boroi, op.cit., p.11-13.

241

se schimbă mai repede decât legea şi pot apărea fapte periculoase, care, din

lipsa unei dispoziţii legale prealabile, să rămână nepedepsite). Întrucât în

statul de drept, procedura de elaborare şi modificare a legilor este relativ

operativă, putându-se lua măsuri de a se prevedea în lege manifestările

periculoase noi, nu s-a luat niciodată în serios propunerea de a se renunţa la

principiul legalităţii şi pedepsei.440

3. Principiul umanitar441

Umanismul se reflectă şi în dispoziţiile dreptului penal, ceea ce

presupune atât corecţia celor care au încălcat legea cât şi protecţia

membrilor societăţii care au respectat-o, a societăţii în general care

trebuie să fie apărată împotriva infracţiunilor.

Corecţia se face prin respectarea drepturilor infractorului la

asistenţă juridică, asistenţă medicală, demnitate. Executarea pedepsei

urmăreşte reeducarea celui condamnat şi reintegrarea socială a acestuia.

Protecţia persoanei se face prin incriminarea faptelor ce sunt

îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii,

demnităţii persoanei, a patrimoniului acesteia etc.

4. Incriminarea faptelor care prezintă un anumit grad de

pericol social;

Principiul incriminării numai a faptelor care prezintă un anumit

grad de pericol social este consacrat în actualul cod penal de art.17 alin.1

teza I care prevede că infracţiunea este fapta care prezintă pericol social şi

de art.18 care arată ce se înţelege prin pericol social (orice acţiune sau

inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 C.

pen. şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse).

Implicit, acest principiu este prevăzut şi de art.18¹ C. pen. cu denumirea

marginală „Faptă care nu prezintă pericol social al unei infracţiuni”.

Potrivit art.18¹, alin.1, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de

legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de

lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu

prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

5. Egalitatea în faţa legii penale;

În condiţiile statului de drept, egalitatea în faţa legii este reflectată

în faptul că nu se cunosc privilegii, imunităţi sau inegalităţi de tratament în

aplicarea legii penale.

Legea penală se aplică în egală măsură tuturor persoanelor care au

săvârşit infracţiuni, fără deosebire de rasă, naţionalitate, etnie, limbă,

religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri,

avere, origine socială, sau poziţie socială datorită funcţiei sau ocupaţiei.

440 G. Antoniu, Ştefan Daneş, Marin Popa, op. cit., p.34-35. 441 În doctrină se mai foloseşte şi varianta Principiul Umanismului

242

Art.16 alin 1 şi 2 din Constituţia României, statuează că cetăţenii sunt egali

în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări şi

nimeni nu este mai presus de lege. Încălcarea acestor drepturi sunt pedepsite

de legea penală (art.247 C. pen. – abuzul în serviciu prin îngrădirea unor

drepturi; art.317 C. pen. – instigarea la discriminare; art.318 C. pen. –

împiedicarea libertăţii cultelor).

6. Prevenirea faptelor prevăzute de legea penală.

Legea penală, prin conţinutul său şi sancţiunile prevăzute asigură o

prevenţie generală iar în situaţiile concrete în care sunt pronunţate pedepse

penale se realizează o prevenţie specială faţă de cel condamnat. Astfel,

prevenirea infracţiunilor se realizează prin măsuri speciale de publicitate la

data promulgării legii cât şi ulterior, printr-o susţinută propagandă juridică

precum şi prin aplicarea de pedepse corespunzătoare celor care au săvârşit

fapte penale.

Prevenirea faptelor prevăzute de legea penală se realizează într-o

măsură considerabilă şi prin luarea unor măsuri de siguranţă, ca sancţiuni de

drept penal, deoarece aceste măsuri, înlăturând anumite stări de pericol ce-

au fost remarcate cu prilejul săvârşirii faptei penale, previn săvârşirea unor

noi infracţiuni de către făptuitor.

Problema prevenirii faptelor prevăzute de legea penală trebuie

abordată şi interpretată în contextul mai larg al prevenirii infracţiunilor, prin

măsurile complexe ce se adoptă pe plan social, economic şi juridic, pornind

de la studierea şi identificarea cauzelor şi condiţiilor care determină şi/sau

favorizează săvârşirea unor infracţiuni.442

5.3.2. Principiile noului cod penal român şi cele ale justiţiei

penale internaţionale

5.3.2.1. Consideraţii generale privind noul cod penal în

contextul actual al reformei penale în România

Noul Cod penal adoptat prin Legea nr.301/2004443

care ar urma să

intre în vigoare la data de 1 septembrie 2009 se pare că nu a rezolvat

problemele reformei penale în România, din moment ce la momentul actual,

la nivelul Ministerului Justiţiei se lucrează la elaborarea unui alt Cod penal,

existând incertitudini asupra soartei viitorului Cod, cât şi asupra viitoarei

legislaţii penale.

Intrarea în vigoare a noului Cod penal este condiţionată şi de

elaborarea Codului de procedură penală corespunzător dispoziţiilor din noul

Cod penal. În varianta noului Cod penal care ar urma să intre în vigoare la

data de 1 septembrie 2008 nu s-a elaborat un Cod de procedură penală

442 V. Dobrinoiu şi colaboratorii, op. cit. p.25. 443 Publicată în M.Of. nr.575/29.06.2007.

243

corespunzător şi nici nu se lucrează în prezent la un asemenea cod, comisia

actuală care este constituită la nivelul Ministerului Justiţiei şi care lucrează

la noua variantă a Codului penal, este interesată să elaboreze un nou Cod de

procedură penală corespunzător cu soluţiile pe care le promovează acest nou

Cod.

Totuşi noul Cod penal adoptat prin Legea nr.301/2004 a fost

elaborat la nivelul cerinţelor europene şi a căutat să reflecte cât mai fidel

etapa istorică pe care o străbatem, fiind în concordanţă cu tradiţiile şi

particularităţile poporului român şi corespunzător cu stadiul atins de

gândirea juridico-penală română. Aceste cod este fundamentat pe principiile

juridico-penale unanim acceptate, unele cu valoare şi valabilitate universală,

care stau la baza legilor penale moderne, cum sunt legalitatea incriminării şi

a sancţiunilor de drept penal, teritorialitatea legii penale, personalitatea legii

penale, realitatea legii penale şi universalitatea legii penale, reţinându-se în

dispoziţii de drept pozitiv dezvoltări actuale ale unora dintre acestea, în

măsură să le asigure o cât mai largă aplicabilitate şi o cât mai deplină

eficienţă, în condiţiile globalizării contemporane, atât a relaţiilor interumane

şi interstatale, cât şi a fenomenelor multiple, tot mai agresive şi în continuă

expansiune ale criminalităţii.444

5.3.2.2. Relaţia dintre principiile noului cod penal român şi cele

ale justiţiei penale internaţionale

1. Principiul reacţiei sociale împotriva infracţiunilor;

Noul Cod penal exprimă la un nivel corespunzător nu numai

exigenţele societăţii noastre, în etapa actuală, faţă de comportarea

destinatarilor legii, dar şi stadiul de dezvoltare a gândirii juridice şi practicii

judiciare penale în etapa pe care o străbatem.

Legiuitorul a reuşit să elaboreze o lege mai bine sistematizată, mai

completă (absorbind multe dintre actele normative penale disparate

existente până acum), mai corespunzătoare fenomenului infracţional cu care

se confruntă societatea, mai temeinic aşezată pe baza noilor principii de

politică penală ale statului de drept, cu o deschidere mai largă şi în ceea ce

priveşte experienţa altor state în materie penală şi, pe cât a fost cu putinţă,

mai accesibilă destinatarilor legii penale.445

Principiul fundamental al reacţiei sociale împotriva infracţiunilor a

orientat, de asemenea, activitatea de elaborare a normelor noului Cod penal.

444 G. Antoniu, Probleme actuale ale reformei penale în România, în „Dreptul” nr.1/2007,

p.153 – 155; G. Antoniu, Partea generală a Codului penal într-o viziune europeană, în R.D.P.

nr.1/2004, p.31; Iulian Poenaru, Noul Cod penal, în”Dreptul” nr.12/2004, p.5. 445 George Antoniu, Noul Cod penal. Codul penal anterior. Studiu comparativ, Editura All

Beck, Bucureşti., 2004, p.3 – 4.

244

Unele dispoziţii din noul Cod au caracter de noutate, ele sunt

reglementate pentru prima dată, fiind prevăzute ca urmare a cerinţelor

actuale determinate de apariţia unor noi forme încălcare a valorilor sociale

existente şi implicit, de apariţia unor noi valori sociale care trebuiesc

respectate.

Astfel, au fost prevăzute pentru prima dată dispoziţii referitoare la

răspunderea penală a persoanei juridice ( art.45 C. pen.)446

; structurarea

infracţiunilor în crime şi delicte în funcţie de gravitatea lor (art.3 C. pen.);

cauzele justificative (art.21 C. pen.); ordinul legii şi comanda autorităţii

legitime (art.24 C. pen.); consimţământul victimei (art.25 C. pen.); pedeapsa

în cazul pluralităţii de infracţiuni săvârşite de persoana juridică (art.54 C.

pen.)447

; regimul de executare a pedepselor aplicate persoanei juridice

(art.80 – 86 C. pen.)448

; suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

cu obligaţia condamnatului de a efectua o muncă în folosul comunităţii

(art.107 C. pen.); renunţarea la pedeapsă şi amânarea aplicării pedepsei

pentru persoana fizică (art.108 – 109 C. pen.); libertatea sub supraveghere

severă (art.118 C. pen.); renunţarea la pedeapsa aplicabilă minorului

(art.126 C. pen.) amânarea aplicării pedepsei minorului (art.127 C. pen.);

explicarea înţelesului unor termeni sau expresii în legea penală – persoană

care exercită un serviciu de interes public (art.163 C. pen.) şi pedeapsă

prevăzută de lege (art.171 C. pen.).

În Partea Specială a codului au intervenit, în afara unei noi

sistematizări a volumului de incriminări, tratarea în premieră a unor materii

specifice diverselor domenii ale activităţii economico-sociale. Astfel în

Titlul I intitulat „Crime şi delicte contra persoanei”, reţin atenţia

reglementările referitoare la crimele şi delictele privind manipularea

genetică (Capitolul IV, art.193 – 197 C. pen.); încălcarea prin orice mijloace

de interceptare a dreptului la viaţă privată (art.209 C. pen.) şi confecţionarea

sau utilizarea de aparate pentru interceptarea comunicaţiilor (art.213 C.

pen.). În Titlul II intitulat „Crime şi delicte contra patrimoniului este

incriminată infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor

(art.257 C. pen.); în Titlul III intitulat „Crime şi delicte contra securităţii

naţionale” sunt incriminate actele ostile contra unui stat străin (art.279 C.

446 Răspunderea penală a persoanei juridice a fost reglementată ulterior în actualul Cod penal în art. 19¹ cu denumirea marginală “Condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice”,

reglementare introdusă prin art.I, pct.1 din Legea nr.278/2006 la data de 12.10.2006. 447 Pedeapsa în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică şi recidiva în cazul persoanei juridice sunt prevăzute în art.40¹ şi 40² din actualul Cod penal, fiind introduse la data

de 12.10.2006 prin art.I, pct.11 din L. nr.278/2006. 448 Pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt reglementate de actualul Cod penal în capitolul IV¹, Titlul III, Partea Generală, fiind introduse la data de 12.10.2006 prin art.I, pct.23 din L.

nr.278/2006.

245

pen.) şi uzurparea militară (art.284 C. pen.); în Titlul VI intitulat „Crime şi

delicte contra intereselor publice sunt incriminate remuneraţia injustă

(art.311 C. pen.); profitul prin eroare (art.321 C. pen.) şi împiedicarea

concurenţei în licitaţiile publice (art.329 C. pen.); în Titlul VII intitulat

„Crime şi delicte contra înfăptuirii justiţiei” sunt incriminate îngăduirea

reţinerii sau arestării nelegale (art.345 C. pen.) şi împiedicarea activităţii

justiţiei (art.348 C. pen.); în Titlul VIII intitulat „Crime şi delicte de pericol

public” sunt incriminate manifestările de rasism sau naţionalism şovin

(art.362 C. pen.) iar în ultimul Titlu XII intitulat „Crime şi delicte contra

capacităţii de apărare a ţării este incriminată „Jefuirea celor căzuţi pe

câmpul de luptă (art.505 C. pen.).

2. Principiul legalităţii;

Principiul legalităţii, aşa cum am mai spus, este cunoscut în

actualul Cod penal sub denumirea de principiul legalităţii incriminării şi

pedepsei şi că acesta îmbracă două forme, legalitatea incriminării şi

legalitatea pedepsei şi a măsurilor. Acelaşi principiu se regăseşte şi în noul

Cod penal însă cu o formulare mai precisă a denumirii marginale.

În actualul Cod penal (art.2), deşi principiul legalităţii este definit

în conţinut, prin referire atât la incriminare, cât şi la pedepse şi măsuri (de

siguranţă şi educative), în denumirea marginală acest principiu este formulat

numai ca principiu al legalităţii incriminării. Noul Cod penal a pus de acord

definirea conţinutului principiului cu formularea denumirii marginale,

aceasta referindu-se atât la incriminare, cât şi la sancţiunile de drept penal

(pedepsele, măsurile de siguranţă şi educative).

Cea mai importantă modificare în formularea principiului

legalităţii este completarea lui, în acord cu propunerile făcute în doctrina

penală în sensul că orice incriminare şi sancţiune de drept penal trebuie

prevăzute într-o lege iar dispoziţia legală trebuie să fie anterioară în raport

cu fapta concretă şi cu pedeapsa sau măsura care ar urma să se aplice pentru

săvârşirea faptei (art.2 alin.2 C. pen.) 449

O atare formulare nu coincide nici cu formularea din Codul penal

italian (art.1), care defineşte legalitatea incriminării şi pedepsei numai

referindu-se la prima idee, existenţa legii, nici cu soluţia legii penale

franceze (art.111-3) care se aseamănă cu cea italiană şi nici cu cea a legii

penale germane (§1) care defineşte legalitatea incriminării şi pedepsei

numai prin cea de-a doua idee (anterioritatea legii în raport cu fapta

săvârşită).450

449 George Antoniu, Noul Cod penal. Codul penal anterior. Studiu comparativ, Editura All

Beck, Bucureşti, 2004, p.4. 450 George Antoniu, Partea generală a Codului penal într-o viziune europeană, în R.D.P.

nr.1/2004, p.32

246

Legalitatea incriminării rezultă şi din trăsăturile esenţiale ale

infracţiunii care, deşi au fost preluate, în substanţa lor, din actualul Cod

penal, noul Cod penal modifică ordinea în care sunt enumerate în lege

aceste trăsături. Astfel, cerinţa ca fapta să fie prevăzută de legea penală este

prevăzută în alin.1, teza I al art.17 din noul Cod penal şi nu în alin.1 teza a

III-a cum este prevăzută în actualul Cod penal.

În intenţia legiuitorului a fost să plaseze verificarea existenţei

pericolului social după ce s-a constatat că fapta este prevăzută de legea

penală, şi nu înainte de această cerinţă cum este în textul actualului Cod

penal.

Pericolul social al faptei, ca trăsătură esenţială, a fost trecut după

cerinţa ca fapta să fie prevăzută de legea penală şi înainte de cerinţa ca fapta

să fie săvârşită cu vinovăţie.

3. Principiul umanitar;

Principiul umanitar se reflectă şi în dispoziţiile noului Cod penal care

urmăreşte corecţia celor care au încălcat legea prin stabilirea unui sistem

diversificat de pedepse.

Faptul că noul Cod penal reglementează mai multe instituţii juridico-

penale prin care infractorii pot evita executarea pedepsei şi chiar aplicarea

acesteia, cum sunt suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.95),

renunţarea la pedeapsă (art.108), amânarea executării pedepsei (art.109),

conferă codului un caracter mai puţin represiv.

De asemenea, regimul executării pedepselor privative de libertate

se bazează pe posibilitatea condamnaţilor de a presta o muncă utilă, dacă

sunt apţi de muncă, pe educarea condamnaţilor, pe stimularea şi

recompensarea celor stăruitori în muncă. Toate mijloacele folosite în cadrul

regimului executării pedepselor privative de libertate trebuie să contribuie la

reintegrarea în societate a celor condamnaţi şi la prevenirea săvârşirii de noi

infracţiuni, indiferent dacă această comportare va fi determinată de temerea

de pedeapsă sau de o schimbare completă a modului de viaţă şi a atitudinii

faţă de obligaţiile sociale.

Protecţia membrilor societăţii, a societăţii în general se face atât

prin incriminarea faptelor care aduc atingere valorilor sociale, cât şi prin

corecţia amintită a celor care au încălcat legea. În noul Cod penal, Partea

Specială, legiuitorul acordă o atenţie deosebită protecţiei persoanei prin

incriminarea, chiar în Titlul I, intitulat „Crime şi delicte contra persoanei” a

faptelor ce sunt îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii,

libertăţii şi demnităţii persoanei, iar în Titlul II, intitulat „Crime şi delicte

contra patrimoniului” a faptelor îndreptate contra patrimoniului acesteia

247

4. Incriminarea faptelor care prezintă un anumit grad de

pericol social;

Aşa cum am mai precizat, pericolul social al faptei, ca trăsătură

esenţială a infracţiunii, a fost trecut după cerinţa ca fapta să fie prevăzută de

legea penală (alin.1 teza a II-a) care prevede că infracţiunea este fapta care

prezintă pericol social.

Aşezarea în această ordine a pericolului social modifică natura

acestei trăsături esenţiale în sensul că legiuitorul, modificând ordinea

acestor trăsături esenţiale înseamnă că a abandonat ideea unei selectări a

faptelor susceptibile de incriminare după criteriul pericolului social

(criteriul substanţial), aşezându-se ferm pe poziţia că prevederea faptei în

legea penală constituie criteriul hotărâtor, caracterizarea de bază a

infracţiunii (criteriul formal), concluzie pe care doctrina penală a sugerat-o

de multă vreme, în acord cu celelalte doctrine penale.451

Prin aşezarea pericolului social după cerinţa ca fapta să fie

prevăzută de legea penală, legiuitorul a avut în vedere pericolul social

concret al faptei, cu funcţia de individualizare a pedepsei, adică acel pericol

social pe care îl evaluează organele judiciare după ce au stabilit că există o

faptă prevăzută de legea penală şi ar urma să treacă la stabilirea vinovăţiei şi

la individualizarea sancţiunii.

5. Egalitatea în faţa legii penale;

Aşa cum am mai spus, în condiţiile statului de drept, nu se cunosc

privilegii, imunităţi sau inegalităţi de tratament în aplicarea legii penale.

Orice discriminare pe criterii de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen,

orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine

socială, sau poziţie socială se pedepsesc. În noul Cod penal încălcarea

acestor drepturi sunt pedepsite(art.316 C. pen. – abuzul în serviciu prin

îngrădirea unor drepturi; art.362 C. pen. – manifestări de rasism sau

naţionalism şovin; art.246 C. pen. – împiedicarea libertăţii cultelor).

6. Prevenirea faptelor prevăzute de legea penală.

Noul Cod penal, prin conţinutul său şi sancţiunile prevăzute este de

natură să asigure o prevenţie generală prin măsuri speciale de publicitate

anterior datei de intrare în vigoare cât şi ulterior prin aplicarea de pedepse

corespunzătoare celor care au săvârşit fapte incriminate de acesta..

După cum se ştie, în principiile fundamentale ale dreptului penal

îşi au originea şi alte reguli, limitate doar la anumite laturi ale reglementării

juridice penale, la o anumită instituţie a acestuia, numite de la caz la caz,

generale, speciale sau instituţionale, cum sunt, spre exemplu, cele

referitoare la aplicarea legii penale în timp şi spaţiu.

451 George Antoniu, op.cit., p.12 – 13.

248

În legătură cu aplicarea legii penale în timp şi spaţiu, noul Cod

penal modifică ordinea reglementării, dând prioritate dispoziţiilor

referitoare la aplicarea legii penale în timp în raport cu cele care

reglementează aplicarea legii penale în spaţiu. În adoptarea acestei

reglementări s-a avut în vedere nu numai tradiţia noastră (toate codurile

penale române de până la cel din 1969 au dat prioritate aplicării legii penale

în timp), experienţa legilor penale străine (toate aceste legislaţii consacră

prioritatea aplicării legii penale în timp) dar şi un argument raţional; pentru

a se putea vorbi de o aplicare în spaţiu a legii penale trebuie ca mai întâi,

aceasta să existe, voinţa legiuitorului să capete forma de lege, devenind

obligatorie pentru toţi destinatarii legii penale.452

Noul Cod penal formulează principiul neretroactivităţii şi excepţia

de la acest principiu, retroactivitatea legii penale în acelaşi articol 5 unde în

alin.1se arată că legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost

săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni(neretroactivitatea legii penale) iar

în alin.2 se prevede că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub

vechea lege, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.

În domeniul dreptului penal şi al dreptului procesual penal, la

iniţiativa Comisiei Europene, un grup de experţi a pregătit în perioada 1995

– 1996, lucrarea intitulată generic „Corpus Juris” care a avut ca scop

principal elaborarea unor principii directoare în materie de protecţie penală

a intereselor financiare ale Uniunii Europene, în cadrul spaţiului juridic

european.

„Corpus Juris” a identificat şase principii directoare, alese dintre

principiile cel mai des întâlnite în constituţiile statelor membre şi rezultate

din jurisprudenţa celor două curţi europene (o Curte de Justiţie şi una de

Conturi).

Dintre principiile cele mai des întâlnite, considerate „tradiţionale”,

comune sistemelor juridice penale continentale, au fost preluate trei

principii de drept penal material şi anume, legalitatea incriminării şi a

pedepselor, răspunderea penală personală şi proporţionalitatea pedepselor

la care s-a adăugat un principiu de garanţie procedurală – dreptul la un

judecător. Au fost identificate şi două principii noi, principiul teritorialităţii

europene (principiu de drept penal material) şi principiul procedurii

contradictorii (de procedură penală).453

452 George Antoniu, op. cit, p.6. 453 Pentru detalii, a se vedea, Veronica Dobozi, Corpus Juris, fundament al viitorului sistem

judiciar penal european, “Dreptul”, nr.3/2007, p.232 – 243.

249

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE ŞI DOCUMENTE INTERNE ŞI

INTERNAŢIONALE

1. Carta O.N.U.

2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

3. Le statut et le jugement du Tribunal de Nürnberg. Historique et analyse

(Memorandum du Secrétaire générale), New York, 1949

4. Legea nr.111 din 13 martie 2002, prin care România a devenit parte la

Statutul Curţii.

5. Legea nr.302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în

materie penală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 594 din 1

iulie 2004

6. Legea nr.39/1994 privind ratificarea Convenţiei Europene pentru

Protecţia Drepturilor Omului

7. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice ,1966.

8. Proces des grands criminales de guerre, Tribunal Militaire International

de Nurnberg, Documents Oficiels, Tome 1, Nurnberg, 1947

9. Proiectul de articole privind răspunderea statelor, Comisia de Drept

Internaţional, sesiunea 48, din iulie, Roma, 1996, Doc. A/59/10.

10. Rezoluţia Consiliului de Securitate nr. 955 din 8 noiembrie 1994 pentru

constituirea Tribunalului Internaţional pentru Rwanda

11. Rules of Procedure of the International Military Tribunal for the Far

East, 25th

april 1945, A decade of American Foreign Policy : Basic

Documents, 1941-1949 by the Staff of the Committe and Department

of State, Washington DC, Government Printing Office, 1950.

12. Statut du Tribunal Pénal International pour le Rwanda la adresa

http://www.ictr.org. FRENCH/basicdocs/statute

13. Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, 17 iulie 1998.

14. Statutul modificat al Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta

Iugoslavie adoptat la 25 mai 1993 prin rezoluţia nr. 827, care a fost

amendată la 13 mai 1998 prin Rezoluţia nr. 1166 şi amendat succesiv

prin Rezoluţiile 1329 şi 1411.

15. Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg.

16. Statutul Tribunalului Militar Internaţional pentru Extremul Orient

17. A.Vianu, Z.Zamfir, C.Buşe, Ghe.Bădescu, Relaţii internaţionale în

acte şi documente, vol.I (1917 – 1939), editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1974.

250

II.TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII

(în ordinea alfabetică a autorilor)

1. Michael Akehurst, A Modern introduction to International Law,

London, 1985.

2. Ion M. Anghel, Viorel I.Anghel, Răspunderea în Dreptul

Internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

3. George Antoniu, Noul Cod penal. Codul penal anterior. Studiu

comparativ, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.

4. George Antoniu, Ştefan Daneş, Marin Popa, Codul penal pe

înţelesul tuturor, Ediţia a VII-a , Editura Juridică, Bucureşti, 2002.

5. D. Anzilotti, Teoria generale della responsasbilita dello stato nel

diritto internazionale, Florenţa, 1902.

6. D.Anzziloti, Cours de droit international,Paris, 1929.

7. Ilias Bantekas, Susan Nash, Mark Mackarel, International Criminal

Law, Cavendish Publishing Limited, London, 2001.

8. Alexandru Bolintireanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept

internaţional contemporan, Ed. All Beck, ediţia a 2-a, Bucureşti, 2000

9. Alexandru Boroi, Drept penal.Partea generală, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2006.

10. Alexandru Boroi, Ion Rusu, Cooperarea judiciară internaţională în

materie penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.

11. Funk-Bretano şi Albert Sorel, Précis du droit des gens, ed. a 3-a,

Paris, 1900.

12. Ian Brownlie, Principles of public International Law, 1990.

13. Constantin Bulai, Drept penal, Partea generală, vol.I, Casa de Editură

şi Presă „Şansa” S.R.L. Bucureşti, 1992.

14. Dominique Carrreau, Droit international public, Paris, 1988.

15. Aurora Ciucă, Drept internaţional public, ediţia a II-a revăzută şi

adăugită, Editura Fundţiei AXIS, Iaşi, 2005.

16. Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Dreptul internaţional umanitar al

conflictelor armate (documente), Asociaţia Română de Drept Umanitar,

Casa de editură Şansa SRL, Bucureşti, 1993.

17. Daniela Coman, Justiţia europeană.Tendinţe şi evoluţii actuale, Teză

de doctorat, Academia de Poliţie „Al.I.Cuza”, Bucureşti, 2006.

18. Vasile Creţu, Drept internaţional penal Editura Societăţii Tempus

România, Bucureşti, 1996.

19. Vasile Creţu, Drept internaţional public,ediţie revăzută şi adăugită,

Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2002.

20. Edgar David – Principes de droit des conflicts armes, Bruylant,

Bruxelles, 1994.

251

21. Dumitru Diaconu, Curtea penală internaţională. Istorie şi realitate.

Editura All Beck, Bucureşti, 1999.

22. Ion Diaconu, Drept Internaţional public, vol.III, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2005.

23. Ion Diaconu, Tratat de Drept Internaţional Public, vol.I, Lumina Lex,

Bucureşti, 2002.

24. Nguien Quoc Dinh, Patrik Daillier şi Alain Pellet , Droit

international public, cinqueme édition, L.G.D.J., Paris, 1994.

25. Vasile Dobrinoiu, Gheorghe Nistoreanu, Ilie Pascu, Alexandru

Boroi, Ioan Molnar, Valerică Lazăr, Drept penal, Partea generală,

Ediţia a IV-a, Ediţie revăzută şi adăugită cu dispoziţiile Legii

nr.140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal, Editura

Europa Nova, Bucureşti,. 1997.

26. Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor,

Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu – Explicaţii

teoretice ale Codului Penal Român, Partea generală, vol.I, Editura

Academiei RSR, Bucureşti, 1969

27. Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor,

Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Explicaţii

teoretice ale Codului Penal Român, Partea generală, vol.II, Ed.

Academiei RSR, Bucureşti, 1969.

28. Ion Dragoman, Drept Internaţional Umanitar, Editura Fundaţiei

Andrei Şaguna, Constanţa, 1999.

29. Ion Dragoman, Mihai Radu, Modernitate în probleme fundamentale

de Drept Internaţional Umanitar, Teze şi Sinteze, Editura Zedax,

Focşani, 2005.

30. Simone Dreyfus, Droit des Relations Internationales,Paris, 1968.

31. Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului – mijloace

interne şi internaţionale, Ediţie nouă, revăzută şi adăugită, Editura

„Lumina Lex”, Bucureşti, 1998.

32. Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Justiţia europeană.

Mecanisme, deziderate şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2002.

33. Victor Duculescu, Nicolae Ecobescu, Drept internaţional public,

Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1993.

34. J. Dumas, Responsabilité internationales des Etats, 1930.

35. Alton Frye, Către o Curte Penală Internaţională? Trei opţiuni

prezentate ca discursuri prezidenţiale, New York, Consiliul de Relaţii

pentru Străinătate, 1999.

36. J. F. Gayrand şi D. Senat, Le Terrorisme, Presses Universitaires de

France, Paris, 2002.

252

37. Grigore Geamǎnu – Dreptul internaţional penal şi infracţiunile

internaţionale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1977

38. Grigore Geamănu, Drept Internaţional Public, Tratat, Ed.Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1983, vol.I şi II.

39. Grigore Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile

internaţionale, Editura Academică, Bucureşti, 1977.

40. Stefan Glaser, Droit international pénal conventionel, vol.I, Bruxelles,

Establissement Emile Bruylant, 1970.

41. Stefan Glasser, Introduction à l’étude du droit international pénal,

Paris, 1945.

42. Hugo Grotius, De jure belli ac pacis, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1968.

43. Hugo Grotius, De Jure Praedae Commentarius, 1604.

44. E. Häfter, Die Delikts – und straffäfigkeit der Personenverbände,

1903.

45. Ph.C. Jessup, A Modern Law of Nations.An Introduction,New York,

1958

46. Hans Kelsen, Théorie pure du droit, 1962.

47. G.Lombardi – Ricerche in tema di „Jus gentium”, Milano, 1946.

48. Oppenheim – Luterpacht, International law, vol.I, ed. a 7 – a,

Londra, 1955.

49. Maestre, La personne morale et le problème de leur responsabilité

pénale, 1899.

50. Marica Maroşan, Ionuţ Andrei Barbu, Justiţia internaţională penală

de la Versailles la Roma. Analiză şi Documente, Editura Cermaprint,

Bucureşti, 2007.

51. Marica Maroşan, Rolul dreptului internaţional în combaterea

terorismului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2007.

52. V. Marti, La vie internationale dans la Gréce des cités (VI-a-e-IV-a

s.av.I.C.) Paris, 1940

53. Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, vol.I.şi vol.II, Editura

Lumina-Lex, Bucureşti ,2001

54. Le statut et le jugement du Tribunal de Nürnberg. Historique et analyse

(Memoraandum du Secrétaire générale), New York, 1949.

55. Michoud, La théorie de la personnalité morale, vol.II, 1932.

56. Raluca Miga – Beşteliu, Drept Internaţional. Introducere în dreptul

internaţioanl public, Editura All, Bucureşti, 1997.

57. Raluca Miga-Beşteliu, Organizaţii internaţionale

interguvernamentale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.

58. Marian C. Molea, Răspunderea Statelor în Dreptul Internaţional

Contemporan, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1978.

253

59. Adrian Năstase, Cristian Jura, Bogdan Aurescu, Drept internaţional

public, ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002

60. Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol,

Bucureşti, 1992.

61. Adrian Năstase, Organizarea Internaţională, Universitatea Valahia,

Târgovişte, 2001.

62. Marţian I. Niciu, Drept Internaţional Public, ediţie revăzută şi

adăugită, Editura Servosat, Arad, 2001.

63. Ion Oancea, Drept penal, Partea generală, Editura didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 1971.

64. D.P. O'Connell, La personalité en droit international, R.G.D.I.P.,

1963.

65. Beatrice Onica-Jarka, Jurisdicţia internaţională penală, Editura

C.H.Beck, Bucureşti, 2006.

66. Gabriel Oprea, Ion Suceavă, Ionel Cloşcă, Drept Internaţional

Umanitar, Instrumente juridice internaţionale, Regia Autonomă

Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003.

67. Adrian Pătraşcu, Mecanisme instituţionale de sancţionare a crimelor

internaţionale, teză de doctorat, Bucureşti, Academia de Poliţie

„Al.I.Cuza”, 2005.

68. Vespasian V.Pella, La criminalité collective des Etats et le droit de

l’avenir; La guerre-crime et les criminels de guerre, Geneva, 1946

69. Vespasian.V. Pella, La criminalité collective des états et le droit pénal

de l’avenir, 1926

70. Vespasian V. Pella, La guerre-crime et les criminels de guerre,

Geneva, 1946.

71. C. Philippson, The international Law and Custon of Ancient Greece

and Rome,vol.2, Londra, 1911.

72. R. Phillimore, Commentaries upon International Law, I, 1879.

73. W. Phillimore, Droit et devoirs des Etats, „Recueil de Cours”, vol.I,

1923.

74. Mona Maria Pivniceru, Răspunderea Penală în Dreptul Internaţional,

Editura Polirom, Bucureşti, 1999

75. Iulian Poenaru, Vespasian V.Pella.O viaţă dedicată ideii de justiţie

internaţională, Editura Lumina, Bucureşti, 1999.

76. Victor Ponta, Daniela Coman, Curtea Penală Internaţională –

consacrarea juridică a Statutului primei instanţe penale permanente

din istoria justiţiei internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2004.

254

77. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept Internaţional Public,ediţie

revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă „Şansa”- S.R.L.,

Bucureşti, 1997

78. Dumitra Popescu, Forme şi instrumente juridice de cooperare în

aviaţia civilă internaţională, Editura Academiei Române, Bucureşti,

1976

79. I.Popescu, N. Rădulescu, N. Popescu, Terorismul internaţional –

flagel al lumii contemporane, Editura Ministerului Administraţiei şi

Internelor, Bucureşti, 2003.

80. Nicolae Purdă, Drept Internaţional Umanitar, curs universitar, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2004.

81. R. Quadri, Diritto internazionale publico, ed.a 2- a, Napoli, 1968.

82. A. Quintano-Ripolles, Tratate de derecto penal international e

international penal, Ed. Vitoria, Madrid, Tom 1, 1955.

83. Paul Reuter , Droit international public, septieme édition, Presses

Universitaires de France, Paris, 1993.

84. Jean Jaques Rousseau, Contractul Social, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1957.

85. Charles Rousseau, Droit international public, onzieme édition,

Dalloz, Paris, 1987.

86. J. Salmon, Conclusion du Colloque de Bruxelles, Reflexions sur la

definition et la repression, Université de Bruxelles, 1974.

87. Savigny, System des heutigen römischen Rechts, 1840.

88. G. Schwarzenberger, International Law as Applied by Courts and

Tribunals, London, Stevens, 1968

89. Malcom N.Shaw, International Law, Fourth edition, Cambridge

University Press, 1997.

90. M.Sibert, Traité de droit international publc, vol. I, Paris, 1951.

91. N. Trainin, La défense de la paix et la lutte contre les crimes dirigés

contre l’humanité, Moscova, 1956.

92. Donnedieu de Vabres, Traité de droit criminel et de Législation

pénale comparées, ed. A 3-a, 1947.

93. R. Valeur, La responsabilité pénale des personnes morales, 1931.

94. A.Vianu, Z Zamfir, C.Buşe, Ghe Bădescu, Relaţii internaţionale în

acte şi documente , vol I (1917-1939), Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1974.

95. Costică Voicu, Florian Coman, Georgeta Ştefania Ungureanu,

Drept internaţional penal, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2007.

96. A. Zimmern, The Greek Commonwealth, Oxford, 1924.

97. Dictionnaire de Droit International Public, Bruylant, Bruxelles, 2001.

255

98. Dictionnaire de Droit International Public, Universités Francphones,

Bruylant, Bruxelles, 2001.

99. Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II – a, Ed.Univers

enciclopedic, Bucureşti, 1996.

100. Dicţionarul limbii romîne moderne,Ed.Academiei Republicii Populare

Romîne, 1958.

101. Oxford Advenced Learner’s Dictionary of Current English, fifth

edition, Oxford University Press, 1996.

III. STUDII. ARTICOLE

(în ordinea alfabetică a autorilor)

1. Georges et Rosemary Abi-Saab, Les crimes de guerre, în H.

Ascensio, E. Decaux, A.Pellet, Droit International Penal, Editione

A.Pedone, Paris, 2000.

2. George Antoniu, Partea generală a Codului penal într-o viziune

europeană, în R.D.P. nr.1/2004,

3. George Antoniu, Probleme actuale ale reformei penale în

România, în „Dreptul” nr.1/2007.

4. Bogdan Aurescu, Vespasian V.Pella, o viaţă dedicată dreptului

internaţional, în Revista Română de Drept Internaţional, an I, nr.1,

vol.1, oct.-dec. 2003.

5. Sofia Balaban, Florentin Ilie, Eludează România prevederile

Statutului Curţii Penale Internaţionale? în Revista consilierilor

juridici din armată, nr.1/2004.

6. K. Bannelier, Th. Christakis, O. Corten, B. Delcourt - Le Droit

International face au terorisme, CEDIN PARIS I, Cahiers

internationaux nr.17, Editione Pedone, Paris.

7. J. Barberis, Nouvelles questions concernant la personalité

internationale, RCADI, vol.179, 1983, I.

8. Ionuţ Andrei Barbu, Persoana fizică – subiect al infracţiunilor

internaţionale, în PRO Patria Lex nr.5/2004.

9. Ionuţ Andrei Barbu, Unele consideraţii generale privind dreptul

internaţional penal ca ramură distinctă de drept, în PRO Patria

Lex nr.6-7/2005.

256

10. Ferencz B. Benjamin, Internaţional Criminal Courts: The of

Nuerenberg. Pace International Law, winter-spring 1998.

11. Mario Bettati, „Le Crime Contre L’humanité”, în în H. Ascensio,

E. Decaux, A.Pellet, Droit International Penal, Editione A.Pedone,

Paris, 2000.

12. Catherine Bourguès-Habif, Terrorisme international, în H.

Ascensio, E. Decaux, A.Pellet, Droit International Penal, Editione

A.Pedone, Paris, 2000.

13. G. Bouthoul, Le terrorisme, „Études Polémologiques, Revue

française de polémologie, n.8, avril 1973,

14. Antonio Cassese, „Terrorism is also disrupting some crucial legal

categories of international law”, in The Attack on the World

Trade Center.

15. Vasile Creţu, Declaraţia de la Sankt-Petersburg din 1868 , în

Revista română de drept umanitar, 1993, nr.2.

16. E. Daes, The Individual's Duties to the Community and the

Limitations on Human Righs and Freedoms under Article 29 of the

Universal Declaration of Human Rights, E/CN.4.

17. Philippe Delmas, Suveranitatea este o intoleranţă?, în Revue de

deux mondes, nov.-dec.1999.

18. Dumitru Diaconu, Necesitatea instituirii unei instanţe penale

internaţionale, în revista Dreptul nr.7/2000.

19. Veronica Dobozi, Corpus Juris, fundamentul viitorului sistem

judiciar penal european, “Dreptul”, nr.3/2007.

20. Christian Dominicé, La personalité juridique internationale du

CICR ,în Etudes et essais sur le droit international humanitaire et

sur le pricipes de la Croix Rouge en l'honneur de Jean Pictet.

21. Victor Duculescu , Răspunderea penală a şefilor de state, în

„Revista de drept penal”, An.IV, nr.4, octombrie-decembrie,

Bucureşti, 1999.

22. Victor Duculescu, Conceptul de legitimă apărare în dreptul

internaţional contemporan, în „Studii şi cercetări juridice”, 1973,

nr.3.

23. Victor Duculescu, Terorismul – o gravă infracţiune

internaţională, în „Revista de drept penal”, An II, nr.2, aprilie-

iunie, 1995, Bucureşti.

24. Victor Duculescu, Vespasian V.Pella – personalitate proeminentă

a ştiinţei juridice româneşti în Instituţii de drept public şi relaţii

internaţionale în dinamică, Editura Lumina Lex, Bucureşti. 2005.

257

25. Victor Duculescu, Cuvânt înainte la Dumitru Diaconu, Curtea

Penală internaţională. Istorie şi realitate, Editura All Beck,

Bucureşti, 1999.

26. Marie Dumée, Le crime D´Agression, în H. Ascensio, E. Decaux,

A.Pellet, Droit International Penal, Editione A.Pedone, Paris,

2000.

27. Pierre Marie Dupuy, „The law after Destruction of the Towers”,

E.J.I.L, forum, http://www.ejil.org/forum WTC/ny-cassese.html,

28. Constantin Eustathiades, Les sujets de droit international et la

responsabilité internationale, Nouvelles tendances, în RCADI,

vol.84, 1953 ,III.

29. P. Fezza – La forme federative e la structura dei raporti

nell’antico diritto,în Stud,doc.hist.iur.V., Roma, 1939.

30. G. Gaja, „In What Sense Was there an „Armed Attack?”, E.J.I.L,

forum, www.ejil.org/forum WTC/ny-gaja.html.

31. Z. W. Galicki, Tratatele internaţionale şi terorismul, în Revista

Română de Drept Internaţional, Anul I, nr.1, octombrie-decembrie

2003.

32. Grigore Geamănu şi Gheorghe Moca, Privire critică asupra

concepţiei lui Vespasian V. Pella despre responsabilitatea statelor

în dreptul internaţional, în Analele Universităţii Bucureşti, Seria

Ştiinţe sociale – Ştiinţe juridice, Anul XIII, 1964.

33. Stefan Glaser, L’Etat en tant que personne morale est-il

pénalement responsable?, în Rev. De droit pénal et de

criminologie nr.5/1949..

34. Stefan Glaser, Les infractions internationales et leurs sanctions,

în Rev. De droit pénal et de criminologie nr.9/1949.

35. Marc Grossman, Politica externă a Americii şi Curtea Penală

Internaţională, 6 mai 2002, Departamantul de Stat al SUA –

www.state.gov

36. G. Guillaumme, Terrorisme et Droit Internaţional, R.C.A.D.I.,

1989 – III, vol.215.

37. Declaraţia senatorului Jesse Helms, citat de Michal P.Scharf în

timpul dezbaterii „Ar trebui Statele Unite să ratifice Tratatul

Curţii ++Penale Internaţionale?”, organizată de Şcoala de Drept

din cadrul Universităţii din Washington la data de 22 octombrie

2002.

38. Hans Kelsen, Théorie du droit international public, în RCADI,

vol.84, 1953, III.

258

39. William K. Lietzau, „CPI după Tratatul de la Roma: Preocupări

din punctul de vedere al perspectivelor Armatei Americane.”

Legislaţie şi probleme contemporane, 64 (2201).

40. M.K. Marler International Criminal Court: Assesing the

jurisdictional loopholes in The Rome Statute, Duke Law Journal.

41. William L. Nash, CPI şi desfăşurarea forţelor Armatelor

Americane, în Sarah B. Sewall şi Carl Kaysen, eds., Statele Unite

şi CPI: Securitatea naţională şi legislaţia internaţională, Lanham,

Md.: Rowman şi Littlefield Publishers, 2000.

42. J. Paust, „War and Responses to Terrorism”, American Society of

International Law, http://www.asil.org/insigh77.html

43. Alain Pellet, „Non, ce n’est pas la guerre!”, Le Monde, 21

septembrie 2001.

44. Iulian Poenaru, Noul Cod penal, în”Dreptul” nr.12/2004.

45. C.L. Popescu, Principiul legalităţii incriminării şi pedepselor

penale în lumina Constituţiei din decembrie 1991, în Dreptul

nr.4/1994.

46. Raportul „Amnesty Internaţional”, Curtea Penală Internaţională.

Eforturile SUA de a obţine nepedepsirea pentru genocid, crime

împotriva umanităţii şi a crimelor de război (Al Index : IOR

40/025/2002), web.amnesty.org.

47. Paul Reuter, Principes de droit international, în Rec. des cours,

1961, II.

48. Pierre Robert, La procedure de jugement en droit international

penal, în H. Ascensio, E. Decaux, A.Pellet, Droit International

Penal, Editione A.Pedone, Paris, 2000.

49. William A.Schabas, Le génocide, în H. Ascensio, E. Decaux,

A.Pellet, Droit International Penal, Editione A.Pedone, Paris,

2000.

50. Stephen R. Shahom, “The Milosevic Indictment”, Znet,

september, 20, 2001.

51. I. G. Stancu, „Definirea crimei de agresiune – O contribuţie

românească”, în Revista Română de Drept Internaţional, 1/2003.

52. Sandra Szurek, La formation du droit international pénal, în

Hérve Ascensio, Emmanuel Decaux et Alain Pellet, Droit

international pénal, Editions A.Pedone, Paris, 2000.

53. Greg Szymanski, 20 de avocaţi nu reuşesc să asigure o zi onestă

pentru fostul preşedinte, în „American Free Press”.

54. Christian Tomuschat, La cristallisation coutumière în H.

Ascensio, E. Decaux, A.Pellet, Droit International Penal, Editione

A.Pedone, Paris, 2000.

259

55. G. Triepel, Les rapports entre droit interne et le droit

international, „Recueil de Cours”, vol.I, 1923.

56. I. Vîntu, V.Duculescu, Rolul reglementărilor juridice naţionale şi

internaţionale în apărarea, garantarea şi respectarea drepturilor

omului, în „Studii şi cercetări juridice”, 1969, nr.1.

57. W. Wengler, Derbegrif des Volkerrchtssubjektes în Lichte der

politischen Gegenwart, F.W., t.51, 1951 – 1953,

58. David Wippman, Curtea Penală Internaţională, în Christian Reus

Smith, ed.Politica legislaţiei internaţionale, Studii ale Universităţii

Cambridge în probleme de relaţii internaţionale, Cambridge:

Cambridge University Press, 2004.

59. Quincy Wright, Proposal for an International Criminal Court, în

A.J.I.L., 1, 1952.

60. A. Zimmermann, Commentary on the Rome Statute of the

International Criminal Court, Obvserver’s Notes, Article by

article, Nomos Verlagesellschaft, Baden Baden.

IV. SURSE INTERNET

1. www.icc-cpi.int

2. www.icj-cij.org

3. www.un.org

4. www.glogalissues.org

5. web.amnisty.org

6. www.globalpolicy.igc.org

7. www.usaforicc.org

8. www.asil.org

9. www.state.gov

10. www.ejil.org

11. www.ictr.org