1

DREPT INSTITUȚIONAL EUROPEAN

Lect. Univ. drd. Țăpuș Iulia

2

Capitolul I

Organizaţiile internaționale

1. Organizația internațională. Definiție, trăsături

și clasificare.

1.1. Definiție

Organizaţia internaţională este o asociaţie de state

suverane care urmăresc realizarea unui scop comun,

constituită printr-un tratat, dotată cu un statut (o constituţie),

cu organe proprii şi care are o personalitate juridică dis-

tinctă de cea a statelor membre1.

Pe scurt, organizaţiile internaţionale sunt forme

permanente, instituţionalizate ale cooperării dintre state în

diferite domenii (în prezent sunt aproximativ 350 de

organizaţii internaţionale guvernamentale).

1. 2. Trasături

Elementele definitorii ale organizaţiei internaţionale

sunt2:

1 G. Fabian, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, 2012, p.1. 2M.I. Niciu, Organizaţii internaţionale (guvernamentale), Ed. Fundaţiei

„Chemarea”, laşi, 1994.

3

a) este o asociaţie liberă de state (statele aderă la

organizaţiile internaţio-nale pe baza deciziei lor suverane cu

ocazia constituirii acestora, iar în organizaţiile deja existente

la primirea unui nou stat este nevoie de acordul statelor

membre);

b) tratatul de constituire (tratat internaţional

multilateral) reprezintă de cele mai multe ori statutul

organizaţiei. în mod excepţional, există organizaţii inter-

naţionale care nu au un tratat formal de constituire, de

exemplu, OSCE sau Consiliul Nordic'2'3;

c) statutul cuprinde următoarele prevederi

importante: obiectul şi sco-purile organizaţiei; principiile

care guvernează activitatea organizaţiei; pro-cedura de

primire a noilor membri; drepturile şi obligaţiile ce decurg

din calitatea de membru; sistemul organelor; sancţiunile

aplicabile membrilor; posibilităţile de modificare,

amendare, revizuire a tratatelor constitutive;

d) are organe proprii permanente şi organe cu

întruniri periodice;

e) are personalitate juridică (specializată şi limitată),

ceea ce îi asigură o autonomie funcţională. Personalitatea

juridică conferă organizaţiei interna-ţionale o existenţă

3 A. Blahö, A. Prandler, Nemzetközi szervezetek es intäzmönyek, Ed. Aula,

Budapest, 2001, p. 32.

4

obiectivă în raport cu ceilalţi participanţi la relaţiile

internaţionale, ceea ce înseamnă că este un subiect de drept

distinct. Organizaţiile internaţionale au personalitate

juridică în ordinea juridică a statelor în care îşi au sediul şi o

personalitate juridică de drept internaţional public, din care

decurg următoarele drepturi: dreptul de legaţie pasivă şi

activă; dreptul de a prezenta reclamaţii internaţionale pentru

daunele suferite; dreptul de a încheia tratate internaţionale;

dreptul de a avea un buget propriu şi o autonomie

financiară; dreptul la imunitatea sediului şi a funcţionarilor;

f) este instrument de cooperare internaţională.

1. 3. Clasificarea organizaţiilor internaţionale:

a) după deschiderea lor: cu vocaţie de universalitate

(ONU) şi regionale (Liga Arabă, Organizaţia Unităţii

Africane - OUA) sau chiar subregionale (Caribbean

Community- Caricom);

b) după competenţa lor: cu competenţă generală

(ONU) şi cu compe-tenţă specială (OPEC);

c) după calitatea membrilor: guvernamentale

(NATO) şi non-guver namentale (Greenpeace);

d) după posibilitatea de aderare: deschise (ONU) şi

închise (în general cele militare, într-un fel şi

Commonwealth);

5

e) după obiect: economice (CEFTA), politice

(Consiliul Europei), militare (NATO), comerciale (WTO);

f) după modul de transfer ai unor atribuţii de

suveranitate: de cooperare clasică (în care se respectă

deplina egalitate suverană a statelor şi există posibilitatea

invocării unui drept de veto) şi supranaţionale (cedarea unor

drepturi suverane în favoarea organizaţiei).

EURATOM şi Uniunea Europeană sunt organizaţii

internaţionale regionale, cu competenţă specială,

guvernamentale, deschise, preponderent economice,

supranaţionalitatea lor fiind dovedită prin următoarele

caracteristici:

independenţa organelor şi funcţionarea lor

permanentă;

principiul luării deciziilor pe baza votului

majoritar, decizii care sunt obligatorii pentru statele

membre;

exercitarea competenţelor şi de către cel

puţin un organ, care nu este compus din reprezentanţii

organelor de stat şi care astfel se bucură de

independenţă faţă de ordinele date de statele membre;

normele juridice unionale sunt obligatorii

pentru indivizi şi au aplicabilitate directă, imediată,

6

fără a necesita o „recepţie" (ratificare) din partea

legislativului naţional;

există o protecţie juridică efectivă

(competenţă obligatorie a instanţelor judecătoreşti);

cooperarea statelor membre are o finalitate

politică - integrarea sau unificarea politică.

Termenul de integrare provine din limba latină,

integratio însemnând reproducerea, reconstrucţia unui

întreg.

Integrarea, spre deosebire de cooperarea

internaţională pe baza dreptului internaţional public,

înseamnă o contopire prin creştere comună în diferite

domenii, mai precis înseamnă o cooperare mai strânsă

orientată spre o finalitate politică şi economică în cadrul

unei structuri unice noi, care a luat naştere prin transferarea

de către state a unor competenţe decizionale şi de acţionare

în favoarea unor instituţii şi organe supranaţionale.

2. Cele mai importante organizaţii internaţionale

1. Organizaţia Naţiunilor Unite

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial,

miniştrii de externe ai SUA, URSS şi Angliei, la Conferinţa

7

de la Moscova (30 octombrie 1943), respectiv la Conferinţa

de la Teheran (28 noiembrie - 1 decembrie 1943), au decis

înfiinţarea unei organizaţii internaţionale bazate pe

egalitatea suverană a statelor, care să asigure menţinerea

păcii după încheierea războiului. La o altă întâlnire care a

avut loc la Dumbarton Oaks în 1944 şi la care au participat

şi reprezentanţii Chinei, a fost elaborată Carta, iar la

Conferinţa de la lalta din 4-11 februarie 1945 au fost

soluţionate problemele privind luarea deciziilor în cadrul

organizaţiei.

Carta ONU a fost semnată de 51 de state în 26 iunie

1945 la San Fran-cisco şi a intrat în vigoare la 24 octombrie

1945. În prezent, ONU are 192 de membri (ultimele care au

aderat sunt Elveţia şi Timorul de Est în septembrie 2002).

La 10 decembrie 1948 a fost adoptată în cadrul

ONU „Declaraţia Universală a Drepturilor Omulur, această

dată devenind „Ziua mondială a drepturilor omului”.

România a aderat la ONU la 14 decembrie 1955.

ONU, ca succesoare a Societăţii Naţiunilor, este o

organizaţie internaţională cu vocaţie de universalitate, atât

în ceea ce priveşte aria sa de interese, cât şi competenţa

creată cu scopul sâ menţină pacea şi securitatea

internaţională, să dezvolte relaţii prieteneşti intre naţiuni, sâ

realizeze cooperarea între state pentru rezolvarea

8

problemelor internaţionale cu caracter economic, social,

cultural sau umanitar.

Sediile ONU se află la New York, Geneva şi Viena.

Limbile de lucru sunt engleza şi franceza, în timp ce limbile

oficiale sunt engleza, franceza, spaniola, rusa, chineza şi

araba.

Organele ONU sunt următoarele:

Adunarea Generală, care este formată din 5 membri

şi 5 supleanţi din partea fiecărui stat membru, este organul

principal al organizaţiei şi cel mai reprezentativ, abordând

în sesiuni ordinare sau extraordinare orice problemă care

intră în scopurile fixate de Carta ONU. Hotărârile Adunării

Generale au în principiu caracter de recomandare.

Consiliul de Securitate are 15 membri (reprezentare

de 12:1), dintre care 5 permanenţi (SUA, Rusia, China,

Anglia şi Franţa) şi 10 nepermanenţi, aleşi pe o perioadă de

2 ani (5 Afro-Asia, 2 America de Sud, 1+2 Europa +

Canada, Australia şi Noua Zeelandă). În probleme

procedurale decide cu 9 voturi, iar în celelalte decizii cu 9

voturi care trebuie să conţină şi votul celor 5 membrii

permanenţi. Este organul principal de acţiune şi de aplicare

a măsurilor de constrângere pentru menţinerea păcii şi

9

securităţii internaţionale, adoptă hotărâri şi recomandări.

Hotărârile adoptate sunt obligatorii pentru statele membre.

Consiliul Economic şi Social are 54 de membri aleşi

de AG ONU (câte 18 pentru 3 ani). Africa are 14 locuri,

Asia 11, America Latină 10, Europa de Est 6, Iar Europa

Occidentală şi alte state 13. Este organul care coordonează

activitatea ONU şi cooperarea statelor membre în domeniile

economic, social, cultural, de educaţie şi sănătate publică,

sub îndrumarea şi controlul Adunării Generale.

Consiliul de Tutelă s-a ocupat de administrarea

problemelor coloniale sau cu supravegherea statelor care au

administrat popoare aflale pe teritorii ce nu se

autoguvernau.

Curtea Internaţională de Justiţie cu sediul la Haga

este principalul organ jurisdicţional al ONU, în activitate

din 12 aprilie 1946.

Secretariatul format din 15.000 de funcţionari este

condus de un secretar general desemnat de AG ONU la

propunerea Consiliului de Securitate (această funcţie a fost

îndeplinită de următoarele persoane: Ban Ki-moon, Kofi

Annan, Boutros Boutros-Gall, Javier Perâz de Cuâllar. U

Thant, Dag Hammarskjold, Kurt Waldheim, Trygve Lie).

10

ONU, pe baza unor „acorduri de afiliere”, are o

legătură specială cu anumite organizaţii internaţionale, care

sunt cunoscute ca Instituţiile specializate ale ONU.

2. Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO)

Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4

aprilie 1949 la Washington de 12 state: Belgia, Olanda,

Luxemburg, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia,

Portugalia, Canada, SUA, Anglia, Franţa şi a intrat în

vigoare la 24 august 1949. La 31 martie 1954 URSS a cerut

aderarea la NATO. Această cerere a fost respinsă la data

respectivă, dar din 1997 există un document de bază (tratat

politic) semnat între Rusia şi NATO.

Aderări: Grecia, Turcia (1952), Germania (1955),

Spania (1982), Ungaria, Polonia, Cehia (1997). La 26

martie 2003 Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania,

România1’1, Slovacia şi Slovenia au semnat tratatele de

aderare la NATO, iar după ratificarea acestora, la 2 aprilie

2004, a avut loc aderarea oficială a lor. Albania şi Croaţia

au aderat la 1 aprilie 2009, ridicând numărul statelor

membre la 28.

Franţa, în 1966, s-a retras din partea militară a

organizaţiei.

11

NATO este o organizaţie militară şi are ca scop

acţionarea individuală şi colectivă a statelor membre

împotriva unui atac armat, în exercitarea dreptului la

autoapărare. Art. 1 din Tratat (care are 14 articole) prevede

că: „Statele membre se obligă ca, în concordanţă cu Statutul

Naţiunilor Unite, să regle-menteze orice conflict la care

participă în aşa fel încât pacea, securitatea şi dreptatea

internaţională să nu fie periclitate şi să se abţină în relaţiile

inter-naţionale de la ameninţările cu forţa sau de la aplicarea

forţei în formele care ar contraveni Cartei ONU”.

Potrivit art. 5 din Tratat, „Părţile convin că un atac

armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele în Europa

sau America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva

tuturor; pentru aceasta, ele stabilesc că, în cazul unui atac

armat, fiecare dintre ele exercitând drepturile din art. 51 din

Statutul Naţiunilor Unite la apărare individuală şi colectivă,

va acorda sprijin părţii atacate, pentru a menţine şi a

restabili securitatea teritoriului nord-atlantic”. Din Tratat a

fost dedusă doctrina „Out of AreeT (în afara teritoriului),

potrivit căreia statele membre nu au obligaţia de a participa

la apărare în afara teritoriului statelor membre, dar fiecare

stat membru poate decide în fiecare caz în parte să ia parte

şi la acţiuni care depăşesc teritoriul sus-amintit.

12

Organele civile ale NATO4 sunt:

Consiliul Atlanticului de Nord (se reuneşte de 2 ori

la nivel de miniştri de externe sau de şefi de stat şi de

guvern), la care participă şi Secretarul general (Jaap de

Hoop Scheffer). Are reuniuni săptămânale la nivelul

ambasadorilor statelor membre acreditaţi la NATO.

Aderarea are loc la invitaţia unanimă a Consiliului şi după

ratificarea acordului de aderare de către statele membre şi

candidat.

Comitetul pentru planurile de apărare (la nivelul

miniştrilor apărării) şi Grupul de proiectare nucleară.

Reuniunea Parlamentară (formată din parlamentari

naţionali delegaţi, statutul acesteia de organ NATO este

contestat).

Secretariatul coordonează activitatea mai multor

comitete şi grupuri de lucru:

Organele militare sunt:

Comitetul Militar este format din reprezentanţii

militari acreditaţi la NATO şi se ocupă de concepţie şi

coordonare.

Stat-major integrat (şefii de stat major).

4 NATO Kezikonyv (Manual NATO), Budapest- Bruxelles, 1999, p. 40-45.

13

Comandamente militare multinaţionale:

Comandamentul Aliat pentru Europa, Comandantul Aliat al

Atlanticului, Comandamentul Zonei Mării Mâ-necii, Grupul

de planificare regională SUA-Canada.

Colegiul de apărare NATO (formare profesională).

Biroul de standardizare militară5.

Parteneriatul pentru pace, iniţiat de NATO în 1994,

urmăreşte consolidarea legăturilor militare dintre NATO şi

ţările Europei de Est, prin participarea acestora la misiuni de

menţinere a păcii, la exerciţii comune şi asigurarea unui

drept de consultanţă acestora.

3. Consiliul Europei

Statutul Consiliului Europei a fost semnat la 5 mai

1949 la Londra de 10 state (Belgia, Olanda, Luxemburg,

Franţa, Danemarca, Irlanda, Italia, Anglia, Norvegia,

Suedia) şi a intrat în vigoare la 3 august 1949.

Consiliul Europei este o organizaţie internaţională

interguvernamentală, regională, care grupează statele

democratice ale Europei. Scopul acestei organizaţii

internaţionale este realizarea unei mai mari unităţi între

membrii săi, pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi

5 www. nato.int.

14

principiilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru

facilitarea progresului lor economic şi social.

În concret, Consiliul Europei acţionează pentru:

apărarea drepturilor omului şi a democraţiei

pluraliste (în 1950 a adoptat Convenţia europeană a

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care până

în anul 2011 a fost completată cu 14 +1 protocoale14);

favorizarea conştientizării şi valorizării identităţii

culturale europene, luptând împotriva oricărei forme de

intoleranţă;

căutarea de soluţii pentru problemele societăţii

(minorităţi, xenofobie, intoleranţă, protecţia mediului

înconjurător, bioetică, SIDA, droguri);

sprijinirea ţărilor din Estul şi Centrul Europei, în

vederea punerii în practică şi consolidării reformelor

politice, legislative şi constituţionale, cu ajutorul unor

importante programe de cooperare.

Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg şi în

prezent sunt 47 de state membre.

România a aderat la această organizaţie la 7

octombrie 1993 şi a ratificat Convenţia europeană a

drepturilor omului în 1994. Pot adera doar statele care

acceptă moştenirea comună europeană privind „domnia

15

legii", „respectarea drepturilor omului” şi „democraţia

pluralistă”.

Instituţiile Consiliului Europei:

Comitetul Miniştrilor este organul competent să

acţioneze în numele organizaţiei. Este format din miniştrii

de externe din fiecare stat membru şi are ca atribuţii

principale: încheierea de convenţii; emiterea de recomandări

către guvernele statelor membre; decide cu efect obligatoriu

în problemele interne şi de organizare şi contribuie la

executarea hotărârilor judecătoreşti ale Curţii de Justiţie

Europene a Drepturilor Omului. Deciziile cu caracter

definitiv ale Consiliului Europei îmbracă deseori forma

unor rezoluţii.

Adunarea Parlamentară este organul deliberativ

(denumit până în 1974 Adunare Consultativă) şi este format

din reprezentanţii parlamentelor naţionale ale statelor

membre, mărimea delegaţiei fiecărui parlament variind în

funcţie de dimensiunile teritoriului, populaţiei şi contribuţiei

statului respectiv la bugetul organizaţiei internaţionale.

România are 10 membri şi 10 membri supleanţi în acest for.

Adunarea adoptă patru categorii de texte:

recomandări, rezoluţii, avize şi directive. Recomandările

conţin propuneri adresate Comitetului Miniştrilor, a căror

aplicare intră în competenţa guvernelor. Rezoluţiile conţin

16

hotărârile Adunării asupra problemelor pe care este

împuternicită să le reglementeze sau în privinţa cărora

exprimă opinii care angajează doar responsabilitatea ei.

Avizele sunt în cea mai mare parte exprimate de Adunare

asupra problemelor care îi sunt supuse de Comitetul

Miniştrilor, cum ar fi admiterea de noi state membre în

Consiliul Europei, dar pot viza şi proiectele de convenţii,

bugetul, aplicarea Cartei sociale europene sau activităţile

Congresului Puterilor Locale şi Regionale din Europa.

Directivele sunt de regulă instrucţiuni adresate de Adunare

comisiilor sale.

Congresul Puterilor Locale şi Regionale din

Europa există din 14 ianuarie 1994, funcţionează cu 2

camere în sesiune anuală de 1 săptămână la Strasbourg, ca

organism consultativ, reprezentativ pentru colectivităţile

locale şi regionale.

Conferinţa Organizaţiilor Internaţionale

Nonguvernamentate din anul 2005 reprezintă mai mult de

400 de organizaţii ale societăţii civile, formând pilonul

„civil” într-un „quadrilogue” cu primele trei instituţii

amintite mai sus, fiind recunoscută ca instituţie. Decide pe

linie politică, defineşte şi adoptă programe de acţiune. Se

reuneşte de 3-4 ori pe an, pe perioada sesiunii ordinare a

Adunării Parlamentare.

17

Secretariatul, în frunte cu un Secretar general şi un

Secretar general adjunct, numiţi de Adunarea Parlamentară,

funcţionează ca organ de asistenţă, esenţialmente de natură

tehnică şi administrativă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)

este un organ înfiinţat prin Convenţia europeană a

drepturilor omului şi a dobândit statutul de organ

jurisdicţional independent prin Protocolul nr. 11 din 1994 la

Convenţie. Protocolul a intrat în vigoare la 1 noiembrie

1998, iar instanţa şi-a început activitatea din 1 noiembrie

1999. În anul 2011, România, într-o ierarhie oficială

statistică, era pe locul 4 după Rusia, Turcia şi Italia la

numărul de plângeri depuse de către cetăţenii proprii

împotriva hotărârilor adoptate de instanţele judecătoreşti

naţionale.

Comisarul pentru drepturile omului funcţionează

din 1999, având ca misiune monitorizarea respectării

drepturilor fundamentale ale omului, promovarea

informaţiilor şi educaţiei, asistarea statelor membre în acest

domeniu, facilitarea activităţii ombudsmanilor naţionali.

Comisarul îşi exercită funcţia independent şi nepărtinitor,

fără a avea posibilitatea de a introduce plângeri la CEDO.

După intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14 la Convenţia

18

europeană, are posibilitatea de a depune opinii scrise şi de a

participa la procedura orală din cadrul CEDO.

La 10 mai 1990 a fost creată la Veneţia Comisia

Europeană pentru De-mocraţie prin Drept, organism

consultativ alcătuit din experţi în drept internaţional şi

constituţional, menit să contribuie la dezvoltarea instituţiilor

democratice prin recomandări de îmbunătăţire a

constituţiilor naţionale şi a legilor de bază.

4. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în

Europa (OSCE)

În anii 70, pentru a dezamorsa tensiunile

„Războiului rece”, ţările din spaţiul despărţit de „cortina de

fier” s-au adunat de mai multe ori în cadrul Conferinţei

pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), iar ca

rezultat al acestor întâlniri, au adoptat în 1975 Actul Final

de la Helsinki, în care au fixat cele 10 principii

fundamentale care trebuiau să guverneze relaţiile dintre ele:

a) egalitatea suverană a statelor;

b) abţinerea de la ameninţarea cu forţa sau aplicarea

forţei;

c) inviolabilitatea graniţelor;

d) integritatea teritorială a statelor;

19

e) soluţionarea paşnică a conflictelor;

f) neamestecul în treburile interne;

g) respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor

fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă,

religioase şi de convingere;

h) egalitatea în drepturi şi dreptul la autodeterminare

al popoarelor;

i) cooperarea între state;

j) îndeplinirea obligaţiilor internaţionale cu bună-

credinţă.

Scopurile CSCE au fost următoarele:

a) promovarea unor legături reciproce mai bune,

respectiv asigurarea condiţiilor în care popoarele pot trăi

într-o pace veritabilă şi de durată;

b) depunerea de eforturi pentru un proces de

detensionare viabil;

c) recunoaşterea indivizibilităţii securităţii în

Europa, respectiv a interesului comun în dezvoltarea

cooperării între statele membre;

d) recunoaşterea legăturilor strânse între pace şi

securitate în Europa şi în lume;

20

e) acordarea unei contribuţii pentru promovarea

drepturilor fundamentale, a progresului economic şi social

şi a prosperităţii popoarelor.

În 1990, CSCE a adoptat „Carta de la Paris pentru o

nouă Europă”, prin care statele participante au anunţat

începutul unei noi epoci, cea a democraţiei în Europa.

La întâlnirea din 6 decembrie 1994 a CSCE, care a

avut loc la Budapesta, statele participante au decis

transformarea conferinţei în Organizaţia pentru Securitate şi

Cooperare în Europa (56 de state membre)6.

Cele mai importante organe ale OSCE7 sunt:

I. Organe decizionale:

Întâlnirea la vârf a şefilor de state sau guverne

(Summit Meetlng), la care sunt fixate misiunile şi

priorităţile OSCE, respectiv se evaluează starea securităţii în

spaţiul OSCE, are loc din 3 în 3 ani, fiind precedată şi

pregătită de o Conferinţă de examinare (Review

Conference).

Consiliul OSCE sau Consiliul Ministerial se

reuneşte cel puţin o dată pe an la nivelul miniştrilor

6 www.osce.org/about. 7 H-A. Schraepler, op. cit., p. 165-169; A. Blaho , A. Prandler, op cit., p. 272-

275.

21

afacerilor externe şi este îndreptăţit să dezbată şi să ia

decizii în probleme relevante pentru organizaţie.

Consiliul Permanent, format din reprezentanţii

statelor membre, cu sediul la Viena, se ocupă de avertizarea

timpurie, prevenirea conflictelor şi de managementul

crizelor; funcţionează în întâlniri săptămânale.

Forumul pentru cooperare în securitate (din 1992),

cu întâlniri săptămânale, care au ca temă discutarea şi luarea

unor decizii privind aspectele militare ale securităţii în zona

OSCE.

II. Structuri de executare:

Preşedintele în exerciţiu este desemnat prin rotaţie

dintre miniştrii de externe ai statelor membre.

Secretarul general este numit pe o perioadă de 3 ani

de Consiliul Ministerial şi activează ca reprezentant al

Preşedintelui în exerciţiu şi ca şef al administraţiei OSCE.

Secretariatul are sediul la Viena şi un birou la Praga.

Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale

(această funcţie a fost îndeplinită de Max van Der Stoel,

Rolf Ekeus şi Kurt Vollebaek).

Oficiul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile

Omului (Varşovia) este un organ care îşi desfăşoară

activitatea în domeniul observării alegerilor, dezvoltării

22

democratice, respectării drepturilor omului, toleranţei şi

nediscriminării.

Reprezentantul pentru libertatea mass-mediei

(Viena).

Misiunile OSCE în diferite ţări.

III. Alte structuri şi instituţii:

Adunarea Parlamentară a OSCE, formată din

parlamentarii delegaţi de statele membre.

Curtea de conciliere şi de arbitraj cu sediul la

Geneva, care soluţionează conflictele ce se ivesc între

statele membre OSCE.

În prezent, OSCE întruneşte 56 de state din Europa,

Asia Centrală şi America de Nord şi este o organizaţie

internaţională de politica securităţii, care se ocupă însă şi de

dimensiunea umană şi economică, respectiv protecţia

mediului. OSCE asigură un for pentru negocieri politice şi

pentru luări de decizii în domeniul avertizării timpurii,

prevenirii conflictelor, managementului crizelor şi

reabilitării post-conflict. Statele membre beneficiază de un

statut de egalitate, deciziile sunt luate pe bază de consens

politic, dar acestea nu au forţă obligatorie.

23

5. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare

Econimică (OCDE)

La 12 iulie 1947 s-a ținut la Paris o conferință de

cooperare economică europeană pentru întocmirea unui

program de reconstrucție și de evaluare a ajutorului necesar

oferit prin Planul Marshall, la care au participat 16 țări

europene(Austria, Belgia, Danemarca, Franța,

Grecia,Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia,

Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elveția,

Turcia)8.

La 16 aprilie 1948 a fost semnată Convenția ce a

instituit Organizația Europeană de Cooperare Econimică.

Ulterior umărul statelor membre s-a mărit la 18: Republica

Federală Germania (1949) și Spania (1959). Statele Unite

ale Americii și Candada dețineau statutul de state asociate.

Obiectivele OECE: coordonarea executării

programului de redresare europeană, modernizarea utilajelor

de producție, liberalizarea schimburilor, restabilirea

convertibilității onedelor europene și pe acela de a veghia

asupra realizării stabilității monetare, precum și a unui grad

sporit de ocupare a forței de muncă.

8 S.V. Raepenbusch, Drept institutional al Uniunii Europene, Ed. Rosetii

nternational, 2014, p. 29-30.

24

În ceea ce privește politicile economice

implementate, OECE a instituit o procedură de control

periodic asupra fiecărei țări membre, aflat încă în vigoare în

cadrul OCDE, organizația care a preluat ștafeta de la OECE.

La sfârșitul perioadei anilor ’50, economiile

europene se redresaseră, resticțiile cantitative fuseseră în

număr mare suprimate, discriminarea , mai ales față de

Statele Unite ale Americii, luase sfârșit, iar monedele

europene redeveniseră convertibile.

În anul 1961 OECE s-a transformat în Organizația

pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) la care

se adăugau Statele Unite ale Americii și Canada ca membrii

fondatori. OCDE are în prezent 32 de state membre(pe

lângă cel 18 amintite s-au alăturat: Japonia, Finlanda,

Australia, Noua Zeelandă, mexic, Cehia, Coreea, Polonia,

Ungaria, Slovacia, Chile și Slovenia).

Obiectivele OCDE constau în creșterea economică

durabilă și dezvoltarea comerțului mondial pe baza

multilateralismului și a nediscriminării, a liberalizării

schimburilor, a creșterii nivelului de trai, a ajutorului

acordat dezvoltării, a dezvoltării ocupării forței de muncă și

a stabilității financiare.

În acest scop, organizația oferă guvernelor un cadru

care să le permită să- și compare experiențele în materie de

25

acțiune publică, să caute răspunsuri la probleme comune,

prin identificarea practicilor adecvate și să-și coordoneze

politicile naționale sau internaționale.

26

Capitolul II

Apariția și evoluția comunităților europene și a

Uniunii Europene

La 9 mai 1950, ministrul de externe francez Robert

Schuman elaborează împreună cu consilierul lui, Jean

Monnet, un plan privind înfiinţarea „Uniunii Montane", cu

scopul împiedicării izbucnirii unui nou război între Franţa şi

Germania, prin crearea unei autorităţi care să controleze

producţia de cărbune şi oţel din cele două state. Pe baza

acestui plan, şefii de stat şi de guvern din Germania, Franţa,

Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg, după un an de negocieri,

la 27 martie 1951, au parafat, iar la 18 aprilie 1951 au

semnat la Paris Tratatul de înfiinţare a Comunităţii

Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), ce a intrat în

vigoare la 23 iulie 1952 şi a marcat începutul comunităţilor

europene Primul preşedinte al înaltei Autorităţi a fost Jean

Monnet, al Consiliului Ministerial Special Konrad

Adenauer, Adunarea Comună a fost condusă de belgianul

Paul Henri Spaak, iar Curtea de Justiţie de către Massimo

Pilotti. La 30 decembrie 1952 a apărut primul Jurnal Oficial

al CECO.

Comunitatea, denumită şi „Europa celor 6”, era o

mică Europă cu conducere franceză, cu sediul principal la

27

Luxembourg, în care francezii, cu preţul renunţării la o

parte din suveranitate, controlau potenţialul german, iar

nemţii, deşi controlaţi, au ajuns să fie reabilitaţi şi trataţi ca

parteneri cu drepturi egale. Nu trebuie însă uitat că

realizatorii acestui tratat - Robert Schumann, Alcide de

Gasperi şi Konrad Adenauer - făceau parte toţi din marea

familie politică a partidelor creştin-democrate.

Uniunea de Vest (Western European Union),

înfiinţată în 1948 prin Pactul de la Bruxelles, în 1955, după

aderarea Germaniei şi Italiei, se transformă în Uniunea

Europei Occidentale (UEO), care este o organizaţie de

apărare paralelă cu NATO, având menirea de a menţine

identitatea europeană în politica de securitate.

În data de 1-2 iunie 1955 a avut loc Conferinţa de la

Messina a miniştrilor de externe CECO, unde, pe baza

Memorandumului ţărilor Benelux, a fost elaborat un

program cu 6 puncte şi a fost format un comitet sub

preşedinţia lui Paul Henri Spaak și pentru elaborarea unui

plan privind crearea unei comunităţi economice şi a uneia

nucleare. Comitetul a depus un raport în această temă la 27

aprilie 1956, pe baza căruia un alt comitet format din

reprezentanţii guvernelor înfiinţat la Conferinţa miniştrilor

de externe CECO din Veneţia (29-30 mai 1956) a fost

chemat să elaboreze textul concret al tratatelor de înfiinţare.

28

Pe data de 25 martie 1957, în Capitoliu la Roma are

loc semnarea tratatelor de înfiinţare a Comunităţii

Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a

Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM) (intrate în

vigoare la 1 ianuarie 1958) de către cele 6 state fondatoare

ale CECO. Scopurile principale ale CEE sunt crearea unei

uniuni vamale pe teritoriul statelor membre şi crearea unei

pieţe comune cu asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor,

persoanelor, capitalurilor şi a serviciilor. Sarcina principala

pentru EURATOM este controlul industriei nucleare şi

asigurarea cooperării în acest domeniu. însă, chiar şi în

această perioadă de început, dezideratul reprezentanţilor

statelor membre era de a pune in acelaşi timp bazele

cooperării politice. în acest sens, reprezentativă este

declaraţia reprezentantului Germaniei, Walter Hallstein,

primul preşedinte al Comisiei, care a spus: „Noi nu

integrăm economie, ci politică. Nu vom împărţi numai

mobila, ci vom construi împreună o casă nouă şi mai

spaţioasă”.

Tot în 1957, prin „Convenţia relativă privind

organele comunitare comune”, cele trei comunităţi au

dobândit două organe comune: Curtea de Justiţie şi

Parlamentul. în rest, CECO şi-a păstrat înalta Autoritate şi

Consiliul Ministerial, iar CEE şi EURATOM au beneficiat

29

de serviciile a câte unei Comisii, Consiliu Ministerial,

respectiv de un Comitet Economic şi Social comun. La

începutul anului 1958 a avut loc şi înfiinţarea Băncii

Europene de Investiţii (BEI), ca instituţie comunitară

autonomă cu sediul la Luxembourg.

În domeniul financiar-vamal, în 1958 are loc

scăderea taxelor vamale interne şi intră în vigoare

Convenţia Monetară Europeană în vederea stabilizării

sistemului monetar, care înlocuieşte Uniunea Europeană de

Plăţi fondată în 1951. Tot în acest an, şapte state membre

ale Organizaţiei Europene pentru Cooperare Economică

(OECE) (Anglia, Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia,

Portugalia şi Suedia) adoptă la Stockholm tratatul de bază al

Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), care a

intrat în vigoare în data de 4 ianuarie 1960, dorind să fie o

replică la înfiinţarea comunităţilor.

Anul 1960 începe cu trecerea la prima egalizare

parţială în domeniul vamal între statele membre, ca o

treaptă a trecerii la sistemul taxelor vamale externe unice,

iar în cursul aceluiaşi an se adoptă primul regulament comu-

nitar privind deplasarea liberă a forţei de muncă pe teritoriul

comunitar. La 30 iulie 1960 are loc întâlnirea de Gaulle -

Adenauer la Palatul Ramboullet, unde primul propune o

30

întâlnire periodică în cadrul unei Conferinţe permanente a

tuturor şefilor de state şi de guverne.

Din 1 octombrie 1961 OECE se transformă în

Organizaţia Europeană de Cooperare şi Dezvoltare

(OECD), SUA şi Canada alăturându-se membrilor vechi,

considerându-se că procesul reconstrucţiei Europei

Occidentale a luat sfârşit şi urmează o etapă a dezvoltării.

În 1963 Franţa şi Germania au încheiat Tratatul

Elysée (tratat de prietenie), prin care au convenit că se vor

consulta în mod reciproc în probleme de politică externă. La

25 iunie 1963, preşedintele american J.F. Kennedy, într-un

discurs ţinut în celebra „Paulskirche” din Frankfurt, propune

crearea unui „parteneriat atlantic" în domeniul politicii

externe.

Anul 1965 a început promiţător pentru cursul

integrării europene prin semnarea „Tratatului de fuziune”,

potrivit căruia a avut loc unificarea organelor principale ale

celor trei comunităţi, urmând ca noile organe să fie

Parlamentul European (rebotezat în 30 martie 1962 din

Adunarea Parlamentară Europeană), Comisia Europeană,

Consiliul Ministerial şi Curtea de Justiţie. Unificarea

organelor nu a însemnat însă şi unificarea celor trei

Comunităţi, acestea păstrându-şi în continuare existenţa de

sine stătătoare, în timp ce organelor comune le reveneau

31

atribuţii şi obligaţii specifice fiecăreia dintre cele trei

comunităţi.

La 30 iunie 1965 izbucneşte cea mai profundă criză

din istoria integrării europene, când Franţa, refuzând

propunerile Comisiei de finanţare a pieţei agrare, va rămâne

timp de 7 luni departe de toate şedinţele Consiliului

Ministerial, aplicând aşa-zisa „politica a scaunului gol'',

încercând prin aceasta împiedicarea trecerii la sistemul

votului majoritar în adoptarea deciziilor, aşa cum prevedeau

tratatele comunitare. De fapt, preşedintele Charles de Gaulle

dorea să păstreze dreptul la veto al statelor membre şi se

opunea aderării Angliei.

La conferinţa miniştrilor de externe ai CEE (28-29

ianuarie 1966) criza „scaunului gol” ia sfârşit prin

„Compromisul de la Luxembourg”, care prevede

posibilitatea renunţării la sistemul votului majoritar în cazul

în care, prin decizia ce se va lua, ar fi afectate interesele

vitale ale unui stat membru. Acest lucru însemna păstrarea

de facto a votului prin unanimitate.

Uniunea Vamală preconizată de Tratatul CEE,

planificată pentru 31 decembrie 1969, este realizată cu 18

luni mai repede, la 1 iulie 1968, acest lucru însemnând

abolirea tuturor taxelor vamale interne pentru produsele

industriale şi meşteşugăreşti, interzicerea politicii

32

contingentărilor sau limitărilor cantitative şi introducerea

unor taxe vamale comune în comerţul cu state terţe.

După ce în 1963 CEE a încheiat un tratat de asociere

la Yaounde (Camerun) cu 17 state africane şi Madagascar,

în 1968, urmând politica sa de colaborare cu statele în curs

de dezvoltare, încheie tratatul de asociere, denumit „Tratatul

de la Arusha”, cu Tanzania, Uganda şi Kenia.

În 1969, odată cu retragerea lui Charles de Gaulle de

la preşedinţie, ia sfârşit şi politica obstrucţionistă a Franţei.

Noul preşedinte, Georges Pompidou, a iniţiat o întâlnire la

nivel înalt la Haga, unde şefii de stat şi de guverne au căzut

de acord privind primirea de noi membri şi realizarea

treptată a unei uniuni economice şi monetare până în anul

1980.

Din 1 ianuarie 1970 începe politica comună de

comerţ exterior şi se preconizează ca din 1975 Comunităţile

să treacă la mijloace de finanţare proprii. Pe planul politicii

externe se acceptă „Planul Davignon” ca fundament pentru

Cooperarea Politică Europeană (1970). Din 1 februarie 1971

intră în vigoare politica comună de pescuit, respectiv

tratatele de asociere cu teritoriile extraeuropene ale statelor

membre şi se introduce „Sistemul preferinţelor vamale

generale” în comerţul cu 91 de state în curs de dezvoltare

neasociate.

33

Optimismul acestei perioade este ilustrat şi prin

adoptarea „Planului Werner”. Pierre Wemer era un

politician luxemburghez, care a propus înfiinţarea treptată

până în 1980 a Uniunii Economice şi Monetare. Acest lucru

ar fi însemnat armonizarea treptată a politicilor monetare

naţionale, îngheţarea cursurilor valutare şi introducerea unei

monede unice. Din păcate, reuşita acestui plan a fost

compromisă prin ridicarea convertibilităţii dolarului cu aur.

Ca reacţie la destabilizarea financiară mondială

cauzată de prăbuşirea sistemului monetar de la Bretton

Woods, comunităţile introduc, la 24 aprilie 1972, cursul de

schimb european, numit şi „Şarpele valutar", care avea

menirea de a obliga statele participante ca, prin cooperare

între ele şi cumpărări intervenţioniste pe pieţele de devize,

să menţină monedele naţionale la un nivel stabilit de comun

acord, de la care să nu permită fluctuaţii mai mari de 2,5%

în minus sau în plus.

1 ianuarie 1973 a adus primul val de extindere a CE

prin aderarea Angliei, Danemarcei şi a Irlandei. La o

prezenţă la ume de 46,5%, populaţia Norvegiei a votat

împotriva aderării cu o majoritate de 53,5%.

La 10 decembrie 1974, la întâlnirea de vârf a şefilor

de stat şi de guverne din Paris, s-a decis ca din anul 1975

aceste întâlniri să poartă denumirea de Consiliu European şi

34

în viitor să se întrunească de cel puţin trei ori pe an.

Consiliul European a devenit astfel un for suprem care

trasează direcţiile de acţionare şi de dezvoltare a

Comunităţilor, fără a avea calitatea de organ comunitar.

La 28 februarie 1975 a fost semnată Convenţia

Lomé între CEE şi 46 de state din zona Africa-Caraibe-

Pacific (ACP), care a abrogat Tratatele Arusha şi Yaounde.

În martie 1975 se înfiinţează Comitetul pentru

politica regională şi Fondul Regional European (asigurarea

coeziunii = dezvoltare uniformă) şi este semnată Convenţia

de la Bruxelles privind înfiinţarea Curţii de Conturi

Europene.

Începând din anul 1978. potrivit unei rezoluţii

adoptate de Parlamentul European, ca denumire colectivă

pentru cele trei Comunităţi Europene se poate folosi

denumirea de „Comunitatea Europeană”.

Din 1 ianuarie 1979 sistemul „şarpelui valutar" a

fost schimbat de Sistemul Monetar European, care avea trei

elemente de bază: ECU (European Currency Unit),

mecanismul de curs valutar şi Fondul European de

Cooperare Monetară. ECU, stabilită pe baza unui coş

valutar, a funcţionat ca unitate de decont între statele

membre în care greutatea valutelor naţionale era

determinată de cota de participare în circuitul comercial

35

intern. în cadrul mecanismului de curs valutar era stabilită

banda de fluctuaţie pentru monedele naţionale între +/-

2,25% (pentru unele monede +/- 6%), procentul de

depreciere sau de apreciere în relaţiile intervalutare. În cazul

în care o valută avea derogări nepermise, statul în cauză

putea solicita de la Fondul sus-amintit credite de scurtă

durată pentru echilibrarea cursului de Gaullé a respins prin

exercitarea dreptului de veto aderarea Angliei, pe motiv că

nu este suficient de pregătită. Marea Britanie s-a dovedit a fi

un stat membru imprevizibil, deoarece în anul următor

aderării, după ce laburiştii au câştigai alegerile, noul prim

ministru Harold Wilson a organizat un nou referendum

privind aderarea, însă populaţia, cu 67,2% voturi pro-

aderare, i-a acordai un vot de blam usturător. Între 7 şi 10

iunie 1979 au avut loc primele alegeri generale şi directe

pentru desemnarea membrilor Parlamentului European, cu o

participare de cca. 61% din partea electoratului european.

Până la această dată, membrii Parlamentului comunitar erau

desemnaţi din rândul parlamentarilor naţionali.

Din 1981 Grecia a devenit a zecea ţară membră a

Comunităţilor.

Anul 1985 a adus primul şi ultimul caz de până

acum când un teritoriu european a părăsit Comunitatea,

deoarece Groenlanda, ca teritoriu danez care se bucură de

36

autonomie, pe baza referendumului a decis ieşirea din

Comunităţi.

Tot în 1985 au fost semnate Tratatele de aderare la

CE ale Spaniei şi Portugaliei, care au intrat în vigoare din 1

ianuarie 1986.

Anii 1986 şi 1987 pot fi numiţi anii primei reforme a

dreptului comunitar originar, deoarece, la 17 februarie 1986,

a fost semnat „Actul Unic European" (AUE), care a intrat în

vigoare din 1 iulie 1987. Prin AUE, prevederile tratatelor

comunitare au fost extinse asupra unor noi domenii de

activitate, cum ar fi cercetarea, protecţia mediului

înconjurător, politica socială sau dezvoltarea tehnologică, şl

s-a preconizat crearea unei „pieţe interne” până la sfârşitul

anului 1992. Totodată, drepturile Parlamentului European

au fost extinse în procedura legislativă-declzională, iar în

cadrul Consiliului s-a introdus din nou principiul votului

majoritar. Prin AUE, cooperarea politică europeană

dobândeşte un suport juridic, iar Consiliul European este

ancorat formal în dreptul primar, după ce de facto a

funcţionat din anii ’70.

La 26 mai 1986, steagul care din 1955 aparţinea

Consiliului Europei, reprezentând douăsprezece stele aurii

aflate sub formă de cerc pe un drapel de culoare albastru

închis, a devenit drapelul oficial al Comunităţilor.

37

Simbolurile CE şi UE de-a lungul timpului s-au

înmulţit, în prezent UE având, pe lângă ziua oficială (9

mai), un Imn oficial (Simfonia a IX-a sau „Oda bucuriei" de

Ludwig van Beethoven), moneda „euro" (€) şi chiar şi un

slogan european oficial („Unitate în diversitate”). La 13

iunie 1985, Consiliul Miniştrilor de cultură a decis ca în

fiecare an câte un oraş european să fie declarat „capitală

culturală europeană", primul oraş care a primit acest litiu

fiind Atena.

Potrivit celei de a 52-a Declaraţii la Tratatul de la

Lisabona referitoare la simbolurile Uniunii Europene,

Belgia, Bulgaria, Germania, Grecia, Spania, Italia, Cipru,

Lituania, Luxemburg, Ungaria, Malta, Austria, Portugalia,

România, Slovenia şi Slovacia declară că drapelul

reprezentând un cerc cu douăsprezece stele aurii pe fond

albastru, imnul extras din „Oda Bucuriei" din Simfonia a

IX-a de Ludwig van Beethoven, deviza „Unitate in

diversitate", euro ca monedă a Uniunii Europene şi Ziua

Europei sărbătorită pe data de 9 mai continuă să reprezinte

pentru aceste state simbolurile apartenenţei comune a

cetăţenilor Uniunii Europene şi ale legăturii lor cu aceasta.

La 1 iulie 1990 începe prima fază a Uniunii

Economice şi Monetare (1990-1994).

38

În 1990 statele membre au ajuns la concluzia că,

odată cu dispariţia „Europei bipolare", este timpul ca

„uriaşul economic să nu mai fie un pitic politic” şi

cooperarea să fie extinsă şi la nivel politic şi au început

pregătirile pentru elaborarea unui tratat privind înfiinţarea

Uniunii Europene. S-a discutat despre adâncirea integrării şi

despre uniunea politică, despre sisteme decizionale cu vot

majoritar şi subsidiaritate (memorandumul belgian), politică

externă şi de securitate comună (iniţiativa Kohl-Mitterand),

despre întărirea competenţelor legislative ale Parlamentului

pentru înlăturarea „deficitului democratic”, despre

introducerea unei cetăţenii unionale şi înfiinţarea unui

sistem eficient pentru combaterea criminalităţii

transfrontalière (care a crescut semnificativ odată cu apariţia

„turiştilor” din Europa de Est). Pentru punerea în practică a

năzuinţelor de mai sus, Consiliul European a decis la Roma

(14-15 decembrie 1990) înfiinţarea a două conferinţe

interguvernamentale care să lucreze paralel, una pentru

problemele UEM şi cealaltă pentru Uniunea Politică.

O altă provocare în faţa CE era voinţa de aderare

manifestată de statele Europei Centrale şi de Est, motiv

pentru care, la 27 august 1990, Comisia a stabilit liniile

directoare şi scopurile Tratatelor de asociere care urmau să

fie încheiate cu aceste state ca o primă treaptă spre aderare.

39

România a semnat, la 22 octombrie 1990, un tratat

de cooperare cu Comunitatea Europeană.

În noiembrie 1991, C.E. a aderat la Organizaţia

Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) şi

a devenit prima organizaţie internaţională membră cu

drepturi depline într-o instituţie specializată a ONU.

Consiliul Ministerial votează în 1992 Codul vamal

comunitar.

La 7 februarie 1992, la Maastricht, a avut loc

semnarea Tratatului privind înfiinţarea Uniunii Europene,

iar la 2 mai 1992, la Porto, semnarea Acordului privind

crearea unui Spaţiu Economic European între CEE şi

AELS. Ratificarea Tratatului privind UE a fost însă

împiedicată de rezultatul negativ al referendumului

organizat în Danemarca. În decembrie 1992 însă, la

Consiliul European de la Edinburgh, se acceptă ca

Danemarca să aibă un statut special, care constă în

neparticiparea la moneda unică, la acordarea cetăţeniei

unionale şi la politica de apărare comună.

La 21 decembrie 1992, Polonia, Ungaria şi

Cehoslovacia semnează la Cracovia tratatul de înfiinţare a

Asociaţiei Central Europene de Liber Schimb (CEFTA).

40

Din 1 ianuarie 1993 ia naştere Piaţa internă a

comunităţilor, ceea ce înseamnă circulaţia liberă şi deplină a

mărfurilor, persoanelor, capitalurilor şi a serviciilor.

La 1 februarie 1993, România a semnat cu CE aşa-

numita Convenţie Europeană sau Convenţie de Asociere,

precum şi o convenţie interimară privind relaţiile

comerciale.

Începând din data de 1 noiembrie 1993, după

încheierea tuturor procedeelor de ratificare, a intrat în

vigoare „Tratatul privind Uniunea Europeană” semnat la

Maastricht. De la această dată, Consiliul Ministerial îşi

schimbă denumirea în Consiliu al UE, iar Comisia devine

Comisia Europeană. Uniunea Europeană a început să

funcţioneze ca un cadru comun şi unic pentru integrarea de

tip supranaţional care avea loc în cele trei Comunităţi

(pilonul I), respectiv pentru formele de cooperare

interguvemamentale denumite „Cooperare în domeniul

afacerilor interne şi ale justiţiei" (pilonul II) şi „Politica

externă şi de securitate comună" (pilonul III).

La 1 ianuarie 1995 au aderat Austria, Finlanda şi

Suedia la UE. Norvegia şi Elveţia, care de asemenea au

cerut aderarea, eşuează din nou din cauza referendumurilor

negative. În urma acestui val de aderare, UE, cu 7% din

populaţia globului (368 milioane de cetăţeni), producea

41

23% din GDP- ul mondial şi avea o cotă de participare de

19% la comerţul mondial. Totodată, după SUA, Japonia şi

Canada, în UE era cel mal ridicat nivel de trai.

Anul 1995 este anul intrării în vigoare a Tratatului

de la Schengen.

La 22 iunie 1995, România depune la Paris în mod

oficial cererea de aderare la UE.

Tot în acest an, statele membre semnează Convenţia

Europol de cooperare poliţienească, ce va intra în vigoare în

1998.

La 2 octombrie 1997, după un an de negocieri, are

loc semnarea Tratatului de la Amsterdam. Noutăţile

principale aduse de acest tratat sunt: renumerotarea

articolelor tratatelor de bază, instituirea funcţiei de înalt

Reprezentant pentru politica externă în persoana

secretarului Consiliului UE, introducerea „abţinerii

constructive” şi a cooperării intensificate, includerea Cartei

Sociale în textul Tratatului CEE.

În primăvara lui 1998, după ce toate statele asociate

în perioada 1994-1996 au depus cereri de aderare, au fost

începute negocierile cu 6 state: Cehia, Cipru, Estonia,

Polonia, Slovenia şi Ungaria.

La 1 ianuarie 1999 a fost introdusă moneda unică

„euro” în decontările scriptice in 11 state europene care au

42

îndeplinit criteriile de convergenţă, eveniment ce a marcat

începutul celei de a lll-a faze pentru UEM (1999- 2002).

Grecia s-a alăturat zonei euro doar la 1 ianuarie 2001.

Începând din 1 mai 1999 a intrat în vigoare Tratatul

de la Amsterdam.

Tot în 1999 Comunităţile s-au confruntat cu o criză

internă la nivelul Comisiei.

În data de 15 ianuarie 2000, între UE şi România au

început negocierile de aderare. Reprezentaţii ţării noastre au

indicat ca dată unilaterală a aderării data de 1 ianuarie 2007.

Prin documentul intitulat „Agenda 2000", statele membre au

aprobat fonduri separate pentru sprijinirea statelor

candidate, la care accesul se face prin fondurile PHARE,

ISPA, SAPARD destinate dezvoltării instituţionale interne,

dezvoltării infrastructurii, protecţiei mediului, modernizării

agriculturii şi dezvoltării regionale.

La 23 iunie 2000, la Cotonou (Benin), CEE

semnează cu statele ACP o Convenţie care a intrat în

vigoare în anul 2003 în locul Tratatului Lomé IV cu

valabilitate până în 2020.

La 7 decembrie 2000, la Nisa, a avut loc

proclamarea unei Carte a drepturilor fundamentale a UE

care, pe lângă drepturile fundamentale clasice prevăzute de

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sau de

43

Convenţia europeană a drepturilor omului, prevedea şi

drepturi de nouă generaţie, cum ar fi dreptul la protecţia

secretului datelor personale, drepturi bioetice sau dreptul la

o administraţie funcţională. Acest catalog, deşi enunţat, nu a

fost aplicabil şi soarta lui urma să fie dezbătută în aşa-

numitul „proces post-Nisa", care urma să se încheie în anul

2004. Ulterior, această Cartă a fost preluată în Proiectul

Constituţiei UE, în partea a ll-a.

În data de 11 decembrie 2000, Conferinţa

interguvemamentală reunită la Nisa în Franţa a elaborat

textul unui nou tratat de modificare a dreptului originar

comunitar. Misiunea acestei reuniuni a fost de fapt

soluţionarea problemelor legate de reforma instituţională şi

de extinderea UE spre Est, nesoluţionate prin Tratatul de la

Amsterdam.

Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie

2001. Chiar dacă nu aduce modificări spectaculoase, este

primul tratat care se referă deja la 27 de state membre,

ţinând cont de cererile de aderare ale statelor din Europa de

Est.

La 11 decembrie 2001, Comisia a adoptat Cartea

Verde a creării unei procuraturi europene, în vederea

protejării intereselor financiare ale Comunităţilor prin

instrumentele dreptului penal,

44

La 1 ianuarie 2002 are loc punerea în circulaţie a

monedei euro în 12 state membre, cu excepţia Angliei,

Danemarcei şi Suediei. La 28 februarie 2002, moneda unică

a devenit singurul mijloc de plată şi în ministatele europene,

dată la care s-a încheiat a lll-a şi ultima etapă a UEM.

La 1 februarie 2003 a intrat în vigoare Tratatul de la

Nisa.

La 16 aprilie 2003 a fost semnat tratatul de aderare

cu 10 state din Europa de Est.

La 20 iunie 2003, cu ocazia întâlnirii de vârf de la

Thessalonic, statele membre au primit proiectul Constituţiei

Europene, care a fost elaborat de Convent în perioada

februarie 2002 - iunie 2003. La 5 octombrie 2003, la Roma,

s-a întrunit conferinţa interguvemamentală în vederea

adoptării Constituţiei Europene. Conform planului iniţial,

proiectul constituţional trebuia aprobat până în martie 2004,

Constituţia urma să fie semnată la 9 mai 2004. Intrarea în

vigoare era preconizată pentru 2005.

La 1 mai 2004 a intrat în vigoare tratatul de aderare

cu primele 10 state din Europa Centrală şi de Est, şi anume;

Slovacia, Slovenia, Malta, Estonia Letonia, Lituania,

Ungaria, Polonia, Cehia şi Cipru. Cel mai mare val de

aderare a adus o creştere a populaţiei UE cu 100 de

45

milioane de oameni. Macedonia a depus cerere de aderare la

CE, iar Egiptul a semnat un acord de asociere cu CE.

La 29 octombrie 2004, şefii de stat şi de guvern şi

miniştrii de externe au semnat Tratatul privind Constituţia

Uniunii Europene.

Anul 2005 poate fi numit „anul crizei

constituţionale", deoarece, după ce la 20 februarie Spania a

ratificat prima Constituţia UE, la 29 mai şi 1 iunie,

populaţia din Franţa şi Olanda, întrebată în cadrul unui

referendum, a votat împotriva ratificării. Procesul de

ratificare a fost relansat la 10 iulie, când Luxemburg a votat

pentru ratificarea Constituţiei UE.

Anul 2005 va rămâne în istorie un an important

pentru România, întrucât, la 13 aprilie, Parlamentul

European a aprobat cererile de aderare a României şi

Bulgariei la CE şi UE, data preconizată a aderării fiind 1

ianuarie 2007.

Slovenia a aderat din 1 ianuarie 2007 la zona euro,

devenind a 13-a ţară din UE unde este în circulaţie această

monedă.

Anul 2007 a adus aderarea României şi Bulgariei la

UE. Astfel, numărul statelor membre a crescut la 27,

numărul limbilor oficiale la 23, iar numărul populaţiei la

492,8 milioane.

46

La 13 decembrie 2007, la mănăstirea Sfântul Jerom

din Lisabona, şefii de stat şi de guverne au semnat Tratatul

de la Lisabona. Anterior, în 12 decembrie, Hans-Gert

Póttering, José Manuel Barroso şi José Sócrates (primul-

ministru din Portugalia) au semnat la Strasbourg Carta UE a

drepturilor fundamentale.

Din 21 decembrie 2007, Cehia, Estonia, Polonia,

Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Slovacia şi Slovenia au

devenit state membre ale Spaţiului Schengen.

La 1 ianuarie 2008, Cipru şi Malta aderă la zona

euro (15 state).

În 2009 Slovacia (16) a aderat la zona euro, iar

Islanda şi Serbia au depus cereri de aderare la UE.

În 2010, Consiliul European a adoptat o strategie pe

zece ani pentru o creştere economică inteligentă, durabilă şi

favorabilă incluziunii, intitulată „Europa 2020".

Din 1 ianuarie 2011 Estonia devine al 17-lea stat

membru al zonei euro.

De la 1 iulie 2013, prin aderarea Croației, numărul

statelor membre ale Uniunii Europene este 28.

2. Aderarea la Uniunea Europeană

47

Potrivit art. 49 TUE: „Orice stat european care

respectă valorile prevăzute la articolul 2 şi care se angajează

să le promoveze poate solicita să devină membru al

Uniunii”. Adică acele state care se întemeiază pe valorile

respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei,

egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea

drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care

aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor

membre într-o societate caracterizată prin pluralism,

nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate

între femei şl bărbaţi.

Pe lângă aderarea la UE, statele vor dori însă să

adere în acelaşi timp şi la EURATOM, ultima rămasă în

activitate dintre cele trei Comunităţi Europene.

Până la valul de aderare din 1995, putem afirma că

admiterea de noi membri depindea în mai mare măsură de

voinţa statelor membre şi a statului candidat decât de

rezultatele la care ajungeau organele comunitare, deoarece

candidaţii aveau un sistem politico-economic asemănător cu

cel al statelor membre. Odată cu prăbuşirea blocului

socialist şi manifestarea interesului de aderare de către

fostele state socialiste, lucrurile s-au schimbat, deoarece

sistemul politic şi economic din aceste ţări nu era

compatibil cu cel din statele membre ale CE. Astfel, în

48

preambulul Convenţiilor Europene instituind o asociere

între CE şi diferite state est-europene, ultimele şi-au

manifeslat unilateral voinţa de a adera la CE, în timp ce

statele membre au arătat că aceste convenţii vor aduce doar

apropierea statelor asociate de acest ţel.

Schimbarea atmosferei de prudenţă s-a produs la

Consiliul European de la Copenhaga din 21-22 iunie 1993,

unde s-a arătat că statele Europei Centrale şi de Est pot

deveni state membre, dar pentru aderare urmează să

îndeplinească următoarele criterii:

a) Criteriul geografic, potrivit căruia candidatul

trebuie să se situeze din punct de vedere geografic pe

continentul european (în legătură cu îndeplinirea acestui

criteriu s-au purtat diferite discuţii privind interpretarea

termenului „european", ţările mediteraneene situate pe

continentul african dorind să demonstreze că, din punctul de

vedere al culturii, civilizaţiei şi relaţiilor internaţionale

tradiţionale, aparţin continentului european) .

b) Criteriul politic cere ca statul candidat;

să fie stat de drept, mai precis în statul respectiv

să fie asigurată separaţia puterilor;

să aibă o ordine democratică, adică cei care

conduc ţara să fie aleşi în mod periodic pe bază de vot egal,

direct, secret;

49

să fie respectate drepturile omului, şi

să fie respectate drepturile minorităţilor (deşi

drepturile minorităţilor fac parte din marea familie a

drepturilor omului, s-a dorit accentuarea faptului că orice

conflict etnic constituie focar de instabilitate pentru UE,

care nu era pregătită pentru un export de instabilitate din

est)

c) Criteriul economic:

să aibă o economie de piaţă funcţională;

să aibă capacitatea de a face faţă forţelor de piaţă

şi presiunii concurenţei din Comunitate.

d) Să poată îndeplini următoarele obligaţii ce

decurg din calitatea de stat membru:

preluarea scopurilor uniunii politice şi ale uniunii

economice şi monetare;

preluarea „acquis-ului comunitar” (adică a

ctitoriilor, moştenirii, achiziţiilor, cunoştinţelor comunitare).

e) La Consiliul European de la Madrid din 1995 s-a

introdus ca un ultim criteriu cerinţa ca administraţia şi

justiţia să aibă capacitatea de a aplica creaţia comunitară.

Reprezentanţii statelor membre au instituit la

Copenhaga un criteriu de îndeplinit şi Comunităţilor, acela

de a crea capacitate necesară (mai ales instituţională)

50

primirii noilor state membre, pentru a evita scăderea

nivelului calităţii integrării europene

Îndeplinirea cerinţelor sus-amintite se verifică de

către instituţiile unionale în cursul negocierilor de aderare.

Parlamentul European şi parlamentele naţionale sunt

informate cu privire la depunerea cererii de aderare. Statul

solicitant adresează cererea sa Consiliului, care se pronunţă

în unanimitate după consultarea Comisiei şi după aprobarea

Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea

membrilor din care este constituit. Condiţiile admiterii şi

adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se întemeiază

Uniunea fac obiectul unui acord între statele membre şi

statul solicitant. Acest acord se supune ratificării de către

toate statele contractante, în conformitate cu normele lor

constituţionale.

Procedura de aderare descrisă în mod generic în art.

49 TUE presupune în concret parcurgerea următoarelor

etape:

a) decizia internă de aderare;

b) formularea cererii de aderare;

c) comunicarea cererii de aderare Consiliului UE;

d) trimiterea cererii de la Consiliul UE la Comisie

pentru „luările de poziţii”;

51

e) elaborarea „luărilor de poziţii” de către Comisie,

după analizarea situaţiei politice, economice, juridice a

statului candidat;

f) adoptarea hotărârii de acceptare a „luărilor de

poziţii” în cadrul Comisiei;

g) hotărârea Consiliului UE privind luarea de poziţie

a Comisiei şi privind începerea negocierilor de aderare;

h) deschiderea conferinţei de aderare cu ţara

candidată;

i) negocierile de aderare;

j) semnarea protocolului de închidere a

negocierilor;

k) trimiterea rezultatelor negocierilor la Parlamentul

European;

l) aprobarea Parlamentului European;

m) ratificarea tratatului de aderare de către statul

candidat;

n) ratificarea tratatului de aderare de către statele

membre;

o) intrarea în vigoare a tratatului de aderare.

La începutul anului 2012, negocierile de aderare

erau deschise cu Turcia, Macedonia şi Islanda.

52

3. Ieşirea sau excluderea unui stat membru din

Uniunea Europeană

Scopul suprem al Uniunii Europene este integrarea,

adică refacerea unui întreg, aderarea însemnând atingerea

unui „point of no return”. Prin urmare, realizarea acestui

scop nu permitea, din punct de vedere moral, reglementarea

modalităţii de ieşire din această organizaţie internaţională.

Astfel, deşi teoretic putem vorbi despre aplicarea

clauzei „rebus sic stantibus”, tratatele de înfiinţare a CE şi

UE nu prevedeau clauze de dezicere, de ieşire din aceste

forme de organizare supranaţionale.

Lipsa acestor prevederi nu însemna însă ca oricărui

stat i s-ar fi iertat orice fel de comportament neconcordant

cu tratatele de înfiinţare sau dreptul secundar comunitar.

Tratatul de la Lisabona, în articolul 50 TUE, a

prevăzut că orice stat membru poate hotărî, în conformitate

cu normele sale constituţionale, să se retragă din Uniune.

Statul membru care hotărăşte să se retragă trebuie să

notifice intenţia sa Consiliului European, în baza

orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază şi

încheie cu acest stat un acord care stabileşte condiţiile de

retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu

Uniunea. Acest acord se negociază în conformitate cu art.

53

218 alin. (3) TFUE. Acesta se încheie în numele Uniunii de

către Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată, după

aprobarea Parlamentului European. Tratatele încetează să se

aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a

acordului de retragere sau, în absenţa unui astfel de acord,

după doi ani de la notificarea statului care doreşte să

părăsească UE, cu excepţia cazului în care Consiliul

European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăşte în

unanimitate să proroge acest termen.

Reprezentanţii statului membru care se retrage nu

participă nici la dezbaterile şi nici la adoptarea deciziilor

Consiliului European şi ale Consiliului care privesc statul în

cauză.

Ieşirea nu exclude o nouă aderare a statului, cu

condiţia parcurgerii procedurii de negociere şi de aderare.

Prin Tratatul de la Amsterdam, în urma

comportamentului neadecvat prealabil al unor state

membre, cum ar fi Grecia sau Austria, s-a introdus un

procedeu de avertizare a statelor în cazul în care acestea nu

respectă obligațiile ce le revin. Acest procedeu a fost

modificat de Tratatele de la Nisa şi Lisabona şi în prezent

asigură următoarele posibilităţi de intervenţie pentru

instituţiile UE împotriva statului „problemă":

54

Potrivita art. 7 TUE, la propunerea motivată a 1/3

din statele membre, a Parlamentului European sau a

Comisiei Europene şi cu aprobarea Parlamentului European,

Consiliul, hotărând cu o majoritate de 4/5 din membrii săi,

poate să constate existenţa unui risc clar de încălcare gravă

a valorilor prevăzute la art. 2, de către un stat membru.

Înainte de a proceda la această constatare, Consiliul

audiază statul membru în cauză şi îi poate adresa

recomandări, hotărând după aceeaşi procedură. Consiliul

verifică cu regularitate dacă motivele care au condus la

această constatare rămân valabile.

Consiliul European, hotărând în unanimitate la

propunerea a 1/3 din statele membre sau a Comisiei

Europene şi cu aprobarea Parlamentului European, poate să

constate existenţa unei încălcări grave şi persistente a

valorilor prevăzute la art. 2, de către un stat membru, după

ce a invitat acel stat membru să îşi prezinte observaţiile.

55

Capitolul III

Definiţia, principiile şi izvoarele dreptului

Uniunii Europene

1. Drept european. Drept unional. Drept

comunitar. Definiţii.

Sintetizând doctrina, sistemul juridic al UE are

calitatea de ordine juridică, reprezentând un ansamblu

organizat şi structurat de norme juridice ierarhizate, având

propriile sale izvoare, dotat cu organe şi proceduri apte să le

emită, să le interpreteze, precum şi să constate şi să

sancţioneze la nevoie încălcarea lor.

Teoretic, prin drept european înţelegem ansamblul

normelor juridice existente în Europa, de drept naţional şi

de drept internaţional.

În sens larg, dreptul european este totalitatea

normelor juridice care reglementează înfiinţarea şi

funcţionarea organizaţiilor internaţionale în Europa.

În sens restrâns, dreptul european reprezintă

ansamblul normelor juridice care reglementează înfiinţarea

şi funcţionarea Uniunii Europene şi a EURATOM, respectiv

raporturile juridice ce se nasc între acestea şi statele

membre, respectiv celelalte subiecte de drept internaţional.

56

Dreptul european în sens restrâns este de fapt dreptul

unional.

Dreptul comunitar, până la intrarea în vigoare a

Tratatului de la Lisabona, nu se identifica cu dreptul Uniunii

Europene sau dreptul unional, deoarece spre deosebire de

Comunităţi, care aveau personalitate juridică, Uniunea

Europeană, ca formă de cooperare interguvernamentală care

a fost înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht şi a fost

dezvoltată prin Tratatele de la Amsterdam şi Nisa,

asigurând un cadru comun pentru cele trei comunităţi, pe de

o parte, respectiv pentru politica comună externă şi de

securitate şi pentru cooperarea judiciară şi de poliţie în

materie penală, pe de altă parte, nu dispunea de

personalitate juridică.

După intrarea în vigoare a modificărilor aduse de

Tratatul de la Lisabona, UE a dobândit personalitate juridică

şi s-a substituit Comunităţii Europene, fapt ce a adus

inclusiv schimbarea terminologiei comunitar-european-

unional. Astfel, aşa cum rezultă din însăşi poziţia oficială a

CJUE din 30 noiembrie 2009: „Uniunea Europeană, dotată

acum cu personalitate juridică, se substituie Comunităţii

Europene. Astfel, prin Tratatul de la Lisabona, structura de

piloni dispare şi Uniunea dispune de un nou cadru

instituţional (...). Prin urmare, competenţa CJUE acoperă

57

dreptul Uniunii Europene, cu excepţia cazului în care

Tratatele prevăd contrariul”.

Dreptul unional este totalitatea normelor juridice

care formează o ramură de drept autonomă şi

supranaţională, care au o valabilitate unitară în şi între toate

statele membre ale UE, care se disting de normele dreptului

naţional, faţă de care au prioritate, şi care, în marea lor

majoritate, sunt de aplicabilitate directă.

Dreptul unional este o ramura de drept autonomă

care nu se identifică cu dreptul internaţional public, dar nici

cu dreptul intern, ci apare ca un drept sine stătător, de tip

„sui generis”. Acesta şi-a câştigat independenţa, autonomia,

evadarea din dreptul european clasic naţional sau

internaţional datorită noii calităţi a cooperării care se

numeşte integrare şi faptului că se bazează pe ideea

supranaţionalităţii.

2. Principiile fundamentale ale dreptului unional

Principiile fundamentale ale dreptului unional sunt

următoarele:

A. Principiul atribuirii (sau împuternicirii

speciale limitate)

58

Aşa cum decurge din jurisprudenţa constantă a

CJUE, Uniunea Europeană are numai acele drepturi şi

competenţe care rezultă din restrângerea competenţelor

statelor membre sau din transferarea unor drepturi de

suveranitate din partea statelor membre. După intrarea în

vigoare a Tratatului de la Lisabona, principiul împuternicirii

speciale limitate a fost redenumit principiul atribuirii.

Potrivit principiului atribuirii, fiecare acţiune

normativă a UE trebuie să aibă un temei sau mai multe

temeiuri legale. Prin aplicarea acestui principiu, are loc

delimitarea competenţelor statale de cele unionale,

impiedicându-se astfel o pierdere nedorită de suveranitate

din partea statelor. În dreptul naţional, acestui principiu i-ar

corespunde cel al separaţiei puterilor în stat, numai că

structura instituţiilor UE nu corespunde pe deplin cu ceea a

organelor de stat. Competenţele normative ale instituţiilor

UE prevăd nu numai obiectul de reglementare, dar şi

caracterul reglementării, adică ce fel de acte normative pot

fi adoptate de UE şi în cadrul cărei proceduri. Lipsa

împuternicirilor sau competenţelor unionale înseamnă că

restul domeniilor, problemelor, obiectivelor a rămas în

competenţa reziduală a statelor membre.

Instituţiile legislative unionale au obligaţia de a

indica de fiecare dată în preambulul actului normativ

59

adoptat care este temeiul pe baza căruia a luat naştere acest

act. Indicarea temeiului este o condiţie procedurală

fundamentală a actului legislativ unional, deoarece lipsa

acestuia atrage după sine anularea actului normativ.

B. Principiul împuternicirii implicite (implied

powers)

Principiul atribuirii deşi obligă Uniunea să acţioneze

numai în măsura competenţelor acordate de tratate, statele

membre, chiar la elaborarea acestor tratate, şi-au dat seama

că dezvoltarea economică şi complexitatea problematicii

reglementate fac imposibilă reglementarea tuturor

domeniilor şi situaţiilor ce se pot ivi, motiv pentru care nu

au închis în mod rigid posibilităţile de acţionare ale Uniunii.

Intenţia lor în acest sens s-a concretizat în art. 352

TFUE (ex-art. 308 TCE), potrivit căruia:

„(1) în cazul în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte

necesară în cadrul politicilor definite în tratate, pentru a

atinge unul dintre obiectivele menţionate în tratate, fără ca

acestea să fi prevăzut atribuţiile necesare în acest sens,

Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei şi

după aprobarea Parlamentului European, adoptă măsurile

corespunzătoare. La data la care dispoziţiile respective sunt

adoptate de Consiliu în conformitate cu o procedură

60

legislativă specială, acesta hotărăşte în unanimitate, la

propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului

European.

(2) Comisia, în cadrul procedurii de control al

principiului subsidiarităţii menţionate la articolul 5 alineatul

(3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, atrage atenţia

parlamentelor naţionale asupra propunerilor întemeiate pe

prezentul articol.

(3) Măsurile întemeiate pe prezentul articol nu pot

implica armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor

administrative ale statelor membre în cazul in care tratatele

exclud o astfel de armonizare.

(4) Prezentul articol nu poate fi folosit pentru

atingerea obiectivelor din domeniul politicii externe şi de

securitate comună şi orice act adoptat în con-formitate cu

prezentul articol trebuie să respecte limitele prevăzute la

articolul 40 al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea

Europeană”.

Condiţiile de îndeplinit sunt:

existenţa unui obiectiv al Uniunii;

realizarea obiectivului să fie cerută în

cadrul politicilor definite în tratate;

insuficienţa atribuţiilor,

competenţelor existente;

61

inexistenţa puterilor de acţiune;

măsurile luate să fie adecvate

realizării obiectivului.

Potrivit principiului „implied powers”, competenţele

existente şi obiectivul de realizat implică, în vederea

realizării scopului unional, puterile necesare. Aceste puteri

se referă şi la încheierea unor tratate internaţionale,

principiul împuternicirii implicite fiind valabil atât pe plan

intern, cât şi pe plan extern.

C. Principiul subsidiarităţii

Acest principiu a fost introdus ca o noutate absolută

de Tratatul de la Maastricht şi a fost perfecţionat prin

modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam, care a

consacrat un întreg protocol acestei probleme, intitulat Pro-

tocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi

proporţionalităţii (art. 1-13).

Principiul subsidiarităţii este actualmente ancorat în

TUE în art. 5 alin. (3), care prevede următoarele: „în

temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt

de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă

şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi

realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel

central, nici la nivel regional şi local (s.n.), dar datorită

62

dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi

realizate mai bine la nivelul Uniunii”.

Principiul subsidiarităţii este menit să rezolve

conflictul dintre centralizare şi regionalizare în crearea unei

„Europe mai aproape de cetăţeni”.

Condiţiile în care se aplică principiul subsidiarităţii

sunt următoarele:

să nu existe competenţa exclusivă a UE;

să existe competenţe paralele sau concurente;

obiectivul să nu poate fi realizat de statele

membre într-o manieră satisfăcătoare;

obiectivul, datorită dimensiunilor sau

efectelor acţiunii proiectate, poate fi realizat mai bine

la nivel unional.

D. Principiul proporţionalităţii

Înainte de Lisabona, art. 5 alin. (3) TCE prevedea că

„Nicio acţiune a Comunităţii nu va depăşi ceea ce este

necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului tratat".

După Lisabona, art. 5 alin. (4) TUE impune ca, „în temeiul

principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut

şi formă, să nu depăşească ceea ce este necesar pentru

realizarea obiectivelor tratatelor”.

63

Acţiunile Uniunii sunt proporţionale numai în

măsura în care sunt potrivite şi necesare pentru atingerea

scopurilor tratatului. Totodată, încărcarea, împovărarea

statelor membre în obţinerea unui rezultat trebuie să fie într-

un raport echitabil cu obiectivele preconizate. În acelaşi

timp, principiul proporţionalităţii vizează adaptarea

mijloacelor folosite de autorităţile naţionale la obiectivele

concrete urmărite pe baza prevederilor comunitare. Forma

acţiunii unionale va fi atât de simplă pe cât o permit

realizarea adecvată a obiectivului propus şi necesitatea

executării eficiente. Uniunea nu legiferează decât în măsura

în care acest lucru este necesar şi pe cât posibil vor fi

preferate directivele regulamentelor şi directivele-cadru

măsurilor detaliate.

Acest principiu reglementează modul şi intensitatea

acţiunilor unionale.

Aplicarea acestui principiu după intrarea în vigoare a

Tratatului de la Lisabona s-a îmbogăţit prin faptul că, în

definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor

sale, Uniunea ţine seama de cerinţele privind promovarea

unui nivel ridicat al ocupării forţei de muncă, garantarea

unei protecţii sociale corespunzătoare, combaterea

excluziunii sociale, precum şl de cerinţele privind un nivel

ridicat de educaţie, de formare profesională şi de protecţie a

64

sănătăţii umane, respectiv caută să combată orice

discriminare pe motive de sex, rasă sau origine etnică,

religie sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare

sexuală.

E. Principiul echilibrului instituţional

Deşi în cazul instituţiilor unionale nu este valabil

principiul separaţiei puterilor în stat în sens clasic

(legislativ, executiv, jurisdicţional), acestea se controlează

în mod reciproc (Comisie - Consiliu; Consiliu - Parlament;

Comisie - Parlament; CJUE poate controla toate actele

emise de aceste organe).

Se aplică regula „checks and balances", adică cea a

controlului reciproc şi echilibrului de putere, potrivit căreia

organele şi instituţiile unionale pot acţiona numai pe baza

împuternicirilor asigurate de tratate, cu respectarea

competenţei celorlalte instituţii ce alcătuiesc ansamblul

instituţional unional, şi sunt interzise transferurile de

competenţă în mod orizontal (între organe) şi în principiu şi

pe plan vertical (între UE şi state).

F. Principiul rangului prioritar al dreptului

unional faţă de dreptul naţional

65

În cazul în care o anumită stare de fapt este

reglementată atât de dreptul unional, cât şi de cel naţional,

se pune problema priorităţii în cursul soluţionării

conflictului de norme.

Pentru asigurarea aplicării şi valabilităţii unitare a

dreptului unional pe întreg teritoriul UE, este de importanţă

vitală aplicarea dreptului unional cu prioritate faţă de

dreptul naţional.

Statele membre şi UE recunosc rangul prioritar în

aplicare al dreptului comunitar.

Adepţii teoriei autonomiste (potrivit cărora dreptul

unional este un sistem juridic autonom, de sine stătător) au

arătat că fundamentul primordialităţii dreptului unional sunt

înseşi normele acestuia, deoarece, odată înfiinţată Uniunea,

pe baza acordului de voinţă al statelor membre, a căpătat o

existenţă independentă, autonomă, iar normele juridice

referitoare la primordialitate se regăsesc în tratate.

Adepţii concepţiei împuternicirii constituţionale

arată că fundamentul priorităţii de aplicare a dreptului

unional rezidă în împuternicirile ce se regăsesc în

constituţiile naţionale care au permis, facilitat participarea

statelor membre la astfel de organizaţii internaţionale,

împuterniciri ce implică şi obligaţia statelor de a adapta

66

ordinea juridică internă proprie la cea a organizaţiilor

internaţionale de integrare.

G. Principiul aplicării directe al dreptului

unional

Potrivit acestui principiu, elaborat tot pe cale

jurisdicţională, cetăţenii statelor membre au posibilitatea de

a invoca normele juridice de drept unional, chiar dacă nu

sunt destinatarii direcţi ai acestora, fără ca aceste norme să

fi fost preluate de legislativul naţional în dreptul intern.

Astfel, particularii dobândesc în mod direct drepturi

şi obligaţii, ceea ce însemnă că dreptul unional are „efect

direct".

Noţiunea de „efect direct" înseamnă deci că normele

unionale dotate cu un asemenea efect creează imediat,

pentru particulari, drepturi de care aceştia se pot prevala

direct, nemijlocit în faţa organelor de jurisdicţie naţionale.

La rândul lor, acestea din urmă sunt ţinute să asigure

protecţia juridică ce decurge, pentru justiţiabili, din efectul

direct al dreptului unional.

3. Izvoarele dreptului Uniunii Europene

67

Izvoarele dreptului unional în sens material sunt

acele fapte, evenimente care generează apariția unor norme

juridice. Acestea sunt anumite elemente nejuridice: opinia

publică europeană, interdependențele sociale, convingerile

juridice europene, cu un singur cuvânt, factorii care

determină apariția normelor juridice.

Izvoarele dreptului unional, în sens formal,

reprezintă instrumentele juridice care dau formă exterioară

normelor unionale, instrumente care sunt fie tratatele

constitutive şi modificatoare, fie instrumentele specifice

care emană de la instituţiile Uniunii Europene, potrivit

competenţelor acestora.

De altfel, ponderea izvoarelor de drept unional o

conţin tratatele constitutive precum şi normele cuprinse în

documentele adoptate de instituţiile comunitare, pentru a da

posibilitatea aplicării tratatelor.

În practică, s-au identificat, de altfel, mai multe

izvoare ale dreptului unional care se pot exprima prin

următoarele categorii:

a) izvoare primare ale dreptului unional;

b) izvoare derivate ale dreptului unional;

c) izvoare auxiliare (complementare) de drept

unional;

d) izvoare nescrise ale dreptului unional.

68

I. Izvoarele primare (principale) de drept unional

Izvoarele primare (principale) de drept unional stau

la baza acestui drept.

Ele au ca punct de plecare tratatele originare care au

reprezentat începutul creării celor trei Comunităţi, dar şi de

realizare a Uniunii Europene.

Aceste documente au reprezentat de fapt tratatele

constitutive.

La aceste documente se adaugă şi cele adoptate

ulterior, prin care s-au adus modificări şi s-au făcut

completări la tratatele constitutive.

A. Tratatele constitutive sau originare ale

Comunităţii Europene au fost:

a) Tratatul care a realizat Comunitatea Economică a

Cărbunelui şi Oţelului (CECO), adoptat pentru o perioadă

de 50 de ani, la Paris la 18.04.1951 şi intrat în vigoare la

23.07.1952;

b) Tratatul care a constituit Comunitatea Economică

Europeană (CEE);

c) Tratatul prin care s-a constituit Comunitatea

Europeană a Energiei Atomice – EURATOM (CEEA).

Ultimele două au fost adoptate la data de

25.03.1957, la Roma, şi au intrat în vigoare la 01.01.1958,

69

fiind cunoscute în mediul diplomatic şi politic sub

denumirea de Tratatele de la Roma.

B. Tratatele sau documentele care au modificat sau

completat, tratatele originare sunt foarte numeroase şi

diversificate, ele emanând fie din tratatele propriu-zise, fie

din alte docu-mente emise de instituţiile comunitare sau acte

de natură particulară (decizii de ratificare ale statelor

membre).

Dintre cele mai importante tratate sau acte

modificatoare reţin atenţia următoarele:

a) Convenţia cu privire la realizarea de instituţii

comune pentru cele trei Comunităţi: CECO, CEE, CEEA

(Adunarea parlamentară şi Curtea de Justiţie), adoptată la

Roma la 25.03.1953, precum şi tratatele instituind un

Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor, dar şi

Protocolul unic asupra privilegiilor şi imunităţilor –

Bruxelles, 1965.

b) Actul Unic European semnat la Luxemburg şi

Haga în 1985, care prevedea realizarea, până în 1992, a

Pieţei unice şi a avut ca scop să reglementeze circulaţia

liberă a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi cetăţenilor pe

teritoriul de funcţionare al Comunităţilor;

c) Tratatul asupra Uniunii Europene adoptat la

Maastricht care a fost semnat la 07.09.1992 şi a intrat în

70

vigoare la 01.11.1993, prin care s-a creat Uniunea

Europeană, şi care cuprinde toate Comunităţile Europene,

dar şi alte forme de cooperare;

d) Tratatul de la Amsterdam, semnat la 02.10.1997

şi intrat în vigoare la 01.05.1999, care a adus noutăţi în ceea

ce priveşte libera circulaţie a persoanelor în spaţiul

comunitar, aspecte legate de forţa de muncă şi circulaţia

bunurilor şi a capitalurilor. De asemenea, prin acest tratat s-

au stabilit noi sarcini pentru Parlamentul European precum

şi aspecte legate de politica externă şi de securitate;

e) Tratatul de la Nisa, semnat la 26.01.2001 şi intrat

în vigoare la 01.02.2003, care a constituit baza reformatoare

ce asigură cadrul instituţional de extindere a Uniunii

Europene;

f) Tratatul de la Lisabona, semnat la data de

13.12.2007 şi supus ratificării statelor membre ale Uniunii

Europene, având termen de intrare în vigoare 01.01.2009

sau „în prima zi a lunii care urmează depunerii

instrumentului de ratificare de către statul semnatar care

îndeplineşte ultimul această formalitate” .

g) actele de aderare ale noilor state membre la

Uniunea Europeană.

II. Izvoarele derivate ale dreptului unional

71

Pentru aplicarea corectă şi unitară a tratatelor,

Uniunea Europeană emite acte unilaterale, respectiv reguli

şi norme, lucru ce face să nu ne mai găsim în prezenţa unui

drept convenţional, cât mai degrabă în prezenţa unui drept

„legiferat”.

În acest context rămânem în prezenţa unei puteri

normative comparabilă cu cea legislativă. În acest sens, deşi

redactorii Tratatelor au fost reţinuţi în folosirea termenilor

de „lege” sau „legislaţie”, Curtea de Justiţie, nu mai ezită

astăzi, cel puţin în domeniul Tratatelor Uniunii Europene

(în care tratatul nu este decât un cadru foarte flexibil), să

evoce sistemul legislativ al Uniunii.

Indiferent de natura unui act elaborat care nu

depinde în principal de denumirea pe care o poartă sau

instituţia care l-a emis, ci de conţinutul său, Curtea de

Justiţie îşi rezervă în toate ocaziile dreptul de a le interpreta.

Dintre documentele ce sunt edictate de instituţiile

comunităţilor şi care pot fi considerate ca izvor de drept

derivat se pot enumera:

a) regulamentul;

b) directiva;

c) decizia;

d) recomandările şi avizele.

72

A. Regulamentul – reprezintă principalul izvor

derivat de drept comunitar, acesta reprezentând cel mai bine

puterea legislativă a Comunităţilor.

În Tratatul CEE se precizează efectul juridic al

regulamentului, ceea ce îi conferă certitudini şi îi asigură o

eficacitate comparabilă cu cea a legilor din sistemele

juridice naţionale.

La fel ca şi legea, regulamentul are o influenţă

generală. El conţine prevederi generale şi impersonale şi

statuează prin abstracţie.

Regulamentul are caracter de obligativitate faţă de

alte documente emanate de la Uniune (recomandări şi

avize), care nu au această calitate de a obliga.

Având caracter de obligativitate, trebuie aplicat în

totalitate, interzicând în acelaşi timp să fie aplicat parţial sau

incomplet.

Prin regulament, autoritatea comunitară dispune de o

putere normativă completă. Ea poate nu numai să prescrie

un rezultat, ci să impună şi modalităţile de aplicare şi

execuţie considerate optime .

Conţinând drepturi şi obligaţii pentru statele

membre, regulamentele se adresează direct subiecţilor de

drept intern ai statelor respective, ceea ce îi conferă calitatea

73

de a fi aplicabil direct în oricare dintre ţările componente ale

Comunităţilor.

B. Directiva

Spre deosebire de regulament, directiva nu are

caracter de obligativitate pentru toate statele membre, ci se

adresează, de regulă, numai anumitor state.

Există totuşi şi situaţii când aceasta este posibil să se

adreseze tuturor statelor membre, caz în care ea se prezintă

ca un procedeu de legislaţie indirectă.

În acest caz, Curtea de Justiţie califică directiva

respectivă ca fiind un act cu influenţă generală.

Directiva îmbracă forma legislaţiei cu două trepte de

aplicare, deoarece, deşi se aseamănă cu legea-cadru, ea este

completată cu decrete de aplicare.

Directiva reprezintă un instrument de lucru care

asigură o uniformizare juridică, ceea ce permite o mai bună

armonizare şi colaborare între sistemul juridic comunitar şi

cel naţional.

În conformitate cu prevederile art. 189 din Tratatul

CEE, „Directiva leagă statul membru destinatar în privinţa

rezultatelor de atins”.

74

Formele şi mijloacele prin care trebuie atins

rezultatul este lăsat la latitudinea instanţelor naţionale.

Se poate aprecia aşadar că directiva nu este direct

aplicabilă, cu toate că la o primă vedere acest lucru nu este

evident.

C. Decizia

În sistemul elaborării şi aplicării Tratatelor, decizia

are mai multe funcţii, cu toate că nu întotdeauna are aceleaşi

efecte.

Prevederile Tratatului CEE stipulează la art. 189 că

„decizia este un act obligatoriu în toate elementele sale

pentru destinatarii desemnaţi”.

În general, decizia are ca ţintă aplicarea

documentelor tratatelor la anumite situaţii particulare şi,

spre deosebire de regulament, nu are o influenţă asupra

tuturor statelor membre.

Ea reprezintă mai degrabă un instrument

administrativ de punere în execuţie a prevederilor dreptului

comunitar, fiind asimilată actelor administrative individuale

ce sunt specifice şi dreptului naţional.

Rolul deciziei este de a stabili, pentru un stat

membru sau pentru mai multe, anumite sarcini care

presupun emiterea de măsuri naţionale care să aibă însă

75

efecte internaţionale (exemplu: reducerea sau eliminarea

taxelor vamale pentru anumite categorii de produse).

Spre deosebire de directivă, decizia are caracter de

obligativitate în toate elementele sale şi numai în ceea ce

priveşte rezultatul care trebuie atins.

Având caracter de obligativitate, decizia are deci un

efect direct asupra unui destinatar bine stabilit, practic

modifică prin conţinutul său situaţia juridică existentă

anterior.

D. Recomandările şi avizele

Spre deosebire de celelalte trei izvoare derivate de

drept comunitar, recomandările şi avizele nu au forţa de

constrângere specifică celorlalte, şi practic, acestea ar putea

fi considerate ca nefiind izvoare derivate de drept comunitar

în adevăratul sens al cuvântului.

Cu toate acestea însă, ele reprezintă instrumente

destul de importante şi utile, în special în ceea ce priveşte

orientarea comporta-mentelor şi a legislaţiilor.

O recomandare a Comisiei sau Consiliului are

menirea de a invita un stat membru să adopte o anumită

regulă de conduită în ceea ce priveşte anumite directive

neobligatorii, având rolul de a constitui o sursă indirectă de

apropiere a legislaţiilor naţionale ale statelor membre.

76

Un aviz adresat de Comisie anumitor state, pentru

anumite acţiuni nu reprezintă decât o opinie privind

armonizarea unor dispoziţii naţionale în raport cu cele ale

Comunităţilor.

III. Izvoarele complementare ale dreptului

unional

Izvoarele complementare ale dreptului comunitar

rezultă din acordurile care se încheie între statele membre

cu privire la domenii de competenţă naţională.

În măsura în care obiectul lor se situează în câmpul

şi în prelungirea obiectivelor definite de Tratate, ele poartă

denumirea de „drept (izvoare) complementar(e) şi pot fi

considerate norme de drept comunitar în sens larg ”.

Cele mai importante izvoare complementare ale

dreptului unional sunt:

a) convenţiile unionale;

b)deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii

guvernelor statelor membre luate în cadrul Consiliului;

c) declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie ale

Comunităţilor.

77

A. Convenţiile comunitare sunt destinate să

intervină pentru a completa Tratatele Comunitare deja

existente.

În baza prevederilor art. 220 din Tratatul CEE s-a

pregătit astfel Convenţia pentru fuziunea internaţională a

societăţilor anonime sau Convenţia relativă de faliment.

De asemenea, mai sunt cunoscute şi alte convenţii,

ca de exemplu Convenţia privind legea aplicabilă

obligaţiilor contractuale, Convenţia pentru asistenţă mutuală

între administraţiile vamale.

Specific pentru Convenţii este faptul că ele sunt

elaborate în faza de proiect de către experţi guvernamentali

şi sunt transmise către Comisie şi Consiliu.

Iniţiativa elaborării aparţine de fapt tot Comisiei şi

Consiliului, dar Comisia asistă la negocierile experţilor

guvernamentali.

Deciziile şi acordurile convenite prin reprezentanţii

guvernelor statelor membre.

Din punct de vedere al naturii lor juridice, deciziile

şi acordurile sunt acte convenţionale interstatale, ele fiind

adoptate ca acte instituţionale care sunt puse în aplicare de

instituţiile unionale.

Datorită însă modului în care ele sunt adoptate prin

unanimitate şi nu prin majoritate, acestea îşi pierd caracterul

78

de acte instituţionale, fiind semnate de ansamblul miniştrilor

şi nu numai de preşedinte, aceasta în pofida faptului că, de

regulă, la publicarea sa este semnat de cele mai multe ori

numai de preşedinte.

Deciziile şi acordurile se referă în principal la

aspecte care nu sunt generate de tratate sau sunt numai

parţial prevăzute în tratate.

B. Declaraţiile, rezoluţiile şi luările de poziţie ale

Uniunii

Spre deosebire de toate celelalte, acestea nu

comportă o procedură de angajament juridic, ci pun în

practică numai voinţa politică a documentelor ce exprimă

orientarea acţiunilor.

Acestea exprimă aspecte ce reprezintă puncte de

vedere ale Consiliului şi reprezentanţilor statelor membre

care au drept scop programarea, planificarea unei activităţi

globale pentru toate statele membre şi ale instituţiilor

Uniunii (ex.: Rezoluţia Consiliului şi a reprezentanţilor

statelor membre pentru realizarea Uniunii economice

monetare adoptate în 1971).

IV. Izvoarele nescrise ale dreptului unional

79

În cadrul izvoarelor dreptului unional, un rol

deosebit de important şi de care se ţine cont îl are

jurisprudenţa unională care, în sistemul de drept unional,

este considerată a fi izvor de drept.

În principiu, toate hotărârile pe care le pronunţă

Curtea de Justiţie, exceptând cele care privesc soluţionarea

recursului în anulare, au autoritate de lucru judecat şi ca

atare sunt obligatorii.

De altfel, Curtea de Justiţie este singura instituţie

care are capacitatea şi misiunea de a interpreta dispoziţiile

tratatelor şi de a face precizări cu privire la principiile care

guvernează sistemul de drept unional.

Această sarcină rezidă şi din faptul că, în principal,

tratatele, când au fost elaborate, au avut ca principal scop

aspecte de ordin economic şi nu au urmărit toate aspectele

legate de principiile de drept, care nu sunt de cele mai multe

ori suficient de clare şi atunci intervine Curtea care

statuează.

În aceste condiţii, ordinea juridică unională, în

activitatea sa, a acceptat ca jurisprudenţa unională să

reprezinte un izvor de drept unional distinct de celelalte

izvoare de drept menţionate.

Ca orice sistem de drept veritabil, şi cel al Uniunii

Europene presupune existenţa unor garanţii jurisdicţionale

80

ce trebuie să intre în funcţiune în situaţia contestării sau

punerii în aplicare a legislaţiei unionale.

Curtea de Justiţie, ca instituţie jurisdicţională a

Comunităţii, reprezintă coloana vertebrală a acestui sistem

de garanţii.

Curtea Europeană de Justiţie este curtea supremă, şi

deci, puterea juridică, organul de control al Uniunii.

Alături de aceasta, Curtea răspunde la întrebările

puse de instanţele naţionale cu privire la interpretarea

legislaţiei U.E.

Curtea de Justiţie joacă un rol esenţial în cadrul

sistemului instituţional stabilit prin Tratate. În mod

deosebit, Curtea are rolul de a menţine echilibrul între

prerogativele instituţiilor comunitare, pe de o parte, şi între

prerogativele conferite Uniunii şi cele păstrate de statele

membre, pe de altă parte.

În exercitarea atribuţiilor sale de revizuire, Curtea

este deseori chemată să hotărască în probleme de natură

constituţională sau de importanţă economică majoră.

Curtea de Justiţie colaborează cu ansamblul

instituţiilor judecătoreşti ale statelor membre, care sunt

instanţele de drept comun în materie de drept unional.

Pentru a asigura o aplicare efectivă şi omogenă a

legislaţiei unionale şi pentru a evita orice interpretare

81

divergentă, instanţele naţionale pot, şi câteodată trebuie, să

se adreseze Curţii de Justiţie, cerându-i să clarifice o

chestiune privind interpretarea dreptului unional, în scopul

de a le permite, de exemplu, să verifice conformitatea

legislaţiei naţionale cu aceasta din urmă.

Cererea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri

preliminare poate, de asemenea, avea ca obiect controlul

validităţii unui act de drept unional.

Răspunsul Curţii de Justiţie nu ia forma unui simplu

aviz ci a unei hotărâri sau a unei ordonanţe motivate.

Instanţa naţională destinatară este ţinută de

interpretarea dată atunci când soluţionează litigiul.

Hotărârea Curţii de Justiţie este în aceeaşi măsură

obligatorie pentru celelalte instanţe naţionale sesizate cu o

problemă identică.

Tot prin intermediul cererilor având ca obiect

pronunţarea unei hotărâri preliminare, fiecare cetăţean

european poate să obţină precizarea regulilor unionale care

îl privesc.

Instanţele naţionale pot (trebuie, atunci când este

vorba de ultima instanţă, cum ar fi Curtea Supremă de

Justiţie, Curtea Constituţională etc.) cere CEJ lămuriri cu

privire la interpretarea dreptului unional. În plus, aceste

82

instanţe pot solicita CEJ să verifice dacă un anumit act

legislativ european este valabil.

Acest lucru trebuie să asigure, în primul rând,

aplicarea unitară a dreptului unional de către instanţele

naţionale, care se ocupă de aplicarea pe plan naţional a

legilor europene.

Pentru a putea solicita opinia CEJ, judecata în fond

derulată la instanţa naţională trebuie să depindă (în mod

decisiv pentru soluţionarea cauzei) de interpretarea,

respectiv de valabilitatea legilor unionale.

Instanţa va suspenda judecata în fond până la

primirea răspunsului de la CEJ.

Instanţa solicitantă este obligată să respecte sentinţa

pronunţată de CEJ.

83

Capitolul IV

Obiectivele, valorile și competențele Uniunii

Europene

Articolul 2 TUE: Uniunea se întemeiază pe valorile

respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei,

egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea

drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care

aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor

membre într-o societate caracterizată prin pluralism,

nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate

între femei şi bărbaţi.

Articolul 3 TUE (ex-articolul 2 TUE): (1) Uniunea

urmăreşte să promoveze pacea, valorile sale şi bunăstarea

popoarelor sale.

(2)Uniunea oferă cetăţenilor săi un spaţiu de

libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne, in

interiorul căruia este asigurată libera circulaţie a

persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind

controlul la frontierele externe, dreptul de azil, imigrarea,

precum şi prevenirea criminalităţii şi combaterea acestui

fenomen.

84

(3)Uniunea instituie o piaţă internă. Aceasta

acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată

pe o creştere economică echilibrată şi pe stabilitatea

preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu grad ridicat de

competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forţei de

muncă şi spre progres social, precum şi pe un nivel înalt de

protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului. Aceasta

promovează progresul ştiinţific şi tehnic.

Uniunea combate excluziunea socială şi

discriminările şi promovează justiţia şi protecţia sociale,

egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii

şi protecţia drepturilor copilului.

Aceasta promovează coeziunea economică, socială

şi teritorială, precum şi solidari-tatea între statele membre.

Uniunea respectă bogăţia diversităţii sale culturale şi

lingvistice şi veghează la protejarea şi dezvoltarea

patrimoniului cultural european.

(4)Uniunea instituie o uniune economică şi monetară

a cărei monedă este euro.

(5)În relaţiile sale cu restul comunităţii

internaţionale. Uniunea îşi afirmă şi promovează valorile şi

interesele şi contribuie la protecţia cetăţenilor săi. Aceasta

contribuie ta pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a

planetei, solidaritatea şi respectul reciproc între popoare,

85

comerţul liber şi echitabil, eliminarea sărăciei şi protecţia

drepturilor omului şi, în special, a drepturilor copilului,

precum şi la respectarea strictă şi dezvoltarea dreptului

internaţional, inclusiv respectarea principiilor Cartei

Organizaţiei Naţiunilor Unite.

(6)Uniunea îşi urmăreşte obiectivele prin mijloace

corespunzătoare, în funcţie de competenţele care îi sunt

atribuite prin Tratate.

1. Obiectivele Uniunii Europene

Prin natura lor, Comunităţile Europene urmăreau

obiective de natură economică.

Potrivit art. 2 TCECO, Comunitatea avea misiunea

de a contribui, „în armonie cu economia generală a statelor

membre şi prin instituirea unei pieţe comune (...) la

creşterea economică, dezvoltarea forţei de muncă şi

creşterea nivelului vieţii în statele membre”.

În acelaşi sens, este şi art. 1 TCEEA: „Comunitatea

are ca misiune să contribuie, la stabilirea condiţiilor

necesare formării şi creşterii rapide a industriei nucleare, la

ridicarea nivelului de trai în statele membre şi la dezvoltarea

schimburilor cu celelalte state”. Articolul 2 TCEE prevedea

86

următoarele: „Comunitatea are ca misiune, prin instituirea

unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor

economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga

Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor

economice, o creştere durabilă şi echilibrată, o stabilitate

crescândă, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii

mai strânse între statele pe care le reuneşte”. Articolul a fost

modificat prin TUE, însă obiectivul Comunităţii tot cel

economic a rămas, după cum rezultă din conţinutul acestuia:

Comunitatea „promovează o dezvoltare armonioasă şi

echilibrată a activităţilor economice în ansamblul

Comunităţii, o creştere durabilă şi neinflaţionistă respectând

mediul înconjurător, un înalt grad de convergenţă a

performanţelor economice, un nivel al ocupării locurilor de

muncă şi al protecţiei sociale ridicat, creşterea nivelului de

trai şi a calităţii vieţii au fost incluse şi alte obiective cum ar

fi: competitivitatea şi convergenţa politicilor econo-mice,

egalitatea între femei şi bărbaţi şi dezvoltarea mediului

înconjurător.

Pentru realizarea acestor obiective, Tratatul a

prevăzut o serie de acţiuni specifice, dintre care le amintim

pe cele ce urmează :

87

- eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale

şi a restricţiilor cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor,

precum şi a oricăror alte măsuri cu efect echivalent;

- stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici

comerciale comune în raport cu statele terţe;

- eliminarea, între statele membre, a obstacolelor

care stau în calea liberei circulaţii a persoanelor, a

serviciilor şi a capitalurilor;

- adoptarea unei politici comune în domeniul

agriculturii;

- adoptarea unei politici comune în domeniul

transporturilor;

- instituirea unui regim care să împiedice

denaturarea concurenţei pe piaţa comună;

- aplicarea unor proceduri care să permită

coordonarea politicilor economice ale statelor membre şi

împiedicarea dezechilibrelor în balanţele de plăţi ale

acestora;

- apropierea legislaţiilor interne în măsura necesară

funcţionării pieţei comune;

- crearea unui Fond Social European pentru a

îmbunătăţi posibilităţile de angajare a lucrătorilor şi pentru a

contribui la ridicarea nivelului de trai;

88

- instituirea unei Bănci Europene de Investiţii,

destinată facilitării extinderii economice a Comunităţii prin

crearea de resurse noi şi

- asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări în

vederea creşterii schimburilor comerciale şi continuării în

comun a efortului de dezvoltare economică şi socială.

După modificările intervenite prin Tratatul de la

Lisabona , art. 2 TCE este abrogat şi înlocuit cu art. 3 TUE.

Odată cu instituirea Uniunii Europene, Tratatul de

la Maastricht prevede pentru aceasta şi următoarele

obiective :

- promovarea progresului economic şi social în

vederea asigurării unui nivel de dezvoltare echilibrat şi

durabil, în special prin crearea unui spaţiu fără frontiere

interne, prin consolidarea coeziunii economice şi sociale şi

prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare şi a unei

monede unice;

- afirmarea identităţii sale pe scena internaţională, în

special prin punerea în aplicare a unei politici externe şi de

securitate comună, cuprinzând aici şi definirea progresivă a

unei politici de apărare comună care să poată conduce la o

apărare comună;

- consolidarea protecţiei drepturilor şi intereselor

resortisanţilor statelor membre prin instituirea unei cetăţenii

89

a Uniunii şi- menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca spaţiu

de libertate, securitate şi justiţie în cadrul căruia este

asigurată libera circulaţie a persoanelor, prin adoptarea unor

măsuri uniforme în domeniul controlului la frontierele

externe, azilului, imigrării, precum şi în domeniul prevenirii

criminalităţii şi al luptei împotriva acestui fenomen.

Obiectivele Uniunii sunt enumerate în art. 3 TUE.

Astfel, Uniunea urmăreşte să promoveze pacea, valorile sale

și bunăstarea popoarelor sale. În același timp, Uniunea oferă

cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție,

fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată

libera circulație a persoanelor, în corelare cu măsuri

adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de

azil, imigrarea, precum şi prevenirea criminalităţii şi

combaterea acestui fenomen.

Alte obiective ale Uniunii sunt:

- combaterea excluziunii sociale şi a

discriminărilor;

- promovarea justiţiei şi a protecţiei sociale;

- promovarea coeziunii economice, sociale şi

teritoriale, precum şi solidaritatea între statele membre;

- respectarea bogăţiei diversităţii culturale şi

lingvistice şi

90

- protejarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural

european.

Alături de toate aceste obiective, în relaţiile sale cu

restul comunităţii internaţionale, Uniunea îşi afirmă şi

promovează valorile şi interesele şi contribuie la protecţia

cetăţenilor săi. Aceasta contribuie la pacea, securitatea,

dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea şi respectul

reciproc între popoare, comerţul liber şi echitabil,

eliminarea sărăciei şi protecţia drepturilor omului şi, în

special, a drepturilor copilului, precum şi la respectarea

strictă şi dezvoltarea dreptului internaţional, inclusiv

respectarea principiilor Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite.

2. Valorile Uniunii Europene

Legitimitatea Uniunii Europene derivă din valorile

democratice pe care le promovează, din obiectivele către

care se îndreaptă şi din instrumentele şi competenţele pe

care le posedă. Aceste valori sunt comune statelor membre

într-o societate caracterizată de pluralism, nediscriminare,

toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate între femei şi

bărbaţi. Tratatul de la Lisabona acordă personalitate juridică

Uniunii Europene, ceea ce îi va permite să îşi crească rolul

pe scena interna-ţională şi să promoveze valorile şi

interesele sale.

91

Respectarea demnităţii umane, libertatea, egalitatea,

democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului,

inclusiv drepturile aparţinând minorităţilor sunt tot atâtea

valori pe care Uniunea este fondată şi pe care statele

membre trebuie să le respecte şi să le promoveze. Toate

acestea sunt cuprinse în art. 2 TUE şi „nu sunt doar

declarative, ele având un caracter concret: respectarea

acestor valori şi angajamentul de a le promova în comun

reprezintă una dintre condiţiile de aderare la Uniunea

Europeană” , potrivit art 49 TUE nerespectarea lor poate

conduce la declanşarea procedurii prevăzute la art. 7 TUE.

3. Competențele Uniunii Europene

Potrivit art. 2 alin. (1) TFUE, în cazul în care

tratatele atribuie Uniunii competenţă exclusivă într-un

domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera şi adopta

acte cu forţă juridică obligatorie, statele membre putând să

facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de

Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii.

Competenţa Uniunii este exclusivă (art. 3 TFUE) în

următoarele domenii:

a) uniunea vamală;

92

b) stabilirea normelor privind concurenţa necesare

funcţionării pieţei interne;

c) politica monetară pentru statele membre a căror

monedă este euro;

d) conservarea resurselor biologice ale mării în

cadrul politicii comune privind pescuitul;

e) politica comercială comună;

f) în ceea ce priveşte încheierea unui acord

internaţional în cazul în care această încheiere este

prevăzută de un act legislativ al Uniunii ori este necesară

pentru a permite Uniunii să îşi exercite competenţa internă

sau în măsura in care aceasta ar putea aduce atingere

normelor comune sau ar putea modifica domeniul de

aplicare a acestora.

De asemenea, statele membre îşi coordonează

politicile economice şi de ocupare a forţei de muncă în

conformitate cu condiţiile TFUE pentru definirea cărora

Uniunea dispune de competenţă şi tot Uniunea este

competentă, în conformitate cu dispoziţiile TUE, să

definească şi să pună în aplicare o politică externă şi de

securitate comună, inclusiv să definească treptat o politică

de apărare comună.

Potrivit art. 2 alin. (2) TFUE, în cazul în care

tratatele atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele

93

membre într-un domeniu determinat, Uniunea şi statele

membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de

vedere juridic în acest domeniu. Statele membre îşi exercită

competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat

competenţa, respectiv îşi exercită din nou competenţa în

măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să şi-o mai

exercite.

Competenţele partajate între Uniune şi statele

membre (ari. 4 TFUE) se aplică în următoarele domenii

principale:

a) piaţa internă;

b) politica socială, pentru aspectele definite în tratat;

c) coeziunea economică, socială şl teritorială;

d) agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării

resurselor biologice ale mării;

e) mediul;

f) protecţia consumatorului;

g) transporturile;

h) reţelele transeuropene;

i) energia;

j) spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;

k) obiectivele comune de securitate în materie de

sănătate publică, pentru aspectele definite în tratat.

94

Totodată, în domeniile cercetării, dezvoltării

tehnologice şi spaţiului, Uniunea dispune de competenţă

pentru a desfăşura acţiuni şi, în special, pentru definirea şi

punerea în aplicare a programelor, respectiv în domeniile

cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului umanitar Uniunea

dispune de competenţă pentru a întreprinde acţiuni şi pentru

a duce o politică comună fără ca exercitarea acestei

competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor

membre de a-şi exercita propria competenţă.

Potrivit art. 2 alin, (5) TFUE în anumite domenii şi

în condiţiile prevăzute în tratate, Uniunea este competentă

să întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau

completare a acţiunii statelor membre, fără a înlocui însă

competenţa lor în aceste domenii. Actele Uniunii obligatorii

din punct de vedere juridic, adoptate pe baza dispoziţiilor

tratatelor referitoare la aceste domenii, nu pot implica

armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor

administrative ale statelor membre.

Aceste acţiuni pot fi întreprinse în următoarele

domenii:

a) protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;

b) industria;

c) cultura;

d) turismul;

95

e) educaţia, formarea profesională, tineretul şi

sportul;

f) protecţia civilă;

g) cooperarea administrativă.

96

Capitolul V

Sistemul instituțional al Uniunii Europene

1. Evoluţia instituţională

Cele 3 comunităţi (CECO, CEE, EURATOM) aveau,

la început, instituţii proprii.

La înfiinţare, Comunitatea Economică a Cărbunelui

şi Oţelului a fost prevăzută cu următoarea structură

instituţională proprie:

a) Înalta Autoritate – organism supranaţional;

b) Consiliul de Miniştri – organism

interguvernamental;

c) Adunarea Comună – constituită ca un Parlament

al statelor membre. Începând cu anul 1979, membrii

Adunării Comune au fost aleşi prin vot universal;

d) Curtea de Justiţie.

Şi Comunitatea Economică Europeană (CEE), şi

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau

EURATOM) au fost prevăzute la înfiinţare cu o Comisie

(Înaltă Autoritate) şi un Consiliu de Miniştri ca organ

interguvernamental. Prin Convenţia de la Roma (Tratatele

de la Roma), semnată în 1957, intrată în vigoare în 1958,

97

cele 3 comunităţi au fost prevăzute cu o Adunare

Parlamentară comună, devenită Parlamentul European de

astăzi, şi o Curte de Justiţie.

Prin Tratatul de la Bruxelles din 1965, denumit şi

Tratatul de fuziune, au fost unificate executivele celor 3

comunităţi, respectiv Consiliile de Miniştri şi Înalta

Autoritate CECO, acestea fiind înlocuite cu un Consiliu de

Miniştri şi o Comisie. Deci, Comunităţile aveau în final

următoarele instituţii:

a) Comisia Comunităţilor Europene;

b) Consiliul de Miniştri;

c) Adunarea Comună, devenită mai târziu

Parlamentul Europei;

d) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene.

Ulterior, şefii de stat sau de guvern ai statelor

membre au decis să se reunească cu regularitate. În acest

mod a luat naştere Consiliul European .

În prezent, instituţiile politice ale Uniunii Europene

sunt: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul de

Miniştri al Uniunii Europene, denumit uzual Consiliul,

Comisia Uniunii Europene şi Curtea de Justiţie a Uniunii

Europene.

Particularităţile acestor instituţii nu permit

încadrarea lor precisă, potrivit separaţiei puterilor statului

98

(legislativă, executivă şi judecătorească). Aceste aspecte vor

fi prezentate, pe larg, la fiecare instituţie în parte.

2. Consiliul European.

Consiliul European. Apariţie

– Nu a fost prevăzut în tratatele institutive (CECO,

CEE, Euratom). Este rezultatul unui proces istoric.

– A apărut pe cale neconvenţională, ca urmare a

întâlnirilor la nivel înalt ale şefilor de stat sau de guvern.

– Existenţa sa a fost reglementată ulterior prin Actul

Unic European (AUE) şi, mai târziu, prin Tratatul de la

Maastricht (TUE).

Consiliul European. Evoluţie

– Prima etapă – Întâlnirile în cadrul conferinţelor

(1961-1974).

– A doua etapă – Consiliul European, înfiinţat în

urma hotărârii Conferinţei la nivel înalt de la Paris din

decembrie 1974 (1974-1987).

– A treia etapă – Oficializarea Consiliului European

prin AUE.

– A patra etapă – Instituţionalizarea Consiliului

European prin TUE.

99

Prima etapă. În perioada 1961-1974, şefii de stat

sau de guvern ai statelor membre ale Comunităţilor

Europene s-au întâlnit, cu caracter neregulat, în conferinţe

la nivel înalt. Aceste întâlniri au avut un caracter politic

mai mult sau mai puţin evident. Natura juridică a instituţiei

şi actelor pe care le adopta era incertă.

A doua etapă. La summit-ul din 1974 de la Paris,

şefii de stat şi de guvern au stabilit că, împreună cu

preşedintele Comisiei, ar trebui să se întâlnească periodic

pentru a discuta problemele majore ale Comunităţii într-o

atmosferă mai puţin oficială decât la întâlnirile Consiliului

de Miniştri9. Iniţial, denumirea era Consiliul Comunităţilor

Europene. Competenţele Consiliului erau:

impulsionarea şi relansarea politicilor

comunitare generale;

orientarea construcţiei europene prin

stabilirea liniilor direc-toare de ordin general;

coordonarea politicilor comunitare;

definirea noilor sectoare de activitate

adăugate după Consiliul de la Londra din

30.06.1977.

9 Walter Cairns, Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Editura Universal

Dalsi, 2001, p. 36.

100

A treia etapă. Actul Unic European, semnat la

Luxemburg, la 14 februarie 1986, de 9 din cele 12 state

membre, şi la Haga, la 28 februarie 1986, de

celelalte trei (Italia, Danemarca şi Grecia), intrat în vigoare

în 1987, a dat o bază juridică Consiliului European. Prin

acest act s-a făcut oficializarea Consiliului European.

Potrivit art. 2 al AUE, Consiliul reunea şefii de stat sau de

guvern, asistaţi de miniştrii afacerilor externe şi de un

membru al Comisiei. Reuniunile aveau o periodicitate de

două ori pe an.

Începutul celei de a patra etape, cunoscută ca

instituţionalizarea Consiliului European, fost marcat de

Tratatul de la Maastricht (TUE) din 1992.

Misiunile Consiliului European:

– impulsionează dezvoltarea Uniunii;

–stabileşte orientările politice generale necesare

dezvoltării Uniunii (art. D);

– prezintă Parlamentului European un raport, în

urma fiecărei reuniuni, precum şi un raport scris anual

privind progresele realizate de Uniune (art. D);

– defineşte principiile şi orientările PESC (art. J

3(1));

101

– stabileşte strategiile comune ce vor fi implementate

de Uniune în domeniile în care statele membre au interese

comune (art. J 3(2));

– stabileşte progresiv o politică de apărare comună,

care ar putea duce la o apărare comună;

– decide cu privire la o posibilă integrare a Uniunii

Europei Occidentale în Uniune (art. J 7).

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,

preşedinţia Consiliului European este exercitată de o funcţie

nou instituită prin Tratatul de reformă, funcţia de preşedinte

al Consiliului European.

Preşedinţia Consiliului European a fost asigurată,

până în 2010, prin rotaţie, de către statele membre, pe

perioade de 6 luni, în ordinea adeziunii, schimbându-se

odată cu conducerea Consiliului de Miniştri, regula fiind ca

acelaşi stat membru al UE să deţină, în acelaşi timp,

conducerea celor două foruri.

Lucrările Consiliului European sunt găzduite de

statul membru care asigură Preşedinţia şi au loc, de regulă,

în lunile iunie şi de-cembrie. Din 2002, urmare a Tratatului

de la Nisa, cel puţin o şedinţă a Consiliului European se ţine

la Bruxelles.

Preşedinţia Consiliului European consultă

Parlamentul European asupra aspectelor principale şi în

102

legătură cu opţiunile fundamentale de politică externă şi de

securitate comună (PESC) şi se îngrijeşte ca punctele de

vedere ale Parlamentului European să fie luate în considerare.

Lucrările preşedinţiei erau asigurate, până în 2010, de

Secretariatul General al Consiliului, care exercita şi funcţia

de Înalt Reprezentant pentru politica externă şi de securitate

comună (PESC).

3. Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene

(Consiliul)

3.1. Precizări terminologice

Această instituţie a Uniunii Europene, în funcţie de

surse şi traduceri, poate fi denumită Consiliul de Miniştri,

Consiliul Miniştrilor sau doar Consiliul UE. Atunci când

referirea va fi la reuniunea şefilor de stat sau de guvern ai

statelor membre, întotdeauna va fi folosită denumirea de

Consiliul European. Prin Tratatul de la Lisabona, această

instituţie politică a fost desemnată numai prin denumirea

Consiliul.

3.2. Consiliul Miniştrilor UE

Ca instituţie politică a Uniunii Europene, Consiliul

Miniştrilor a apărut în urma procesului evolutiv al

103

construcţiei comunitare. Iniţial, fiecare comunitate (CECO,

CEE, CEEA) avea propriul organism interguvernamental:

CECO - Consiliul Special al Miniştrilor;

CEE - Consiliul;

CEEA- Consiliul.

Prin Tratatul de la Bruxelles (de fuziune) din 1965,

intrat în vigoare în 1967, a luat naştere un singur Consiliu

de Miniştri.

Componenţa. Potrivit art. 146 din Tratatul instituind

Comunitatea Europeană, acesta „este format din câte un

reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru,

abilitat să angajeze guvernul acelui stat membru”. În mod

excepţional, unele guverne pot fi reprezentate printr-un înalt

funcţionar. De regulă, statele sunt reprezentate de ministrul

de externe. În această formulă, Consiliul de Miniştri este

denumit Consiliul General pentru Afaceri Generale şi

Relaţii Externe. În funcţie de problemele aflate pe ordinea

de zi, reprezentarea este asigurată de ministrul de resort.

Membrii Consiliului acţionează potrivit mandatului

guvernelor statelor membre. Tendinţa firească a acestora

este de a da prioritate interesului naţional în faţa celui

comunitar, dar această tendinţă este amortizată de conferirea

monopolului iniţiativei legislative Comisiei Europene.

104

Atribuţii. Consiliul are, în principal, atribuţii

legislative (deci-zionale) şi bugetare, pe care le împarte cu

Parlamentul European.

Rolul Consiliului. Din atribuţiile arătate reiese că

rolul Consiliului este dublu:

for al reprezentanţilor statelor membre;

organ legislativ.

Conducerea Consiliului se exercită de către

Preşedintele Consiliului. Preşedinţia se asigură prin rotaţie de

către fiecare stat membru pe o perioadă de 6 luni, în ordinea

fixată de Consiliu. Aşa cum s-a arătat la secţiunea privind

Consiliul European, Preşedinţia este exercitată de acelaşi stat

membru, în acelaşi timp, şi la Consiliul European, şi la Consiliul

de Miniştri. Exercitarea Preşedinţiei conferă statului în cauză o

poziţie avan-tajoasă prin faptul că acesta stabileşte priorităţile,

dar prezintă şi incon-venientul finalizării măsurilor stabilite în

mandatele anterioare. Preşedintele stabileşte întâlnirile

Consiliului, dar este şi responsabil de maniera în care se

desfăşoară întâlnirile pe perioada mandatului său. În urma

experienţei acumulate în funcţionarea Consiliului, au fost luate

o serie de măsuri pentru creşterea eficienţei şi continuitatea

şedinţelor sale, precum:

introducerea troicii, constând în

permanentizarea întâlnirii preşedintelui în exerciţiu cu

105

predecesorul şi succesorul acestuia, asigurând astfel o

continuitate a instituţiei;

planificarea agendei de lucru.

Funcţionare. Consiliul, în formula miniştrilor de

externe (Consiliul pentru Afaceri Generale şi Relaţii Externe),

este răspunzător pentru întreaga coordonare a lucrărilor

Consiliului European. Consiliile tehnice sunt numeroase, fapt

ce a determinat ca la Consiliul European de la Helsinki din 10-

11 decembrie 1999 să se convină reducerea numărului

acestora. Noile configuraţii au fost stabilite prin Regulamentul

din 2002.

Consiliul se întruneşte o dată pe lună la convocarea

preşedintelui său, din iniţiativa acestuia, a unuia dintre

membrii săi ori a Comisiei.

Începând cu 2002, Consiliul se întâlneşte separat pe

două domenii:

-Afaceri Generale;

-Relaţii Externe.

În pregătirea şedinţelor consacrate PESC, un rol

major este rezervat Comitetului pentru Securitate şi Politică.

Lucrările Consiliului Miniştrilor sunt pregătite de

Secretariatul General (acelaşi şi pentru Consiliul European).

106

Consiliul Miniştrilor, în activitatea sa, este ajutat de o

serie de organe auxiliare, dintre care cel mai important este

Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER),

instituit prin Tratatul de fuziune din 1967. Acesta este menit să

pregătească lucrările Consiliului, dar are şi rolul de a exercita

controlul politic din partea statelor membre. Orientează şi

supervizează activitatea numeroaselor grupuri de experţi de care

dispune Consiliul.

3.3. Procedura de vot în cadrul Consiliului

Tratatele institutive consacră trei modalităţi de a

vota:

a) majoritate simplă;

b) majoritate calificată;

c) unanimitate.

a) Majoritatea simplă. Potrivit art. 4 din Tratatul de

la Roma, hotărârile se iau cu majoritate simplă, cu excepţia

cazurilor când Tratatul prevede altfel.

b) Majoritatea calificată. Statele membre au

hotărât adoptarea sistemului majorităţii calificate într-o serie

de decizii pentru care până atunci prevăzuseră sistemul

unanimităţii, respectiv, în problemele considerate ca ţinând

de suveranitatea lor.

107

Numărul de voturi de care fiecare stat membru

dispune în Consiliu este diferit, în funcţie de mărimea sa.

Repartizarea numărului de voturi a suferit modificări din

momentul tratatelor institutive şi până în prezent.

În afara numărului de voturi, sunt stabilite condiţii şi

în ce priveşte numărul de state care realizează aceste voturi

(state mari-state mici) şi ponderea populaţiei pe care statele

respective trebuie să o reprezinte în totalul populaţiei

Uniunii (62%). Orice stat membru poate cere verificarea

condiţiei ca voturile să reprezinte 62% din populaţia

Uniunii.

c) Unanimitatea se practică în cazul legilor

comunitare, armo-nizării legilor naţionale, impozitelor

indirecte, asistenţei financiare, fondurilor comunitare ş.a..

Tratatul privind Comunitatea Europeană prevede că

abţinerile membrilor prezenţi nu pot să împiedice Consiliul

să adopte acte care necesită unanimitate. După 1986 s-a

renunţat la impunerea realizată prin Compromisul de la

Luxemburg, cât şi, treptat, la votul unanim. În prezent, doar

20% din deciziile Consiliului Miniştrilor mai necesită vot

unanim.

Dreptul de veto este o procedură de excepţie, statul

care-l invocă trebuind să convingă că, prin acest drept,

protejează interesele sale fundamentale. Urmare a crizei

108

„scaunului gol”, generată de Franţa (prezentată anterior),

prin „Compromisul de la Luxemburg” s-a căzut de acord ca,

în situaţia deciziilor care afectează interesele fundamen-tale

ale unui stat membru, Consiliul se va strădui să găsească,

într-un timp rezonabil, soluţii care să fie adoptate de către

toţi membrii săi.

Tratatul de la Amsterdam prevedea că orice membru

care se abţine de la vot poate să însoţească abţinerea de o

declaraţie formală. În acest caz, statul în cauză nu este

obligat să aplice decizia, dar trebuie să accepte că decizia

angajează Uniunea, să se abţină de la orice acţiune care ar

intra în conflict sau ar împiedica acţiunea Uniunii bazată pe

respectiva decizie, iar celelalte state trebuie să îi respecte

poziţia. Dacă membrii Consiliului care însoţesc abţinerea de

o asemenea declaraţie reprezintă mai mult de o treime din

voturile ponderate, decizia nu este adoptată.

4. Comisia Europeană

4.1. Istoricul Comisiei

Comisia a avut la origine Înalta Autoritate a

Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul

CECO, Paris 1951 – intrat în vigoare în 1953). Avea sediul la

Luxemburg şi răspundea de punerea în aplicare a hotărârilor

CECO. Avea caracterul de organ politic intergu-vernamental.

109

Era compusă din 9 membri (8 desemnaţi de cele 6 state

membre şi cel de-al nouălea, de către Înalta Autoritate).

Hotărârile se adoptau cu majoritate simplă.

În 1967, prin Tratatul de fuziune, Înalta Autoritate a

fuzionat cu executivele celorlalte comunităţi (CEE şi

CEEA), devenind Comisia Comunităţii Europene.

4.2. Numirea Comisiei Europene

Iniţial, numărul membrilor Comisiei era de 9, apoi a

ajuns la 17. În momentul când Uniunea avea 15 membri

numărul lor a ajuns la 20, fiecare stat membru desemnând

un reprezentant, iar cele 5 state mari ale Uniunii (Franţa,

Germania, Marea Britanie, Italia şi Spania) desemnau câte

2.

După extinderea Uniunii (1 ianuarie 2004) la 25 de

membri, numărul comisarilor a fost mărit la 25 de membri,

apoi, conform Tratatului de la Nisa, când numărul de

membri a ajuns la 27, şi numărul comisarilor a crescut la 27.

După aderarea Croației (1 iulie 2013) sunt 28 de comisari.

Durata mandatelor membrilor Comisiei (comisari) a

fost de 4 ani, dar de la 1 ianuarie 1995 este de 5 ani, pentru

ca mandatul lor să coincidă cu cel al Parlamentului

European, unde mandatul europarlamentarilor este tot de 5

ani. Mandatul comisarilor europeni poate fi reînnoit.

110

4.3. Statutul membrilor Comisiei Europene

Pentru a putea să răspundă condiţiei garanţiei de

independenţă a comisarilor, prevăzută de Tratatul

Comunităţii Europene, aceştia beneficiază de un statut

aparte incluzând condiţiile în care poate să le înceteze

mandatul, precum şi o serie de imunităţi şi privilegii.

Deşi sunt propuşi de guvernele naţionale, comisarii

sunt independenţi în raport cu acestea, dar şi cu statele

membre. Această independenţă îşi are suportul şi în

modalităţile reglementate de încetare a mandatului lor, care se

poate produce în următoarele modalităţi:

– demisie voluntară;

– deces;

– la cererea Consiliului sau Comisiei, poate fi

declarat demis de Curtea Europeană de Justiţie dacă nu mai

îndeplineşte condiţiile necesare pentru exerciţiul funcţiilor

sale sau dacă este în culpă gravă;

– odată cu întreaga Comisie, ca urmare a trecerii în

Parlamentul European a unei moţiuni de cenzură (exemplu:

Santer în anul 1999).

Mandatul unui comisar mai poate înceta şi prin

demisie, la cererea preşedintelui Comisiei. Această

prevedere, introdusă prin Tratatul de la Nisa şi menţinută

prin Tratatul de la Lisabona, pune totuşi sub semnul

111

întrebării independenţa comisarului european. Rezultă de

aici că preşedintele Comisiei poate îndepărta, în mod

discreţionar, pe orice comisar care nu se încadrează în

viziunile sale.

Mandatul noului comisar sau al noii Comisii

încetează în momentul când ar fi încetat mandatul

celui/celei pe care l-a/a înlocuit/ înlocuit-o.

Pe timpul mandatului lor, membrilor Comisiei le

este interzis să îndeplinească orice altă activitate

profesională, remunerată sau neremunerată. La numire,

membrii Comisiei se angajează solemn în acest sens,

precum şi că, după încetarea mandatului, vor respecta

obligaţiile decurgând din funcţia avută, inclusiv să dea

dovadă de onestitate şi prudenţă în acceptarea, după

încetarea mandatului, de avantaje sau funcţii sub sancţiunea

decăderii din dreptul la pensie sau alte avantaje.

Pentru a fi efectiv independenţi în exercitarea

mandatului lor, comisarii beneficiază de o serie de imunităţi

şi privilegii:

– imunitate de jurisdicţie, pentru actele săvârşite în

îndeplinirea atribuţiilor de comisar;

– scutirea de impozite şi taxe pentru drepturile

băneşti realizate din exercitarea funcţiilor lor (salarii,

pensii).

112

4.4. Structurile funcţionale ale Comisiei

În activitatea sa, Comisia se sprijină pe un

Secretariat general, pe directoratele generale şi o serie de

alte structuri auxiliare.

Deşi Comisia este considerată executivul Uniunii

Europene (vom vedea în paragraful următor că mai are şi

alte competenţe), comisarii nu pot fi asimilaţi întocmai

miniştrilor din guvernele naţionale, între ei şi directoratele

generale (comparabile cu ministerele naţionale), nefiind o

corespondenţă fidelă. Un comisar european poate coordona

mai multe directorate generale sau este posibil ca un

directorat general să fie coordonat de mai mulţi comisari

europeni.

4.5. Atribuţiile (funcţiile) Comisiei

Comisia are următoarele atribuţii:

1) veghează la aplicarea dispoziţiilor tratatelor şi a

măsurilor luate de instituţii în virtutea acestora;

2) formulează recomandări sau avize dacă tratatele

prevăd în mod expres sau dacă Comisia le consideră

necesare;

113

3) dispune de putere de decizie proprie şi participă

la procesul de formare a actelor Consiliului şi Parlamentului

European, în condiţiile prevăzute de acest Tratat;

4) exercită atribuţiile conferite de Consiliu pentru

aplicarea normelor stabilite de acesta.

În doctrină, funcţiile Comisiei au fost formulate

astfel:

a) Gardianul tratatelor. Acest atribut este dat de

prevederile arătate, dar şi de alte texte ale tratatului. Art. 16

din Tratatul instituind Comunitatea Europeană prevede

posibilitatea sesizării Curţii de Justiţie de către Comisie, cu

privire la neîndeplinirea obligaţiilor de către unul dintre

statele membre. Înainte de a sesiza Curtea de Justiţie,

Comisia emite un aviz motivat către statul în cauză, dar

numai după ce i-a dat acestuia posibilitatea să-şi formuleze

observaţiile. Tratatul nu obligă Comisia să sesizeze Curtea

de Justiţie, termenul folosit fiind „poate sesiza”.

Tot în exercitarea funcţiei de „gardian al Tratatelor”,

Comisia stabileşte fără întârziere, într-o procedură de

urgenţă, măsurile de salvgardare pe care le consideră

necesare, precizându-le condiţiile şi modalităţile de aplicare.

b) Participarea la procesul legislativ. Comisia are

iniţiativa legislativă în adoptarea legislaţiei comunitare şi

participă activ şi nemijlocit la procesul de legiferare în

114

Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri. Comisia mai

are şi competenţă proprie de a emite acte legislative.

c) Funcţia de reprezentare. Art. 210 din TCE

conferă Comunităţii Europene personalitate juridică.

Comunitatea este reprezentată de Comisie, atât în relaţiile

cu statele membre, cu organizaţiile internaţionale, cu statele

terţe, cât şi cu funcţionarii proprii. Ambasadorii pe lângă

Uniunea Europeană prezintă scrisorile de acreditare

Preşedintelui Comisiei.

Comisia are reprezentanţe în statele membre şi în

state terţe, la nivel de ambasade, numite „delegaţia Comisiei

Europene” în statele membre şi „birouri” în ţările membre.

d) Funcţia bugetară. Comisia este cea care, pe baza

estimărilor fiecărei instituţii comunitare, întocmeşte un

anteproiect de buget. După adoptare, Comisia execută

bugetul pe propria responsabilitate şi în limitele fondurilor

alocate, conform principiului bunei gestionări financiare.

Tot Comisia este cea care prezintă anual Consiliului şi

Parlamentului European conturile exerciţiului precedent la

care ataşează bilanţul financiar care descrie activul şi

pasivul Comunităţii.

e) Funcţia administrativă. Comisia este instituţia

care rezolvă şi aspectele administrative ale Uniunii. Art. 156

TCE prevede că, în fiecare an, cu cel puţin o lună înainte de

115

deschiderea sesiunii Parlamentului European, Comisia

publică un raport general asupra activităţii Comunităţii. La

începutul fiecărui an, Comisia prezintă Parlamentului

European şi Consiliului un raport care se referă mai ales la

activităţile desfăşurate în materia cercetării şi dezvoltării

tehnologice şi a difuzării rezultatelor pe perioada anului

precedent şi la programul de lucru pe anul în curs (art. 130

P).

5. Parlamentul European

5.1. Apariţia şi evoluţia Parlamentului European

Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi

Oţelului a creat patru instituţii comunitare, între acestea

fiind şi Adunarea Comună, constituită ca un Parlament al

statelor membre. Tratatul CECO prevedea că membrii

Adunării sunt aleşi prin sufragiu universal direct şi după o

procedură uniformă în toate statele membre. La 23 iulie

1952, Paul Henri Spaak a fost numit preşedinte al Adunării.

În fapt, delegaţii erau desemnaţi de parlamentele naţionale;

se întruneau cel puţin o dată pe an pentru a dezbate raportul

Înaltei Autorităţi.

116

Tratatele de la Roma (CEE şi EURATOM) au

prevăzut crearea aceloraşi adunări, dar şi unificarea celor 3

adunări sub denumirea de Adunarea Parlamentară

Europeană, după modelul Consiliului Europei. La 19

martie 1958 a avut loc sesiunea de stabilire a Adunării

Parlamentare Europene la Strasbourg, care a ales ca

Preşedinte al Adunării pe Robert Schumann. La 13 mai

1958, membrii Adunării Parlamentare s-au grupat pentru

prima oară pe criterii politice, şi nu pe criterii naţionale.

Prin rezoluţia sa din 30 martie 1962, Adunarea s-a

redenumit Parlament European, denumire confirmată şi

prin declaraţia solemnă a Consiliului European din 1983 de

la Stuttgart. Consacrarea oficială a fost făcută prin Actul

Unic European (AUE).

Deşi Tratatele, încă de la început, prevedeau

alegerea membrilor Adunării, abia la 20 septembrie 1976,

Consiliul a adoptat „Actul pentru alegerea reprezentanţilor

în Adunare cu sufragiu universal direct”, iar primele alegeri

directe au avut loc la 7 iunie 1979. Fiecărui stat membru îi

era permisă stabilirea de reguli proprii privind alegerile

europene, cu respectarea unui set de condiţii minime

comune:

– vot unic – fiecare alegător poate vota o singură

dată;

117

– alegerile au loc în cursul unei perioade unice

pentru toate statele, în cursul aceleiaşi săptămâni, începând

de joi dimineaţa până duminică;

– urnele nu sunt deschise până nu se încheie

alegerile în toate statele membre. Prin Decizia Consiliului

nr. 2002/772 de modificare a Actului privind alegerea

reprezentanţilor Parlamentului European prin vot universal

direct, s-a recomandat statelor membre ca alegerea să se

facă pe baza reprezentării proporţionale, folosindu-se

sistemul de liste sau votul unic transferabil.

Unele state organizau alegerile pe bază regională

(Italia, Marea Britanie, Belgia) sau pe bază naţională

(Franţa, Spania, Austria, Danemarca şi altele).

La început, europarlamentarii aveau o dublă calitate

– erau şi parlamentari europeni şi parlamentari naţionali.

Acest lucru a fost determinat de modul desemnării lor la

începuturile instituţiei, dar şi de Actul din 1976, care

prevedea că exercitarea ambelor mandate nu este

incompatibilă. Unele state au decis însă incompatibilitatea

celor două funcţii, dar şi alte incompatibilităţi. Mandatele în

Parlamentul European au fost repartizate în funcţie de

numărul alegătorilor din fiecare stat comunitar, privit ca o

circumscripţie electorală. Numărul de mandate nu a fost

întotdeauna acelaşi.

118

În prezent, numărul membrilor este de 751.

României îi revin 32 de locuri în Parlamentul European.

Sub aspectul funcţiilor sale, Parlamentul European a

evoluat de la un organ consultativ la un organ cu puteri

decizionale, puteri pe care le împarte cu Consiliul. De altfel,

despre legislativul european s-a spus că este asemenea unui

parlament bicameral, în care Consiliul Miniştrilor UE este

camera superioară (ca un senat al parlamentului naţional),

iar Parlamentul European este asemenea camerei inferioare

(camera deputaţilor din parlamentele naţionale bicamerale).

5.2. Statutul membrilor Parlamentului European

Tratatul Comunităţii Europene prevede că

Parlamentul European, compus din reprezentanţi ai

popoarelor statelor reunite în Comunitate, exercită puterile

care îi sunt atribuite prin acest tratat. De aici rezultă o primă

trăsătură a statutului europarlamentarilor, şi anume aceea de

reprezentanţi ai popoarelor statelor comunitare.

Europarlamentarii afirmă că nu reprezintă doar

propriile popoare, ci şi celelalte popoare ale Comunităţii,

invocându-se gruparea lor pe orientări politice, şi nu pe

naţionalităţi.

Mandatul lor este reprezentativ, şi nu imperativ, iar

în raporturile cu puterile statului din care provin, se bucură

119

de totală independenţă. Ei nu pot fi mandataţi de puterile

statelor lor spre a îndeplini anumite misiuni şi nici nu sunt

ţinuţi de obligaţia de consultare.

Mandatul europarlamentarilor este de 5 ani, fiind

egal cu perioada de legislatură a Parlamentului European.

Membrii Parlamentului European îşi exercită

mandatul personal, dreptul de vot neputând fi delegat.

Europarlamentarii sunt supuşi unor interdicţii şi

incompa-tibilităţi, dar se bucură, în acelaşi timp, de

imunităţi şi privilegii.

Interdicţii şi incompatibilităţi ale

europarlamentarilor:

– nu pot îndeplini alte funcţii sau mandate naţionale

şi nici desfăşura alte activităţi profesionale;

– nu pot fi membri ai guvernului lor;

– nu pot fi membri ai Comisiei, ai Curţii de Justiţie

sau ai altor instituţii ale Uniunii;

– pot fi instituite şi alte incompatibilităţi.

Privilegii şi imunităţi. Sunt aplicabile dispoziţiile

Protocolului asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţii

din 1965:

– nu pot fi cercetaţi, reţinuţi sau urmăriţi pentru

opiniile sau voturile exprimate în exercitarea funcţiilor;

120

– pe timpul sesiunilor, pe teritoriul statelor lor,

beneficiază de imunităţile recunoscute membrilor

parlamentelor naţionale;

– pe teritoriul oricărui stat membru nu se poate lua

împotriva lor nicio măsură de detenţie sau urmărire judiciară,

cu excepţia infracţiunilor flagrante. Parlamentul European

poate ridica imunitatea unui membru al său.

Imunităţile au fost instituite nu pentru a crea un

statut juridic aflat deasupra legii, ci ca o garanţie a

independenţei membrului Parlamentului European. Tocmai

de aceea, Parlamentul este cel în măsură să ridice

imunitatea. În această procedură, Parlamentul poate să

constate dacă un membru al său este sau nu supus unor

presiuni de natură să-l determine astfel încât să acţioneze de

o anumită manieră sau, dimpotrivă, să se abţină cu privire la

o anumită problemă aflată în dezbaterea Parlamentului

European.

Europarlamentarii sunt indemnizaţi pentru

activitatea lor la nivelul parlamentarului naţional, aspect de

natură să creeze inechităţi. Se încearcă atenuarea acestei

situaţii prin diverse compensaţii la nivelul Parlamentului

European.

5.3. Atribuţiile Parlamentului European

121

Atribuţiile de control politic ale Parlamentului

European

Funcţia de control politic se materializează în

competenţele Parlamentului în învestirea Comisiei

Europene şi a membrilor altor instituţii ale Uniunii.

Tot o formă de control politic este şi moţiunea de

cenzură la adresa Comisiei. Aceasta trebuie motivată şi

trebuie să poarte menţiunea „moţiune de cenzură”.

Tot Parlamentul European numeşte membrii Curţii

de Conturi, ai Comitetului Director al Băncii Centrale

Europene ş.a.

Atribuţiile legislative

Tratatul instituind Comunitatea Europeană conţine

următoarele prevederi în privinţa atribuţiilor legislative ale

Parlamentului European:

– elaborează proiecte în vederea organizării de

alegeri prin vot universal direct după o procedură uniformă

în toate statele membre [art. 138 (3)];

– se pronunţă cu majoritatea voturilor membrilor săi,

prin aviz conform, cu privire la dispoziţiile pe care Consiliul

le recomandă spre adoptare statelor membre, conform

normelor lor constituţionale [art. 138 (3)];

– participă la procesul care conduce la adoptarea

actelor comunitare (art. 138 B);

122

– emite avize conforme şi avize consultative (art.

138 B). Această atribuţie a determinat atribuirea de către

doctrină a funcţiei consultative;

– cu majoritatea voturilor membrilor săi, poate

solicita Comisiei să prezinte o propunere adecvată în

problemele în care consideră necesară elaborarea unui act

comunitar în vederea aplicării Tratatului instituind

Comunitatea Europeană.

Atribuţiile de anchetă şi de avocat al poporului

(Ombudsman)

Parlamentul European poate constitui o comisie

temporară de anchetă pentru a examina, fără a aduce

atingere atribuţiilor conferite de Tratat altor instituţii sau

organe, învinuiri privind contravenţii sau privind

administrarea defectuoasă în aplicarea dreptului comunitar.

Sunt exceptate cazurile în care faptele afirmate se află în faţa

organelor jurisdicţionale.

Tratatul Comunităţii Europene prevede că orice

cetăţean al Uniunii şi orice persoană fizică sau juridică cu

reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru al Uniunii

Europene se poate adresa Parlamentului European, individual

sau în asociere cu alţi cetăţeni sau cu alte persoane, cu o petiţie

asupra unui subiect ce ţine de domeniile de activitate ale

Comunităţii care îl/o priveşte în mod direct (art. 138 D). Este

123

de remarcat că acest drept este acordat nu doar cetăţenilor,

ci oricărei persoane fizice care are reşedinţa într-un stat

membru al Uniunii. Extensia dreptului de petiţie se aplică şi

persoanelor juridice. Regula este că persoana juridică are

naţionalitatea statului unde are sediul statutar, unde s-a

înfiinţat cu respectarea reglementărilor legale ale statului în

cauză.

Sunt situaţii când o persoană juridică are sediul

principal în statul a cărui naţionalitate a primit-o, având şi

sedii secundare în alte state. Dacă persoana juridică are

naţionalitatea unui stat nemembru al Uniunii Europene, dar

are sedii secundare într-unul sau mai multe state membre, în

temeiul articolului arătat din Tratatul instituind Comunitatea

Europeană, ea are acest drept de petiţie adresată

Parlamentului European.

Pentru primirea acestor plângeri, în cadrul

Parlamentului European există instituţia Ombudsman-ului

(avocatul poporului). Deşi există o persoană care poartă

această titulatură, la fel ca în dreptul naţional, în fapt este o

instituţie cu organizare proprie şi personal angajat.

Numirea Ombudsman-ului. Se face la începutul

fiecărei legislaturi. Preşedintele Parlamentului European

face anunţul pentru prezentarea de candidaturi, stabilind şi

termenul de depunere a candi-daturilor.O candidatură

124

trebuie să fie susţinută de cel puţin 40 de euro-parlamentari

din cel puţin două state membre care nu pot susţine şi o altă

candidatură.

Activitatea Ombudsman-ului

Ombudsman-ul este împuternicit de Parlamentul

European să primească plângerile cetăţenilor Uniunii sau

oricărei persoane fizice sau juridice cu reşedinţa sau sediul

statutar într-un stat membru.

Plângerile adresate Ombudsman-ului trebuie să

privească situaţii de administrare defectuoasă în activitatea

instituţiilor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi

tribunalelor sale, aflate în exerciţiul funcţiilor

jurisdicţionale. Când apreciază că plângerile sunt

întemeiate, Ombudsman-ul sesizează instituţia reclamată,

care, în termen de 3 luni, trebuie să-şi comunice punctul de

vedere. Apoi, Ombudsman-ul transmite un raport

Parlamentului European şi instituţiei reclamate şi

informează persoana care a făcut plângerea cu privire la

rezultatul anchetei.

Din aceste prevederi procedurale rezultă că

Ombudsman-ul nu are puteri decizionale de a constata că s-

a produs o administrare defectuasă în activitatea instituţiilor

sau organelor comunitare. De asemenea, mai rezultă că aria

sa de competenţă se limitează la instituţiile şi organele

125

comunitare, plângerile neputând viza activitatea statelor

membre. Despre activitatea sa, Ombudsman-ul prezintă

anual un raport Parlamentului European.

În îndeplinirea funcţiilor sale, Ombudsman-ul este

pe deplin independent. El nu poate nici să solicite şi nici să

primească instruc-ţiuni din partea vreunui organism.

Atribuţiile Parlamentului European în materie de

relaţii externe

Parlamentul European are dreptul să fie informat

despre procesul diplomatic, despre acordurile comerciale

sau economice cu ţările terţe. Competenţele Parlamentului

în materie de relaţii externe pot fi grupate în:

a) domeniul tratatelor de aderare;

b) domeniul acordurilor internaţionale;

c) domeniul reprezentării externe a Uniunii şi

politicii externe şi de securitate comună (PESC).

Atribuţiile bugetare ale Parlamentului European

Parlamentului i-au fost acordate „puteri bugetare”

chiar înainte de a deveni un organ ales (1979), când a

început să se comporte ca un organ legislativ în relaţia cu

Consiliul.

Parlamentul împarte puterea bugetară cu Consiliul

într-un sistem inedit întemeiat pe dispoziţiile art. 272 TCE,

126

fost art. 203, în funcţie de natura cheltuielilor. Astfel,

Parlamentul este competent în materia cheltuielilor

neobligatorii sau „facultative”, iar Consiliul, în materia

cheltuielilor obligatorii. Ponderea actuală a celor două

categorii este inegală, aproximativ 55% cele facultative şi

45% cele obligatorii. Sunt cheltuieli obligatorii cele pentru

Politica Agricolă Comună (PAC), cheltuielile pentru

susţinerea preţurilor secţiunii de Garantare din Fondul

European de Orientare Agricolă (FEOGA) şi unele

cheltuieli ale fondurilor structurale. Sunt cheltuieli

obligatorii: rambursările monetare directe către statele

membre, unele ajutoare pentru dezvoltare.

Atribuţiile Parlamentului European de aprobare

a bugetului Uniunii Europene

Instituţiile comunitare îşi elaborează proiectele de

buget, pe care le înaintează Comisiei până la data de 1 iulie

a anului curent pentru bugetul anului următor. Pe baza

acestor proiecte, Comisia întocmeşte un proiect preliminar

de buget (PPB) pe care îl trimite Consiliului până la 1

septembrie. Consiliul se pronunţă asupra bugetului până la 5

octombrie, cu majoritate calificată (VMC). De obicei,

varianta Consiliului este modificată faţă de cea transmisă de

comisie. De la Consiliu, proiectul de buget este înaintat

Parlamentului până la 5 octombrie.

127

5.4. Sesiunile şi şedinţele Parlamentului

European

Durata mandatului Parlamentului este de 5 ani, iar

sesiunile sale sunt anuale.

Sesiunile anuale încep în a doua zi de marţi a lunii

martie.

Parlamentul poate fi convocat şi cu titlu excepţional, la

cererea Comisiei sau Consiliului sau la iniţiativa Preşedintelui,

în caz de urgenţă.

Activitatea se desfăşoară:

– în plen;

– în comisii.

La şedinţele Parlamentului pot asista şi alte persoane

decât membrii Parlamentului, Comisiei, Consiliului,

Secretariatului General şi membrilor personalului care îi

deservesc pe aceştia, dar numai pe bază de legitimaţie de

acces eliberată periodic de Preşedinte sau Secretarul

General. Aceste persoane stau în tribune şi trebuie să

păstreze liniştea, în caz contrar fiind evacuate de aprozi.

Toate documentele Parlamentului se redactează în

limbile oficiale, acestea fiind limbile oficiale ale statelor

membre.

128

Parlamentarii nu pot lua cuvântul fără invitaţia

Preşedintelui. Dacă un parlamentar se abate de la subiect, el

este atenţionat de Preşedinte. La a treia atenţionare,

Preşedintele îi poate retrage cuvântul. Timpul dezbaterilor se

împarte între grupurile politice, iar parlamentarilor neafiliaţi li

se repartizează un timp global. O fracţiune a timpului de

dezbateri se repartizează grupurilor politice în funcţie de

numărul lor total de membri.

În prima şedinţă a fiecărei perioade de sesiune, este

afectat un timp de 30 de minute pentru declaraţii ale

europarlamentarilor pe o chestiune importantă politică.

Niciun vorbitor nu poate depăşi un minut.

La sfârşitul dezbaterilor, membrii Parlamentului pot

primi cuvântul (solicitare de intervenţie pentru chestiuni de

ordin personal) pentru a respinge remarcile din cursul

dezbaterii care îl privesc personal, fie opiniile care îi sunt

atribuite, fie pentru a-şi rectifica propriile declaraţii.

Cvorumul este o treime din membrii Parlamentului.

Parlamentul poate să delibereze, să stabilească

ordinea de zi şi să adopte procesul verbal indiferent de

ordinea de zi.

Votarea se face prin ridicarea mâinii. Preşedintele

poate hotărî votul electronic dacă apreciază că votul nu este

129

clar. Dacă sistemul electronic nu funcţionează, votarea se

face prin „ridicare în picioare”.

În cazul numirilor sau la cererea unei cincimi din

membrii Parlamentului, se foloseşte votul secret.

6. Curtea de Conturi

Pentru realizarea controlului financiar al fondurilor

de care dispuneau, cele trei Comunităţi au fost prevăzute, la

înfiinţarea lor, cu următoarele organe:

– Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului

(CECO) a fost prevăzută cu comisari delegaţi pentru

conturi;

– Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi

Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică, cu

Comisia de control.

Prin Tratatul de revizuire a dispoziţiilor bugetare de

la Bruxelles din 1975 s-a decis înfiinţarea Curţii de Conturi,

dar aceasta şi-a început activitatea în 1977.

Atribuţiile de control ale Curţii de Conturi sunt de

examinare a aspectelor de legalitate şi regularitate a

totalităţii veniturilor şi chel-tuielilor Comunităţilor, precum

şi a totalităţii conturilor de venituri şi cheltuieli ale oricărui

organism creat de Comunitate, în măsura în care actul

130

constitutiv nu exclude acest control, fie că sunt bugetare sau

nu, dar şi a instituţiilor statelor membre dacă au beneficiat

de sau au folosit fonduri comunitare.

Compunere. Curtea de Conturi este alcătuită din 27

de membri, câte unul din fiecare stat membru, numiţi pe 6

ani de către Consiliu, cu consultarea Parlamentului.

Membrii Curţii de Conturi aleg un preşedinte pentru un

mandat de 3 ani. Mandatul membrilor, dar şi cel al

preşedintelui pot fi reînnoite.

Membrii Curţii sunt aleşi dintre persoanele care au

făcut parte, în ţările lor, din instituţiile de control financiar

extern sau au o calificare deosebită pentru această funcţie.

Aceştia trebuie să prezinte toate garanţiile de independenţă

şi trebuie să îşi exercite funcţiile în deplină independenţă, în

interesul general al Comunităţii.

7. Comitetul Economic şi Social (CES)

Comitetul Economic şi Social (CES) – organ al

CEE şi CEEA, este compus din reprezentanţi ai diferitelor

categorii economice şi sociale: agricultori, transportatori,

muncitori, comercianţi etc.

Numărul de membri ai CES nu poate depăşi 350,

României revenindu-i 17 locuri.

131

8. Comitetul Regiunilor

Comitetul Regiunilor a fost înfiinţat în 1994 prin

TUE (Maastricht) şi este format din reprezentanţi ai

comunităţilor regionale şi locale şi care sunt:

– fie aleşi în cadrul unei autorităţi regionale sau

locale;

– fie răspund din punct de vedere politic în faţa unei

adunări alese.

Numărul de membri desemnaţi din fiecare dintre

statele membre este diferit, în funcţie de întindere şi

populaţie.

Comitetul Regiunilor este un organ consultativ şi se

convoacă la cererea Consiliului sau a Comisiei ori din

proprie iniţiativă. Comitetul prezintă avize la cererea celor

două instituţii. Poate fi consultat şi de către Parlamentul

European.

Comitetul Regiunilor poate emite avize şi din

proprie iniţiativă, în cazurile în care consideră util acest

lucru.

Îşi elaborează un regulament propriu de procedură.

Se întruneşte în cinci sesiuni plenare.

132

133

Capitolul VI

Justiția unională

6.1. Istoric

Primul tratat comunitar, Tratatul de instituire a

Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)10

a

stat la baza înfiinţării Curţii de Justiţie a CECO, însărcinată

să asigure respectarea dreptului comunitar, aplicarea lui

uniformă de statele membre şi rezolvarea diferendelor cu

privire la aplicarea Tratatului CECO. Numărul membrilor

Curţii nu era stabilit în corelare cu numărul statelor

membre. Iniţial, au fost şapte judecători şi doi avocaţi

generali.

Prin cele două Tratate de la Roma, Curtea de Justiţie

devine Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene. Tratatul

de fuziune din 1965 nu a mai trebuit decât să unifice

Consiliul Şi Comisia Comunităţilor Europene (Tratat de

instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale

Comunităţilor Europene 67/443 CEE şi 67/27 Euratom).

10 Tratatul de la Paris, semnat la 18 aprilie 1951 şi intrat în vigoare la 23 iulie

1953 (expirat la 23 iulie 2002).

134

Actul Unic European (AUE) din 1987 a autorizat

Curtea de Justiţie să solicite Consiliului crearea, alături de

ea, a unei jurisdicţii de primă instanţă.

Astfel, la 24 octombrie 1988, a fost creat Tribunalul

de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene.

Prin TUE (Maastricht, 1992), Tratatul de la

Amsterdam (1997) şi Tratatul de la Nisa (2001), s-au operat

modificări de competenţe în sensul transferului unor

competenţe de la Curtea de Justiţie către Tribunalul de

Primă Instanţă.

Începând din 1995, numărul de judecători a fost

stabilit la 15, iar al avocaţilor generali la 9, până în

octombrie acelaşi an, după care numărul avocaţilor generali

a fost redus la 8.

Prin Tratatul de la Nisa s-a prevăzut posibilitatea

înfiinţării Tribunalului Funcţiei Publice. Acesta a fost

înfiinţat în baza deciziei Consiliului din 2 noiembrie 2004,

luând fiinţă efectiv în iulie 2005, fiind prevăzut cu 7

judecători.

În prezent Curtea are 28 de judecători şi 11 avocaţi

generali.

Tratatul de la Lisabona a schimbat denumirea Curţii

din Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene în

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi a Tribunalului

135

de Primă Instanţă în Tribunalul. Tot Tratatul de la

Lisabona prevede, în afara instanţelor europene existente, şi

înfiinţarea de tribunale specializate. Art. 19 din Tratatul

modificat privind Uniunea Europeană prevede: „(1) Curtea

de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie,

Tribunalul şi tribunale specializate.”

6.2. Curtea de Justiţie

6.2.1. Compunere

Curtea de Justiţie este formată din câte un judecător

pentru fiecare stat membru. Numărul avocaţilor generali

poate fi mărit de Consiliu la propunerea Curţii de Justiţie

(art. 222 TCE).

Judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii de Justiţie

sunt aleşi dintre persoane care oferă toate garanţiile de

independenţă şi care întrunesc condiţiile pentru exercitarea

în ţările lor a celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau care

sunt jurisconsulţi de competenţă recunoscută. Ei sunt numiţi

de comun acord de către guvernele statelor membre, pentru

o perioadă de 6 (şase) ani.

Mandatul judecătorilor şi avocaţilor generali poate

înceta:

– la expirarea duratei de 6 ani;

– prin deces;

136

– prin demisie;

– prin înlăturare din funcţie.

Judecătorul desemnat în locul altui judecător, al

cărui mandat a încetat înainte de epuizarea duratei

mandatului, este numit pentru restul mandatului.

Judecătorii nu pot exercita nicio funcţie politică sau

administrativă şi nicio activitate profesională, nici chiar

neremunerată. Desfăşurarea unei activităţi remunerate poate

fi acordată cu caracter derogatoriu de către Consiliu şi

numai cu titlu excepţional.

Avocatul general are rolul de a prezenta, în mod

public, concluzii motivate cu privire la cauzele aflate pe

rolul Curţii. În cazul în care se consideră că o cauză nu pune

o problemă nouă de drept, Curtea poate decide, după

ascultarea avocatului general, că aceasta poate fi judecată

fără concluziile avocatului. Concluziile se prezintă public şi

trebuie să fie imparţiale şi independente.

Dintre avocaţii generali, unul este numit prim-avocat

general.

Grefierul Curţii se subordonează preşedintelui

Curţii, depune jurământ în faţa Curţii că îşi va exercita

funcţia cu deplină impar-ţialitate şi potrivit conştiinţei sale

şi că nu va divulga nimic din secretul deliberărilor şi are în

subordine personalul auxiliar pus la dispoziţia Curţii.

137

6.2.2. Organizarea Curţii de Justiţie

Curtea formează, în cadrul ei, Marea Cameră,

Camera din trei şi din cinci judecători.

Judecătorii aleg dintre ei preşedintele Curţii de

Justiţie şi pe preşedinţii de cameră. În cazul camerelor de

cinci judecători, preşedinţii camerelor se aleg pentru un

mandat de trei ani, care poate fi reînnoit o dată.

La fel şi preşedintele Curţii este ales pentru un

mandat de trei ani, care poate fi reînnoit.

Marea Cameră este alcătuită din treisprezece

judecători şi este prezidată de preşedintele Curţii. Din

Marea Cameră fac parte preşedinţii camerelor de cinci

judecători şi alţi judecători. Curtea se întruneşte în această

compunere la cererea unui stat membru sau a unei instituţii

comunitare care este parte în proces.

Curtea se reuneşte în şedinţă plenară atunci când este

sesizată pentru destituirea Ombudsman-ului, a unui membru

al Comisiei ori a unui membru al Curţii de conturi , precum şi

pentru decăderea din dreptul de pensie ori la avantaje

echivalente acordate acestora.

6.2.3. Competenţa Curţii de Justiţie

138

Curtea de Justiţie a fost concepută, iniţial, pentru

căile de atac exercitate împotriva deciziilor Înaltei Autorităţi

(executivul) CECO.

În prezent, competenţa Curţii este deosebit de

complexă, acoperiind dreptul Uniunii Europene ( cu

excepţia cazurilor prevăzute de Tratate), precum:

1) Curtea este instanţă de recurs, limitat la chestiuni

de drept, pentru deciziile pronunţate de tribunal în cauzele

date în competenţa sa.

2) Curtea poate fi sesizată de oricare stat membru

care consideră că un alt stat membru a încălcat o obligaţie

decurgând dintr-un tratat, după ce mai întâi a sesizat

Comisia, care, în termen de trei luni, trebuie să emită un

aviz motivat. Statelor în cauză, Comisia trebuie să le

permită să îşi prezinte în contradictoriu observaţiile scrise şi

orale. Dacă avizul nu a fost emis în termen de trei luni,

statul reclamant poate sesiza Curtea.

Statele sunt obligate să se conformeze hotărârii

Curţii. În caz contrar, Comisia, după ce a dat posibilitatea

statului în cauză să îşi formuleze observaţiile, sesizează

Curtea. Comisia propune Curţii şi cuantumul sumei

forfetare sau al penalităţii cu titlu cominatoriu, la care să fie

obligat statul care nu s-a conformat deciziei Curţii.

139

Curtea poate să impună plata unei sume forfetare sau

unei penalităţi atunci când constată că nu a fost respectată

hotărârea sa.

3) Curtea poate primi competenţa de fond în

aplicarea sancţiunilor prevăzute de Regulamentele adoptate

de Consiliu, precum şi de Regulamentele adoptate în comun

de Parlamentul European şi de Consiliu.

4) Curtea poate primi competenţa de a judeca litigii

legate de aplicarea actelor adoptate în temeiul tratatelor care

creează titluri comunitare de proprietate intelectuală.

Această competenţă poate fi conferită de Consiliu, cu

unanimitate, după consultarea Parlamentului şi după ce

statele membre au aprobat dispoziţiile Consiliului în

conformitate cu normele lor constituţionale.

5) Curtea controlează legalitatea:

a) actelor legislative;

b) actelor Consiliului, ale Comisiei, ale Băncii Centrale

Europene, altele decât recomandările şi avizele;

c) actelor Parlamentului European şi ale Consiliului

European menite să producă efecte juridice faţă de terţi;

d) actelor organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii

destinate să producă efecte juridice faţă de terţi.

6) Persoanele fizice sau juridice pot să formuleze

acţiuni împotriva actelor al căror destinatar este sau care o

140

privesc direct, individual, precum şi împotriva actelor

normative care o privesc direct şi care nu presupun moduri

de executare. Acţiunile pot fi formulate în legătură cu

legalitatea actelor legislative, a actelor instituţiilor,

organelor, oficiilor sau agenţiilor, pentru motive de

necompetenţă, de încălcare a unor norme fundamentale de

procedură sau a oricărei norme de drept privind aplicarea

acestuia ori de abuz de putere.

7) Curtea poate să constate încălcarea prevederilor

Tratatelor de către Parlamentul European, Consiliul

European, Consiliul, Comisia sau Banca Centrală

Europeană, prin abţinerea de a hotărî.

Cu titlu preliminar, Curtea de Justiţie se

pronunţă cu privire la:

interpretarea tratatelor;

validarea şi interpretarea actelor

adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau

agenţiile Uniunii.

8) Curtea de Justiţie se pronunţă şi în materia

răspunderii extracontractuale a Uniunii, care este obligată să

repare în confor-mitate cu principiile generale comune

ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate

de instituţiile sale sau de agenţii săi în exerciţiul funcţiunilor

lor, cu excepţia Băncii Centrale Europene, care trebuie să

141

repare pe cheltuiala sa prejudiciile cauzate de ea însăşi sau

de agenţii săi în exercitarea funcţiilor lor.

9) Curtea judecă orice litigiu dintre Uniune şi agenţii

săi. Competenţa Curţii se manifestă în limitele şi condiţiile

stabilite prin statutul funcţionarilor Uniunii şi regimul

aplicabil celorlalţi agenţi ai Uniunii.

10) Tot pe temeiul unui compromis, Curtea are

competenţa de a se pronunţa asupra oricărui diferend dintre

statele membre în legătură cu obiectul tratatelor.

11) Curtea judecă acţiunile privind legalitatea

deciziilor care prevăd măsuri restrictive adoptate de

Consiliu împotriva persoanelor fizice sau juridice în baza

dispoziţiilor speciale privind politica externă şi de securitate

comună (Titlul V, Capitolul 2 din Tratatul privind Uniunea

Europeană).

12) Curtea judecă recursurile declarate împotriva

hotărârilor şi ordonanţelor pronunţate de Tribunal.

13) Curtea reexaminează deciziile pronunţate de

Tribunal în acţiunile introduse împotriva hotărârilor

Tribunalului funcţiei publice.

Hotărârile Curţii au forţă executorie.

Hotărârile Curţii pot fi revizuite în urma

descoperirii unui fapt de natură să aibă o influenţă decisivă.

142

Faptul trebuie să nu fi fost cunoscut părţii şi Curţii la data

judecăţii dar să fi preexistat judecăţii.

Procedura, în cazul revizuirii, are două faze:

– admisibilitatea, în care Curtea trebuie să constate

existenţa faptului şi natura lui decisivă. În caz contrar,

Curtea respinge cererea de revizuire ca fiind inadmisibilă;

– reluarea judecăţii, în care decizia atacată este

desfiinţată, iar cauza este rejudecată. Admiterea nu

semnifică schimbarea soluţiei, Curtea putând să decidă că

hotărârea este corectă, iar faptul preexistent şi recunoscut să

nu schimbe starea de fapt sau de drept.

6.2.4. Procedura în faţa Curţii de Justiţie

Art. 20 din Statutul Curţii de Justiţie prevede că

procedura este alcătuită din faza scrisă şi faza orală.

Reprezentarea în faţa Curţii se face:

– în cazul statelor membre sau instituţiilor

Comunităţilor, de către un agent numit pentru fiecare cauză.

Agentul poate fi asistat de un consilier sau un avocat;

– în cazul celeilalte părţi, de către un avocat care

trebuie să fie autorizat să exercite această profesie într-un

stat membru.

Procedura scrisă cuprinde comunicarea adresată

părţilor şi instituţiilor ale căror decizii sunt contestate în

143

cauză, cererei, memorii, apărări , precum şi toate actele care

le susţin. Comunicările se fac prin intermediul grefierului.

Procedura orală cuprinde lectura raportului prezentat

de către un judecător raportor, audierea de către Curte a

agenţilor, consilierilor şi avocaţilor, ascultarea concluziilor

avocatului general, precum şi audierea martorilor şi

experţilor, dacă este cazul.

Curtea soluţionează litigiul printr-o hotărâre care

menţionează numele judecătorilor ce au deliberat, se

motivează, se semnează de preşedinte şi grefier, se citeşte în

şedinţă publică şi se publică în „Jurnalul Oficial al Uniunii

Europene”. Deliberările sunt secrete.

Hotărârea Curţii poate fi atacată în termen de o lună

de la comunicarea ei. Executarea ei nu se suspendă odată cu

atacarea ei, chiar când a fost pronunţată în lipsă, decât dacă

se decide astfel de către Curte.

Terţa opoziţie poate fi exercitată de către:

– statele membre;

– instituţiile Comunităţilor;

– orice alte persoane fizice şi juridice care nu au fost

audiate şi cărora hotărârile le lezează drepturile.

Interpretarea hotărârii Curţii revine acesteia la

cererea uneia dintre părţi atunci când apreciază că există

144

dificultăţi în înţelegerea sensului sau domeniului de

aplicare.

Prin încheiere, Curtea se pronunţă şi cu privire la

cheltuielile de judecată. Procedura în faţa Curţii este scutită

de taxe judiciare. Curtea poate decide, atunci când apreciază

că o parte se află în imposibilitate de a face faţă în totalitate

sau doar în parte cheltuielilor judiciare, să se acorde acelei

părţi asistenţă juridică gratuită. În rest, onorariul avocaţilor

se suportă de către părţi şi, la pronunţare, cade în sarcina

părţii aflate în culpă.

Toate limbile oficiale ale celor 28 de state membre

ale Uniunii Europene (24 de limbi) pot fi limbi de

procedură. Judecătorii, în mod tradiţional, deliberează în

limba franceză.

6.3. Tribunalul (fost Tribunalul de Primă

Instanţă)

6.3.1. Compunerea Tribunalului şi statutul

judecătorilor

Este compus tot din 27 de judecători, câte unul

desemnat de fiecare stat membru, numiţi de comun acord de

guvernele statelor membre. Tribunalul nu are avocaţi

generali, judecătorii acestuia putând fi chemaţi să exercite

145

funcţia de avocat general (art. 48 din Statutul Curţii de

Justiţie).

Mandatul judecătorilor Tribunalului poate înceta în

exact aceleaşi condiţii precum cele ale judecătorilor Curţii,

fiindu-le aplicabile aceleaşi dispoziţii ale Statutului Curţii

(art.2-8, art. 14 şi 15, art.17, primul, al doilea, al patrulea şi al

cincilea paragraf şi articolul 18).

Cauzele se judecă:

– în camere compuse din 3 sau 5 judecători;

– în complet cu judecător unic;

– în Marea Cameră (13 judecători);

– în şedinţă plenară.

Tribunalul dispune de un grefier propriu căruia îi sunt

aplicabile dispoziţiile ce privesc grefierul Curţii.

6.4. Tribunalul Funcţiei Publice

Potrivit articolului 257 din Tratatul privind Uniunea

Europeană (fost art. 225 din TCE), Parlamentul şi Consiliul,

hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară,

pot înfiinţa tribunale specializate. Până la acest moment nu

a fost înfiinţat decât un singur tribunal specializat, respectiv,

Tribunalul Funcţiei Publice.

6.4.1. Compunere

146

Tribunalul Funcţiei Publice este alcătuit din 7

judecători numiţi de Consiliu pe o perioadă de 6 ani.

Mandatul lor poate fi reînnoit.

6.4.2. Competenţa

Tribunalul Funcţiei Publice este instanţă specializată

în materia contenciosului funcţiei publice al Uniunii

Europene.

Judecă litigiile dintre instituţiile, organele şi

agenţiile Uniunii şi personalul acestora în materie de:

– remuneraţie;

– carieră;

– recrutare;

– măsuri disciplinare;

– regimul de securitate socială (pensie, boală,

invaliditate, accidente de muncă, alocaţii familiale).

Competenţa Tribunalului Funcţiei Publice include şi

litigiile cu personalul din cadrul Eurojust, Europol, Banca

Centrală Europeană şi Oficiul pentru Armonizare în Cadrul

Pieţei Interne (O.A.P.I.).

147

Litigiile dintre administraţiile naţionale şi proprii

salariaţi, fie ei funcţionari publici sau lucrători contractuali,

nu pot fi supuse soluţio-nării Tribunalului Funcţiei Publice.

6.4.3. Procedura şi regimul lingvistic

Tribunalul Funcţiei Publice se conduce după aceleaşi

reguli de procedură şi are acelaşi regim lingvistic ca şi

Curtea şi Tribunalul, procesul fiind alcătuit, la fel, dintr-o

fază scrisă şi una orală.

6.5. Hotărârile

Actele prin care Curtea şi cele două tribunale

soluţionează litigiile cu care au fost sesizate se numesc

hotărâri.

Hotărârile trebuie să cuprindă:

menţiunea pronunţării de către Curte/Tribunal;

data pronunţării;

numele preşedintelui şi judecătorilor şi, eventual,

numele avocatului general;

numele grefierului;

arătarea părţilor a agenţilor, consilierilor sau

avocaţilor părţilor;

148

concluziile părţilor (modul în care şi-au susţinut

poziţia);

menţiunea că avocatul general şi-a prezentat

concluziile, dacă este cazul;

expunerea sumară a faptelor;

motivele;

dispozitivul, inclusiv soluţia privitoare la

cheltuielile de judecată.

149

Capitolul VII

Politica comercială a Uniunii Europene

Articolul 206 TFUE prevede faptul că, „prin

stabilirea unei uniuni vamale”, Uniunea Europeană

contribuie „la dezvoltarea (...) comerţului mondial, la

eliminarea treptată a restricţiilor în calea schimburilor

comerciale internaţionale şi a investiţiilor externe directe şi

la reducerea barierelor vamale şi de altă natură”. Uniunea

vamală, ca etapă a integrării economice, s-a realizat încă din

anul 1968, concretizându-se în înlăturarea barierelor vamale

între statele membre ale Comunităţii Europene, de la acea

vreme, trecerea la un tarif vamal comun şi instituirea

libertăţilor de circulaţie (mărfuri, persoane şi servicii).

Politica comercială comună a fost consacrată încă de

la începutul construcţiei comunitare prin Tratatul de

instituire a Comunităţii Economice Europene. Scopul

acestei politici a fost şi este acela de a contribui la realizarea

integrării pieţelor naţionale într-o piaţă unică. Raţiunea sa

rezidă în faptul că libera circulaţie a bunurilor şi a

serviciilor la nivelul Uniunii Europene „nu se poate realiza

cu politici naţionale diferite, care generează extemalizări

negative”.

150

În prezent, Tratatul privind funcţionarea UE

reglementează competenţa privind politica comercială

comună în Partea a cincea („Acţiunea externă a Uniunii”),

Titlul II („Politica comercială comună”), art. 206-207.

Această politică are în vedere principiile şi

obiectivele acţiunii externe a Uniunii. În cadrul politicii

comerciale comune, competenţa Uniunii este una exclusivă.

Două instituţii ale Uniunii au atribuţii în domeniu, şi

anume Consiliul şi Comisia. Numai Uniunea are

competenţa exclusivă în privinţa politicii comerciale,

întrucât statele membre i-au transferat în întregime

responsabilitatea acesteia. Măsurile având caracter naţional

sunt permise în virtutea unei autorizaţii speciale din partea

Uniunii. Altfel spus, statele membre pot acţiona în cadrul

politicii comerciale numai dacă sunt abilitate, în mod

expres, de către instituţiile Uniunii.

Potrivit art. 207 TFUE, sfera de cuprindere a

competenţelor exclusive ale Uniunii Europene în cadrul

politicii comerciale comune este una extinsă, şi anume:

- modificările tarifare;

- încheierea de acorduri tarifare şi comerciale

privind schimburile de mărfuri şi servicii;

- aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale;

- investiţiile străine directe;

151

- uniformizarea măsurilor de liberalizare şi

- politica exporturilor şi măsurile de protecţie

comercială (în special, cele adoptate în caz de dumping şi

de subvenţii).

Articolul 207 TFUE, la alin. (6), dispune că

exercitarea competenţelor atribuite Uniunii în domeniul

politicii comerciale comune „nu aduce atingere delimitării

competenţelor între UE şi statele membre şi nu implică

armonizarea dispoziţiilor actelor cu putere de lege şi ale

normelor administrative ale statelor membre în măsura în

care Tratatele exclud o astfel de armonizare”.

În ceea ce priveşte rolul instituţiilor Uniunii în

cadrul politicii comerciale comune, acesta este prevăzut

chiar în Tratatul privind funcţionarea UE, la alin. (2) şi (3)

ale art. 207. Astfel, reţinem că, în cazul negocierii şi

încheierii de acorduri cu una sau mai multe ţări terţe ori

organizaţii internaţionale, se aplică următoarea procedură,

prevăzută în art. 218 TFUE: Consiliul este cel care

autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de

negociere, autorizează semnarea şi încheie acordurile.

Comisia face recomandări Consiliului în vederea adoptării

unei decizii de autorizare a începerii negocierilor.

152

Negocierea şi încheierea de acorduri internaţionale

în domeniul transporturilor intră sub incidenţa art. 218

TFUE.

1. Importurile

În prezent, la nivelul Uniunii Europene, importurile

fac obiectul Regulamentului (UE) 2015/478 privind regimul

comun aplicabil importurilor . în temeiul acestuia, importul,

în Uniune, de produse originare din ţări terţe este liber şi nu

este, prin urmare, supus niciunei restricţii de ordin

cantitativ. Cu toate acestea, Regulamentul nu exclude

posibilitatea instituirii unor măsuri de salvgardare. Potrivit

art. 1 alin. (1), Regulamentul nu se aplică:

- produselor textile, care sunt reglementate de

anumite norme de import specifice, în temeiul

Regulamentului (UE) 2015/936 privind regimul comun

aplicabil importurilor de produse textile din anumite ţări

terţe , care nu sunt reglementate de acorduri, protocoale sau

alte înţelegeri bilaterale sau de alte regimuri specifice de

import ale Uniunii şi

- produselor originare din anumite ţări terţe

enumerate în Regulamentul (UE) 2015/755 al Parlamentului

153

European şi al Consiliului privind regimul comun aplicabil

importurilor din anumite ţări terţe.

A. Regulamentul (UE) 2015/478 privind regimul

comun aplicabil importurilor

Regulamentul instituie mai multe proceduri, şi

anume:

Procedura de informare si consultare. Chiar dacă

„importul în Uniune al produselor (...) este liber şi nu este,

prin urmare, supus niciunei restricţii cantitative”, potrivit

art. 1 alin. (2) din Regulament, statele membre sunt obligate

să informeze Comisia în cazul în care evoluţia acestora este

de aşa natură încât ar putea impune recurgerea la măsuri de

supraveghere sau de salvgardare. Informarea se realizează

în temeiul art. 2 şi 3 din Regulament, articole care se referă

la o procedură de informare şi de consultare Ia nivelul

Uniunii. Informarea trebuie să cuprindă dovezile cu privire

la evoluţia importurilor, îndeosebi la :

- volumul importurilor, în special în cazul în care

acestea au crescut semnificativ, fie în cifre absolute, fie în

raport cu producţia sau cu consumul în Uniune;

- preţul importurilor, în special în cazul în care a

avut loc o subevaluare semnificativă a preţului în raport cu

preţul unui produs similar din Uniune şi

154

- impactul pe care îl au acestea asupra

producătorilor din cadrul Uniunii, astfel cum reiese acesta

din tendinţele unor factori economici precum: producţia,

utilizarea capacităţilor de producţie, stocurile, vânzările,

cota de piaţă, preţul (şi anume, scăderea preţurilor sau

împiedicarea creşterilor de preţ care ar fi intervenit în mod

normal), profiturile, randamentul capitalurilor investite,

fluxul numerarului şi ocuparea forţei de muncă.

Comisia transmite informarea primită tuturor statelor

membre.

În cadrul acestei proceduri de informare şi de

consultare, Comisia este asistată de un Comitet pentru

măsuri de salvgardare. Comitetul este format din

reprezentanţi ai statelor membre şi este prezidat de un

reprezentant al Comisiei care nu participă la votul în

Comitet.

Procedura de anchetă este reglementată în art. 4 -

10 din Regulamentul (UE) 2015/478 privind regimul comun

aplicabil importurilor. Astfel, Regulamentul prevede, la art.

4 alin. (I), faptul că anterior aplicării oricărei măsuri de

salvgardare, la nivelul Uniunii Europene se deslăşoară o

procedură de anchetă. Obiectivul anchetei este acela de a

stabili dacă importurile produsului respectiv ameninţă să

producă sau produc un prejudiciu grav producătorilor din

155

cadrul Uniunii vizaţi. în stabilirea eventualei distorsionări a

pieţei UE, ca urmare a importului unui anumit produs, sunt

avute în vedere următoarele aspecte:

- volumul importurilor, în special în cazul în

care acestea au crescut semnificativ, fie în cifre absolute, fie

în raport cu producţia sau cu consumul în Uniune;

- preţul importurilor, în special în cazul în care

a avut Ioc o subevaluare semnificativă a preţului în raport

cu preţul unui produs similar din Uniune;

- impactul pe care îl au acestea asupra

producătorilor din cadrul Uniunii, astfel cum reiese acesta

din tendinţele unor factori economici (de ex.: producţia;

utilizarea capacităţilor de producţie; stocurile; vânzările;

cota de piaţă; preţul; profiturile; randamentul capitalurilor

investite; fluxul numerarului; ocuparea forţei de muncă) şi

- factorii, alţii decât evoluţia importurilor, care

cauzează sau pot să fi cauzat un prejudiciu producătorilor

din cadrul Uniunii vizaţi .

Prin „prejudiciu grav” se înţelege o degradare

generală considerabilă a situaţiei produ-cătorilor din cadrul

Uniunii, iar prin „ameninţare cu prejudiciu grav”

Regulamentul are în vedere iminenţa evidentă a producerii

unui prejudiciu grav .

Decizia de a deschide o anchetă aparţine exclusiv

156

Comisiei Europene, care, în termen, de o lună de la data

primirii informaţiei furnizate de un stat membru şi sub

condiţia de a deţine suficiente probe, poate iniţia o anchetă.

în situaţia în care Comisia constată că nu există probe

suficiente pentru a justifica deschiderea unei anchete,

aceasta informează statele membre cu privire Ia decizia sa

în termen de o lună de la data primirii informaţiei iumizate

de către statele membre .

Atunci când evoluţia importurilor unui produs

originar dintr-o ţară terţă ameninţă să cauzeze un prejudiciu

producătorilor din cadrul Uniunii, importul acestui produs

poate, în cazul în care interesele Uniunii reclamă aceasta,

face obiectul, după caz: al unei supravegheri a posteriori la

nivelul Uniunii sau al unei supravegheri prealabile la nivelul

Uniunii.

Măsurile de supraveghere. Potrivit art. 10 alin. (2)

din Regulamentul (UE) 2015/478, decizia de punere sub

supraveghere se ia de către Comisie prin acte de punere în

aplicare. Măsurile de supraveghere au o perioadă de

valabilitate limitată, valabilitatea lor expirând la sfârşitul

celei de-a doua perioade de şase luni care urmează celor

şase luni în cursul cărora acestea au fost luate.

Odată adoptate măsurile de supraveghere, punerea în

liberă circulaţie a produselor aflate sub supraveghere

157

prealabilă la nivelul Uniunii este condiţionată de

prezentarea unui document de supraveghere. Documentul

de supraveghere este valabil în toată Uniunea, indiferent de

statul membru care l-a eliberat. Documentele de

supraveghere trebuie utilizate atât timp cât regimul de

liberalizare a importurilor rămâne în vigoare pentru

tranzacţiile respective.

În cazul în care produsul aflat sub supraveghere

prealabilă la nivelul Uniunii face obiectul unei măsuri de

salvgardare regională într-un stat membru, autorizaţia de

import acordată de acest stat membru poate înlocui

documentul de supraveghere.

În situaţia în care importul unui produs nu a fost

supus unei supravegheri prealabile la nivelul Uniunii,

Comisia poate institui o supraveghere limitată la importurile

a căror destinaţie este una sau sunt mai multe regiuni din

Uniune. Comisia furnizează informaţii statelor membre

odată ce decide să instituie supravegherea .

Măsurile de salvgardare. Potrivit art. 15 alin. (1) din

Regulamentul (UE) 2015/478, în cazul în care un produs

este importat în Uniune în cantităţi atât de mari şi în astfel

de condiţii, încât se produce sau există riscul producerii

unui prejudiciu grav producătorilor din cadrul Uniunii,

158

Comisia, la cererea unui stat membru sau din proprie

iniţiativă şi pentru a apăra interesele Uniunii, poate:

- fie să reducă perioada de valabilitate a

documentelor de supraveghere,

- fie să modifice regimul de import al produsului

respectiv condiţionând punerea sa în liberă circulaţie de

prezentarea unei autorizaţii de import ce urmează să fie

acordată în conformitate cu prevederile şi în limitele

definite de Comisie.

Alineatul (3) al art. 15 din Regulament prevede

factorii ce trebuie avuţi în vedere atunci când se stabileşte

un contingent, şi anume:

interesul de a menţine, pe cât posibil,

fluxul schimburilor comerciale tradiţionale;

volumul contractelor care au fost

încheiate în condiţiile şi în conformitate cu

modalităţile normale înaintea intrării în vigoare a

unei măsuri de salvgardare;

faptul că nu trebuie compromisă

atingerea scopului avut în vedere prin stabilirea

contingentului.

Măsurile de salvgardare se aplică oricărui produs

pus în liberă circulaţie după intrarea lor în vigoare. Acestea

pot fi limitate la una sau la mai multe regiuni ale Uniunii.

159

Cu toate acestea, măsurile respective nu împiedică

punerea în liberă circulaţie a produselor care sunt în

deplasare spre Uniune, sub condiţia ca aceste produse să nu

poată primi altă destinaţie şi ca produsele a căror punere în

circulaţie este condiţionată de prezentarea unui document de

supraveghere să fie efectiv însoţite de un astfel dc

document. O altă excepţie de la instituirea măsurilor de

salvgardare este prevăzută în art. 18, care dispune faptul că

„nu se poate aplica nicio măsură de salvgardare unui produs

originar dintr-o ţară în curs de dezvoltare care este membră

a OMC atât timp cât ponderea acestei ţări în importurile

produsului respectiv de către Uniune nu depăşeşte 3%, cu

condiţia ca ţările în curs de dezvoltare membre ale OMC, a

căror pondere a importurilor este mai mică de 3%, să nu

contribuie colectiv cu mai mult de 9% la importurile totale

ale produsului respectiv în Uniune.

În ceea ce priveşte durata măsurilor de salvgardare,

aceasta trebuie limitată la perioada necesară pentru a

preveni sau a remedia un prejudiciu grav şi pentru a facilita

adaptarea producătorilor din cadrul Uniunii, care nu poate

depăşi, în principiu, patru ani, incluzând perioada de

aplicare a unei eventuale măsuri provizorii. Totuşi, această

perioadă iniţială poate fi prelungită, în cazul în care s-a

stabilit că o astfel de prelungire este necesară pentru a

160

preveni sau a remedia un prejudiciu grav şi că există dovezi

că producătorii din cadrul Uniunii efectuează ajustări.

Perioada de aplicare totală a unei măsuri de salvgardare,

inclusiv perioada de aplicare a oricărei măsuri provizorii,

perioada de aplicare iniţială şi eventuala sa prelungire, nu

poate depăşi opt ani.

În cazul în care durata aplicării măsurii de

salvgardare depăşeşte un an, măsura trebuie liberalizată

progresiv la intervale regulate, în cursul perioadei de

aplicare, inclusiv în cea de prelungire a sa.

În temeiul art. 20 din Regulamentul (UE) 2015/478,

„pe toată durata aplicării unei măsuri de supraveghere sau

de salvgardare, Comisia poate, la solicitarea unui stat

membru sau din proprie iniţiativă şi nu mai târziu de

mijlocul perioadei de aplicare a măsurilor cu o durată care

depăşeşte trei ani: să analizeze efectele măsurii; să

determine dacă şi în ce mod este oportun să se accelereze

ritmul de liberalizare; să determine dacă aplicarea măsurii

este încă necesară. în cazul în care Comisia consideră că

aplicarea măsurii este încă necesară, aceasta informează

statele membre în acest sens”.

Măsurile de salvgardare provizorii se aplică potrivit

art. 7 alin. (1) din Regulamentul (UE) 2015/478 în

circumstanţe critice, în care orice întârziere ar antrena un

161

prejudiciu dificil de reparat, făcând necesară luarea unei

măsuri imediate şi în cazul în care s-a stabilit în prealabil că

există suficiente dovezi că o creştere a importurilor a cauzat

sau ameninţă să cauzeze un prejudiciu grav. Durata aplicării

unor astfel de măsuri nu poate depăşi 200 de zile. „Măsurile

de salvgardare provizorii iau forma unei majorări a taxelor

vamale faţă de nivelul lor existent (indiferent dacă acesta

este mai mare sau egal cu zero) în cazul în care astfel de

măsuri pot preveni sau repara un prejudiciu grav”.

B. Regulamentul (UE) 2015/936 privind regimul

comun aplicabil importurilor de produse textile din

anumite ţări terţe, care nu sunt reglementate de

acorduri, protocoale sau alte înţelegeri bilaterale sau de

alte regimuri specifice de import ale Uniunii

Potrivit art. 1, Regulamentul se aplică importurilor

de produse textile care figurează în secţiunea a Xl-a din

partea a doua a Nomenclaturii combinate stabilite în anexa I

la Regulamentul (CEE) nr. 2658/87 şi importurilor de alte

produse textile, enumerate în anexa I la Regulamentul (UE)

2015/936 , care sunt originare din ţări terţe şi nu sunt

reglementate de acorduri, protocoale sau alte înţelegeri

bilaterale sau de alte regimuri specifice de import la nivelul

Uniunii. Cu titlu de exemplu, le menţionăm pe următoarele :

162

fire de bumbac necondiţionate pentru vânzarea cu

amănuntul; ţesături din bumbac, altele decât tifon, tul şi alte

ţesături cu ochiuri înnodate; ţesături din fibre sintetice

(discontinue sau deşeuri) altele decât panglicile, pluşurile,

(inclusiv ţesăturile buclate de tip buret „eponge”) şi

ţesăturile tip „omidă” etc.

Importul în Uniune al produselor menţionate în

Anexa I la Regulamentul (UE) 2015/936 şi originare din ţări

terţe, este liber şi nu este, deci, supus niciunei restricţii

cantitative.

Cu toate acestea, importul în Uniune de produse

textile, enumerate în anexa III şi originare din Belarus şi

Coreea de Nord, este supus limitelor cantitative anuale

stabilite în această anexă. Punerea în liberă circulaţie în

cadrul Uniunii a importurilor supuse acestor limite

cantitative „este condiţionată de prezentarea unei autorizaţii

de import sau a unui document echivalent, eliberat de

autorităţile statelor membre în conformitate cu procedura

prevăzută în prezentul regulament” . Importurile autorizate

în conformitate cu prezentul alineat sunt deduse din limitele

cantitative stabilite pentru anul calendaristic pentru care au

fost stabilite limite cantitative. De asemenea, produsele

textile menţionate în anexa IV şi originare din Coreea de

Nord „pot fi importate în Uniune în măsura în care Comisia

163

a stabilit o limită cantitativă anuală. Orice astfel de limită

cantitativă se bazează pe fluxurile comerciale anterioare

sau, în cazul în care acestea nu sunt disponibile, pe estimări

justificate în mod corespunzător ale acestor fluxuri

comerciale” . Comisia este împuternicită să adopte acte

delegate în conformitate cu art. 31 din Regulament pentru a

modifica anexele relevante la prezentul regulament în ceea

ce priveşte instituirea acestor limite cantitative anuale.

Reimportul în Uniune al produselor textile după

transformarea lor în cadrul unor ţări terţe, altele decât cele

enumerate în anexa II, nu este supus niciunei limite

cantitative. Cu toate acestea, reimportul în cadrul Uniunii al

produselor textile enumerate în anexa V după transformarea

lor în Belarus se efectuează numai în conformitate cu

regimul de perfecţionare economică pasivă în vigoare în

Uniune şi în limitele anuale stabilite

Măsurile de supraveghere si de salvgardare.

Potrivit art. 11 alin. (1) din Regulament, în situaţia în care

importurile de produse textile originare din ţări terţe, altele

decât Belarus şi Corcea de Nord, ameninţă să cauzeze un

prejudiciu producţiei de produse similare sau direct

concurente la nivelul Uniunii, Comisia poate, la cererea

unui stat membru sau din proprie iniţiativă să decidă fie

instituirea unei supravegheri ulterioare la nivelul Uniunii

164

asupra anumitor importuri, fie să supună anumite importuri

unei supravegheri prealabile la nivelul Uniunii, în scopul de

a monitoriza evoluţia acestor importuri. Aceleaşi măsuri le

poate adopta Comisia şi în situaţia în care importurile de

produse textile originare din Belarus şi Coreea de Nord şi

liberalizate la nivelul Uniunii ameninţă să aducă prejudicii

producţiei de produse similare sau direct concurente la

nivelul Uniunii sau când interesele economice ale Uniunii o

cer. Măsurile se instituie pe o durată determinată.

În cazul în care sunt importate produse textile

originare din alte ţări decât Belarus şi Coreea de Nord, iar

aceste importuri sunt realizate „în cantităţi absolute sau

relative atât de ridicate şi/sau în astfel de condiţii încât

cauzează sau ameninţă clar să cauzeze un prejudiciu grav

producţiei de produse similare sau direct concurente la

nivelul Uniunii, Comisia poate, la cererea unui stat membru

sau din proprie iniţiativă, să modifice regimul de import al

produsului în cauză, condiţionând punerea sa în liberă

circulaţie de prezentarea unei autorizaţii de import acordată

în conformitate cu modalităţile şi în limitele stabilite de

Comisie” . Aceleaşi măsuri pot fi adoptate de către Comisie

şi în cazul în care importul de produse textile originare din

Belarus şi Coreea de Nord şi liberalizate la nivelul Uniunii

sunt importate în cantităţi absolute sau relative atât de

165

ridicate sau în astfel de condiţii încât să ameninţe să cauzeze

un prejudiciu grav producţiei de produse similare sau direct

concurente la nivelul Uniunii sau atunci când interesele

economice ale Uniunii o cer. Aceste măsuri se aplică

oricărui produs pus în liberă circulaţie după intrarea lor în

vigoare. Totuşi, măsurile respective nu împiedică punerea în

liberă circulaţie a produselor care sunt, deja, expediate spre

Uniune, cu condiţia ca destinaţia acestor produse să nu

poată fi schimbată şi ca produsele a căror punere în liberă

circulaţie este condiţionată de prezentarea unui document de

supraveghere să fie efectiv însoţite de un asemenea

document .

Regimul de perfecţionare pasivă. Regulamentul

stabileşte, la art. 25-29, norme privind regimul de

perfecţionare pasivă. Astfel, se prevede faptul că

reimporturile în Uniune de produse textile (enumerate în

tabelul prevăzut în anexa V a Regulamentului), efectuate«

conformitate cu reglementările în vigoare în Uniune privind

perfecţionarea economică pasivă, nu fac obiectul limitelor

cantitative atunci când sunt supuse limitelor cantitative

prevăzute în tabelul din anexa V şi se efectuează după ce au

fost supuse perfecţionării în ţara terţă corespunzătoare,

menţionată pentru fiecare limită cantitativă specificată.

166

C. Regulamentul (UE) 2015/755 privind regimul

comun aplicabil importurilor din anumite ţări terţe

Potrivit art. 1, Regulamentul se aplică importurilor

de produse originare din următoarele ţările terţe:

Azerbaidjan, Belarus, Coreea de Nord, Kazahstan,

Turkmenistan şi Uzbekistan, cu excepţia produselor textile

care fac obiectul Regulamentului (UE) 2015/936. Importul

în Uniune al acestor produse este liber şi, prin urmare, nu

este supus niciunei restricţii cantitative, fără a aduce

atingere măsurilor de salvgardare care pot fi adoptate.

Procedura de informare si de consultare la nivelul

Uniunii. Şi acest Regulament stabileşte o procedură de

informare şi de consultare la nivelul Uniunii, atunci când

evoluţia importurilor poate face necesară recurgerea la

măsuri de supraveghere sau de salvgardare caz in care

Comisia este informată de către statele membre cu privire la

această situaţie.

Procedura de anchetă la nivelul Uniunii. Potrivit

art. 3 alin. (1), „în cazul în care se constată că există

suficiente probe pentru a justifica o anchetă, Comisia

deschide o anchetă în termen de o lună de Ia data primirii

informaţiei furnizate de un stat membru şi publică un aviz în

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”. Avizul conţine

următoarele:

167

- rezumă informaţiile primite şi precizează că orice

informaţie utilă trebuie comunicată Comisiei;

- stabileşte termenul în care părţile interesate îşi pot

face cunoscut punctul de vedere în scris şi pot comunica

informaţii, dacă trebuie să se ţină seama de acestea în

timpul anchetei Şi

- stabileşte termenul în care părţile interesate pot

cere să fie audiate de către Comisie.

La încheierea anchetei, Comisia prezintă

Comitetului pentru salvgardare un raport privind rezultatele

acesteia. Dacă în termen de nouă luni de la deschiderea

anchetei, Comisia estimează că nu este necesară o măsură

de supraveghere sau de salvgardare la nivelul Uniunii,

ancheta se încheie în termen de o lună

Atunci când este examinată evoluţia importurilor şi a

condiţiilor în care se efectuează acestea, precum şi atunci

când se examinează prejudiciul grav sau a ameninţarea cu

prejudiciu grav care rezultă din acestea pentru producătorii

din cadrul Uniunii trebuie avute în vedere, în principal,

următoarele clemente :

- volumul importurilor, în special atunci când

acestea au crescut semnificativ, fie în cifre absolute, fie în

raport cu producţia sau consumul în Uniune;

168

- preţul importurilor, în special atunci când a avut

loc o subcotare semnificativă a preţului în raport cu preţul

unui produs similar din Uniune şi

- impactul pc care îl au acestea asupra

producătorilor din cadrul Uniunii de produse similare sau

direct concurente, aşa cum reiese acesta din tendinţele unor

factori economici (de ex.; producţia; utilizarea capacităţilor;

stocurile; vânzările; cota de piaţă; preţul; profiturile;

randamentul capitalurilor investite; fluxul numerarului;

ocuparea forţei de muncă).

Măsurile de supraveghere. Conform art. 7 alin. (1)

din Regulament, în cazul în care interesele Uniunii reclamă,

Comisia, la cererea unui stat membru sau din proprie

iniţiativă, poate decide fie supunerea anumitor importuri

unei supravegheri a posteriori la nivelul Uniunii, realizată în

conformitate cu modalităţile definite de ea, fie condiţionarea

anumitor importuri dc o supraveghere prealabilă la nivelul

Uniunii. Măsurile de supraveghere au o durată limitată. De

regulă, valabilitatea lor expiră la sfârşitul celei de-a doua

perioade de şase luni care urmează perioadei de şase luni în

cursul căreia au fost luate aceste măsuri .

Măsurile de salvgardare. În situaţia în care „un

produs este importat în Uniune în cantităţi atât de mari sau

în astfel de condiţii încât se produce sau există riscul

169

producerii unui prejudiciu grav producătorilor din Uniune

de produse similare sau direct concurente, Comisia, în

scopul protejării intereselor Uniunii, poate modifica, la

cererea unui stai membru sau din proprie iniţiativă, regimul

de import al produsului respectiv, condiţionând punerea sa

în liberă circulaţie de prezentarea unei autorizaţii de import

care se eliberează în conformitate cu modalităţile şi în

limitele definite de Comisie”. Aceste măsuri se aplică

oricărui produs pus în liberă circulaţie după intrarea lor în

vigoare şi pot fi limitate la una sau la mai multe regiuni ale

Uniunii. Cu toate acestea, (...) măsuri [le] nu împiedică

punerea în liberă circulaţie a produselor care sunt, deja,

trimise spre Uniune, cu condiţia ca acestor produse să nu li

se poată schimba destinaţia şi ca produsele, a căror punere

în liberă circulaţie este condiţionată de prezentarea unui

document de supraveghere, să fie efectiv însoţite de un

astfel de document.

2.Exporturile

Exporturile sunt consacrate prin Regulamentul (UE)

2015/479 privind instituirea unui regim comun aplicabil

exporturilor .

Potrivit art.1, exporturile Uniunii Europene destinate

unor ţări terţe sunt libere, în sensul că nu fac obiectul unor

170

restricţii cantitative, cu excepţia, firească, a celor care sunt

prevăzute de Regulament.

A. Procedura de informare şi de consultare la

nivelul Uniunii

Articolele 2-4 din Regulament instituie o procedură

de informare şi de consultare „în cazul în care, ca urmare a

unei evoluţii excepţionale a pieţei, un stat membru

estimează că ar putea fi necesare măsuri de salvgardare (...),

acesta informează Comisia, care avertizează celelalte state

membre” .

Pentru a determina situaţia economică şi comercială,

Comisia, în conformitate cu art 4 din Regulament, „poate

solicita statelor membre să îi furnizeze informaţii statistice

cu privire la evoluţia pieţei unui anumit produs şi să

supravegheze, în acest scop, exporturile, în conformitate cu

legislaţiile naţionale şi cu procedurile indicate de Comisie”.

B.Măsurile de salvgardare

Potrivit art. 5 din Regulament, pentru a preveni o

situaţie critică, cauzată „de o penurie de produse esenţiale

sau remedierea unei astfel de situaţii şi în cazul în care

interesele Uniunii impun o acţiune imediată, Comisia, la

cererea unui stat membru sau din proprie iniţiativă şi ţinând

seama de natura produselor şi a celorlalte particularităţi ale

tranzacţiilor în cauză, poate condiţiona exportul unui produs

171

de prezentarea unei autorizaţii de export. Măsura intră în

vigoare imediat.

În concordanţă cu prevederile art. 6 alin. (1) din

Regulament, în cazul în care interesele Uniunii impun (...),

Comisia poate adopta măsuri corespunzătoare pentru a

preveni o situaţie critică cauzată de o penurie de produse

esenţiale sau pentru a remedia o astfel de situaţie ori pentru

a permite punerea în aplicare a angajamentelor

internaţionale asumate de către Uniune sau de către toate

statele sale membre, în special în privinţa comerţului cu

produse de bază. Aceste măsuri pot fi limitate la anumite

destinaţii şi la exporturile din anumite regiuni ale Uniunii şi

nu afectează produsele aflate în deplasare spre frontiera

Uniunii.

Decizia instituirii restricţiilor cantitative la export

trebuie adoptată ţinându-se seama, pe de o parte, de

volumul contractelor care au fost încheiate în condiţii

normale, înaintea intrării în vigoare a unei măsuri de

salvgardare şi pe care statul membru interesat le-a notificat

Comisiei în conformitate cu normele sale interne şi, pe de

altă parte, de faptul că nu trebuie să fie compromisă

atingerea scopului propus prin stabilirea de restricţii

cantitative.

172

Pe toată durata menţinerii unei astfel de măsuri,

Comisia poate, fie la solicitarea unui stat membru, fie din

proprie iniţiativă să analizeze efectele măsurii şi să

determine dacă aplicarea măsurii este încă necesară.

3.Procedurile Uniunii Europene de administrare

a contingentelor cantitative

Procedurile fac obiectul Regulamentului (CE) nr.

717/2008 privind instituirea unei proceduri comunitare de

administrare a contingentelor cantitative .

Regulamentul stabileşte normele referitoare la

administrarea contingentelor cantitative la import sau la

export, contingente, pe care Uniunea le stabileşte în mod

autonom sau convenţional. Regulamentul nu se aplică

anumitor produse (de ex., animale vii, lapte şi produse

lactate, miere naturală etc.) şi nici acelor produse care sunt

supuse unui regim comun special de import sau de export,

regim care prevede dispoziţii specifice în domeniul

administrării contingentelor.

Contingentele urmează să fie distribuite între

solicitanţi, în cel mai scurt termen, după ce au fost deschise.

„Administrarea contingentelor se poate efectua inter alia

173

prin aplicarea uneia dintre următoarele metode sau printr-o

combinaţie a acestora” :

a. metoda prin care se iau în considerare fluxurile

comerciale tradiţionale.

b. metoda bazată ne ordinea cronologică de

depunere a cererilor (conform principiului ..primul venit

primul servit”).

c. metoda de distribuire proporţional cu cantităţile

solicitate în momentul depunerii cererilor

4. Practicile comerciale neloiale

În cadrul relaţiilor comerciale externe ale Uniunii

Europene pot apărea următoarele practici comerciale

neloiale: dumpingul; subvenţiile; obstacolele în calea

comerţului şi contrafacerea.

A. Dumpingul

Sediul derivat, actual, al materiei îl reprezintă

Regulamentul (CE) nr. 1225/2009 privind protecţia

împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din

partea ţărilor care nu sunt membre ale Comunităţii

Europene.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Regulament, orice produs

care face obiectul unui dumping, în cazul în care punerea sa

174

în liberă circulaţie în cadrul Uniunii cauzează un prejudiciu,

poate fi supus unei taxe antidumping. Se consideră că „un

produs face obiectul unui dumping atunci când preţul său de

export către Uniune este mai mic decât preţul comparabil,

practicat în cadrul operaţiunilor comerciale normale, pentru

produsul similar în ţara exportatoare”. Ţara exportatoare

este în mod normal ţara de origine. Cu toate acestea, poate

fi o ţară intermediară, cu excepţia cazului în care, de

exemplu, produsele respective numai tranzitează această

ţară, produsele respective nu sunt fabricate în această ţară

sau nu există preţ comparabil pentru aceste produse în

această ţară . „Produs similar” este un produs identic,

asemănător în toate privinţele produsului respectiv sau, în

absenţa unui astfel de produs, alt produs care, cu toate că nu

este asemănător în toate privinţele, prezintă caracteristici

foarte apropiate celor ale produsului respectiv .

La stabilirea existenţei dumpingului sunt avute în

vedere următoarele: valoarea normală a produsului şi preţul

de export.

B. Subvenţiile

Regulamentul (CE) nr. 597/2009 privind protecţia

împotriva importurilor care fac obiectul unor subvenţii din

175

partea ţărilor care nu sunt membre ale Uniunii Europene

este principalul sediu derivat al materiei.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Regulament, se poate

impune o taxă pentru a compensa orice subvenţie acordată,

direct sau indirect, la fabricarea, producţia, exportul sau

transportul oricărui produs a cărui punere în liberă circulaţie

în Uniune cauzează un prejudiciu. în cazul în care produsele

nu sunt importate direct din ţara de origine, ci sunt exportate

către Uniune tranzitând o ţară intermediară, tranzacţia sau

tranzacţiile este/sunt considcrată/e, după caz, ca fiind

efectuată/e între ţara de origine şi Uniune, astfel încât poate

fi impusă, de asemenea, o taxă compensatorie.

Se consideră că face obiectul unei subvenţii orice

produs care beneficiază de o sub venţie care face obiectul

unor măsuri compensatorii. Subvenţia poate fi acordată fie

de cătn autorităţile publice ale ţării de origine a produsului

importat, fie de către autorităţile publice ale unei ţări

intermediare din care produsul este exportat către Uniune,

denumită „ţară de export”.

C. Obstacolele în calea comerţului

Sediul materiei îl reprezintă, de data aceasta,

Regulamentul (UE) 2015/1843 privind adoptarea

procedurilor Uniunii în domeniul politicii comerciale

176

comune în vederea asigurării exercitării de către Uniune a

drepturilor care îi sunt conferite de normele comerţului

internaţional, în special de cele instituite sub egida

Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

Potrivit art. 2 alin. (I) lit. a) din Regulament,

„obstacol în calea comerţului” înseamnl orice practică

comercială adoptată sau menţinută de o ţară terţă cu privire

la care dreptul Is acţiune este consacrat de normele

comerţului internaţional. Un astfel de drept la acţiune există

atunci când normele comerţului internaţional interzic expres

o practică sau recunosc părţii lezate de această practică

dreptul de a căuta să înlăture efectul practicii în cauză.

Totodată, Regulamentul defineşte şi noţiunile de

„prejudiciu” şi „efecte comerciale defavorabile”. Astfel,

prejudiciu” înseamnă orice pierdere importantă pe care un

obstacol în calea comerţului o cauzează sau ameninţă să o

cauzeze, în legătură cu un produs sau cu un serviciu, unei

industrii a Uniunii pe piaţa Uniunii, iar „efecte comerciale

defavorabile" înseamnă acele consecinţe negative pe care un

obstacol în calea comerţului le produce sau ameninţă să Ic

producă în legătură cu un produs sau cu un serviciu între-

prinderilor Uniunii pe piaţa unei ţâri terţe şi care au un

impact important asupra economiei Uniunii sau a unei

regiuni a Uniunii ori asupra unui sector de activitate

177

economică al Uniunii. Faptul că reclamantul este victimă a

unor astfel de efecte negative nu este consi¬derat suficient

pentru a justifica, în sine, iniţierea unei acţiuni de către

instituţiile Uniunii.

La examinarea prejudiciului trebuie avuţi în vedere

următorii factori:

- volumul importurilor sau exporturilor vizate în şi

din Uniune, în special atunci când acestea au crescut ori s-

au diminuat în mod semnificativ, fie în valoare absolută, fie

în raport cu producţia sau cu consumul pe piaţa în cauză;

- preţurile concurenţilor industriei Uniunii, în

special pentru a stabili dacă a existat, în Uniune sau pe

pieţele terţe, o subcotarc semnificativă în raport cu preţurile

industriei Uniunii;

- impactul rezultat din acestea pentru industria

Uniunii în cauză, aşa cum reiese din tendinţele anumitor

factori economici cum ar fi producţia, utilizarea

capacităţilor, stocurile, vânzările, cota de piaţă, preţul (şi

anume, scăderea preţurilor sau împiedicarea creşterilor de

preţ care ar fi intervenit în mod normal), profiturile,

rentabilitatea capitalurilor, investiţiile şi ocuparea forţei de

muncă.

În cazul în care se pretinde ameninţarea cu cauzarea

unui prejudiciu, Comisia trebuie să verifice şi dacă este

178

previzibil în mod clar că o anumită situaţie este susceptibilă

a se transforma în prejudiciu real. În această privinţă, se pot

lua în considerare şi factori precum :

- rata creşterii exporturilor către piaţa pe care are

loc concurenţa cu produsele Uniunii;

- capacitatea de export din ţara de origine sau de

export, care, deja, există sau va exista într-un viitor

previzibil, şi

- probabilitatea ca exporturile rezultate din această

capacitate să fie destinate pieţei pc care are loc concurenţa

cu produsele Uniunii.

Când se constată că este necesară acţiunea în

interesul Uniunii, în scopul de a se asigura exercitarea

drepturilor acesteia, conform normelor internaţionale, se pot

lua următoarele măsuri:

- suspendarea sau retragerea oricărei concesii

rezultate din negocierile de politică comercială;

- creşterea drepturilor vamale existente sau

introducerea oricărei alte taxe la import;

- introducerea restricţiilor cantitative sau a

oricărei alte măsuri care modifică condiţiile de import ori de

export sau care afectează în alt mod schimburile comerciale

cu ţara terţă vizată.

D. Contrafacerea

179

Regulamentul (UE) nr. 608/2013 privind asigurarea

respectării drepturilor de pro-prietate intelectuală de către

autorităţile vamale guvernează această materie.

Potrivit art. 1 alin. (1), Regulamentul „stabileşte

condiţiile şi procedurile de intervenţie a autorităţilor

vamale, în cazul în care mărfurile susceptibile de a aduce

atingere unui drept de proprietate intelectuală sunt sau ar fi

trebuit să fie supuse supravegherii vamale sau controlului

vamal pe teritoriul vamal al Uniunii, conform Codului

vamal al Uniunii Europene, în special în ceea ce priveşte

mărfurile aflate în următoarele situaţii: atunci când sunt

declarate pentru punerea în liberă circulaţie, export sau

reexport; la intrarea sau părăsirea teritoriului vamal al

Uniunii; atunci când fac obiectul unei proceduri suspensive

sau sunt plasate într-o zonă liberă sau într-un antrepozit

liber”.

Regulamentul nu se aplică mărfurilor care :

- au fost puse în liberă circulaţie în cadrul

regimului destinaţiei finale;

- au caracter necomercial şi se găsesc în bagajele

personale ale călătorilor;

- au fost fabricate cu consimţământul titularului de

drepturi şi

180

- au fost fabricate de o persoană autorizată în mod

corespunzător de un titular de drepturi să fabrice o anumită

cantitate de mărfuri, în exces faţă de cantităţile asupra

cărora se convenise de către respectiva persoană şi titularul

de drepturi.

Mărfuri contrafăcute înseamnă:

- „mărfurile care fac obiectul unui act de încălcare a

drepturilor de marcă în statul membru în care sunt găsite

mărfurile şi pe care este aplicat fără autorizare un semn

identic cu o marcă înregistrată în mod corespunzător pentru

acelaşi tip de mărfuri sau care nu pot fi distinse, în aspectele

lor esenţiale, de o astfel de marcă;

- mărfurile care fac obiectul unui act de încălcare a

unei indicaţii geografice în statul membru în care sunt găsite

mărfurile şi care poartă sau sunt descrise printr-o denumire

sau un termen protejat referitor la respectiva indicaţie

geografică;

- orice ambalaj, etichetă, autocolant, broşură,

instrucţiuni de utilizare, document d garanţie sau alt element

similar, prezentate chiar şi separat, care fac obiectul unei

intervenţc pentru încălcarea drepturilor de marcă sau a unei

indicaţii geografice şi care includ un semn un nume sau un

termen care este identic cu o marcă înregistrată în mod

corespunzător sau cu o indicaţie geografică protejată, sau

181

care nu poate fi distins în aspectele sale esenţiale de o astfel

de marcă sau indicaţie geografică, şi care pot fi utilizate

pentru acelaşi tip de mărftn pentru care marca respectivă

sau indicaţia geografică este înregistrată”.

182

Capitolul VIII

Piața concurențială

1. Noțiunea de întreprindere

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este cea care,

prin interpretarea oferită noţiunii de „întreprindere”, include

acest concept în sfera noţiunilor autonome ale dreptului UE.

Curtea precizează, în hotărârea pronunţată în cauza Hofner,

faptul că în contextul dreptului concurenţei, noţiunea de

întreprindere include orice entitate care exercită o activitate

economică, indiferent de statutul juridic al acesteia şi de

modul său de finanţare. Noţiunea include: societăţile

comerciale; societăţile în nume colectiv; asociaţiile

profesionale; profesiile liberale; întreprinderile de stat şi

cooperativele.

Curtea de Justiţie a exclus din sfera noţiunii de „

întreprindere ” o serie de organisme precum11

:

- organismele care urmăresc un obiectiv exclusiv

social şi nu desfăşoară o activitate economică.

11 A. Fuerea, op. cit., p. 314.

183

- organismele însărcinate cu administrarea

sistemelor legale de asigurări de sănătate şi asigurări pentru

limită de vârstă.

2. Interzicerea înţelegerilor

Potrivit art. 101 alin. (1) TFUE sunt incompatibile

cu piaţa comună acordurile dintre întreprinderi, deciziile

asociaţiilor de întreprinderi şi practicile concertate, care pot

afecta comerţul dintre statele membre şi care au drept obiect

ori efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea

concurenţei în cadrul pieţei interne. Orice astfel de

înţelegeri sunt nule.

Articolul se referă, în special, la situaţiile în care:

- direct sau indirect sunt stabilite preţurile de

cumpărare sau de vânzare, ori alte condiţii de

tranzacţionare;

- se limitează ori controlează producţia,

comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile;

- se împart pieţele ori sursele de aprovizionare;

- se aplică, în raporturile cu partenerii comerciali,

condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând, astfel,

acestora un dezavantaj concurenţial;

184

- încheierea de contracte este condiţionată de

acceptarea, de către parteneri, a unor prestaţii suplimentare,

care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele

comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

3. Excepţiile acceptate de la interzicerea

înţelegerilor

Interdicţia menţionată la art. 101 alin. (1) TFUE

poate fi declarată inaplicabilă, potrivit art. 101 alin. (3)

TFUE, pentru toate acordurile sau categoriile de acorduri

între întreprinderi, pentru toate deciziile sau categoriile de

decizii ale asociaţilor de întreprinderi, pentru toate practicile

concertate sau toate categoriile de practici concertate care

contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de

produse ori la promovarea progresului tehnic sau economic,

asigurând, totodată, consumatorilor o parte echitabilă din

beneficiul obţinut, şi care nu impun întreprinderilor în cauză

restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea acestor

obiective şi nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a

elimina concurenţa pe o parte semnificativă a pieţei

produselor în cauză.

Analiza prevederilor art. 101 TFUE trebuie realizată

prin raportare la prevederile Regulamentului nr. 1/2003

privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă

185

prevăzute la articolele 81 şi 82 din Tratat . Potrivit art. 1

alin. (1) din Regulamentul nr. 1/2003, acordurile menţionate

la art. 101 alin. (1) TFUE şi care nu îndeplinesc condiţiile

prevăzute la art. 101 alin. (3) sunt interzise, fără a fi

necesară o decizie prealabilă, în acest sens. în conformitate

cu art. 1 alin. (2) din acelaşi Regulament, acordurile

menţionate la art. 101 alin. (1), dar care îndeplinesc

condiţiile prevăzute alin. (3), nu sunt interzise, fără a fi

necesară o decizie prealabilă, în acest sens. Aceste acorduri

sunt valabile şi aplicabile din momentul în care condiţiile

sunt îndeplinite şi atâta timp cât situaţia rămâne

neschimbată.

Excepţia priveşte fie acordurile individuale, fie, prin

intermediul unui regulament de exceptare pe categorii,

categoriilor de acorduri. Atunci când un acord face obiectul

unei exceptări pe categorii, părţile la acordul restrictiv sunt

scutite de obligaţia impusă de art. 2 din Regulamentul (CE)

nr. 1/2003 de a demonstra că acordul individual îndeplineşte

toate condiţiile prevăzute la art. 101 alin. (3). Părţile trebuie

doar să dovedească că acordul beneficiază de o exceptare pe

categorii.

186

Potrivit Orientărilor Comisiei privind aplicarea art.

81 alin. (3) din Tratat, o exceptare este acordată dacă se

face dovada îndeplinirii următoarelor condiţii:

- creşteri în eficienţă;

- o parte echitabilă din beneficiu trebuie rezervată

consumatorilor;

- caracterul indispensabil al restricţiilor şi

- nu trebuie eliminată concurenţa.

4. Acordurile de distribuţie exclusivă şi

acordurile de distribuţie selectivă

a. Acordurile de distribuţie exclusivă. În cadrul unui

acord de distribuţie exclusivă, furnizorul acceptă să-şi vândă

produsele unui singur distribuitor, în vederea revânzării pe

un teritoriu determinat. În acelaşi timp, vânzările active ale

distribuitorului în alte teritorii (alocate exclusiv) sunt, de

regulă, limitate. Printre principalele riscuri posibile pentru

concurenţă se numără reducerea concurenţei intramarcă şi

împărţirea pieţei, care facilitează, în special, discriminarea

prin preţuri. Atunci când toţi furnizorii sau majoritatea

acestora aplică distribuţia exclusivă, acest lucru poate slăbi

concurenţa şi facilita coluziunea, atât la nivelul furnizorilor,

cât şi la nivelul distribuitorilor. De asemenea, distribuţia

187

exclusivă poate duce la excluderea altor distribuitori,

reducând astfel concurenţa la acest nivel .

Distribuţia exclusivă intră sub incidenţa prevederilor

Regulamentului nr. 330/2010 de exceptare pe categorii „în

măsura în care cota de piaţă a furnizorului şi a

cumpărătorului (luate individual) nu depăşeşte 30%, chiar

dacă este asociată cu alte restricţii verticale, altele decât

restricţiile verticale grave, cum ar fi o obligaţie de

neconcurenţă limitată la cinci ani, cotele impuse sau

achiziţia exclusivă. O asociere între distribuţia exclusivă şi

distribuţia selectivă beneficiază de exceptare pe categorii

numai în cazul în care nu sunt restricţionate vânzările active

în alte teritorii. în continuarea acestei secţiuni se găsesc

orientările pentru evaluarea cazurilor individuale de

distribuţie exclusivă peste pragul de 30% al cotei de piaţă .

„Poziţia pe piaţă a furnizorului şi a concurenţilor săi

prezintă o importanţă deosebită, întrucât reducerea

concurenţei intramarcă poate deveni o problemă numai în

cazul limitării concurenţei între mărci. Cu cât „poziţia

furnizorului” este mai puternică, cu atât reducerea

concurenţei intramarcă este mai gravă. Atunci când se

depăşeşte pragul cotei de piaţă de 30%, concurenţa

intramarcă riscă să se diminueze semnificativ” .

188

Blocarea altor distribuitori nu constituie o problemă

în cazul în care furnizorul care exploatează sistemul de

distribuţie exclusivă desemnează un număr mare de

distribuitori exclusivi pe aceeaşi piaţă, iar aceşti distribuitori

exclusivi nu sunt supuşi unor restricţii în ceea ce priveşte

vânzarea către alţi distribuitori nedesemnaţi. Excluderea

altor distribuitori poate, cu toate acestea, să devină o

problemă atunci când există putere de cumpărare şi putere

de piaţă în aval, în special în cazul teritoriilor foarte vaste,

în care distribuitorul exclusiv devine cumpărătorul exclusiv

pentru o piaţă întreagă. Un exemplu l-ar putea reprezenta un

lanţ de supermarketuri care devine unicul distribuitor al unei

mărci de prim rang pe o piaţă naţională a comerţului

alimentar cu amănuntul. Excluderea altor distribuitori poate

fi agravată în cazul distribuţiei exclusive multiple .

b. Acordurile de distribuţie selectivă. La fel ca şi

acordurile de distribuţie exclusivă, şi acordurile de

distribuţie selectivă „limitează, pe de o parte, numărul

distribuitorilor autorizaţi şi, pe de altă parte, posibilităţile de

revânzare. Diferenţa faţă de distribuţia exclusivă constă în

faptul că:

- limitarea numărului de distribuitori autorizaţi nu

depinde de numărul de teritorii, ci de criterii de selecţie

legate, în primul rând, de natura produsului şi

189

- restricţia cu privire la revânzare nu se referă la

vânzările active realizate într-un teritoriu, ci la toate

vânzările realizate către distribuitori neautorizaţi, singurii

cumpărători potenţiali fiind astfel distribuitorii autorizaţi şi

consumatorii finali.

Distribuţia selectivă se utilizează, de cele mai multe

ori, pentru a distribui produse finale de marcă.

Potrivit Comisiei Europene, posibilele riscuri în

domeniul concurenţei sunt:

- reducerea concurenţei intramarcă şi, în special în

cazul efectului cumulativ;

- excluderea unuia sau mai multor tipuri de

distribuitori;

- slăbirea concurenţei, precum şi

- facilitarea coluziunii între furnizori sau

cumpărători.

Pentru a evalua eventualele efecte anticoncurenţiale

ale distribuţiei selective în temeiul art. 101 alin. (1) TFUE,

trebuie să se facă distincţia între distribuţia selectivă pur

calitativă şi distribuţia selectivă cantitativă.

Distribuţia selectivă pur calitativă constă în

selectarea distribuitorilor exclusiv pe baza unor criterii

obiective impuse de natura produsului, cum ar fi formarea

personalului de vânzări, serviciile furnizate la punctul de

190

vânzare, gama de produse comercializată etc. (...).

Distribuţia selectivă pur calitativă nu intră în sfera

de aplicare a art. 101 alin. (1) TFUE, pe considerentul că nu

produce efecte anticoncurenţiale, sub rezerva îndeplinirii a

trei condiţii” , şi anume :

- natura produsului în cauză trebuie să necesite un

sistem de distribuţie selectivă, în sensul că un astfel de

sistem trebuie să constituie o cerinţă legitimă, având în

vedere natura produsului în cauză, pentru a-i conserva

calitatea şi a-i asigura o utilizare corespunzătoare;

- revânzătorii trebuie să fie selecţionaţi pe baza unor

criterii obiective de natură calitativă, stabilite în mod

uniform pentru toţi revânzătorii potenţiali, comunicate

tuturor revânzătorilor şi aplicate într-un mod

nediscriminatoriu şi

- criteriile prevăzute nu trebuie să depăşească nivelul

necesar.

5. Interzicerea abuzului de poziţie

dominantă

Potrivit art. 102 TFUE, „este incompatibilă cu piaţa

internă şi interzisă, în măsura în care poate afecta comerţul

dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una

sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante

191

deţinute pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a

acesteia”.

Astfel, articolul nu interzice poziţia dominantă în

care se poale găsi o întreprindere, ci se opune folosirii

abuzive a acesteia.

Poziţia dominantă a fost definită (...) ca fiind o

poziţie de putere economică de care beneficiază o

întreprindere şi care îi permite să împiedice menţinerea unei

concurenţe efective pe o piaţă dată, acordându-i

posibilitatea de a se comporta, în mare măsură, în mod

independent faţă de concurenţi, de clienţii săi şi în ultimă

instanţă faţă de consumatori. Această noţiune de

independenţă depinde de gradul de presiune concurenţială

exercitată de întreprinderea respectivă. Poziţia dominantă

implică faptul că presiunile concurenţei nu sunt suficient de

eficace şi, astfel, firma respectivă beneficiază de o putere pe

o piaţă substanţială timp de o anumită perioadă. Aceasta

înseamnă că deciziile întreprinderii sunt în mare măsură

insensibile la acţiunile şi reacţiile concurenţilor, ale

clienţilor şi în ultimă analiză ale consumatorilor. Comisia

poate considera că lipsesc presiunile efective ale

concurenţei, chiar dacă există în continuare o anumită

concurenţă efectivă sau potenţială. în general, o poziţie

192

dominantă rezultă dintr-o asociere de mai multor factori

care, luaţi separat, nu sunt neapărat hotărâtori” .

Pentru a intră sub incidenţa articolului,

întreprinderea trebuie să se găsească într-o poziţie

dominantă „pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a

acesteia” şi să abuzeze de această poziţie. Ceea ce este

important în aplicarea corectă a prevederilor art. 102 TFUE

constă în identificarea caracterului „semnificativ”, relevant,

al pieţei interne.

Articolul 102 TFUE „se aplică întreprinderilor care

deţin o poziţie dominantă pe una sau mai multe pieţe

relevante. O astfel de poziţie poate fi deţinută de o singură

întreprindere (poziţie dominantă unică) ori de două sau mai

multe întreprinderi {poziţie dominantă colectivă)” .

Formele abuzului

Potrivit art. 102 alin. (2) TFUE, practicile „abuzive

pot consta în special în:

- impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de

vânzare sau de cumpărare ori a altor condiţii de

tranzacţionare inechitabile;

- limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării

tehnice în dezavantajul consumatorilor;

193

- aplicarea, în raporturile cu partenerii comerciali, a

unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel

acestora un dezavantaj concurenţial;

- condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea,

de către parteneri, a unor prestaţii suplimentare care, prin

natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au

legătură cu obiectul acestor contracte”.

Factorii care contribuie la evaluarea abuzului

Comisia intervine în conformitate cu prevederile art.

102 TFUE „atunci când, pe baza unor probe concludente şi

convingătoare, este probabil ca pretinsele practici abuzive

să ducă la o blocare cu caracter anticoncurenţial. Comisia

consideră următorii factori ca fiind relevanţi, în general,

pentru o asemenea evaluare”:

- poziţia întreprinderii dominante - cu cât poziţia

dominantă este mai puternică, cu atât este mai mare

probabilitatea ca practicile de protejare a acestei poziţii să

ducă la blocarea cu caracter anticoncurenţial;

- condiţiile de pe piaţa respectivă - includ condiţiile

de intrare pe piaţă şi de expansiune, precum existenţa unor

economii de scară şi/sau de anvergură şi efectele de reţea” ;

194

- poziţia concurenţilor întreprinderii dominante - „se

referă la importanţa concurenţilor pentru menţinerea unei

concurenţe efective;

- poziţia clienţilor sau a furnizorilor de factori de

producţie - poate include analiza posibilei selectivităţi a

practicilor respective. întreprinderea dominantă poate

exercita practicile respective numai asupra anumitor

consumatori sau furnizori de factori de producţie care pot

avea o importanţă deosebită pentru intrarea pe piaţă sau

pentru expansiunea concurenţilor, sporind, astfel,

probabilitatea unei blocări cu caracter anti- concurenţial;

- intensitatea pretinselor practici abuzive - cu cât este

mai ridicat procentul vânzărilor totale de pe piaţa respectivă

afectate de aceste practici, cu atât ele durează mai mult şi cu

cât sunt exercitate în mod regulat, cu atât este mai ridicat

efectul probabil de blocare;

- eventuale probe ale unei blocări efective - dacă

aceste practici există de suficient timp, performanţa pe piaţă

a firmei dominante şi a concurenţilor săi pot furniza probe

directe în legătură cu blocarea cu caracter anticoncurenţial;

- probe directe ale unei strategii de excludere -

includ documente interne care conţin probe directe ale unei

strategii de excludere a concurenţilor, precum un plan

amănunţit de a exercita anumite practici pentru a exclude un

195

rival, pentru a împiedica intrarea sau pentru a preveni

apariţia unei pieţe sau probe ale unor ameninţări concrete în

legătură cu acţiuni de excludere.

6. Sancţionarea comportamentului

anticoncurenţial

În procedurile de aplicare a art. 101 şi 102 TFUE,

instanţele din statele membre pot solicita Comisiei să le

transmită informaţiile pe care le deţine sau avizul său în

probleme referitoare la aplicarea regulilor unionale de

concurenţă. Statele membre înaintează Comisiei o copie a

oricărei hotărâri scrise a instanţelor naţionale prin care se

decide aplicarea art. 101 şi 102 TFUE. O astfel de copie se

înaintează după ce versiunea integrală a hotărârii scrise este

notificată părţilor.

Autorităţile de concurenţă din statele membre,

acţionând din proprie iniţiativă, pot înainta observaţii scrise

instanţelor naţionale din statul membru de care aparţin,

asupra unor aspecte legate de aplicarea art. 101 TFUE. Cu

permisiunea instanţei în cauză, autorităţile respective pot, de

asemenea, înainta observaţii orale instanţelor naţionale din

statul membru de care aparţin. Atunci când aplicarea

coerentă a art. 101 TFUE impune acest lucru, Comisia,

196

acţionând din proprie iniţiativă, poate înainta observaţii

scrise instanţelor din statele membre. Cu permisiunea

instanţei în cauză, Comisia poate formula şi observaţii orale.

În scopul pregătirii observaţiilor lor, autorităţile de

concurenţă din statele membre şi Comisia pot solicita

instanţei relevante din statul membru respectiv să le

transmită sau să le asigure transmiterea oricăror documente

necesare pentru evaluarea cazului.

Atunci când tendinţa comerţului dintre statele

membre, rigiditatea preţurilor sau alte împrejurări sugerează

posibilitatea restrângerii concurenţei sau a denaturării

acesteia în cadrul pieţei comune, Comisia poate iniţia o

anchetă într-un anumit sector economic sau asupra unui

anumit tip de acorduri în mai multe sectoare. Pe parcursul

anchetei, Comisia poate solicita întreprinderilor sau

asociaţiilor de întreprinderi în cauză să furnizeze

informaţiile necesare pentru punerea în aplicare a art. 101

TFUE şi poate desfăşura orice inspecţii necesare în acest

scop.

Comisia poate solicita întreprinderilor sau

asociaţiilor de întreprinderi în cauză să îi comunice toate

acordurile, deciziile şi practicile concertate. Totodată,

Comisia poate publica un raport cu privire la rezultatele

anchetei în anumite sectoare ale economiei sau asupra

197

anumitor acorduri în mai multe sectoare şi să invite părţile

interesate să formuleze comentarii.

Pentru a-şi îndeplini îndatoririle, Comisia poate să

desfăşoare toate inspecţiile necesare în întreprinderi şi

asociaţii de întreprinderi. Reprezentanţii oficiali şi celelalte

persoane care îi însoţesc, autorizate de Comisie să

desfăşoare o inspecţie, sunt împuternicite :

- să intre în orice clădire, teritoriu şi mijloc de

transport ale întreprinderilor şi asociaţiilor de întreprinderi;

- să examineze evidenţe şi alte registre privind

afacerile, indiferent de locul de păstrare;

- să ia sau să obţină, sub orice formă, copii sau

extrase din asemenea evidenţe şi registre;

- să sigileze orice sediu de activitate şi orice evidenţe

şi registre pe perioada inspecţiei şi în măsura necesară

inspecţiei;

- să ceară oricărui reprezentant sau membru al

personalului întreprinderii sau asociaţiei de întreprinderi

explicaţii asupra faptelor sau documentelor legate de

obiectul şi scopul inspecţiei şi să înregistreze răspunsurile

acestora.

198

Capitolul IX

Libera circulație a persoanelor

1. Aspecte preliminare

Încercând o definire a conceptelor, libera circulaţie a

persoanelor presupune absenţa oricărei discriminări bazate

pe cetăţenie originară „între lucrătorii statelor membre în ce

priveşte angajarea, remunerarea şi alte condiţii de muncă şi

angajare. În acest sens, persoanelor le sunt conferite drepturi

pe care le pot valorifica injustiţie în oricare stat membru.

Sunt, evident, reglementate limitări pe motive de ordine

publică, securitate publică ori sănătate publică”.12

Libera circulație a persoanelor, ca libertate

fundamental în UE, implică dreptul oricărui cetățean

european de a se deplasa pe teritoriul unui alt stat membru

al Uniunii europene, în scopul de a accepta o ofertă reală de

muncă, de a-și stabili reședința pe teritoriul statului gazdă

pentru a desfășura o activitate salarizată și de a rămâne pe

teritoriul statului respective după ce a fost încadrat în

muncă. Se face astfel deosebire între această libertate de

12 A. Popescu, N. Voiculescu, Dreptul social European, Ed. Fundației România

de Mâine, București, 2003, p. 211.

199

circulație care privește lucrătorii și libertatea de circulație în

spatial Uniunii de care beneficiază toți cetățenii statelor

member13

.

Cetăţenia europeană este un concept nou, fiind

esenţialmente distinctă de cea naţională, pe care, conform

formulării Tratatului de la Amsterdam, o „completează … şi

n-o înlocuieşte” (Tratatul CE, art. 17 nou, alin. 1). Totuşi,

prin condiţiile sale de atribuire, ea derivă, ca şi cetăţenia

naţională, din naţionalitatea acordată de către statele membre.

Pe de altă parte, cetăţenia europeană este un concept

complex, întrunind elemente locale, naţionale şi

supranaţionale, şi simbolizează, la modul ideal, comuniunea

de scopuri şi de mijloace care există între popoarele statelor

membre ale Uniunii Europene. Cetăţenia europeană provine

tocmai din ideea fondatoare a construcţiei europene, aceea

de asigurare a păcii în Europa şi din ataşamentul faţă de

valorile comunitare.14

Crearea celor două instituţii, a

cetăţeniei europene şi a cetăţeanului european, a avut drept

scop convieţuirea între naţiuni în virtutea unor organisme şi

reguli comune, pentru care şi-au dat consimţământul în

momentul aderării.

13 A. Fuerea, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2016,

p. 192. 14 Mihaela Vrabie, Cetăţenie şi drepturi europene, Editura Tritonic, Bucureşti,

2007, p. 46-59.

200

Cetățenia europeană conferă o serie de drepturi

cetățenilorstatelor member și consolidează protecția

intereselor acestora:

- drept la liberă circulație și de ședere pe teritoriul

statelor member;

- dreptul de a allege și de a fi aleși în Parlamentul

European;

- dreptul de a se bucura pe teritoriul unei țări terțe, în

care statul ai cărui resortisanți sunt nu este reprezentat, de

protective din partea autorităților diplomatice și consulare

ale statelor member;

- dreptul de a adresa petiții Parlamentului European.

Prin resortisant al unui stat se înţelege persoana

fizică sau juridică având cetăţenia, respectiv naţionalitatea

acelui stat, în conformitate cu legislaţia internă a acestuia.

2. Beneficiarii liberei circulaţii a persoanelor şi ai

dreptului de stabilire

Din prevederile art. 45 TFUE coroborate cu cele ale

art. 48 alin. (1) TFUE, rezultă, fără echivoc, faptul că o

primă categorie a beneficiarilor liberei circulaţii a

persoanelor este cea a lucrătorilor salariaţi. Acestora li se

adaugă, aşa cum rezultă din interpretarea art. 48 alin. (1)

201

TFUE şi art. 49 alin. (1) TFUE, lucrătorii migranți care

desfăşoară o activitate independentă. Articolul 49 alin. (2)

reglementează o altă categorie de beneficiari, şi anume

societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile

legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile

cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau

privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ. O ultimă

categorie de beneficiari este dată de persoanele aflate în

întreţinerea lucrătorilor migranţi salariaţi sau care

desfăşoară o activitate independentă. Nu intră în sfera de

cuprindere a beneficiarilor liberei circulaţii a persoanelor şi

ai dreptului de stabilire, cei care doresc să lucreze în

administraţia publică ori să exercite activităţi care sunt

asociate în statul de primire, chiar şi cu titlu ocazional,

exercitării autorităţii publice.

A. Lucrătorii ocazionali

Pentru această categorie de beneficiari, libera

circulaţie în cadrul Uniunii Europene este garantată . Astfel,

art. 45 TFUE are în vedere lucrătorii salariaţi cărora li se

recunoaşte libera circulaţie şi dreptul de a se stabili în orice

stat membru. Dispoziţiile Tratatului sunt completate de

prevederile Regulamentului (UE) nr. 492/2011 privind

libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii şi ale

Directivei 2004/38/CE privind dreptul la liberă circulaţie şi

202

şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii

şi membrii familiilor acestora .

Din interpretarea prevederilor TFUE, libera

circulaţie a persoanelor este condiţionată de îndeplinirea

unor cerinţe ce ţin, pe de o parte, de cetăţenia persoanei,

care trebuie să fie a unui stat membru al Uniunii Europene,

şi, pe de altă parte, de exercitarea unei activităţi

profesionale sau economice. În ceea ce priveşte cetăţenia,

fiecare stat membru stabileşte, în mod suveran, condiţiile în

care o acordă. Referitor la exercitarea unei activităţi

profesionale sau economice, „Curtea a considerat (...) că

ansamblul dispoziţiilor din Tratat privind libera circulaţie a

persoanelor urmăreşte să faciliteze resortisanţilor (...)

[Uniunii Europene] exercitarea activităţilor profesionale de

orice natură pe teritoriul (...) [Uniunii Europene] şi se opune

măsurilor care ar putea să-i defavorizeze pe aceştia atunci

când doresc să exercite o activitate economică pe teritoriul

unui alt stat membru”. În literatura de specialitate15

se

precizează faptul că „o activitate profesională poate consta

din” desfăşurarea unei activităţi salarizate, în timp ce

activitatea economică se referă la activitatea productivă,

generatoare de venituri. (...) în timp, sintagma „activitate

15 M.Donny, Droit de la communaute et de l’Union Europeenne, Edition s de

l’Universite de Bruxelles, 2001, p. 161.

203

economică” a dobândit un înţeles mai larg, incluzând

membrii unor profesii precum medicii, veterinarii, avocaţii,

arhitecţii, sub rezerva echivalării studiilor lor”. Mai mult,

trebuie remarcat faptul că noţiunea de „activitate

profesională” este înţeleasă, de către Curtea de Justiţie de la

Luxemburg, în sens larg, dacă avem în vedere faptul că,

potrivit acesteia, cerinţa este îndeplinită în cazul activităţilor

sportive profesioniste, Curtea hotărând că jucătorilor

profesionişti de fotbal li se pot aplica fie prevederile legale

consacrate lucrătorilor salariaţi, fie dispoziţiile referitoare la

libera prestare a serviciilor.

Din interpretările oferite de către Curtea de Justiţie

noţiunii de lucrător, reţinem următoarele:

- orice cetăţean al unui stat membru al Uniunii

Europene are dreptul de a lucra în alt stat membru;

- noţiunea de „lucrător” are un anumit sens în

dreptul UE şi nu poate face obiectul unor definiţii naţionale.

Acesta se referă la orice persoană care efectuează sub

conducerea altcuiva o muncă reală şi efectivă pentru care

este plătită.

Autorităţile naţionale trebuie să aibă în vedere,

atunci când sunt puse în situaţia de a acorda, unui cetăţean

al unui stat membru al UE care se deplasează pe teritoriul

altui stat membru, calitatea de lucrător următoarele

204

elemente:

- remunerarea;

- existenţa unui raport de subordonare

- munca reală, respectiv efectivă.

B. Lucrătorii migranţi care desfăşoară o

activitate independentă

În literatura de specialitate se precizează faptul că „o

activitate profesională poate consta din desfăşurarea unei

activităţi salarizate, dar poate îmbrăca şi forma unei

activităţi independente”. Aceasta din urmă poate fi

exercitată de persoana independentă, „fie prin stabilirea, de

o manieră durabilă pe teritoriul altui stat membru, fie prin

oferirea unor servicii în alt stat membru prin realizarea de

acte profesionale izolate”.

Şi în acest domeniu, Curtea de Justiţie de la

Luxemburg a venit cu o serie de clarificări pentru a pune

corect şi complet în aplicare art. 49 TFUE, în temeiul căruia

„sunt interzise restricţiile privind libertatea de stabilire a

resortisanţilor unui stat membru pe teritoriul altui stat

membru. (...) Libertatea de stabilire presupune accesul la

activităţi independente şi exercitarea acestora, (...) în

condiţiile definite pentru resortisanţii proprii de legislaţia

ţării de stabilire”.

205

Recunoaşterea dreptului de stabilire persoanelor care

exercită o activitate independentă a reprezentat şi reprezintă

o sursă inepuizabilă pentru ca instanţa de la Luxemburg să-

şi îmbogăţească jurisprudenţa. De-a lungul timpului, Curtea

a venit cu detalii suplimentare, în urma cărora statele

membre nu puteau „refuza pur şi simplu accesul unei

persoane într-o profesie sau la practicarea unei profesii, pe

motiv că îi lipseşte calificarea internă, chiar şi în cazul în

care nu există, încă, o recunoaştere internă a echivalenţei

calificărilor străine” .

C. Membrii familiei lucrătorilor migranţi

salariaţi sau care desfăşoară o activitate independent

Din punctul de vedere al sediului derivat al materiei,

libera circulaţie a persoanelor pe teritoriul Uniunii Europene

gravitează în jurul Directivei 2004/38/CE a Parlamentului

European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004. În denumirea

completă, pe care o are, Directiva face trimitere la „dreptul

la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre

pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora”.

Potrivii art. 2 alin. (2) din Directiva 2004/38,

„membrii de familie” şi, implicit, beneficiari, în anumite

condiţii, ai dreptului la liberă circulaţie şi şedere pe

teritoriul Uniunii Europene sunt:

206

,,a) soţul;

b) partenerul cu care cetăţeanul Uniunii a contractat

un parteneriat înregistrat, în temeiul legislaţiei unui stat

membru, dacă, potrivit legislaţiei statului membru gazdă,

parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente

căsătoriei şi în conformitate cu condiţiile prevăzute de

legislaţia relevantă a statului membru gazdă;

c) descendenţii direcţi în vârstă de ccl mult 21 de ani

sau care se află în întreţinerea sa, precum şi descendenţii

direcţi ai soţului sau ai partenerului, conform definiţiei de la

lit b) şi

d) ascendenţii direcţi care se află în întreţinere şi cei

ai soţului sau ai partenerului, conform definiţiei de la lit.

b)”.

Directiva se aplică oricărui cetăţean al Uniunii care

se deplasează sau îşi are reşedinţa într-un stat membru, altul

decât cel al cărui resortisant este, precum şi membrilor

familiei sale care îl însoţesc sau i se alătură în scopul

menţinerii unităţii familiei, în sens larg, şi fără a aduce

atingere interzicerii discriminării pe criteriul cetăţeniei,

situaţia persoanelor care nu sunt incluse în definiţia

membrilor de familie (...) [potrivit art. 2 alin. (2) din]

Directivă şi care, prin urmare, nu se bucură automat de

dreptul de intrare şi şedere în statul membru gazdă ar trebui

207

să fie examinată de statul membru gazdă pe baza propriei

legislaţii inteme, pentru a decide dacă se poate acorda

intrarea şi şederea unor asemenea persoane, luând în

considerare relaţia lor cu cetăţeanul Uniunii sau orice alte

împrejurări, precum dependenţa lor financiară sau fizică de

cetăţeanul Uniunii”.

4. Societăţile

Articolul 54 TFUE, prevede faptul că societăţile

constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru şi

având sediul social, administraţia centrală sau locul

principal de desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii sunt

asimilate, persoanelor fizice resortisante ale statelor

membre. Cu alte cuvinte, Tratatul dispune ca societăţile să

fie tratate în acelaşi fel ca şi persoanele fizice, cetăţeni ai

statelor membre ale UE. „acest lucru nu este posibil în mod

strict, date fiind diferenţele dintre persoanele fizice şi

persoanele juridice” .

În accepţiunea Tratatului, societăţile sunt acele

entităţi (societăţi) „constituite în conformitate cu dispoziţiile

legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile

cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau

privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ”. În acest mod,

sunt excluse societăţile fără scop lucrativ.

208

Pentru ca o societate să beneficieze de prevederilor

art. 54 TFUE, trebuie să fie constituită în conformitate cu

legislaţia unui stat membru, „să aibă sediul social pe

teritoriul acestuia şi locul principal de desfăşurare a

activităţii undeva în Uniune”. Cu toate acestea, Curtea a

considerat că „nu se poate ca autorităţile naţionale

competente dintr-un stat membru să refuze (...) beneficiul

regimului naţional de asigurări de sănătate pentru simplul

motiv că societatea a fost constituită conform legislaţiei

unui alt stat membru în care îşi are sediul social, chiar dacă

nu a exercitat în acest stat activităţi comerciale”.

3. Drepturile beneficiarilor liberei circulaţii a

persoanelor şi ai dreptului de stabilire, în conformitate

cu prevederile legislaţiei derivate

Din cuprinsul Regulamentului (UE) nr. 492/2011

privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii,

rezultă o serie de drepturi pe care un resortisant al unui stat

membru le poate obţine, în calitatea sa de lucrător, în sensul

dreptului UE. Astfel, lucrătorul resortisant:

- are dreptul de a nu fi tratat diferit, pe teritoriul

celorlalte state membre, faţă de lucrătorii naţionali, pe

criterii de cetăţenie, în ceea ce priveşte condiţiile de

209

încadrare în muncă şi de muncă şi, în special, în ceea ce

priveşte remunerarea, concedierea şi, în cazul în care

rămâne fără un loc de muncă, reintegrarea profesională şi

reangajarea;

- beneficiază de aceleaşi avantaje sociale şi fiscale ca

şi lucrătorii naţionali;

- are acces la formare în şcoli profesionale şi centre

de recalificare, în acelaşi temei şi în aceleaşi condiţii ca şi

lucrătorii naţionali;

- beneficiază de egalitate de tratament în ceea ce

priveşte afilierea la organizaţii sindicale şi exercitarea

drepturilor sindicale, inclusiv a dreptului de vot şi accesul la

posturile administrative sau de conducere ale unei

organizaţii sindicale;

- beneficiază de dreptul de a fi ales în organele

reprezentative ale lucrătorilor din cadrul întreprinderii;

- beneficiază de toate drepturile şi avantajele

acordate lucrătorilor naţionali în ceea ce priveşte locuinţele,

inclusiv dreptul de proprietate asupra locuinţei de care are

nevoie şi

- poate, în acelaşi temei ca şi resortisanţii acelui stat,

să se înscrie pe lista cererilor 4 locuinţă, în regiunea în care

ocupă un loc de muncă, în cazul în care astfel de liste sui

210

ţinute, şi beneficiază de avantajele şi priorităţile care decurg

din aceasta.

„Copiii resortisantului unui stat membru care este

sau a fost încadrat în muncă pe teritoriul unui alt stat

membru sunt admişi în sistemul de învăţământ general, la

cursurile de ucenici şi de formare profesională în aceleaşi

condiţii ca şi resortisanţii statului respectiv dacă aceştia

domiciliază pe teritoriul acelui stat”.

În temeiul Directivei 2004/38/CE privind dreptul la

liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre

pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora,

cetăţenii statelor membre şi membrii familiilor acestora au

dreptul:

- la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor

membre;

- de şedere permanentă pe teritoriul statelor membre;

- de intrare şi ieşire în, respectiv din, orice stat

membru al UE şi

- de a obţine un permis de şedere.

Totodată, Directiva cuprinde şi următoarele drepturi

şi avantaje:

- păstrarea dreptului de şedere de către membrii de

familie în eventualitatea decesului sau plecării cetăţeanului

Uniunii;

211

- păstrarea dreptului de şedere de către membrii de

familie în caz de divorţ, de anulare a căsătoriei sau de

încetare a parteneriatului înregistrat;

- cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală pe

teritoriul statului membru gazdă în cursul unei perioade

neîntrerupte de cinci ani dobândesc dreptul de şedere

permanentă pe teritoriul acestuia.

Potrivit art. 17 din Directivă, „dreptul de şedere

permanentă în stabil membru gazdă se acordă înaintea

încheierii unei perioade neîntrerupte de şedere de cinci ani

în cazurile în care: lucrătorul care desfăşoară o activitate

salarizată sau independentă, în momentul în care şi-a încetat

activitatea, a împlinit vârsta prevăzută de legislaţia statului

membru respectiv în vederea pensionării pentru limită de

vârstă, ori lucrătorul care a încetat activitatea salarizată ca

urmare a pensionării anticipate a lucrat în statul membru

respectiv cel puţin în cursul ultimelor douăsprezece luni

precedente şi şi-a avut reşedinţa pe teritoriul acestuia pe o

perioadă neîntreruptă mai mare de trei ani (...); lucrătorul

care desfăşoară o activitate salarizată sau independentă care,

avându-şi reşedinţa în statul membru gazdă timp de cel

puţin doi ani, încetează să-şi desfăşoare activitatea din

cauza unei incapacităţi permanente de muncă (...); lucrătorul

care desfăşoară o activitate salarizată sau independentă care,

212

după trei ani de muncă şi şedere neîntreruptă pe teritoriul

statului membru gazdă, desfăşoară o activitate salarizată sau

independentă pe teritoriul unui alt stat membru, dar îşi

păstrează reşedinţa pe teritoriul statului membru gazdă pe

care se întoarce, de obicei, în fiecare zi sau cel puţin o dată

pe săptămână”

- orice cetăţean al Uniunii care, în temeiul directivei,

îşi are reşedinţa pe teritoriul matului membru gazdă se

bucură de egalitate de tratament în raport cu resortisanţii

statului membru respectiv în domeniul de aplicare al

Tratatului. Beneficiul acestui drept se extinde asupra

membrilor de familie care nu au cetăţenia unui stat membru

şi care au dreptul de şedere sau dreptul de şedere

permanentă;

- membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care au

dreptul de şedere sau dreptul de şedere permanentă într-un

stat membru au dreptul să desfăşoare o activitate salarizată

sau independentă în statul respectiv.

Valorificarea acestor drepturi este posibilă în

condiţiile respectării legislaţiei care, în mod corelativ,

include şi o serie de obligaţii.

213

Capitolul X

Libera circulație a capitalurilor

Ca sediu principal al materiei, art. 63 TFUE, la alin.

(1), precizează faptul că „...orice restricţii privind circulaţia

capitalurilor între statele membre, precum şi între statele

membre şi ţările terţe sunt interzise”. Cel de-al 2-lea alineat

prevede faptul că „...sunt interzise orice restricţii privind

plăţile între statele membre, precum şi între statele membre

şi ţările terţe”.

Art. 64 alin. (1) TFUE completează articolul

anterior, în sensul potrivit căruia „art. 63 nu aduce atingere

aplicării, în raport cu ţările terţe, a restricţiilor în vigoare la

31 decembrie 1993 în temeiul dreptului intern sau al

dreptului Uniunii, adoptate cu privire la circulaţia

capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe sau provenind din

ţări terţe, în cazul în care acestea implică investiţii directe,

inclusiv investiţiile imobiliare, stabilirea, prestarea de

servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe

pieţele de capital. În ceea ce priveşte restricţiile în vigoare

în temeiul legislaţiilor naţionale în Bulgaria , în Estonia şi în

Ungaria , respectiva dată este 31 decembrie 1999”.

214

Cu toate acestea, prevederile de mai sus nu aduc

atingere dreptului pe care şi-l menţin statele membre, după

cum urmează:

- de a aplica dispoziţiile incidente ale legislaţiilor

fiscale care stabilesc o distincţit între contribuabilii care nu

se găsesc în aceeaşi situaţie în ceea ce priveşte reşedinţa lor

sau locul unde capitalurile lor au fost investite şi

- de a adopta toate măsurile necesare pentru a

combate încălcarea actelor lor cu puteri de lege şi a

normelor lor administrative, în special în domeniul fiscal

sau al supravegherii prudenţiale a instituţiilor financiare, de

a stabili proceduri de declarare a circulaţiei capita* ¡urilor

în scopul informării administrative sau statistice ori de a

adopta măsuri justificate de motive de ordine publică sau

siguranţă publică.

1. Noțiunea de capital

Trebuie să se distingă între circulaţia capitalurilor,

care este o operaţiune financiară al cărei obiect esenţial este

plasarea sau investirea unei sume de bani şi remunerarea

unei prestaţii.

Pentru aplicarea corectă a dispoziţiilor Tratatului,

prezintă interes prevederile Directivei 88/361/CEE pentru

punerea în aplicare a articolului 67 din Tratat, care, în

215

Anexa 1, conţine un nomenclator al circulaţiei de capitaluri.

în acest sens, putem reţine faptul că circulaţia capitalurilor

include:

- investiţiile directe: înfiinţarea şi extinderea de

sucursale sau noi întreprinderi aparţinând doar persoanei

care deţine capitalul şi achiziţionarea completă a

întreprinderilor existente; participarea la întreprinderi noi

sau, deja, existente în vederea formării sau menţinerii unor

legături economice durabile; credite pe termen lung în

vederea formării sau menţinerii unor legături economice

durabile şi reinvestirea profiturilor în vederea menţinerii

unor legături economice durabile;

- investiţiile imobiliare: investiţii imobiliare pe

teritoriul naţional efectuate de către nerezidenţi şi investiţii

imobiliare în străinătate efectuate de către rezidenţi;

- operaţiunile cu valori mobiliare tranzactionate în

mod obişnuit pe piaţa de capital: tranzacţii cu valori

mobiliare pe piaţa de capital; admiterea de valori mobiliare

pe piaţa de capital (introducerea la bursa de valori; emiterea

şi plasarea pe piaţa de capital);

- operaţiunile în unităţi ale întreprinderilor de

plasament colectiv: unităţi ale între-prinderilor de plasament

colectiv în valori mobiliare tranzacţionate în mod normal pe

piaţa de capital (acţiuni, alte titluri de proprietate şi

216

obligaţiuni); unităţi ale întreprinderilor de plasament

colectiv în valori mobiliare sau instrumente tranzacţionate,

în mod normal, pe piaţa monetară; unităţi ale

întreprinderilor de plasament colectiv în alte active;

- operaţiunile cu valori mobiliare si alte instrumente

tranzacţionate în mod obişnuit ne piaţa monetară: tranzacţii

cu valori mobiliare şi alte instrumente pe piaţa monetară;

acceptarea valorilor mobiliare şi a altor instrumente pe piaţa

monetară;

- operaţiunile în conturile curente si în conturile de

depozit la instituţii financiare: operaţiuni efectuate de către

nerezidenţi cu instituţiile financiare interne; operaţiuni

efectuate de către rezidenţi cu instituţiile financiare străine;

- creditele privind tranzacţiile comerciale sau

prestările de servicii la care participă un rezident: credite

acordate de către nerezidenţi rezidenţilor; credite acordate

de către rezidenţi nerezidenţilor;

- împrumuturile si creditele financiare: credite

acordate de către nerezidenţi rezidenţilor; credite acordate

de către rezidenţi nerezidenţilor,

- cauţiunile, alte garanţii si drepturile de gai:

acordate de către nerezidenţi rezidenţilor; acordate de către

rezidenţi nerezidenţilor;

217

- transferurile în derularea contractelor de

asigurare: premii şi plăţi legate de asigurarea de viaţă

(contracte încheiate între societăţile de asigurare de viaţă

interne cu nerezidenţii; contracte încheiate între societăţile

de asigurare de viaţă străine cu rezidenţii); prime şi plăţi

legate de asigurarea creditelor (contracte încheiate între

societăţile de asigurare a creditelor interne cu nerezidenţii;

contracte încheiate între societăţile străine de asigurare a

creditelor cu rezidenţii); alte transferuri de capital legate de

contractele de asigurare;

- circulaţia capitalului cu caracter personal:

împrumuturi; cadouri şi donaţii; zestre; moşteniri şi

succesiuni; plata datoriilor de către imigranţi în ţara

anterioară de reşedinţă; transferuri de active constituite de

către rezidenţi, în eventualitatea emigrării, la momentul

instalării lor sau în timpul perioadei de şedere în străinătate;

transferuri, în timpul perioadei de şedere, a economiilor

imigranţilor în ţara anterioară de reşedinţă;

- importul si exportul fizic al activelor financiare:

valori mobiliare; mijloace de plată de orice tip, precum şi

- alte deplasări de capital: taxe de succesiune;

daune interese (atunci când acestea pot fi considerate

capital); restituiri în cazul rezilierii contractelor şi

restituirile plăţilor necuvenite (atunci când acestea pot fi

218

considerate capital); drepturi de autor: brevete, proiecte,

mărci de comerţ şi invenţii (cesiuni şi transferuri decurgând

din astfel de cesiuni); transferuri de mijloace financiare

necesare pentru furnizarea de servicii.

- măsurile justificate în temeiul ordinii publice sau al

securităţii publice. Acest articol este completat de articolul

75 din TFUE, care prevede posibilitatea aplicării unor

sancţiuni financiare unor persoane, grupuri sau entităţi fără

caracter statal în vederea prevenirii şi combaterii

terorismului. În temeiul art. 215 din TFUE, sancţiunile

financiare pot fi aplicate unor ţări terţe sau unor persoane,

grupuri sau entităţi fără caracter statal, pe baza deciziilor

adoptate în cadrul politicii externe şi de securitate comună.

2. Excepţiile de la aplicarea principiului liberei

circulaţii a capitalurilor

Articolul 63 TFUE dispune, pe de o parte, că

restricţiile cu privire la circulaţia capitalurilor între statele

membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe sunt

interzise şi, pe de altă parte, că sunt interzise restricţiile

privind plăţile între statele membre, precum şi între statele

membre şi ţările terţe.

Celor de mai sus li se adaugă şi faptul că în cazul în

care, în împrejurări excepţionale, circulaţia capitalurilor

219

provenind din ţările terţe sau destinate acestora provoacă

sau ameninţă să provoace dificultăţi grave în funcţionarea

uniunii economice şi monetare, Consiliul, la propunerea

Comisiei şi după consultarea Băncii Centrale Europene,

poate adopta, în raport cu ţările terţe, măsuri de salvgardare

pentru o perioadă de până la şase luni, în cazul în care

aceste măsuri sunt strict necesare.

Importante sunt şi prevederile art. 75 TFUE alin. (1)

corelate cu prevederile articolelor 215 TFUE şi 347 TFUE.

La alin. (1) al art. 215 TFUE, se precizează faptul că „în

cazul în care o decizie, adoptată în conformitate cu titlul V

capitolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, prevede

întreruperea sau restrângerea, totală sau parţială, a relaţiilor

economice şi financiare cu una sau mai multe ţări terţe,

Consiliul, hotărând cu majoritate calificată la propunerea

comună a înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri

externe şi politica de securitate şi a Comisiei” poate lua, cu

privire la statele terţe vizate, măsurile necesare privitoare Ia

circulaţia capitalurilor şi a plăţilor.

Din economia Tratatului privind funcţionarea

Uniunii Europene, se poate constata faptul că excepţiile

privesc, în general, circulaţia capitalurilor referitoare la

ţările terţe. Singurele restricţii justificate pe care statele

membre pot decide să le aplice cu privire la circulaţia

220

capitalurilor în general, inclusiv în cadrul Uniunii, sunt

prevăzute la art. 65 din TFUE şi includ:

- măsurile de prevenire a încălcării legislaţiei

naţionale (în special în domeniul fiscal şi al supravegherii

prudenţiale a serviciilor financiare);

- procedurile de declarare a circulaţiei capitalurilor

în scopuri administrative şi statistice;

- măsurile justificate în temeiul ordinii publice sau

al securităţii publice.

Acest articol este completat de articolul 75 din

TFUE, care prevede posibilitatea aplicării unor sancţiuni

financiare unor persoane, grupuri sau entităţi fără caracter

statal în vederea prevenirii şi combaterii terorismului. În

temeiul art. 215 din TFUE, sancţiunile financiare pot fi

aplicate unor ţări terţe sau unor persoane, grupuri sau

entităţi fără caracter statal, pe baza deciziilor adoptate în

cadrul politicii externe şi de securitate comună.

3. Clauzele de salvgardare

În temeiul art. 143 TFUE, „în caz de dificultăţi sau

în cazul riscului apariţiei unor dificultăţi grave pentru

balanţa de plăţi a unui stat membru care face obiectul unei

derogări, provenind fie dintr-un dezechilibru global al

balanţei, fie din natura devizelor de care acesta dispune, şi

221

care pot compromite în special funcţionarea pieţei interne

sau realizarea politicii comerciale comune, Comisia

examinează fără întârziere situaţia acestui stat, precum şi

acţiunea pe care a întreprins-o sau pe care poate să o

întreprindă în conformitate cu dispoziţiile Tratatelor,

utilizând toate mijloacele de care aceasta dispune. Comisia

indică măsurile pe care Ie recomandă spre adoptare statului

în cauză.

În situaţia în care acţiunea întreprinsă de un stat

membru, care face obiectul unei derogări, măsurile sugerate

de Comisie nu par suficiente pentru a depăşi dificultăţile sau

riscurile apariţiei unor dificultăţi, Comisia recomandă

Consiliului, după consultarea Comitetului Economic şi

Financiar, acordarea asistenţei reciproce şi normele

corespun-zătoare, Comisia informează periodic Consiliul în

legătură cu situaţia respectivă şi cu evoluţia acesteia”.

Alineatul (2) al art. 143 TFUE reglementează rolul

Consiliului în cazul prevăzut la alin. (1) şi (3), şi anume:

„Consiliul acordă asistenţa reciprocă; acesta adoptă

directivele sau deciziile de stabilire a condiţiilor şi normelor

asistenţei. Asistenţa reciprocă poate lua, în special, forma:

- unei acţiuni concertate pe lângă alte organizaţii

internaţionale cărora li se pot adresa statele membre care fac

obiectul unei derogări;

222

- unor măsuri necesare pentru a evita devierile

schimburilor comerciale în cazul în care statul membru care

face obiectul unei derogări, aflat în dificultate, menţine sau

restabileşte restricţii cantitative faţă de ţările terţe;

- acordării de credite limitate din partea altor state

membre, sub rezerva acordului acestora.

În cazul în care Consiliul nu a acordat asistenţa

reciprocă recomandată de Comisie sau în care asistenţa

reciprocă acordată şi măsurile luate sunt insuficiente,

Comisia autorizează statul membru care face obiectul unei

derogări, aflat în dificultate, să ia măsurile de salvgardare

ale căror condiţii şi norme le defineşte. Consiliul poate

revoca această autorizare şi modifica aceste condiţii şi

norme.

O altă situaţie care poate conduce la instituirea unei

clauze de salvgardare este prevăzută în art. 144 TFUE: în

cazul apariţiei unei crize neprevăzute în balanţa de plăţi şi

dacă nu se adoptă de îndată o decizie în înţelesul art. 143

alin. (2), un stat membru care face obiectul unei derogări

poate adopta, cu titlu provizoriu, măsurile de salvgardare

necesare. Aceste măsuri trebuie să provoace perturbări

minime în funcţionarea pieţei interne şi să nu depăşească

limita absolut necesară pentru remedierea dificultăţilor

neprevăzute care au apărut.

223

Comisia şi celelalte state membre trebuie să fie

informate cu privire la aceste măsuri de salvgardare până la

data la care acestea intră în vigoare. Comisia poate

recomanda Consiliului acordarea asistenţei reciproce în

conformitate cu art. 143 TFUE. La recomandarea Comisiei

şi după consultarea Comitetului Economic şi Financiar,

Consiliul poate decide că statul membru respectiv este

obligat să modifice, să suspende sau să elimine măsurile de

salvgardare menţionate mai sus.

Trebuie precizat faptul că art. 143 şi 144 TFUE

„permit adoptarea unor măsuri de protecţie a balanţei de

plăţi în caz de dificultăţi care pot compromite funcţionarea

pieţei interne sau în cazul unei crize neprevăzute. De la 1

ianuarie 1999, începutul celei de-a treia faze a UEM, clauza

de salvgardare care vizează remedierea crizelor înregistrate

în balanţa de plăţi este aplicabilă numai statelor membre

care nu au adoptat (încă) moneda euro (inclusiv România).

4. Mecanismul European de Stabilizare

Financiară (MESF)

Criza economică ce a afectat ţările de pe toate

continentele, a generat, între altele, şi o puternică criză

224

financiară, care la rându-i, a cauzat dezechilibre grave în

mediul economic şi financiar al statelor membre ale Uniunii

Europene.

Conştient de faptul că este martorul unei crize

financiare şi al unui declin economic „fără precedent, care

au adus prejudicii grave creşterii economice şi stabilităţii

financiare, determinând o puternică deteriorare a situaţiei

deficitului şi a datoriei în statele membre”, legiuitorul

Uniunii Europene a fost pus în situaţia de a face faţă noilor

provocări. Una dintre aceste provocări are în vedere situaţia

potrivit căreia, urmare a crizei financiare, s-au deteriorat,

inclusiv, condiţiile de împrumut din statele membre,

problemă care, nereglementată în timp util, nu ar fi avut ca

efect decât apariţia unei noi ameninţări „la adresa

stabilităţii, unităţii şi integrităţii Zonei Euro, în ansamblul

său”.

În aceste condiţii, Consiliul, găsindu-se într-o

situaţie excepţională „aflată în afara controlului statelor

membre” , după cum se menţionează în Preambulul

Regulamentului nr. 407/2010, a considerat necesară

„instituirea imediată a unui mecanism de stabilizare nivelul

Uniunii în vederea menţinerii stabilităţii financiare în

Uniunea Europeană”, mecanism care „să permită Uniunii să

reacţioneze în mod coordonat, rapid şi eficace în cazul unor

225

dificultăţi acute înregistrate de un anumit stat membru”.

Activarea mecanismului s-a realizat în contextul unui sprijin

comun UE/Fondul Monetar Internaţional (FMI). Prin

urmare, în data de 13 mai 2010 a intrat în vigoare

Regulamentul nr. 407/2010, Regulament prin care au fost

impuse „condiţii stricte de politică economică în vederea

menţinerii sustenabilităţii finanţelor publice ale statului

membru beneficiar şi a refacerii capacităţii sale de

autofinanţare de pe pieţele financiare”.

Mecanismul instituit prin Regulamentul nr.

407/2010 reproduce, la nivelul statelor membre ale UE,

principiile de bază ale funcţionării Regulamentul nr.

332/2002 de înfiinţare a unui mecanism de asistenţă

financiară pe termen mediu pentru balanţele de plăţi ale

statelor membre aplicabil statelor membre din afara Zonei

Euro.

Normele cuprinse în Regulament stabilesc condiţiile

şi procedura în temeiul cărora un stat membru care este

afectat sau se găseşte într-o situaţie care conduce, în final, la

distorsiuni economice sau financiare grave poate obţine

asistenţă financiară din partea Uniunii. Situaţia în care se

găseşte statul respectiv trebuie să fie cauzată de evenimente

excepţionale, rezultate în afara controlului său.

226

În cazul în care un stat membru doreşte să obţină

asistenţă financiară din partea Uniunii, în temeiul

Regulamentului nr. 407/2010, notifică executivul Uniunii

Europene despre intenţia sa, prezentând, totodată, şi un

proiect de program de ajustare economică şi financiară.

Discuţiile sunt purtate cu Comisia Europeană, în colaborare

cu Banca Centrală Europeană. Asistenţa financiară, care

poate lua forma unui împrumut sau a unei linii de credit, se

acordă printr-o decizie a Consiliului, adoptată cu majoritate

calificată, pe baza propunerii Comisiei.

Potrivit art. 3 alin. (3) lit. a)-c) din Regulament,

decizia de acordare a unui împrumut cuprinde următoarele:

- suma, scadenţa medie, formula de stabilire a

preţului, numărul maxim de tranşe şi perioada de

disponibilitate a asistenţei financiare din partea Uniunii,

precum şi celelalte norme necesare pentru punerea în

aplicare a asistenţei;

- condiţiile generale privind politica economică

ataşate asistenţei financiare din partea Uniunii în vederea

restabilirii unei situaţii economice sau financiare solide în

statul membru beneficiar şi a refacerii capacităţii sale de

autofinanţare de pe pieţele financiare; aceste condiţii vor fi

stabilite de către Comisie, în consultare cu BCE;

227

- o aprobare a programului de ajustare pregătit de

statul membru beneficiar în vederea îndeplinirii condiţiilor

economice ataşate asistenţei financiare din partea Uniunii.

În ceea ce priveşte decizia de acordare a unei linii de

credit, art. 3 alin. (4) lit a)-c) din acelaşi Regulament,

stabileşte cuprinsul acesteia, şi anume:

- suma, comisionul pentru disponibilitatea liniei de

credit, formula de stabilire a preţului aplicabilă pentru

eliberarea fondurilor şi perioada de disponibilitate a

asistenţa financiare din partea Uniunii, precum şi celelalte

norme necesare pentru punerea în aplicart a asistenţei;

- condiţiile generale privind politica economică ataşate

asistenţei financiare din partea Uniunii în vederea

restabilirii unei situaţii economice sau financiare solide în

statul membru beneficiar; aceste condiţii vor fi stabilite de

Comisie, în consultare cu BCE;

- o aprobare a programului de ajustare pregătit de

statul membru beneficiar în vederea îndeplinirii condiţiilor

economice ataşate asistenţei financiare din partea Uniunii.

Atunci când mecanismul este activat, acesta permite

Comisiei să împrumute de pe pieţele financiare în numele

Uniunii, sub acoperirea unei garanţii implicite de la bugetul

UE. Comisia împrumută, apoi, fondurile respective statului

membru beneficiar. Acest aranjament special de creditare

228

implică absenţa unor costuri aferente serviciului datoriei

pentru Uniune.

Dobânzile şi capitalul împrumutului sunt rambursate

integral de către statul membru beneficiar, prin intermediul

Comisiei. Bugetul UE garantează rambursarea

obligaţiunilor (...), în caz de neplată de către debitor”16

.

Pe lângă acest mecanism, pentru statele membre din

Zona Euro a fost pusă la dispoziţie şi Facilitatea europeană

de stabilitate financiară, dată, de exemplu, de fondurile

garantate de statele membre din Zona Euro, precum şi

finanţarea din partea Fondului Monetar Internaţional. În

cazul în care un stat membru doreşte o finanţare de la

Fondul Monetar Internaţional, acesta (statul) trebuie mai

întâi să informeze Comisia Europeană. Urmare a informării,

Comisia examinează posibilităţile existente în cadrul

mecanismului de asistenţă financiară din partea Uniunii,

precum şi compatibilitatea condiţiilor privind politica

economică avute în vedere cu angajamentele luate de statul

membru în cauză penliu punerea în aplicare a

recomandărilor Consiliului şi a deciziilor Consiliului,

adoptate în temeiul prevederilor Tratatului privind

16Potrivit Comunicării Comisiei către Consiliu şi către Comitetul Economic şi

Financiar privind Mecanismul european de stabilizare financiară, COM(2010) 713 final, din 30.11.2010, pag. 2.

229

funcţionarea Uniunii Europene.

Statele membre din afara Zonei Euro sunt, de

asemenea, eligibile pentru asistenţă, în conformitate cu

Regulamentul nr. 332/2002.

Atunci când mecanismul este activat, acesta permite

Comisiei să împrumute de pe pieţele financiare în numele

Uniunii, sub acoperirea unei garanţii implicite de la bugetul

UE. Comisia împrumută, apoi, fondurile respective statului

membru beneficiar. Acest aranjament special de creditare

implică absenţa unor costuri aferente serviciului datoriei

pentru Uniune. Dobânzile şi capitalul împrumutului sunt

rambursate integral de către statul membru beneficiar, prin

intermediul Comisiei. Bugetul UE garantează rambursarea

obligaţiunilor (...), în caz de neplată de către debitor”.

Pe lângă acest mecanism, pentru statele membre din

Zona Euro a fost pusă la dispoziţie şi Facilitatea europeană

de stabilitate financiară , dată, de exemplu, de fondurile

garantate de statele membre din Zona Euro, precum şi

finanţarea din partea Fondului Monetar Internaţional. În

cazul în care un stat membru doreşte o finanţare de la

Fondul Monetar Internaţional, acesta (statul) trebuie mai

întâi să informeze Comisia Europeană. Urmare a informării,

Comisia examinează posibilităţile existente în cadrul

mecanismului de asistenţă financiară din partea Uniunii,

230

precum şi compatibilitatea condiţiilor privind politica

economică avute în vedere cu angajamentele luate de statul

membru în cauză penliu punerea în aplicare a

recomandărilor Consiliului şi a deciziilor Consiliului,

adoptate în temeiul prevederilor Tratatului privind

funcţionarea Uniunii Europene.

Statele membre din afara Zonei Euro sunt, de

asemenea, eligibile pentru asistenţă, în conformitate cu

Regulamentul nr. 332/2002.

5. Pactul Euro Plus

Consiliul European din luna martie 2011 s-a reunit pe

fondul unei sensibile redresării economice, în contextul

crizei economice mondiale. Şefii de stat şi/sau de guvern,

reuniţi la Bruxelles, au adoptat, între altele, un pachet de

măsuri menit să contribuie la depăşirea crizei financiare.

Pachetul de măsuri îşi propunea consolidarea guvemanţei

economice a Uniunii Europene şi asigurarea durabilă a

Zonei Euro, în ansamblu.

În Anexa I a Concluziilor prezentate la finalul întrunirii

din luna martie 2011, găsim detalii referitoare la Pactul

Euro Plus, denumit, în continuare, Pactul. Acesta nu

reprezintă nimic altceva decât o înţelegere, încheiată între

statele membre ale Zonei Euro, cărora li s-au alăturat

Bulgaria, Danemarca, Letonia, Lituania, Polonia şi

231

România. Pe lângă aceste state, sunt invitate şi altele, însă

pe bază de voluntariat.

Scopul Pactului, aşa cum a fost convenit de către şefii

de stat şi/sau de guvern, îl reprezintă consolidarea

„pilonului economic al uniunii monetare, pentru a obţine o

nouă calitate a coordonării politicii economice, pentru a

îmbunătăţi competitivitatea, ducând astfel la un grad mai

ridicat de convergenţă”.

Pactul se concentrează, în principal, pe domeniile care

ţin de competenţa naţională şi sunt esenţiale pentru creşterea

competitivităţii şi evitarea unor noi dezechilibre17

. Acesta se

fundamentează pe 4 norme directoare, după cum urmează:

- Pactul trebuie să fie conform cu guvernanţa

economică existentă în cadrul Uniunii şi să o consolideze.

Totodată, Pactul trebuie să se desfăşoare pe baza

instrumentelor, deja, existente, şi anume: Europa 2020,

semestrul european, Orientările integrate, Pactul de

stabilitate şi de creştere şi noul cadru de supraveghere

macroeconomică;

- Pactul acoperă domenii de politică prioritare

esenţiale pentru promovarea competitivităţii şi a

convergenţei în domeniile de politică alese, la nivelul şefilor

de stat sau de guvern se va conveni asupra unor obiective

17

A. Fuerea, op. cit., p. 305.

232

comune ;

- Statele membre participante trebuie să urmărească

obiective prin intermediul propriului lor mix de politici,

ţinând seama de provocările specifice cu care se confruntă.

în fiecare an, fiecare şef de stat şi/sau de guvern îşi va

asuma angajamente naţionale concrete;

- Pactul trebuie să respecte, pe deplin, integritatea

pieţei unice

Capitolul XI

Libera circulație a mărfurilor

1. Aspecte introductive

Libera circulaţie a mărfurilor este strâns legată de

politica comercială comună a Uniunii Europene, politică pe

care o găsim cel dintâi fundamentată şi inclusă între

politicile comune, alături de cea din domeniul agriculturii şi,

respectiv, de cea a transporturilor şi a pescuitului, prin

Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene,

semnat la Roma, la 25 martie 1957.

Libera circulaţie a mărfurilor reprezintă acel regim

juridic în temeiul căruia mărfurile nu se confruntă, la

233

frontiere, cu nicio restricţie reglementată de către un stat,

atât în cazul importurilor, cât şi al exporturilor.

Pe cale de consecinţă, este libertatea care se

concretizează, deopotrivă, în interzicerea între statele

membre ale UE a taxelor vamale, precum şi a taxelor cu

efect echivalent taxelor vamale, la care se adaugă interdicţia

care se instituie pentru statele membre ale Uniunii de a

stabili restricţii cantitative sau de a adopta măsuri care au

efect echivalent acestora.

Libera circulaţie a mărfurilor este aplicată în cadrul

ariei geografice comune a statelor membre, rezultată din

ariile geografice, reunite, ale acestora.

2. Noțiunea de marfă

Cu privire la noţiunea de marfă, Tratatul privind

funcţionarea Uniunii Europene nu cuprinde nicio dispoziţie

explicită. Este motivul pentru care rolul principal, în această

materie, i-a revenit Curţii de Justiţie de la Luxemburg, prin

intermediul jurisprudenţei sale. Astfel, Curtea, în hotărârea

sa din 10 decembrie 1968, a definit marfa ca fiind „orice

bun apreciabil în bani şi susceptibil să facă obiectul unei

tranzacţii comerciale”. Prin urmare, suntem în prezenţa unei

234

mărfi, în sensul dreptului Uniunii Europene, ori de câte ori

un bun traversează o frontieră, în scopul unei tranzacţii

comerciale. Astfel, sunt considerate mărfuri, între altele,

următoarele categorii de bunuri:

- lucrările de artă. În acest caz, Curtea, pornind de la

definiţia noţiunii de marfă, a considerat că, obiectele care

prezintă interes artistic, istoric, arheologic sau etnografic

„indiferent de calităţile care le disting de alte tipuri de

mărfuri, împart, însă, cu acestea din urmă caracteristica de a

putea fi valorificate în bani şi de a putea face astfel obiectul

un tranzacţii comerciale”;

- monedele ieşite din circulaţie;

- energia electrică.

Cu toate acestea, Curtea a menţionat faptul că, în

cazul în care comercializarea unui bun se realizează în mod

ilicit, acel bun nu intră în categoria mărfurilor ce

beneficiază de libera circulaţie în spaţiul Uniunii. Acesta

este cazul, dc exemplu, al stupefiantelor ori monedelor

false. Referitor la stupefiante, Curtea a menţionat, încă din

anul 1981, faptul că „un produs, cum este heroina, nu este

confiscat şi distrus doar pentru simplul motiv că

importatorul nu a întocmit formalităţi vamale, ci, în special,

pentru că este vorba despre un produs stupefiant a cărui

nocivitate este recunoscută, iar importul şi comercializarea

235

acestuia sunt interzise în toate statele membre, cu excepţia

cazului în care comercializarea sa este controlată şi limitată

în vederea utilizării autorizate în scopuri farmaceutice şi

medicale” .

Instituirea, prin Tratat, a unui tarif vamal comun se

realizează „în contextul constituirii unei contribuţii la

dezvoltarea comerţului internaţional şi la reducerea

barierelor în calea schimburilor şi nu priveşte importul de

produse stupefiante utilizate în mod ilegal şi scoase din

circulaţie în momentul descoperirii lor” . Prin urmare, se

face diferenţa între comercializarea unui produs în condiţii

ilicite, care nu reprezintă marfă, în sensul stabilit de către

Curte, şi comercializarea unui produs în condiţii strict

controlate şi limitate în vederea unei autorizări în scopuri

farmaceutice sau medicale.

O situaţie aparte este cea reglementată dc art. 346

alin. (1) lit. b) TFUE, articol ce permite statelor membre să

adopte „măsurile pe care le consideră necesare pentru

protecţia intereselor esenţiale ale siguranţei sale şi care se

referă la (...) comerţul cu armament şi material de război”.

Aceste măsuri pot fi adoptate numai în ceea ce priveşte

produsele ce nu sunt destinate unor scopuri specific

militare”.

236

Curtea face distincţie între materialele şi suporturile

de sunet care sunt folosite în domeniul audiovizualului, şi

pe care Ie include în sfera de cuprindere a noţiunii de marfă

şi emisiunile, compoziţiile muzicale, mesajele publicitare,

pe care le include în categoria lor de servicii.

3. Mărfurile care beneficiază de libera circulaţie

Potrivit art. 28 alin. (2) TFUE, principiul liberei

circulaţii a mărfurilor se aplică mărfurilor originare din

statele membre, precum şi produselor care provin din ţări

terţe care se află în liberă circulaţie în statele membre.

În acest context, sunt considerate mărfuri unionale,

potrivit art. 5 pct. 23 din Regulamentul privind Codul vamal

al Uniunii „mărfurile care aparţin uneia dintre următoarele

categorii:

a) mărfuri produse în întregime pe teritoriul vamal

al Uniunii şi care nu conţin mărfuri importate din ţări sau

teritorii situate în afara teritoriului vamal al Uniunii;

b) mărfuri care intră pc teritoriul vamal al Uniunii

provenind din ţări sau teritorii care nu fac parte din acest

teritoriu şi care au fost puse în liberă circulaţie;

237

c) mărfuri obţinute sau produse pe teritoriul vamal

al Uniunii, fie exclusiv din mărfile menţionate la lit. b), fie

din mărfuri menţionate la lit. a) şi b)”.

Revenind la dispoziţiile Tratatului privind

funcţionarea Uniunii Europene, art. 29 aduce unele lămuriri

conceptuale şi dă conţinut accepţiunii produselor care se

găsesc în liberă circulaţie, specificând, în plus, că „se

consideră că se află în liberă circulaţie într-un stat membru

produsele care provin din ţări terţe, pentru care au fost

îndeplinite formalităţile de import şi pentru care au fost

percepute, în statul membru respectiv, taxele vamale şi

taxele cu efect echivalent exigibile şi care nu au beneficiat

de o restituire totală sau parţială a acestor taxe şi impuneri”.

Potrivit art. 201 alin. (2) din Regulamentul privind

Codul vamal ai Uniunii, „punerea în liberă circulaţie

implică:

- perceperea taxelor la import datorate;

- perceperea, dacă este cazul, a altor taxe conform

dispoziţiilor relevante în vigoare in materie de percepere a

taxelor respective şi

- aplicarea de măsuri de politică comercială, precum

şi de măsuri de prohibiţie sau restricţie, cu condiţia ca

acestea să nu fi fost aplicate într-un stadiu anterior şi

238

îndeplinirea altor formalităţi prevăzute pentru importul de

mărfuri”.

Cel mai important, poate, este faptul că „punerea în

liberă circulaţie conferă mărfurilor neunionale statutul

vamal de mărfuri unionale.

4. Interzicerea, între statele membre,

a taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent

4.1. Aspecte generale

Dat fiind faptul că art. 28 alin. (1) TFUE face

vorbire despre un concept specific, definitoriu pentru

Uniunea Europeană şi Piaţa sa internă, şi anume uniunea

vamală, Titlul D (Capitolul 1, art. 30-32 TFUE) nu face

altceva decât să detalieze sensurile convenite aici

Astfel, art. 30 TFUE, în sinteză, face trimitere la

taxele vamale la import şi la export, precum şi la taxele cu

efect echivalent, inclusiv la cele de natură fiscală, care sunt

interzise, cu desăvârşire, între statele membre. Un loc aparte

este rezervat tarifului vamal comun, care, potrivit art. 31

TFUE este stabilit de către Consiliu, pe baza propunerii

Comisiei.

239

În executarea misiunilor care îi sunt încredinţate în

domeniul uniunii vamale, Comisia are în vedere

următoarele :

- necesitatea de a promova schimburile comerciale

între statele membre şi ţările terţe;

- evoluţia condiţiilor de concurenţă în cadrul

Uniunii, în măsura în care această evoluţie are ca efect

creşterea competitivităţii întreprinderilor;

- necesităţile Uniunii de aprovizionare cu materii

prime şi produse semifinite, veghind în acelaşi timp ca între

statele membre să nu fie denaturate condiţiile de concurenţă

în ceea ce priveşte produsele finite şi

- necesitatea de a evita perturbările grave în viaţa

economică a statelor membre şi de a asigura o dezvoltare

raţională a producţiei şi o creştere a consumului în cadrul

Uniunii.

„Taxele vamale şi cele cu efect echivalent reprezintă

modalităţile cel mai des folosite pentru a obstrucţiona libera

circulaţie a mărfurilor. Aceste forme de protccţionism se

concretizează în creşterea preţurilor mărfurilor importate

faţă de produsele similare interne, astfel fiind favorizate

produsele interne. Eliminarea unor astfel de taxe este

deosebit de importantă pentru ideea unei uniuni vamale şi a

pieţei unice, idee subliniată şi de către Comisia Europeană

240

în politica sa referitoare la strategia vamală: Uniunea

vamală stă la baza Uniunii Europene şi este un element

esenţial în funcţionarea pieţei unice, piaţă care poate

funcţiona normal numai atunci când se aplică, în mod

corespunzător, normele comune la frontierele sale externe.

Acest lucru implică faptul că cele 28 de administraţii

vamale ale Uniunii Europene trebuie să acţioneze ca şi cum

ar fi una singură” .

4.2. Taxele vamale

Sub aspect conceptual, taxele vamale reprezintă

impozite indirecte pe care statul le percepe asupra

mărfurilor, în momentul în care trec frontiera unei ţări, în

vederea importului, exportului sau tranzitului . Altfel spus,

taxele vamale reprezintă sarcini pecuniare care aduc

atingere mărfurilor care trec o frontieră. La nivelul Uniunii

Europene, acest tip de taxe se aplică mărfurilor care provin

din state terţe, şi nu exporturilor sau importurilor între

statele membre ale Uniunii.

4.3. Taxele cu efect echivalent taxelor vamale

Dacă în ceea ce priveşte taxele vamale, identificarea

şi definirea acestora nu sunt greu de realizat, noţiunea fiind

prezentată atât în doctrină, cât şi în legislaţie, nu la fel se

241

întâmplă cu noţiunea de taxă cu efect echivalent. Când

spunem acest lucru, avem în vedere faptul că, în Tratatele

Uniunii Europene, nu există nicio definiţie a conceptului,

astfel încât, în practică, a revenit tot Curţii de Justiţie a

Uniunii Europene sarcina de a oferi o definiţie.

În sensul (...) [Tratatului], o taxă cu efect echivalent

indiferent de denumirea şi modalitatea sa de aplicare, poate

fi considerată ca un drept impus în mod unilateral fie la data

importului, fie ulterior şi care, fiind impusă în mod specific

asupra unui produs importat dintr-un stat membru, cu

excepţia produsului naţional similar, are, prin modificarea

preţului, acelaşi efect ca şi un drept vamal”. La începutul

anilor ’60, tendinţa Curţii era aceea de a interzice nu numai

măsurile care se constituiau, în mod evident, într-o taxă

vamală clasică, ci şi pe acelea care, deşi purtau alt denumiri

sau erau instituite prin intermediul altor proceduri, generau

aceleaşi rezultate ca şi drepturile vamale.

Astfel, Curtea a statuat că „extinderea interdicţiei

drepturilor de vamă la taxele cu efect echivalent are drept

rol suplimentarea şi eficientizarea interdicţiei obstacolelor

în calea schimburilor comerciale ce rezultă din aceste

drepturi; folosirea acestor două noţiuni complementare

tinde, în comerţul dintre statele membre, sfi evite şi

impunerea oricărei taxe bazate pe trecerea frontierei unui

242

stat de către mărfurile care circulă în interiorul

Comunităţii”. Curtea a susţinut că „o taxă, oricât de mică,

impusă în mod unilateral, oricare ar fi denumirea sa şi

modul de aplicare asupra mărfurilor naţionale sau de

provenienţă străină pe baza faptului că traversează frontiera,

chiar dacă nu este o taxă vamală în sensul strict al

cuvântului, constituie o taxă cu efect echivalent în temeiul”

Tratatului, chiar „dacă nu este percepută în beneficiul

statului, nu este discriminatorie sau protectoare, iar produsul

impus se află în concurenţă cu un produs naţional”.

Prin urmare, putem defini taxa cu efect echivalent

taxei vamal, ca fiind „orice obligaţie pecuniară, indiferent

de mărimea, destinaţia şi modul său de aplicare, care nu este

o taxă vamală, în sensul strict al cuvântului, şi care este

impusă în mod unilateral asupra mărfurilor, pentru simplul

motiv că acestea traversează o frontieră şi care are ca efect

scumpirea acestor mărfuri faţă de cele autohtone” , similare.

4.3.Taxele care nu se confundă cu taxele cu efect

echivalent taxelor vamale

Nu se confundă cu taxele cu efect echivalent taxelor

vamale următoarele: taxele interne, taxele încasate pentru

servicii prestate agenţilor economici şi taxele solicitate în

temeiul unor prevederi ale legislaţiei Uniunii Europene.

243

Taxele interne

Potrivit art. 110 TFUE, „niciun stal membru nu

aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre

impozite interne dc orice natură mai mari decât cele care se

aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare. De

asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor

state membre impozite interne de natură să protejeze

indirect alte sectoare de producţie”. Prin urmare, nu intră

sub incidenţa prevederilor Tratatului, taxele care sunt

aplicate, deopotrivă, atât produselor provenite din alte state

membre, cât şi produselor naţionale similare celor

importate. Legislaţia Uniunii Europene nu interzice statelor

membre să impoziteze mai sever mărfurile naţionale

raportate la bunurile importate. Cele mai întâlnite taxe

interne sunt accizele pe alcool, tutun, bijuterii, autoturisme

etc., precum şi taxa pe valoare adăugată (TVA). Atât timp

cât taxa se aplică în temeiul unei legislaţii fiscale interne ce

are caracter general, aceasta reprezintă o taxă internă, care

nu face obiectul interdicţiei din Tratat.

Taxele încasate pentru servicii prestate agenţilor

economici

Pentru ca asemenea taxe să nu intre sub incidenţa

prevederilor TFUE care interzic taxele vamale şi taxele cu

244

efect echivalent acestora, Curtea a evidenţiat mai multe

condiţii pe care acestea trebuie să îndeplinească, şi anume:

a. serviciul prestat să fie solicitat dc către beneficiar.

b.serviciul prestat să nu reprezinte o formalitate

vamală sau administrativă obligatorie.

c.serviciul prestat să reprezinte un avantaj individual

pentru agentul economic si nu pentru toate persoanele care

desfăşoară acelaşi gen de activitate.

d.cuantumul taxei trebuie să fie proporţional cu

serviciul prestat.

Taxele solicitate în temeiul unor prevederi ale

legislaţiei Uniunii Europene

Încasarea de taxe pentru efectuarea unor controale ce

rezultă din îndeplinirea unor obligaţii stabilite prin

reglementări ale Uniunii Europene este legală. Astfel,

Curtea a menţionat că „redevenţele prelevate cu ocazia

controalelor sanitare, impuse de o dispoziţie comunitară,

uniforme şi care trebuie efectuate în mod obligatoriu,

înainte de expediere, în statul membru de expediţie, nu

constituie taxe cu efect echivalent cu cel al drepturilor

vamale la export, cu condiţia ca valoarea lor să nu

depăşească costul real al controlului pentru care sunt

prelevate” .

245

4.4. Interzicerea, între statele membre, a

restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent

restricţiilor cantitative, la import şi la export

1. Restricţiile cantitative

Conceptual, restricţiile cantitative desemnează acele

măsuri adoptate de către un stat membru pentru a limita

importul mărfurilor dintr-un stat membru sau exportul

acestora în alt stat membru al Uniunii Europene.

Restricţionarea cantităţii de marfă, atât la import, cât

şi la export, este cunoscută, în doctrina domeniului, sub

denumirea de contingentare. Contingentele cantitative, cum

au fost denumite aceste restricţii, „permit importul unei

cantităţi determinate de mărfuri, cu plata taxelor vamale”,

spre deosebire de contingentele tarifare care „presupun

importul unei anumite cantităţi de mărfuri, cu plata unor

taxe vamale reduse, iar după epuizarea acestor cantităţi

mărfurile, în continuare, (sunt importate) cu plata taxelor

vamale obişnuite”.

În general, contingentele cantitative au fost eliminate

între statele membre. Totuşi, au fost menţinute o serie de

obstacole netarifare. Reducerea şi eliminarea lor s-a realizat

atât prin contribuţia jurisprudenţei, cât şi datorită

armonizării legislaţiilor din statele membre ale Uniunii.

246

Curtea de Justiţie a arătat că restricţiile cantitative

„vizează măsurile cu caracter de interdicţie totală sau

parţială a importului, exportului sau a tranzitării mărfurilor,

după caz” şi sunt reprezentate de acele măsuri prin care se

interzice, total sau parţial, importul, exportul ori tranzitul

mărfurilor.

2. Măsurile cu efect echivalent restricţiilor

cantitative

În mod similar taxelor cu efect echivalent taxelor

vamale, Tratatele Uniunii Europene nu definesc noţiunea de

„măsuri cu efect echivalent restricţiilor cantitative”. Este

motivul pentru care, şi în această materie, rolul principal i-a

revenit Curţii de Justiţie. Astfel, potrivit opiniei Curţii

„orice reglementare comercială a statelor membre care

poate împiedica comerţul intracomunitar, în mod direct sau

indirect, efectiv sau potenţial, trebuie considerată o măsură

cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative”.

Prin măsuri cu efect echivalent înţelegem, potrivit

doctrinei, „actele normative ori administrative ale statelor,

prevederile şi practicile administrative, precum şi toate

instrumentele juridice care emană de la o autoritate publică,

inclusiv recomandările, care au drept finalitate afectarea

comerţului intracomunitar”. Referitor la noţiunea de practici

administrative”, Directiva 70/50 a Comisiei le defineşte ca

247

fiind „orice procedură standard şi urmată cu regularitate, a

unei autorităţi publice”.

Aşadar, măsurile cu efect echivalent „au consecinţe

similare restricţiilor cantitative, dar denumirea şi tehnicile

juridice folosite sunt, în cazul celor dintâi, diferite, ele

reprezentând obstacole care afectează, în mod direct sau

indirect, comerţul între statele membre”.

4.5. Excepţiile de la aplicarea principiului

liberei circulaţii a mărfurilor

Articolul 36 TFUE instituie posibilitatea exceptării

aplicării prevederilor art. 34 şi 35 TFUE, pe motive de:

morală publică, ordine publică, siguranţă publică, protecţie

a sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a animalelor sau de

conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de

patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau

arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi

comerciale. De reţinut este că „...interdicţiile sau restricţiile

respective nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare

arbitrară şi nicio restricţie disimulată în comerţul dintre

statele membre”.

Se poate restricţiona dreptul la liberă circulaţie, pe

motiv de morală publică, în cazul mărfurilor care contravin

regulilor decenţei.

248

Motivul prevăzut de Tratat pentru a limita libera

circulaţie a mărfurilor, şi anume securitatea publică, arc în

vedere „atât securitatea internă, cât şi cea externă a statelor

membre. Astfel, materialul strategic (de exemplu, exportul

de material industrial destinat utilizării militare) sau

aprovizionarea cu produse petroliere ce ţin de securitatea

publică vizează atât necesitatea asigurării securităţii externe

a statelor, cât şi importanţa independenţei energetice a

statelor”.

Potrivit prevederilor art. 36 TFUE, menţionate deja,

libera circulaţie a mărfurilor poate fi limitată dacă este

justificată pe protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor.

Situaţiile care intră în sfera de cuprindere a acestui motiv de

exceptare, pot fi :

- controalele sanitare ori îndeplinirea anumitor

norme tehnice pentru produsele alimentare;

- măsurile de control pentru importul

medicamentelor;

- interzicerea publicităţii pentru medicamente sau

alcool; obligarea vânzării lentilelor de contact numai de

către opticieni;

- toleranţa maximă a nivelului radioactivităţii în

cazul produselor agricole exportate;

- măsurile necesare luptei împotriva poluării sonore

249

produse de către aeronave ş.a.

4.6. Funcţionarea pieţei interne pe baza

liberei circulaţii a mărfurilor

Funcţionarea pieţei interne a Uniunii Europene pe

baza liberei circulaţii a mărfurilor este dezvoltată în

Regulamentul (CE) nr. 2679/98 privind funcţionarea pieţei

interne în legătură cu libera circulaţie a mărfurilor între

statele membre82'. Raţiunile care au stat la baza adoptării

acestui Regulament se găsesc în Preambul. Astfel,

adoptarea Regulamentului a avut drept temei:

- respectarea principiului liberei circulaţii a

mărfurilor între statele membre ale Uniunii;

- evitarea obstrucţionării liberei circulaţii a

mărfurilor prin acţiuni ale unor persoane de drept privat,

acţiuni care pot perturba buna funcţionare a pieţei interne ce

poate conduce la pierderi serioase pentru persoanele

afectate;

- necesitatea garantării respectării obligaţiilor care

decurg din Tratat şi, în special, a bunei funcţionări a pieţei

interne, prin determinarea statelor membre de a se abţine de

la măsuri sau comportamente care pot să constituie un

obstacol în calea schimburilor comerciale şi prin adoptarea,

de către statele membre a măsurilor necesare şi

250

proporţionale în vederea facilitării liberei circulaţii a

mărfurilor pe teritoriul acestora;

- garantarea exercitării drepturilor fundamentale,

inclusiv dreptul la sau libertatea de a intra în grevă;

- respectarea competenţei statelor membre în ce

priveşte menţinerea ordinii publice şi apărarea securităţii

interne, precum şi de a stabili dacă, în ce caz şi ce măsuri

sunt necesare şi proporţionale pentru facilitarea liberei

circulaţii a mărfurilor pe teritoriul acestora într-o situaţie

dată;

- facilitarea unui schimb rapid şi adecvat de

informaţii între statele membre şi Comisie în ceea ce

priveşte obstacolele în calea liberei circulaţii a mărfurilor şi

- determinarea statului membru pe teritoriul căruia

apar obstacole în calea liberei circulaţii a mărfurilor să ia

toate măsurile necesare şi proporţionale pentru a restabili

libera circulaţie a mărfurilor pe teritoriul său cât mai curând

posibil, pentru a evita riscul ca întreruperea sau pierderea în

cauză să continue, să crească sau să intensifice şi să poată

duce la o întrerupere a comerţului şi a raporturilor

contractuale care stau la baza acestuia.

Regulamentul defineşte noţiunea de obstacol, în

sensul că termenul reprezintă „un obstacol în calea liberei

circulaţii a mărfurilor între statele membre care este

251

imputabil unui stat membru, fie că implică sau nu o acţiune

sau inacţiune din partea acestuia, care ar putea constitui o

încălcare” a Tratatului şi care: „duce la o perturbare gravă a

liberei circulaţii a mărfurilor împiedicând, întârziind sau

deturnând fizic sau în alt fel importul acestora într-un stat

membru, exportul dintr-un stat membru sau transportul

printr-un stat membru; cauzează pierderi serioase

persoanelor lezate; necesită acţiuni imediate pentru a

împiedica continuarea, extinderea sau intensificarea

perturbării sau prejudiciului respectiv” . În ceea ce priveşte

noţiunea de „inacţiune”, Regulamentul stabileşte faptul că

termenul „include cazul în care autorităţile competente ale

unui stat membru, în prezenţa unui obstacol cauzat de

acţiuni întreprinse de persoane de drept privat, nu iau toate

măsurile necesare şi proporţionate care le stau în putere în

vederea eliminării obstacolului şi a garantării liberei

circulaţii a mărfurilor pe teritoriul lor” .

Potrivit art. 3 din Regulament, „în cazul în care

apare un obstacol sau există riscul apariţiei acestuia orice

stat membru (fie că este sau nu statul membru în chestiune)

care deţine informaţiile relevante le transmite, de îndată,

Comisiei”, iar „Comisia transmite, de îndată, statelor

membre acele informaţii şi orice informaţii din orice alte

surse pe care Ie poate considera relevante”. Totodată, în

252

situaţia în care apare un obstacol, „statul membru respectiv

ia toate măsurile necesare şi proporţionale astfel încât libera

circulaţie a mărfurilor să fie garantată pe teritoriul statului

membru în conformitate cu Tratatul” şi „informează

Comisia asupra acţiunilor pe care autorităţile sale le-au

întreprins sau intenţionează să le întreprindă” .

253

254

Capitolul XII

Libera circulație a serviciilor

Potrivit art. 56 TFUE (ex-articolul 49 TCE), sunt

interzise restricţiile privind libera prestare a serviciilor în

cadrul Uniunii cu privire la resortisanţii statelor membre

stabiliţi într-un alt stat membru decât cel al beneficiarului

serviciilor.

Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în

conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot extinde

beneficiul dispoziţiilor prezentului capitol la prestatorii de

servicii care sunt resortisanţi ai unui stat terţ şi sunt stabiliţi

în cadrul Uniunii.

Potrivit art. 57 TFUE (ex-articolul 50 TCE) sunt

considerate servicii prestaţiile furnizate în mod obişnuit în

schimbul unei remuneraţii, în măsura în care nu sunt

reglementate de dispoziţiile privind libera circulaţie a

mărfurilor, a capitalurilor şi a persoanelor.

Serviciile cuprind in special:

- activităţi cu caracter industrial:

- activităţi cu caracter comercial:

- activităţi artizanale;

- activităţile prestate în cadrul profesiunilor liberale.

255

Fără a aduce atingere dispoziţiilor capitolului privind

dreptul de stabilire, prestatorul poate în vederea executării

prestaţiei, să îşi desfăşoare temporar activitatea în statul

membru în care prestează serviciul, în aceleaşi condiţii care

sunt impuse de acest stat propriilor resortisanţi.

În literatura de specialitate18

, s-a arătat faptul că

„libertatea de prestare a serviciilor ooate fi definită ca fiind

dreptul de a oferi servicii persoanelor sau firmelor care îşi

au icşedinţa pe teritoriul altor state membre, avându-se ca

bază un sediu plasat în Uniune (fie că este principal, fie

secundar). Această definiţie nu este simplă decât în

aparenţă. Ea ridică problema de a localiza prestările de

servicii. Se pot oferi servicii rezidenţilor unui stat membru

fără a efectua o prestare a unui serviciu pe teritoriul acelui

stat. Anumite servicii sunt relativ uşor de localizat, cum ar fi

pledoaria unui avocat sau construcţia unui edificiu. Altele

sunt mai dificil de plasat din punct de vedere spaţial. Este

cazul serviciilor financiare, al viramentelor transfrontaliere,

al serviciilor efectuate pe cale electronică ş.a. Localizarea

serviciului serveşte la determinarea caracterului

transfrontalier sau netransfrontier, ceea ce l-ar face să intre

sau nu în sfera libertăţii prevăzute de Tratat. Localizarea s-

18

C. Gavalda, G. Parleani, Droit des affaires de L’Union europeenne., Litec,

Paaris, 2010, pag. 133.

256

ar putea baza pe determinarea prestaţiei caracteristice a

serviciului pentru care este datorată plata” .

„Pentru a vorbi de prestarea unui serviciu trebuie să

fim în prezenţa unei prestaţii remunerate, oferită în mod

independent, oricare ar fi sectorul economic în care

intervine. Astfel, trebuie avute în vedere următoarele:

A. În cea mai marea parte a situaţiilor (de exemplu,

exercitarea profesiilor de avocat, medic, transportator),

există un contract între prestator şi clientul său, destinatar

sau beneficiar al serviciilor. Calificarea dată de dreptul civil

nu este foarte importantă. în acest caz, se poate întâmpla să

asistăm la situaţia de a nu exista un contract între prestator

şi beneficiarul prestaţiei (de exemplu, difuzările televizate

pe calea undelor hertziene. Şi în acest caz asistăm la o

prestaţie care este furnizată destinatarilor).

B. În al doilea rând, prestarea trebuie să fie furnizată,

în mod firesc, în schimbul unei remuneraţii. Remuneraţia

poate fi achitată de beneficiarul serviciului, chiar dacă nu

întotdeauna se întâmplă aşa. Mai mult, pentru emisia

televizată trebuie luate în considerare şi încasările indirecte

în cadrul serviciului, cum ar fi încasările din publicitate.

C. În al treilea rând, ccl care prestează servicii

trebuie să poarte caracteristica independenţei. Dacă

persoana în cauză este salariat, activitatea sa cade sub

257

incidenţa altor dispoziţii din Tratat, dispoziţii cu privire la

libera circulaţie a lucrătorilor. Acest lucru nu împiedică,

însă, un muncitor să exercite, alături de atribuţiile sale într-o

întreprindere a angajatorului său (care poate fi prestator de

servicii), o activitate independentă de prestare de servicii.

Nu este necesar nici ca activitatea de prestare a serviciilor să

fie exercitată cu titlu „profesional“ şi să asigure subzistenţa

efectivă a prestatorului.

D. În al patrulea rând, activitatea de prestare a

serviciilor poate fi plasată în orice sector al activităţii

desfăşurate de prestator. Distingem în cadrul activităţii

desfăşurate de o singură întreprindere, între ceea ce se

regăseşte în categoria serviciilor şi ceea ce face parte, spre

exemplu, din circulaţia mărfurilor. Noţiunea de prestare de

servicii este independentă de sectorul economic şi poate

privi activităţi la fel de diverse, cum ar fi:

- emisiunile televizate;

- publicitatea;

- activităţile financiare ale băncilor şi activităţile

legate de asigurare;

- activităţile de intermediere;

- lucrările publice;

- transportul şi călătoriile;

- organizarea de jocuri la loterie şi

258

- toate profesiunile liberale (medici, avocaţi,

arhitecţi, contabili etc.)

Alegerea între cele două libertăţi răspunde unei

multitudini de considerente, cel mai important fiind acela

potrivit căruia libertatea de a presta servicii permite

păstrarea regimului fiscal şi social reglementat în statul în

care se află sediul dc unde provin serviciile. Astfel, este

interesantă situaţia în care se acţionează în cadrul liberei

circulaţii a serviciilor plecând dintr-un stat membru în care

legislaţia naţională, în general, şi cea fiscală , în special,

sunt mai flexibile, către un stat unde drepturile sunt mai

riguros reglementate.

Art. 57 TFUE are în vedere „prestaţiile”. Acesta nu

ia în considerare activitatea globală a unei societăţi care

poate consta în a oferi „prestaţii” multiple (de exemplu, o

companie de transport, o companie de asigurări). Aprecierea

se face în funcţie de fiecare prestaţie sau contract în parte

pentru a determina caracterul liberei circulaţii a serviciilor.

Aceeaşi societate poate alege să ofere acelaşi tip de

servicii clientelei sale care se găseşte într-un stat membru,

uneori, prin intermediul sediilor sale (filiale sau sucursale)

pe acel teritoriu şi prin intermediul liberei circulaţii a

serviciilor, pornind de la un alt sediu stabilit în alt stat

259

membru. Acelaşi contract nu poate fi încheiat şi sub regimul

existent pentru libertatea de stabilire şi pentru libera

circulaţie a serviciilor. In cazul în care o societate se

adresează unui client determinat prin intermediul liberei

circulaţii a serviciilor şi prin sediul său local, contractul va

fi, în principiu, considerat ca fiind încheiat de societatea de

la sediul local.

Oricare ar fi alegerea între libertatea de stabilire şi

aceea de prestare a serviciilor, statele nu pot desfăşura

activităţi care să împiedice opţiunea. Nu pot cere, spre

exemplu, ca o anumită activitate să poată fi exercitată pe

teritoriul lor de către societăţile care sunt stabilite acolo.

Acest fapt nu înseamnă că statele nu pot invoca interese de

ordin general pentru a restrânge sau controla exercitarea

activităţii în regimul liberei circulaţii a serviciilor având ca

destinatar propriul teritoriul.

O însemnătate deosebită revine Directivei

2006/123/CE, pentru doctrina şi practica domeniului cu

precădere, din motive care ţin de realizarea unor clarificări

de natură conceptuală. Se încearcă, în temeiul

jurisprudenţei, doctrinei şi practicii domeniului să se

formuleze o serie de definiţii date unor noţiuni des folosite,

noţiuni care sunt susceptibile de mai multe interpretări,

îndeosebi, acum, când UE numără 28 de state membre, iar

260

numărul limbilor oficiale a crescut, gradual, până la 24 câte

sunt în prezent.

Motivele care stau la baza adoptării Directivei se

referă la următoarele aspecte:

- stabilirea unor legături mai strânse între statele

membre şi popoarele europene, prin intermediul Uniunii

Europene, în scopul asigurării progresului economic şi

social;

- favorizarea creşterii economice şi crearea unor

locuri de muncă în cadrul Uniunii urmăreşte înlăturarea

tuturor obstacolelor care îi împiedică pe prestatori, în cadrul

pieţei naţionale cu beneficiul tuturor avantajelor generale de

piaţa internă);

- inventarierea unui număr mare de obstacole care

împiedică sau limitează dezvoltarea intermediul Raportului

Comisiei asupra stadiului pieţei interne a serviciilor;

- procentul marc (de 70%) pe care îl deţin serviciile

în cadrul PIB, ca motor al creşterii economice, dar şi în

ocuparea forţei de muncă la nivelul majorităţii statelor

membre;

- necesitatea eliminării obstacolelor din calea

libertăţii de stabilire a prestatorilor în statele membre şi a

libertăţii de circulaţie a serviciilor între statele membre;

261

- garantarea securităţii juridice necesare exercitării

efective a celor două libertăţi fundamentale stabilite prin

Tratat pentru destinatarii şi prestatorii serviciilor;

- nevoia (cerinţa) de a realiza un cadru juridic

general care să se aplice unei largi diversităţi de servicii, cu

luarea în considerare a particularităţilor fiecărui tip de

activitate sau de profesie şi sistemul lor dc reglementare

(coordonarea sistemelor legislative naţionale ale statelor

membre care să asigure un înalt grad de integrare juridică

unională, dar şi de protecţie a obiectivelor dc interes

general, îndeosebi, protecţia consumatorilor, a mediului,

securitatea publică şi sănătatea publică, precum şi realizarea

conformităţii cu dreptul muncii).

Date fiind complexitatea problematicii pieţei

serviciilor şi rigoarea cunoscută de sistemul normativ al

Uniunii Europene, din conţinutul Directivei, care face

obiectul atenţiei, rezultă că aceasta întruneşte următoarele

caracteristici (sub aspectul materiilor în care îşi găseşte

aplicarea ori nu) :

- nu se aplică decât în măsura în care activităţile care

fac obiectul reglementării sunt deschise concurenţei, astfel

încât statele membre să nu fie obligate să liberalizeze

serviciile de interes economic general sau să privatizeze

entităţi publice care ar înfiinţa asemenea servicii şi nici nu

262

obligă să înceteze monopolurile existente pentru alte

activităţi sau alte servicii din domeniul distribuţiei;

- se aplică, exclusiv, cerinţelor prin care se

reglementează accesul la exercitarea unei activităţi de

servicii sau la includerea unei activităţi în sfera serviciilor.

în mod concret, nu se aplică în ce priveşte: regulile de

circulaţie rutieră, amenajării sau dezvoltării teritoriului,

amenajării zonelor urbane şi rurale, în materie de

construcţii, precum şi pentru stabilirea sancţiunilor

administrative aplicate în cazul nercspectării acestor norme

care nu regle-mentează sau nu afectează în mod specific

serviciul, dar care trebuie respectate de către prestatori în

exercitarea activităţii lor economice în mod similar

persoanelor care desfăşoară activităţi având caracter privat;

- nu reglementează criteriile de acces al unor

prestatori la fondurile publice, care cuprinde, îndeosebi,

criteriile pentru stabilirea condiţiilor în care prestatorii sunt

abilitaţi să primească o finanţare publică, inclusiv condiţiile

contractuale specifice şi, îndeosebi, normele de calitate faţă

de care este subordonată (condiţionată) primirea

(dobândirea) de fonduri publice, cum este cazul serviciilor

sociale;

- nu se suprapune cu măsurile adoptate de către

statele membre potrivit dreptului UE pentru a proteja sau

263

promova diversitatea culturală şi lingvistică şi pluralismul

mijloacelor media (mass-media), inclusiv finanţarea

acestora;

- nu împiedică statele membre să aplice regulile şi

principiile fundamentale proprii în materie de libertate a

presei şi de exprimare. La fel se întâmplă şi cu privire la

interzicerea discriminării întemeiate pe naţionalitate sau pe

alte motive care ţin de sex, nisă sau origine etnică, religie

sau convingeri, handicapuri, vârstă sau orientare sexuală;

- nu armonizează dreptul penal al statelor membre şi

nici nu aduce atingere acestuia, ci îşi propune numai să

realizeze un cadru juridic pentru asigurarea libertăţii de

stabilire şi a liberei circulaţii a serviciilor între statele

membre. Totuşi, intenţia este aceea de a nu da posibilitatea

statelor membre să restrângă libera prestare a serviciilor,

prin aplicarea dispoziţiilor penale care afectează, într-un

mod special, accesul la o activitate de servicii sau la

executarea unei asemenea activităţi, având ca efect

înlăturarea reglementărilor directivei;

- nu aduce atingere iniţiativelor UE care, întemeiate

pe prevederile art. 153 TFUE (referitoare la: ameliorarea

mediului de muncă pentru protejarea sănătăţii şi a securităţii

angajaţilor; condiţiile de muncă; informarea şi consultarea

angajaţilor; integrarea persoanelor excluse de pe piaţa forţei

264

de muncă; egalitatea între bărbaţi şi femei cu privire la

şansele de pe piaţa forţei de muncă şi la remunerarea

muncii) sunt adoptate în vederea realizării obiectivelor

înscrise la art. 151 din acelaşi Tratat (privind încadrarea în

muncă şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă);

- nu-şi găseşte aplicarea în materia condiţiilor de

muncă (de exemplu: perioadele maxime de muncă;

perioadele minime de odihnă, durata minimă a concediilor

plătite anual; nivelul salariului minim; securităţii, sănătăţii

şi igienei la locul de muncă), materie în care statele membre

se supun respectării dreptului Uniunii Europene;

- nu afectează relaţiile între partenerii sociali,

inclusiv dreptul de a negocia şi de a încheia contracte

colective, dreptul la grevă şi dreptul de a recurge la acţiuni

sindicale în acord cu legislaţiile şi practicile naţionale, de

asemenea, cu respectarea dreptului Uniunii Europene;

- nu se aplică serviciilor furnizate de agenţiile de

muncă temporară şi nu influenţează legislaţia statelor

membre în materia securităţii sociale;

- respectă exercitarea drepturilor fundamentale

aplicabile în statele membre şi care sunt recunoscute prin

Carta drepturilor fundamentale din Uniunea Europeană,

drepturi care includ şi posibilitatea (dreptul) de a recurge la

265

acţiuni sindicale în conformitate cu legislaţiile şi politicile

naţionale, cu aplicarea (respectarea) dreptului UE;

- nu acoperă aspectele de extraneitate, ci îi are în

vedere numai pe prestatorii stabiliţi într-un stat membru;

- nu se referă (sub aspectul reglementării) la

negocierile privind comerţul cu servicii întreprinse în cadrul

organizaţiilor internaţionale, în special, în cadrul GATT

(Acordul General pentru Tarife şi Comerţ);

Drepturile destinatariilor serviciilor

Sediul materiei îl reprezintă Capitolul IV, Secţiunea

a 2-a, articolele 19-21, din Directiva 2006/123/CE.

Principalele probleme, care fac obiectul reglementării, se

referă la:

1. restricţiile interzise (art. 19).În ceea ce priveşte

restricţiile interzise, din punctul de vedere al drepturilor

destinatarilor serviciilor, „statele membre nu pot impune

(...) cerinţe cc restrâng utilizarea unui serviciu furnizat de

către un prestator stabilit într-un alt stat membru” ori o serie

de condiţii, cum ar fi: obligaţia de a obţine o autorizaţie din

partea autorităţilor lor competente ori de a face o declaraţie

în faţa acestora sau limitări discriminatorii la acordarea de

ajutoare financiare cu motivarea potrivit căreia prestatorul

este stabilit într-un alt stat membru ori pentru motive legate

de amplasarea locului în care serviciul este furnizat.

266

2. nediscriminarea (art. 20). Noţiunea face trimitere

la mai multe aspecte esenţiale pentru etapa, acum parcursă

de UE, dacă avem în vedere, inclusiv eforturile care s-au

făcut pentru ca instrumentul destinat unei astfel de materii

„Carta drepturilor fundamentale”, prin Tratatul de la

Lisabona, să fie aplicabil.

Excepţie fac, de la regulă, 2 state (Marea Britanie şi

Polonia) care au cerut, cu insistenţă, pe timpul negocierilor

din iunie, respectiv, octombrie 2007 (Summit-ul de la

Bruxelles, respectiv cel de la Lisabona) ca lor să nu li se

aplice prevederile Cartei drepturilor fundamentale. În

esenţa, nediscriminarea se referă la faptul că „statele

membre urmăresc ca destinatarul (serviciilor) să nu fie

supus unor cerinţe discriminatorii întemeiate pe cetăţenie

sau locul reşedinţei acestuia”. În egală măsură, statele

membre urmăresc ca aceste condiţii de acces la un serviciu,

în sensul de a avea posibilitatea de a benefica de un

serviciu, care sunt puse la dispoziţia publicului de către

prestator, să nu conţină cerinţe discriminatorii întemeiate pe

cetăţenie sau pe locul reşedinţei destinatarului, fără ca

aceasta să aducă atingere posibilităţii de a prevedea

diferenţe în cadrul condiţiilor de acces, în cazul în care

acestea (condiţiile) sunt justificate în mod direct de criterii

obiective.

267

3. asistenţa acordată destinatarilor (art. 21). Potrivit

prevederilor Directivei, statele membre sunt cele care au

rolul de a urmări îndeplinirea obiectivului potrivit căruia

destinatarii să poată obţine, în statul membru în care îşi au

reşedinţa, mai multe informaţii privitoare la:

- cerinţele aplicabile în alte state membre referitoare

la accesul la activităţile de servicii, în mod special la acelea

cu trimitere la protecţia consumatorilor;

- căile de atac avute la dispoziţie în cazul litigiilor

intervenite între prestator şi destinatar;

- coordonatele (datele) asociaţiilor şi organizaţiilor,

inclusiv punctele de contact ale Reţelei Centrelor Europene

ale Consumatorilor de la care prestatorii şi destinatarii pot

obţine asistenţă în mod concret, practic.

De adăugat, este faptul că, potrivit Directivei,

informaţiile oferite de către autorităţile competente, de la

caz Ia caz, conţin, de regulă, un simplu ghid care indică

etapele care trebuie urmate, în vederea dobândirii unui

serviciu. Atât informaţiile, cât şi asistenţa trebuie să fie

furnizate în mod clar şi fără ambiguităţi, fiind accesibile

facil de la distanţă, în special pe cale electronică şi cu

regularitate, trebuind să fie actualizate.