Drept-financiar-international.pdf

7/22/2019 Drept-financiar-international.pdf

http://slidepdf.com/reader/full/drept-financiar-internationalpdf 1/70

1

UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” DIN CLUJ – NAPOCA

F a c u l t a t e a d e D r e p t

Prof.univ.dr. MIRCEA-ŞTEFAN MINEA

DREPT FINANCIAR

INTERNATIONAL

– curs pentru I.D. –

2005



2

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

§1. Consideraţii generale

1. Preliminarii. Ne aflăm – în prezent – într-un stadiu al evoluţiei globale asocietăţii care ne obligă să dovedim că avem mereu disponibilităţi noi. Astfel, ţinândseamă de specificul economiei de piaţă contemporane – deschiderea continuă spreexterior, economiile naţionale şi, în consecinţă, finanţele publice ale fiecărui stat în parte

nu mai pot funcţiona într-un circuit închis. Finanţele publice naţionale sunt – prin urmare – tot mai dependente de contextul internaţional.

Internaţionalizarea sau mondializarea relaţiilor sociale, cunoscută – mai nou – şi subdenumirea de “globalizare”, presupune o serie de schimbări vizând deschidereaeconomiilor naţionale spre exterior. În cadrul unui asemenea proces, aflat în plină evoluţie, finan ţ ele interna ţ ionale şi dreptul financiar interna ţ ional – reprezentând esenţaştiinţei şi practicării finanţelor moderne – deţin supremaţia.

Explicaţia acestui fenomen o găsim în istoria postbelică. Cea de-a doua parte asecolului XX a fost marcată de o serie de evenimente de importanţă major ă pentruomenire, care şi-au pus amprenta în special asupra mediului economic. Drept urmare,

s-au produs schimbări de ordin structural: dezvoltarea f ăr ă precedent a comer ţuluimondial, progresul remarcabil al ştiinţei şi tehnicii, trecerea tot mai multor ţări la sistemuleconomiei de piaţă reprezintă raţiunile care au generat declanşarea şi accelerarea procesului de integrare regională şi mondială.

2. Evoluţie. Prin surprinzătoarele sale evoluţii – marcate, în timp, printre altele, deschimbarea orientării analizei economice care a depăşit zăgazurile jurisdiscţiilor naţionale, cuprinzând spaţii mai largi – lumea finanţelor şi-a pus tot mai evident amprentaasupra economiei. Ideea necesităţii deschiderii economiilor spre exterior a fost lansată încă din seclolul al XVIII-lea, când filozofi precum Montesquieu sau Adam Smith s-auexprimat în sensul debarasării de constrângerile impuse de frontiera politică pe care le

vedeau nu numai ineficiente, ci chiar periculoase. Astfel, încet – pe parcursul a două secole, cadrul naţional (care limita în mod artificial piaţa) a fost depăşit, instaurându-sesistemul integrant al economiei de piaţă care a ajuns să domine arena mondială.

3. Evoluţie (continuare). Relaţii economice internaţionale au existat dintotdeauna.Regulile care stau astăzi la baza acestor relaţii au fost elaborate şi instituite însă în timp.Astfel, normele juridice adoptate la nivelul statelor stabileau cadrul legal general alschimburilor economice internaţionale, dar regimul juridic al respectivelor activităţi aoscilat – în funcţie de doctrinele politice dominante, într-o perioadă sau alta, – întreliberalism şi intervenţionism (protecţionism).



3

În evoluţia lor, fenomenele s-au petrecut – în esen ţă – în felul următor: secolul alXIX-lea a fost dominat de ideile liberale exprimate de Adam Smith, David Ricardo, John

Stuart-Mill sau Jean-Baptiste Say care pledau cu succes – la vremea respectivă – pentrucauza liberului schimb. La începutul perioadei, susţinând aceste concepţii, statele s-austr ăduit să asigure “regulile jocului”, refuzând să se implice în relaţiile economiceinternaţionale. Mai târziu însă, tentaţiile intervenţioniste ale unor state (SUA, Germania,Franţa) s-au f ăcut simţite. Cele două r ăzboaie mondiale au determinat schimbări majorecare s-au concretizat în transformarea radicală a cadrului geneal al relaţiilor internaţionale: aproape toate statele au f ăcut o întoarcere de 180 de grade, intrând în for ţă pe scena ecnomică naţională şi internaţională, încurajate de doctrina Lordului Keynes. Înfine, perioada actuală se caracterizează printr-o revenire la liberalismul economic, încondiţiile în care însă statul continuă să se implice puternic în economie.

4. Norme. Pe fondul dezvoltării sistemului relaţiilor internaţionale, în general şi alinternaţionalizării pieţelor, în special studiul finanţelor s-a extins continuu, dobândind profunzime şi substanţă, astfel încât – în prezent – finanţele internaţionale reprezintă undomeniu deosebit de complex şi de mare actualitate.

O latur ă sau componentă esenţială a finanţelor internaţionale – pe care se sprijină aziîntreg eşafodajul de raporturi sociale din domeniu – o reprezintă ansamblul de norme şi

reguli instituite de organismele interna ţ ionale (create spre a coordona activităţile social-economice ce se desf ăşoar ă la nivele regionale sau la nivel planetar ) în scopul a şez ării pe

baze legale a tuturor rela ţ iilor sociale şi care alcătuiesc dreptul f inanciar i nterna ţ ional .

§2. Dreptul financiar internaţional

5. Definiţie. Pentru a-l defini cu cât mai multă exactitate, dreptul financiar

interna ţ ional trebuie văzut şi analizat dintr-o dublă perspectivă.Astfel, în sens larg, dreptul f inanciar in terna ţ ional este reprezentat de ansamblul

regulilor care stabilesc cadrul general de desf ăşurare a tuturor operaţiunilor şi activităţilor economico-financiare care depăşesc limitele jurisdicţiei naţionale ale unui stat. Această definiţie a fost – credem, pe drept cuvânt – criticată în literatura de specialitate, întrucâtea sufer ă de un viciu fundamental: având în vedere extensiunea sa nelimitată, înţelegereaei (în sensul de cuprindere a spaţiului pe care trebuie să îl acopere) devine nulă; mai multchiar, exhaustivitatea reglementărilor reunite într-un acelaşi ansamblu de reguli nu mai

face posibilă distincţia – absolut necesar ă – între diferitele ramuri de drept (dreptulfinanciar internaţional, dreptul comer ţului internaţional, dreptul internaţional privat) careîşi au propriul obiect de reglementare.

Pe de altă parte, în sens restrâns, oarecum chiar restrictiv, dreptul financiar

interna ţ ional trebuie să fie considerat ca fiind alcătuit din ansamblul regulilor care

reglementeaz ă raporturile sociale care se nasc, se modifică şi se sting în leg ătur ă cu:

utilizarea instrumentelor monetare interna ţ ionale, activitatea bugetar ă a organiza ţ iilor şi

organismelor interna ţ ionale, creditul exterm, fiscalitatea interna ţ ional ă etc. 6. Conţinut. Astfel definit, dreptul f inanciar interna ţ ional se conturează ca un

ansamblu coerent de reguli care – având un obiect de reglementare propriu şi suficient de



4

clar delimitat – încearcă să-şi găsească un loc distinct în sistemul dreptului. Acest fapteste posibil şi datorită incidenţei izvoarelor sale.

Obiectul de reglementare al dreptului financiar interna ţ ional îl constituie totalitatearelaţiilor sociale care se stabilesc între diferite subiecte de drept în legătur ă cu: punerea încirculaţie şi menţinerea activă pe piaţă a monedelor (devizelor) şi utilizareainstrumentelor monetare internaţionale, finanţarea şi activitatea bugetar ă a organizaţiilor şi organismelor internaţionale, creditul extern, fiscalitatea internaţională, controlulfinanciar etc.

I zvoarele dreptului financiar interna ţ ional sunt atât reglementările internaţionaleadoptate în vederea creării cadrului juridic general de desf ăşurare al activităţilor economico-financiare ce depăşesc graniţele unui stat, cât şi – într-o destul de importantă măsur ă – unele reglementări naţionale. Acestea din urmă sunt edictate, la nivelul fiecărei

ţări în scopul organizării şi aşezării pe baze legale a raporturilor juridice care se stabilescîntre subiecte de drept având cetăţenia, respectiv naţionalitatea acelui stat şi diferiţi parteneri externi.

Izvoarele dreptului financiar internaţional pot fi grupate (clasificate), avându-se învedere cel puţin două criterii: 1. organul emitent; 2. obiectul de reglementare.

Astfel, după felul (sau caracterul) organului emitent, izvoarele dreptului financiar internaţional sunt:

a) reglement ările interna ţ ionale – reprezentate de normele juridice adoptate de cătrediferite organisme internaţionale (cu caracter regional sau mondial) şi care, cuprinzând – de cele mai multe ori – reguli cu un înalt grad de generalitate, sunt menite a contura şiasigura cadrul general de manifestare a relaţiilor sociale internaţionale în condiţii deegalitate şi echitate;

b) reglement ările na ţ ionale – reprezentate de acele acte normative interne (edictatede fiecare stat, în virtutea suveranităţii sale) prin care se stabilesc regulile concrete dedesf ăşurare (pe teritoriul acelui stat) a raporturilor sociale din domeniul economico-financiar, indiferent de provenienţa sau statutul subiectelor de drept antrenate înrespectivele raporturi juridice. În funcţie de interesele – conjuncturale – ale statului,reglementările interne pot avea rolul de a asigura protecţia economiei naţionale (şi, înconsecinţă, a subiectelor de drept naţionale) sau, din contr ă, de a o (îi) supuneconcurenţei internaţionale.

Luând drept criteriu de clasificare obiectul de reglementare pe care îl vizează unelesau altele dintre izvoarele dreptului financiar internaţional, acestea se pot grupa pecategorii, precum:

• norme juridice care au incidenţă asupra instrumentelor monetare internaţionale – careformează dreptul monetar şi valutar ;

• norme juridice prin care se stabileşte regimul juridic al finanţelor organizaţiilor internaţionale – care, reunite, alcătuiesc dreptul bugetar aplicabil respectivelor entităţi colective;

• norme juridice care reglementează sistemul de impozite şi taxe aplicabil în regiminternaţional – care se constituie în dreptul fiscal interna ţ ional etc.



5

7. Subiecte ale raporturilor juridice de drept financiar internaţional pot fi, în egală

măsur ă, persoane fizice având cetăţenia unui stat, persoane fizice cu dublă sau multiplă cetăţenie, apatrizi (toţi aceştia cu condiţia să aibă capacitate deplină sau cel puţinrestrânsă de exerciţiu), precum şi orice persoană juridică (fie că este vorba de o persoană juridică având naţionalitatea unui stat ori este o entitate colectivă multinaţională, fie că este vorba de o organizaţie internaţională care are personalitate juridică). Condiţiaesenţială este aceea ca raportul juridic în care intr ă respectivele subiecte de drept să aibă cel puţin un element de extraneitate.

§3. Locul dreptului financiar internaţional în sistemul dreptului

8. Înţeles. Dreptul financiar interna ţ ional este, poate, cea mai nouă ramur ă a

dreptului pozitiv. Deşi prezentă în viaţa economico-financiar ă de multă vreme (fiindunanim recunoscută existenţa unui ansamblu de reglementări special consacrateraporturilor sociale internaţionale din acest domeniu), ramura de drept care face obiectul prezentei analize abia îşi conturează (din punct de vedere teoretic) conţinutul care, cusiguranţă, se va împlini şi îmbogăţi curând.

Dreptul financiar interna ţ ional este în mod cert o ramur ă distinctă în sistemul nostrude drept pentru că întruneşte două condiţii esenţiale spre a putea fi catalogată ca atare: eaare izvoare proprii (normele juridice care o alcătuiesc vizează toate acelaşi domeniueconomico-financiar) şi are, de asemeni, un obiect propriu de reglementare.

Încercând să-i găsim (sau să-i stabilim) locul în sistemul dreptului, credem că dreptul

financiar interna ţ ional se află (sau trebuie aşezat) la graniţa între dreptul public şi dreptul privat pentru că el are tangenţă sau chiar se interferează cu ambele categorii de norme juridice. Într-adevăr, raporturile dintre organizaţiile internaţionale sau dintre acestea şidiferite state ori alte colectivităţi publice sunt subordonate – în marea lor majoritate – unor norme juridice având caracter imperativ sau onerativ, pe când relaţiile ce se stabilescîntre persoane fizice ori persoane juridice private apar ţinând unor state diferite se supunnormelor supletive, permisive în general.

9. Legături. Tot în scopul delimitării sau, mai exact, al circumscrierii ariei sale decuprindere (acoperire), dreptul financiar internaţional trebuie analizat prin comparaţie cualte ramuri (învecinate) din sistemul dreptului.

Astfel, dreptul f inanciar interna ţ ional se află în strânsă legătur ă şi se aseamănă – într-o anumită măsur ă – cu dreptul interna ţ ional public, ambele ramuri de dreptcuprinzând norme juridice elaborate şi/sau adoptate de foruri internaţionale. Dar, învreme ce dreptul internaţional public este alcătuit exclusiv din norme juridice prin caresunt reglementate raporturile dintre state şi/sau alte subiecte de drept internaţional(organizaţii şi organisme internaţionale), dreptul financiar internaţional este ansamblulnormelor juridice interne şi internaţionale chemate să reglementeze raporturile sociale cuelemente de extraneitate în care sunt antrenate diferite subiecte de drept din categoriilesusmenţionate.



6

La fel, dreptul financiar interna ţ ional se apropie într-o bună măsur ă – suprapunându-se, pe alocuri – cu dreptul comunitar , dar se şi delimitează de acesta prin

obiectul de reglementare, în parte, diferit. Într-adevăr, din analiza comparativă a celor două categorii de norme juridice rezultă indubitabil faptul că: pe când cele care alcătuiescdreptul comunitar vizează doar spaţiul Uniunii Europene şi raporturile juridice care sestabilesc în interiorul acelui cadru, normele dreptului financiar internaţional acoper ă oarie mult mai largă de raporturi sociale, dintre care unele se suprapun cu celereglementate de dreptul comunitar.

Dreptul f inanciar interna ţ ional se aseamănă, aflându-se chiar într-o strânsă legătur ă,cu dreptul interna ţ ional economic şi cu dreptul comercial interna ţ ional . Ceea ce apropieaceste ramuri de drept este faptul că toate cele trei ansambluri de norme juridicereglementează relaţiile internaţionale care se stabilesc în domeniul economico-financiar;

dincolo de acest punct comun ele se deosebesc prin obiectul propriu de reglementare:dreptul internaţional economic vizează organizarea relaţiilor internaţionale economice (lanivel macro-economic), în timp ce dreptul comercial internaţional stabileşte regulile pe baza cărora se sprijină raporturile juridice din acelaşi domeniu – dar la nivel micro-economic.

În fine, remarcăm faptul că dreptul fi nanciar interna ţ ional se apropie dar se şidistinge de dreptul interna ţ ional privat . Asemănarea poate fi identificată în cazulnormelor care stabilesc condiţia juridică a str ăinului în ţara noastr ă, unele aspecte aleacestei problematici fiind supuse şi regulilor dreptului financiar internaţional; în rest,normele juridice care alcătuiesc dreptul internaţional privat vizează doar soluţionareaconflictelor de legi în spaţiu şi a conflictelor de jurisdicţii.

Evident că dreptul financiar internaţional – găsindu-şi locul în sistemul dreptului – seaflă în legătur ă/relaţie şi cu toate celelalte ramuri de drept. Având în vedere însă împrejurarea că aceste legături sunt numai tangenţiale ori conjuncturale nu consider ămnecesar a le evidenţia cu această ocazie.



7

CAPITOLUL AL II – LEA

MONEDA ŞI INSTRUMENTELE MONETARE INTERNAŢIONALE

§1. Geneza şi evoluţia sistemului monetar internaţional

10. Preliminarii. Moneda şi instrumentele monetare, precum şi relaţiile monetare şifinanciare internaţionale fac – în mod tradiţional – obiectul economiei monetareinternaţionale, care expune principiile generale dar esenţiale în materie, permiţândreflecţii şi analize interesante

Apariţia monedei – ca etalon de valoare sau instrument de schimb în relaţiileeconomice – a reprezentat un moment deosebit de important în evoluţia societăţii.

Moneda constituie tipul specific al unei instituţii naţionale. Ea îndeplineşte – în principiu – de când a fost creată şi până în prezent funcţiile economice tradiţionale: etalonde măsur ă a valorii, mijloc de plată şi instrument de tezaurizare.

Aria de circulaţie a monedei naţionale se limitează în principiu la teritoriul statuluiemitent. În interiorul ţării ea are deplină validitate şi putere liberatoare; în exterior însă moneda nu constituie decât o marf ă ca oricare alta. Prin urmare, moneda şi apoi sistemulmonetar creat cu ajutorul ei au constituit, secole de-a rândul, elemente ce subliniau şi

întăreau suveranitatea statului.Sistemul monetar a evoluat permanent, perfecţionarea lui presupunând parcurgerea

cronologică a următoarelor faze: utilizarea formelor primitive ale monedelor metalice,apoi cea superioar ă a biletelor de bancă şi a cecului, urmând ca în perioada actuală să setreacă , pe o scar ă din ce în ce mai largă, la folosirea monedei electronice.

În vremurile moderne, pe fondul dezvoltării relaţiile economice, politica monetar ă astatelor a dobândit noi valenţe, ea având – drept urmare – inciden ţe care depăşesc limitelefrontierelor naţionale. Astfel, spre exemplu, scăderea preţului mărfurilor str ăinedetermină diminuarea preţului mărfurilor indigene sau, dimpotrivă, creşterea dobânzilor favorizează intrarea pe piaţă a capitalurilor str ăine în detrimentul plasamentelor naţionale.

Expansiunea relaţiile economice internaţionale a determinat erodarea şi ştirbirea, într-o tot mai mare măsur ă, a ideii suveranităţii monetare a statului, dreptul internaţionalcontemporan recunoscând şi impunând chiar a se considera că moneda a devenit “omaterie de interes internaţional major”. Altfel spus, moneda a determinat şi ea extinderearationae materiae a dreptului internaţional actual.

11. Evoluţie. Multă vreme schimburile economice internaţionale s-au efectuat înlipsa unui instrument comun de măsur ă a valorii şi a plăţii (altul decât aurul), neexistând – propriu-zis – bani internaţionali sau o bancă cu vocaţie universală care să facă posibilă apariţia unor asemenea instrumente monetare. În lipsa unei monede internaţionale,etalonul de valoare şi de plată în relaţiile comerciale internaţionale l-a reprezentat aurul



8

(sau alte metale preţioase), acestea facilitând legăturile între diferitele sisteme băneştinaţionale.

Până după primul r ăzboi mondial sistemele monetare naţionale s-au bazat pe etalonulaur-monedă. Cursul de schimb şi echilibrul balanţelor de plăţi se realizau în modautomat, prin intr ările şi ieşirile din ţar ă a aurului, în funcţie de mecanismele pieţei. După 1918 unele ţări europene (precum Anglia şi Franţa) au adoptat mai întâi etalonul aur-

lingouri, care se baza pe circulaţia banilor de hârtie cu acoperire în aur, iar mai târziu şi-au constituit sisteme monetare naţionale bazate pe etalonul aur-devize. Unitatea monetar ă aur a fost înlocuită cu cele câteva monede naţionale acceptate ca mijloc de plată internaţional: dolarul SUA, lira sterlină, francul francez, marca germană şi, ceva maitârziu, jenul japonez. Astfel, aurul a fost exclus din circulaţia internă, fiind înlocuit cumonede divizionare, bancnote sau bani scripturali.

Dezvoltarea schimburilor economice internaţionale a reclamat ca necesar un cadru juridic şi instituţional general care să reglementeze comportamentul politicilor monetareale statelor şi ale agenţilor economici care se afirmau pe arena interna ţională.

Astfel, în anul 1944, în cadrul Conferinţei Monetare Internaţionale de la BrettonWoods s-au pus bazele primului Sistem Monetar I nterna ţ ional . Principalele obiectiveale acestui organism internaţional erau: promovarea cooper ării monetare între state,facilitarea schimburilor comerciale internaţionale, eliminarea restricţiilor din caleaschimbului valutar, precum şi crearea unor facilităţi de credit pentru corijarea şieliminarea dezechilibrelor balanţelor de plăţi.

În scopul realizării obiectivelor sus menţionate au fost create două organismespecializate în acordarea de împrumuturi pentru asigurarea echilibrului balanţelor de plăţia statelor şi pentru furnizarea de credite, în general necesare reconstruc ţiei şi dezvoltării.Aceste instituţii – fondate în acelaşi an 1944 – sunt: Fondul Monetar Internaţional (FMI)şi, respectiv, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD).

12. Sistemul monetar internaţional – cunoscut ca un sistem public sau interstatal – este reprezentat de ansamblul regulilor şi aranjamentelor interna ţ ionale instituite de

către state şi organiza ţ ii interna ţ ionale în scopul prevenirii crizelor monetare sau al

înl ătur ării efectelor acestora atunci când ele s-au produs. Sistemul Monetar Internaţionalare efectiv vocaţie universală datorită Fondului Monetar Internaţional.

În deceniul al VII-lea al secolului XX Sistemul Monetar Interna ţ ional a fost afectat decriza ce a determinat suprimarea convertibilităţii dolarului în aur şi abandonareastabilităţii cursurilor de schimb. Drept urmare, etalonul aur-devize a fost înlocuit cuetalonul devize (care a eliminat aurul din funcţia de etalon monetar internaţional). S-aintrodus – în schimb – un etalon monetar cu caracter internaţional care, deşi funcţionează alături de valutele utilizate anterior (dolarul american, francul francez, marca germană etc.) primează în raport cu acestea. Etalonul monetar interna ţ ional care a înlocuit aurul poartă denumirea de Dreptur i Speciale de Tragere (DST).

În condiţiile în care Sistemul Monetar Internaţional (interstatal) – cu caracter public – şi-a pierdut oarecum din importanţă, începând cu deceniul VIII al ultimului secol almileniului II, datorită pieţei comune europene s-a creat - încet, dar sigur – un adev ărat



9

sistem monetar şi financiar internaţional, având caracter privat. Acest sistem monetar sedeosebeşte esenţial de sistemul public prin modalităţile de operare şi prin finalităţile

urmărite. Nefiind complet standardizat, sistemul privat conţine totuşi anumite clauze tip ( bazate pe “lex mercatoria”) care sunt destinate a permite păr ţilor să facă faţă situaţiilor care în mod obişnuit se ivesc în raporturile lor juridice.

Acest sistem a permis ca, pe fondul întăririi Comunităţilor Europene, SistemulMonetar European să-şi creeze o unitate monetar ă de cont proprie: European CurrencyUnit (ECU), transformată – după Tratatul de la Maastricht – în EURO ca monedă unică a ţărilor membre ale Uniunii Europene.

§2. Instrumentele monetare internaţionale

13. Drepturile Speciale de Tragere (DST) – constituind prima unitate monetar ă

interna ţ ional ă de cont (neconvertibilă în aur) – reprezintă mijlocul de plat ă conven ţ ional în raporturile dintre state (ceea ce înseamnă că acest instrument monetar are un regimspecial de circulaţie). DST sunt, în acelaşi timp, un instrument de rezervă valutar ă alăturide aur şi valutele convertibile. În sfâr şit, în literatura de specialitate s-a ar ătat că DSTtrebuie să fie considerate a fi atât etalonul actual , cât şi cel de perspectivă al SistemuluiMonetar Internaţional.

Sumele constituite în DST pot fi deţinute şi utilizate numai de către posesorii oficiali:Fondul Monetar Internaţional (FMI), autorităţile naţionale ale statelor membre (prin băncile lor centrale), Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), şi,respectiv, Banca Europeană de Investiţii (BEI).

Drepturile Speciale de Tragere îşi pot îndeplini func ţ ia de mijloc de plat ă numai prin preschimbarea într-una dintre valutele care formează coşul pe seama căruia se stabileştevaloarea medie a DST. Plata se face prin virarea, în valută, a sumei corespunzătoare deDST din disponibilităţile (existente în contul DST de la FMI) al ţării cumpăr ătoare, încontul DST de la FMI al ţării vânzătoare de valută.

Drepturile Speciale de Tragere se aseamănă cu moneda scripturală, având caracterulunui înscris contabil. De aceea, DST – ca unitate de cont specială – se distribuie subformă de credit, reprezentând un instrument specific de operare cu lichidităţiinternaţionale, o modalitate operativă şi eficace de transferuri de valori.

14. Unitatea de Cont Europeană (European Currency Unit) – ECU este unitatea

monetar ă de cont a Sistemului Monetar European, introdusă ca unitate de fond a ţărilor membre ale Comunităţilor Europene. ECU a fost “inventată” spre a constitui saureprezenta un mijloc de referinţă pentru valutele statelor membre, în vederea asigur ăriistabilităţii acestora.

Valoarea ECU a fost stabilită pe baza unui co ş valutar format din monedele ţărilor membre ale Comunităţilor Europene. Emisiunile ECU aveau la bază un fond comun alstatelor membre, constituit din depunerea rezervelor naţionale de aur şi, respectiv, dedolari SUA.



10

ECU este o unitate de eviden ţă a operaţiunilor specifice Sistemului Monetar European şi Instituţiilor comunitare, un mijloc de plat ă, precum şi un instrument de

rezervă.Spre deosebire de DST, ECU este utilizată şi în tranzacţiile particulare, reprezentând,din ce în ce mai mult, nu doar o monedă de referinţă, ci chiar un instrument de plată (preferat, în principal, pentru că preîntâmpină riscul valutar).

ECU a fost folosită sub această denumire de la crearea ei în 1979 şi până în anul1995, când – în cadrul unei reuniuni a miniştrilor de finanţe ai ţărilor membre ale UniuniiEuropene s-a decis ca noul nume al monedei unice europene să fie EURO.

15. Categorii. Punerea în aplicare a Sistemului Monetar Internaţional cu caracter privat a determinat necesitatea utilizării mai multor categorii de monede:

• euro-devizele – sumele de bani (reprezentate într-o monedă naţională) care sunt

depuse într-o bancă ce îşi are sediul în afara statului emitent. Operaţiunea care dă naştereunei euro-monede este, deci, un depozit bancar. Din punct de vedere juridic, depozitul bancar este un contract care confer ă drepturi şi impune obligaţii reciproce între deponentşi depozitar. Euro-moneda este supusă atât legii statului în care îşi are sediul banca, cât şilegii statului emitent al monedei; prin urmare, euro-moneda este supusă unui regim juridic diferit de acela aplicabil monedei naţionale care îi serveşte ca suport.

• euro-depozitul – desemnează un depozit internaţional de monedă str ăină constândîn operaţiunea prin care deponentul plasează (depune), pe un anumit termen, o sumă de bani (exprimată într-o monedă naţională dată) într-o bancă (având calitatea de depozitar)situată în afara ţării de emisiune a devizelor, cu obliga ţia băncii de a plăti o dobândă şi dea restitui capitalul în condiţiile convenite. Un astfel de depozit de devize str ăine esteinternaţional prin natura sa şi va fi supus unei triple categorii de reguli: cele stabilite prinlegea statului în care îşi are sediul banca depozitar ă; cele cuprinse în legea statuluiemitent al devizelor; în fine, cele derivând din aplicarea dreptului interna ţional.

• euro-creditul – reprezintă atribuirea internaţională a unei sume de bani cu titlu deîmprumut. Euro-depozitul constituie întotdeauna baza (condiţia) euro-creditului: pe piaţainternaţională de capital, băncile colectează fonduri băneşti sub forma depozitelor pecare, apoi, le utilizează acordându-le – celor ce le solicită – sub formă de credit.

• euro-obligaţiunile – sunt hârtii de valoare prin intermediul cărora cei ce vor să seîmprumute apelează la piaţa internaţională de capital. Euro-obligaţiunile se prezintă subforma unor valori mobiliare (fixe sau variabile) emise de un împrumutător public sau privat şi supuse unui regim juridic uniform (în ceea ce îi priveşte pe toţi deţinătorii), plasate prin intermediul unui sindicat bancar pe seama unor investitori rezidenţi în ţăridiferite şi cotate la bursa internaţională

• euro-efectele – numite şi euro-note, reprezintă rezultatul emisiunii de efecte (saunote). Emisiunea de efecte constă în angajamentul pe termen mediu, juridiceşte stabilit, prin care un împrumutător poate emite sub propriul nume hârtii de valoare (precumcertificatele de depozit), pe termen scurt, pe care o bancă garantă se obligă fie să lecumpere, fie să-i acorde o linie de credit.



11

Utilizarea pe piaţă, la o scar ă tot mai mare, a categoriilor de monede prezentate maisus a contribuit la dezvoltarea şi consolidarea sistemului monetar şi financiar

internaţional contemporan.Se impune însă precizarea că, spre deosebire de sistemul monetar internaţional public, sistemul monetar şi financiar internaţional privat este mult mai limitat, finalitateasa fiind aceea de a reprezenta o sursă de finanţare şi de refinanţare în principal pentrudeţinătorii de capitaluri (care sunt puşi faţă în faţă prin intermediul acestui sistem).Criteriile de acces pe această piaţă sunt exclusiv de ordin comercial şi financiar.

În prezent, cele două sisteme monetare internaţionale (cel interstatal şi cel privat),deşi sunt supuse unor regimuri juridice sensibil diferite, se află într-o strânsă complementaritate. Cooperarea între aceste sisteme nu este instituţionalizată, dar sedovedeşte eficace. Sistemul monetar şi financiar internaţional contemporan a devenit cu

adevărat transnaţional întrucât el depăşeşte frontierele clasice (adesea stabilite artificial)dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, respectiv dintre dreptul public şi dreptul privat.

§3. EURO – moneda unică europeană.

16. Începuturi. Sistemul Monetar Internaţional instituit la Bretton Woods la sfâr şitulcelui de-al doilea r ăzboi mondial şi dezvoltat în perioada care a urmat – bazându-se pedolarul SUA, care a fost şi continuă încă să fie moneda dominantă pe piaţa mondială – nua r ăspuns întocmai intereselor Comunităţilor Europene, mai cu seamă în ultimele două decenii al secolului XX, când acestea se str ăduiau să se constituie într-o “uniune”. De

aceea, încă din anii ’60, pe piaţa agricolă, schimburile comerciale între ţările ComunităţiiEconomice Europene se efectuau prin intermediul unei monede inventate, o monedă fictivă, numită “unitate de cont”. Tranzacţiile se realizau, în mod efectiv, în monedenaţionale, suma acestora fiind apoi calculată prin aplicarea unei rate fixe de schimb la preţuri exprimate în unităţi de cont (UC).

În anul 1970 a fost lansat programul – cunoscut sub denumirea de “planul în treietape al lui Pierre Werner” – privind realizarea unei uniuni monetare la nivelulComunităţilor Europene. Acest program îşi propunea ca scop final asigurarea mişcăriilibere a capitalurilor, controlul riguros şi fixarea unor cursuri de schimb stabile,culminând cu înlocuirea monedelor naţionale ale statelor membre cu o moned ă unic ă .

Urmare unei propuneri a Franţei, formulată la mijlocul anului 1974 şi cunoscută subnumele de “planul Foucarde” în anul 1975 a fost creată Unitatea de Cont Europeană – European Currency Unit (ECU), compusă sau evaluată prin raportarea la un coş valutar în care erau cuprinse anumite monede naţionale, în funcţie de cotaţiile acestora la burseleoficiale de schimburi.

Astfel, prin Rezoluţia adoptată cu prilejul reuniunii statelor membre ale CEE dindecembrie 1978 de la Bruxelles a fost creat Sistemul Monetar European – SME (oficialinstituit la 13 martie 1979 la Paris), ca principal pivot al acceler ării procesului deintegrare vest-europeană şi ca factor important al stabilizării relaţiilor internaţionale.



12

17. Evoluţie. Reuniţi la Hanovra, în 1988, liderii europeni au decis crearea unuiComitet (format din guvernatorii băncilor centrale ale statelor membre şi numeroşi

exper ţi) însărcinat cu prefigurarea unei uniuni monetare; preşedinte al acestui comitet afost desemnat Jacques Delors (care la vremea respectivă exercita funcţia de Preşedinte alComisiei Europene). Un an mai târziu, respectiv cu prilejul Reuniunii de la Madrid, din1989, s-a decis liberalizarea mişcărilor de capital, aceasta reprezentând un pas deosebit deimportant f ăcut pe calea înf ă ptuirii Uniunii Monetare Europene. În sfâr şit, după încă doiani, prin adoptarea Tratatului de la Maastricht s-au pus bazele trecerii la UEM; termenuliniţial de lansare a monedei unice a fost stabilit pentru 1999, ulterior însă – considerându-se mult mai realist – s-a propus anul 2002, fiind necesar a se asigura un interval de timprezonabil pentru realizarea schimbului în EURO al valutelor statelor membre, folosindu-se cursurile fixe, precum şi pentru monitorizarea impactului schimbărilor (care inerent se

vor produce) asupra sistemului financiar şi bancar.Tranziţia de la ECU la EURO s-a înf ă ptuit treptat, în temeiul unor reglementărispecial emise în acest scop. Astfel, prin Regulamentele adoptate de Consiliul UniuniiEuropene, în anul 1997, s-a stabilit că începând cu 1 ianuarie 1999 toate referirile lamoneda ECU din contracte şi/sau din alte instrumente juridice se vor înlocui cu referiri lamoneda nouă EURO, raportul de conversie fiind de 1/1. S-a stabilit, de asemeni, că unitatea monetar ă este 1 EURO, precum şi faptul că EURO va înlocui, în intervalul 1ianuarie 1999 – 31 decembrie 2001, monedele statelor membre, iar de la 1 ianuarie 2002EURO va fi singurul mijloc legal de plată în spaţiul Uniunii Europene, monedelenaţionale urmând a fi retrase din circulaţie în cel mult 6 luni.

18. Funcţii. EURO îndeplineşte mai multe func ţ ii:• ea este unitate de cont , permiţând astfel cuantificarea valorii unui bun ori a unui

serviciu prin raportare la monedele obişnuite;• este mi jl oc legal de plat ă, cu această monedă putându-se face deja transferuri bancare

(între parteneri care acceptă acest mijloc de plată), iar de la 1 ianuarie 2002 şimonedele naţionale vor putea fi transformate în EURO;

• în fine, moneda europeană este instrument de economisire , aceasta însemnând că ea poate fi tezaurizată fie sub forma monetarului fizic (începând cu data de 1 ianuarie2002), fie sub forma depozitului bancar sau a unor efecte de comer ţ.

În literatura de specialitate se apreciază – pornindu-se de la o situaţie statistică a FMI,

din care rezultă că ponderea dolarului american în rezervele valutare internaţionale esteîntr-o evidentă scădere (în raport cu valutele europene) – că EURO va deveni moneda de bază în care vor fi deţinute rezervele valutare internaţionale şi, totodată, moneda în carese va derula cea mai mare parte a împrumuturilor internaţionale.

Avantajele introducerii monedei unice europene au fost prezentate de o manier ă sintetită, dar completă, în literatura de specialitate. De aceea, ne permitem a înf ăţişa, încontinuare, câteva din consideraţiile formulate în scopul sublinierii interesului general altrecerii cât mai rapide la utilizarea efectivă a monedei EURO:• dispariţia incertitudinilor cu privire la schimbul monetar intraeuropean şi reducerea,

pe cale de consecinţă, a cheltuielilor aferente tranzacţiilor;



13

• eliminarea crizelor aferente instabilităţii cursurilor, pierderii rezervelor, deprecierilor competitive etc.;

• creşterea încrederii şi a credibilităţii determinate de folosirea unei monede capabile să menţină stabilitatea preţurilor (statele membre ale Uniunii Europene care trec lautilizarea monedei unice vor duce o luptă concertată împotriva inflaţiei);

• stabilirea preţurilor într-o singur ă monedă la scara întregii Europe va fi de natur ă să sporească încrederea investitorilor, ceea ce va determina o nouă repartiţie aactivităţilor economice şi chiar o concentrare a acestora;

• odată devenită monedă vehicular ă, monedă mondială, EURO va fi şi o deviză-cheiecare va fi în măsur ă să concureze celelalte monede puternice din lume (dolarulamerican, în special);

• utilizarea pe scar ă tot mai largă a monedei unice europene, în cadrul tranzacţiilor comerciale, va permite reducerea instabilităţii generate de fluctuaţiile cursurilor

dolarului şi yenului;• aruncarea pe piaţă a noii monede va oferi posibilitatea emitentului de EURO de a

beneficia de venituri de pe urma sumelor deţinute în str ăinătate (în afara spaţiuluicomunitar).

§4. Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC)

19. Generalităţi. În virtutea unor prevederi exprese ale Tratatului privind instituireaUniunii Europeane au fost constituite: Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) şiBanca Centrală Europeană (BCE).

În fapt, Sistemul European al B ăncilor Centrale este format din Banca Central ă

Europeană şi băncile centrale (naţionale) ale statelor membre ale Uniunii.Obiectivul principal al Sistemului European al Băncilor Centrale este menţinerea

stabilităţii preţurilor la nivelul Uniunii Europene. Atingerea acestui obiectiv este posibilă prin sprijinirea politicilor economice generale din Comunitate. În acest sens, SEBC are deîndeplinit următoarele sarcini: definirea şi implementarea politicii monetare a UE;desf ăşurarea operaţiunilor de schimb pentru EURO în raport cu monedele necomunitare;administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre ale UE; asigurarea unei bune funcţionări a sistemului de plăţi; asigurarea controlului prudenţial al instituţiilor decredit.

Sistemul European al Băncilor Centrale funcţionează ca o instituţie de tip federal,

deci suprastatală. Conducerea SEBC este asigurată de Banca Centrală Europeană.

20. Banca Centrală Europeană este unica institu ţ ie autorizat ă să guverneze

sistemul monetar din “zona EURO”. Ea a luat – practic – locul Institutului Monetar European care era considerat, la momentul creării lui, ca un pilon de bază al integr ăriieuropene (în cea de-a doua ei fază de dezvoltare).

Banca Centrală Europeană este instituţia financiar ă pilot a Comunităţii Europene. Eaare personalitate juridică, bucurându-se – în fiecare dintre statele membre ale Uniunii



14

Europene – de capacitatea juridică recunoscută oricărei persoane morale din orice ţar ă comunitar ă.

Misiunea principal ă a Băncii Centrale Europene este una dublă: conceperea şiaplicarea politicii monetare, precum şi – în acelaşi timp – supravegherea sistemului de plăţi.

În privinţa politicii monetare , Banca centrală Europeană are de îndepliniturmătoarele funcţii: determinarea orientării politicii monetare; alegerea instrumentelor de politică monetar ă; intervenţiile pe piaţa monetar ă, în scopul reglementării lichidităţiiacesteia; gestiunea zilnică a cursului de schimb; gestiunea rezervelor necesareintervenţiilor pe piaţa de schimb; urmărirea statistică a agregatelor monetare, de credit şide economisire.

Supravegherea sistemulu i de pl ăţ i presupune îndeplinirea de către aceeaşi BCE a

următoarelor funcţii principale: punerea în circulaţie şi întreţinerea bancnotelor şimonedelor; supravegherea şi reglementarea sistemului financiar; organizarea şisupravegherea sistemelor de plăţi (inclusiv modernizarea acestora prin introducerea şisupravegherea modului de funcţionare a sistemelor automate) etc.

În scopul îndeplinirii misiunii care i-a fost încredinţată, Banca Centrală Europeană şi-a creat structuri decizionale proprii:- Consiliul de Administra ţ ie (alcătuit din: preşedinte, vicepreşedinte şi patru membrii

aleşi – cu unanimitate de voturi – de către guvernele statelor membre) care,funcţionând ca un Consiliul executiv permanent, asigur ă conducerea curentă,operativă a băncii;

- Consiliul Guvernatorilor (compus din membrii Consiliului de Administraţie şi din preşedinţii băncilor centrale naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene) care – îndeplinind, în fapt, rolul de Consiliu general al BCE – este abilitat să formuleze şisă implementeze politica monetar ă a Uniunii;

- Consiliul General (format din: preşedinte, vicepreşedinte şi preşedinţii tuturor băncilor centrale naţionale din UE), organism care activează numai dacă şi în măsuraîn care există cel puţin “un stat membru cu probleme”.

Banca Centrală Europeană defineşte – potrivit prevederilor Tratatului UE – regulilegenerale privind operaţiunile “open market” şi de credit efectuate de ea sau de oricaredintre băncile centrale ale statelor membre, inclusiv regulile privind comunicarea

condiţiilor practicate pentru încheierea unor astfel de operaţiuni. Mai mult, BCE esteabilitată să impună instituţiilor de credit din statele membre constituirea de rezerveobligatorii fie în conturile sale, fie în conturi ale băncilor centrale naţionale, înconformitate cu obiectivele politicii monetare urmată la nivelul Uniunii.

Pentru a-şi atinge obiectivele propuse şi pentru îndeplinirea sarcinilor ce le-au foststabilite, atât Banca Centrală Europeană, cât şi băncile centrale naţionale suntîndreptăţite: să intervină pe pieţele de capital (efectuând operaţiuni de vânzare-cumpăraresau acordând împrumuturi); să efectueze operaţiuni de credit împreună cu instituţiispeciale de credit sau cu al ţi participanţi de pe piaţă.



15

Banca Centrală Europeană este îndrituită a stabili şi valoarea totală a monedelor aflate în circulaţie; ea trebuie să urmărească cu mare atenţie emisiunea de monedă

europeană pentru a preîntâmpina creşterea artificială a masei monetare şi, implicit,creşteri inflaţioniste în zona EURO.

CAPITOLUL AL III – LEA

SISTEMUL FI NAN Ţ ELOR ORGANIZAŢ I I LOR INTERNAŢ IONALE

§1. Noţiunea şi obiectul finanţelor organizaţiilor internaţionale.

21. Preliminarii. Conflagraţiile mondiale, care au marcat adânc secolul XX, audeterminat mărirea decalajelor dintre statele cu economie dezvoltată (puternicindustrializate) şi cele aflate la început de drum în ceea ce priveşte evoluţia (dinamica)economico-socială a societăţii, în condiţiile oferite de sistemul bazat pe cerere şi ofertă.Comunitatea internaţională a înţeles destul de repede – mai cu seamă după cel de-aldoilea r ăzboi mondial – că dezvoltarea economică şi socială, precum şi stabilitatea politică constituie marile probleme ale contemporaneităţii şi că numai rezolvarea acestor chestiuni este de natur ă a influenţa favorabil evoluţia normală a economiei mondiale şiimplicit prosperitatea ţărilor dezvoltate. Convinse de aceste realităţi, tot mai multe state s-au angajat într-un efort comun: acela de cooperare şi colaborare internaţională, realizateîn forme dintre cele mai diverse şi pe planuri tot mai largi. Pentru ca formele decolaborare să fie atractive pentru cât mai multe ţări şi eficiente pentru întreaga comunitates-a iniţiat şi apoi amplificat înfiinţarea de organizaţii şi organisme internaţionale, încadrul şi activitatea cărora – în timp – au fost antrenate din ce în ce mai multe ţări,acestea beneficiind atât de anumite drepturi speciale, dar având şi nişte responsabilităţi pecare şi le-au asumat în cadrul organizatoric nou creat.

Prin urmare, organizaţiile internaţionale s-au constituit ca o necesitate determinată dedezvoltarea relaţiilor politice şi economice dintre diferite state. Dacă, la început,colaborarea dintre state se realiza – sporadic sau periodic – prin intermediul congreselor şi/sau conferinţelor internaţionale, mai târziu aceasta a îmbr ăcat o formă organizatorică permanentă, ca urmare a înfiinţării diferitelor organizaţii internaţionale, a căror menire a



16

fost şi este rezolvarea problemele politice, economice, financiare, sociale, culturale etc.dintre state ori dintre acestea şi alte colectivităţi publice.

În funcţie de nivelul la care sunt reprezentate statele, organiza ţ iile interna ţ ionale potfi grupate sau clasificate astfel: – organiza ţ ii interna ţ ionale guvernamentale – cele ale căror membri sunt state

suverane; – organiza ţ ii interna ţ ionale neguvernamentale – acelea formate din diverse organizaţii,

asociaţii sau persoane fizice apar ţinând unor state diferite; – organiza ţ ii interna ţ ionale mixte – cele care reunesc ca membri atât state, cât şi

diverse organizaţii, asociaţii sau persoane fizice.22. Noţiune. Pentru analizarea finan ţ elor organiza ţ iilor interna ţ ionale este necesar

ca acestea să fie privite din două puncte de vedere: comparativ cu finanţele publiceinterne şi raportat la ramura financiar ă a dreptului internaţional public.

Privindu-le în comparaţie cu finanţele publice interne este remarcabil faptul că finanţele organizaţiilor internaţionale au fost concepute şi constituite după apariţia – înviaţa internaţională – a organizaţiilor menite să r ăspundă cerinţelor de satisfacere aintereselor unui număr din ce în ce mai mare de state de pe glob, în scopul asigur ăriiresurselor necesare acoperirii cheltuielilor privind întreţinerea şi îndeplinirea obiectivelor pe care şi le au propus aceste organizaţii.

Având în vedere caracterul de interes public al organizaţiilor internaţionale, cât şifaptul că existenţa şi funcţionarea lor presupune constituirea unor resurse financiare acăror realizare este, în general, asemănătoare cu cea corespunzătoare colectivităţilor publice din interiorul unor state, finanţele organizaţiilor internaţionale au fost denumite şifinanţe supra naţionale.

În literatura juridică, finan ţ ele organiza ţ iilor interna ţ ionale au fost definite ca fiind„procedeele sau mijloacele cu ajutorul cărora aceste organizaţii îşi constituie şiîntrebuinţează fondurile băneşti proprii necesare îndeplinirii atribuţiilor de interesmultistatal pentru care sunt înfiinţate”.

Finanţele organizaţiilor internaţionale se deosebesc de finanţele publice ale oricăruistat, întrucât titularul lor şi utilizatorul este o organizaţie internaţională, care este subiectal dreptului internaţional public.

Fiind vorba despre finanţele (fondurile băneşti) ale unor organizaţii internaţionale,constituirea, repartizarea şi utilizarea acestor fonduri fac obiectul dreptului financiar

interna ţ ional . Componentele structurale ale finanţelor organizaţiilor internaţionale suntveniturile şi cheltuielile care formează bugetul propriu al fiecărei organizaţii. În ceea ce priveşte cuprinsul şi procedura elabor ării şi aprobării acestor bugete, toate acestea suntreglementate prin acte normative proprii, privind organizarea şi funcţionarea fiecăreiorganizaţii internaţionale.

§2. Veniturile bugetare ale organizaţiilor internaţionale.

23. Noţiune. Este evident faptul că funcţionarea organizaţiilor internaţionale presupune existenţa unor fonduri băneşti colectate şi destinate special acestui scop.



17

De aceea, toate statele care ader ă sau sunt primite ca membre ale acestor organizaţiiinternaţionale îşi asumă – pe lângă alte obligaţii – şi pe aceea de a contribui la

constituirea fondurilor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor respectivelor organizaţii.Plata contribuţiei datorată de către un stat organizaţiei internaţionale din care face parte produce, în mod evident, o diminuare a resurselor financiare ale respectivului stat (înmonedă naţională şi în valută, propor ţia acestora diferind în funcţie de criteriile destabilire a contribuţiei ale unora sau altora dintre organizaţiile internaţionale), f ăr ă caacesta să primească – în mod direct – ceva în schimb. În temeiul obligaţiei asumate,fiecare stat membru al unei organizaţii internaţionale se angajează să/şi contribuie laacoperirea unei cote păr ţi din cheltuielile pe care le presupune funcţionarea şidesf ăşurarea activităţii specifice a fiecărei organizaţii internaţionale.

24. Criterii. Cuantumul contribuţiei băneşti anuale a statelor membre ale

organizaţiilor internaţionale se stabileşte avându se în vedere anumite criterii şi anume: – mărimea venitului na ţ ional pe locuitor – criteriu care pare a fi cel mai raţional,deoarece, aşa cum se ştie, cuantumul venitului naţional pe cap de locuitor este diferitde la un stat la altul, fiind condiţionat de gradul de dezvoltare economică a fiecăreiţări. În acelaşi timp este de remarcat că acest procedeu se dovedeşte a fi flexibil, însensul că el permite majorarea sau micşorarea periodică a contribuţiei băneşti afiecărui stat la bugetul organizaţiei internaţionale, în raport de creşterea saudescreşterea – în anumite perioade de timp – a venitului naţional realizat pe cap delocuitor;

– mărimea popula ţ iei (numărul de locuitori) – criteriu potrivit căruia, ţinând seama de puterea contributivă a fiecărui stat, diferitele ţări membre sunt împăr ţite în clase,

gruparea f ăcându se în raport de numărul de locuitori, astfel că o ţar ă care face partedintr-o clasă superioar ă (care cuprind state cu un număr mare al populaţiei) va fiobligată la o contribuţie mai mare decât una cuprinsă într o clasă inferioar ă (dinacelaşi punct de vedere);

– indicatorii activit ăţ ii desf ăşurate de organiza ţ ia interna ţ ional ă criteriu în virtuteacăruia organizaţia internaţională stabileşte cuantumul fondurilor băneşti cu caretrebuie să contribuie fiecare stat în raport de nivelul dat de indicatorul avut în vedere.

În ceea ce priveşte plata contribuţiei băneşti datorate de statele membre aleorganizaţiilor internaţionale, aceasta se stabileşte în condiţii diferite de la o organizaţie laalta. Astfel, în cazul celor mai multe organiza ţii internaţionale, plata contribuţiei(cotizaţiei) trebuie să se facă în valută liber convertibilă, dar unele organizaţiiinternaţionale acceptă plata contribuţiei efectuată par ţial în valută şi par ţial în monedă naţională.

25. Sancţiuni. Întrucât pentru desf ăşurarea în condiţii normale a activităţii curente şia celei programate de către organizaţiile internaţionale sunt absolut necesare fondurile băneşti provenite din contribuţiile statelor membre, neplata sumelor datorate de statelemembre sau amânarea repetată a plăţii nu sunt admisibile, acestea atr ăgând consecinţediferite, în funcţie de cele cuprinse în clauzele statuate ale fiecărei organizaţii.



18

Principalele consecinţe ale neplăţii contribuţiilor de către statele membre sunturmătoarele:

– pierderea dreptului de vot în forul deliberativ de către statul care nu achită contribuţiadatorată pe un anumit număr de ani; – suspendarea calităţii de membru în comitetul organizaţiei internaţionale pentru statul

care nu şi- a plătit contribuţia anuală (pe timpul suspendării fiind oprite participareaîn lucr ările organizaţiei şi la fluxul de informaţii de specialitate ale acesteia).

– considerarea ca demisionat (şi radierea de pe lista membrilor organizaţieiinternaţionale) a statului care nu şi a plătit contribuţia bănească pe un număr determinat de ani consecutiv.26. Alte venituri. Pe lângă fondurile băneşti constituite prin contribuţia statelor

membre, veniturile organizaţiilor internaţionale se realizează şi din activitatea specifică pe care acestea o desf ăşoar ă. Diferite organizaţii internaţionale prestează frecvent –

contra plată – servicii diver şilor beneficiari, cum ar fi: închirierea anumitor bunuri proprii, vânzarea unor publicaţii de specialitate elaborate şi editate în regim propriu,acordarea de împrumuturi cu dobândă statelor membre etc.

Tot din această categorie de venituri ale organizaţiilor internaţionale fac parte şianumite prelevări şi taxe încasate de unele organizaţii, cum este taxa de prelevare percepută de Comunitatea Economică Europeană (care reprezintă, de fapt, o taxă vamală de import încasată pentru anumite produse agricole achiziţionate la preţuri inferioarecelor prestabilite ca minimale şi denumite „preţ prag”, sau taxa pe care ComunitateaEconomică a Cărbunelui şi Oţelului o pretinde ţărilor membre (în procent de 1% dinvaloarea producţiei de cărbune şi oţel).

Veniturile realizate de organizaţiile internaţionale din contribuţii anuale ale statelor membre sau din activităţile specifice desf ăşurate au, de regulă, un caracter permanent, prin intermediul lor constituindu-se şi păstrându-se fondurile băneşti în cuantumurilenecesare acoperirii cheltuielilor acestora.

Dar, pe lângă veniturile cu caracter permanent, organizaţiile internaţionale obţin şi oserie de venituri diverse, care au – în general – un caracter ocazional şi care se realizează sub diverse forme, ca de exemplu: subvenţii primite de la alte organizaţii internaţionale,donaţii din partea diferitelor persoane juridice sau persoane fizice etc.

§3. Cheltuielile organizaţiilor internaţionale.

27. Clasificare. Cheltuielile organiza ţ iilor interna ţ ionale reprezintă procedeele(modalităţile) şi mijloacele de întrebuinţare a resurselor băneşti constituite în scopuldesf ăşur ării în bune condiţii a activităţii pentru care a fost înfiinţată fiecare organizaţieinternaţională.

În general, cheltuielile organiza ţ iilor interna ţ ionale se împart în două mari categorii,şi anume: – cheltuieli administrativ-gospodăreşti; – cheltuieli de specialitate.



19

În prima categorie intr ă cheltuielile care sunt inerente existenţei şi funcţionăriioricărei entităţi colective de interes public, indiferent de specificul activităţii sale.

Dintre cheltuielile administrativ-gospod ăre şti ale organizaţiilor internaţionale celemai importante şi comune oricărei organizaţii sunt: – salarii şi alte drepturi salariale cuvenite personalului propriu şi colaboratorilor pentru

activitatea desf ăşurată în ceea ce priveşte conducerea şi administrarea oricăreiorganizaţii, precum şi în scopul îndeplinirii tuturor atribuţiilor potrivit menirii eispecifice;

– cheltuieli de reprezentare (şi inclusiv de deplasare) a personalului propriu lareuniunile periodice sau ocazionale organizate în conformitate cu programul deactivitate al fiecărei organizaţii internaţionale;

– cheltuieli pur gospodăreşti, cum ar fi cele privind întreţinerea şi repararea clădirilor proprii, chiriile datorate pentru imobilele închiriate, înzestrarea cu mobilier şi

instalaţii, de corespondenţă şi telecomunicaţii etc.

În ceea ce priveşte cea de a doua categorie de cheltuieli – cheltuielile de specialitate

– acestea sunt determinate de necesităţile băneşti reclamate de desf ăşurarea programuluide activitate pe care şi l-a stabilit fiecare organizaţie internaţională. De aceea, cheltuieliledin această categorie sunt diferite de la o organizaţie la alta, în funcţie de profilul ei deactivitate şi de programele pe care şi le-a stabilit în acest scop.

Cele două categorii de cheltuieli ale organizaţiilor internaţionale au un caracter nerambursabil, ele având finalitatea unor întrebuinţări definitive a fondurilor băneştidesprinse din veniturile acestor organizaţii.

În afara cheltuielilor propriu zise ale organizaţiilor internaţionale – pe care le am prezentat succint mai sus – unele organizaţii acordă împrumuturi ţărilor membre pediferite teme. Aceste fonduri băneşti sunt însă rambursabile, ele întorcându se în bugetelerespectivelor organizaţii internaţionale, conform clauzelor contractuale pe baza cărora auşi fost acordate.

§4. Bugetele organizaţiilor internaţionale

28. Cuprins. Veniturile şi cheltuielile organizaţiilor internaţionale sunt cuprinse înbugetele acestor organiza ţ ii, bugete care sunt împăr ţite pe două păr ţi (secţiuni)corespunzătoare celor două componente principale: constituirea fondurilor băneşti şi

întrebuin-ţarea acestor fonduri.În ceea ce le priveşte, veniturile bugetelor organizaţiilor internaţionale pot fi grupate

în funcţie de diferite criterii şi se pot regăsii ca: venituri ordinare şi venituri

extraordinare, venituri permanente şi venituri periodice, precum şi venituri curente saude perspectivă. Categoriilor de venituri li se prevăd – distinct, pentru fiecare diviziune – cuantumurile băneşti corespunzătoare şi sursele lor de provenienţă: contribuţii saucotizaţii ale statelor membre, taxe, încasări din prestări de servicii , din închirieri de bunuri, vânzări de publicaţii, donaţii sau alte venituri.



20

29. Procedură. Elaborarea proiectelor de bugete ale organizaţiilor internaţionale estede competenţa direcţiilor sau serviciilor de buget constituite în acest scop şi existente deci

în structura oricărei organizaţii.La întocmirea şi înf ă ptuirea bugetelor organizaţiilor internaţionale se ţine seamă – lafel ca şi în cazul bugetelor naţionale – de principiile dreptului bugetar: principiulanualităţii, principiul unităţii, principiul universalităţii,, principiul realităţii şi principiulechilibr ării bugetare.

Aprobarea bugetelor organizaţiilor internaţionale se face – în funcţie de tipul sauspecificul entităţii colective internaţionale – de către consiliile, comitetele directoriale saualte foruri conducătoare cărora le este stabilită, prin reglementări exprese (cuprinse înstatutele proprii de organizare), această competenţă.

Efectuarea cheltuielilor este coordonată de către anumiţi funcţionari din conducerea

organizaţiilor internaţionale respective, persoane care îndeplinesc rolul de ordonatori decredite şi care – în virtutea acestei funcţii – sunt îndreptăţiţi a angaja cheltuielile entităţii pe care o reprezintă.

30. O.N.U. Pentru a exemplifica o parte din problematica specifică procedurii bugetare a unei organizaţii internaţionale, vom prezenta – pe scurt – aspectele principale pe care le comportă bugetul Organizaţiei Naţiunilor Unite, instituţia cea maireprezentativă pe plan mondial.

Activitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite se reflectă – cu exactitate – în bugetulacesteia.

Autorizaţia bugetar ă dată – potrivit Regulamentului financiar al Organizaţiei – Adunării Generale este unică şi generală (ea vizând toate categoriile de venituri şicheltuieli), ceea ce face posibilă cunoaşterea efortului financiar total reclamat deactivitatea propusă a se desf ăşura.

Principiul anualităţii a fost abandonat în practica bugetar ă a Organizaţiei Naţiunilor Unite încă din anul 1974, de când s-a trecut la întocmirea şi aprobarea de bugete-program bienale (care încep la 1 ianuarie şi sfâr şesc la 31 decembrie al anului următor).

În cursul exerciţiului financiar, creditele bugetare – aprobate într-un anumit cuantuminiţial de Adunarea Generală – pot fi suplimentate dacă acestea s-au dovedit a fiinsuficiente pentru aducerea la îndeplinire a obiectivelor urmărite (de exemplu, seconsider ă potrivită amplificarea acţiunilor destinate menţinerii păcii).

Principiul specializării bugetare are deplină aplicabilitate, întrucât aprobarea bugetului ONU nu se face numai pe totalul cifrelor bugetare înscrise, ci şi pe structuraacestora (adică pe surse de venituri şi pe destinaţii de cheltuieli). În cursul executării bugetului nu pot fi angajate cheltuieli şi efectuate plăţi decât pentru scopurile pentru careau fost deschise credite, iar vir ările de credite se aprobă numai cu respectarea strictă acondiţiile stabilite prin Regulamentul financiar.

Elaborarea proiectului de buget este dată în sarcina Secretariatului ONU. După ce afost însuşit de către Secretariatul General, proiectul de buget este examinat de Comitetulconsultativ pentru probleme administrative şi bugetare (iar aspectele strict bugetare – decătre Comitetul pentru programe şi coordonare). După examinarea la nivelul acestor



21

comitete, proiectul este înaintat Adunării Generale, la deschiderea sesiunii. Potrivit CarteiONU, aprobarea bugetului de către Adunarea Generală se face cu majoritatea de două

treimi a membrilor prezenţi şi votanţi.Executarea bugetului este înf ă ptuită de Secretariatul General al Organizaţiei, careeste obligat să se încadreze în creditele bugetare aprobate. Numai în caz dovedit denecesitate, el poate opera vir ări de credite în cadrul capitolelor, iar între capitole numai cuaprobarea prealabilă a Comitetului consultativ. Pe parcursul execuţiei bugetare seexercită cam toate tipurile de control întâlnite în practica financiar ă a statelor: control preventiv la angazarea cheltuielilor; control ulterior intern şi extern.

31. Deosebiri. Având în vedere deosebirile existente între diferitele organizaţiiinternaţionale, atât sub aspectul constituirii şi funcţionării lor, cât mai cu seamă în raportde scopurile pe care şi le-au propus să le îndeplinească, pot fi sesizate cu uşurinţă o serie

de aspecte particulare care caracterizează activitatea bugetar ă a unora sau altora dintreaceste organizaţii.Dincolo de deosebirile firesc decurgând din specificul fiecărei organizaţii

internaţionale, execuţia anuală a bugetelor acestora – evidenţiată în bilanţurile contabilesau în conturile de execuţie, precum şi în dările de seamă cuprinzând aprecieri şiconcluzii relative la modul în care au fost îndeplinite prevederile bugetare – estecontrolată şi aprobată de forurile competente, cărora le revin, în conformitate cu statuteleacestor organizaţii, sarcini precise în acest domeniu.



22

CAPITOLUL AL IV – LEA

FINANŢELE PUBLICE ALE UNIUNII EUROPENE

§1. Cadrul juridic al bugetului Uniunii Europene

32. Generalităţi. Aproape 100 de miliarde de EURO au fost necesari în anul 1999 pentru acoperirea cheltuielilor prevăzute în bugetul general al Uniunii Europene, aceastaîn condiţiile în care este mai mult decât evidentă tendinţa progresiv crescătoare a

cheltuielilor publice şi la nivelul fiecărui stat în parte.În asemenea condiţii este cu certitudine necesar ă analizarea atentă a problematicii

care se circumscrie Comunităţii Europene. Vom distinge două mari categorii de problemerelative la acest buget: aplicarea principiilor bugetare conform reglementărilor europeneşi, respectiv, procedura bugetar ă.

Este remarcabil, încă de la început, faptul că dreptul intern (naţional) este subordonatreglementărilor europene pe tot parcursul derulării procedurii bugetare, f ăr ă ca în sarcinastatelor membre ale Uniunii să se poată impune obligaţii de rezultat.

33. Principiile bugetare pot fi desprinse dintr-un set de reglementări care nureprezintă altceva decât adaptarea la nevoile comune ale Uniunii Europene a normelor

(dreptului bugetar) naţionale în vigoare ale statelor membre.Urmând regulile dreptului bugetar al statelor continentale, dreptul european

comunitar reţine ca jaloane de ghidaj a activităţii bugetare următoarele principii: principiul unităţii, principiul universalităţii, principiul anualităţii, principiul specializăriişi principiul echilibrului bugetar.

Principiul unit ăţ ii bugetare constă în cuprinderea tuturor informaţiilor într-undocument unic cu scopul de a se permite o mai bună apreciere (cuantificare) a finanţelor europene în raport cu instituţiile responsabile de gestionarea lor.

Nu trebuie să ne imaginăm însă că există – în aplicarea principiului sus amintit – unsingur buget la nivelul Uniunii Europene. De la instituirea Comunităţilor Europene şi

până în prezent au fost realizate şi înf ă ptuite bugete distincte (autonome) destinateacoperirii, pe categorii, a cheltuielilor bugetare generale.

Alăturat acestora există bugete anexe (sau bugete satelit) ale bugetului general alUniunii Europene, care ocupă un loc aparte. Aceste bugete sunt constituite şi înf ă ptuitede către unele persoane juridice – distincte de Comunitatea Europeană – dar care se află în strânsă legătur ă cu aceasta pentru că ele servesc la realizarea anumitor politici comune.

Bugetele anexe se grupează pe două categorii: a) cele mai numeroase sunt bugeteleanexe finanţate în principal din subvenţii provenind de la bugetul general; b) bugeteleanexe care se autofinanţează din contribuţiile vărsate direct de către beneficiariiserviciilor publice.



23

Politica externă şi de securitate comună, precum şi cooperarea în domeniile justiţieişi afacerilor interne reprezintă – potrivit prevederilor Tratatului de la Maastricht – doi noi

piloni deosebit de importanţi ai Uniunii Europene, care trebuie susţinuţi din punct devedere financiar. Pentru finanţarea acestor domenii, dispoziţiile Tratatului distingcheltuielile obligatorii (în special cele destinate a acoperi nevoile administrative), caretrebuie să se regăsească în buget, de cheltuielile neobligatorii (cele care sunt destinate aacoperii anumite acţiuni operative) şi care au caracter facultativ, în sensul că ele pot ficuprinse sau nu în bugetul general.

În ceea ce priveşte bugetul general al Uniunii Europene, principiul uni versalit ăţ i i bugetare constă în cuprinderea tuturor veniturilor într-o masă comună asupra căreia să se poată imputa cheltuielile.

Ideea care a condus la stabilirea rigorilor acestui principiu a fost aceea că – din

moment ce veniturile bugetare provin din contribuţiile (vărsămintele) statelor membre – este normal ca acestea să formeze o masă unică, pusă la dispoziţia Europei.Această manier ă de apreciere a celor două păr ţi ale bugetului Uniunii Europene,

constând într-o netă separare a cheltuielilor de venituri, a determinat instituirea a două

reguli cu un puternic caracter restrictiv: prima este aceea a neafect ării veniturilor (potrivit căreia veniturile proprii servesc finanţării nediscriminatorii a tuturor cheltuielilor înscrise în buget), iar cea de-a doua impune interdic ţ ia contract ării de venituri şi de

cheltuieli (fiind prevăzută prin dispoziţii exprese ale Tratatului, regula urmăreşte o bună cunoaştere a realităţii bugetului).

Regulile de mai sus sunt întărite de unele situaţii derogatorii (care – având naturaunor excepţii – sunt de strictă interpretare), precum: participarea unor state membre aleUniunii Europene la anumite acţiuni sau activităţi comune sau de interes general (cun ar fi unele programe de cercetare sau constituirea unor fonduri de concurs ori de burse) saucontribuţia unui stat ter ţ oferită Uniunii pentru a putea participa la punerea în aplicare aanumitor politici comune. Astfel de excepţii trebuie să fie reglementate explicit, prindispoziţii derogatorii exprese cuprinse în amendamentele care se aduc actelor de bază aleComunităţii Europene.

Principiul anuali t ăţ ii bugetare este, se pare, cel mai sever reglementat, lui fiindu-iconsacrate nu mai puţin de trei texte normative distincte:• în ceea ce priveşte previziunea bugetar ă, Tratatul stabileşte că toate veniturile şi toate

cheltuielile Comunităţii vor fi previzionate pentru fiecare exerciţiu bugetar;• cât priveşte actul decizional există o reglementare expresă potrivit căreia bugetul

Uniunii Europene este actul care prevede şi autorizează în fiecare an veniturile şicheltuielile;

• în fine, relativ la execuţia bugetar ă, normele comunitare stabilesc obligativitateaautorizării şi efectuării cheltuielilor înscrise în buget numai pe durata exerci ţiului bugetar.

Regula generală folosită în fiecare dintre statele membre ale Comunităţii, potrivitcăreia exerciţiul bugetar coincide cu anul civil (calendaristic), este aplicabilă întocmai, încondiţiile în care reglementările comunitare ofer ă câmp de manifestare unor excepţii.



24

Pe parcursul exerciţiului bugetar, de regulă – până în luna iulie, pot fi adoptate acterectificative ale bugetului general, atunci când intervin evenimente imprevizibile sau dacă

se consider ă necesar ă augumentarea fondurilor bugetare în vederea dezvoltării unor activităţi ori a extinderii anumitor acţiuni.Principiul specializ ări i bugetare pretinde împăr ţirea bugetului general în unităţi din

ce în ce mai mici, astfel încât în fiecare dintre aceste unităţi creditele bugetare să aibă identitate proprie, fie că ele se regăsesc în partea de venituri, fie că sunt incluse lacheltuieli. Ca şi în dreptul intern, reglementările comunitare stabilesc şi dezvoltă reguli precise cu privire la modul de prezentare şi utilizare a creditelor, la specializarea lor şi posibilitatea de a se derula prin intermediul viramentului bancar, la anualitatea creditelor şi (ceea ce este specific bugetului general al Uniunii Europene) la posibilitatea utilizăriilor anticipate ori a reportării lor în anul financiar următor.

Principiul echilibr ări i bugetare

presupune realizarea unei echivalenţe valorice întrenivelul veniturilor şi cel al cheltuielilor cuprinse în bugetul Uniunii Europene. Conform prevederilor Tratatului UE, respectarea acestui principiu impune prezentarea (la vot) aunui proiect de buget perfect echilibrat. În principiu este interzisă echilibrarea bugetuluiutilizând resurse de împrumut. În cazul în care s-ar înregistra un excedent bugetar pe parcursul unui exerciţiu, soldul trebuie să fie inclus în bugetul următor. Dacă însă se vaînregistra o escaladare a cheltuielilor, acestea vor putea fi efectuate numai în limitaresurselor înscrise în buget (venituri care, eventual vor putea fi mărite, dar numai dinresurse proprii).

34. Procedură. Atunci când vorbim despre “Europa bugetar ă” trebuie să avem învedere două aspecte esenţiale: crearea şi menţinerea în vigoare a unui drept specif ic (olegislaţia specială, adoptată de Instituţiile comunitare) care să pună toate statele membresub tutela Uniunii Europene şi, apoi, faptul că rezultatele bugetare ale Uniunii Europenedecurg din aplicarea noii proceduri bugetare , instituite prin respectivele norme juridice.

Procedura bugetar ă este subordonată şi supusă rigorilor care decurg din aplicarea“principiului disciplinei bugetare” (principiu care sintetizează – în fapt – dispoziţiile maimultor norme elaborate de instituţiile comunitare şi consacrate procedurii bugetare), potrivit căruia Comisia Europeană – cooperând cu statele membre – trebuie să asigure o bună gestiune financiar ă a resurselor comunitare; în acest scop, este interzis Comisiei să modifice cu de la sine putere propunerile bugetare ale ţărilor comunitare sau să ia măsuri – pe parcursul execuţiei bugetare – care ar putea fi susceptibile de a creea incidentenotabile f ăr ă a asigura un cadru protejat în care cifrele de venituri şi cheltuieli să seînscrie în coordonatele aprobate de Parlamentul European.

Procedura bugetar ă se bazează pe calculele şi estimările Comisiei, care sunt f ăcute pornindu-se de la cifrele bugetare furnizate de statele membre. După verificările derigoare, Comisia întocmeşte un raport pe care îl înaintează Comitetului consultativ,Comitetului monetar şi Consiliului Europei. Consiliul – care are în exclusivitate dreptulde a face recomandări statelor – comunică concluziile cuprinse în raportul său ţărilor interesate. Totodată, Consiliul poate face recomandări statelor membre; acesterecomandări sau solicitări au, în principiu caracter secret, ele neputând fi f ăcute publice



25

decât în cazul când statul vizat doreşte acest lucru sau atunci când Consiliul constată că nici una dintre sugestiile sale nu au fost luate în seamă, iar statul are rezultate

nesatisf ăcătoare (în sensul depăşirii pragului admis al deficitului bugetar). Dacă în urmaverificărilor Comisiei se constată că un stat se află într-o asemenea situaţie, Consiliul îi poate acorda un termen de până la 9 luni, perioadă în care va trebuie să se rectificedeficitul financiar. Remarcabil este faptul că potrivit reglemen-tărilor comunitare,termenul de 9 luni – acordat unui stat care se confruntă cu un deficit bugetar “nepermis”de mare – nu începe să curgă de la data deciziei Consiliului, ci din momentul (anterior) alconstatărilor f ăcute de Comisie.

Tratatul Uniunii Europene prevede sanc ţ iuni care pot fi aplicate statelor membre încazul în care ignor ă regulile stabilite pentru menţinerea deficitului bugetar în limiterezonabile. Astfel, sunt reglementate patru tipuri de sancţiuni, gradual crescătoare:• obligarea statelor la publicarea informaţiilor cerute de Consiliu, înainte de a emite

obligaţiuni sau alte titluri de valoare;• solicitarea Băncii Europene de Investiţii de a revedea dobânzile practicate în relaţiile

cu statul care are un deficit bugetar nepermis;• obligarea statului la depunerea unui avans (rambursabil) la BCE;• condamnarea statului la plata unor amenzi (nerambursabile).

Consiliul Europei a stabilit – în vederea aplicării prevederilor Pactului de stabilitate

bugetar ă – următoarele reguli, aplicabile de la 1 ianuarie 1999:• dacă un stat trece printr-o perioadă de recesiune care nu îi afectează mai mult de

0,75% din PIB sancţiunile se vor aplica automat;• dacă statul sufer ă o recesiune mai puternică, care reprezintă până la 2% din PIB,

Comisia va face un raport pe care îl va supune Consiliului în vederea luării decizieide a i se acorda circumstanţe excepţionale;

• dacă recesiunea unui stat este foarte puternică (aceasta repercutându-se în PIB într-un procent care depăşeşte 2%) sancţiunile sunt excluse, comunitatea urmând să intervină prin intermediul altor pârghii pentru a ajuta statul aflat în dificultate.

Consolidarea sistemului finanţelor publice comunitare depinde atât de menţinerea, lanivelul fiecărui stat, a unui deficit bugetar scăzut, cât şi de modul în care ţările UniuniiEuropene îşi vor rezolva problema datoriei publice.

§2. Conţinutul bugetului Uniunii Europene

35. Caracterizare. Descrierea şi studierea bugetului general al Uniunii Europene presupune abordarea lui din cel puţin două perspective: mai întâi bugetul trebuie văzut“de sus” prin prisma instituţiilor comunitare, iar apoi “de jos” de la nivelul statelor membre.Oricare ar fi însă perspectiva din care este analizat, sub aspectul conţinutuluisău, bugetul Uniunii Europene este alcătuit din cele două păr ţi, caracteristice oricărui buget: veniturile bugetare şi cheltuielile bugetare.

Aceste venituri şi cheltuieli trebuie înscrise în buget în conformitate cu forma prescrisă prin reglementările financiare. Astfel, bugetul trebuie să cuprindă o prezentaregenerală a tuturor veniturilor şi cheltuielilor de la nivelul comunităţii şi, distinct, cifrele



26

bugetare corespunzătoare pe secţiuni (Secţiunea I – Parlamentul; Secţiunea a II-a – Consiliul; Secţiunea a III-a – Comisia; Secţiunea a IV-a – Curtea de Justiţie; Secţiunea a

V-a – Curtea de Conturi). Apoi, în cadrul fiecărei secţiuni, veniturile şi cheltuielile suntclasificate – urmându-se natura sau destinaţia lor – pe titluri, capitole, articole şi puncte.Bugetul general al UE este în principal finanţat din patru surse proprii, create special

pentru a-l alimenta cu ritmicitate, precum şi din alte venituri diverse, unele curente, iar altele ocazionale.

În ceea ce priveşte cheltuielile destinate funcţionării corespunzătoare a Uniuniiacestea sunt supuse unor reguli comune, în cea mai mare parte a lor. Există însă şianumite cheltuieli supuse unor reguli speciale, reguli care sunt complementare celor cestabilesc regimul general al cheltuielilor comunitare.

36. Venituri. În ceea ce priveşte resursele propri i ale veniturilor bugetului general al

UE acestea sunt: prelevările agricole, produsul tarifului vamal comun, prelevarea unei păr ţ i din TVA na ţ ionale, precum şi o cot ă-parte din PNB.

Prelev ări le agri cole au reprezentat, într-o primă perioadă (1962-1971), singura sursă de finanţare pentru bugetul destinat în principal fondului european de orientare şigarantare agricolă, pentru ca apoi să deţină o pondere de circa 20-30% din totalulveniturilor proprii.

În această categorie de venituri proprii intr ă anumite sume prelevate din realizările cuobiect agricol de la nivelul statelor membre, prime, precum şi diverse taxe suplimentare,complementare sau compensatorii.

Rezultatul (produsul ) tari fu lui vamal comun reprezintă cea de-a doua sursă propriea bugetului general al UE (sub aspectul consisten ţei sumelor pe care le produce la parteade venituri).

Tariful vamal comun a fost pus în aplicare la nivelul Comunităţilor Europeneîncepând cu 1 ianuarie 1968, în scopul armonizării drepturilor de import sau de exportcuvenite la frontierele exterioare ale Europei. În temeiul unei decizii a ConsiliuluiEuropei, Uniunea a devenit proprietara acestor drepturi.

Resursele financiare provenind pe această cale se obţin din încasarea drepturilor vamale corespunzătoare “produselor relevante” conform Tratatului.

Contribuţia la buget a sumelor realizate din această sursă a avut o evoluţieinteresantă: la început (în anul 1971) au reprezentat aproximativ 25% din totalulveniturilor comunitare, câţiva ani mai târziu au crescut uimitor ajungând la circa 50% (în1975), iar apoi au scăzut continuu, astfel că în anul 1999 ele reprezentau numai 14% dintotalul veniturilor.

Prelev ăr il e din Taxa pe Valoarea Ad ăugat ă percepută la nivelul statelor membre areprezentat soluţia de echilibrare a bugetului general al UE. În 1979 s-a decis ca o partedin TVA încasată de statele membre să fie vărsată în bugetul Uniunii. În acest fel au fostsalvate interesele ambelor păr ţi: Uniunea Europeană şi-a putut înlătura dezechilibrul bugetar, iar statele membre şi-au păstrat suveranitatea fiscală (la care nu erau dispuse să renunţe în nici un caz).



27

Prelev ări le din Produsul Na ţ ional Brut (PNB) reprezintă cea mai nouă sursă devenituri proprii ale bugetului general al UE, fiind introdusă în anul 1988.Ea se calculează

în felul următor: se însumează toate cheltuielile bugetului general al UE, apoi se deducdin acestea sumele reprezentând primele trei resurse proprii (prezentate mai sus), precumşi sumele posibil de procurat din venituri diverse. Soldul se repartizează, ca sarcină fiscală, pe seama statelor membre, avându-se în vedere ca şi criteriu Produsul NaţionalBrut. Prin urmare, cota-parte din PNB pe care statele comunitare sunt obligate să o verseîn bugetul general al UE reprezintă o sursă permanentă şi importantă de venit, pondereaei în totalul veniturilor comunitare situându-se undeva între 45-48%.

Reglementările comunitare conţin dispoziţii expres consacrate “disciplinării” surselor proprii ale bugetului general; este vorba, în fapt, de limitarea unora din creditelecorespunzătoare resurselor proprii. Astfel, de exemplu, creditele de plată, precum şi cele

de angajament nu pot depăşi un procentaj anume din PNB, al cărui cuantum este diferitstabilit de la un an la altul.37. Veniturile diverse – care sunt plasate sub responsabilitatea exclusivă a Comisiei

– au un conţinut eterogen, în sensul că sunt formate din: excedentele bugetare reportate;contravaloarea (tariful) unor servicii prestate ori preţul unor produse furnizate de cătreorganisme sau întreprinderi europene; amenzile încasate ca urmare a sancţionării faptelor de încălcare a normelor dreptul comunitar; impozitul comunitar pe venit încasat de lafuncţionarii administraţiei europene. Veniturile diverse deţineau o pondere cuprinsă între35-49% din totalul veniturilor bugetului general al Uniunii Europene, caracterul aleatoriual majorităţii acestora determinând variaţii semnificative de la un an la altul. Întrucâtveniturile din aceste surse s-au dovedit aproape în fiecare an insuficiente, din anul 1984s-a recurs la “expedientele necomunitare”, adică s-a f ăcut apel la statele membre care aufost solicitate să contribuie la echilibrarea bugetului general al Uniunii. Astfel s-a ajuns,de fapt, la preluarea unei păr ţi a efortului financiar de către statele membre care, treptat,şi-au asumat cu titlu definitiv sarcina “acoperirii” prelevărilor din taxa pe valoareaadăugată (TVA) şi, respectiv, din Produsul Naţional Brut (PNB).

38. Cheltuielile bugetului general al Uniunii Europene fac obiectul unor previziunimultianuale (estimarea acestora s-a f ăcut, o vreme, pentru câte o perioadă de 3 ani, dar din anul 1984 s-a decis trecerea la previzionările cincinale).

Estimarea volumului cheltuielilor bugetare este condiţionată şi depinde de“perspectivele financiare”.

Bugetul anual trebuie să fie astfel constituit încât să cuprindă repartizarea creditelor pe categoriile de cheltuieli aprobate, cu respectarea plafoanelor prestabilite. Perspectivelefinanciare stabilesc, în principiu, o dublă plafonare a cheltuielilor bugetare: plafonarea lanivelul categoriilor sau subcategoriilor de cheltuieli aprobate şi, respectiv, plafonareaglobală a cheltuielilor (în fiecare an financiar fiind stabilite limitele în cadrul cărora pot fiangajate creditele destinate plăţilor ce se vor efectua de la buget).

Principalele categorii de cheltuieli efectuate din bugetul general al Uniunii Europenesunt: cheltuielile de garan ţ ie agricol ă , cheltuielile structurale, cheltuieli interne,

cheltuielile administrative, cheltuielile destinate acoperirii “ac ţ iunilor externe”.



28

Cheltuieli le de garan ţ ie agricol ă sunt cele mai importante în filozofia bugetuluigeneral al Uniunii Europene. Ele ocupă primul loc încă din 1962 (când au fost create

Fondurile Europene de Orientare şi Garantare Agricolă – FEOGA), fiind considerate careprezentând nevoia primordială a statelor membre.Într-adevăr, aceste cheltuieli sunt destinate a completa ajutoarele acordate de state

producătorilor agricoli din spaţiul comunitar cărora Uniunea s-a angajat să le asigure unanume nivel (garantat) al preţurilor pentru produsele pe care le ofer ă pieţei. Evoluţia ponderii cheltuielilor de garanţie agricolă în totalul cheltuielilor bugetare estespectaculoasă.

După reforma din domeniul politicii agricole, adoptată de Uniunea Europeană în anii1992-1993, structura cheltuielilor destinate garanţiei agricole s-a modificat, vechilemăsuri de acordare a unor ajutoare au fost înlocuite cu sistemul subvenţiilor în

agricultur ă, concretizate în prime acordate direct agricultorilor şi crescătorilor de animale.Cheltui eli le structurale se situează pe locul secund în cadrul bugetului general,conform perspectivelor financiare ale Uniunii Europene. Ele sunt destinate: acordării deajutoare regiunilor r ămase în urmă din punctul de vedere al dezvoltării; susţineriireconversiei profesionale în regiunile aflate în declin; adaptării muncitorilor la mutaţiileindustriale; luptei împotriva şomajului; ajutorarea zonelor slab populate etc.

Din fondurile destinate cheltuielilor structurale s-a constitui un Fond Social European(FSE) care este utilizat în scopul completării ajutoarelor acordate de state în materie derestructurare a proprietăţilor agricole.

Urmare punerii în aplicare a prevederilor Tratatului de la Maastricht s-a creat unFond de Coeziune destinat ajutor ării ţărilor membre ale Uniunii care au realizat un PNBinferior mediei Produsului Naţional Brut obţinut de către statele comunitare.

Cheltuielile interne vizează – în principal – susţinerea unor programe destinatetinerilor (cum ar fi finanţarea schimburilor de studenţi), asigur ării energiei la nivelulspaţiului comunitar, armonizării pieţelor interioare, cercetării şi dezvoltării tehnologice.Din analiza multianuală a bugetului Uniunii Europene rezultă faptul că aceste cheltuieliau scăzut în ultimii ani, pe seama lor încercându-se a se realiza economii.

Cheltuielile destinate ac ţ iunilor externe privesc finanţarea activităţilor pe careUniunea Europeană le iniţiază şi le desf ăşoar ă în scopul dezvoltării colabor ării cu ţărileextracomunitare, atât cele din centrul şi estul continentului nostru, cât şi state din Asia,America Latină şi Africa. Aceste cheltuieli cresc, de regulă, numai din raţiuni politice.Din anul 1993 s-a creat un capitol distinct de cheltuieli destinat nevoilor determinate deacordarea (acoperirea) unor ajutoare de urgenţă.

Cheltui eli le administrative sunt absorbite, în majoritatea lor, de Comisia Europeană.În perioada 1968-1996, efectivul de funcţionari încadraţi în organismele comunitare s-atriplat (ajungând de la 9000 la aproape 30000 de persoane). Aceste cheltuieli se situează în jurul cifrei de 6% din totalul cheltuielilor bugetare.

39. Alte mijloace financiare. La finalul tratării acestui punct din lucrare consider ămnecesar ă evidenţierea eforturilor conjugate pe care le fac neîncetat institu ţiile europene şistatele membre al Uniunii în vederea găsirea soluţiilor cele mai adecvate pentru a preveni



29

sau înlătura, după caz, neajunsurile provenind din lipsa – în unii ani financiari – afondurilor băneşti cu care să se poată asigura acoperirea integrală a cheltuielilor bugetare

comunitare. În acest scop, pe lângă veniturile colectate direct în bugetul general alUniunii Europene au fost identificate şi sunt utilizate – cu eficienţă – o serie de altemijloace financiare complementare, precum: bugetul cercet ării şi al investi ţ iei (reglementat iniţial prin Tratatul privind CEEA – Euratomul), din care sunt finanţate în principal programele privind obiectivele de cercetare şi dezvoltare tehnologică,instrumentele financiare de interven ţ ii concretizate în: Fondurile cu finalitate structurală (Fondul Social European – FSE şi Fondul European de Garantare şi Orientare Agricolă – FEOGA), constituite în baza prevederilor Tratatului de la Roma; Fondul European deDezvoltare regională – FEDER (creat şi el încă din anul 1975); Fondul Financiar deCoeziune, destinat să contribuie la realizarea şi punerea în aplicare a proiectelor vizând în

special asigurarea protecţiei mediului; Institutul Financiar de Orientare în domeniulPisciculturii – IFOP; Banca Europeană de Investiţii – BEI etc.40. Clasificare. Este remarcabil şi deci demn de subliniat faptul că şi cheltuielile

bugetare ale Uniunii Europene urmează un regim juridic clar conturat, delimitat prinstatutul pe care acestea le au conform reglementărilor cuprinse în Tratat. Astfel, în urma punerii sale de acord cu Consiliul şi, respectiv, Comisia Europeană, ParlamentulEuropean a decis împăr ţirea cheltuielilor bugetare în cheltuieli obligatorii şi cheltuieli

facultative (neobligatorii).Cheltuielile obligatorii sunt acelea pe care autoritatea bugetar ă este ţinută să le înscrie

cu exactitate în buget pentru a-i permite (sau, mai bine zis, asigura) Comunit ăţii(posibilitatea) să-şi respecte întocmai obligaţile interne şi externe. Ca urmare, cheltuielilefacultative (neobligatorii) se pot stabili în condiţii care permit o mai mare elasticitate; în plus, aceste din urmă cheltuieli pot fi augumentate de către Parlament în limitele unei“marje de manevr ă” stabilită prin Tratat.

Acordurile interinstituţionale prealabile luării deciziei de către Parlament sunt denatur ă a preveni eventualele conflicte între “puteri”, precum şi de a asigura perspectivelefinanciare (previziunile plurianuale) ale bugetului general al Uniunii.

41. Disciplină. Aşa cum ar ătam mai sus, pentru a fi complet şi corespunzător apreciat, bugetul comunitar trebuie analizat şi din perspectiva statelor membre aleUniunii Europene, care sunt direct dar diferenţiat implicate atât în ceea ce priveşteveniturile, cât şi cheltuielile bugetare .

Mai mult chiar, politica economică a Uniunii Europene nu poate fi compatibilă cu cumari disparităţi bugetare la nivelul ţărilor membre. Din acest motiv, prin art.104 dinTratatul de la Maastricht este reglementată o anumită disciplină bugetar ă, impunându-sestatelor membre o obligaţie generală: aceea de a evita dificitele publice excesive.Respectarea acestei cerinţe este supravegheată de către Comisia Europeană care verifică periodic, pe de o parte raportul între deficitul bugetar şi produsul intern brut, iar pe de altă parte raportul între datoria publică şi PIB. Aceste raporturi nu trebuie să depăşească “valorile de referinţă” stabilite printr-un protocol (care este anexă la Tratat) privind procedura aplicabilă în caz de deficit excesiv.



30

42. Frauda. O problemă – dificilă şi sensibilă în aceaşi timp – este aceea a fraudei

care este folosită adesea de către unele state membre ale Uniunii Europene în scopul protejării sau avantajării propriilor întreprinderi sau propriilor resortisanţi . Frauda la venituri – reprezentând circa 0,8 din buget – se înregistrează mai ales la

primele două categorii de resurse bugetare proprii. Există în principal două “tehnici” alefraudei. Prima este reprezentată de violarea acordurilor preferenţiale: se introduc – clandestin sau într-o manier ă ocolită – mărfuri într-un stat partener din Europa pentru a seevita plata drepturilor normale (care se datorează sau, respectiv, se cuvin în modobişnuit), iar cea de-a doua este clasificarea intenţionat eronată (inexactă) a mărfurilor cafiind aflate în tranzit: o serie de bunuri (purtând eticheta specifică mărfurilor aflate întranzit) provenind din ţări extracomunitare sunt consumate în interiorul Uniunii

Europene, în acest fel ocolindu-se plata taxelor vamale de import.În ceea ce priveşte frauda la cheltuieli – care reprezintă aproximativ 0,6 din buget – aceasta constă în principal în primirea şi acceptarea de către unele state membre a unor ajutoare la care – de fapt – nu erau îndreptăţite. Având în vedere, de exemplu, faptul că îndomeniul ajutoarelor agricole o serie de prime se acordă pe baza unei simple declaraţii se poate uşor imagina cum unele state ale Uniunii Europene şi-au creat avantaje în raport cualtele şi în detrimentul comunităţii. Aşa fiind, se impune organizarea unui control riguros,sistematic de către instituţiile Uniunii Europene prin care să se domolească cel puţin acestfenomen.

Lupta împotriva fraudei fiscale s-a declanşa relativ rapid şi s-a extins atât în ceea ce priveşte sistemul organismelor prin intermediul cărora se acţionează, cât şi din punctul devedere al ariei sau sferei sale de cuprindere. Evolu ţia activităţilor întreprinse concertat înscopul diminuării şi înlătur ării fraudei este marcată de trei etape importante şi anume:1. Crearea unei Cur ţ i de Contur i , la cererea Parlamentului European. Din punct de

vedere juridic, Curtea de Conturi a Comunităţilor Europene s-a înfiinţat în anul 1975,în baza unui noul articol adăugat Tratatului de la Roma (art.206), dar ea a început să funcţioneze practic abia din iunie 1977. Curtea de Conturi este un organadministrativ însărcinat cu controlul legalităţii şi regularităţii operaţiunilor bugetareîn vederea asigur ării unei bune gestionări a resurselor financiare;

2. Crearea Unit ăţ ii de coordonar e a luptei împotr iva fraudei (UCLAF). Din iniţiativalui Jacques Delors, în anul 1988, a fost înfiinţată această unitate, alcătuită din

funcţionari europeni, subordonată direct preşedintelui Comisiei Europene. MisiuneaUnit ăţ ii este aceea de a dezvolta parteneriate cu statele membre, de a face să circuleinformaţia şi de a întreprinde anumite cercetări;

3. În fine, punerea în oper ă a unor mecanisme jur idice noi a contribuit la succesulrelativ pe care îl are lupta împotriva fraudei fiscale săvâr şită împotriva bugetuluigeneral al UE. Astfel, reţinem că prin Tratatul de la Maastricht Parlamentul europeana fost învestit cu dreptul (puterea) de anchetă, începând din 1995. S-a creat, deasemenea, un Comitet consultativ de luptă antifraudă (COCOLAF), compus dinreprezentaţi ai tuturor statelor membre. Comisia, ţinând cont de jurisprudenţa mainouă a Cur ţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, a decis – încă din octombrie 1995



31

– că cel ce fraudează bugetul general va fi sistematic exclus de la beneficiulajutoarelor comunitare. În sfâr şit, s-a pus problema găsirii şi aplicării unor sancţiunimai severe împotriva celor care fraudează bugetul: în acest sens a fost negociat şiadoptat – cu ocazia reuniunii Consiliului Europei de la Cannes, din iulie 1995 – un proiect al unei “convenţii de drept penal internaţional” prin care a fost definită fraudaşi s-au propus măsuri înăsprite împotriva autorilor unor asemenea fapte.

CAPITOLUL AL V – LEA

CREDITUL EXTERN (INTERNAŢIONAL)

§1. Preliminarii

43. Generalităţi. Vehicularea resurselor financiare ale statelor (prin intermediultransferurilor care pornesc dintr-o anumită ţar ă şi se îndreaptă spre diferiţi beneficiariexterni) determină un amplu proces de redistribuire pe plan interna ţional. Astfel, de pildă,o ţar ă (prin ipoteză, România) care îşi achită obligaţiile băneşti (contribuţiile) periodicecare îi revin (în virtutea calităţii de membru în diferite organizaţii internaţionale : O.N.U.,U.N.E.S.C.O., O.M.S., O.M.C., F.M.I. etc.) resimte o diminuare (uneori, acută) aresurselor sale financiare (atât în moneda naţională, cât şi în valută) îndată după vărsareasumelor datorate, întrucât ea nu primeşte nimic – în mod direct – în schimb; o organiza ţiainternaţională, beneficiar ă a unor asemenea contribuţii, utilizează sumele colectate de lamembrii săi pentru finanţarea obiectivelor pentru care a fost creată; în fine, să spunem că – din sumele colectate de la membrii săi – Fondul Monetar Internaţional acordă unîmprumut (din nou, prin ipoteză, României) care face ca resursele financiare să crească,să se rotunjească (cel puţin, o vreme, respectiv pe perioada termenului de gra ţie acreditului) etc. Are loc, prin urmare, o continuă mişcare a capitalurilor băneşti existente lanivel mondial, în cadrul căreia resursele financiare se reaşează mereu, în funcţie de nevoişi de posibilităţi.



32

Această redistribuire la nivel mondial a finanţelor – deosebit de importantă pentruîntreaga omenire – este posibilă şi chiar stimulată datorită inventării, dezvoltării şi

aplicării – în prezent, pe o scar ă extrem de largă – a creditului extern.44. Creditul extern (internaţional) este creditul acordat de către state, instituţiifinanciare internaţionale, bănci (sau consor ţii bancare) ori de către alte persoane juridiceşi/sau fizice unor ţări, bănci sau alte persoane juridice ori fizice str ăine.

În funcţie de subiectele raportului juridic (respectiv de persoana creditorului şi adebitorului), creditul extern se poate prezenta sub diferite forme şi anume: – credite acordate de către instituţii financiare internaţionale unor state sau unor

organizaţii (statale ori neguvernamentale); – credite interguvernamentale acordate direct sau prin institu ţii de credit de către unele

state altor state; – credite acordate de către state, instituţiile bancare particulare sau de către consor ţii

bancare, altor state; – credite acordate de băncile particulare şi firmele comerciale ale unor state băncilor

particulare şi firmelor comerciale ale altor state.45. Sistemul financiar-bancar internaţional. În principal, creditul public extern se

acordă fie din fondurile unor instituţii bancare specializate în derularea capitalului deîmprumut, fie prin intermediul acestora.

Băncile str ăine (adică acelea care îşi au sediul şi îşi desf ăşoar ă, în principal,activitatea în str ăinătate) contribuie în mare măsur ă la facilitarea transferurilor capitalurilor spre valorificare, dintr-o ţar ă în alta; totodată, serviciile acestor bănci suntsolicitate de către societăţile transnaţionale, care îşi pot propaga – în modul cel mai

eficient – interesele prin intermediul acestora.La dezvoltarea sistemului creditelor externe o contribuţie deosebită au sucursalele

sau reprezentan ţ ele unor bănci str ăine pe diferitele pieţe naţionale (al căror număr este încontinuă creştere în ultimii ani), precum şi institu ţ iile financiare interna ţ ionale. Toateacestea alcătuiesc un sistem, în cadrul căruia activităţile specifice se derulează în limiteleunei reglementări bine gândite şi structurate.

Sistemul fi nanciar-bancar interna ţ ional este acel ansamblu coerent de bănci şi alteinstituţii financiare prin intermediul căruia se desf ăşoar ă – pe baza unor reguli unitare,utilizându-se tehnici şi instrumente specifice – operaţiuni de credit internaţional.

În structura Sistemului financiar-bancar internaţional se pot distinge – în principal –

următoarele categorii de bănci: bănci transnaţionale, bănci consor ţiale, bănci de depozit, bănci comerciale, bănci de clearing, bănci universale, case de economii etc..

Din categoria – largă – a instituţiilor care compun Sistemul financiar-bancar internaţional vom reţine, pentru a scurtă prezentare, pe cele care au cea mai mareimportanţă şi pondere în creditul extern, adică: instituţiile financiar-bancare din sistemulOrganizaţiei Naţiunilor Unite: Fondul Monetar Interna ţ ional şi Grupul Băncii Mondiale, precum şi alte instituţii financiar-bancare cu arie de cuprindere regională sau cuspecializări direcţionate pe anumite domenii.

§2. Fondul Monetar Internaţional



33

46. Prezentare. Fondul Monetar Interna ţ ional este cea mai importantă instituţiespecializată din sistemul O.N.U., care datează din anul 1945 şi îşi are sediul la

Washington. În prezent, FMI are peste 180 de membri.Fondul Monetar Internaţional are de îndeplinit mai multe funcţii, urmărind – de fapt – realizarea următoarelor obiective: – supravegherea sistemului monetar internaţional; – promovarea cooper ării monetare internaţionale printr-o instituţie permanentă care să

pună la dispoziţie mecanismul de consultare şi colaborare în probleme monetareinternaţionale;

– promovarea stabilităţii valutare şi evitarea deprecierii competitive a cursului valutar; – scurtarea duratei şi reducerea gradului de dezechilibru al balanţei de plăţi externe. – sprijinirea organizării unui sistem multilateral în ce priveşte tranzacţiile curente între

membrii săi şi eliminarea restricţiilor valutare care stânjenesc creşterea comer ţului

mondial; – facilitarea expansiunii şi creşterii echilibrate a comer ţului internaţional şi contribuirea

prin aceasta la promovarea şi menţinerea unor niveluri ridicate de utilizare a for ţei demuncă şi de venituri reale, precum şi la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor statelor membre ca obiective prioritare ale politicii economice;

– propagarea încrederii în rândurile membrilor săi prin punerea temporar ă la dispoziţiaacestora a resurselor generale ale Fondului pe bază de garanţii adecvate şi dându-le,în felul acesta, posibilitatea de a corecta dezechilibrele balanţei lor de plăţi f ăr ă să recurgă la măsuri care să afecteze prosperitatea naţională sau internaţională;47. Condiţionări. Ţările membre ale F.M.I. deţin câte o cotă din capitalul social al

acestei instituţii financiar-bancare internaţionale, cotă constând într-un vărsământ de 25%în aur şi respectiv de 75% în monedă naţională. În limita cotei de capital deţinute, fiecarestat dispune de Dreptur i Speciale de Tragere (DST) care îi confer ă posibilitatea de aobţine devize la alegere în schimbul monedei naţionale. Drepturile Speciale de Tragere nu sunt menite a remedia sau înlătura deficienţele balanţei de plăţi a statului membrurespectiv, ci doar de a-i acorda posibilitatea acestuia să-şi creeze noi rezerve utilizabile pentru acordurile internaţionale de plată ale ţării respective.

Acordarea creditelor de către FMI se face – în principiu, în prezent – numai în

condiţiile îndeplinirii de către statul solicitant a unor cerinţe impuse de instituţia

financiar-bancar ă internaţională; aceste cerinţe sunt cunoscute sub denumirea generică de

“condiţionalitate”.Prin condi ţ ionalitate , Fondul Monetar Internaţional înţelege obliga ţ ia unei ţări (care

solicită acces la resursele Fondului) de a pune în aplicare un program de politică

economică menit să redreseze balan ţ a sa de pl ăţ i într-o perioad ă corespunz ătoare.

În fapt, condi ţ ionalitatea se prezintă sub forma unor înţelegeri încheiate între FMI şistatele care urmează a primi credite prin care se stabilesc anumite măsuri menite să elimine cauzele dezechilibrelor balanţelor de plăţi; aceste măsuri se refer ă la creditulintern, rata dobânzilor, sistemul preţurilor, cursul valutar, preţul produselor de importanţă



34

deosebită pentru comer ţul exterior al ţării, finanţarea sectorului public, menţinerea unor niveluri minime ale rezervelor nete în devize, etc.

§3. Banca Mondială

48. Prezentare. Banca Mondial ă este instituţia specializată ca organism financiar internaţional a O.N.U., care a fost înfiinţată în anul 1944 şi îşi are sediul la Washington. Numărul statelor membre ale Băncii Mondiale trece – ca şi în cazul FMI – de 180. În prezent, sub denumirea de Banca Mondial ă funcţionează un grup de bănci şi anume: Banca Interna ţ ional ă pentru Reconstruc ţ ie şi Dezvoltare (BIRD) , Asocia ţ ia

Interna ţ ional ă pentru Dezvoltare (IDA/ADI), Corpora ţ ia Financiar ă Interna ţ ional ă

(CFI/IFC), Agen ţ ia de Garantare Multilateral ă a Investi ţ iilor (AGMI/MIGA) şi Centrul

Interna ţ ional pentru Arbitraj în Investi ţ ii (CIAI). Aceste instituţii care au fost create în

jurul BIRD au ca scop promovarea progresului economic şi social în ţările în curs dedezvoltare, în principal prin stimularea creşterii productivităţii economice; de aceea,întreg Grupul Băncii Mondiale desf ăşoar ă o activitate complexă (care îi subliniază rolulşi rostul în lumea de azi) constând în: acordarea de credite, oferirea unor servicii deconsultanţă tehnică şi economică în sectorul public, dar şi în cel privat al statelor aflateîncă în curs de dezvoltare, acţionând ca un veritabil catalizator în stimularea fluxului decapital privat din aceste ţări.

Banca Mondială îndeplineşte, în principal, următoarele atribu ţ ii: – sprijină investiţiile economice ale statelor membre în curs de dezvoltare prin

acordarea de împrumuturi pe termen lung pentru realizarea acelei păr ţi din proiectele

de investiţii care necesită cheltuieli în valută; – acordă credite organismelor guvernamentale, instituţiilor publice sau particulare pentru proiecte de investiţii, în domeniile considerate – de comun acord – prioritare:agricultur ă şi dezvoltare rurală, energie, industrie, educaţie, sănătate, asistenţă tehnică, transporturi, urbanizare, etc.

– garantează împrumuturile obţinute de statele membre pe piaţa financiar ă internaţională;

– acordă asistenţă financiar ă, îndeosebi pentru ţările cele mai slab dezvoltate; – sprijină întreprinderile productive particulare din ţările membre mai puţin dezvoltate.

49. Drepturi şi obligaţii. Ţările care sunt membre ale Băncii Mondiale beneficiază de o serie de drepturi, dar au – în mod corelativ – şi unele obliga ţ ii faţă de acesta.

Drepturile ţărilor membre ale Băncii Mondiale sunt: – contractarea de împrumuturi pentru finanţarea pe bază de program, care presupune

elaborarea de către ţara solicitatoare a unui program de dezvoltare pe termen mediusau lung şi de luarea de măsuri economice şi financiare care să constituie un suportsatisf ăcător pentru un anumit volum de asistenţă financiar ă externă;

– participarea la licitaţiile internaţionale organizate de Banca Mondială pentruadjudecarea lucr ărilor finanţate de acesta;

– obţinerea de asistenţă tehnică pentru anumite lucr ări de specialitate;



35

– dreptul de a beneficia de termene maxime de rambursare a creditelor, de până la 20de ani, şi o perioadă de graţie de până la 5 ani.

Obliga ţ i i le ţărilor membre ale Băncii Mondiale sunt: – aderarea prealabilă la F.M.I.; – participarea la constituirea sau augumentarea capitalului social al băncii (vărsământul

efectiv cerut de bancă este de 10% din capitalul subscris, trebuind să fie efectuat în propor ţie de 1% în aur sau dolari şi 9% în moneda naţională, iar restul de 90% se prevede a fi vărsat numai în cazuri excepţionale);

– furnizarea de informaţii şi de date privind situaţia economică şi financiar ă a ţării învederea fundamentării politicii de împrumuturi a băncii faţă de ţara respectivă.50. Cooperare. Deşi sunt entităţi financiare separate, care au mandate distincte (care

le permit să acţioneze în manier ă proprie în scopul asigur ării stabilităţii economico-

financiare pe plan mondial), Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială îşidesf ăşoar ă activitatea într-o strânsă cooperare, care a devenit mai pronunţată începând cudeceniul opt al secolului XX.

În literatura noastr ă de specialitate s-a încercat o descifrare (sau traducere) acolabor ării pe care ele o realizează, subliniindu-se “rolul pe care îl interpretează” fiecaredintre “instituţiile Bretton Woods” în activitatea complexă şi dificilă desf ăşurată cuocazia expertizării şi analizării periodice a fiecărui stat membru. Astfel, exper ţii BănciiMondiale s-au specializat în identificarea şi dirijarea procesului de dezvoltare economică pe termen lung dintr-o anumită ţar ă, în vreme ce specialiştii Fondului Monetar Internaţional îşi aduc contribuţia – în mod esenţial – la prezentarea perspectivei pe

termen scurt a procesului de integrare a respectivului stat în economia mondială.Cooperarea între cele două instituţii financiare internaţionale are – ca principalrezultat pozitiv – identificarea programelor care vor putea încuraja dezvoltarea generală aunei ţări, într-un mediu economic stabil şi coordonarea finanţării acestor programe, careva fi în măsur ă să asigure succesul unor asemenea acţiuni conjugate.

§4. Alte instituţii financiar-bancare internaţionale

51. Băncile regionale de dezvoltare. În paralel cu Banca Mondială îşi desf ăşoar ă activitatea şi o serie de instituţii financiare, unele cu caracter regional, precum: Banca

Inter-Americană de Dezvoltare (BID), Banca Africană de Dezvoltare (BAfD), Banca

Europeană pentru Reconstruc ţ ie şi Dezvoltare (BERD/EBRD), altele cu caracter subregional: Banca Americii Centrale pentru Integrare Economică (BCIE), Banca Arabă

pentru Dezvoltare Economică în Africa (BADEA), Banca Islamică de Dezvoltare, Banca

Nordică de Investi ţ ii (BNI) etc.Băncile regionale supraveghează şi supervizează politica economică generală şi

acordă împrumuturi pentru punerea în aplicare a programelor din anumite regiuni. Dintre băncile regionale, cea care ne interesează în cea mai mare măsur ă este, f ăr ă îndoială,Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

52. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost înfiinţată în anul 1990, în scopul ajutării statelor est-europene eliberate de sub jugul regimurilor



36

comuniste, al căror comer ţ exterior s-a pr ă buşit odată cu organizaţia economică regională care îl susţinea – CAER-ul.

Potrivit Acordului ei de constituire, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şiDezvoltare este condusă de Consiliul Guvernatorilor (între reuniunile căruia conducereaoperativă este asigurată de Consiliul Directorilor ) şi îşi are sediul la Londra.

Obiectivele BERD sunt – în principal – următoarele:- promovarea acţiunilor destinate a asigura tranziţia la economia de piaţă în ţările est-

europene;- susţinerea dezvoltării rapide a sectorului privat în aceleaşi ţări, prin finanţarea de

proiecte angajate pe această direcţie;- dirijarea, cu preponderenţă, a împrumuturilor acordate spre investi ţi (mai cu seamă

concretizate în participarea la capitalul social al unor companii viabile sau chiar viguroase);

- asigurarea condiţiilor unui climat propice afacerilor în ţările europene.

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare îşi derulează programele în numai puţin de 24 de ţări. Oricare din ţările potenţial beneficiare a sprijinului ei financiar pot solicita accesul la resursele băneşti existente, pentru o perioadă de cel mult 3 ani.

53. Banca Europeană de Investiţii (BEI) – instituţie financiar ă a Uniunii Europene,creată în anul 1958, în temeiul prevederilor Tratatului de la Roma privind constituireaComunităţii Economice Europene. Această bancă a fost concepută ca o instituţieindependentă de credit, în scopul partajării echitabile a costurilor reconstrucţiei (oarecumegalizatoare) a regiunilor Europei, în principal prin acordarea de împrumuturi pe termen

lung.Banca Europeană de Investiţii – care îşi are sediul la Luxembourg – este condusă deConsiliul Guvernatorilor (alcătuit din miniştrii de finanţe din cadrul guvernelor statelor membre) care se întruneşte – de regulă – o dată pe an, stabilind liniile directoare generaleale politicii de credit. Conducerea efectivă este asumată de Consiliul de Administra ţ ie (compus din 24 de membri), iar activităţile curente sunt gestionate de un Comitet de

direc ţ ie (format dintr-un preşedinte şi 6 vicepreşedinţi).Banca Europeană de Investiţii urmăreşte îndeplinirea următoarelor obiective :

- asigurarea unor condiţii egale (în ceea ce priveşte accesul pe piaţa comună) de care să beneficieze toate regiunile Europei;

- finanţarea proiectelor de investiţii de importanţă deosebită pentru dezvoltareagenerală a Comunităţii europene;- acordarea de împrumuturi cu prioritate statelor membre ale Uniunii Europene şi

ţărilor asociate.

În activitatea sa, Banca Europeană de Investiţii este obligată să respecte o serie de principii (care sunt fie expres înscrise în statutul băncii, fie se desprind din prevederileacestuia), printre care mai importante ni se par a fi cele referitoare la : dirijarea fondurilor băneşti (reprezentând împrumuturile acordate) în aşa fel încât ele să fie utilizate în modulcel mai raţional posibil în interesul Comunităţii; condiţionarea acordării împrumuturilor



37

de organizarea unor licitaţii internaţionale; refuzul de a finanţa proiecte la care se opunestatul membru pe teritoriul căruia ar urma să se realizeze acestea.

§5. România

54. Poziţia României. Relaţiile ţării noastre cu organismele financiare internaţionaleau avut – de la începutul lor şi până astăzi – o evoluţie sinuoasă, determinată deregimurile politice care s-au succedat. Astfel, în anii ’70 – ’80, după o creştere ainteresului României vis-a-vis de “Instituţiile Bretton Woods” (marcată de aderarea laFMI şi Banca Mondială – în anul 1972 – şi, imediat apoi de cooperarea dezvoltată cuacestea), treptat “interesul” ţării noastre pentru respectivele organizaţii a “scăzut”,datorită “direcţiei speciale” pe care şi-au propus să o urmeze – practic – toate statele

comuniste.În anii de după 1989, însă, odată cu dezvoltarea (relansarea, de fapt) a relaţiilor

economice externe ale României s-au revigorat şi raporturile noastre cu entităţile susmenţionate. Într-o primă etapă a avut loc – aşa cum bine s-a subliniat în doctrinaromânească – renorma-lizarea relaţiilor (care au început să “îngheţe” de la mijlocul anilor ’80, de când ţara noastr ă a încetat să mai solicite credite de la instituţiile financiareinternaţionale, demarând rambursarea rapidă – chiar anticipată – a celor contractateanterior) prin reluarea dialogului cu aceste organizaţii pe probleme de politică economică,în principal. Tot de această primă etapă ţine şi aderarea României la Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, precum şi la Corporaţia Financiar ă Internaţională.

Într-o a doua etapă, al cărei început este marcat de finalizarea aranjamentul “stand-by”negociat cu FMI la mijlocul anului 1991, au demarat negocierile cu BIRD şi BEI învederea contractării unor împrumuturi.

În relaţiile cu Fondul Monetar Internaţional, România a urmărit – în principal – atingerea a două obiective: folosirea experienţei exper ţilor FMI (de către autorităţileromâne) în vederea elabor ării unor programe de stabilizare macro-economică (care să asigure echilibrarea principalilor indicatori din domeniile: monetar, fiscal şi de preţuri în perioada de tranziţie), precum şi obţinerea sprijinului financiar al comunităţiiinternaţionale (cunoscut fiind faptul că un program susţinut de FMI constituie un semnal pozitiv pentru cercurile de afaceri internaţionale); obţinerea de resurse pentru echilibrarea

balanţei de plăţi, precum şi pentru constituirea şi consolidarea rezervelor valutare.În ultimii zece ani şi relaţia noastr ă cu BIRD a dobândit o importanţă major ă, această

bancă constituind în perioada actuală unul dintre pilonii principali ai finanţării externe aRomâniei. Raporturile de colaborare au vizat, în esenţă: realizarea de programe deajustare structurală, în completarea celor (privind stabilizarea macro-economică)convenite cu FMI; atragerea de resurse pentru finanţarea unor proiecte de investiţii însectoarele considerate prioritare pentru economia naţională.

În prezent şi într-o perspectiva imediată, direcţiile principale în care vor evoluarelaţiile României cu organismele financiare internaţionale se înscriu pe următoarelecoordonate: menţinerea şi amplificarea dialogului cu FMI (în scopul asigur ării integr ării



38

programelor pe termen scurt convenite cu Fondul în strategia pe termen lung a reformeieconomice); utilizarea cu eficienţă a sprijinului financiar al băncilor internaţionale, în

funcţie de aria de competenţă a acestora; orientarea resurselor externe cu precădere spreactivităţile şi acţiunile privind restructurarea şi privatizarea economiei româneşti;îmbunătăţirea capacităţii de absorbţie în economie a sprijinului financiar extern etc.

CAPITOLUL AL VI – LEA

DREPTUL FISCAL INTERNAŢIONAL

§1. Politica fiscală

55. Fiscalitatea este un instrument în serviciul unei politici, a unei viziuni a vie ţii încomun, organizată de către componente ale puterii specializate în gestionarea serviciilor publice care necesită colectarea unor resurse financiare. Aceste resurse (fonduri băneşti)sunt destinate a acoperii cheltuielile generale ale societăţii.

Politica fiscal ă reprezintă “arta” determinării caracteristicilor generale aleimpozitului (de fapt, a tuturor formelor de prelevare către buget a unor sume de banidestinate a fi cheltuite în scop public) în funcţie de datele economice şi psihologiceoferite de societate.

În doctrină se subliniază faptul că politica fiscală este – într-o mare măsur ă – servanta politicii bugetare, ceea ce este numai în parte adevărat. Creşterea impozitelor, necesar ă finanţării oricărui buget public, se poate obţine în mod diferit: fie prin alegereainpozitelor, fie prin modul de repartizare a acestora – ca sarcină fiscală – pe umeriicontribuabililor, fie – în fine – îmbinând cele două metode.

Politica fiscal ă ia în considerare imperative şi obiective sociale (pentru a înf ă ptui ofiscalitate justă, echitabilă), economice (urmărindu-se realizarea impactului dorit asuprasocietăţii) şi chiar ecologice (întrucât se încearcă utilizarea instrumentelor fiscale încombinaţie cu alte pârghii, în scopul obţinerii unor rezultate precum: reducerea poluării, protecţia unor spaţii sensibile, protejarea bogăţiilor naturale ne sau greu regenerabile,diminuarea consumului de energie generatoare de risc ecologic etc.).



39

Uniunea Europeană trebuie să ţină seamă de politica fiscală a fiecărui stat membru,dar – în acelaşi timp – ea este obligată să-şi dezvolte propria politică fiscal ă. În acest

sens, prin intermediul instituţiilor comunitare va trebui să se institue şi să se menţină ostare de disciplină concretizată în înţelegerea de către toate statele membre a necesităţii punerii pe acelaşi plan sau chiar a subordonării intereselor fiecăruia dintre ele interesuluigeneral al comunităţii. Numai astfel jocul practicat de către ţările comunitare, constândîntr-o adevărată concurenţă, manifestată printr-o continuă reducere a fiscalităţii, va puteafi eliminat sau cel puţin domolit, aceasta în beneficiul Uniunii căreia îi sunt vital necesarefonduri băneşti consistente pentru a-şi putea acoperii cheltuielile de funcţionare şi a-şiîndeplini misiunea istorică.

§2. Izvoarele dreptului fiscal internaţional

56. Ordine. Pentru a putea desprinde (desluşi) izvoarele dreptului fiscal interna ţ ional din ansamblul tuturor reglementărilor elaborate de către state singure ori integrate încadrul unor organizaţii sau organisme internaţionale guvernamentale orineguvernamentale este necesar a reveni asupra câtorva consideraţii relative la ordinea

jur idic ă interna ţ ional ă şi la sistemul juridic corespunzător acesteia.Ordinea juridică internaţională se caracterizează printr-o descentralizare a funcţiilor,

ceea ce lasă statelor deplină libertate în exercitarea controlului direct privind izvoarelesale.

În cadrul ordinii juridice internaţionale (care este promovată şi impusă – în principal – prin tratalele şi convenţiile internaţionale) se individualizează şi se autonomizează o

ordine juridică proprie, specifică, integrată sistemului juridic al statelor membre aleUniunii Europene şi care este ordinea jur idic ă comunitar ă.

Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene a recunoscut autonomia ordinii juridice

comunitare şi în raport cu dreptul intern al ţărilor membre, statuând că:• Curtea de Justiţie nu poate aplica reguli din dreptul intern;• Curtea de Justiţie nu este competentă să verifice legalitatea unui act sau unei măsuri

interne;• Curtea de Justiţie nu are drept misiune să dea interpretare dreptului intern.

57. Explicaţie. Dreptul fi scal in terna ţ ional presupune o relaţie între cel puţin două

jurisdicţii distincte: cea a statului de origine a subiectului de drept vizat şi cea din statulde reşedinţă (acela în care subiectul de drept realizează venituri impozabile ori deţine bunuri din categoria celor impuse).

Dreptul fiscal internaţional are incidenţă asupra relaţiilor transfrontaliere, iar acestfapt impune studierea regulilor locale din fiecare ţar ă, având în vedere cultura juridică şi politica fiscală a fiecărui stat. Examinarea dreptului str ăin trebuie să se facă, prin urmare,integrând în chestiune specificul local.

În absenţa unor convenţii internaţionale, fiecare stat îşi conservă dreptul de a aplicaintegral şi întocmai propriile reglementări în vigoare, în temeiul suveranităţii sale fiscale.



40

Existenţa unor convenţii (fiscale) internaţionale semnate de către state poate avea caefect atenuarea aplicării cu stricteţe a legislaţiei proprii fiecărei ţări în materie fiscală, în

sensul nuanţării dreptului (naţional) de a impune în funcţie de înţelegerile interveniteîntre state. Convenţiile sau acordurile internaţionale impun limitele liber consimţite decătre păr ţi în care acestea renunţă la suveranitatea statală în materie fiscală.

Având în vedere consideraţiile de mai sus, putem identifica cu precizie izvoareledreptului fiscal internaţional. Acestea sunt – aşadar – următoarele:• Convenţiile fiscale destinate a elimina dubla impunere, care sunt – de regulă –

bilaterale;• Acordurile bilaterale convenite pentru domenii strict delimitate (cum ar fi, de pildă,

cele privind transporturile maritime), precum şi acordurile generale prin care sestabileşte dreptul de impunere al fiecărui stat semnatar asupra resortisanţilor celuilaltstat;

• În interiorul Uniunii Europene, acordurile, directivele şi reglementările multilaterale(convenite, stabilite, respectiv elaborate de statele membre şi instituţiile comunitare);

• Dreptul intern şi jurisprudenţa create în fiecare stat unde un contribuabil îşidesf ăşoar ă activitatea sau este rezident;

• Doctrina administrativă (alcătuită din instrucţiuni, note, regulamente etc.).

Dintre acestea, cele mai importante sunt următoarele:58. Prezentare. Conven ţ ii le fi scale destinate a elimina dubla impunere sunt – în

fapt – acordurile internaţionale prin care două state îşi reglementeatză relaţiilor lor fiscale. Întrucât privesc finanţele statului, aceste convenţii trebuie să fie aprobate sau

ratificate de către Parlament.Dispoziţiile cuprinse în convenţiile fiscale fac parte integrantă din legislaţia ţărilor semnatare, deşi ele derogă de la dreptul intern. Aceste prevederi au aplicabilitate – întemeiul principiului subsidiarităţii – numai în cazul ivirii unui conflict între suveranităţilefiscale ale statelor.

Convenţiile fiscale sunt încheiate, în general, după două modele: modelul ONU – utilizat în perioada de început şi, respectiv, modelul OCDE – cel care este în prezenturmat pentru elaborarea majorităţii acordurilor din domeniu.

Dreptul convenţional – rezultat din prevederile convenţiilor fiscale – nu este exclusivun drept intern al ţărilor semnatare, ci este doar izvorât din acesta. Regulile prevăzute

prin convenţiile internaţionale prevalează însă – în principiu – în faţa dreptului intern.Aceasta înseamnă că legea fiscală internă poate fi modificată prin intrarea în vigoare aunei convenţii fie în sensul restrângerii obligaţiilor unui contribuabil, fie în acela laextinderii respectivelor obligaţii. Superioritatea regulilor convenţionale în raport cunormele interne are următoarele consecinţe:- judecătorul este competent să interpreteze prevederile convenţiilor fiscale;- prevederile convenţiilor fiscale nu sunt supuse controlului jurisdicţional.

Potrivit modelului OCDE se pot încheia două categorii de convenţii:• Convenţii în materie de impunere a veniturilor;



41

• Convenţii în materia transferului dreptului de proprietate cu titlu gratuit (succesiuni,donaţii).

Pentru a recunoaşte convenţia aplicabilă trebuie totdeauna identificate: a) statul alcărui resortisant este beneficiarul venitului; b) statul pe teritoriul căruia s-a realizatvenitul sau s-a desf ăşurat activitatea impusă.

Convenţiile fiscale sunt dominate de principiul nediscrimin ăr i i , potrivit căruiatrebuie asigurată egalitatea de tratament juridic a tuturor contribuabililor supuşi jurisdicţiilor statelor semnatare. Altfel spus, acest principiu interzice orice discriminarefiscală fondată pe naţionalitatea sau cetăţenia contribuabilului. Principiul nediscriminăriiimpune ca – sub condiţia reciprocităţii – resortisanţii unui stat contractant să nu fiesupuşi, în situaţii egale, la un regim fiscal mai puţin favorabil decât cel aplicabil de cătrecelălalt stat propriilor cetăţeni. În acelaşi timp însă, principiul susmenţionat nu împiedică

statele semnatare ale unei convenţii fiscale să-i trateze diferit pe rezidenţi faţă denerezidenţi.

Între statele semnatare ale unei convenţii fiscale se asigur ă, de regulă – fie printr-unacord bilateral distinct, fie printr-o clauză expresă cuprinsă în convenţie – asisten ţ a administrativ ă, constând în schimbul de informaţii între administraţiile fiscale ale statelor membre cu privire la statutul fiscal al contribuabililor şi la natura activităţilor şiveniturilor acestora. Administraţia fiscală a unui stat va furniza omologului său – numaila cerere – informaţiile şi relaţiile solicitate în legătur ă cu resortisanţii săi. De asemenea,statele contractante convin, de regulă, să-şi asigure asistenţă mutuală pentru a percepecam în acelaşi fel impozitele vizate prin convenţie.

59. Prezentare. Acordur il e particulare (bilaterale) convenite pentru domenii strictdelimitate se stabilesc independent de convenţiile fiscale, dar privesc – şi ele – totdispoziţii fiscale: acordurile privind transporturile maritime şi aeriene, acordurilereferitoare la protecţia investiţiilor etc. pornesc de la principiul nediscriminării şi cuprindreguli asupra cărora s-a convenit în legătur ă cu modul în care se vor derula relaţiile dintre parteneri în spiritul şi conţinutul clauzei naţiunii celei mai favorizate.

Conven ţ iile generale – spre deosebire de acordurile particulare – sunt încheiate întrecâte două state cu scopul de a se fixa regulile aplicabile într-un stat resortisan ţilor celuilalt stat. Ele prevăd drepturile şi obligaţiile persoanelor interesate în diverse domenii, precum: condiţiile liberei circulaţii şi a aşezării într-un anumit stabiliment, condiţiile

exercitării unor activităţi comerciale, condiţiile dobîndirii şi transmiterii dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile etc..

§3. Dreptul de a impune şi teritorialitatea impozitului

60. Generalităţi. Este remarcabil că, în ciuda apropierii lor – datorată adoptăriimonedei unice de către cele 12 ţări europene membre ale Uniunii – o serie deneconcordanţe şi divergenţe persistă între unele state în materie de impozite, fapt careeste de natur ă a afecta contribuabilii, fie ei persoane fizice ori persoane juridice. Aceste



42

diferenţe privesc atât nivelul impozitelor în vigoare, cât şi modul de determinare arezultatelor fiscale.

În ceea ce priveşte persoanele fizice aceste diferenţe pot fi subliniate în modilustrativ.Astfel, în Belgia – de pildă – nivelele marginale ale baremurilor de impozite sunt

comparabile cu cele din Franţa. Această similitudine, însă, nu poate să ascundă disparităţile existente între legislaţiile fiscale ale celor două ţări. Din analiza comparativă a normelor fiscale naţionale rezultă că Belgia este mai atr ăgătoare pentru anumiţicontribuabili întrucât: veniturile din capital sunt supuse unor impozite destul de moderate(de exemplu: 15% pentru veniturile din dobânzi; 25% pentru dividende etc), profitulobţinut din cesiunea unor valori mobiliare în cadrul gestionării patrimoniului propriu ca şicâştigul realizat pe seama acţiunilor sau păr ţilor sociale deţinute la o societate comercială

nu se impozitează.În Elveţia, resortisanţii str ăini care se expatriază în această ţar ă şi care nu exercită nici o activitate profesională în spaţiul respectiv beneficiază de un regim de impozitareforfetar.

Relativ la contribuabilii persoane juridice, eviden ţiem – cu titlu exemplificativ – următoarele: societăţile comerciale germane sunt supuse la plata unor impozite al căror nivel este relativ ridicat, dar care se aşează asupra unei baze de impozitare restrânse;dimpotrivă, în Marea Britanie o societate mică este impusă cu numai 20%, dar beneficiulimpozabil luat în calcul poate fi mai mare (în sensul că asupra lui nu este permisă imputarea cheltuielilor deductibile, aşa cum se întâmplă într-un alt stat).

Apoi, în cea mai mare parte a Europei continentale este reglementată expres posibilitatea deducerii cheltuielilor destinare realizării de investiţii, de regulă – până lanivelul amortismentelor legal permise. În Marea Britanie, însă, nu este admisă deducereacheltuielilor pentru investiţii decât în cazul în care bunul achiziţional face parte dintr-ocategorie strict delimitată prin lege: numai dacă investiţia intr ă în categoria prevăzută delege ea va putea fi considerată cheltuială deductibilă.

61. Argumentare. Dezvoltarea Uniunii Europene nu a asigurat – prin ea însăşi – oatenuare a diferenţelor existente între state în materie fiscală. Ţările membre s-aucanalizat pe căi diferite, mai cu seamă în domeniul impozitelor directe. O singur ă direcţiecomună este evidentă: toate statele mari din Europa au adoptat dispoziţii normative din ceîn ce mai severe contra evaziunii fiscale. În prezent, tot mai multe centre de afaceri suntde acord că este necesar ă o mai bună convergenţă a legislaţiillor naţionale (chiar dacă sunt voci care consider ă – în continuare – că diferenţele existente între ţări în materie deimpozite sunt de natur ă a asigura o concurenţă benefică). Societăţile comerciale pan-europene vor avea de câştigat dacă se va adopta o scar ă de valori comună pentrumăsurarea profitului, precum şi dacă sarcinile fiscale se vor aşeza de o manier ă similar ă la nivelul tuturor statelor comunitare.

Impozitele indirecte au f ăcut deja paşi importanţi spre unificare: barierele vamale aufost înlăturate în interiorul comunităţii, iar TVA a devenit impozitul care se aplică aproape la fel în întreg spaţiul comunitar.



43

În sfâr şit, introducerea monedei unice face mai transparente tranzacţiile financiare,iar această transparenţă este de natur ă să determine parlamentele statelor membre să-şi

apropie dispoziţiile legale în materie fiscală.§4. Principalele impozite în Europa

62. Explicaţie. În scopul tratării în mod unitar a principalelor reglementări dindomeniu, vom prezenta în continuare cele mai semnificative aspecte fiscale, specificeunora dintre statele membre ale Uniunii Europene, referitoare la: impozitul pe veniturile

persoanelor fizice; impozitarea beneficiilor realizate de societ ăţ i; Taxa pe Valoarea

Ad ăugat ă; alte taxe.63. În Austria, persoana f izic ă este considerată ca “rezident austriac” dacă: fie îşi

are domiciliul permanent în acea ţar ă, fie r ămâne în Austria mai mult de 183 de zile într-

un an fiscal. Din momentul în care este considerat rezident, contribuabilul este supus la plata impozitului asupra tuturor veniturilor, indiferent de provenienţa acestora18. Persoanacare nu are domiciliul fiscal în Austria va fi impozitată numai pentru veniturile proveninddin surse austriece.

Cuantumul impozitului se stabileşte prin aplicarea unei cote procentuale progresive(cuprinsă între 21 şi 50%) care se aşează pe o bază impozabilă departajată pe tranşe. Minimul neimpozabil este de 50.000 de şilingi (ATS) anual.

Impozitul pe beneficiile realizate de societ ăţ i este de 34% şi se raportează la profitulnet. O societate este considerată ca avându-şi rezidenţa în Austria dacă îşi are sediulsocial sau centrul de conducere efectivă pe teritoriul ţării. Societatea comercială rezident ă

în Austria datorează impozit pentru toate beneficiile, indiferent de locul unde ele au fostobţinute. Societ ăţ ile nerezidente sunt obligate doar la plata impozitului aferent profituluirealizat printr-un sediu permanent în Austria.

Distribuirea dividendelor este supusă unui impozit de 25% ce se reţine la sursă.Dividendele cuvenite unei societăţi austriece provenind de la o altă societate austriacă nuse impozitează. De asemenea, dacă o societate austriacă deţine, de cel puţin doi ani,minimum 25% dintr-o societate str ăină, ea va fi scutită de la plata impozitului pedividende.

În Austria se aplică un regim al TVA potrivit căruia impozitul este prelevat în toatestadiile circuitului economic prin care trec bunurile şi serviciile impuse (la fel cum se

întâmplă – de altfel – în toate celelalte ţări comunitare). Particularităţile acestui impozitindirect în Austria sunt următoarele:• societatea a cărei cifr ă de afaceri nu depăşeşte 100.000 ATS nu este obligată să

devină plătitor de TVA;• taxa normală este de 20%; sunt reglementate două taxe reduse: 10% pentru anumite

produse alimentare, căr ţi şi publicaţii periodice, unele obiecte de artă, serviciile prestate de teatre, muzee, televiziune, transportul de pasageri etc; 12% pentru vinurile produse de către viticultori, precum şi pentru vânzarea ori închirierea de automobile.Taxa 0% se aplică exportului de mărfuri, livrarea de mărfuri în interiorul UniuniiEuropene, transportul de persoane cu vaporul şi cu avionul peste frontiere etc.



44

Se percep, în sfâr şit, taxe de înregistrare – într-un procent unic de 3,5% pentrutransferul proprietăţii imobiliare sau pentru orice acţiune a unei societăţi care deţine

bunuri imobile.64. În Belgia contribuabilii persoane fizice sunt grupaţi pe două categorii: reziden ţ i

şi nereziden ţ i. O persoană este considerată ca rezident al regatului dacă îşi are domiciliulstabil sau principala avere acolo. În principiu, toate veniturile – din Belgia şi dinstr ăinătate – fac obiectul impunerii pentru un rezident. Este nerezident acela care şi-astabilit domiciliul sau sediul averii sale în str ăinătate ori persoana care şi-a petrecut peste183 de zile (dintr-un an fiscal) în str ăinătate.

Categoriile de venituri supuse impunerii sunt: veniturile imobiliare, veniturilemobiliare, veniturile profesionale şi venituri diverse.

Veniturile imobiliare urmează regimuri diferite după cum ele provin de la un imobil

situat pe teritoriul Belgiei sau în str ăinătate.În privinţa imobilelor situate în Belgia venitul se stabileşte forfetar (de cătreadministraţia fiscală) pentru o durată de 10 ani. Dacă imobilul nu a fost dat în locaţiunevenitul se raportează la valoarea cadastrală. În situaţia când imobilul face obiectul uneilocaţiuni, venitul se determină prin utilizarea unor coeficienţi – diferiţi în funcţie de persoana locatarului.

Imobilele situate în str ăinătate fac obiectul unei declaraţii care trebuie să ţină seamă de valoarea locativă netă a acestora. Pentru imobilele date în locaţiune se declar ă venitulnet din închiriere, precum şi celelalte avantaje locative.

Veniturile mobiliare care au f ăcut deja obiectul unor reţineri (în baza unor antecalculaţii) nu mai trebuie declarate în vederea impunerii.

Veniturile profesionale sunt cele pe care contribuabilii le obţin din exercitarea unor activităţi profesionale: salarii, indemnizaţii, alocaţii, pensii, venituri din profesii liberale, beneficii din exploatări industriale, comerciale sau agricole etc.

Veniturile diverse sunt constituite din beneficii rezultând din presta ţii sau speculaţiiocazionale, din premii, subsidii, rente etc.

Impozitul pe venituri este stabilit prin aplicarea unor cote procentuale progresive(cuprinse între 25 şi 55%) care se aşează pe tranşe de venit.

Impozitul pe beneficiile societ ăţ ilor vizează – în egală măsur ă – atît societăţilerezidente în Belgia, cât şi pe cele care îşi au numai filiale sau sucursale în această ţar ă. Nivelul impozitului este stabilit între 31 şi 44%, el aşezându-se pe tranşe de profit.

Taxa pe Valoarea Ad ăugat ă se datorează pentru livr ările de bunuri şi prestările deservicii executate în Belgia de către subiectele impozabile. Nivelul impozitului este – caregulă – 21%, dar pentru: prestaţii imobiliare, fitofarmacie, combustibili din cărbune etc. – cota este de 12%, iar pentru produse alimentare, produse farmaceutice, opere de artă,servicii agricole etc. – taxa redusă este de numai 6%. În fine, se aplică cota 0% pentrucotidiene şi publicaţii periodice conţinând informaţii generale, precum şi pentru materiileşi produsele recuperabile. Sunt exceptate de la plata TVA: activităţile prestate de cătreavocaţi, notari şi alţi liber-profesionişti; activităţile medicale şi paramedicale; activităţilede învăţământ; activităţile sportive; organizarea de spectacole etc.



45

Taxe de înregistrare se datorează pentru: transmiterea dreptului de proprietate sau auzufructului asupra unui bun imobil – 12,5%; vânzarea publică a bunurilor mobile – 6%;

constituirea ipotecii – 1%; aportul social adus pentru mărirea capitalului social – 0,5%etc.

65. În Danemarca se face – de asemenea – deosebire, cu referire la persoanele fizice,între rezidenţi şi nerezidenţi: reziden ţ ii sunt supuşi la plata impozitului pe venit atât decătre stat (care, având în vedere – ca bază impozabilă – venitul din anul curent, îl impunecu o cotă procentuală progresivă cuprinsă între 40 şi 63%), cât şi de către autorităţilelocale (care pretind o taxă fixă, taxă ce poate să difere însă de la o localitate la alta);nereziden ţ ii sunt obligaţi numai la plata impozitului aferent veniturilor obţinute din sursedaneze.

Veniturile impozabile sunt grupate pe următoarele categorii: venit personal (venituridin activităţi independente, salarii, pensii etc), venit din capital ( dobânzi, dividende din participări la capitalul social al unor societăţi str ăine), precum şi venit din dividende sau

profit obţinut din cesionarea de titiluri de valoare. Impozitarea societ ăţ ilor comerciale este diferită, în funcţie de statutul entităţii

colective: societăţile având naţionalitate daneză (cele înmatriculate în Danemarca)datorează impozit pentru toate veniturile realizate în ţar ă şi în str ăinătate; societăţilenerezidente sunt obligate doar la plata impozitului corespunzător venitului obţinut fie printr-un sediu permanent situat în Danemarca, fie pe seama unor imobile situate înaceeaşi ţar ă. Nivelul impozitului este acelaşi – 30%, nef ăcându-se nici o deosebire întrecele două categorii de subiecte impozabile.

Taxa pe Valoarea Ad ăugat ă se aplică, în principiu, tuturor livr ărilor de bunuri şi prestărilor de servicii, inclusiv asupra importurilor. Cuantumul taxei este de 25%; estereglementată exonerarea de la plata TVA numai pentru exporturi.

În Danemarca se percepe o taxă de înregistrare de 0,6% pentru achiziţionarea de bunuri imobile.

66. Elveţia prezintă o situaţie diferită faţă de toate celelalte ţări europene pentru că ea este o confedera ţ ie formată din 26 de cantoare, fiecare dintre acestea dispunând delegislaţie fiscală proprie.

Reglementările legale în materie de impozite directe în Elve ţia sunt alcătuite din:• legea federală pentru “impozitul federal direct” (care se aplică – din anul 1995 – la

nivelul Confederaţiei);• legile fiscale cantonale (aplicabile, fiecare în parte, la nivelul cantonului în care au

fost adoptate);• legea federală privind armonizarea impozitelor directe reglementate la nivelul

cantoanelor şi comunelor.Începând din anul 2001 cantoanele au fost obligate să-şi modifice legislaţia fiscală

privind impunerea persoanelor fizice, în vederea punerii de acord cu regulile generale (dela nivelul Confederaţiei) stabilite în materie de impozite.



46

Stabilirea nivelului impozitelor a r ămas în competenţa cantoanelor.Majoritatea cantoanelor iau ca bază de calcul în vederea impunerii veniturile realizate

într-un an fiscal (care corespunde cu anul calendaristic).Persoanele fizice sunt impuse diferit după cum au sau nu calitatea de rezident. Reziden ţ ii sunt supuşi la impozitul pe venit în funcţie de locul unde îşi au domiciliul.

Nerezidenţii cu domiciliul în str ăinătate – care sunt total sau par ţial exoneraţi de la plataimpozitului pe venit în statul lor de origine – sunt obligaţi, în Elveţia, la plata impozituluicorespunzător veniturilor realizate în cadrul Confedera ţiei.

În ceea ce priveşte categoriile de venituri care pot face obiectul impunerii în Elveţiareţinem că potrivit legislaţiei fiscale helvetice sunt luate în considerare două criterii pentru a se aşeza impozitul: conform primului criteriu – domiciliul persoanei fizice – aceasta plăteşte un impozit nelimitat, iar potrivit celui de-al doilea criteriu – de ordin

economic – impozitul este limitat pe categorii de venituri, în funcţie de provenienţaacestora.Baza impozabilă pentru impozitul federal este constituită din veniturile nete (cele

asupra cărora s-au operat deduceri sau exoner ări). Impozitul se calculează asupravenitului total al contribuabilului provenind dintr-o activitate cu scop lucrativ sau din altesurse.

Impozitul federal pe venit se stabileşte prin aplicarea asupra venitului anualimpozabil a unor cote procentuale progresive – cuprinse între 0 şi 11,5%; pe lângă acestase percepe şi impozitul cantonal sau comunal asupra venitului persoanei fizice, impozitcare poate ajunge până la 19% (aceasta este cota percepută în cantonul Geneva, deexemplu).

Impozitul pe societăţi este stabilit în mod egal, indiferent dacă subiectul impozabileste sau rezident, întrucât potrivit legii elve ţiene persoanele juridice str ăine sunt asimilatecontribuabililor persoane juridice având naţionalitate helvetică.

Cuantumul impozitului federal, care este aplicat numai asupra beneficiilor realizatede către persoanele juridice, este de 8,5%.

Impozitul cantonal sau comunal este în principiu de 10% asupra beneficiilor nete şiîntre 1,8 şi 2% asupra capitalului vărsat şi a rezervelor constituite de societate. Acestaeste considerat “impozit de bază” şi în raport cu el mai pot fi stabilite cote ad ţionale de până la 88,5% pentru impozitul pe beneficii, respectiv 77,5% pentru impozitul pe capital.

Taxa pe Valoarea Ad ăugat ă a fost introdusă recent în Elveţia, ea reprezentând unimpozit în curs de implementare, instalarea sa definitivă în sistemul de impozite elveţianurmând să se facă în perioada următoare.

Fiind vorba de o implementare nouă (pentru a cărei elaborare au putut fi folosite şiexploatate atât reglementările din alte state, cât şi – mai cu seamă – impactulrespectivelor norme juridice în societate, precum şi experienţa dobândită/acumulată din/prin practicarea acestui impozit), taxa pe valoarea adăugată pusă în aplicare în Elveţiase înscrie pe linia impozitelor “ideale”, caracterizate în egală măsur ă printr-un randamentfiscal ridicat, dar şi printr-o aşezare echitabilă a sarcinii fiscale asupra suportatorilor



47

acesteia, adică cei care – folosind pentru sine bunurile şi serviciile supuse impunerii – nuau de la cine şi cum să mai recupereze sumele plătite cu ocazia achiziţionării lor.

Sunt supuşi plăţii TVA toţi cei care exercită de o manier ă independentă o activitatecomercială (livr ări de bunuri, prestări de servicii, importuri etc.) sau profesională învederea realizării de venituri pe teritoriul Elveţiei. Prin urmare, pot avea calitatea decontribuabili (debitori ai TVA): persoane fizice, persoane juridice de drept privat şi dedrept public, precum şi diferite stabilimente publice.

Unele categorii de activităţi, bunuri sau persoane sunt exceptate de la plata TVA. Cutitlu exemplificativ, enumer ăm:• cei care desf ăşoar ă activităţi a căror cifr ă de afaceri nu depăşeşte 75.000 de franci

elveţieni;• agricultorii, silvicultorii şi horticultorii care livrează produse provenind exclusiv de

pe terenurile pe care ei le exploatează;• pictorii şi sculptorii care vând operele de artă pe care le-au creat etc.;

De asemenea, există operaţiuni excluse de la impunere, din considerente în principalsociale; aici intr ă, între altele:• prestaţiile din următoarele domenii: sănătate, asistenţă şi securitate socială, educaţie,

cultur ă etc.;• operaţiuni din domeniul pieţei monetare şi a capitalului;• pariurile, loteria şi alte jocuri ale hazardului etc.

În fine, anumite operaţiuni sunt scutite de la impunere; din această categorieenumer ăm, cu titlu de exemplu:

• livr ările de bunuri destinate unor beneficiari din str ăinătate;• transportul de mărfuri şi mărfurile care tranzitează teritoriul Elveţiei;• transporturile aeriene al căror loc de decolare sau aterizare se află pe teritoriul

Elveţiei.

Faptul că legislaţia elveţiană se dovedeşte elastică şi echilibrată în materie deimpozite rezultă şi din modul cum este reglementată – sub aspectul cuantumului de plată – taxa pe valoarea adăugată. Taxa este aşezată pe patru niveluri: cota generală este de7,6%, de la aceasta fiind stabilite trei cote reduse: 3,6% pentru servicii hoteliere; 2,4% pentru apă, produse comestibile şi băuturi nealcoolice, animale, păsări, peşte, cereale, plante, flori tăiate, medicamente etc.; cota 0% pentru operaţiunile scutite de impozit.

Încasarea drepturilor de înregistrare este de competenţa cantoanelor. În general, toateoperaţiunile având caracter civil sau judiciar sunt supuse obliga ţiei de plată a unei taxe.Legile cantonale grupează, în mod diferit, atât actele şi operaţiunile supuse impunerii, câtşi nivelul taxelor.

67. Dreptul fiscal din Franţa face şi el diferenţă – în ceea ce îi priveşte pecontribuabilii persoane fizice şi juridice – între rezidenţi şi nerezidenţi.



48

Reziden ţ ii datorează impozit în Franţa pentru toate veniturile realizate în întreagalume, mai puţin pentru veniturile obţinute în str ăinătate, dacă dovedesc că pentru aceste

din urmă venituri au plătit impozit statului pe teritoriul căruia au realizat veniturile.Persoanele care nu au fomiciliul fiscal în Franţa – nereziden ţ ii –, sunt impozabilinumai pentru veniturile provenind din surse franceze.

În Franţa impozitul este datorat în raport cu veniturile declarate pentru anul fiscal precedent, venituri obţinute din următoarele surse: salarii, pensii şi rente viagere; beneficii agricole; beneficii industriale şi comerciale; câştiguri necomerciale; venituri dincapitaluri mobiliare; venituri funciare etc.

Cuantumul impozitului se stabileşte prin aplicarea unor cote procentuale progresive,cuprinse între 8,25% şi 53,25%, aşezate pe tranşe de venit. Minimul neimpozabil era – înanul 2000 – stabilit la 26.230 FRF.

Impozitul pe societăţi este reglementat în felul următor: societăţile consideraterezidente31 sunt impuse în Franţa numai pentru beneficiile realizate pe teritoriul francez,sub rezerva aplicării unor norme juridice internaţionale cuprinse – eventual – în convenţiiinternaţionale încheiate în vederea evitării dublei impuneri; societăţile nerezidente (prinacestea înţelegând – potrivit legii franceze – sucursalele franceze ale unor societăţistr ăine) sunt taxate numai pentru rezultatele lor financiare ob ţinute în Franţa.

Impozitul pe societăţi este stabilit - ca regulă – la 35,33%. Dacă impozitul stabilit prin aplicarea taxei normale este superior sumei de 5 miliarde FRF se adaugă un procentla impozit; în cazul în care – însă – venitul anual impozabil se situează sub 250.000 FRF,impozitul datorat este de numai 25%.

Taxa pe valoarea Ad ăugat ă – considerat cel mai modern (şi cel mai eficient) impozitindirect aplicat în prezent în majoritatea statelor lumii – a fost inventată şi promovată decătre francezi. Faptul acesta se constituie într-un motiv special pentru care prezintă interes să evidenţiem particularităţile pe care TVA le prezintă în ţara sa de origine.

Întreprinderile comerciale cu o cifr ă de afaceri care depăşeşte 50.000 FRF pe an, precum şi unităţile prestatoare de servicii a căror cifr ă de afaceri trece de 175.000 FRF pean sunt – în principiu – supuse la plata TVA.

Sunt exceptate de la plată: achiziţiile de vehicole de turism, precum şi întreţinereaacestora, respectiv carburantul necesar utilizării lor; cadourile avînd o valoare unitar ă superioar ă sumei de 200 FRF; sumele plătite la hoteluri şi restaurante.

Taxa reprezentînd regula este de 19,6%. De la aceasta sunt stabilite dou ă taxe reduse:5,5% pentru alimente, căr ţi, transporturi publice, lucr ări la imobile cu destinaţie delocuinţă; 2,1% pentru publicaţii de presă, medicamente, vânzări de animale pentru carne.În fine, este remarcabil faptul că sunt prevăzute niveluri speciale ale taxei pentru Corsicaşi pentru teritoriile de peste mări (domeniile coloniale).

Drepturi de înregistrare se percep pentru transferul dreptului de proprietate asupraacţiunilor sau păr ţilor sociale, pentru aporturi sociale şi pentru transferarea proprietăţiiunui fond de comer ţ (4,8%), transferul proprietăţii asupra imobilelor (între 2,2 şi 4,89%)etc.



49

68. În Germania, dreptul fiscal reglementează două categorii de impozite: impozite

directe şi impozite indirecte.

Persoanele fizice sunt obligate la plata impozitului pe venit, din care statul îşi procur ă cea mai mare parte a veniturilor bugetare. Supunerea la impozit este diferit ă după cum persoana fizică îşi are domiciliul (sau rezidenţa obişnuită) în Germania ori estenerezidentă.

Rezidenţii datorează impozit pentru toate veniturile realizate, oriunde în lume. Nerezidenţii sunt obligaţi numai la plata impozitului corespunzător veniturilor – clar

delimitate prin lege – obţinute pe teritoriul german.Categoriile de venituri asupra cărora se stabileşte impozitul sunt riguros clasificate în

legislaţia germană. Astfel, se disting:• venituri agricole şi forestiere (veniturile rezultate din exploatarea şi utlizarea

sistematică a resurselor solului);• venituri industriale şi comerciale (venituri realizate din activităţi neagricole –

respectiv neforestiere, din activităţi neliberale, dar care sunt exercitate cu titluindependent, de o manier ă durabilă şi cu intenţia de a se obţine profit);

• venituri necomerciale (veniturile obţinute, în principal, pe seama exercitării unor profesii liberale);

• venituri salariale (salarii, pensii pentru limită de vârstă, pentru văduve şi orfani);• venituri din capitaluri mobiliare (cele rezultând din plasamente de capital, dividende,

dobânzi etc.);• venituri funciare şi asimilate (provenind din închirieri de clădiri sau arendări de

terenuri, venituri obţinute de la societăţi imobiliare);

• alte venituri (rente, subvenţii, pensii alimentare, câştiguri speculative, salarii parlamentare).

Cuantumul impozitului pe venit se calculează prin aplicarea unor cote procentuale progresive – cuprinse între 19,9% şi 48,5% – ce se raporteată la o bază impozabilă împăr ţită pe tranşe de venit. Venitul anual mai mic de 15.000 DM nu se impozitează.

În ceea ce priveşte impunerea persoanelor juridice, legislaţia germană face distincţieîntre societăţile de capital (care sunt întotdeauna obligate la plata impozitului pe profit) şisocietăţile de persoane. Apoi, este necesar a sublinia faptul că, potrivit dreptului fiscalgerman există două tipuri de impunere: a) impunerea nelimitată (care obligă la raportarea – în vederea impozitării – a tuturor beneficiilor, indiferent de locul obţinerii lor) şi b) impunerea limitată (cea care are în vedere numai beneficiile obţinute din surse germane).

Societăţile rezidente în Germania sunt obligate la plata impozitului corespunzător totalului veniturilor realizate într-un an fiscal, indiferent de locul ob ţinerii acestora. Înlipsa unor convenţii privind evitarea dublei impuneri (care să îi ferească de o impozitareexcesivă), contribuabilii impuşi plenar au posibilitatea legală de a imputa asupraimpozitului datorat în Germania impozitul plătit în str ăinătate (pentru beneficiile acolorealizate).

Societăţile nerezidente în Germania sunt obligate numai la plata impozitului aferent beneficiilor realizate pe teritoriul naţional.



50

Nivelul impozitului pe beneficii este scăzut – fiind stabilit, pentru anul 2001 – lanumai 25%, dar sarcinile fiscale ale societăţilor de capitaluri se ridică la 39% (aici intrând

şi taxa profesională, suprataxa de solidaritate – datorată numai de societăţile de capitaluri,etc.)Taxa pe Valoarea Ad ăugat ă este prelevată în momentul livr ării de bunuri ori al

prestării de servicii, în măsura în care contribuabilul se înscrie în categoria activităţilor supuse impunerii. Calculul taxei datorate la buget se face avându-se în vedere nivelulimpozitului aplicat asupra cifrei de afaceri brute fie din stadiul de producţie, fie din acelaal distribuţiei. Sunt stabilite două cote procentuale: cota de 16% – cotă generală aplicabilă tuturor operaţiunilor taxabile (care nu sunt supuse taxei reduse) şi, respectiv, cota redusă de 7% aplicabilă pentru: produse agricole şi asimilate (legume, fruncte, cereale, carne, peşte, animale vii, hrană pentru animale, produse forestiere); produse alimentare (cu

excepţia produselor de lux); produse diverse (căr ţi, ziare, timbre poştale, obiecte de artă şide colecţie, materiale medicale, obiecte pentru handicapaţi etc.); anumite transporturi de persoane, unele activităţi culturale etc.

Drepturi de înregistrare se datorează pentru transferul proprietăţii asupra terenurilor construite, taxa fiind stabilită într-o cotă procentuală propor ţională (3,5%).

69. Italia se înscrie în rândul statelor europene care au reglementat un sistem fiscalechilibrat.

Impozitarea veniturilor persoanelor fizice se face diferenţiat: reziden ţ ii sunt obligaţisă plătească un impozit – în Italia – cuprins între 18,5% şi 45,5%, pentru toate veniturile pe care le realizerază într-un an fiscal, oriunde în lume; nereziden ţ ii sunt taxaţi cu o cotă de 30% pentru: veniturile obţinute de pe imobilele proprietatea lor, situate pe teritoriuitalian; veniturile obţinute din exercitarea – pe teritoriul italian – a unor activităţieconomice sau a unor munci salariate;

Potrivit legislaţiei fiscale italiene sunt şapte categorii de venituri asupra cărora sestabileşte impozitul: venituri funciare; venituri din capital, venituri provenind din muncisalariate, venituri provenind din activităţi independente, venituri provenind din activităţieconomice, venituri obţinute ca urmare a participării la capitalul social al unor societăţide persoane, venituri diverse.

Impozitarea societăţilor este reglementată în Italia, în mod diferenţiat, în funcţie decaracterul entităţilor colective: societăţi şi organisme comerciale, respectiv societăţi şiorganisme necomerciale.

La rândul lor societăţile comerciale se împart în societăţi de capitaluri şi societăţi de persoane, distincţia având o importanţă major ă, întrucât primele sunt supuse atât la plataunui impozit regional pe activitatea productivă, cât şi la plata impozitului pe veniturile persoanelor juridice, pe când celelalte sunt impozitate fie pentru venitul global realizat lanivelul societăţii, fie pentru venitul obţinut de către fiecare persoană fizică asociată într-oasemenea entitate.

Societăţile necomerciale sunt supuse la plata impozitului aferent veniturilor ob ţinute pe seama bunurilor imobile deţinute sau a activităţilor comerciale desf ăşurate ocazional.



51

Societăţile rezidente datorează impozit – în Italia – pentru toate veniturile realizate înţar ă sau în str ăinătate, cu excepţia cazurilor când – în temeiul unei convenţii

internaţionale privind evitarea dublei impuneri – se recunoaşte dreptul contribuabiluluiitalian de a solicita şi obţine deducerea impozitului plătit în str ăinătate, pentru venitul deacolo încasat.

Societăţile nerezidente care au un aşezământ stabil în Italia sunt impuse pentruveniturile realizate prin intermediul acelui sediu.

Societăţile de persoane sunt supuse (atunci când optează a fi impuse pe venitul globalrealizat de entitatea colectivă) doar la plata impozitului regional – de 4,25%, în vreme desocietăţile de capitaluri sunt obligate a suporta atât impozitul regional de 4,25%, cât şiimpozitul specific persoanelor juridice – de 37%.

Taxa pe Valoarea Ad ăugat ă se aplică asupra cesionării de bunuri, a prestărilor de

servicii efectuate în Italia în cadrul unor activităţi cu caracter economic, asupraactivităţilor profesionale, precum şi asupra importurilor în general.Sunt exceptate de la plata TVA activităţile cu caracter social şi de interes general,

precum: operaţiunile de credit, operaţiunile de asigur ări, operaţiunile cu devize str ăine,operaţiunile privind organizarea şi funcţionarea sistemelor de loterie, prestaţiile detransport public etc.

Taxa generală (de bază) este de 20%, de la aceasta fiind reglementate şi două categorii de taxe reduse: 10% pentru anumite produse alimentare, prestaţii hoteliere, pentru restaurante, baruri, cafenele, precum şi 4% pentru produse de primă necesitate, produse agricole, construcţii de locuinţe, edituri etc.

Taxe de înregistrare se percep – potrivit legii italiene – pentru toate actele ce trebuiesă îmbrace forma scrisă; cuantumul acestor taxe variază între 1% şi 8%.

70. Luxembourg se caracterizează printr-un sistem fiscal elastic şi – în acelaşi timp – relaxat, atât în ceea ce priveşte impunerea veniturilor obţinute de către persoanelefizice, cât şi relativ la modul de impozitare a veniturilor persoanelor juridice. Şi înmateria impozitelor indirecte se poate remarca existenţa unei reglementări echilibrate.

În ceea ce priveşte persoanele fizice, acestea sunt supuse la impunere – în mod diferit – atât în funcţie de venitul anual impozabil, cât şi după cum sunt rezidente sau nu înLuxembourg.

Reziden ţ ii sunt impuşi pentru toare veniturile pe care le realizează (oriunde în lume),cu excepţia cazului când – în temeiul convenţii privind evitarea dublei impuneri – s-aacceptat plata impozitului în statul de pe teritoriul căruia provine venitul.

Nereziden ţ ii sunt supuşi la impunere în mod diferenţiat. Ei vor plăti impozit – înLuxembourg – pentru veniturile (profesionale şi comerciale) realizate şi câştigurile(imobiliare) obţinute acolo. În ceea ce priveşte veniturile din capital (dividende, dobânzi bancare), acestea nu sunt – de regulă – impozabile, cu două excepţii însă: se impozitează dobânda la creditele garantate cu inscripţii ipotecare pe teritoriul luxembourghez, precumşi dobânda percepută asupra dividendelor provenind de la o societate de capitalurirezidentă în Marele Ducat al Luxembourgului.



52

Potrivit legislaţiei fiscale luxembourgheze sunt supuse impunerii următoarelecategorii de venituri: beneficiile comerciale; beneficiile agricole şi forestiere; veniturile

provenind din exercitarea unor profesii liberale; veniturile nete provenind din muncă salariată, pensii ori rente; veniturile nete provenind din capitaluri mobiliare sau dinlocaţiunea de bunuri; venituri diverse, provenind din prestaţii ocazionale.

Persoanele juridice sunt supuse – în Luxembourg – la plata a două sau chiar treiimpozite ce se aşează asupra veniturilor: este vorba de impozitul obşnuit pe venit,impozitul pe câştiguri (pe noroc), precum şi – atunci când se realizează un beneficiucomercial – un impozit comercial comunal.

Societ ăţ ile rezidente sunt supuse la plata impozitului pentru toate veniturile realizateîntr-un an fiscal, indiferent care este locul de provenien ţă al acestora. Această obligaţiefiscală nelimitată este oarecum atenuată, întrucât legea le confer ă societăţilor rezidente

dreptul la un “credit fiscal pentru impozitele str ăine“ care le permite deducerea, din beneficiul impozabil, a unei fracţiuni din suma totală a impozitelor care nu a putut fiimputată.

Societ ăţ ile nerezidente sunt obligate numai la plata impozitului corespunzător veniturilor realizate din surse luxembourgheze.

În ceea ce priveşte Taxa pe Valoarea Ad ăugat ă, principalul impozit indirect estereglementat într-o manier ă atât de elastică în Luxembourg, încât sarcina fiscală esteextrem de echitabil aşezată asupra celor care suportă impozitul.

Impozitul este datorat în fiecare fază a circuitului economic, iar operaţiunile supuseimpunerii sunt în general cele desf ăşurate sub un titlu profesional sau realizate cu titluoneros, în interiorul ţării.

Taxa normală este de 15%, de la aceasta fiind stabilite trei categorii de taxederogatorii, al căror cuantum este redus progresiv: 12% pentru profesiunile liberale; pentru benzină şi tabac, pentru combustibili în general, pentru vinuri; 6% pentru gazelichefiate şi pentru energia electrică; 3% pentru produsele farmaceutice, produsele demare consumaţie (cele de consum cotidian), pentru căr ţi şi pentru îmbr ăcăminteadestinată copiilor.

În Luxembourg se datorează taxe de înregistrare pentru bunurile transmise cu titluoneros, precum şi pentru sumele care fac obiectul unor acte juridice care trebuieînregistrate. Astfel, de exemplu, cu ocazia vânzării imobilelor se datorează o taxă de bază de 6% din valoarea bunului care face obiectul contractului; pentru aportul adus lacapitalul social al unei societăţi se plăteşte o taxă de 1% (de la care – derogatoriu – este prevăzută o taxă redusă, de numai 0,5%, pentru societăţile de familie) etc.

71. Marea Britanie – deşi se deosebeşte, sub aspectul legislaţiei, în multe privinţe decelelalte state comunitare – ofer ă un regim fiscal asemănător cu cel existent în ţările de pecontinent.

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice are ca bază impozabilă fie totalitateaveniturilor realizate într-un an fiscal (atunci când subiectul impozabil este un rezident ),



53

fie numai veniturile obţinute din surse situate pe teritoriul britanic (în cazulnerezidenţilor).

Veniturile impozabile sunt grupate pe următoarele categorii: venituri din locaţiuneade bunuri imobile; beneficii provenind din activităţi comerciale sau din exercitarea unor profesiuni liberale; venituri salariale; venituri din dividende, dobânzi, schimburicomerciale sau alte venituri provenind din str ăinătate etc.

Impozitul este stabilit prin aplicarea – asupra bazei de impozitare – a unor cote procentuale progresive cuprinse între 10% şi 40%.

În ceea ce priveşte societăţile comerciale, acestora le este aplicabil acelaşi regim deimpozitare (care vizează rezultatele financiare ale entităţilor colective). Societ ăţ ile

rezidente sunt supuse la impozit pentru toate veniturile realizate într-un an fiscal, în ţar ă sau în str ăinătate; cele nerezidente datorează impozit numai pentru beneficiile realizate

prin filialele care funcţionează pe teritoriul Regatului Unit al Marii Britanii. Impozitul seaplică diferenţiat, pe tranşe de venit, fiind utilizate cotele procentuale cuprinse între 10%şi 30%.

Toate întreprinderile comerciale care au o cifr ă de afaceri mai mare de 54.000 de Liresterline pe an sunt supuse la plata Taxei pe Valoarea Ad ăugat ă.

Cuantumul curent al taxei este de 17,5%; de la acesta este reglementată o cotă redusă de 5% pentru: gaz şi electricitate pentru menaj, precum şi pentru restaurarea edificiilor religioase. Taxa 0% se aplică pentru: bunuri alimentare, îmbr ăcăminte pentru copii, căr ţi,transporturi, medicamente, deşeuri etc.

Sunt exceptate de la plata TVA terenurile, asigur ările, activităţile din domeniileeducaţiei şi sănătăţii, serviciile poştale, loteria etc.

Drepturi de înregistrare se percep pentru transferul proprietăţii bunurilor imobiliareşi funciare (taxa fiind cuprinsă între 0,5% şi 4%).

72. În Olanda s-a realizat o profundă reformă fiscală, începând cu anul 2001,încercându-se înscrierea sistemului fiscal din această ţar ă în limitele care mărginesccadrul general al impozitării în toate celelalte state comunitare.

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice este diferenţiat aplicat, în funcţie decalitatea de rezident sau nerezident a subiectului impozabil.

Reziden ţ ii sunt supuşi la plata impozitului pentru toate veniturile realizate într-un anfiscal, indiferent care este locul de provenienţă al acelor venituri. Nereziden ţ ii sunt datoria plăti impozit numai pentru veniturile obţinute pe teritoriul olandez.

Veniturile impozabile ale persoanelor fizice sunt grupate pe cinci categorii: beneficiiindustriale sau comerciale; veniturile salariale şi alte venituri rezultate din muncă;veniturile din capital; veniturile sub formă de rentă; profiturile provenind din vânzareaunor “participări importante” (acţiuni sau păr ţi sociale deţinute din capitalul social al unor societăţi comerciale).

În cazul persoanelor căsătorite impunerea se face asupra veniturile personale alefiecăruia dintre membrii cuplului, avându-se în vedere anumite deduceri, reduceri, sauchiar exoner ări. Veniturile din capital, precum şi cele care nu sunt reţinute la sursă vor fi



54

adăugate – în vederea impozitării lor – la veniturile personale ale soţului care a avut celemai mari realizări în anul fiscal.

Impozitul asupra veniturilor persoanelor fizice este stabilit prin aplicarea unor cote procentuale progresive – cuprinse între 4,5% şi 60% – care se aşează pe tranşe de venit.Impozitul pe societăţi vizează toate entităţile care exploatează o întreprindere,

indiferent dacă acestea au sau nu personalitate juridică proprie.Societ ăţ ile rezidente sunt supuse la plata impozitului corespunzător tuturor

veniturilor dintr-un an fiscal, indiferent de locul de provenienţă al acestora. Societ ăţ ile

nerezidente sunt obligate doar la plata impozitului prevăzut de lege raportat la veniturile provenind din surse olandeze. Impozitul datorat de societăţi este de 35% din venitulimpozabil (pentru venitul anual care nu depăşeşte plafonul de 23.000 EURO cota deimpozit este de numai 30%).

Taxa pe Valoarea Ad ăugat ă este datorată de către entităţile care produc şi desfac bunuri, respectiv presteată servicii din categoria celor impuse şi se plăteşte în fiecarestadiu al circuitului economic. Taxa normală este de 17,5%, de la aceasta fiind stabiliteurmătoarele excepţii: taxa redusă de 6% pentru mărfuri alimentare, proteze,medicamente, anumite bunuri şi servicii destinate agriculturii, apă, căr ţi, ziare şi reviste,transport de persoane, activităţi desf ăşurate în beneficiul nevăzătorilor etc; taxa 0% pentru exporturi, operaţiunile cu aur ale băncii centrale, precum şi pentru mărfuriledestinate pieţei din interiorul Uniunii Europene (mărfuri care sunt supuse plăţii TVA înţările de consumaţie).

Principalele drepturi de înregistrare se percep pentru: transferul proprietăţii bunurilor situate în Olanda (6%), aportul adus la capitalul unei societăţi (0,9%), taxă peasigur ări (7% din nivelul primei de asigurare) etc.

73. Portugalia se înscrie – din punctul de vedere al fiscalităţii pe care a impus-ocontribuabililor săi – în cadrul general pe care ni-l ofer ă toate celelalte state europene.

Impozitul pretins persoanelor fizice – aşezat pe venit – este un impozit direct, personal, static, periodic, ordinar, global şi progresiv. Subiectele impozabile suntreziden ţ ii care datorează impozit pentru toate veniturile realizate pe teritoriul portughezşi, respectiv, nereziden ţ ii care sunt obligaţi doar la plata impozitului corespunzător veniturilor provenind din: salarii acordate pentru activităţi exercitate în Portugalia;venituri provenind din exercitarea unei profesiuni liberale, din proprietate intelectuală sauindustrială, din dividende şi dobânzi, venituri provenind de la o întreprindere avându- şisediul stabil în ţar ă; venitul adus de bunurile situate pe teritoriul portughez.

Impozitul este stabilit prin aplicarea unor cote procentuale progresive – cuprinse între12% şi 40% – care se aşează pe tranşe de venit.

Societăţile comerciale, civile, cooperative, întreprinderile publice şi orice alte persoane juridice (inclusiv stabilimentele care nu au personalitate juridică) sunt supuse la plata impozitului pe societ ăţ i. Atât societ ăţ ile rezidente cât şi societ ăţ ile nerezidente suntsupuse la impozit pentru toate veniturile care nu sunt cuprinse în categoria celor care suntvizate de impozitul aplicat persoanelor fizice.



55

Nivelul general al impozitului pe veniturile persoanelor juridice este de 32%, dar pentru veniturile realizate în afara ţării cota este redusă la numai 25%; în fine, veniturile

care se obţin pe teritoriu portughez din activităţi care nu sunt de natur ă agricolă,comercială sau industrială se impun cu 20%.Taxa pe Valoarea Ad ăugat ă se aplică tuturor transferurilor de bunuri şi servicii

efectuate – cu titlu oneros – pe teritoriul portughez. Impozitul este diferen ţiat în funcţiede categoria operaţiunilor supuse impunerii. Astfel, pentru importuri, produse alimentareşi farmaceutice, căr ţi, energie, servicii turistice etc. se plăteşte 5%; pentru alte activităţiindustriale şi pentru prestări de servicii efectuate în materie de restaur ări de bunuri sedatorează 12%; pentru toate celelalte operaţiuni şi activităţi impozabile taxa este de 17%.

În privinţa drepturilor de înregistrare, în Portugalia nivelul taxelor, categoriile deacte supuse impunerii şi termenele de plată sunt atât de diferite încât este extrem de

dificil de a le prezenta în rezumat; de aceea, reţinem doar faptul că – în principiu – toateoperaţiunile care nu intr ă în categoria celor vizaze de alte impozite sunt supuse plăţiiacestor drepturi de înregistrare.

74. Spania ni se înf ăţişează ca o ţar ă caracterizată printr-un sistem fiscal ceva mai blând.

În ceea ce priveşte impunerea veniturilor persoanelor fizice remarcăm aceeaşidistincţie între reziden ţ i – care sunt obligaţi să plătească impozit pe toate veniturilerealizate într-un an fiscal, indiferent care ar fi locul lor de provenienţă şi, respectiv,nereziden ţ i – care sunt supuşi la plata impozitului datorat pentru veniturile obţinute dinsurse aflate pe teritoriul Spaniei.

Categoriile de venituri asupra cărora se stabileşte impozitul sunt: veniturile dinsalarii şi cele asimilate lor; veniturile funciare; venituri din capitaluri mobiliare; venituridin activităţi profesionale şi industriale; câştiguri şi pierderi patrimoniale.

Impozitul datorat de persoanele fizice pe teritoriul Spaniei este stabilit prin aplicareaunei cote procentuale progresive – cuprinsă între 18% şi 48%, aşezată pe tranşe de venit.

Impozitul pe societ ăţ i vizează toate categoriile de persoane juridice, cu excepţiasocietăţilor civile, adică: societăţile comerciale, cooperativele, societăţile agricole, precum şi societăţile mutuale de asigur ări. Persoanele juridice rezidente în Spaniadatorează impozit pentru toate veniturile realizate, oriunde în lume. Cota generală deimpozit este de 35%, dar sunt reglementate şi unele cote inferioare (30% pentruîntreprinderile foarte mici a căror cifr ă de afaceri s-a situat în anul precedent sub unanumit plafon; 25% pentru cooperativele de credit şi societăţile mutuale de asigur ări;20% pentru unele cooperative care beneficiază de protecţie fiscală). Nereziden ţ ii suntobligaţi numai la plata impozitului corespunzător venitului obţinut pe teritoriul spaniol;cota procentuală aplicabilă acestora este – în principiu – de 25%, dar ei pot beneficia şide unele înlesniri, cum ar fi: exonerarea de la impozit, în Spania, pentru veniturile dindobânzi sau din profituri mobiliare.

În materia impozitelor indirecte, remarcăm faptul că TVA este reglementat de omanier ă elastică, permiţând o aşezare mai judicioasă a sarcinii fiscale asupra



56

contribuabililor. Astfel, sunt de reţinut, mai întâi, operaţiunile exonerate de la plataimpozitului (prestarea de servicii publice, activităţile din învăţământ, cultur ă, domeniul

asigur ărilor etc.). Cuantumul general al taxei este de 16%, de la aceasta fiindreglementate cote reduse: 7% pentru: produse alimentare, apă, servicii de salubritate, bunuri destinate activităţilor agricole şi forestiere, spectacole şi servicii de radio-televiziune, servicii funerare, servicii hoteliere, târguri de expozi ţii etc; 4% pentru: pâine,lapte, brânză, ouă, legume şi fruncte, produse farmaceutice, vehicole pentru handicapaţi,căr ţi şi periodice etc.

Drepturi de înregistrare se datorează pentru: transmiterea dreptului de proprietateasupra imobilelor – 6%; transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile – 4%; operaţiuni privind societăţile – 1% etc.

75. România, ţar ă care face – în prezent – eforturi mari pentru a îndeplinii

standardele necesare înscrierii pe orbita statelor care vor adera, probabil – în acest primdeceniu al mileniului III, la Uniunea Europeană, se caracterizează – din punctul de vedereal fiscalităţii – printr-o legislaţie de-a dreptul împovăr ătoare pentru umerii destul deşubrezi ai contribuabililor, fie ei persoane fizice ori persoane juridice. Sistemul deimpozite şi taxe, stufos reglementat şi extrem de diversificat, este chemat să asigure (încea mai mare parte) statului şi colectivităţilor publice locale resursele financiare care lesunt necesare pentru îndeplinirea sarcinilor pe care acestea le au, în condi ţiile în caremarasmul economic prelungit a săr ăcit societatea în general şi nu ofer ă încă o“perspectivă luminoasă”. Într-o asemenea situaţie, puzderia de obligaţii financiar- bugetare îi sufocă pe contribuabili, aceştia având de ales între a accepta diminuareadrastică a veniturilor lor (achitând impozitele şi taxele care le sunt impuse) ori a încercasă se sustragă de la îndeplinirea respectivelor obligaţii, săvâr şind în diverse feluri şiforme fapte de evaziune fiscală.

Pentru a ne înscrie în linia generală de prezentare a principalelor impozite aplicabileîn prezent în unele ţări europene, în continuare vom sublinia cele mai importante aspecteale reglementărilor noastre relative la impozitele directe şi la TVA.

Persoanele fizice datorează în România un impozit anual global care se aşează asupratuturor veniturilor realizate în ţar ă sau str ăinătate.

Categoriile de venituri (realizate de către persoanele fizice) care sunt supuseimpozitului în ţara noastr ă sunt:• veniturile din activităţi independente (venituri comerciale, venituri provenind din

exercitarea unor profesii liberale, venituri din drepturi de proprietate imtelectuală);• veniturile salariale (venituri în bani şi/sau în natur ă obţinute de persoanele fizice care

desf ăşoar ă activităţi în baza unor contracte individuale de muncă);• veniturile din cedarea folosinţei unor bunuri (venituri în bani şi/sau în natur ă,

provenind din cedarea folosinţei unor bunuri mobile sau imobile, obţinute de către proprietar, uzufructuar sau un alt deţinător legal);

• venituri din dividende şi dobânzi;• venituri din activităţi agricole;• venituri din pensii (pentru suma ce depăşeşte 5 milioane de lei pe lună)



57

• alte venituri (venituri obţinute din jocuri de noroc, venituri sub formă de câştiguri dintransferul dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare, acţiunilor şi păr ţilor sociale, precum şi venituri realizate cu caracter întâmplător.

Cota de impunere – diferenţiat stabilită în funcţie de natura venitului – este propor ţională de regulă (cu excepţia veniturilor salariale unde operează o cotă progresivă,ale cărei limite sunt cuprinse între 18% şi 40%) în prima fază (aceea a impunerii primare,stabilită asupra fiecărei categorii de venit), pentru ca apoi ea să se aplice progresiv, petranşe de venit, la sfâr şitul anului fiscal, când se face globalizarea veniturilor şi aimpunerii.

Legislaţia în vigoare în prezent reglementează creditul fiscal extern, în temeiul căruiacontribuabilul – cetăţean român cu domiciliul în România – care pentru acelaşi venit şi îndecursul aceleiaşi perioade impozabile este supus la plata impozitului pe venit atât în

România, cât şi în str ăinătate, are dreptul la deducerea din impozitul pe venit datorat înRomânia a impozitului achitat în str ăinătate, în condiţiile prevăzute de lege.

Persoanele juridice sunt obligate la plata impozitului pe profit în condiţiile stabilite prin Ordonanţa Guvernului României nr.70/1994 cu completările şi modificărileulterioare.

Conform reglementării în vigoare, subiectele impozabile sunt grupate pe următoarelecategorii:• persoanele juridice române, pentru profitul obţinut din orice sursă, atât din România,

cât şi din str ăinătate;• persoanele juridice str ăine care desf ăşoar ă activităţi printr-un sediu permanent în

România, pentru profitul impozabil aferent acelui sediu;• persoanele juridice şi fizice str ăine care desf ăşoar ă activităţi în România ca partener într-o asociere ce nu dă naştere unei persoane juridice, pentru toate veniturilerezultate din activitatea desf ăşurată în România;

• asocierile dintre persoanele juridice şi fizice române, care nu dau naştere unei noi persoane juridice, pentru veniturile realizate în România şi în str ăinătate;

• instituţiile publice, pentru veniturile extrabugetare rezultate din activităţi economicedesf ăşurate în condiţiile legii.

Sunt exceptate – potrivit legii – de la plata impozitului pe profit următoarele categoriide entităţi colective:

- trezoreria statului, pentru operaţiunile din fondurile publice derulate prin contulgeneral al trezoreriei;

- instituţiile publice, pentru fondurile publice derulate prin contul general al trezoreriei;- unităţile economice f ăr ă personalitate juridică ale organizaţiilor de nevăzători, de

invalizi şi ale asociaţiilor persoanelor cu handicap;- fundaţiile testamentare;- unităţile apar ţinând cultelor religioase, pentru veniturile obţinute prin producerea şi

valorificarea obiectelor şi produselor necesare activităţii de cult;- instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele autorizate provizoriu,

potrivit legii;



58

- asociaţiile de proprietari, constituite ca persoane juridice – potrivit legii, pentruveniturile obţinute din activităţi economice, care sunt utilizate pentru îmbunătăţireaconfortului şi a eficienţei clădirii, pentru întreţinerea şi repararea proprietăţii comune.

Impozitul pe profit se stabileşte prin aplicarea unei cote procentuale propor ţionaleasupra profitului anual impozabil.

Cota de impozit – reprezentând regula – este de 25%, de la aceasta find prevăzuteurmătoarele derogări: contribuabilii care obţin venituri din activitatea unor baruri denoapte, cluburi de noapte sau cazinouri datorează o cotă adiţională de impozit de 25%asupra păr ţii din profitul impozabil care corespunde ponderii veniturilor înregistrate dinaceste activităţi în volumul total al veniturilor; Banca Naţională a României datorează unimpozit de 80%, cotă care se aplică asupra veniturilor r ămase după scăderea cheltuielilor deductibile şi a fondului de rezervă, constituit potrivit legii; în fine, majorarea capitalului

social efectuată prin încorporarea rezervelor, precum şi a profiturilor, cu excepţiarezervelor legale şi a diferenţelor favorabile provenind din reevaluarea patrimoniului, seimpozitează cu o cotă de 10%.

Profitul anual impozabil se calculează ca diferenţă între: veniturile obţinute dinlivrarea de bunuri mobile, prestarea de servicii şi/sau executarea de lucr ări, din vânzarea bunurilor imobile, inclusiv câştiguri din orice sursă şi cheltuielile efectuate pentrurealizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi seadaugă cheltuielile nedeductibile. În vederea determinării profitul impozabil se iau încalcul toate câştigurile din orice sursă, inclusiv cele provenind din investi ţii financiare.

Dintre impozitele indirecte se detaşează – prin importanţa pe care o prezintă în

sistemul veniturilor bugetare – Taxa pe Valoarea Ad ăugat ă, care este reglementată în prezent prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr.17/2000.

Taxa pe valoarea adăugată se aplică, în principiu, asupra cvasitotalităţii operaţiunilor privind livr ările de bunuri mobile, transferul proprietăţii bunurilor imobile, importul de bunuri, prestările de servicii, precum şi operaţiunile asimilate acestora. Din punctul devedere al regulilor de impozitare, operaţiunile cuprinse în sfera de aplicare a taxei pevaloarea adăugată se grupează pe următoarele categorii:- operaţiuni impozabile obligatoriu, pentru care cota de impunere este de 19%,

neexistând în prezent reglementate cote reduse ;- operaţiuni la care se aplică cota zero (pentru bunuri sau servicii destinate exportului

ori asimilate acestor operaţiuni, construcţia de locuinţe ori consolidarea saureabilitarea locuinţelor existente etc.);- operaţiuni scutite de la plata taxei pe valoarea adăugată (reglementate strict şi

enumerate limitativ prin lege: anumite livr ări de bunuri ori prestări de servicii, uneleoperaţiuni de import).

Taxa pe valoarea adăugată – care se face venit la bugetul de stat – este datorată deurmătoarele categorii de subiecte impozabile:• contribuabilii înregistraţi la organele fiscale competente ca plătitori de TVA;



59

• titularii operaţiunilor de import de bunuri efectuat direct, prin comisionari sau ter ţe persoane juridice care acţionează în numele şi din ordinul titularului operaţiunii deimport;

• persoanele fizice, pentru bunurile introduse în ţar ă în condiţiile prevăzute – prinregulamentul vamal – pentru acestea;

• persoanele juridice sau fizice cu sediul, respectiv domiciliul stabil în România, pentru bunurile din import închiriate, precum şi pentru serviciile efectuate de prestatori cusediul sau domiciliul în str ăinătate, referitoare la operaţiuni de leasing, cesiuni sauconcesiuni de drepturi de autor etc., servicii de consultan ţă ori publicitate, operaţiuni bancare şi financiare etc.

Transferul proprietăţii bunurilor mobile şi imobile este supus taxării, indiferent dacă actul juridic este oneros sau gratuit şi f ăr ă deosebire dacă este vorba de o tranzacţie între

vii ori o transmitere mortis causa. Cota generală aplicabilă este de 10% din valoareaobiectului actului juridic, dar există şi alte cote reglementate special pentru anumitecategorii de bunuri.

Chiar şi numai o analiză comparativă sumar ă a reglementărilor din domeniul fiscaldin principalele ţări europene ne permite a observa faptul că România este în prezent unstat “fiscalist”, adică un stat care – supunând popula ţia la eforturi fiscale deosebite – face,la rândul său – eforturi susţinute pentru a-şi asigura, pe căi – în parte – nefireşti, resurselefinanciare necesare acoperirii cheltuielilor publice. În lipsa unei dezvoltări normale aeconomiei naţionale (pe care, din păcate, statul nu o poate asigura în această perioadă detranziţie prelungită – ca să nu-i spunem “prea lungită”–, dar care ar putea fi capabilă să

însănătoşească societatea şi să slă bească presiunea fiscală exercitată asupracontribuabililor), asistăm la o înăsprire continuă a fiscalităţii, creşterea şi diversificareaimpozitelor fiind singura cale – pentru moment – sigur ă de formare a resurselor financiare publice. În asemenea condiţii, nu ni se pare deloc anormal ca tot mai mulţicontribuabili să viseze sau chiar să caute ori să-şi creeze “paradisuri fiscale” pentru a-şi pune “la adă post” o parte din (sau toate) veniturile obţinute cu sudoare, de către unii, saucu “abilitate” de către alţii.

§5. Paradisurile fiscale.

76. Explicaţie. Fiscalitatea este un r ău necesar . Aproape toată lumea îi recunoaşte

(unii îi şi înţeleg) utilitatea, dar – necesar ă cum este – fiscalitatea r ămâne “un r ău”. Şiaceasta pentru că, într-un anumit sens, statul se poartă ca un adevărat “tiran” cu cei care l-au desemnat şi acceptat ca şi conducător şi gestionar al societăţii şi care îl susţin prinefortul lor financiar – cetăţenii, întrucât el ia decizii impunându-şi voinţa f ăr ă a le cereavizul şi – de cele mai multe ori – f ăr ă a ţine seamă de părerea lor. Este ca şi cum cinevaar intra nepoftit în casa noastr ă, s-ar repezi la frigider şi l-ar goli, ar r ăscoli prin dulapuri,s-ar instala apoi confortabil pe canapeaua din camer ă şi – pentru a se odihni puţin – ar fuma câteva ţigări din cele mai bune găsite prin locuinţă, pentru ca la sfâr şit să ne cear ă – cu nonşalanţă, dar şi cu impertinenţă – să-i cedăm jumătate din ceea ce avem. Aşadar,



60

este normal ca – intuitiv, instinctiv sau pur şi simplu ca reacţie la un astfel decomportament al statului – contribuabilii să încerce a se feri de r ăul numit fiscalitate.

Modalitatea considerată cea mai “la îndemână” şi totodată cea mai sigur ă de a te pune la adă port de fiscalitatea naţională (văzută, în mai toate ţările lumii, ca fiind cea maidur ă pentru contribuabilii rezidenţi) o reprezintă “instalarea într-un paradis fiscal”.

77. Definiţie. În literatura de specialitate (juridică şi economică) există puţine şitimide încercări de definire a paradisurilor fiscale, deşi o circumscriere a arealului pecare acestea îl acopr ă nu este foarte greu de realizat. Paradisul f iscal poate fi – credem – definit ca fiind spa ţ iul (reprezentat de teritoriul unei ţări sau numai de o parte a

teritoriului unei ţări) în interiorul căruia se acord ă multe şi felurite facilit ăţ i fiscale: nu

se percep impozite (ori acestea sunt instituite în cote reduse şi privesc numai unele

categorii restrânse de venituri sau bunuri), se asigur ă – la un nivel ridicat – secretul bancar, este stimulat ă dezvoltarea activit ăţ ilor comerciale, nu exist ă restric ţ ii în privin ţ a

schimburilor valutare etc..

78. Prezentare. Potrivit unor estimări, ar exista circa 60 de ţări care pot ficonsiderate (sau care îşi pot revendica titlul ori statutul de) paradisuri fiscale. Este vorba – de fapt – de statele mici (atât ca suprafaţă, cât şi ca număr de locuitori).

Activităţile “off-shore” sunt – în principal – de două tipuri:- plasamentele de averi în bănci str ăine (la adă post de fiscalitatea naţională);- crearea de structuri “fantome”, care să permită culegerea profitului înainte sau după

desf ăşurarea activităţilor comerciale.

Principalii beneficiari (şi, deci, utilizatori) ai paradisurilor fiscale pot fi grupa ţi pe treicategorii:1. societ ăţ ile (întreprinderile ) multina ţ ionale, prin intermediul cărora se derulează

aproximativ 35% din totalul activităţilor “off-shore”. Sub presiunea acţionariatului – de regulă, societăţile de talie mondială “aleargă” mereu după rentabilitate, această cursă desf ăşurându-se pe următoarele direcţii: a) regrupări pe criterii – în principal – economice; b) delocalizări de activităţi, căutându-se – prin alegerea locurilor deamplasament a activităţilor (alegere care ţine seamă, într-o mare măsur ă, de nivelulsalariilor din regiunea respectivă) – costurile de producţie cele mai bune; c)

asigurarea unor câştiguri cât mai mari din creşterea productivităţii (prin sporireainvestiţiilor în tehnologia folosită); d) reducerea fiscalităţii fie prin crearea deholding-uri, fie prin “instalarea” cât mai multor active (şi activităţi) în interiorul paradisurilor fiscale;

2. persoanele fizice, care – sătule de griji şi căutând liniştea – îşi depun capitalurile(disponibilităţile) băneşti, onorabil agonisite, în bănci sigure; aceştia reprezintă circa30% din totalul beneficiarilor paradisurilor fiscale;

3. de ţ inătorii de fonduri ob ţ inute în condi ţ ii neclare ( vădit incorecte sau dubioase),cum ar fi diferitele categorii de mafioţi sau cei care realizează venituri din furturi,comer ţ cu droguri etc. Mulţi dintre aceştia reuşesc să “spele” banii astfel obţinuţi şi



61

apoi să-i depună în conturile unor bănci onorabile, situate în interiorul unor paradisuri fiscale, ori să-i folosească în afaceri “curate”.

79. Argumentare. O Europă fiscală sau socială nu există, de aceea disparităţile – peacestă temă – variază foarte mult, pe de o parte – de la o ţar ă la alta, iar pe de altă parte – chiar la nivelul Uniunii Europene. Astfel, de exemplu, din bugetul general al UE pe anul1997 Curtea Europeană de Conturi a constatat “r ătăcirea f ăr ă urme” a unui procent de 5%din Buget, reprezentând circa 28 de miliarde de franci francezi.

O explicaţie a constatării f ăcute mai sus ar putea fi aceea că în chiar interiorulUniunii Europene există paradisuri fiscale, situaţie care – prezentând un pericol potenţial pentru viitorul Comunităţii – dă bătăi de cap guvernanţilor “celor cincisprezece”. Învederea înlătur ării acestui pericol se întreprind măsuri severe: regulile după care sestabileşte rezidenţa fiscală se vor înăspri şi – în paralel cu aceasta – se vor lua o serie dealte “măsuri convenţionale”, precum: verificarea sever ă a dublei reşedinţe acontribuabilului, revederea clauzelor privind schimbul de informa ţii, a clauzelor deasistenţă privind recuperarea datoriilor reciproce etc..

Cum paradisurile fiscale reprezintă o realitate a zilelor noastre, chiar şi în condiţiileîn care – aşa cum am încercat, mai sus, să ar ătăm – se depun eforturi pentru“normalizarea” unor asemenea “oaze” (în sensul aşezării lor pe acelaşi plan – din punctde vedere fiscal – cu celelalte state), vom prezenta succint – în cele ce urmează – cele maicunoscute paradisuri fiscale.

80. Andora – situată pe o vale pierdută între zidurile muntoase ale Pyrineilor, lagraniţa dintre Franţa şi Spania – este un principat născut în secolul al XIII-lea, în urmaarbitrajului dintre Conţii de Foix (str ămoşi ai regelui Henric al IV-lea) şi Biserica catolică spaniolă, stat care a reprezentat până de curând un tărâm de dispută, deşi nu prezintă uninteres economic anume.

Principatul Andora este îndeobşte cunoscut de turişti, ca un loc de tranzit în care se pot face cumpăr ături, la preţuri mult mai mici decât în alte păr ţi, datorită faptului că acolonu se percep taxe vamale, accize etc.

În Andora există şase bănci (aflate sub controlul statului) care deţin monopolulserviciilor financiare. Moneda oficială este peseta , dar orice devize demne de acest numese schimbă şi sunt utilizate cotidian pe teritoriul principatului.

În ceea ce priveşte fiscalitatea, în Andora nu există impozit pe veniturile persoanelor fizice, cu excepţia unor taxe municipale, rezonabile. Societăţile datorează numai unimpozit pe producţie şi pe import care variază între 1 şi 12%.

Pentru a obţine rezidenţa în Andora este necesar ă o carte de sejur. Aceasta se acordă – la început – pentru o perioadă de 180 de zile, putând fi apoi prelungită pentru încă 12luni. Dobândirea naţionalităţii andoreze nu este posibilă decât pentru persoanele care s-aunăscut în Andora.



62

81. Belgia este un tărâm al contrastelor. Aparent divizată – datorită disputeineîncetate dintre flamanzi şi valoni (care nu se iubesc câtuşi de puţin), ea este totuşi unită

şi stabilă, graţie monarhiei.Moneda oficială este fr ancul belgian. Belgia şi-a dezvoltat un sistem fiscal diferenţiat, care este atractiv (în sensul că

prezintă numeroase caracteristici “off-shore”) pentru nerezidenţi (atât pentru persoanelefizice, dar mai ales pentru persoanele juridice). Astfel, în Belgia se practică pe scar ă largă sistemul conturilor anonime “off-shore”, mai cu seamă pentru societăţile multinaţionale;de asemeni, este stimulată dezvoltarea industriei bazată pe tehnologia înaltă: societăţile“novatoare” beneficiază de scutire de la plata impozitului pe profit pentru o perioadă de10 ani.

82. Cipru – insulă foarte cunoscută pentru turismul mediteranean (fiind situată înlargul coastelor libaneze şi turceşti, la r ăscruce: între Europa, Africa şi Orient – este,totodată, perfect situată pentru a oferi perspective largi ini ţierii şi dezvoltării operaţiunilor de comer ţ internaţional.

Cipru – cu o populaţie de circa un milion de locuitori (80% greci şi restul turci) – estemembr ă a Commonwealth-ului, având o legislaţie inspirată din dreptul britanic. Moneda(locală) oficială este l i ra cipriot ă (CYP).

Sub aspectul fiscalităţii, Cipru se înf ăţişează ca un adevărat “paradis”, mai ales pentru nerezidenţi: salariaţii str ăini sunt impuşi numai pentru jumătate din veniturileobţinute (iar salariaţii unei întreprinderi locale – stabiliţi în str ăinătate – nu datorează impozit pe venit, dacă îşi depun şi ţin banii în bănci cipriote); taxa pe valoarea adăugată este – de regulă – de numai 8%; beneficiile curente ale întreprinderilor sunt impozitate progresiv, dar rezonabil; societăţile “off-shore” de drept cipriot şi stabilimentele localeale unor entităţi colective str ăine beneficiază de un regim fiscal deosebit de avantajos:impozitul pe profit este stabilit la numai 4,25%; pentru dividende nu se datorează impozit; nu se percep taxe vamale etc.

83. Gibraltar – aflat sub dominaţie britanică încă de la începutul secolului al XVIII-lea – a constituit multă vreme un obiect de dispute între naţiunile europene. În ultimiicincizeci de ani, însă, locul şi-a pierdut din importanţa strategică pe care o avea în trecut,din motive obiective: traficul maritim mondial a fost, treptat, reorientat spre Atlantic,Pacific şi Oceanul Indian, iar căile de comunicaţii majore între Europa şi Orient (inclusivOrientul Apropiat) sunt în prezent terestre şi aeriene.

Gibraltarul are o populaţie de numai 32.000 locuitori (două treimi fiind denaţionalitate gibraltarieni, restul sunt cetăţeni britanici). Colonia are instituţii statale proprii (parlament şi guvern, plasate sub suzeranitatea Reginei Angliei). Moneda oficială este li ra sterl in ă.

În 1997, după retrocedarea Hongkonk-ului către China, în Gibraltar s-au adoptat oserie de legi vizând favorizarea instalării de societăţi financiare “off-shore”. Capitaliştiidin Hongkonk – manifestând foarte puţină încredere în regimul politic chinez, instauratacolo – şi-au transferat masiv conturile băneşti şi afacerile în Gibraltar.



63

Resortisanţii Uniunii Europene au dreptul să se instaleze liber în Gibraltar.Particularii – fie că sunt sau nu rezidenţi – sunt impozitaţi cu până la 30% pentru

veniturile pe care le obţin. În ceea ce îi priveşte pe investitori, aceştia datorează – pentru beneficiile curente realizate – un impozit de 35%. Se încasează drepturi de import în cotă de 12% şi se practică o taxă de timbru rezonabilă (de 1,26%) asupra vânzării-cumpăr ăriide bunuri.

În anul 1989 a fost instituită o comisie independentă al cărei scop principal este acelade a superviza activitatea întreprinderilor, băncilor şi societăţilor de asigurare, precum şide a verifica şi “apăra” legile locale (în raport cu) de reglementările Uniunii Europene.

84. Jersey este o insulă situată în Marea Mânecii, aproape de partea normandă aRivierei franceze, dar care se află sub autoritatea Coroanei britanice. Ea are statutul de

membru asociat al Uniunii Europene. Majoritatea băncilor europene importante îşi aucâte un stabiliment pe insulă. Moneda locală este li ra de Jersey – egală, ca paritate, culira engleză.

Accesul şi instalarea pe insula Jersey sunt permise oricărui posesor al unui paşaporteliberat de un stat membru al Comunităţii Europene. Pentru a deveni rezident, însă, estenecesar ă dobândirea unei proprietăţi sau închirierea unei locuinţe (cu respectareacerinţelor impuse de guvern prin intermediul instituţiei specializate, numită “HousingComitee”).

În ultimii cincizeci de ani, pe insula Jersey veniturile persoanelor fizice şi beneficiilesocietăţilor s-au impus (şi se impun, în continuare) cu 20%. Acolo nu se impozitează câştigurile din capital, nu este cunoscută taxa pe valoarea adăugată (sunt instituite numaicâteva impozite – absolut rezonabile, ca şi cuantum – care vizează unele produse, precum: carburanţii, alcoolul, tutunul etc).

85. Guernesey – insulă tot în Marea Mânecii, mai mică şi cu o cale de acces maidificilă, mai puţin populată (şi, deci, mai puţin animată) – beneficiază de acelaşi climatdulce şi clement ca şi “sora” ei Jersey. Mai puţin favorizată de soartă, pentru că – fiindmai depărtată de ţărmul mării – nu a fost destul de intens vizitată de turişti şi, din acestmotiv (în traducere, lipsa de bani) nu s-a putut dezvolta rapid din punct de vedereeconomic, Guernesey s-a repliat şi a început să ofere din ce în ce mai multe serviciifinanciare performante şi atractive.

Ca şi în Jersey, persoanele fizice şi întreprinderile rezidente în Guernesey plătesc unimpozit pe venit, respectiv pe beneficii de numai 20%, în condi ţiile în care nu există – practic – alte forme de impunere.

La iniţiativa insulei Guernesey se va creea – pentru Insulele Anglo-Normande – o bursă locală (pentru cotarea “produselor” financiare ale societăţilor fiduciare şi deinvestiţii) care se va numi Channel islands Stock Exchange (CISE). Această adevărată bursă de valori va reprezenta – în principal, pentru investitorul individual – o garan ţiesigur ă şi va facilita vânzarea şi cumpărarea de produse cotate, negociate pe piaţa



64

internaţională de valori. În acest fel, Jersey va putea deveni un nou loc sigur şi discret de plasamente financiare în Europa, la fel ca şi Elveţia ori Luxembourg.

86. Insula Man, aflată sub dominaţia Marii Britanii, este situată în Marea Irlandei – cam la jumătatea drumului dintre Scoţia şi Irlanda – şi este foarte mică, având doar 50Kmp. Moneda utilizată este lir a de Man , egală ca valoare cu lira engleză.

Membru asociat al Uniunii Europene, insula Man – luându-şi destinele în propriilemâini – a promovat o legislaţie permisivă şi, deci, atractivă, prin care sunt favorizate înspecial investiţiile financiare.

Sub aspectul fiscalităţii, lucrurile stat în felul următor: persoanele fizice (indiferent că sunt sau nu rezidente pe insulă) datorează pentru veniturile salariale acolo obţinute unimpozit de 20% (cu precizarea că, totuşi, rezidenţii pot beneficia – în anumite condiţii –

de reducerea impozitului la 15%); impozitul pe beneficiile societăţilor este tot de numai20%; asupra veniturilor din capital sau din plasamente financiare, precum şi asupracâştigurilor nu se datorează impozit; taxa pe valoarea adăugată se percepe numai asupra produselor, cota de impunere variind între 5% şi 14,5%; există, de asemeni, anumiteimpozite locale, al căror cuantum este însă rezonabil.

87. Principatul Liechtenstein – cu capitala la Vaduz – este situat în Europa centrală,la graniţa dintre Austria şi Elveţia. Are o suprafaţă de 160 kmp şi o populaţie de circa28.000 locuitori. Moneda oficială este fr ancul elve ţ ian.

Pe plan economic, în Liechtenstein sunt dezvoltate – în principal – industria fin ă (demare precizie) şi activităţile financiare (sectorul financiar reprezentând circa o treime dinPIB). Din anul 1993 principatul a devenit membru asociat al Spa ţiului EconomicEuropean (EEE).

Dobândirea calităţii de rezident în Liechtenstein reprezintă o problemă extrem dedificilă, motiv pentru care majoritatea muncitorilor care lucrează în principat suntrezidenţi în Elveţia sau în Austria.

Atât rezidenţii, cât şi nerezidenţii sunt supuşi la plata unui impozit, variind (în func ţiede mărimea venitului) între 4% şi 9%, pentru veniturile nefinanciare obţinute pe teritoriul principatului. Dividendele, dobânzile şi alte venituri din plasamente financiare suntimpozitate ceva mai sever (cu o cotă cuprinsă între 12% şi 18%). Beneficiileîntreprinderilor sunt impuse, progresiv, cu cote cuprinse între 7,5% şi 20%. O particularitate a sistemului fiscal din Liechtenstein – care îl şi face deosebit de atractiv – este aceea că legea permite substituirea impozitului pe beneficii cu impozitul pe capital.

88. Luxembourg – situat între hotarele Franţei, Belgiei şi Germaniei – este, cusiguranţă, un “paradis al paradisurilor”. Îndr ăznim să susţinem că sintagma “paradisul paradisurilor” i se potriveşte foarte bine Luxembourg-ului, întrucât ea are deplină acoperire: întâi, pentru că în chiar legea fundamentală – Constituţia luxembourgheză – este înscris principiul secretului bancar (aceasta explicând, în bună măsur ă, locul de funte – 6 (şase) mondial – pe care îl ocupă Luxembourg-ul în lumea finanţelor internaţionale),



65

apoi pentru că în Luxembourg se înregistrează cea mai scăzută rată a şomajului dinEuropa (sub 3%), în fine, în Luxembourg nu este cunoscută inflaţia.

Pe teritoriul Marelui Ducat îşi desf ăşoar ă activitatea 250 de bănci. Numeroase personalităţi ale vieţii contemporane îşi păstrează – la adă postul anonimatului – disponibilităţile băneşti în conturi deschise la aceste bănci. Moneda utilizată este francul

luxemboughez .

89. Insulele Madeira (Madere) – situate în Oceanul Atlantic, în largul coatelor Marocului – sunt, de la descoperirea lor – în 1418, dominion portughez. Moneda oficială este escudo por tughez .

Odată cu aderarea Portugaliei la Uniunea Europeană şi insulele Madeira au devenitteritoriu comunitar.

În ceea ce priveşte fiscalitatea, deşi – în principal – legislaţia portugheză areaplicabilitate deplină pe teritoriul dominionului, datorită regimului de zonă liber ă pe careîl au şi ca urmare a intr ării lor în Comunitatea Europeană, insulele ofer ă o serie defacilităţi fiscale, precum: societăţile comerciale înfiinţate pe insule beneficiază de un privilegiu fiscal garantat până la finele anului 2011 (dată până la care este prevăzut a semenţine statutul de zonă liber ă al Madeirei), în sensul că profitul realizat este scutit deimpozit.

Instituţiile financiare importante din întreaga lume îşi deschid filiale în insuleleMadeira, profitând de statutul special al teritoriului acestora.

90. Malta – situată în Marea Mediterană, la sud de Sicilia, în largul coastelor Libiei – este un stat insular (arhipelag compus din trei insule) cu capitala La Valeta, în suprafa ţă totală de 316 kmp., cu o populaţie de circa 350.000 de locuitori. Moneda utilizată esteli ra maltez ă.

Malta este stat asociat la Uniunea Europeană şi, prin urmare, nu impune restricţiideosebite pentru dobândirea calităţii de rezident.

Relativ la fiscalitate, în Malta nu se face deosebire între persoanele fizice şi societăţi(persoane juridice), în materie de impozit pe venit. Nivelul impunerii este progresiv, cota putând ajunge până la 35%. Taxa pe valoarea adăugată – care se aşează asupra bunurilor şi serviciilor – este stabilită la un nivel scăzut (5%). Se practică însă un impozit (taxă vamală) de 15% pe produsele importate.

În Malta se pot înfiinţa uşor întreprinderi “off-shore”: societăţi de comer ţ internaţional sau întreprinderi de tip “holding”, cu condiţia ca activităţile respectivelor entităţi să se desf ăşoare în afara teritoriului ţării94.

91. Monaco este considerat a fi – cu adevărat – “paradisul paradisurilor fiscale”.Situat pe Coasta de Azur – între Nice şi San Remo – principatul Monaco este o monarhieereditar ă, unde religia oficială este catolicismul. Jumătate din activităţile desf ăşurate în principat au ca obiect: bănci, asigur ări, alte prestări de servicii. Moneda oficială estef rancul monegasc – echivalent ca valoare cu francul francez.



66

Au calitatea de rezidenţi în Monaco persoanele fizice de naţionalitate monegască, precum şi cei care obţin o carte de sejur. În ceea ce priveşte persoanele juridice, acestea

se pot înfiinţa în Monaco fie de către monegasci, fie de către str ăini cu respectarea procedurii (greoaie şi de durată) prevăzute de legea locală.Din punct de vedere fiscal, principatul Monaco este mai mult decât atr ăgător, întrucât

acolo nu există practic impozite.

92. Arhipelagul Caraibelor – care se întinde aproximativ din sudul Floridei şi până în nord-vestul Americii Latine – este alcătuit din câteva sute de insule (mari, mici,locuite, deşertice etc.), dintre care cele mai importante – în principal, sub aspectele carene interesează în prezenta lucrare – sunt: Anguilla, Antigua – Barbuda, Aruba, Bahamas,Barbados, Belize, Bermude, Insulele Virgine Britanice, Insulele Cayman, Costa Rica,

Republica Dominicană, Grenada, Guatemala, Montserrat, Antilele Olandeze, Nicaragua,Panama, Sfânta Lucia, Sfântul Vincent, Insulele Grenadines, Trinidad – Tobago.Toate aceste teritorii – de o frumuseţe extraordinar ă şi beneficiind de o climă dulce

(foarte potrivită pentru petrecut vacanţe) – se constituie şi în adevărate paradisuri fiscaledatorită împrejur ării că acolo se ofer ă, în diverse forme, nenumărate facilităţi fiscale (dela absenţa totală a impozitului pe venit şi profit şi până la posibilitatea de a crea, cuuşurinţă – dar în condiţii de siguranţă, stabilimente bancare).

93. România reprezintă şi ea – pentru anumite categorii de investitori – un veritabil paradis fiscal. Poate părea şocantă o asemenea susţinere, dar nu este, întrucât ea nu

conţine altceva decât un adevăr.Legislaţia fiscală de la noi, aflată într-o continuă schimbare, încercare de primenire,de căutare a unui f ăgaş în care să se aşeze de o manier ă stabilă ofer ă – pe fondul unuimarasm economic prelungit – largi posibilităţi de afirmare şi dezvoltare a afacerilor, maicu seamă pentru cei “abili” (fie că aceştia provin din interiorul ţării sau sunt str ăini). Seimpune, aici, precizarea că în România sunt foarte multe categorii de persoane fizice şi juridice care – desf ăşurând activităţi profesionale sau economice într-un cadru legal – realizează venituri şi câştiguri oneste. Dar – în acelaşi timp – trebuie să avem curajul arecunoaşte că – uneori, datorită nepriceperii sau slă biciunii organelor statale abilitate,alteori cu concursul acestora – se “dau tunuri” pe seama cărora câţiva se îmbogăţesc, iar

societatea slă beşte (populaţia săr ăceşte sub povara “fiscalităţii” şi a celorlalte neajunsurişi, ceea ce este mai grav, îşi pierde încrederea în stat şi în viitorul ţării).Vom puncta doar, în continuare, câteva din prevederile legale adoptate în România

postrevoluţionar ă, în materie de fiscalitate, care se constituie în facilităţi demne de un paradis fiscal.

În perioada imediat următoare evenimentelor din luna decembrie a anului 1989 – când, cu un avânt extraordinar, dovedind dorinţa fierbinde de a propăşii a cetăţenilor ţăriinoastre, prea mult oropsiţi de un regim politic totalitar şi totalmente contraproductiv – s-au înfiinţat, sub diverse forme permise de legislaţia de atunci, entităţi colective



67

producătoare de beneficii, legislaţia fiscală adoptată s-a dovedit a fi deosebit deîncurajatoare, dovadă f ăcând numărul extrem de mare de societăţi comerciale constituite.

Din anul 1995, reglementarea privind impunerea profitului s-a schimbat, înlăturându-se o vreme facilităţile fiscale reglementate prin actul normativ anterior în vigoare, pentruca apoi – o parte din ele – să fie reintroduse, treptat.

Ceva mai târziu, oarecum pe căi colaterale, s-au creat noi facilităţi fiscale, mai cuseamă pentru investitorii “mai serioşi”, în sensul că pentru investiţii depăşind anumite plafoane sau vizând anumite domenii ori zone geografice se acordă reduceri şi chiar scutiri, fie de la plata impozitului pe profit, fie de la plata taxelor vamale ori a accizelor.

Evident că asemenea prevederi legale sunt de natur ă a asigura dezvoltarea şidiversificarea activităţilor comerciale şi industriale de la noi din ţar ă (lucru extrem de binevenit şi de dorit), dar numai dacă ele sunt puse în aplicare la modul serios, adică

întotdeauna cu bună-credinţă şi cu rigurozitate. Altfel, vom continua să asistăm la situaţiinedorite (care în prezent se petrec nepermis de mult) în care unii investitori profită (şi nu beneficiază) de o serie de facilităţi la care – de fapt, nefiind îndreptăţiti, potrivit legii – nuar trebui să aibă acces.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

S. Gaftoni uc , FINANŢE INTERNAŢIONALE, Edit. “Economică”, Bucureşti, 1997;

I . V ăc ărel , RELAŢII FINANCIARE INTERNAŢIONALE, Edit. Academiei Române, Bucureşti, 1995;

D. Carreau, P. Juillard , DROIT INTERNATIONAL ECONOMIQUE, 4-e édition, Edit. “Librairie

Generale de Droit et de Jurisprudence E.JA.”, Paris, 1998;

Toll ey’ s, INTERNATIONAL TAX PLANNING, Edited by John Dixon of Ernst & Joung, Londra, 1999;

B. -J. Arnold, M.-J. McI ntyre, INTERNATIONAL TAX PRIMER, Edit. Kluwer Law International,

Boston-Haga-London, 1995;

Peter H .J. Essers, Paul A. F lu tsch, Manon A. Ul tec , ENVIRONMENTAL POLICY AND DIRECT

TAXATION IN EUROPE, Kluwer Law International, Haga, 2000;C.N. F lorescu, Unele probleme juridice ale mondializ ării rela ţ iilor financiar-bancare, “Revista de Drept

Comercial” nr. 10-11/2001;

T.C. Medeanu, Implica ţ iile globaliz ării comerciale, “Revista de Drept Comercial” nr.1/2001;

D. Mazilu, Conferin ţ a Na ţ iunilor Unite pentru comer ţ şi dezvoltare (UNCTAD), “Revista de Drept

Comercial” nr.5/2000,

M. Niciu , ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE NEGUVERNAMENTALE, Edit. “Chemarea”, Ia şi, 1994.

D. Drosu- Ş aguna , DREPT FINANCIAR ŞI FISCAL, Edit. “AllBeck”, Bucure şti, 2003 ;



68

M. Ş t. M inea, L. Chir iac, C. Costa ş, DREPTUL FINANŢELOR PUBLICE, Edit. “Accent”, Cluj-Napoca,

2005;

J. Gr osclaude, Ph. M archessou , DROIT FISCAL GENERAL, Edit. “Dalloz”, Paris, 1999.

M. I. Niciu , DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC, Edit. “Servo-Sat”, Arad, 1999.

G. I saac , DROIT COMMUNAUTAIRE GENERAL, Edit. Masson, Paris, 1994 ;

O. Manolache , DREPT COMUNITAR, Edit. All, Bucure şti, 1995 ;

C. Leicu , DREPT COMUNITAR, Edit. “Lumina-Lex”, Bucure şti, 1998;

S. Deleanu , DREPTUL COMUNITAR AL AFACERILOR, Edit. “Dacia Europa Nova”, Lugoj, 2000.

R. Munteanu , DREPT EUROPEAN, Edit. “Oscar Print”, Bucureşti, 1996, p.272;

M. N. Costin , S. Deleanu , DREPTUL COMER ŢULUI INTERNAŢIONAL, Edit.”Lumina-Lex”,

Bucureşti, 1997

C.C. Kir i ţ escu , MONEDA, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1982;

D. Drosu- Ş aguna, C.F l. Donoaica , DREPT BANCAR ŞI VALUTAR, Edit. “Pro Arcadia”, Bucure şti, 1994;

R. Negrea , MONEDA. DE LA SCOICILE - MONEDĂ LA CECUL ELECTRONIC, Edit. “Albatros”, Bucure şti,

1988;

V. Marian , MONEDĂ ŞI CREDIT, Edit. “G. Bari ţiu”, Cluj-Napoca, 2000;

xxx - L’ ECU, MONNAIE DU SUCCES EUROPEEN, Edit. “Ernst & Young, 1990.

D. Oprea , Bazele economice şi juridice ale EURO (I şi II) în “Revista de Drept Comercial” nr.7-8 din 2001;

E. Douat , FINANCES PUBLIQUES, Edit. “Presses Universitaires de France, Paris, 1999;

L . Cartou, J.-L . Clergeri e, A. Gruber, P. Rambaud , L’UNION EUROPEENNE, Edit. Dalloz, Paris, 2004.



69



Date post:	10-Feb-2018
Category:	Documents
Upload:	mclumi
View:	213 times
Download:	0 times

Drept-financiar-international.pdf

Documents