Document comun de pozitie cu privire la furnizarea echipamentelor de mobilitate în zonele cu resurse limitate

Un pas înainte spre implementarea Conventiei Natiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilitati si mobilitatea personala

Document comun de pozitie cu privire la furnizarea

echipamentelor de mobilitate în zonele cu resurse limitate

Un pas înainte spre implementarea Conventiei Natiunilor Unite privind

Drepturile Persoanelor cu Dizabilitati si mobilitatea personala

Conținut:

1. Introducere ....................................................................................................................................... 2

2. Ce sunt dispozitivele de mobilitate? ................................................................................................ 3

3. Care sunt beneficiile dispozitivelor de mobilitate? .......................................................................... 3

4. Cine este implicat în furnizarea dispozitivelor de mobilitate? ......................................................... 4

5. Care sunt necesitățile la nivel global și necesitățile nesoluționate? ................................................. 6

6. Care sunt obstacolele în calea accesului către dispozitive de mobilitate? ....................................... 7

Leadership și guvernanță

Finanțarea și accesibilitatea prețului

Livrarea serviciilor

Resursele umane

Producția

Mediul de viață

Conștientizare, bariere culturale și sociale

7. Cum poate fi îmbunătățit accesul la dispozitive de mobilitate? ..................................................... 11

Evaluarea necesităților și a necesităților nesoluționate

Adoptarea de legislație, politici și strategii relevante

Asigurarea fondurilor necesare și creșterea nivelului de accesibilitate a prețului

Creșterea producției și/sau a stocului de echipamente de mobilitate

Dezvoltarea de servicii adecvate

Educarea și instruirea personalului din domeniu

Crearea de parteneriate

8. Recomandări .................................................................................................................................. 15

Recomandări pentru țări

Recomandări pentru părțile implicate pe plan internațional

Referințe ............................................................................................. Error! Bookmark not defined.

1. Introducere

Dispozitivele de mobilitate facilitează atingerea mobilității personale de către persoanele cu

dizabilități, iar accesul la aceste echipamente este o condiție pentru a crea oportunități egale și

pentru a garanta respectarea drepturilor omului și dreptul la un trai demn (ONU, 1993). Convenția

Națiunilor Unite privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități subliniază responsabilitatea statelor

în ceea ce privește luarea de măsuri eficiente pentru asigurarea mobilității personale în cel mai înalt

grad posibil de independență a persoanei cu dizabilități, precum și responsabilitatea de a promova și

de a asigura disponibilitatea dispozitivelor de mobilitate și a tehnologiilor asistive, precum și

accesul la acestea. (ONU, 2006). (Vezi figura 1)

Mai mult, Regulile Standard ale Națiunilor Unite cu privire la Egalitatea de Șanse pentru

Persoanele cu Dizabilități (ONU, 1993) și rezoluția 58.23 a Adunării Mondiale a Sănătății,

„Dizabilitatea, inclusiv prevenție, management și reabilitare” (OMS, 2005a) îndeamnă țările să

faciliteze accesul la tehnologie asistivă corespunzătoare și să promoveze dezvoltarea acesteia,

precum și a altor metode de încurajare a incluziunii sociale a persoanelor cu dizabilități.

Publicații recente, precum Reabilitarea bazată pe comunitate: ghid RBC (OMS, 2010a), Ghidul

privind furnizarea scaunelor rulante cu antrenare manuală în zone cu resurse limitate (OMS,

2008a), Proiect de protezare și ortezare și ghid de programe (Rețeaua supraviețuitorilor minelor de

teren, 2006a and 2006b) și Ghidul privind instruirea personalului furnizor de servicii de protezare

și ortezare în țări în curs de dezvoltare (OMS, 2005b) oferă țărilor recomandări practice și asistență

în domeniul tehnologiei asistive.

În ciuda eforturilor părților implicate la nivel internațional, național, regional și local, nu s-a răspuns

încă necesității de mobilitate a persoanelor cu dizabilități. Acest document comun de poziție este un

rezultat al întâlnirii care a abordat tema mobilității și a dispozitivelor de mobilitate și care a avut loc

la Geneva, în Elveția, în perioada 28 – 29 octombrie 2009, la sediul central al Organizației

Mondiale a Sănătății. Scopul documentului este să ofere țărilor atât un set de linii directoare, cât și

asistență, în special celor care dispun de resurse limitate, în vederea implementării acelor articole

relevante ale Convenției privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități care fac referire la furnizarea

echipamentelor de mobilitate.

2. Ce sunt dispozitivele de mobilitate?

Dispozitivele de mobilitate sunt printre cele mai obișnuite tehnologii și dispozitive asistive.

Tehnologia asistivă poate fi definită ca „orice echipament sau produs folosit pentru a crește,

menține sau a îmbunătăți capacitățile funcționale ale persoanelor cu dizabilități, indiferent dacă

acesta este achiziționat din comerț, modificat, personalizat” (OMS, 2011). Dispozitivele de

mobilitate au ca scop facilitarea sau creșterea mobilității personale a utilizatorului – acest lucru se

referă la capacitatea lor de a schimba sau de a menține poziția corpului și de a se deplasa dintr-un

loc în altul (OMS, 2001). Exemplele de astfel de dispozitive includ: cârje, cadre de mers, cadre de

mers cu roți, scaune rulante (cu antrenare manuală sau electrică), tricicluri, scutere, orteze și

proteze, cum ar fi cele pentru membrele inferioare. Dispozitivele ca bastoanele albe sunt și ele

considerate ca fiind echipamente de mobilitate, deoarece ajută persoanele cu dizabilități de vedere

să se miște independent în căminele lor și în comunitate.

3. Care sunt beneficiile dispozitivelor de mobilitate?

Dispozitivele de mobilitate sunt destinate persoanelor care au dificultăți de mobilitate, ce rezultă

dintr-un număr mare de tipuri de probleme de sănătate și de deteriorare a acesteia, inclusiv

amputație, artroză, paralizie cerebrală, poliomielită, distrofie musculară, traumatisme vertebro-

medulare, spina bifida, atac vascular cerebral și dizabilități de vedere.

Ele sunt utile si pentru persoanele în vârstă care au dificultăți de mobilitate. Studiile au demonstrat

că tehnologiile asistive, atunci când corespund nevoilor și mediului utilizatorilor, au un impact

semnificativ asupra nivelului de independență și de participare la care pot să ajungă persoanele cu

dizabilități (OMS, 2011). S-a subliniat faptul că ele reduc nevoia de servicii de sprijin formale

(OMS, 2011), precum și necesarul de timp și de efort fizic al însoțitorilor (Allen et al., 2006).

Folosirea dispozitivelor de mobilitate, în special, creează oportunități pentru dobândirea de educație

și a unui loc de muncă și contribuie la îmbunătățirea sănătății și a calității vieții (May-Teerink,

1999; Eide & Oderud, 2009; Shore, 2008). Dispozitivele de mobilitate contribuie la prevenirea

căderilor, a producerii de răniri și a unor noi deteriorări ale sănătății, chiar și la prevenirea decesului

prematur. Investițiile în furnizarea de echipamente de mobilitate pot reduce costurile aferente

îngrijirilor medicale, precum și vulnerabilitatea economică, crescând productivitatea și calitatea

vieții (SIAT, 2005).

4. Cine este implicat în furnizarea de scaune rulante?

Dispozitivele de mobilitate pot fi oferite de către un număr mare de părți interesate, aici putând fi

incluse guvernele (vedeți schema 1), agențiile internaționale, organizațiile nonguvernamentale

(cuprinzând și organizațiile caritabile și cele religioase) și actori din mediul privat. În țări precum

Costa Rica, Cuba, Guyana, Indonezia, Mozambic, Filipine și Africa de Sud, furnizarea de

echipamente de mobilitate este parte integrantă a îngrijirii medicale, acestea fiind furnizate de către

Ministerul Sănătății prin sistemul național de sănătate (OMS, 2011). În alte țări, responsabilitatea

pentru furnizarea echipamenteler de mobilitare revine altor ministere, cum ar fi în cazul

Ministerului Protecției Sociale din Eritrea, Etiopia, India și Vietnam. În țări precum Pakistan,

Republica Arabă Siria sau Sri Lanka, Ministerul Apărării furnizează dispozitive de mobilitate în

primul rând personalului din armată și, în anumite cazuri, civililor. Acolo unde resursele și

capacitatea guvernului sunt limitate, alte grupuri de interes, care includ și organizații internaționale,

cum ar fi Comitetul Internațional al Crucii Roșii, pot avea un rol mai important în furnizarea de

echipamente de mobilitate.

Persoanele cu dizabilități pot accesa echipamente de mobilitate prin diverși intermediari, cum ar fi

spitale, centre de recuperare, echipe mobile sau regionale, programe comunitare ori de la furnizori

privați și departamente speciale pentru educație. Anumite categorii de personal medical, în special

cel de reabilitare, sunt implicate în furnizarea acestora, de exemplu terapeuți (ocupaționali sau

fizioterapeuți), medici și asistente, specialiști în ortezare și protezare și lucrători din comunitate care

se ocupă de probleme de reabilitare și de sănătate.

Schema 1: Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități

Statele Părți la prezenta Convenție privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități (CDPD) au obligația legală

de a îndeplini obligațiile prezentate mai jos cu privire la mobilitatea personală și furnizarea de dispozitive de

mobilitate. Chiar dacă un Stat nu a semnat Convenția, aceasta este utilă în interpretarea altor convenții

privind drepturile omului la care Statul respectiv a aderat. În aceeași măsură ca acțiunile Statelor Părți,

cooperarea internațională este necesară pentru a sprijini eforturile de îndeplinire a prevederilor la nivel

național.

Articolul 4 – Obligații generale

(g) Să întreprindă sau să promoveze cercetarea și dezvoltarea, să facă cunoscută oferta și să încurajeze

utilizarea noilor tehnologii, inclusiv a tehnologiilor informatice și de comunicații, a dispozitivelor de

suport pentru mobilitate, a dispozitivelor și tehnologiilor de asistare, adecvate persoanelor cu

dizabilități, acordând prioritate tehnologiilor cu prețuri accesibile;

(h) Să furnizeze informații accesibile persoanelor cu dizabilități despre dispozitivele auxiliare pentru

mobilitate, dispozitivele și tehnologiile de asistare, inclusiv noile tehnologii, precum și alte forme de

asistență, servicii de suport și facilități.

Articolul 20 – Mobilitate personală

Statele Părți vor lua măsuri eficiente pentru asigurarea mobilității personale în cel mai înalt grad posibil

de independență a persoanelor cu dizabilități, inclusiv prin: (a) Facilitarea mobilității persoanelor cu dizabilități în maniera și în momentul alese de acestea și la un

cost accesibil;

(b) Facilitarea accesului persoanelor cu dizabilități la mijloace, dispozitive de mobilitate, tehnologii de

asistare și forme active de asistență și de intermediere de calitate, inclusiv prin punerea acestora la

dispoziția lor, la un cost accesibil;

(c) Furnizarea de formare pentru dezvoltarea de abilități de mobilitate a persoanelor cu dizabilități si

pentru personalul specializat care lucrează cu persoanele cu dizabilități;

(d) Încurajarea entităților care produc dispozitive de sprijin pentru mobilitate, dispozitive și tehnologii de

asistare, să țină cont de toate aspectele legate de mobilitatea persoanelor cu dizabilități.

Articolul 26 – Abilitare și reabilitare

3. Statele Părți vor promova disponibilitatea, cunoașterea și utilizarea echipamentelor și tehniciilor asistive

concepute pentru persoanele cu dizabilități, care vizează abilitarea și reabilitarea lor.

Articolul 32 – Cooperare internațională

1. Statele Părți recunosc importanța cooperării internaționale și a promovării acesteia în susținerea eforturilor

la nivel național, depuse pentru îndeplinirea scopului și obiectivelor prezentei Convenții și vor lua toate

măsurile corespunzătoare și eficiente în această privință, între State și în cadrul acestora și, dacă este cazul,

în parteneriat cu organizații internaționale și regionale relevante, precum și cu societatea civilă, în special cu

organizații ale persoanelor cu dizabilități. Aceste măsuri pot include, printre altele:

(a) Asigurarea unei cooperări internationale, inclusiv a unor programe de dezvoltare internațională, care

să fie incluzivă și accesibilă persoanelor cu dizabilități;

(b) Facilitarea și sprijinul pentru dezvoltarea capacității instituționale, inclusiv prin schimbul și

diseminarea de informații, experiențe, programe de formare și de bune practici;

(c) Facilitarea cooperării în cercetare și accesul la cunoștințe științifice și tehnice;

(d) Furnizarea de asistență tehnică și economică, după caz, inclusiv prin facilitarea accesului la

tehnologie de asistare și schimburi în acest domeniu, precum și prin transfer de tehnologie.

2. Prevederile prezentului articol nu aduc prejudiciu obligativității ca fiecare Stat Parte să-și îndeplinească

obligațiile ce decurg din prezenta Convenție.

Sursa: ONU, 2006

5. Ce sunt necesitățile globale și necesitățile nesoluționate?

Recentul Raport mondial privind dizabilitatea estimează că peste un miliard de persoane trăiesc cu

o formă de dizbilitate, ceea ce înseamnă aproximativ 15% din populația lumii (OMS, 2011).

Analiza informațiilor din studiul privind starea sănătății la nivel mondial, desfășurat în 69 de țări, a

arătat că 18,6% dintre adulții cu vârsta de 18 ani au întâmpinat dificultăți medii, severe sau extreme

în ceea ce privește mobilitatea (OMS, 2011). Acest lucru este susținut de un studiu care a avut loc în

Fiji, India, Indonezia, Mongolia și Filipine, care au arătat că aproximativ una din cinci persoane

prezintă o oarecare dificultate în ceea ce priveștea mersul sau a urcatul scărilor, iar una din douăzeci

are dificultăți grave în această privință (Mont, 2007).

Datele globale cu privire la nevoia de servicii de reabilitare (incluzând aici și dispozitivele de

mobilitate) și la necesitățile nesoluționate sunt foarte limitate (OMS, 2011). S-a estimat că numărul

persoanelor care au nevoie de orteze, proteze și servicii conexe reprezintă 0,5% din populația țărilor

în curs de dezvoltare (OMS, 2005b) și că numărul persoanelor cu dizabilități din aceste țări, care au

nevoie de un scaun rulant, este echivalentul a 1% din populație (ISPO/USAID/WHO, 2006). Se

preconizează că numărul persoanelor cu dizabilități va crește datorită fenomenului de îmbătrânire a

populației – persoanele vârstnice prezintă un risc mai mare în a dobândi o dizabilitate – precum și

din cauza creșterii la nivel global a numărului de afecțiuni cronice, în special a celor netransmisibile,

cum ar fi diabetul, atacul vascular cerebral și cancerul. Alți factori, cum sunt accidentele de

circulație, dezastrele naturale și conflictele contribuie la creșterea nevoii de echipamente de

mobilitate.

Studiile naționale despre condițiile de trai ale persoanelor cu dizabilități făcute în Malawi,

Mozambic, Namibia, Zambia și Zimbabwe au arătat discrepanțe importante în furnizarea de

dispozitive asistive și servicii aferente (Loeb & Eide, 2004; Eide & Kamaleri, 2009; Eide, van Rooy

& Loeb, 2003; Eide & Loeb, 2006; Eide et al., 2003). Acestea au evidențiat faptul că doar 17 – 37%

dintre persoane au primit dispozitivele asistive de care aveau nevoie. Inegalitățile de gen s-au văzut

și ele în proporția persoanelor cu dizabilități care au un dispozitiv asistiv, atât în Malawi (bărbați

25.3% și femei 14.1%), cât și în Zambia (bărbați 15.7% și femei 11.9%) (Loeb & Eide, 2004; Eide

& Loeb, 2006).

6. Care sunt obstacolele în accesul la echipamente de mobilitate?

Leadership și guvernanță

Furnizarea de echipamente de mobilitate nu constituie în general o prioritate a guvernelor, iar

rezultatul este că acest aspect nu este reflectat în legislația, politicile sau strategiile naționale. Un

studiu global din anul 2005 despre implementarea Regulilor Standard ale Națiunilor Unite cu

privire la Egalitatea de Șanse pentru Persoanele cu Dizabilități a relevat faptul că din cele 114 țări

incluse, 50% nu au adoptată o legislație relevantă în domeniu, iar 48% nu au politici implementate

în ceea ce privește furnizarea de dispozitive asistive (Centrul Nord – Vest pentru Dialog și

Dezvoltare, 2006).

Finanțare si accesibilitatea prețului

Resursele financiare limitate din multe țări au un impact semnificativ în ceea ce privește

disponibilitatea și accesibilitatea tehnologiei asistive. Din studiul global realizat în 2005, reiese că

36% dintre țări nu aveau alocate resurse financiare pentru dezvoltarea și furnizarea dispozitivelor

asistive (Centrul Sud – Nord pentru Dialog și Dezvoltare, 2006). Un număr mare de țări se bazează

pe faptul că utilizatorii plătesc ei înșiși pentru acestea, ceea ce poate explica de ce mai mult de

jumătate din dispozitivele asistive sunt achiziționate direct de către persoanele cu dizabilități și

familiile lor (Albrecht et al., 2003). S-a subliniat faptul că accesibilitatea prețului este unul din

principalele motive pentru care persoanele cu dizabilități din țările cu un nivel scăzut de venituri nu

beneficiază de îngrijirea medicală necesară– având o rată a șomajului mai mare și un nivel de

sărăcie mai accentuat decât în cazul persoanelor fără dizabilități, multe persoane cu dizabilități nu

își permit tehnologie asistivă și servicii conexe (OMS, 2011).

Livrarea serviciilor

Serviciile conexe furnizării de echipamente de mobilitate includ: trimiterea către furnizorul de

servicii, evaluarea, prescrierea, finanțarea, comanda, pregătirea produsului, ajustarea acestuia,

instruirea utilizatorului, monitorizarea, întreținerea și reparațiile (OMS, 2008a). Aceste servicii sunt

de multe ori insuficiente și localizate departe de regiunile unde locuiesc persoane cu dizabilități.

Studiul amintit anterior a arătat și faptul că 3% dintre țări nu au inițiat programe pentru furnizarea

dispozitivelor asistive (Centrul Nord – Vest pentru Dialog și Dezvoltare, 2006). În cazurile în care

organizațiile nonguvernamentale sunt implicate în furnizarea serviciilor, acestea rareori au

mijloacele financiare sau capacitatea de a dezvolta servicii de furnizare sustenabile pentru întreaga

țară. Serviciile acestora sunt deseori concentrate pe furnizarea de tipuri specifice de servicii și

dedicate anumitor tipuri de deficiențe, grupuri de vârstă și/sau arii geografice. Acolo unde sunt

disponibile, aceste servicii sunt frecvent centralizate în centre de recuperare complexe, situate în

orașe mari. Deplasarea la aceste centre poate consuma resursele financiare și de timp ale

persoanelor cu dizabilități și ale familiilor acestora, iar transportul în comun este deseori neaccesibil

(Dejong et al., 2002; Penny et al., 2007). În aproape toate țările, serviciile ce țin de furnizarea

dispozitivelor de mobilitate sunt de multe ori necorespunzătoare sau de o calitate nesatisfăcătoare.

Furnizarea defectuoasă a acestor servicii poate însemna prezența riscului producerii unor efecte

secundare, de exemplu, dacă protezele nu au dimensiunea potrivită, dispozitivul poate ajunge să nu

mai fie folosit, iar dacă scaunele rulante nu sunt furnizate împreună cu pernele adecvate, pot apărea

escare.

Resursele umane

Lipsa personalului instruit corespunzător constituie un obstacol major în furnizarea de servicii

adecvate de dispozitive de mobilitate (Pearlman et al., 2008; Jensen et al., 2004a; Jensen et al.,

2004b; Magnusson & Ramstrand, 2009). Un număr mare de țări raportează că personalul de

reabilitare este pregătit necorespunzător, lipsit de constanță, inexistent (OMS, 2011; Bo et al., 2008;

Stanmore & Waterman, 2007; Al Mahdy, 2002) sau distribuit inegal din punct de vedere geografic.

De exemplu, un amplu studiu asupra reabilitării, făcut recent în Ghana, a arătat că în țară nu exista

niciun medic de reabilitare și niciun terapeut ocupațional, relevând prezența unor persoane din

domeniul protezării și ortezării, de aici rezultând un acces foarte limitat la terapie și tehnologii

asistive (Tinney et al., 2007). Informațiile referitoare la numărul terapeuților ocupaționali și

fizioterapeuților în țările care au făcut parte din studiu au subliniat discrepanța mare dintre țările

dezvoltate și cele în curs de dezvoltare (MOS, 2008b; WFOT, 2010). Multe țări în curs de

dezvoltare nu au programe educaționale destinate celor care lucrează în domeniul reabilitării. De

exemplu, conform studiului din 2005, 37 de țări nu făcuseră niciun demers pentru instruirea

personalului de reabilitare, iar în 56 nu fuseseră actualizate cunoștințele medicale referitoare la

dizabilitate ale furnizorilor de îngrijire medicală (Centrul Sud – Nord pentru Dialog și Dezvoltare,

2006).

Au fost create diverse manuale, ghiduri și programe de instruire (OMS, 2008a; OMS 2005b), dar

implementarea acestora nu este universală și de multe ori se face fără resurse suficiente. Pe lângă

lipsa personalului instruit, personalul care există nu are acces la programe de educație continuă prin

care să își păstreze sau să își actualizeze abilitățile și cunoștințele.Producția

În multe din țările în curs de dezvoltare, producția dispozitivelor de mobilitate este fie la scală mică,

fie inexistentă. Este posibil ca țările să aibă acces limitat la materialele și echipamentrul necesar

pentru producerea dispozitivelor de mobilitate. Factorii ce țin de piață pot și ele să limiteze

producția, iar aici amintim cererea scăzută de echipamente de mobilitate, deoarece persoanele cu

diazbilități din țările în curs de dezvoltare nu știu de existența și beneficiile acestor dispozitive și

pot fi în situația în care au o putere scăzută de cumpărare. În condițiile unei piețe restrictive,

motivația sectorului public sau privat de a se angaja în activitatea de producție a dispozitivelor de

mobilitate este redusă. Acolo unde cererea la nivel local este prea mică, producția poate fi

ineficientă din punct de vedere al costurilor. Taxele și impozitele aferente dispozitivelor asistive pot

descuraja importarea lor de către firmele locale.

Mediul fizic

Există un număr de obstacole în mediul în care trăiește persoana, obstacole ce pot limita mobilitatea

personală și utilizarea dispozitivelor de mobilitate. Bariere de ordin fizic îngreunează sau fac

imposibilă folosirea eficientă a dispozitivelor (Wearmouth & Wielandt, 2009; Ameratunga et al.,

2009). Este posibil ca o persoană să nu poată folosi un scaun rulant de bună calitate într-o casă,

școală sau la un loc de muncă neaccesibile. Barierele fizice sunt deseori exacerbate în mediile

afectate de dezastre naturale, în zone de conflict, în taberele pentru refugiați sau în cartierele

mărginașe ale orașelor.

Conștientizare, obstacole culturale și sociale

Multe dintre persoanele cu dizabilități, împreună cu familiile lor, conștientizează doar într-o mică

măsură beneficiile dispozitivelor de mobilitate și ale serviciilor disponibile care să asigure accesul

la acestea. De exemplu, un studiu despre condițiile de viață ale persoanelor cu dizabilități din

Lesotho a demonstratat existența unei diferențe de 25,4% între nevoia exprimată de servicii conexe

dispozitivelor asistive și cunoașterea acestor servicii (Kamaleri & Eide, 2011). Barierele de ordin

social și cultural pot pot afecta utilizarea dispozitivelor de mobilitate – de exemplu, ortezele pentru

deficiențe la nivelul membrelor inferioare sunt livrate frecvent însoțite de un pantof pe măsură, ceea

ce înseamnă că, în multe părți ale lumii, ele nu pot fi folosite în locurile destinate rugăciunii

(Lysack et al., 1999; Mulholland et al., 2000). Mulți dintre cei care au nevoie de dispozitive de

mobilitate întâmpină dificultăți în accesarea lor din cauza unor factori ca: sexul, vârsta, status socio

– economic, tip de deficiență sau domiciliu (May-Teerink, 1999; Eide & Loeb, 2006; Francois et

al., 1998; Matsen, 1999).

Box 2: Principiile furnizării dispozitivelor de mobilitate

Pentru ca țările să își îndeplinească obligațiile cu privire la tehnologia asistivă (dispozitive de

mobilitate), prevăzute de Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, trebuie avute în

vedere următoarele principii.

Acceptabilitate Persoanele cu dizabilități sunt implicate în mod activ în toate etapele furnizării de

dispozitive de mobilitate, având putere de decizie și control asupra deciziilor care îi afectează.

Factori precum eficiența, gradul de încredere oferit, gradul de simplitate, siguranța oferită și

aspectele estetice trebuie luați în considerare pentru a ne asigura că dispozitivele și serviciile

aferente sunt acceptabile din punctul de vedere al utilizatorilor.

Accessibilitate Dispozitivele de mobilitate și serviciile aferente sunt accesibile tuturor celor la care

există o nevoie identificată. Accesibilitatea include nondiscriminarea, accesibilitatea fizică și

accesul la informații. Furnizarea dispozitivelor de mobilitate trebuie să fie echitabilă, pentru a evita

diferențierile pe criterii de sex, grupă de vârstă, tip de deficiență, grup socioeconomic și regiune

geografică.

Adaptabilitatea Dispozitivele de mobilitate și serviciile aferente sunt adaptate și modificate pentru a

asigura că ele răspund cerințelor individuale. Ele iau în considerare toate aspectele dizabilității

individuale, cum ar fi deficiențele, limitele impuse activității, restricțiile, probleme legate de

sănătate, factorii de mediu (de exemplu, mediul fizic și social) și factorii personali (de exemplu,

sex, vârstă, rasă, condiție fizic, stil de viață, obiceiuri) (OMS, 2001).

Accesibilitatea prețului Dispozitivele de mobilitate și serviciile aferente trebuie să fie accesibile ca

și preț pentru persoanele cu dizabilități și familiile acestora, mai ales în zonele cu resurse limitate.

Accesibilitatea prețului se referă la măsura în care persoanele pot plăti pentru dispozitive și/sau

pentru servicii aferente acestora.

Disponibiltate Toate resursele relevante (facilități de îngrijire medicală, programe și servicii,

resurse umane, materiale și produse) necesare furnizării dispozitivelor de mobilitate sunt

disponibile în cantități suficiente pentru a răspunde nevoilor populației și sunt disponibile cât mai

aproape posibil de comunitățile din care aceștia fac parte.

Calitate Toate resursele relevante (facilități de îngrijire medicală, programe și servicii, resurse

umane, materiale și produse) sunt de o calitate corespunzătoare. Calitatea produsului poate fi

măsurată prin standarde/ghiduri tehnice la nivel local, național și internațional, în termeni de forță,

durabilitate, performanță, siguranță și confort etc. Calitățile specifice ale serviciilor pot fi măsurate

în termeni de conformitate cu cererile instruirii de personal și prevederile furnizării de servicii

(OMS, 2008a). Calitatea globală a serviciilor poate fi măsurată în termeni de rezultate, nivelul de

satisfacție al utilizatorilor și calitatea vieții acestora. Constrângerile ce țin de resurse, în special în

ceea ce privește accesibilitatea prețului, nu trebuie să însemne în mod obligatoriu un compromis la

nivel de calitate.

7. Cum poate fi îmbunătățit accesul la echipamente de mobilitate?

Îndepărtarea obstacolelor în ceea ce privește accesul la dispozitive de mobilitate și servicii conexe

trebuie să aibă în vedere principiile accesibilității, adaptabilității, accesibilității prețului, precum și

ale disponibilității și calității (vedeți tabelul 2). Următoarele recomandări pentru acțiune au ca scop

sprijinirea țărilor în vederea respectării principiilor și a asigurării existenței sistemelor

corespunzătoare pentru furnizarea dispozitivelor de mobilitate. Deși este esențial ca țările să își

asume într-o cât mai mare măsură acțiunile și angajamentul în acest domeniu, există un număr

însemnat de alte părți implicate, care au un rol important în acest proces.

Evaluarea necesităților și a necesităților nesoluționate

Datele la nivel național cu privire la necesarul de dispozitive de mobilitate – fie că este vorba de

aspecte soluționate sau nu – sunt importante pentru politici și programe. Necesitățile și problemele

cărora nu li s-a găsit încă soluția pot fi evaluate prin informații despre răspândirea dizabilității,

studii axate pe dizabilitate și date demografice și administrative. Aspectele referitoare la nevoia de

servicii de dispozitive asistive pot fi incluse ca o subcategorie a studiilor sau cercetărilor relevante,

desfășurate la nivel național, cum ar fi cele cu privire la condițiile de viață ale persoanelor cu

activitate limitată în șase țări din partea de sud a continentului African (Lysack, 1999; Eide et al.,

2003; Loeb & Eide, 2004; Eide & Loeb, 2006; Kamaleri & Eide, 2011; Eide & Oderud, 2009).

Stocul de dispozitive de mobilitate poate fi aflat din datele administrative, care includ furnizarea

dispozitivelor asistive. Valori de tipul timpi de așteptare pot fi un indicator al gradului în care se

răspunde nevoii de dispozitive de mobilitate. Trebuie luate în considerare și lipsa de informații cu

privire la servicii sau atitudinile negative față de dizabilitate care influențează persoana sau familia

persoanei care caută un dispozitiv (OMS, 2011). Indicatorii referitori la numărul de persoane care

au nevoie de dispozitive de mobilitate, dar care nu le primesc, sau al celor care primesc dispozitive

neadecvate ori necorespunzătoare pot furniza informații utile pentru realizarea unor planificări

(OMS, 2011).

Adoptarea de legislație, politici și strategii relevante

Accesul la tehnologia asistivă (inclusiv la dispozitive de mobilitate) trebuie încorporată în legislația,

politicile și strategiile existente cu privire la dizabilitate, sănătate, reabilitare și/sau protecție socială,

așa cum s-a întâmplat în multe din țările dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Acolo unde este

necesar, ar trebui introduse prevederi speciale care să vizeze tehnologia asistivă. De exemplu, în

Africa de Sud, setul de măsuri orientative numit Standardizarea furnizării dispozitivelor asistive în

Africa de Sud, destinat sectorului de sănătate publică, însoțește acum Politica Națională de

Reabilitare (Departamentul de Sănătate al Africii de Sud, 2011). Furnizarea dispozitivelor de

mobilitate trebuie să beneficieze de măsuri care să îmbunătățească accesibilitatea clădirilor,

drumurilor și a mijloacelor de transport. Construcția de clădiri și de drumuri noi, precum și alegerea

opțiunilor de transport de către populație trebuie să fie fundamentate pe principii de design

universal și să respecte cel puțin standardele naționale în materie de accesibilitate. Modificările

aduse infrastructurii existente, cum ar fi îmbunătățirea stării caldarâmului, crearea de zone de

trecere la nivelul bordurilor, instalarea rampelor, ascensoarelor, uși cu lățime mai mare și diverse

tipuri de signalistică sau metode de ghidare pot facilita utilizarea dispozitivelor de mobilitate de

către persoanele cu dizabilități.

Asigurarea fondurilor necesare și creșterea nivelului de accesibilitate a prețului

Pentru implementarea politicilor sau a strategiilor legate de dispozitivele de mobilitate este necesar

sprijinul bugetar oferit de guvern. Bugetul pentru echipamente asistive ar trebui să fie o componentă

a bugetului alocat ministerelor responsabile, descentralizat și fundamentat pe nevoile existente la

nivel local, asigurând fonduri și pentru ceea ce înseamnă înlocuirea, reparația și întreținerea

acestora. Trebuie identificate dispozitivele asistive esențiale, iar achiziționarea lor să fie asigurată

din fonduri publice, ele fiind oferite gratuit acelor persoane care nu dispun de mijloacele materiale

necesare. Raportul mondial privind dizabilitatea (OMS, 2011) prezintă o serie de opțiuni pentru

finanțare, ce pot fi luate în considerare. Acestea se referă la: asigurări de sănătate accesibile ca preț

și care să includă dispozitivele asistive, la indemnizații care să suplimenteze veniturile, eliminarea

plăților făcute de către utilizatori sau reducerea sumelor plătite de aceștia pentru achiziționarea și

întreținerea dispozitivelor asistive, utilizarea atât a fondurilor publice, cât și a celor particulare. În

cazurile în care dispozitivele și/sau componentele provin din donații, acestea trebuie să respecte

standardele naționale/internaționale, să fie adecvate mediului în care sunt folosite și să fie însoțite

de serviciile aferente, precum și de instruire. În cazul țărilor cu resurse limitate, este necesar să

existe un sprijin financiar și tehnic, oferit prin intermediul cooperării internaționale, pentru a

îmbunătăți furnizarea serviciilor, așa cum se prevede în articolul 32 al Convenției privind Drepturile

Persoanelor cu Dizabilități (ONU, 2006).

Creșterea producției și/sau a stocului de echipamente de mobilitate

Există o varietate de opțiuni care pot fi luate în considerare pentru a asigura creșterea producției

sau/și a stocului de dispozitive de mobilitate în țările în curs de dezvoltare. Este important de ținut

minte că modul prin care fiecare dintre aceste opțiuni se dovedește a fi adecvată (de exemplu,

producția în țară, la scară mare sau mică, importul, combinarea mai multor opțiuni) depinde de

contextul din fiecare țară și poate varia în funcție de tipurile de dispozitive de mobilitate (Jefferds et

al., 2010). Atunci când se evaluează aplicabilitatea unor astfel de strategii, trebuie avute în vedere

beneficiile pentru utilizatori și situația de pe piața muncii locală (OMS, 2008a).

Producerea și asamblarea de dispozitive de mobilitate la nivel local, folosind materiale disponibile

local, poate reduce costurile și poate garanta faptul că dispozitivele corespund contextului (OMS,

2011). Alte opțiuni de producție includ importul de componente pentru dispozitivele de mobilitate

și asamblarea la nivel local a produsului (OMS, 2011). Țări ca Albania, Costa Rica, Liban și

Malaezia importă, în prezent, componente pentru proteze și orteze, asamblând produsele în funcție

de cerințele individuale. În alte state, precum El Salvador, India, Indonezia, Republica Islamică

Iran, Kenya, Africa de Sud și Vietnam, ambele metode sunt puse în practică.

Indiferent de modalitatea prin care sunt obținute dispozitivele, standardele tehnice referitoare la

necesitățile și la mediul ce caracterizează fiecare țară trebuie stabilite și respectate, pentru ca

utilizatorii să aibă acces la dispozitive și servicii de o calitate corespunzătoare. Acolo unde este

posibil, aceste standarde ar trebui să fie fundamentate sau derivate din standardele internaționale

existente. De exemplu, seria 7176 a Organizației Internaționale pentru Standardizare (ISO)

constituie un set de metode de testare și cerințe pentru scaune rulante.

Dezvoltarea de servicii adecvate

Există o gamă variată de modele pentru furnizarea de servicii – este nevoie ca statele să dezvolte un

model care să corespundă contextului fiecăreia și care să răspundă cerințelor identificate la nivelul

fiecărei țări. Integrarea și descentralizarea furnizării de servicii sunt aspecte importante și pot

contribui la îmbunătățirea gradului de disponibilitate, accesibilitate, inclusiv în ceea ce privește

prețul acestora (OMS, 2011). Furnizarea de servicii la nivel de comunitate, ca parte integrantă a

procesului de îngrijire, cum ar fi reabilitarea bazată pe comunitate (RBC), pot fi o soluție în cazul

comunităților unde se ajunge cu dificultate (de exemplu, persoane care trăiesc în zone rurale sau

îndepărtate) și lipsei forței de muncă. Rolul personalului implicat în reabilitarea bazată pe

comunitate poate fi să lucreze cu persoanele cu dizabilități și cu familiile acestora, pentru a

identifica nevoia de dispozitive de mobilitate și a-i îndrepta pe aceștia către furnizorii recomandați,

pentru a facilita accesul la servicii și în vederea asigurării întreținerii, reparației și înlocuirii

dispozitivelor, atunci când este cazul.

Pentru ca persoanele cu dizabilități să beneficieze de dispozitive de mobilitate care sunt

corespunzătoare, acceptabile și la un standard de calitate ridicat, este necesar ca ei să aibă acces la

un întreg set de servicii, cum ar fi evaluarea, adaptarea, instruirea și monitorizarea. Accesul la

aceste servicii va însemna rezolvarea aspectelor legate de renunțarea la dispozitive (Eide & Oderud,

2009) și de apariția problemelor medicale secundare, cum sunt escarele. Implicarea persoanelor cu

dizabilități și a familiilor acestora în toate etapele furnizării de servicii este esențaială pentru a ne

asigura că dispozitivele de mobilitate răspund cerințelor. Chiar persoanele cu dizabilități au deseori

un rol important în furnizarea serviciilor, ca formatori sau instructori. Ghidul privind furnizarea

scaunelor rulante cu antrenare manuală în zonele cu resurse limitate este o resursă utilă, deoarece

formulează recomandări pentru planificarea și implementarea de servicii de scaune rulante

complexe, de la trimiterea și programarea beneficiarilor la furnizorii de astfel de servicii, până la

monitorizare, reparații și întreținere (OMS, 2008a). Recomandaările cuprinse în acest document se

aplică și altor ripuri de dispozitive de mobilitate.

Educarea și instruirea personalului din domeniu

Pentru ca persoanele cu dizabilități să poată avea acces la echipamente de mobilitate

corespunzătoare, țările au nevoie de personal care să fie instruit în diversele arii ale furnizării de

tehnologie asistivă, cum ar fi prescrierea și evaluarea, proiectarea și dezvoltarea, producția și

furnizarea de servicii, reparații și întreținere. Trebuie avută în vedere și instruirea personalului de la

diverse niveluri, pentru ca aceste servicii să fie disponibile la scară largă. De exemplu, instruirea

personalului la nivel „mediu” s-a dovedit o strategie pentru livrarea de servicii în zonele unde

personalul medical este în număr redus (OMS, 2011). Programele de instruire trebuie să fie

personalizate, pentru a fi în concordanță cu cerințele specifice fiecărei țări sau regiuni, luând în

comsiderare factori precum trăsăturile lingvistice, socioeconomice sau culturale. De exemplu, există

situații în care este fundamental ca atât femeile, cât și bărbații să fie instruiți, pentru a asigura

accesul la dispozitive (Banca Mondială, 2009). Oportunitățile de învățare continuă, de tipul cursuri

de scurtă durată pentru reactualizarea cunoștințelor, cursurile de specialitate, module de curs,

supervizarea la locul de muncă și instruirea sunt necesare pentru ca personalul să păstreze, să își

completeze și să își actualizeze cunoștințele și abilitățile.

Crearea de parteneriate

O largă categorie de părți interesate trebuie să se implice în toate acțiunile prezentate mai sus – aici

fiind incluse ministerele și departamentele de sănătate, reabilitare, protecție socială, educație,

transport și angajare, la fel ca și organizațiile nonguvernamentale, sectorul privat, organizațiile

profesionale, organizațiile persoanelor cu dizabilități și chiar persoanele cu dizabilități. Dezvoltarea

de parteneriate puternice între părțile implicate este necesară pentru a sprijini eforturile la nivel de

țară, cu scopul de a îmbunătăți accesul la dispozitive de mobilitate. În plus, buna coordonare și

colaborarea între aceste părți implicate este necesară pentru evitarea dublării serviciilor și pentru a

mai mare eficiență în furnizarea dispozitivelor de mobilitate.

8. Recomandări

Către țări

Se recomandă ca fiecare țară să facă următorii pași pentru furnizarea de dispozitive de mobilitate,

cu scopul promovării incluziunii și participării persoanelor cu dizabilități.

1 Ratificarea Convenției privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități. Revizuirea și adaptarea

legislației și politicilor existente pentru ca acestea să fie în acord cu prevederile CDPD și

pentru ca furnizarea de dispozitive de mobilitate să fie cuprinsă în legislația și politicile din

domeniu, beneficiind de suportul bugetar necesar.

2 Adoptarea unei abordări complexe pentru a crește capacitatea țării în ceea ce privește furnizarea

de dispozitive de mobilitate cu ajutorul grupurilor implicate, cum sunt alte ministere cu

relevanță în acest domeniu, organizații nonguvernamentale, inclusiv organizații ale

persoanelor cu dizabilități, birourile naționale ale organizațiilor internaționale, organizații

profesionale, furnizori de educație și de servicii. Alocarea responsabilității pentru furnizarea

de dispozitive de mobilitate/asistive unui singur minister sau department strategic, care să

fie punctul central în acest proces.

3 Implicarea persoanelor cu dizabilități și a membrilor familiilor lor în formularea și

implementarea politicilor, legilor și serviciilor ce țin de furnizarea dispozitivelor de

mobilitate. Organizațiile persoanelor cu dizabilități sau grupurile de părinți pot fi o bună

resursă pentru dezvoltarea unui sistem național de furnizare a dispozitivelor de mobilitate.

4 Includerea furnizării dispozitivelor de mobilitate în planul național de acțiune privind

dizabilitatea/reabilitarea, împreună cu următoarele acțiuni.

(a) Creșterea nivelului general de conștientizare și înțelegere a nevoii de dispozitive de

mobilitate și a beneficiilor pe care acestea le oferă;

(b) Crearea de strategii financiare flexibile și inovative pentru ca dispozitivele de

mobilitate să aibă un nivel de preț accesibil tuturor. De exemplu, includerea

furnizării de echipamente de mobilitate în schemele de asigurări de sănătate și cele

de protecție socială, împreună cu finanțare acordată în acest scop persoanelor care nu

au resursele financiare pentru achiziționarea dispozitivelor;

(c) Creșterea producției/procurării dispozitivelor de mobilitate cel mai frecvent utilizate

și/sau a componentelor acestora. În țările unde fabricarea dispozitivelor de mobilitate

nu se dovedește fezabilă, trebuie căutate alternative, cum ar fi scutirea de taxele

vamale sau de import a dispozitivelor de mobilitate și/sau a componentelor acestora,

pentru ca prețul lor să devină accesibil;

(d) Dezvoltarea sau îmbunătățirea serviciilor și programelor de reabilitare necesare

furnizării de dispozitive de mobilitate prin crearea de centre de resurse naționale sau

regionale și de centre de distribuție pentru a putea oferi o gamă largă de produse, cu

eficientizarea costurilor;

(e) Dezvoltarea sau adoptarea de standarde tehnice relevante și de ghiduri pentru a ne

asigura că dispozitivele disponibile sunt corespunzăroare și la calitatea necesară;

cum este Ghidul privind furnizarea scaunelor rulante cu antrenare manuală în zone

cu resurse limitate;

(f) Asigurarea oportunităților de educație și instruire (în țară sau în străinătate) pentru a

dezvolta un personal adecvat pentru furnizarea de echipamente de mobilitate și

pentru îmbunătățirea cunoștințelor și abilităților personalului existent.

5 Dezvoltarea sau îmbunătățirea sistemelor de colectare de date și de informații despre sănătate,

pentru a înregistra date despre necesarul de echipamente de mobilitate și, în același timp,

pentru a dezvolta și a susține activitatea de cercetare în ceea ce privește eficiența costului și

impactul dispozitivelor de mobilitate, în vederea creșterii calității vieții și nivelului de

bunăstare a persoanelor cu dizabilități și a familiilor acestora.

Părțile implicate la nivel internațional

Se recomandă ca părțile implicate la nivel international, inclusiv cele semnatare ale acestui

document comun de poziție, să sprijine următoarele acțiuni.

1 Mobilizarea și/sau furnizarea de asistență tehnică pentru a ajuta țările în procesul lor de creștere

a capacității și de îmbunătățire a politicilor existente, sistemelor, serviciilor și programelor

de instruire referitoare la dispozitivele de mobilitate.

2 Oferirea de suport țărilor în vederea dezvoltării și implementării standardelor/liniilor directoare

pentru asigurarea disponibilității echipamentelor corespunzătoare.

3 Strângerea informațiilor și preluarea exemplelor de bună practică din țările unde sistemul de

furnizare a dispozitivelor de mobilitate s-a dovedit a funcționa în conformitate cu cerințele

Convenției privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități.

4 Crearea de platforme pentru diseminarea informației, rezultatelor cercetărilor în domeniu și

schimbului de bune practici.

5 Parteneriatele pentru stabilirea indicatorilor și pentru evaluarea respectării prevederilor

Convenției privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, în ceea ce privește disponibilitatea

dispozitivelor de mobilitate, posibilitatea procurării acestora și nivelul de accesibilitate a

prețului acestora.

6 Îmbunătățirea cooperării între sistemul Națiunilor Unite (inclusiv între Statele Membre),

organizații nonguvernamentale (inclusiv cele ale persoanelor cu dizabilități), sectorul privat

și instituții de învățământ superior, cu scopul facilitării accesului la dispozitive de mobilitate.

Bibliografie

Albrecht G, Seelman K, Bury M (2003). Handbook of disability studies. (Manual pentru studiul

dizabilității) London, Sage.

Allen S, Resnik L, Roy J (2006). Promoting independence for wheelchair users: the role of home

accommodations. (Promovarea autonomiei utilizatorilor de scaun rulant: rolul adaptărilor la

domiciliu) Gerontologist, 46:1:115-123.

Al Mahdy H (2002). Rehabilitation and community services in Iran. (Reabilitare și servicii

comunitare în Iran) Clinician in Management, 11:57-60.

Ameratunga S et al. (2009). Rehabilitation of the injured child. (Reabilitarea copilului accidentat)

Bulletin of the World Health Organization, 87:327.

Bo W et al. (2008). The demand for rehabilitation therapists in Beijing health organizations over the

next five years. (Nevoia de terapeuți de reabilitare în organizații de sănătate din Beijing în următorii

cinci ani) Disability and Rehabilitation, 30:375-380.

Dejong G et al. (2002). The organization and financing of health services for persons with

disabilities. (Organizarea și finanțarea serviciilor de sănătate pentru persoanele cu dizabilități). The

Milbank Quarterly, 80:261-301.

Eide AH, Kamaleri Y, eds. (2009). Living conditions among people with disabilities in

Mozambique: A national representative study. (Condițiile de trai în rândul persoanelor cu

dizabilități din Mozambic: Un studiu național reprezentativ) Oslo, SINTEF Health Research.

(http://www.doh.gov.za/docs/factsheets/guidelines/rehabilitation.html, accessed 19 October 2011).

Eide AH, Loeb ME, eds. (2006). Living conditions among people with activity limitations in

Zambia. A national representative study. (Condițiile de trai în rândul persoanelor cu dizabilități din

Zambia. Un studiu național reprezentativ) Oslo, SINTEF Health Research.

Eide AH, Oderud T (2009). Assistive technology in low-income countries. (Tehnologie asisitivă în

sari cu venituri mici) In: MacLachlan M, Swartz L, eds. Disability & international development:

towards inclusive global health. New York, Springer.

Eide AH, van Rooy G, Loeb ME (2003). Living conditions among people with activity limitations

in Namibia. A representative national survey. (Condițiile de trai în rândul persoanele cu limitări de

activitate din Namibia. Un studiu național reprezentativ) Oslo, SINTEF Unimed, 2003.

Eide AH et al. (2003). Living conditions among people with activity limitations in Zimbabwe. A

representative regional survey. (Condițiile de trai în rândul persoanele cu limitări de activitate din

Zimbabwe. Un studiu național reprezentativ) Oslo, SINTEF Unimed.

Francois I et al. (1998). Causes of locomotor disability and need for orthopaedic devices in a

heavily mined Taliban-controlled province of Afghanistan: issues and challenges for public health

managers. (Cauze ale dizabilității locomotorii și nevoia de dispozitive ortopedice în zone cu mine

de teren, controlate de talibanii din Afghanistan: probleme și provocări ale managerilor din sistemul

de sănătate publică) Tropical Medicine and International Health, 3(5):391-396.

ISPO/USAID/WHO (2006). Report of consensus conference on wheelchairs for developing

countries. (Raportul conferinței cu privire la scaunele rulante în țările în curs de dezvoltare)

Bengaluru, India, 6-11 November 2006

(http://www.who.int/disabilities/technology/Wheelchair%20Consensus%20Conference%20Report_

Jan08.pdf,

http://www.who.int/disabilities/technology/Wheelchair%20Consensus%20Conference%20Report_J

an08.pdf accessed 12 October 2011), Bengaluru.

Jefferds AN et al. (2010). Current state of mobility technology provision in less-resourced

countries. (Situația actuală a furnizării de tehnologie de mobilitate în țările cu resurse limitate)

Physical Medicine and Rehabilitation Clinics of North America, 21:221-242.

Jensen JS et al. (2004a). Clinical field follow-up of high density polyethylene (HDPE)-Jaipur

prosthetic technology for trans-femoral amputees. (Studiu clinic de monitorizare în teren a

polietilenei de înaltă densitate – Tehnologie protetică la amputațiile trans-femurale) Prosthetics and

Orthotics International, 28:152-166.

Jensen JS et al. (2004b). Clinical field follow-up of high density polyethylene (HDPE)-Jaipur

prosthetic technology for trans-tibial amputees. . (Studiu clinic de monitorizare în teren a

polietilenei de înaltă densitate – Tehnologie protetică la amputațiile trans-tibiale) Prosthetics and

Orthotics International, 2004b, 28:230-244.

Kamaleri Y, Eide AH, eds. (2011). Living conditions among people with activity limitations in

Lesotho: a national representative study. (Condițiile de trai în rândul persoanele cu limitări de

activitate din Lesotho. Un studiu național reprezentativ) Oslo, SINTEF.

Landmine Survivors Network (2006a). Prosthetics and orthotics programme guide: implementing

P&O services in low-income settings. (Ghid pentru programe de protetică și ortetică: implementarea

P&O în zone cu resurse limitate) Geneva

(www.usispo.org/assets/pdf/Programme_Guide_Final_Version.pdf , accessed 19 October 2011).

Landmine Survivors Network (2006b). Prosthetics and orthotics project guide: supporting P&O

services in low-income settings. (Ghid pentru programe de protetică și ortetică: sprijinirea

serviciilor P&O în zone cu resurse limitate) Geneva

(www.usispo.org/assets/pdf/Programme_Guide_Final_Version.pdf

http://www.usispo.org/assets/pdf/Project_Guide_Final_Version.pdf, accessed 19 October 2011)

Loeb ME, Eide AH, eds. (2004). Living conditions among people with activity limitations in

Malawi: A national representative study. . (Condițiile de trai în rândul persoanele cu limitări de

activitate din Malawi. Un studiu național reprezentativ) Oslo, SINTEF Health Research.

Lysack JT et al. (1999). Designing appropriate rehabilitation technology: a mobility device for

women with ambulatory disabilities in India. (Proiectarea tehnologiei de reabilitare

corespunzătoare: un dispozitiv de mobilitate pentru femeile cu dificultăți de mobilitate din India)

International Journal of Rehabilitation Research, 22:1-9.

Magnusson L, Ramstrand N (2009). Prosthetist/orthotist educational experience & professional

development in Pakistan. (Experiență educațională și dezvoltare profesională în domeniul proteticii

și orteticii, în Pakistan) Disability and Rehabilitation: Assistive Technology, 4:385-392.

Matsen SL (1999). A closer look at amputees in Vietnam: a field survey of Vietnamese using

prostheses. (Studiu privind persoanele cu amputație din Vietnam: o cercetare a persoanelor

purtătoare de proteze din Vietnam) Prosthetics and Orthotics International, 23:93-101.

May-Teerink T (1999). A survey of rehabilitative services and people coping with physical

disabilities in Uganda, East Africa. (Studiu asupra serviciilor de reabilitare și a acceptării

dizabilității fizice în Uganda, Africa de Est) International Journal of Rehabilitation Research,

22:311-316.

Mont D (2007). Measuring disability prevalence. In: World Bank (Măsurarea prezenței dizabilității)

(2007). SP Discussion Paper No. 0706. Washington, D.C.

Mulholland SJ et al. (2000). Evaluating a new mobility device: feedback from women with

disabilities in India. (Evaluarea unui dispozitiv de mobilitate nou: răspunsuri ale femeilor cu

dizabilități din India) Disability and Rehabilitation, 22:111-122.

Pearlman J et al. (2008). Lower-limb prostheses and wheelchairs in low-income countries: An

overview. (Proteze ale membrelor inferioare și scaune rulante în țările cu resurse limitate: o analiză)

IEEE Engineering in Medicine and Biology Magazine, 27:12-22.

Penny N et al. (2007). Community-based rehabilitation and orthopaedic surgery for children with

motor impairment in an African context. (Reabilitare bazată pe comunitate și chirurgie ortopedică

pentru copiii cu deficiențe de mobilitate în contextul african) Disability and Rehabilitation, 29:839-

843.

Shakespeare T, Iezzoni LI, Groce NE (2009). Disability and the training of health professionals.

(Dizabilitatea și instruirea personalului medical) The Lancet, 374:1815-1816.

Shore SL (2008). Use of an economical wheelchair in India and Peru: Impact on health and

function. (Utilizarea unui scaun rulant economic în India și Peru: Impact asupra sănătății și

funcționării) Medical Science Monitor, 14:71-79.

SIAT (2005). Rollatorns betydelse för äldre med rörelsehinder [Importance of rollators for older

people with motor disabilities]. (Importanța rolatorilor pentru persoanele cu dizabilități locomototii

vârstnice) Stockholm, Swedish Institute of Assistive Technology.

South African Department of Health (2011). Standardisation of provision of assistive devices in

South Africa: a guide for use in the public health sector (Standardizarea furnizării dispozitivelor

asistive în Africa de Sud: ghid pentru sectorul public de sănătate)

(http://scholar.sun.ac.za/bitstream/handle/10019.1/2565/Law,%20F.pdf

http://www.doh.gov.za/docs/factsheets/guidelines/rehabilitation.html, accessed 25 August 2011).

South-North Centre for Dialogue and Development (2006). Global survey on government action on

the implementation of the Standard Rules on the Equalization of Opportunities for Persons with

Disabilities. (Analiză globală a acțiunii guvernului cu privire la implementarea regulilor standard

privind egalitatea de șanse pentru persoanele cu dizabilități) Amman, Office of the United Nations

Special Rapporteur on Disabilities.

Stanmore E, Waterman H (2007). Crossing professional and organizational boundaries: the

implementation of generic rehabilitation assistants within three organizations in the northwest of

England. (Depășirea barierelor profesionale și organizaționale: introducerea asistenților de

reabilitare generală în trei organizații din nord-vestul Angliei) Disability and Rehabilitation,

29:751-759.

Tinney MJ et al. (2007). Medical rehabilitation in Ghana. (Reabilitare medicală în Ghana)

Disability and Rehabilitation, 29:921-927.

UN (1993). Standard Rules on the Equalization of Opportunities for Persons with Disabilities.

(Reguli standard cu privire la egalitatea de șanse pentru persoanele cu dizabilități) New York,

United Nations

(http://www.un.org/esa/socdev/enable/dissre00.htmhttp://www.un.org/esa/socdev/enable/dissre00.h

tmhttp://www.un.org/esa/socdev/enable/dissre00.htmhttp://www.un.org/esa/socdev/enable/dissre00.

htmhttp://www.un.org/esa/socdev/enable/dissre00.htm, accessed 12 October 2011).

UN (2006). Convention on the Rights of Persons with Disabilities. (Convenția privind Drepturile

Persoanelor cu Dizabilități) Geneva, United Nations

(http://www.un.org/disabilities/convention/conventionfull.shtmlhttp://www.un.org/disabilities/conv

ention/conventionfull.shtml, accessed 12 October 2011).

Wearmouth H, Wielandt T (2009). 'Reserve is no place for a wheelchair': Challenges to consider

during wheelchair provision intended for use in First Nations community. („Rezerva nu este pentru

scaune rulante” Provocări în procesul e furnizare a scaunelor rulante destinare utilizării în

comunitatea Primelor Națiuni) Disability and Rehabilitation: Assistive Technology, 4:321-328.

WFOT (2010). Occupational therapy human resources project 2010. (Proiect 2010 privind

resursele umane în terapia ocupațională) Melbourne, World Federation of Occupational Therapists.

WHO (2001). International classification of functioning, disability and health (ICF). (Clasificarea

Internațională a funcționalității, dizabilității și sănătății) Geneva, World Health Organization.

WHO (2005a). Resolution WHA58/17. Disability, including prevention, management and

rehabilitation. (Rezoluția Adunării Mondiale a Sănătății 58/17. Dizabilitate, inclusiv prevenție,

management și reabilitare) In: Fifty-eighth World Health Assembly, Geneva, 16-25 May 2005.

Volume 1. Resolutions and decisions. Geneva, World Health Organization (WHA58/2005/REC/1).

WHO (2005b). Guidelines for training personnel in developing countries for prosthetics and

orthotics services (Ghid privind instruirea personalului furnizor de servicii de protetică și ortetică în

țările în curs de dezvoltare) Geneva, World Health Organization.

WHO (2008a). Guidelines on the provision of manual wheelchairs in less-resourced settings. (Ghid

privind furnizarea scaunelor rulante cu antrenare manuală în zonele cu resurse limitate) Geneva,

World Health Organization.

WHO (2008b). Global atlas of the health workforce. (Atlas global al personalului din domeniul

sănătății) Geneva, World Health Organization (http://apps.who.int/globalatlas/default.asp, accessed

12 October 2011).

WHO (2010a). Community-based rehabilitation guidelines. (Ghid privind reabilitarea bazată pe

comunitate) Geneva, World Health Organization.

WHO (2010b). Assistive devices/technologies (Dispozitive/ tehnologii assistive)

(http://www.who.int/disabilities/technology/en/http://www.who.int/disabilities/technology/en/,

accessed 12 October 2011). Geneva, World Health Organization.

WHO (2011). World report on disability. (Raport mondial privind dizabilitatea) Geneva, World

Health Organization.

World Bank (2009). People with disabilities in India: from commitments to outcomes. (Persoane cu

dizabilități în India: de la angajament la rezultate) Washington, D.C. (http://www-

ds.worldbank.org/external/default/WDSContentServer/WDSP/IB/2009/09/02/000334955_2009090

2041543/Rendered/PDF/502090WP0Peopl1Box0342042B01PUBLIC1.pdf, http://www-

wds.worldbank.org/external/default/WDSContentServer/WDSP/IB/2009/09/02/000334955_200909

02041543/Rendered/PDF/502090WP0Peopl1Box0342042B01PUBLIC1.pdf accessed 12 October

2011).

Acest document a fost elaborat împreună cu următoarele agenții, care și-au luat angajamentul de a

facilita accesul la dispozitive de mobilitate, de a îndeplini obligațiile și de a respecta recomandările

Convenției privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități.

African Federation of Orthopaedic Technicians (FATO); Association for the Physically

Disabled of Kenya (APDK); Cambodia Trust; CBM; Dalhousie University; Global

Partnership for Disability and Development (GPDD); Handicap International (HI);

International Committee of the Red Cross (ICRC); ICRC Special Fund for the Disabled

(ICRC SFD); International Society for Prosthetics and Orthotics (ISPO); ISO, TC173, SC1:

Working Group 1 Wheelchairs – Test methods and Working Group 11 Wheelchairs –

Seating; Motivation Charitable Trust (Motivation); National Centre for Prosthetics and

Orthotics at the University of Strathclyde; Rehabilitation International (RI); SINTEF;

Swedish Institute of Assistive Technology (SIAT); Tanzania Training Centre for

Orthopaedic Technologists (TATCOT); USAID – Leahy War Victims Fund; World

Confederation for Physical Therapy (WCPT); World Federation of Occupational Therapists

(WFOT).

Acest document poate fi revizuit, rezumat sau reprodus, dar nu poate fi vândut sau folosit în scopuri

comerciale. Pentru informații suplimentare, vă puteți adresa Organizației Mondiale a Sănătății.

ISBN:

World Health Organization Disability and Rehabilitation (DAR) Team 20 Avenue Appia 1211 Geneva, Switzerland. Tel: +41 22 791 2977 Fax: +41 22 791 4874 Mobil: +41 79 249 3545 Email: DAR@who.int

Web: www.who.int/disabilities/en

Pentru informatii suplimentarecontactati:

Fundatia Motivation RomaniaStr. Podisor nr.1, sat Buda, com. Cornetu, jud. IlfovRomaniaTel.: (+4) 021 448 02 42Fax: (+4) 021 448 11 07www.motivation.ro