Date post: | 17-Feb-2016 |
Category: |
Documents |
Upload: | vasile-dabija |
View: | 19 times |
Download: | 2 times |
PLANUL:1. Definiţia, esenţa, trăsăturile şi scopul procesului penal.
2. Funcţiile procesului penal.
3. Fazele procesului penal.
4. Garanţiile procesuale penale.
5. Sancţiunile procesual penale.
6. Forma procesuală a procesului penal.
7. Faptele juridice procesual penale.
8. Raporturile juridice procesual penale.
9. Normele juridice procesual penale
10. Izvoarele dreptului procesual penal.
11. Acţiunea legii procesual penale în timp, în spaţiu şi asupra persoanei.
12. Dreptul procesual penal şi legăturile lui cu alte ramuri de drept.
13. Ştiinţa dreptului procesual penal.
Acte normative şi bibliografie recomandată:
1. Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale adoptată la Roma la 04.11.1950, semnată de RM la 13. 07.1995, Ratificată prin
Hotărârea Parlamentului nr.1298-XIII din 24 iulie 1997, în vigoare pentru RM din 12.09.1997
2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată şi proclamată la New York
de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia.217 A(III) de la 10.12.1948.
3. Constituţia Republicii Moldova (29 iulie 1994).
4. Codul de procedură penală al Republicii Moldova N 122-XV din 14.03.2003
5. Hotărârea Plenului Judecătoriei Supreme al Republicii Moldova din 6 aprilie 1992
Nr.3 Cu privire la respectarea legislaţiei referitor la folosirea limbii în procedura judiciară.
6. Hotărârea Plenului J.S. nr. 02 din 30 ianuarie 19996 cu modificările introduse prin
Hotărârea Plenului C.S.J. nr. 38 din 20 decembrie 1999 „Cu privire la practica aplicării de către
instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei Republicii Moldova
7. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 19 iunie
2000, nr.17 Privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor
prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
8. Orîndaş V., Procedură penală, Ch.,USM, 2001
9. Osoianu T., Orîndaş V., Procedura penală (parte generală)/curs universitar,
Chişinău, 2004.
10. Gorgăneanu Ion GH., Prezumţia de nevinovăţie, Bucureşti, 1996
11. Dolea I. Drept procesual penal (colectiv) Ed. Cartier 2005.
12. Петрухин И.Л., Уголовный процесс, учебник, Moscova, 2001.
1
1. Definiţia, esenţa şi trăsăturile procesului penal
În fiecare stat modern există un şir de reguli de conduită, denumite şi legi. Unel dintre
aceste legi prevăd anumite fapte săvîrşirea cărora aduce o atingere gravă convieţuirii sociale şi
respectiv necesită o atetnţie deosebită. Acestea sînt denumite infracţiuni. Odată prevăzute în
legislaţia penală statul a încercat să protejeze cetăţenii săi şi însuşi statul de astfel de fapte, însă
simpla prevedere a acestora în legea penală nu constituie o finalitate din motiv că nu este clar
cum sunt atrase la răspundere persoanele care săvîrşesc aceste fapte. În acest sens lgiutorul a
adoptat legea procesual penală, care reglementează procedura de atragere la răspunedere penală a
persoanelor care comit infracţiuni.
Atragerea la răspundere penală e efectuează în cadrul unui proces penal, respctîndu-se
prevederile legale.
Procesul penal apare ca fiind acea activitate reglementată de lege, desfăşurată de
organele abilitate, cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării în mod
complet a faptelor prevăzute de legea penală, astfel încât orice persoană care a săvârşit o
infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale1.
În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) procesul penal reprezintă activitatea
organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti cu participarea părţilor în proces şi
a altor persoane, desfăşurată în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală.
Procesul penal se consideră început din momentul sesizării sau autosesizării organului
competent despre pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni.
Trăsăturile caracteristice ale procesului penal rezultă din definiţia arătată mai sus:
- procesul penal este o activitate care se desfăşoară succesiv şi coordonat .
Aspectul dinamic al acestor activităţi rezultă chiar din termenul de „proces” care derivă de la
latinescul „processus” ce înseamnă progresare, avansare;
- procesul penal este o activitate reglementată de lege. Potrivit principiului
legalităţii modul de desfăşurare a activităţilor procesuale şi procedurale, conţinutul diferitor acte,
drepturile şi obligaşiile participanţilor sunt strict reglementate de lege şi trebuie să fie efectuate
numai în limitele stabilite de lege. Stricta legalitate a procesului penale se impune şi datorită
unor instituţii procesuale cu caracter de constrîngere, care în cazul folosirii lor în afara legii pot
aduce vătămări drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor;
- procesul penal este o activitate a organelor speciale ale statului, care se
desfăşoară prin efectuarea unor acte de urmărire penală sau judecată în atingerea scopului
urmărit; Organele competente să realizeze activitatea procesuală sunt organele judiciare.
Organele judiciare sunt organele de stat, care prin reprezentanţii lor, acţionează ca subiecţi
procesuali în anumite faze ale procesului penal. Descoperirea infracţiunilor, identificarea
făptuitorilor, strîngerea şi administrarea probelor, tragerea la răspundere penală şi pedepsirea 1 N. Jidovu, Gh. Bică, “Drept procesual penal”, Bucureşti 2007, p. 21;
2
vinovaţilor, constituie o activitate complexă desfăşurată de către organele specializate ale
statului. În faza de urmărire penală îşi desfăşoară activitatea organele de urmărire penală,
procurorul şi judecătorul de instrucţie. Procurorul în limitele competenţei sale, exercită în
numele statului urmărirea penală, reprezintă învinuirea în instanţă. Judecătorul de instrucţie
asigură controlul judecătoresc în cursul urmăririi penale, este abilitat cu unele atribuţii proprii
urmăririi penale. În faza de judecată îşi desfăşoară activitatea instanţele judecătoreşti şi de regulă
este prezent procurorul. Instanţele judecătoreşti au rolul dominant în această etapă, deoarece ele
pronunţă soluţia la terminarea judecării cauzei. Activitatea procesuală se realizează de aceşti
subiecţi procesuali, însă la desfăşurarea procesului penal participă părţile (inculpatul, partea
vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente) şi alte persoane (martori, experţi,
interpreţi, grefieri etc.). Putem menţiona că nu toţi subiecţi procesuali, oficiali sau particulari
menţionaţi ca participanţi în procesul penal, sunt prezenţi în orice cauză penală, anumite părţi
sau persoane putînd să fie absente datorită aspectelor particulare ale cauzei.
- procesul penal se desfăşoară numai sesizare şi într-o cauză penală. În
esenţă, procesul penal se declanşează în legătură cu faptul săvîrşirii unei infracţiuni. Nici un
proces penal nu se poate declanşa şi realiza pe o altă bază.
Activitatea procesuală trebuie să se desfăşoare într-un timp cât mai aproape de
momentul comiterii infracţiunii (respectând astfel principiul operativităţii procesului penal)
pentru a se putea constata în mod complet faptele ce constituie infracţiuni.
Constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni reprezintă un
prim scop al procesului penal.
În dreptul procesual al Republicii Moldova, alături de noţiunea „proces penal”, se
utilizează şi termenul „procedură penală”, care sunt, de fapt sinonime, luîn în consideraţie faptul
că se referă la acelaşi fenomen juridic, la cauza penală.
Denumirea de proces derivă din cuvîntul latinesc „processus” (înaintare, desfăşurare,
progres), care în materie juridică se defineşte ca o activitate consecutivă, desfăşurată în vederea
rezolvării unui litigiu, iar pe de altă parte, de la cuvîntul latinesc „penaliss” (pedeapsă, penalitate,
sancţiune) care semnifică aplicarea pedepselor celor vinovaţi de săvîrşirea infracţiunilor.
În mod neştiinţific noţiunea de „proces”, capătă semnificaţia de „cauză penală” sau
„pricină penală”.
Dacă e să vorbim despre scopul procesului penal atunci trebuie să facem referire la
prevederile art. 1 alin. (2) al codului de procedură penală care statutează:
Procesul penal are ca scop protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni,
precum şi protejarea persoanei şi societăţii de faptele ilegale ale persoanelor cu funcţii de
răspundere în activitatea lor legată de cercetarea infracţiunilor presupuse sau săvîrşite, astfel
3
ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o
persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.
Din context rezultă că procesul penal are ca sarcină primordială aflarea adevărului cu
privire la infracţiune într-o cauză penală (pe cît posibil în fiecare) pentru a trage la răspundere
penală persoana vinovată de săvîrşirea infracţiunii.
Organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti în cursul procesului penal sunt
obligate să activeze în aşa mod, încît nici o persoană să nu fie neîntemeiat bănuită, învinuită sau
condamnată şi ca nici o persoană să nu fie supusă în mod arbitrar sau fără necesitate măsurilor
procesuale de constrîngere.
Întreaga activitate procesuală trebuie să se desfăşoare într-un timp cît mai aproape de
momentul comiterii infracţiunii (respectînd astfel principiul operativităţii procesului penal)
urmărindu-se constatarea în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni.
Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinei de drept, la apărarea drepturilor şi
libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul
respectării legilor. De aici rezultă că procesul penal are un scop imediat şi unul general.
Scopul imediat (direct, specific) are în vedere constatarea rapidă şi completă a faptelor
ce constituie infracţiuni, pentru a trage la răspundere penală persoanele vinovate în condiţii ce ar
exclude pedepsirea nevinovaţilor.
Scopul general (indirect) răspunde de asemenea unei necesităţi obiective şi anume
apărarea ordinei de drept, consolidarea legalităţii, prevenirea şi lichidarea infracţiunilor, ocrotirea
intereselor societăţii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi educarea acestora în spiritul
respectării legilor.
2. Funcţiile procesului penal
Activitatea complexă de soluţionare a unei cauze penale este guvernată de trei funcţii
procesuale, care deşi nu sunt distinct prevăzute de dispoziţiile în materie printr-o reglementare
proprie, au o existenţă deductibilă majoră – funcţia de acuzare sau da învinuire, funcţia de
apărare şi funcţia de judecată.
Funcţia acuzării (de învinuire) este exercitată şi realizată, în principiu de către procuror
prin promovarea unor acte cum ar fi: începerea urmăririi penale, trimiterea în trimiterea în
judecată. În faţa instanţei de judecată este acuzator de stat şi reprezintă acuzarea în numele
statului (art. 51 C.P.P. al RM).
Pentru a avea un conţinut prin care procurorul să învinuească o persoană, acuzarea îşi
începe activitatea la etapa urmăririi penale (faza de urmărire penală). Acuzarea este un proces
activ la care contribuie, pe lîngă procuror, şi organele de urmărire penală.
4
Funcţia acuzării poate fi definită ca imperativă în dezbaterile judiciare a cauzei penale, ca
direcţie de activitate reglementată de lege a subiecţilor acuzării (procurorul, organele de urmărire
penală, partea vătămată, partea civilă), abilitaţi cu drepturi de a-l demasca pe inculpat de
comiterea infracţiunii şi întemeierea răspunderii penale a inculpatului. Rolul părţii vătămate
sporeşte în cazurile de acuzare particulară sau privată, cînd urmărirea penală începe numai în
baza plîngerii părţii vătămate.
Funcţia de apărare este exercitată pentru sine de fiecare parte, realizîndu-şi drepturile
procesuale de apărare prin mijloace proprii. Un rol important îi revin şi apărătorului, care
realizează asistenţă juridică a părţilor. De dreptul la apărare beneficiază toate persoanele,
indiferent de faptul dacă recunosc sau nu învinuirea. Chiar în cazul în care învinuitul recunoaşte
fapta de care este învinuit el trebuie de beneficieze de dreptul la apărare măcar şi pentru
motivulde a nu fi tras la răspundere penală mai aspră decît pentru fapta pe care a săvîrşit-o.
Apărarea este o activitate procesuală efectuată de partea apărării, în scopul combaterii în
totul sau în parte a învinuirii ori a atenuării pedepsei, apărării drepturilor şi intereselor
persoanelor bănuite sau învinuite de săvîrşirea unei infracţiuni, precum şi a reabilitării
persoanelor impuse ilegal urmăririi penale.
La aceasta se adaugă şi contribuţia organului judiciar, care prin atitudinea sa activă şi în
baza principiului oficialităţii asigură respectarea, garantarea şi exercitarea drepturilor şi
intereselor legitime ale cetăţenilor.
Funcţia de apărare este acea activitate procesuală ce are ca obiect promovarea şi
exercitarea dreptului la apărare – drept recunoscut învinuitului, inculpatului şi oricărei alte părţi
în procesul penal, de către ele însele ori prin beneficiere de asistenţă juridică a altor persoane în
toate fazele procesului penal.
Funcţia de judecată aparţine în exclusivitate organului judecătoresc (instanţelor de
judecată) în condiţiile legii. Astfel, soluţionarea propriu-zisă care are loc în faza judecăţii, este o
funcţie realizată exclusiv de instanţă prin pronunţarea unei hotărîri definitive de condamnare, de
încetare a procesului penal sau de achitare a inculpatului. Judecata este realizată de către
judecători care sunt independenţi de oricare alt organ şi se supun numai legii (art. 26 C.P.P. al
RM). Judecata presupune o analiză imparţială a argumentelor acuzării şi ale apărării, adoptînd, în
baza intemei convingeri a judecătorilor, o sentinţă prin care se soluţionează cauza penală.
3. Fazele procesului penal
Din definiţia procesului penal rezultă, că procesul penal, reprezintă o activitate judiciară
complexă, care impune anumite reguli de desfăşurare, strict reglementate de normele dreptului
procesual penal.
5
Fazele procesului penal sunt diviziuni ale acestuia, în care îşi desfăşară activitatea o
anumită categorii de organele judiciare în îndeplinirea atribuţiilor, ce se înscriu în funcţia lor
procesuală şi după epuizarea cărora pot fi date anumite soluţii privind cauza penală.
Prin faze ale procesului penal se înţelig intervale, unităţi ale acestuia, interconexe, dar
relativ independente, care se disting prin raporturi juridice caracteristice şi se desfăşoară
succesiv, progresiv şi coordonat.
Fiecare fază este caracterizată de:
a) sarcini proprii, ce decurg din scopul procesului penal;
b) un anumit cerc de organe şi persoane;
c) o anumită ordine de derulare (formă procesuală);
d) raporturi specifice ce se nasc între subiecţi;
e) un act final, care cuprinde activitatea procesuală, urmat de trecerea la următoarea
fază.
În structura procesului penal distingem trei faze care se succed în următoarea ordine:
– faza de urmărire penală. Această fază constă în faptul efectuării actelor procesuale şi
de investigaţie operativă de către organele de urmărire penală şi are ca obiect strîngerea probelor
necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea
răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în
judecată.
Aceste activităţi se efectuează de către procuror şi de către organele de urmărire penală.
Procurorul are competenţa de a efectua personal orice acţiune de urmărire penală şi de a
coordona întreaga activitate. Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către
procuror în cazul infracţiunilor cu un pericol social ridicat şi care sunt nominalizate în mod
espres în lege.
În această fază intervine în mod obligatoriu judecătorul de instrucţie, în cazurile
determinate de lege (dispunerea, înlocuirea, încetarea sau revocarea arestării preventive şi a
arestării la domiciliu).
În cazul stabilirii persoanelor vinovate şi a circumstanţelor infracţiunii se întocmeşte
rechizitoriul, care se confirmă de procuror şi cauza se transmite în judecată.
– faza de judecată este a doua fază a procesului penal, care începe o dată cu sesizarea
instanţei şi cuprinde toate activităţile procesuale desfăşurate de către aceasta sau în faţa ei pentru
soluţionarea fondului cauzei. Rolul principal în această fază îl are instanţa judecătorească, care
potrivit prerogativelor sale pronunţă hotărîrea judecătorească. Această fază include activitatea
instanţelor judecătoreşti (judecata în prima instanţă, judecata în cale de atac) la care participă de
regulă şi procurorul.
6
Faza dată este recunoscută ca fiind principala în procesul penal datorită examinării de
către instanţa de judecată a probelor administrate de către părţi în condiţii de contradictorialitate,
publicitate şi oralitate soluţionînd conflictul de drept penal prin constatarea vinovăţiei persoanei
şi stabilirea pedepsei sau în caz contrar reabilitarea persoanei prin sentinţa de achitare. Momentul
final al fazei de judecată este pronunţarea sentinţei ori a altui act judiciar.
– faza de punere în executare a hotărîrilor judecătoreşti este obligatorie pentru
procesul penal, care începe o dată cu rămînerea definitivă a hotărîrilor judecătoreşti şi cuprinde
activităţile instanţei de judecată de punere în aplicare a acestora, precum şi soluţionarea unor
chestiuni apărute în timpul şi după executarea pedepselor penale. Această fază a procesului
penal, are menirea traducerii în viaţă a hotărîrilor penale şi realizarea scopului legii penale şi al
legii procesual penale.
Luînd în consideraţie caracterul dinamic al legii procesual penale şi modificările care sînt
operate la lege, intrate în vigoare la 2.10.2012, din dispoziţia alin. (1) a art. 1 Cod de procedură
penală, în procesul penal apare o fază nouă, care precede faza de urmărire penală. Anterior
această fază era denumită etapa actelor premergătoare, iar odată cu operarea modificărilor
menţionate supra această etapă a căpătat statut de fază a procesului penal. Respectiv putem vorbi
că procesul penal este constituit din patru faze distincte. Această fază cuprinde în sine acţiuni
speciale de investigaţie efectuate în scopul constatării necesităţii pornirii urmăririi penale.
Începutul acestei faze este marcat de sesizarea organului de urmărire penală despre săvîrşirea
infracţiunii, iar sfîrşitul de emiterii ordonanţei de începere a urmăririi penale, sau a ordonanţei de
neîncepere a urmăririi penale.
4. Garanţiile procesual penale
Pentru desfăşurarea procesului penal este deosebit de important ca organele de stat
abilitate cu împuterniciri speciale să nu aibă posibilitatea folosirii unor abuzuri, iar persoanele
participante să-şi realizeze drepturile şi interesele legitime fără nici o îngrădire. În acest sens
legea prevede exercitarea unor atribuţii de către organele de stat în atingerea scopului procesului
penal care se intersectează cu numeroase drepturi şi libertăţi ale participanţilor la proces şi în
mod special cu cele ale învinuitului, ce impune precizarea unor mijloace eficiente împotriva unor
limitări ilegale.
Astfel, garanţiile procesuale sunt mijloace juridice ce asigură realizarea drepturilor şi
obligaţiilor prevăzute de lege tuturor subiecţilor în procesul penal.
Garanţiile procesual penale formează acele mijloace care permit exercitarea efectivă,
reală şi consecutivă a tuturor drepturilor procesuale în conformitate cu interesele legitime ale
fiecărui participant şi ale înfăptuirii justiţiei în procesul penal pe o bază legală.
7
Reglementarea strictă a desfăşurării procesului penal, fără lacune reprezintă prin sine o
garanţie procesual penală. O altă garanţie sînt principiile procedurii penale care derivă din
sarcinile înfăptuirii justiţiei în cauzele penale şi de aceea, anume ele creează condiţiile lor
primare de realizare.
Prin natura lor juridică garanţiile procesuale pot fi clasificate în:
a) garanţii procesuale privind realizarea scopului procesului penal;
b) garanţii procesuale privind respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale
persoanoalor.
Din prima categorie fac parte următoarele garanţii:
1) caracterul obligatoriu al ordonanţelor procurorului sau închierilor instanţei de
judecată în legătură cu desfăşurarea procesului penal pentru toate persoanele fizice şi juridice;
2) atribuţiile organelor de urmărire penală de a efectua unele acţiuni de urmărire
penală de sine stătător, fără sancţiunea procurorului sau a judecătorului de instrucţie;
3) atribuţiile organelor de urmărire penală de a reţine persoana bănuită timp de 72
ore fără mandatul instanţei de judecată, precum şi posibilitatea acestora de a aplica şi alte măsuri
procesuale;
4) atribuţiile organelor de urmărire penală de a cita şi asculta orice persoană în
calitate de martor;
5) atribuţia instanţei de judecată de a aplica amenda judiciară în cazurile prevăzute
de art. 201 C.P.P.
Garanţiile procesuale privind respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale
persoanei sunt următoarele:
1) obligaţia organelor ce desfăşoară procesul penal de a înştiinţa participanţii despre
drepturile procesuale şi de a asigura realizarea acestora;
2) obligaţia organelor de urmărire penală de a cerceta circumstanţele cauzei sub
toate aspectele complet şi obiectiv;
3) obligaţia organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată de a emite hotărîri
legale, întemeiate şi motivate;
4) atribuţia procurorului de a anula ordonanţele ilegale, precum şi repunerea în
drepturi a persoanelor lezate;
5) atribuţia instanţei de judecată de a anula unele hotărîri ilegale ale organelor de
urmărire penală;
6) posibilitatea părţilor de a ataca hotărîrile şi acţiunile organelor de urmărire penală
la judecătorul de instrucţie;
7) dreptul părţilor de a avea apărător sau reprezentant;
8) dreptul părţilor de a lua cunoştinţă de materialele cauzei penale;
8
9) dreptul persoanei la repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile organelor de
urmărire penală şi ale instanţei de judecată;
10) reglementarea răspunderii disciplinare şi penale pentru abateri procesuale
săvîrşite de persoanele ce desfăşoară procesul penal.
Garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, în sfera justiţiei penale
sînt fixate şi asigurate de Constituţia Republicii Moldova.
Cele mai importante garanţii de apărare a drepturilor şi intereselor legale în procesul
penal sînt:
- dreptul bănuitului de a cunoaşte de ce este bănuit, să ştie pentru ce faptă este
învinuit, precum şi dreptul lor la apărare;
- controlul efectuat de judecătorul de instrucţie privind efectuarea acţiunilor de
urmărire penală măsurilor operative de investigaţii şi de aplicarea măsurilor procesuale de
constrîngere care limitează drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanei;
- egalitatea părţilor în faţa legii;
- acordarea dreptului de a recunoaşte persoana vinovată de săvîrşirea unei
infracţiuni numai în instanţă de judecată.
Rolul important în vederea realizării garanţiilor procesuale le revine organelor judiciare
competente de a desfăşura procesul penal. Existenţa garanţiilor procesuale este o necesitate din
cele mai importante pentru Legislaţia Republicii Moldova. Garanţiile procesuale sunt prevăzute
de lege şi, respectiv, fac parte din elementele formei procesuale. Prin urmare, forma procesuală
include totalitatea garanţiilor realizării scopului procesului penal, precum şi garanţiile respectării
drepturilor şi libertăţilor individului ca subiect al acestei activităţi.
5. Sancţiunile procesual penale
Potrivit principiului legalităţii actele procesuale şi procedurale trebuie să fie efectuate
numai în strictă concordanţă cu prevederile legislaţiei în vigoare. Încălcarea dispoziţiilor legale
privind desfăşurarea procesului penal poate avea ca rezultat aplicarea diferitor sancţiuni juridice.
Persoanele care au nesocotit legalitatea în care trebuie să se desfăşoare procesul penal pot fi
atrase la răspundere administrativă, civilă sau penală.
Sancţiunea procesual penală este acel element al normei juridice procesual penale care
stipulează aplicarea măsurilor de pedeapsă de către stat în cazul încălcării prevederilor normei
respective. Sancţiunea determină tipul şi caracterul răspunderii, conturează limitele ei.
Majoritatea sancţiunilor procesual penale prevăd măsuri de răspundere procesual penală.
În structura normelor procesual penale predomină sancţiuni de restabilire sub formă de revocare
a deciziei ilegale şi de constrîngere pentru îndeplinirea obligaţiilor.
9
Sancţiunea procesual-penală este măsura prevăzută de procedura penală pentru
garantarea eficientă a drepturilor acordate subiecţilor procesuali şi pentru apărarea
corespunzătoare a poziţiei lor procesuale.
Astfel art. 201 alin. 2 CPP prevede amenzi judiciare de la 1 la 25 de unităţi convenţionale
pentru neîndeplinirea, îndeplinirea greşită, întîrzierea sau nerespectarea în general a unor forme
procedurale anumite prevăzute în acest text, aplicabile conducătorilor, unităţilor, experţilor,
interpăreţilor, martorilor etc.
6. Forma procesuală a procesului penal
Legea indică şi dispune formele în care se manifestă şi se realizează activităţile
procesuale. Formele reglementate de lege în care se desfăşoară procesul penal sunt denumite
forme procesuale. Forma procesuală (ordinea procesuală) a procesului penal constituie totalitatea
condiţiilor stabilite în legea procesuală în baza cărora se desfăşoară procesul penal în general şi
se adoptă hotărîri în cauză sau a unei acţiuni procesuale distincte (sau a unui complex de acţiuni)
care determină raportul şi suscesiunea acţiunilor efectuate cu soluţiile date.
O trăsătură specifică a formei procesual penale o constituie sistemul cerinţelor fixate de
normele juridice de procedură penal. Un atare sistem presupune existenţa în conţinutul său a unui
şir de reguli, ce determină conduita tuturor participanţilor la procesul penal, consecutivitatea,
conţinutul şi caracterul acţiunilor lor.
Forma procesual penală este drept un sistem al instituţiilor şi regulilor procesuale, al
succesiunii fazelor procesului penal al condiţiilor, metodelor, şi termenelor de efectuare a actelor
procesuale şi procedurale, legate direct sau indirect de administrarea probelor în procesul penal
precum şi a ordinii de fixare a deciziilor în cadrul cauzelor penale.
Forma procesuală exclude arbitrariul din procesul penal şi stabileşte un regim juridic
imperativ de desfăşurare a acestei activităţi, fiind totodată considerată garanţie împotriva
abuzurilor. (Declararea drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 în Franţa, art. 11 prevedea:
„Orice act îndreptat împotriva oricărei persoane în cazuri neprevăzute de lege şi fără o formă
stabilită se consideră fărădelege şi tiranie”.)
Forma procesual-penală cuprinde totalitatea condiţiilor stabilite de legea procesual-
penală pentru efectuarea acţiunilor ce intră în competenţa organelor judiciare, îndreptate spre
descoperirea infracţiunilor şi tragerea la răspundere penală a persoanelor care au comis
infracţiuni, precum şi realizarea altor scopuri ale procesului penal.
În funcţie de condiţiile şi succesiunea desfăşurării unei faze sau a procesului în întregime
distingem forme procesuale, determinate de anumite particularităţi ale cauzei ca: gravitatea
infracţiunii şi măsura de pedeapsă prevăzută de lege; vîrsta făptuitorului şi alte stări ale
10
învinuitului; starea de iresponsabilitate a infractorului cauzată de o boală mintală; săvîrşirea unor
infracţiuni în conduţii de flagranţă.
Forma procesual-penală posedă două proprietăţi de bază: forma generală (tipică) şi
forma specială.
Forma generală se manifestă prin stabilirea inei ordini unice de desfăşurare a procesului
penal şi este prevăzută de lege pentru majoritatea absolută a cauzelor penale. Forma generală
presupune efectuarea acţiunilor procesuale în baza regulilor unice şi parcurgerea tuturor fazelor
obligatorii ale procesului penal. Toate cauzele penale se disting prin trăsături unice: un set de
acte procesuale, mijloace de stabilire a datelor de fapt, metode de examinare a lor, etc.
Forma specială este prevăzută pentru anumite categorii de cauze penale, atunci cînd
procedura devine mai complicată, fiind determinată de acordarea garanţiilor suplimentare unor
subiecţi (în cauzele cînd învinuiţii sunt minori). În alte cazuri procedura este simplificată
(examinarea cauzelor penale în caz de delict flagrant).
O altă formă procesuală specială este procedura aplicării măsurilor de constrîngere cu
caracter medical, care este determinată de starea de iresponsabilitate a făptuitorului în momentul
săvîrşirii infracţiunii sau după săvîrşirea infracţiunii şi de pericolul ce-l prezintă pentru societate
prin natura fapte săvîrşite şi caracterul bolii mintale. Judecarea cauzei se efectuează cu
participarea obligatorie a procurorului şi apărătorului (art. 497 CPP al RM).
Procesul penal al Republicii Moldova prevede, următoarele proceduri care îmbracă
forma procesuală specială:
b. Procedura în cauzele penale privind minorii.
c. Procedura aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter medical.
d. Procedura de restabilire a documentelor judiciare dispărute.
e. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei.
f. Procedura de suspendare condiţionată a urmăririi penale
g. Procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante.
h. Procedura privind urmărirea şi judecarea cauzelor privind infracţiunile săvîrşite de
persoane juridice.
i. Procedura de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de
urmărire penală şi ale instanţelor judecătoreşti.
Aceste proceduri speciale care îmbracă o formă diferită decît cea generală, conţin
reglementări specifice şi unele particularităţi care le îmbracă forma procesuală penală în fiecrae
din aceste cazuri, pentru aplicarea cît mai obiectivă a normei juridice de drept penal.
11
7. Faptele juridice procesual penale
Desfăşurarea procesului penal presupune existenţa unor raporturi sociale care se nasc
între subiecţii ce participă la această activitate. Raporturile sociale devin raporturi juridice numai
în măsura în care sunt reglementate de normele juridice.
În plan faptic, naşterea, modificarea sau desfiinţarea unor raporturi juridice este
condiţionată de existenţa unor fapte juridice. Prin urmare, raporturile procesuale, fiind raporturi
juridice, sunt determinate de preexistenţa unor fapte juridice procesuale.
Prin fapte juridice procesuale înţelegem deci acele împrejurări de fapt care atrag apariţia,
modificarea sau stingerea raporturilor juridice procesuale sau împiedică naşterea lor.
În funcţie de voinţa oamenilor, faptele juridice sunt divizate în două categorii:
evenimente şi acţiuni omeneşti. Această clasificare care ţine de raportarea faptelor la voinţa
oamenilor este aplicabilă şi în dreptul procesual-penal.
Evenimentele alcătuiesc o specie de fapte juridice, care se produc indepentent de voinţa
oamenilor. De exemplu, decesul învinuitului este o circumstanţă care exclude urmărirea penală
(art. 275 alin. 1 pct. 5 CPP).
Acţiunile omeneşti sunt fapte juridice dependente de voinţa oamenilor. Aşa de exemplu,
partea vătămată poate fi constituită drept parte civilă la cererea acesteia.
Avînd în vedere efectele pe care le pot produce, faptele juridice procesual penale pot fi:
constitutive, modificatoare, extensive şi impeditive.
Pot fi fapte juridice procesual penale constitutive săvîrşirea unei infracţiuni, adresarea
unei plîngeri prealabile organelor competente. Intervenţia părţii responsabile civilmente în
procesul penal, constituirea ca parte civilă în procesul penal. Aceste împrejurări dau naştere unor
raporturi juridice procesual penale care au în conţinutul lor drepturi şi obligaţii specifice
activităţii de înfăptuire a justiţiei penale.
Faptele juridice modificatoare, au capacitatea de a modifica drepturile şi obligaţiile
participanţilor la procesul penal. Exemplu: persoana vătămată, ascultată iniţial ca victimă, cere să
participe în procesul penal în calitate de parte vătămată, punerea sub învinuire schimbă statutul
procesual al persoanei bănuite de săvîrşirea infracţiunii, bănuitul devenind învinuit.
Pot fi considerate fapte juridice extensive, care conduc la stingerea raporturilor
procesuale, de exemplu: împăcarea părţilor, retragerea plîngerii prealabile, (cauzele penale care
pot fi pornite numai la plîngerea prealabilă a părţii vătămate, art.276 C.P.P.) decesul
făptuitorului, amnistia, etc. care apar după declanşarea procesului penal.
Dacă înainte de declanşarea procesului penal apar fapte juridice care au ca efect
împiedicarea naşterii raportului juridic procesual penal cum sunt: prescripţia tragerii la răspundre
penală, decesul făptuitorului, amnistia, lipsa plîngerii prealabile a persoanei vătămate (victimei)
etc. acestea sunt considerate fapte impeditive.
12
8. Raporturile juridice procesual penale
Prin săvîrşirea unei infracţiuni ia naştere un raport de drept penal substanţial denumit şi
raport substanţial de conflict. Aducerea raportului substanţial de conflict în faţa organelor de
justiţie conduce la apariţia unor raporturi juridice procesual penale.
Definim raporturile juridice procesual penale ca fiind acele raporturi juridice care apar în
cursul desfăşurării procesului penal, între participanţii implicaţi în cauza penală.
Condiţiile fundamentale ale apariţiei raportului juridic sunt:
- existenţa normei juridice;
- existenţa subiecţilor de drept;
- existenţa faptelor juridice.
Raporturile procesual penale spre deosebire de raportul de drept penal se naşte atunci
cînd organele judiciare stabilesc existenţa unui raport de drept penal. Subiecţii raporturilor de
drept penal devin şi subiecţi ai raportului procesual penal, dar cu poziţii inverse. Astfel
făptuitorul, subiect activ al infracţiunii într-un raport de drept penal, devine subiect pasiv al unui
raport de drept procesual penal, iar statul reprezentat de organele judiciare, devine subiect activ.
Subiecţi ai raportului procesual penal sînt participanţii la activitatea procesuală, organe şi
persoane între care există relaţii reglementate de normele procesual penale. Dintre subiecţii daţi
putem menţiona: procurorul, judecătorul de instrucţie, partea vătămată, partea civilă (partea
acuzării), învinuitul, apărătorul, partea civilmente responsabilă (partea apărării).
Conţinutul raportului procesual penal constă din totalitatea drepturilor, facultăţilor,
prerogativelor sau dorinţelor, pe care le au potrivit legii participanţii şi alte persoane care
participă la derularea procesului penal.
9. Normele juridice procesual penale
Normele juridice procesual penale sunt acele norme care au ca obiect de reglementare
desfăşurarea procesului penal. În principiu, normele juridice procesual-penale au aceleaşi
trăsături ca şi celelalte norme juridice, însă se deosebesc prin relaţiile sociale pe care le
reglementează, adică cele care se stabilesc între autorităţile judiciare şi părţile din proces în
cadrul de sancţionare a faptelor penale. Spre deosebire de normele dreptului penal, normele
procesual-penale au un caracter particular, întrucît se adresează numai celor care participă la
activitatea procesuală şi nu tuturor cetăţenilor.
Normele juridice procesual-penale prevăd autorităţile publice care au dreptul să
urmărească şi să judece pe cei care au săvîrşit infracţiuni, reglementează structura acestora,
atribuţiile şi activităţile pe care le pot desfăşura
13
Normele juridice procesual penale sunt stabilite de stat şi prescriu reguli de conduită
comune şi obligatorii, avînd ca obiect de reglementare desfăşurarea procesului penal şi a căror
aplicare este asigurată, la nevoie, de forţa de constrîngere a statului.
Normele de procedură penală au un caracter particular în raport cu normele dreptului
penal material, întrucît, spre deosebire de acestea din urmă, nu se adresează tuturor persoanelor,
ci numai celor care participă la activitatea procesuală.
Din punct de vedere structural, normele juridice de procedură penală se particularizează
prin aceea că, de regulă, nu reprezintă structura tripartită a unei norme juridice. Astfel, din
conţinutul normelor de procedură penală nu lipseşte niciodată dispoziţia, însă celelalte elemente
(ipoteza şi sancţiunea) pot lipsi, fiind doar deduse sau incluse în alte norme juridice.
Există excepţii cînd o normă procesual penală conţine formularea desluşită a tuturor
elementelor: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Drept exemplu poate servi norma juridică al cărui
conţinut de bază este fixat în art. 235 CPP. Ipoteza aici o va alcătui indicaţia privind citarea
persoanei de către organul de urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată:
dispoziţia – indicaţia asupra faptului că în caz de citare persoana citată este obligată să se
prezinte conform citaţiei: sancţiunea, indicaţie asupra faptului că în cazul în care persoana citată
nu se prezintă nemotivat la organul de urmărire penală sau la instanţă, această persoană poate fi
supusă amenzii judiciare sau aducerii silite.
Dacă ipoteza şi dispoziţia din cadrul normelor de procedură penală nu se deosebesc
esenţial în ceea ce priveşte formularea tehnico-legislativă de ipotezele şi dispoziţiile altor norme
de drept, atunci sancţiunile procesual penale se caracterizează prin trăsături particulare, a căror
natură este elucidată într-un paragraf special.
10. Izvoarele dreptului procesual penal
Conţinutul voinţei juridice a unui popor, exprimat în normele juridice obligatorii
reprezintă izvorul formal sau juridic al dreptului.
Noţiunea de izvor al dreptului procesual penal poate fi definită, ca fiind ansamblu de
norme juridice obligatorii, care în întregul lor sau în parte, conţin reglementări cu privire la
desfăşurarea procesul penal sau la drepturile şi obligaţiile subiecţilor procesuali.
Izvoarele dreptului procesual-penal sunt sursele din care decurg reglementările legale în
domeniul procedurii penale. În sens formal, izvoarele dreptului procesual-penal sunt normale în
care această ramură de drept este exprimată.
Izvorul fundamental îl reprezintă Constituţia, deoarece conţine dispoziţii generale ce-şi
găsesc aplicare în domeniul înfăptuirii justiţiei penale. Dintre normele constituţionale care
constituie izvor al dreptului procesual-penal remarcăm, spre exemplu, art.17 CPP care prevede
14
că în tot cursul procesului penal părţile au dreptul să fie asistate sau, după caz, reprezentate de un
apărător ales sau numit din oficiu.
Procesul penal se reglementează de prevederile Constituţiei Republicii Moldova de
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Constituţia Republicii Moldova are supremaţie asupra legislaţiei procesuale penale
naţionale. Nici o Lege care reglementează desfăşurarea procesului penal nu are putere juridică
dacă este în contradicţie cu Constituţia.
Codul de procedură penală este principalul izvor al procedurii penale, deoarece cuprinde
majoritatea normelor juridice procesual-penale. Întreaga desfăşurare a procesului, precum şi
majoritatea problemelor de procedură îşi găsesc o reglementare sistematizată în Codul de
procedură penală.
Alături de codul de procedură penală pot fi amintite printre izvoarele de drept procesual
penal şi legile cu un conţinut organizatoric: Legea cu privire la Procuratură, Legea cu privire la
organizarea judecătorească, Legea cu privire la avocatură. Numai legile fiind acte normative
adoptate de Parlament constituie izvor de drept, mai ales într-un domeniu atît de important cum
este cel al realizării justiţiei penale. Modificările introduse în textul codului de procedură penală
şi în al altor legi procesuale se efectuează de asemenea prin Lege.
Printre cele mai importante acte normative internaţionale în domeniul justiţiei sunt:
Convenţia europeană privind asistenţa juridică în materie penală (Strasbourg 08.04.1959), în
vigoare pentru R.Moldova din 05.05.1998. şi Convenţia europeană cu privire la extradare (Paris,
13.12.1957), în vigoare pentru R. Moldova din 31.12.1997.
Documentele internaţionale, care conţin norme de procedură penală, servesc de asemenea
izvoare de drept procesual penal (Declaraţie Universală a Drepturilor Omului adoptată de
Adunarea Generală a O.N.U. din 10 decembrie 1948, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
din 4 noiembrie 1950). Tratatele internaţionale încheiate de statul nostru, cum ar fi tratatele de
asistenţă juridică cuprind norme procesual penale (tratatul dintre Republica Moldova şi Ucraina
„Cu privire la asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală” încheiat în or.Kiev
13 decembrie 1998).
11. Acţiunea legii procesual penale în timp, în spaţiu şi asupra persoanei
Principalele coordonate de aplicare a legii procesual penale în comparaţie cu aplicarea
altor legi, sunt: timpul, spaţiul şi persoana.
Acţiunea legii procesual penale în timp, este bazată pe principiul activităţii, între două
momente: intrarea în vigoare a legii şi încetarea acţiuniui (ieşirea din vigoare) conform art.3
CPP.
15
Potrivit acestui principiu, legea de procedură penală este de imediată aplicare, toate
activităţile procesuale realizîndu-se numai în conformitate cu legea de procedură în vigoare.
Referitor la intrarea în vigoare a legilor în statul nostru art. 76 din Constituţie, precizează
că Legea se publică în M.O. al Republicii Moldova şi întră în vigoare la data publicării sau la
data prevăzută în textul ei. Nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia.
În desfăşurarea procesului penal se aplică legea care este în vigoare în timpul urmăririi
penale sau al judecării cauzei în instanţa judecătorească.
Spre deosebire de legea penală, la aplicarea în timp a normelor de procedură penală, nu
se ia în consideraţie data săvârşirii infracţiunii, ci data la care se efectuează actul procesual sau
procedural, chiar dacă este vorba de cauze începute anterior intrării în vigoare a legii procesual
penale.
Dacă infracţiunea a fost săvîrşită înainte de intrarea în vigoare a unei legi noi de
procedură penală, se descoperă după această dată, întreaga procedură de administrare a cauzei
penale se va efectua potrivit legii în vigoare, care este activă, aplicîndu-se tuturor actelor ce se
efectuează sub imperiul ei.
Ieşirea din vigoare a legii procesual-penale poate avea loc de cele mai dese ori odată cu
intrarea în vigoare a altei legi. Astfel, potrivit art. 561 C.P.P. la data intrării în vigoare a Codului
actual, se abrogă Codul de procedură penală aprobat prin Legea R.S.S.M. din 24 martie 1961
(Veştile Sovetului Suprem al R.S.S.M., 1961, nr. 10, art. 42) cu modificările ulterioare.
Legea procesuală penală poate avea efect ultraactiv, adică dispoziţiile ei, în perioada de
tranzacţie la o nouă lege procesuală penală, pot rămîne aplicabile acţiunilor procesuale
reglementate de legea nouă. Caracterul ultraactiv se stipulează în legea nouă.
Legea procesuală penală este unica pe tot teritoriul Republicii Moldova şi obligatorie
pentru toate organele e urmărire penală şi instanţele judecătoreşti, indiferent de locul săvârşirii
infracţiunii. Alte modalităţi de acţiune a legii procesuale pot fi stabilite prin tratate internaţionale
la care Republica Moldova este parte.
La baza aplicării normelor procesual-penale în spaţiu stă principiul teritorialităţii, care
constă în faptul că legea procesual-penală se aplică numai activităţilor procesuale desfăşurate pe
teritoriul statului noastru.
Normele străine nu au aplicabilitate pe teritoriul statului nostru, chiar dacă activitatea se
referă la un străin (art.4 CPP).
Pe teritoriul Republicii Moldova procesul în cauzele penale privitoare la cetăţenii străini
şi apatrizi se efectuează în conformitate cu prevederile C.P.P. Procesul penal în privinţa
persoanelor care beneficiară de imunitate diplomatică se efectuează în conformitate cu
prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice încheiată la 18.04.1961.,
precum şi ale altor tratate internaţionale la care R. Moldova este parte (art.5 CPP).
16
Legea procesual-penală nu se aplică în cazul unor infracţiuni săvîrşite pe teritoriul atunci
cînd acestea sunt comise pe o navă sau aeronavă militară ce aparţine unui stat străin.
12. Dreptul procesual penal şi legăturile lui cu alte ramuri de drept
Dreptul procesual penal, fiind o ramură de drept, este o parte componentă a sistemului
dreptului şi are multiple conexiuni cu alte ramuri de drept. Procesul penal este procedura prin
care poate fi realizat dreptul penal. Dreptul procesual penal intervine de fiecare dată pentru
realizarea justiţiei în orice situaţie cînd se atentează la viaţa persoanei, la proprietatea ei sau a
statului, la drepturile politice ş.a.
Dreptul procesual penal, ca orice ramură de drept este constituit dintr-un ansamblu de
norme juridice, care se ocupă de reglementarea anumitor relaţii sociale, cum ar fi restabilirea
ordinii de drept prin aplicarea sancţiunilor penale acelora care au săvîrşit infracţiuni.
Dreptul procesual penal constituie totalitatea normelor juridice orientată pentru
reglementarea raporturilor sociale ce apar în activitatea procesual penală.
Acţiunea de reglementare a dreptului procesual penal se efectuează prin sistema relaţiilor
procesual penale, participanţii cărora acţionează în limitele drepturilor şi obligaţiunilor stabilite
de lege.
Metode de reglementare procesual penală, constă în stabilirea anumitor prescripţii,
permisiuni şi interziceri, referitor la comportarea subiecţilor procesuale.
Părţile şi persoanele participante la procesul penal posedă anumite drepturi şi obligaţiuni,
ceia ce aduce la apariţia între ei a raporturilor de drept, care se numesc raporturi procesual
penale.
Dreptului procesual penal îi revin spre reglementare relaţiile sociale ocazionate de
activitatea organizată de stat, pentru tragerea la răspundere penală a celor care au săvîrşit
infracţiuni. Obiectul dreptului procesual penal îl constituie procesul penal. Dreptul procesual
penal nu poate fi confundat cu procesul penal. Procesul penal este o activitate concretă.
Dreptul procesual penal constituie îndrumătorul legal şi obligatoriu al acestei activităţi.
Legăturile dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept.
Dreptul în Republica Moldova constituie un sistem unitar în cadrul căruia între diferite
ramuri există o legătură strînsă. Această caracteristică face ca şi dreptul procesual penal să aibă
numeroase legături cu celelalte ramuri ale dreptului. În atare context ne putem în principal referi
la dreptul constituţional, dreptul penal, dreptul procesual civil, dreptul civil şi dreptul
administrativ.
Dreptul procesual penal şi dreptul constituţional.
Între aceste ramuri de drept există o legătură aparte, deoarece reglementările procesuale
penale îşi au temeiul legislativ, ca şi celelalte ramuri de drept, în Constituţie ca lege
17
fundamentală în stat. În Constituţie sunt cuprinse unele reglementări cu implicaţii procesuale
majore, cum sunt dispoziţiile referitoare la accesul liber la justiţie, (art. 20), prezumţia
nevinovăţiei (art.21), libertatea individuală (art.11 CPP), siguranţa persoanei, dreptul la apărare
(art.17 CPP), inviolabilitatea domiciliului (art.12 CPP), secretul corespondenţei (art. 30 CPP)
Dreptul procesual penal şi drept penal.
Drept penal conţine normele ce reglementează dreptul statului de a pedepsi pe infractori,
iar dreptul procesual penal constituie mijlocul prin care se realizează tragerea la răspundere
penală.
Prin natura sa dreptul penal este dreptul material care poate să-şi atingă scopurile doar
prin existenţa şi aplicabilitatea dreptului procesual penal.
Normele de drept penal fătă proces penal sunt fără aplicare, iar proces penal fără norme
de drept penale este lipsit de obiect, procesul fiind o formă de viaţă a legii.
Dreptul procesual penal şi dreptul procesual civil.
În procedura penală este admisă, prin lege, instituţia acţiunii civile care poate aduce în
procedura penală elemente şi principii ale procedurii civile, astfel realizîndu-se o interacţiune
care avantajează părţile implicate într-un proces penal, cărora le este soluţionat şi litigiul civil
conex cu fapta infracţională care l-a provocat.
Între aceste două ramuri de drept există numeroase legături, unele principii fundamentale
stau la baza procesului penal şi procesului civil. Cu toate aceste tangenţe, dreptul procesual penal
şi dreptul procesual civil rămîn a fi două ramuri distincte de drept, care se manifestă prin
multiple deosebiri în plan instituţional, conceptual, organizatoric şi structural.
Dreptul procesual penal şi drept civil.
În multe cazuri săvîrşirea unei infracţiuni atrage după sine pe lîngă răspunderea penală şi
o răspundere civilă din partea făptuitorului, ca urmare a producerii prin infracţiune a unor
prejudicii materiale. Repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune se realizează pe calea unei
acţiuni civile în cadrul procesului penal.
În dreptul procesual penal mărimea daunei materiale şi modul de calculare a ei se
realizează de către normele juridice din dreptul civil. Deseore încadrarea juridică a faptei penale
depinde şi de mărimea prejudiciului cauzat patrimoniului unei persoane. În aceste situaţii dreptul
civil intervine într-o cauză penală şi contribuie la soluţionarea justă şi echitabilă a cauzei.
Dreptul procesual penal şi dreptul administrativ.
În cazul examinării unor cauze penale nu se exclud situaţiile de recalificare a faptei
pretinse a fi penală în una administrativă, prin aplicarea sancţiunii conform Codului cu privire la
18
contravenţiile administrative, fiind utile şi admisibile acţiunile realizate şi probele administrate
conform procedurii penale.
Codul de procedură penală reglementează o serie de activităţi judiciare din sfera
procesual penală care sunt înfăptuite de organe administrative, ca de exemplu: înmînarea
citaţiilor prin intermediul serviciului poştal, încheierea unor acte de constatare de către organele
de stat. Dreptul administrativ cuprinde, în cercul de subiecţi ai ramurii sale, organe cu atribuţii şi
în procedura penală, de exemplu, poliţia, Departamentul Vamal, etc.)
Dreptul procesual penal şi celelalte ramuri de drept.
În vederea soluţionării chestiunilor prealabile în cadrul procesului penal se poate apela la
domenii reglementate de dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul financiar, dreptul
transporturilor etc.
13. Ştiinţa dreptului procesual penal
Noţiunea, structura, obiectul, metodele şi sarcinile ştiinţei dreptului procesual penal.
Ştiinţa dreptului procesual penal este un ansamblu de cunoştinţe despre dreptul procesual
penal ca ramură a sistemului de drept şi de aceia nu trebuie confundată cu dreptul procesual
penal în sine.
Drept procesual penal, ca ramură de drept, este alcătuit dintr-un ansamblu de norme
juridice, în timp ce ştiinţa de drept procesual penal reprezintă un sistem (ansamblu) de cunoştinţe
despre aceste norme şi despre raporturile juridice procesuale reglementate de normele în cauză.
Ştiinţa dreptului procesual penal este o totalitate de priviri opinii şi idei care dezvăluie
conţinutul procedurii judiciare, ca o formă de folosire a legii penale, în scopul apărării intereselor
şi drepturilor legale a cetăţenilor.
Ştiinţa dreptului procesual penal constituie o ramură a ştiinţelor juridice care conţine
un sistem de reguli, concepţii şi principii elaborate metodic, privind reglementarea
desfăşurării procesului penal.
Ştiinţa dreptului procesual penal trebuie să elaboreze teze ştiinţifice în domeniu, ţinînd
seama de normele juridice specifice, de practica judiciară şi de opiniile din doctrină.
Orice ştiinţă este justificată în măsura în care are un obiect propriu de studiu şi foloseşte
metode specifice în cercetarea fenomenelor.
Obiectul ştiinţei dreptului procesual penal îl formează studierea normelor juridice care
reglementează desfăşurarea procesului penal şi care în totalitatea lor constituie dreptul procesual
penal.
Structura ştiinţei dreptului procesual penal o reprezintă două compartimente:
19
Partea generală studiază: regulile de bază şi acţiunile în procesul penal, competenţa,
probele, mijloacele de probă, procedeele probatorii, măsurile procesuale de constrîngere şi de
protecţie.
Partea specială studiază modul de derulare a activităţilor procesual penale, respectînd
consecutivitatea fazelor. În această parte sunt studiate: urmărirea penală, judecata, executarea
hotărîrilor penale, precum şi procedurile speciale.
Sub aspectul metodologic studierea ştiinţei dreptului procesual penal foloseşte analiza şi
sinteza, inducţia şi deducţia ca metode logice ca şi celelalte ştiinţe ale dreptului. Metoda istorică
duce la studierea fenomenelor procesuale sub aspectul evoluţiei lor în timp. Metoda comparativă
permite studierea normelor juridice procesuale în comparaţie cu alte norme din acelaşi sistem de
drept şi, mai ales, cu normele corespunzătoare din legislaţiile străine. Metoda statistică
furnizează date importante menite să orienteze spre legislaţie şi o practică cît mai eficace.
Aşa dar, principalele sarcini ale ştiinţei procedurii penale actualmente sînt următoarele:
perfecţionarea întregii legislaţii de procedură penală şi ajustarea ei la standardele europene;
determinarea locului, rolului şi competenţa organelor de urmărire penală; sporirea rolului
procedurii penale în procesul de contracarare a criminalităţii.
Sarcinile ce stau în faţa ştiinţei dreptului procesual penal pot fi realizate prin studierea
multilaterală şi în mod creator a normelor de procedură penală, îmbinarea teoriei ştiinţifice cu
practica, adîncind caracterul ei aplicativ, studierea procedurii penale din alte ţări, a experienţei
istorice de dezvoltare a ei şi a instituţiilor sale, elaborarea programelor de investigaţii ştiinţifice
ale unor probleme fundamentale de procedură penală.
Legăturile ştiinţei dreptului procesual penal cu alte ramuri de drept.
Ştiinţa dreptului procesual penal are legături cu multe ştiinţe juridice, datorită
problematicii generale de abordare a acesteia (teoria generală a dreptului), a cercetării unor
instituţii sau norme juridice comune (dreptul constituţional, drept penal, dreptul administrativ,
dreptul procesual civil).
Ştiinţa dreptului procesual penal are relaţii apropiate cu unele ştiinţe nejuridice, care au
însă o mare importanţă în studierea unor aspecte strîns legate de activitatea procesual penală.
Aceste ştiinţe auxiliare dreptului sînt: criminalistica, medicina legală psihologia judiciară,
psihiatria judiciară şi statistica judiciară.
Criminalistica are strînse legături cu ştiinţa dreptului procesual penal, deoarece prima,
are ca obiect elaborarea metodelor tehnico – ştiinţifice şi tactice necesare descoperirii, ridicării,
fixării şi examinării urmelor infracţiunii, precum şi demascării infractorului.
Medicina legală este o ştiinţă care stabileşte un raport între normele juridice şi
rezultatele aplicării medicinei legale. De multe ori medicina legală oferă soluţii importante
pentru luarea unor decizii de moment în procesul penal, care direcţionează activitatea de
20
investigaţie în procesul penal, pe lîngă expertizele de constatare a gradului leziunilor corporale
sau a cauzei morţii.
Medicina legală pune la dispoziţia organelor judiciare date deosebit de importante, care
privesc viaţa şi integritatea corporală.
Psihologia judiciară furnizează informaţii cu privire la psihologia subiecţilor care
participă la realizarea procesului penal, în vederea aprecierii cît mai exacte a răspunderii
fiecăruia în actul de justiţie. Această ştiinţă se aplică de fiecare dată cînd este audiată o persoană,
cînd lipsesc datele care indica cu certitudine vîrsta unor persoane.
Psihiatria judiciară joacă un rol deosebit de important în analiza ştiinţifică a faptelor şi
raporturilor procesual penale, mai ales în cauzele unde se pune problema constatării
responsabilităţii sau iresponsabilităţii persoanelor implicate în procesul penal, cînd prin expertiză
psihiatrică specialiştii trebuie să stabilească dacă fapta a fost comisă cu sau fără descernămînt.
Statistica judiciară are sarcina de a furniza ştiinţei dreptului procesual penal date cu
privire la frecvenţa şi dinamica fenomenului procesual (numărul cauzelor penale într-un interval
de timp şi pe un anumit teritoriu, gradul de pericol social al acestora, soluţiile adoptate în diverse
faze procesuale, frecvenţa folosirii căilor de atac, frecvenţa luării măsurilor preventive etc.)
Criminologia este ştiinţa care studiază cele trei fenomene: criminal, crimă, criminalitate.
Cunoştinţele de criminologie permit ştiinţei procesului penal să elaboreze metode eficiente de
desfăşurare a procesului penal, care prin funcţia educativă, să determine reducerea fenomenului
infracţional.
Deci ştiinţa dreptului procesual penală constituie o ramură a ştiinţelor juridice, care
conţine un sistem de reguli, concepţii şi principii elaborate metodic, privind reglementarea
desfăşurării procesului penal.
Ştiinţa procesului penal în colaborare cu alte ştiinţe, oferă legislatorului informaţia
ştiinţifică necesară pentru adoptarea unor legi procesual-penale eficiente.
21