carTe TipăriTă cu BinecuVÂnTareapreaFericiTului părinTe

D a n i e lpaTriarHul Bisericii orToDoXe roMÂne

Traducere din limba greacă veche, introduceri și note de alin-Bogdan Mihăilescu

eDiTura insTiTuTului BiBlicși De Misiune orToDoXă

BucureșTi - 2019

Tațian

Discurs căTre greci

aTenagoras aTenianul

solie în apărarea creșTinilor

2019 – Anul omAgiAl Al sAtului românesc

Cuvânt înainte

„așadar, doctrinele noastre sunt în chip limpede superi-oare oricărei învățături omenești, prin aceea că întregul princi-piu al logosului s-a făcut Hristos, care s-a arătat pentru noi și trup, și logos, și suflet. căci toate lucrurile pe care le-au spus de fiecare dată bine și le-au descoperit filosofii sau legislatorii au fost obținute de ei cu greutate prin descoperirea și con-templarea parțială a logosului. însă, pentru că nu au cunos-cut tot ceea ce ține de logos, care este Hristos, de multe ori aceștia au susținut și lucruri contradictorii.” (sfântul iustin Martirul și Filosoful, Apologia a doua, X, 1-3)

Dacă cea dintâi generație a literaturii patristice, cea a părinților apostolici, este cu precădere expresia mărturisirii de credință nemijlocite și a vieții interne a Bisericii, generația următoare, cea a apologeților, se ivește în momentul în care, răspândindu-se pe întregul teritoriu al imperiului roman, din siria până în spania, din africa de nord și egipt până în gallia, și pătrunzând mai adânc în toate clasele sociale, de la sclavi la aristocrația imperială, creștinismul intră într-un dialog complex și dramatic cu civilizația păgână.

într-o atmosferă profund ostilă, marcată de legifera-rea explicită, prin rescriptele împăraților Traian și Hadrian,

6 cuVÂnT înainTe

a interzicerii religiei creștine și de continuarea persecuțiilor, se ridică în veacul al doilea o nouă pleiadă de scriitori, atât ierarhi ai Bisericii, cât și laici, cel mai adesea filosofi convertiți la credința în Hristos, cu misiunea asumată de a apăra și a legitima, de a face înțelese și acceptate înaintea autorităților de stat și lumii intelectuale, învățătura și felul de viață creștine. preocuparea lor de căpătâi este, pe de o parte, aceea de a combate prejudecățile absurde la adresa minorității creștine, cerând recunoașterea legalității creștinismului, iar, pe de altă parte, de a expune într-un limbaj și un stil accesibile spiri-tului greco-latin doctrinele Bisericii, criticând totodată de pe poziții raționale politeismul și contradicțiile înțelepciunii seculare. în lucrările lor, teologia creștină se înfățișează pentru întâia oară într-o formă sistematică publicului păgân, ca o altă „filosofie”, dar nu ca simplă producție a strădaniei rațiunii omenești, ci revelată umanității de Dumnezeu însuși și, de aceea, „unica filosofie certă și folositoare” (sfântul iustin Martirul și Filosoful, Dialog cu iudeul Tryphon, Viii, 3).

Volumul de față cuprinde, în ordine cronologică, două dintre piesele apologetice păstrate până la noi din această epocă: Discursul către greci al lui Tațian și Solia în apărarea creștinilor a lui atenagoras, care ilustrează două direcții de cugetare diferite despre raportul dintre creștinism și cultura clasică.

Tațian scrie în primul deceniu al domniei lui Marcus aurelius, la scurt timp după arestarea și uciderea sfântului iustin Martirul și Filosoful (165 d.Hr.) și în urma unui prim val de persecuții (166-167 d.Hr.), prilejuit de refuzul creștinilor de a participa la ritualurile publice decretate la

7cuVÂnT înainTe

roma, prin care se spera că „zeii” vor pune capăt unei epide-mii necruțătoare aduse de legiunile din orient. radicalizat, cel mai probabil ca urmare a martirajului îndurat de iustin, el renunță la învățătura acestuia despre logosul seminal, îndreptându-se spre o viziune pesimistă despre starea omului căzut și o atitudine excesivă, care îl vor mâna ulterior spre regretabila cădere în erezie. pledoaria lui Tațian în favoarea superiorității creștinismului este astfel însoțită de o condam-nare violentă a întregii culturi greco-latine, de la literatură și filosofie până la medicină. Teologia creștină este în viziu-nea lui „filosofia” originară, pe care știința greacă, mult pos-terioară în timp, nu a făcut decât să o denatureze. el este ceea ce astăzi s-ar numi un fundamentalist. Totuși profilul său trebuie judecat în chip nuanțat, așa cum, de altminteri, au făcut-o și părinții Bisericii. în apologia lui Tațian asistăm, printre altele, la întemeierea istoriografiei creștine, prin ela-borarea savantă a unui argument cronologic ce demonstrează că Moise este anterior lui Homer și filosofiei grecești, și la formularea în premieră, nu doar pentru teologia creștină, ci și pentru gândirea europeană în ansamblu, a învățăturii despre crearea materiei ex nihilo.

atenagoras își alcătuiește Solia câțiva ani mai târziu, în 177, în preajma pogromului anticreștin de la lyon. în ciuda împrejurărilor nefaste, tonul lui este unul plin de deferență la adresa autorității imperiale. asemenea sfântului Meliton de sardes, el întrevede posibilitatea unei viitoare alianțe între creștinism și ordinea imperială. apologia lui se concentrează pe respingerea calmă și solid argumentată a calomniilor vehi-culate de masele populare și de intelectualii păgâni la adresa

8 cuVÂnT înainTe

creștinilor, mai ales a celei de „ateism”. Dintre apologeții greci ai veacului al doilea, el este totodată cel mai matur din punct de vedere literar și mai dispus dialogului cu știința și cultura păgână a vremii sale. în apărarea dogmelor teologiei creștine, atenagoras apelează la sprijinul filosofiei, căreia îi recunoaște, pe o linie de gândire fidelă sfântului iustin, capacitatea de a atinge parțial adevărul, dar căreia nu uită să-i sublinieze limitele, insistând pe superioritatea revelației scripturistice. importante rămân în Solie tentativa lui, prima în istoria creștinismului, de a oferi o demonstrație rațională a unicității lui Dumnezeu, critica detaliată de pe poziții raționale a mito-logiei și idolatriei păgâne, precum și o terminologie trinitară mai elaborată decât cea a predecesorilor.

Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă

Introducere

Viața lui Tațian

Datele biografiei lui Tațian sunt sărace și controversate. născut între 120-130 d.Hr.1, „în țara asirienilor”2, altfel spus în „părțile estice ale provinciei romane siria”3, dintr-o familie păgână și probabil înstărită, Tațian a primit încă de la o vârstă fragedă o strălucită cultură literară în limba greacă, fiind, așa cum relatează eusebiu, „instruit la începutul vieții sale în științele grecilor”4. această educație superioară este

1 Cf. Bernard pouderon, Les apologistes grecs du IIe siècle, cerf, paris, 2005, p. 176. Data este dedusă pornind de la activitatea lui la roma, la jumătatea veacului, în cercul sfântului iustin Martirul. iustin ajunge la roma „în jurul anului 150 sau ușor mai devreme”, potrivit lui leslie W. Barnard, Justin Martyr. His Life and Thought, cambridge university press, 1967, p. 13.

2 Tațian, Discurs către greci, Xlii, 1. atât clement al alexan-driei, Stromate, iii, 12, cât și sfântul epifanie de salamina, Pana-rion, XlVi, 1, 6, îl numesc „sirian”.

3 Heinz-günther nesselrath ed., Gegen falsche Götter und falsche Bildung. Tatian, Rede an die Griechen, Tübingen, Mohr siebeck, 2016, p. 5.

4 eusebiu de cezareea, Istoria bisericească, iV, 16.

introducere12

predominant retorică și, în proporție mai redusă, filosofică, după modelul impus în epocă de mișcarea culturală cu-noscută drept „sofistica a doua”. inițial, scopul ei pare să fi fost îmbrățișarea unei cariere oratorice. în greacă, verbul sofisteuvein – folosit și de eusebiu, și de Tațian însuși, când afirmă că „am urmat studiile voastre”5 – are și sensul de „a preda”. se presupune, de aceea, că Tațian a și exercitat timp de mulți ani profesia de sofist itinerant, asemeni multor intelectuali din vremea lui, ținând discursuri publice, oferind lecții private de gramatică, retorică și de ceea ce anticii numeau „științe enciclopedice”. în acest sens el a întreprins, se pare, ample călătorii în interiorul imperiului roman, vizitând „o mare parte a lumii”6, traversând, așadar, cel puțin asia Mică și peninsula greacă, pentru ca în cele din urmă să se stabilească la roma.

Deși mai curând un literat, Tațian se va prezenta totuși ulterior lumii intelectuale păgâne ca filosof, mai precis „filosof al barbarilor”7 (teolog creștin), ajungând astfel să acorde în timp filosofiei o importanță superioară formației sale retorice. exegeții moderni au putut identifica în Discurs atât un substrat ideatic de tip medio-platonic8 (în teologie), cât și stoic9 (în cosmologie, psihologie, etică). cu toate acestea, el nu își

5 Tațian, Discurs…, XXXV, 1.6 Tațian, Discurs…, XXXV, 1.7 Tațian, Discurs…, Xlii, 1.8 Martin elze, Tatian und seine Theologie, Vandenhoeck & ruprecht,

göttingen, 1960, în special pp. 30-33, 63-105.9 aimé puech, Recherches sur le Discours aux grecs de Tatien, paris,

1903, p. 61: „Multe puncte de contact cu stoicismul”.

introducere 13

descrie traiectoria spirituală așa cum o făcea sfântul iustin Martirul, ca un progres prin doctrinele filosofice; în schimb, insistă asupra experiențelor religioase din tinerețea sa păgână. parcursul lui e mai degrabă cel al unui cercetător al religiilor. are un interes avid, care nu se rezumă la religia clasică gre- co-romană, ci se extinde și asupra orfismului, astrologiei și cultelor orientale pătrunse mai recent în imperiu; se inițiază în mistere, examinează riturile „săvârșite pretutindeni”10 și pre-tinde o experiență completă și detaliată a superstițiilor păgâne.

Tațian face parte însă din acea minoritate intelectuală care presimte zădărnicia tentativei de a mai conferi un temei rațional politeismului și incompatibilitatea acestuia cu o concepție mai înalt filosofică și etică. la capătul itinerariului său, el se arată nu doar nemulțumit de justificările intelectuale conferite religiei tradiționale, ci și dezgustat moral de practicile sale rituale. ajuns la roma, își mărturisește despărțirea definitivă de păgânismul religios atunci când ia cunoștință de supraviețuirea anumitor culte arhaice care implicau, se pare, sacrificiul uman11.

pentru o perioadă, atitudinea sa rămâne încă una filoso-fic-păgână: „am revenit în mine însumi, căutând în ce fel aș putea afla adevărul”12; în această retragere interioară se poate recunoaște exercițiul stoic al detașării de reprezentările false13.

10 Tațian, Discurs…, XXiX, 1.11 Vezi Tațian, Discurs…, XXiX, 1 și nota aferentă.12 Tațian, Discurs…, XXiX, 1.13 Vezi cristian Bejan, „Filosofia ca preocupare de sine”, în: Marcus

Aurelius, Gânduri către sine însuși, traducere de c. Bejan, ed. Humanitas, București, 2013, pp. 8-29.

introducere14

este doar un moment etic pregătitor; căci în scurt timp Tațian face descoperirea Vechiului Testament, convertindu-se la creștinism: „și, în timp ce cugetam la lucrurile virtuoase, din întâmplare am dat peste niște scrieri barbare, care erau mai vechi decât doctrinele grecilor, dar mai divine decât rătăcirile acestora. și s-a întâmplat că acestea m-au convins”14. Faptul că el înțelege într-un sens deja creștin, nu doar iudaic, textul Septuagintei, este indiciul unui contact prealabil și intens cu mediile creștine de la roma.

citind scripturile, rămâne profund impresionat de învățăturile cuprinse în ele. în Discurs, Tațian enumeră o serie de argumente pe care le consideră decisive în convertirea sa. pe lângă cel al vechimii revelației în raport cu filosofia greacă, în jurul căruia își va construi mai târziu apologia, el listează și alte motive, cu precădere intelectuale. în primul rând, „principiul monarhic al universului”, așadar credința într-un singur Dumnezeu. poate că ea corespundea deja unor așteptări filosofice de tip medio-platonic. ei i se alătură un argument de ordin cosmologic: „Buna înțelegere a creării lumii”, altfel spus, explicația clară cuprinsă în Geneză, în opoziție cu miturile intricate și absurde ale teogoniilor lui Hesiod și orfeu. Dar, nu în ultimul rând, ceea ce îl convinge este și „superioritatea preceptelor”15, apreciere care nu poate fi pur teoretică, ci include sugestia că Tațian fusese martor al comportamentului creștinilor în fața persecuțiilor.

14 Tațian, Discurs…, XXiX, 2.15 Tațian, Discurs…, XXiX, 2.

introducere38

B. critică preliminară a filosofiei grecești (ii-iii)

2. partea întâi (iV-XXX):a. expunere a teologiei creștine („filosofia barbară”) în

contrast cu mitologia greacă (iV-XXi)B. atac la adresa întregii culturi păgâne (XXii-XXViii)c. convertirea lui Tațian la creștinism (XXiX-XXX)

3. partea a doua (XXXi-Xli):a. Teză particulară: Moise, întemeietorul „filosofiei

barbare”, este mai vechi decât Homer (XXXi)B. Digresiune: morala creștină. critică a moralei și a

sculpturii grecești (XXXii-XXXiV)c. argumentare cronologică: Moise este mai vechi față

de regii grecilor, deci și față de Homer și filosofii greci. concluzie: filosofia greacă a plagiat și falsificat revelația logosului acordată lui Moise (XXXV-Xli)

4. încheiere: Tațian se prezintă pe scurt ca „filosof al barbarilor” (Xlii).

Notă asupra ediției

prezenta traducere are la bază versiunea greacă din: Tatianos, Oratio ad Graecos / Rede an die Griechen, herausgegeben und neu übersetzt von Jörg Trelenberg, Mohr siebeck, Tübingen, 2012 (denumită în note „ediția Trelenberg”). Deși recentă, această ediție are avantajul de a fi mai conservatoare și mai fidelă în raport cu tradiția manuscrisă.

într-un număr restrâns de locuri, unde lecțiunile ei par să nu dea seama totuși în mod satisfăcător de sens, am confruntat-o cu reconstrucția savantă a lui Miroslav Marcovich ed., Tatiani Oratio ad Graecos., patristische Texte und studien, 43, Walter de gruyter, Berlin-new York, 2013, („ediția Marcovich”), aceptând în patru cazuri (Vii, 5; XX, 6; XXiV, 2; XXXV, 2) soluțiile oferite de aceasta. pentru controversatul paragraf XiX, 4, care conține un detaliu pre-țios din viața lui Tațian, dar ignorat de ambele ediții mai sus menționate, am urmat lecțiunea propusă de Heinz-günther nesselrath ed., Gegen falsche Götter und falsche Bildung. Tatian, Rede an die Griechen, Mohr siebeck, Tübingen, 2016. în fine, pentru paragraful V, 1, important prin conținutul său teologic, dar suspectat de multiple erori scribale, am apelat la studiul lui Martin elze, Tatian und seine Theologie,

40 noTă asupra eDiției

Vandenhoeck & ruprecht, göttingen, 1960, pp. 66-67, care reconstruiește textul oferind doar o punctuație a frazei diferită de cea a ediției Trelenberg și păstrând neatinsă topica manuscriselor, obținând însă astfel un rezultat superior în ce privește inteligibilitatea. în toate aceste locuri, diferențele dintre ediții au fost semnalate prin scurte note explicative.

numerotarea capitolelor și paragrafelor a fost riguros păstrată; am introdus în schimb unele noi alineate pentru facilitatea lecturii. parantezele ascuțite indică reconstrucția textului grecesc de către editor. pentru completările de sens propuse de traducător au fost utilizate paranteze drepte.

o traducere în limba română a Discursului lui Tațian a mai apărut în anul 1936, sub titlul: Tațian Asirianul, Cuvânt către Greci și Fragmente și mărturii, din grecește cu un studiu introductiv asupra vieții și operei autorului de Ion I. Popescu-Piscu, profesor la Colegiul Național Carol I din Craiova, Biblioteca Părinților Bisericești, nr. 5, editura Sfin-tei episcopii a Râmnicului-Noului Severin, Râmnicu-Vâlcii, 1936.

Tațian

Discurs către greci

introducere. aroganța și lipsa de originalitate a grecilor

i

1. nu-i mai tratați cu atâta dușmănie pe barbari, o greci, și nu le mai invidiați învățăturile! ce practică de-a voastră nu a fost la origine întemeiată de barbari? arta ghicitului prin vise au inventat-o cei mai renumiți telmessieni1; predicția prin astre, carienii2; prin zborul păsărilor, frigienii și străvechii isaurieni3; prin jertfe, ciprioții; astronomia, babilonienii; magia, perșii; geometria, egiptenii, iar învățarea alfabetului, fenicienii4.

1 Telmessos, cetate din lycia, ai cărei localnici erau pricepuți în oneiromanție și haruspicii; cf. cicero, Despre divinație, i, Xli, 91; Tertulian, Despre suflet, 46, 3. strategi celebri (cresus, alexandru cel Mare etc.) consultau oracolul de aici înaintea unor campanii militare.

2 caria, regiune din sud-vestul anatoliei.3 isauria, regiune din sudul anatoliei.4 Mitologia greacă îi atribuia lui cadmos, rege legendar al Tebei,

aducerea alfabetului din Fenicia în grecia, iar lui linos fixarea detaliată

Tațian42

2. De aceea încetați să mai numiți „invenții” imitațiile! căci cel care v-a învățat să faceți versuri și să le cântați este orfeu5; tot el și inițierea în mistere; etruscii, arta plastică; iar cronicile egiptenilor, scrierea istoriei. De la Marsyas6 și olympos7 ați luat arta flautului; or ambii erau frigieni, țărani care au inventat muzica la nai. Tirenienii au dat trâmbița; ciclopii fierăritul; iar compunerea scrisorilor o femeie, conducătoare în trecut a perșilor, după cum arată Hellanicos8; atossa9 era numele acesteia.

a numelui și rolului fiecărei litere. Despre cadmos și linos, vezi mai jos, la XXXiX-Xl.

5 Tațian urmează tradiția istoricilor antici care susțineau că tracul orfeu ar fi fost anterior lui Homer; orfeu era creditat cu inventarea sau perfecționarea lirei/citharei și cu un talent poetic și incantatoriu supra-natural. odată cu nașterea orfismului, i se atribuie și aducerea miste-relor (fie a tuturor, fie a celor orfice) din Tracia în grecia; cf. pindar, Pythice, iV, 176-177; Diodor din sicilia, Biblioteca istorică, iii, 65; apollodor, Biblioteca, i, 3, 2 etc. Mai jos, la Xli, 1, Tațian îl prezintă ca succesor al poetului linos.

6 Marsyas, ființă mitologică (silen), căreia i se atribuia inventarea flautului simplu; cf. apollodor, Biblioteca, i, 4, 2; Diodor din sicilia, Biblioteca istorică, iii, 58-59; vezi pierre grimal, Dicționar de mitologie greacă și romană, traducere de M. popescu, ed. saeculum i.o., București, 2001, sub voce „Marsias”.

7 olympos trecea drept elevul, fiul sau tatăl lui Marsyas; cf. platon, Banchetul, 215c; apollodor, Biblioteca, i, 4, 2.

8 Hellanicos din lesbos, istoric din sec. al V-lea î.Hr.; cf. Felix Jacoby ed., Die Fragmente der griechischen Historiker, i, leiden, 1995, fragmentul 178, pp. 148-149.

9 atossa (cca. 550-475 î.Hr.), fiica regelui persan cyrus cel Mare. lista invențiilor furnizată de Tațian e preluată cu unele diferențe și dez-voltată în clement al alexandriei, Stromate, i, 74-77.

Discurs către greci 43

3. lăsați deci la o parte această înfumurare și nu mai invocați în apărarea voastră vorbe alese10, pentru că, lăudân-du-vă de unii singuri, vă luați ca avocați tot oameni de-ai casei. un om cu minte trebuie să ceară mărturie de la ceilalți, iar între declarații să existe un acord. 4. însă din întâmplare numai voi nu concordați nici măcar în felul de a vorbi. nici dialectul dorienilor nu este identic cu cel al locuitorilor din atica, nici eolienii nu pronunță în același fel ca ionienii. cu o atât de mare dezbinare unde nu s-ar cuveni să fie, sunt încurcat pe cine să-l chem „grec”! iar culmea paradoxului e că ați dat cinstire expresiilor de origine străină și că, exagerând în folosirea vorbelor barbare, ați făcut din limba voastră un talmeș-balmeș.

5. De aceea noi ne-am despărțit de înțelepciunea voastră, cu toate că eram în ea cineva foarte onorabil. pentru că, vorba autorului de comedii:

„sunt poame acre și palavragii,un cor de rândunele, încurcă-treaba”11,

iar cei ce năzuiesc să o atingă croncăne și zbiară precum corbii. retorica ați pus-o în slujba nedreptății și a delațiunii, ca să vă vindeți libertatea vorbelor pe bani și, în multe cazuri, ca să înfățișați ceea ce acum e drept în clipa următoare ca nedrept; iar arta poeziei ați folosit-o pentru a compune lupte și amoruri între zei și a corupe sufletul.

10 în original: eujprevpeia („eleganța vorbelor”), termen din sfera retoricii, putând desemna atât armonia vorbirii, cât și aparența înșelătoare, în opoziție cu ajlhvqeia („adevărul”); cf. platon, Euthyde-mos, 305e.

11 aristofan, Broaștele, 92-93.

Tațian44

inconsecvența morală a filosofilor greciii

1. ce ați produs voi onorabil în filosofie? Dintre cei mai destoinici, cine a fost scutit de impostură? Diogene, care-și proclama autarhia prin fălirea cu butoiul, de la consumul crud de caracatiță făcu blocaj intestinal, murind din cauza neînfrânării12. aristip, care peripatetiza în haine de porfiră, a dus, sub aparența stimei, un trai decăzut13. platon, care filosofa, a fost vândut de Dionysos din cauza lăcomiei pântecelui14. 2. aristotel, care a pus din ignoranță providenței un hotar15 și a restrâns fericirea la îndeletnicirile

12 potrivit lui Diogenes laertios, Despre viețile…, Vi, 76-77, aceasta este doar una dintre versiunile morții filosofului cinic.

13 aristip din cyrene (cca. 435-350 î.Hr.), elev al lui socrate și unul dintre întemeietorii filosofiei hedoniste. caracterul său risipitor e atestat de Diogenes laertios, Despre viețile…, ii, 68-69. potrivit unei anecdote din același Diogenes laertios, Despre viețile…, ii, 78, în timpul unui banchet tiranul Dionysos i-a obligat pe filosofii de la curtea lui să se îmbrace în purpură și să danseze, aristip confor-mându-se după ce platon refuzase (pretextând că e o îmbrăcăminte feminină). alte anecdote ni-l prezintă pe aristip adesea în compania curtezanelor.

14 Vinderea lui platon ca sclav și răscumpărarea lui de către prieteni, de fapt un episod legendar din biografia acestuia, e pusă în Diogenes laertios, Despre viețile… iii, 18-20, nu pe seama lăcomiei lui, ci a cri-ticii sale la adresa lăcomiei tiranului siracuzei.

15 ideea limitării providenței nu se găsește în operele aristotelice autentice, ci doar în unele apocrife și la doxografi; cf. aetius, Placita, ii, 4, 12, pseudo-aristotel, Despre cosmos, Vi, 397b-398a. ea este reluată și de alți apologeți; vezi clement al alexandriei, Stromate,

Discurs către greci 45

plăcute, îl lingușea cu mare incultură pe alexandru16, acel băiat nebun care își ținea închis, în mod aristotelic, propriul său prieten într-o cușcă, purtându-l ca pe un urs sau leopard, din cauză că nu voise să i se închine17. De bună seamă că alexandru asculta de învățăturile maestrului când la ospețe își demonstra curajul și virtutea și atunci când l-a străpuns cu lancea pe cel mai apropiat și mai iubit tovarăș18, plângând apoi și înfometându-se în chip de doliu, ca să nu-l urască rudele. 3. aș putea râde și de cei care îi urmează în prezent doctrinele, zicând că realitățile de dincoace de lună sunt fără providență; tocmai ei, deși sunt mai aproape decât luna de pământ și mai jos decât traiectoria acesteia, prevăd cele imprevizibile. Doar că la cei care nu au parte nici de frumusețe, bogăție, forță trupească sau origine aleasă – la

V, 14, 90, 3; atenagoras atenianul, Solie în apărarea creștinilor, XXV, 2.

16 acuzațiile la adresa lui aristip, platon și aristotel sunt redate în cuvinte foarte asemănătoare de Tertulian, care pare să fi citit lucrarea lui Tațian; cf. Tertulian, Apologeticul, XlVi, 14-15.

17 callisthenes din olynth, o rudă a lui aristotel, a ajuns la recoman-darea acestuia consilierul lui alexandru cel Mare. se pare însă că prea multa sinceritate i-a atras tocmai pedeapsa la care face referire Tațian. Diogenes laertios, Despre viețile…, V, 4-5, o explică totuși prin par-ticiparea lui callisthenes la un complot. cât despre remarca ironică „în mod aristotelic”, ea este cel mai probabil o aluzie la colecția de animale și plante exotice pe care alexandru a strâns-o în timpul expedițiilor mili-tare, la solicitarea mentorului său.

18 cleitos, salvatorul vieții lui alexandru în lupta de la râul granicos (333 î.Hr.), a fost ucis de acesta la un banchet, în urma disputelor aprinse dintre cei doi, aflați în stare de ebrietate. Cf. plutarh, Viața lui Alexandru, 51, 9-11.

Tațian46

ei, după aristotel, nici fericire nu există. Dar să filosofeze și aceștia19!

iii

1. pe Heraclit, care a spus: „M-am învățat pe mine însumi”20, nu l-aș putea încuviința, fiindcă era și autodidact, și arogant; nici n-aș putea elogia pe cel ce și-a ascuns poemul în templul lui artemis, pentru ca publicarea lui să aibă loc apoi ca o inițiere în mistere. De altfel, cei care se ocupă cu astfel de lucruri spun că euripide, autorul de tragedii, este cel care a venit și l-a citit, trecându-le după aceea din memorie adepților destoinici, puțin câte puțin, obscuritatea heracliteană. 2. Desigur, ignoranța lui i-a dovedit-o din plin moartea; căci se îmbolnăvise de hidropizie și, fiind un practicant al medicinei ca filosofie, s-a învelit în bălegar, dar murdăria s-a întărit și i-a produs contracții pe întregul trup, făcându-l să-și dea în spasme sfârșitul21.

3. iar pe Zenon, cel care susținea că prin incendiul cosmic vor învia aceiași oameni în aceleași situații, adică anytos și

19 Tațian ironizează, se pare, observația lui aristotel din Protreptic despre obligația fiecărui om de a filosofa în vederea atingerii fericirii, inutilă dacă providența divină nu este prezentă în lumea sublunară.

20 Tațian redă defectuos dictonul. De fapt, Heraclit spusese: „am cer-cetat în mine însumi”; cf. Heraclit, fragmentul 101, în: H. Diels & W. Kranz ed., Die Fragmente der Vorsokratiker I, sechste auflage, Weidman, 1960, p. 173; totuși mărturisirea filosofului că a fost autodidact e con-firmată și de alte surse; cf. Diogenes laertios, Despre viețile…, iX, 5.

21 Cf. Diogenes laertios, Despre viețile…, iX, 3-4 și 6.

Discurs către greci 47

Meletos ca să acuze22, Busiris ca să își ucidă oaspeții23, Heracles ca să fie supus la munci, trebuie să îl respingem: acesta, în lucrarea lui Despre conflagrație, introduce ideea că vor exista mai mulți răufăcători decât oameni drepți; socrate ar fi unul, Heracles altul și încă vreo câțiva de felul acesta, puțini, nu mulți. aflăm deci că cei răi vor fi cu mult mai numeroși decât cei buni, iar Dumnezeu se dovedește a fi, conform lui Zenon, creatorul relelor, deoarece este prezent și în canale, și în viermi, ba chiar și în autorii crimelor de nedescris24.

4. cât despre empedocle, impostura lui au scos-o la iveală erupțiile de lavă din sicilia, dovedind că acesta nu era un zeu, adică așa cum zicea el, ci că mințea25. 5. aș

22 acuzatorii în procesul intentat lui socrate.23 Busiris ar fi fost un rege egiptean; consultându-l din cauza sece-

tei prelungite pe phrasius, un profet păgân, acesta l-a sfătuit să sacrifice zeilor câte un străin în fiecare an. atunci regele îl jertfi chiar pe profet și începu să-i ucidă pe toți cei care vizitau din întâmplare egiptul. în final este ucis și el de Heracles. Cf. apollodor, Biblioteca, ii, 5.

24 aceasta ar fi consecința involuntară a doctrinei stoice, potrivit căreia divinitatea este imanentă materiei. la fel, faptul că pentru stoici după sfârșitul lumii, prin conflagrația universală, nu are loc o Judecată de apoi finală, ci o reluare la nesfârșit a acelorași evenimente, duce la consecința că răul va fi întotdeauna mai răspândit decât binele. Cf. Hans von arnim ed., Fragmentele stoicilor vechi, i, trad. F. Bogoiu și c. Bejan, ed. Humanitas, București, 2016, paragrafele 107-110, pp. 198-201.

25 Diogenes laertios, Despre viețile…, Viii, 66, ne transmite două versuri dintr-un poem de-al lui empedocle, în care acesta se prezintă nu ca „om muritor, ci/ Zeu ce e fără de moarte”. Tot el redă și legenda după care empedocle s-ar fi aruncat în etna pentru a dovedi că se transfor-mase în zeu, dar erupția i-ar fi aruncat înapoi una dintre sandale, infir-mându-i pretențiile.

Tațian48

putea râde și de învățăturile băbești ale lui pherecydes26, și de faptul că pitagora i-a moștenit doctrina27, și că platon, deși unii nu vor să admită, i-a imitat28. 6. iar la împreunările „câinești” ale lui crates29 cine ar vrea să fie martor și nu ar respinge mai degrabă nebunia plină de trufie a vorbelor celor care îi seamănă, pentru a căuta ceea ce este virtuos cu adevărat?

7. De aceea, fie ca să nu vă tragă după ele alaiurile acestor iubitori de zgomot, și nu de înțelepciune30, care predau învățături în contradicție cu propria persoană, rostind ce îi trece fiecăruia prin minte; și care au, de altfel, multe motive să se atace și între ei. căci se urăsc unul pe altul, iar când își ciocnesc părerile, din impostură își atribuie lor înșiși cele mai înalte locuri. nici pe stăpânitori nu ar trebui în acest caz să-i

26 opera presocraticului pherecydes din syros (floruit sec. al Vi-lea î.Hr.) s-a pierdut; se pare că e primul autor grec care a scris o teogo-nie în proză, făcând trecerea de la mitologie la filosofie. i se atribuiau puteri profetice. Vezi Pherecydes von Syros, în: H. Diels & W. Kranz ed., Die Fragmente…, pp. 43-51, Diogenes laertios, Despre viețile…, i, 116-122.

27 Cf. Diogenes laertios, Despre viețile…, Viii, 2.28 Cf. Diogenes laertios, Despre viețile…, iii, 6 și 8. pitagoreismul

lui platon se observă în operele târzii, mai ales în dialogul Timaios.29 crates din Teba (floruit cca. 328/325 î.Hr.), filosof cinic și unul

dintre profesorii lui Zenon, s-a căsătorit cu Hipparchia, o tânără aris-tocrată, pe care a convertit-o la stilul său de viață. aluzia lui Tațian pare să fie la consumarea legăturii conjugale a celor doi în public, după maniera impudică a cinicilor. Cf. Diogenes laertios, Despre viețile…, Vi, 88 și 96-97.

30 Joc de cuvinte între filoyovfwn („iubitori de zgomote”) și filo-sovfwn („iubitori de înțelepciune”).

Discurs către greci 49

lingușească, țintind la recompensele din partea împărăției, ci să aștepte până când cei mari vin ei înșiși la aceștia.

expunere a teologiei creștine. Dumnezeu-TatăliV

1. căci pentru ce motiv, o greci, doriți să puneți auto-ritățile în conflict cu noi ca într-o luptă cu pumnii? iar dacă eu nu vreau să adopt obiceiurile unor oameni, de ce sunt detestat, ca și cum aș fi cel mai mare profanator? 2. împăratul poruncește plata dărilor, sunt gata să ascult; stăpânul vrea să îi slujesc și să îi fiu supus, cunosc slujirea. căci trebuie să îl respectăm pe om după măsura omenească; dar se cuvine să ne temem doar de Dumnezeu, care nu poate fi văzut cu ochii omenești și nu poate fi cuprins printr-o artă. Doar dacă mi se poruncește să-l reneg pe el, eu nu voi asculta, ci mai degrabă voi muri, ca să nu mă dovedesc un om mincinos și lipsit de recunoștință.

3. Dumnezeu, după noi, nu își are existența în timp, deoarece el este singurul fără de început și început a toate. „Duh este Dumnezeu”31, dar nu unul care pătrunde prin materie32, ci creator al duhurilor materiale și al formelor din

31 Ioan 4, 24.32 este vorba despre pneuma („spiritul”) din filosofia stoică. stoicii

îl vedeau ca o substanță fină, materială, răspândită în întregul univers și care dă formă fiecărui lucru, fiind, așadar, imanentă lumii. pentru ei pneuma este același lucru cu „zeul” și „logosul”. Cf. Hans von arnim ed., Fragmentele..., 152-157, pp. 222-225. Tațian explică aici diferența

Tațian50

ea, invizibil și intangibil, Tată al lucrurilor sensibile și vizibile. pe el noi îl cunoaștem prin creația acestuia, iar invizibilul puterii sale îl concepem prin intermediul creaturilor.

4. Dar la creația pe care el a săvârșit-o în vederea noastră eu nu vreau să mă închin. iar soarele și luna au fost create pentru noi; cum aș putea să mă închin la slujitorii noștri? cum să pot afirma că sunt zei lemnele și pietrele? Duhul care pătrunde prin materie este inferior Duhului divin; întrucât are o natură asemănătoare sufletului, el nu trebuie cinstit în chip egal cu Dumnezeul cel desăvârșit. 5. Dar Dumnezeul cel de nenumit nu trebuie nici mituit cu daruri33; cel nelipsit de toate nu trebuie calomniat de noi că ar avea nevoie de ceva. Voi prezenta însă mai explicit doctrinele noastre.

nașterea logosului V

1. Dumnezeu „era la început”34; dar începutul este puterea cuvântului, potrivit învățăturii pe care am primit-o. căci stăpânul tuturor lucrurilor, deși este el însuși fundament al universului, în măsura în care creația încă nu avusese loc, era singur. Dar, în măsura în care acesta, fundamentul, era întreaga putere a celor vizibile și invizibile, cu el erau

între această pneumă imanentă, pe care o numește și „duh material”, și Dumnezeul teologiei creștine, care este transcendent și imaterial.

33 „Mituirea cu daruri” se referă la oferirea de jertfe materiale.34 Cf. Ioan 1, 1.

Discurs către greci 51

toate lucrurile; iar prin puterea rațională35 cu el subzista și cuvântul, care era în el36.

2. însă, prin voia [Tatălui], cuvântul iese37 din simplitatea lui38; iar cuvântul acesta, care nu se duce39 în van, devine lucrarea întâi-născută a Tatălui40. Despre acesta știm noi că

35 Tațian distinge „puterea rațională”, care revine Tatălui (cf. V, 4: „puterea Tatălui”), de „puterea cuvântului” (cf. V, 1; Vii, 3-4), care revine logosului.

36 ultima frază i-a nedumerit pe diverșii editori, care au suspectat existența unor erori multiple de copiere a textului (suspectă ar fi mai ales repetarea cuvintelor „fundament” și „cu el”). am urmat, de aceea, în traducerea acestui pasaj, nu lecțiunea ediției Trelenberg, ci punctuația reconstruită în monografia sa de Martin elze, Tatian und seine Theologie, göttingen, 1960, p. 72, care are avantajul de a păstra intacte cuvintele și topica manuscriselor: kaqoV deV pa~sa duvnami" oJravtwn te kaiV ajoravtwn aujtoV" uJpovstasi", h\n suVn aujtẁ/ taV pavnta: suVn aujtẁ/ diaV logikh̀" dunavmew" aujtoV" kaiV oJ Lovgo", o}" h\n ejn aujtẁ/, uJpevsth[sen]. Distincția dintre cele două perspective asupra lui Dumnezeu: anterior creației / în raport cu creația, este reluată în Tertulian, Împotriva lui Praxeas, V.

37 Termenul prophdavw, al cărui sens literal e acela de „a sări îna-inte”, „a țâșni”, se regăsește la sfântul iustin Martirul și Filosoful, Dialog cu iudeul Tryphon, cXXViii, 3.

38 a Tatălui. Ființa simplă (aJplovth", „simplitatea”) este atributul exclusiv al lui Dumnezeu, în timp ce toate creaturile sunt ființe compuse.

39 Cwrhvsa", în original, de la verbul cwrevw („a merge înainte”, „a avansa”).

40 în original: e[rgon prwtovtokon tou` patroV". Termenul „întâi-născut” e preluat de la sfântul iustin Martirul și Filosoful. sfântul iustin nu numește însă niciodată logosul „lucrare”; cf. sfântul iustin Martirul și Filosoful, Apologia întâi, XXiii, 2; XXXiii, 6; XlVi, 2; liii, 2; lViii, 3; lXiii, 15; Dialog…, lXXXiV, 2; lXXXV, 2; c, 2; cXVi, 3; cXXV; 3; cXXXViii, 2 etc.

Tațian52

este începutul lumii. 3. iar el s-a ivit prin împărtășire41, nu prin despărțire42, pentru că ceea ce este divizat43 se separă44 de întâiul lucru, însă ceea ce e împărtășit, chiar dacă admite un act de distribuire45, nu produce o lipsă în cel din care a fost luat. 4. așa cum de la o făclie se aprind multe focuri, dar prin aprinderea mai multor făclii lumina primei făclii nu se diminuează, în același fel și cuvântul, deși a înaintat46 din puterea Tatălui, nu l-a făcut pe născător lipsit de cuvânt47.

5. Fiindcă și eu vorbesc, iar voi ascultați; și este limpede că, în timp ce cuvântez, prin transmiterea unui cuvânt eu nu devin lipsit de acest cuvânt, ci, exteriorizându-mi glasul, vreau să pun în ordine materia aflată în dezordine în voi. 6. și, după cum cuvântul cel născut la început a dat naștere la rândul său creației noastre, creând materia în slujba lui, la

41 în original: kataV merismovn, de la verbul merivzw („a împărți”, „a distribui”).

42 în original: kat * ajpokophvn, de la verbul ajpokovptw, al cărui sens de bază, acela de „a tăia” (printr-o lovitură violentă), implică variate nuanțe: „a amputa”, „a exclude”, „a face abstracție” etc.

43 în original: toV ajpotmhqeVn, un participiu pasiv substantivizat obținut de la verbul ajpotevmnw („a tăia”, „a secționa”, „a diviza”).

44 în original: kecwvristai, de la verbul cwrivzein („a separa”). același termen exprimă, la Tațian, separarea Duhului sfânt de sufletul omului, după căderea în păcat.

45 în original: oijkonomiva. aceeași utilizare a conceptului de „ico-nomie” pentru relațiile din sânul sfintei Treimi apare și în Tertulian, Împotriva lui Praxeas, ii, 1, 4; iii, 1-2.

46 în original: proevlqwn, de la verbul proevrcomai („a înainta”).47 în original: a[logon, care înseamnă simultan „lipsit de cuvânt”,

„de rațiune”, „irațional”. Metafora făcliei e preluată din sfântul iustin Martirul și Filosoful, Dialog…, lXi, 2.

Discurs către greci 53

fel și eu, prin imitarea cuvântului, după ce am fost născut din nou și adus la înțelegerea adevărului, pun ordine în confuzia unei materii de același gen. 7. însă materia nu este și ea fără de început, așa cum este Dumnezeu, și nici de o putere egală cu Dumnezeu ca urmare a lipsei de început, ci a fost creată, și nu creată de un altul, ci produsă de unicul creator al tuturor lucrurilor.

învierea morților și Judecata de apoiVi

1. și de aceea noi credem că după sfârșitul tuturor lucrurilor va exista și o înviere a trupurilor, dar nu așa cum ne învață stoicii, că la anumite intervaluri ciclice se vor naște și vor pieri la infinit aceleași lucruri, fără niciun rost; ci aceasta se va întâmpla o singură dată, la sfârșitul veacurilor noastre, și pentru totdeauna, iar recompunerea va fi numai a oamenilor, în vederea Judecății. 2. iar pe noi nu ne judecă nici Minos, nici radamanthys48, înainte de a căror moarte n-a fost judecat, după cum zic miturile, niciun suflet; ci creatorul însuși, Dumnezeu, va fi cel care ne va cerceta.

48 Minos și radamanthys, fiii pe care Zeus i-ar fi avut cu europa după răpirea ei în creta, ar fi fost făcuți de acesta judecători în Hades; cf. Homer, Odiseea, Xi, 565; platon, Apologia lui Socrate, 41a; Gorgias, 523e. Despre adevăratul Judecător vezi: sfântul iustin Martirul și Filosoful, Apologia întâi, Viii, 4; atenagoras atenianul, Solie…, XXi, 1; Tertulian, Apologeticul, XXiii, 13; Despre spectacole, XXX, 4; Către neamurile păgâne, i, 19.

Tațian54

3. Deci, chiar dacă ne socotiți niște flecari și învârtitori de fraze, pe noi nu ne privește, fiindcă aceasta e învățătura în care am crezut. așa cum eu nu existam nici înainte de a mă naște și nu știam cine sunt, ci mă aflam doar în substanța materiei carnale, însă prin naștere am devenit ceva ce înainte nu eram și m-am convins de existența mea, la fel, după ce voi trece și voi înceta prin moarte să exist și să fiu perceput, eu voi fi iarăși ca atunci când, mai întâi, nu existam, dar apoi m-am născut49.

4. chiar dacă focul va distruge elementul meu carnal, lumea păstrează materia care s-a transformat în fum; chiar dacă voi fi dizolvat în râuri, mări, chiar dacă voi fi sfâșiat de fiare, eu sunt pus la păstrare în visteriile bogatului stăpân. omul, sărac și fără Dumnezeu50, nu știe cele puse la păstrare; dar Dumnezeu, împăratul, atunci când va voi, va restabili substanța văzută doar de el în starea ei primordială.

49 ceea ce face, după Tațian, plauzibilă învierea ca trecere de la neființă la ființă este faptul că o trecere similară există și în cazul nașterii. Tertulian, Apologeticul, XlViii, parafrazează acest pasaj: „prin urmare tu, care n-ai fost nimic mai înainte de a exista, tot tu, devenind nimic după ce vei înceta a mai exista, de ce n-ai să poți deveni iarăși din nimic ceva, prin voința aceluiași creator care a voit ca tu să iei ființă din nimic?”, în: Apologeți de limbă latină, PSB 3 (serie veche), traducere de n. chițescu, e. constantinescu, p. papadopol și D. popescu, introducere și note de n. chițescu, editura institutului Biblic și de Misiune al Bisericii ortodoxe române, București, 1981, p. 105.

50 în original: a[qeo" („fără Dumnezeu”, dar și „orb”).

Introducere

Viața lui Atenagoras

Biografia lui atenagoras ne este, din păcate, practic necunoscută. cele două mari surse istoriografice ale creș-tinismului primelor trei veacuri: Istoria bisericească a lui eusebiu de cezareea și Despre bărbații iluștri a Fericitului ieronim, deși bogate în referințe despre alți apologeți, inclusiv despre cei ale căror opere s-au pierdut, nu îi amintesc nici măcar existența.

Totuși el este menționat. Mai întâi, de Metodiu de olimp († 311 d.Hr.), care în propriul său Tratat despre înviere, alcătuit contra lui origen, invocă numele lui atenagoras, parafrazând un fragment din Solia în apărarea creștinilor:

„ce e deci diavolul, veți spune? un duh care se află în jurul materiei, după cum zice și atenagoras, creat de Dumnezeu, așa cum și ceilalți îngeri au fost creați de el, și căruia i s-a încredințat administrarea materiei și a formelor materiei. căci aceasta era starea îngerilor: ei au fost făcuți de Dumnezeu în scopul providenței asupra creaturilor rânduite de el, așa încât Dumnezeu să aibă o providență atotcuprinzătoare și generală îndreptată asupra tuturor, deținând autoritatea și puterea universală și conducând neabătut ca o corabie universul prin

introducere132

cârma înțelepciunii sale, iar îngerii cei rânduiți de el asupra acestuia să aibă [o providență] particulară”1.

Mărturia este prețioasă, fiind decisivă în stabilirea autenticității textului Soliei. însă, în mod paradoxal, în ciuda temei abordate de Metodiu în lucrarea sa, el nu ne spune nimic și nici nu pare să cunoască existența celeilalte scrieri asociate cu apologetul grec, Tratatul despre înviere.

o a doua menționare a lui atenagoras se înregistrează abia peste un secol, într-o sursă independentă de Metodiu, dar cu un conținut deosebit de problematic. autorul ei este un istoric bizantin obscur, Filip din side2, care în jurul anului 400 d.Hr., sau puțin mai târziu, a avut ambiția de a alcătui o vastă sinteză a istoriei universale, în 24 de cărți. opera lui a fost receptată negativ de marii intelectuali ai Bisericii, care i-au reproșat o lipsă evidentă de spirit științific3, căzând astfel în desuetudine și pierzându-se aproape în întregime. s-au conservat din ea doar câteva fragmente de mică întindere, iar unul dintre ele îl privește în mod direct pe atenagoras. Dar nici acest fragment

1 Metodiu de olimp, Aglaofon sau despre înviere, i, 37. Cf. ate-nagoras atenianul, Solie în apărarea creștinilor, XXiV, 2-5. cel puțin despre existența lui atenagoras știe și sfântul epifanie de salamina, care redă un lung extras din opera lui Metodiu, incluzând parafraza din Solie; sfântul epifanie de salamina, Panarion, lXiV, 29, 1-2. la rândul său, sfântul Fotie, Biblioteca, 234, reproduce fragmentul.

2 Filip din side (cca. 380-431 d.Hr.), preot la constantinopol și apropiat al sfântului ioan gură de aur.

3 Cf. socrate scolasticul, Istoria bisericească, Vii, 27: „spun [doar] atât: că el încurcă epocile istoriei. Deși menționează epoca împă-ratului Teodosie, revine iar la vremurile episcopului atanasie; și proce-dează la fel de cele mai multe ori”.

introducere 133

nu a ajuns până la noi în forma lui originară, ci indirect, prin-tr-un rezumat alcătuit de un cititor anonim4:

„[Filip din side zice, în cartea a 24-a, că] primul la conducerea didaskaleionului din alexandria a fost atenagoras; el și-a desfășurat activitatea în vremea lui Hadrian și a lui antoninus, cărora le-a adresat și o Solie în apărarea creștinilor; acest bărbat mărturisea în haină de filosof creștinismul și a fost șeful școlii academice. Dorind să scrie, mai înainte de celsus, împotriva creștinilor, el a citit dumnezeieștile scripturi cu scopul de a le combate într-un mod mai riguros, însă a fost atât de răpit de sfântul Duh, încât a devenit, precum marele pavel, învățător în loc de prigonitor al credinței pe care o persecuta. Filip spune că ucenicul lui a fost clement, autorul Stromatelor, și că [elevul] lui clement a fost panten. iar panten, care era și el atenian, a fost filosof pitagoreic. Dar eusebiu spune, dimpotrivă, că panten a fost învățătorul lui clement, care și amintește despre el în Hypotypoze ca fiindu-i învățător. După Filip, acest panten l-ar fi avut ca ucenic și succesor al școlii după el pe origen. Dar, potrivit lui eusebiu, l-a avut pe clement, iar după clement pe origen”.

4 Fragmentul a fost descoperit la sfârșitul veacului al XVii-lea, într-un manuscris cunoscut astăzi sub numele de „codex Baroccia- nus 142”, la fol. 216, de Henry Dodwell, care a stabilit că citito-rul anonim al lui Filip din side este, de fapt, istoricul nikephoros Kallistos (1256-1335 d.Hr.). el a fost publicat inițial în H. Dodwell, Dissertationes in Irenaeum, oxford, 1689, p. 488, fiind reeditat în g. Hansen ed., Theodoros Anagnostes Kirchengeschichte, akademie Ver-lag, 1971, p. 160. pentru detalii, vezi Bernard pouderon, D’Athènes à Alexandrie. Études sur Athénagore et les origines de la philosophie chréti-enne, Quebec-paris, 1997, pp. 1-65.

introducere134

Deși Filip cunoaște și redă corect titlul lucrării lui atenagoras, explicațiile furnizate de el conțin și un număr mare de inadvertențe istorice. Mai întâi, faptul că îi con-fundă pe destinatarii Soliei: din dedicația păstrată la în-ceputul ei, știm că nu a fost adresată împăraților Hadrian (117-137) și antoninus (137-161), ci urmașilor acestora: Marcus aurelius (161-180) și commodus (176-192). apoi, succesiunea la conducerea școlii catehe tice din alexandria în versiunea lui Filip (clement-pan ten) este contrazisă de eusebiu, care arată că „panten a fost urmat de clement”5. în fine, alte două erori: clement însuși, care îl cunoștea bine pe profesorul său panten6, ne transmite că acesta era originar din sicilia7, nu din atena, cum susține Filip; iar eusebiu adaugă în plus că fusese anterior filosof stoic, nu pitagoreic8.

Date fiind aceste multiple neconcordanțe, afirmația lui Filip că atenagoras ar fi fost la originea școlii catehetice din alexandria este la rândul ei considerată suspectă de majoritatea cercetătorilor9; nici clement, nici

5 eusebiu de cezareea, Istoria bisericească, V, 11; Vi, 6.6 clement al alexandriei, Ecloge, lXVi, 2: „panten al nostru”.7 clement al alexandriei, Stromate, i, 11, 2.8 eusebiu de cezareea, Istoria bisericească, V, 10.9 excepție face patrologul B. pouderon, care susține că nu ar fi

exclus ca apologetul grec să fi predat totuși la alexandria „într-o școală privată, de inspirație creștină”, care să nu fi fost „plasată sub jurisdicția unui episcop” (B. pouderon, D’Athènes à Alexandrie…, p. 41). în spri-jinul ipotezei el aduce ca argumente: a. textul neclar al lui eusebiu, din care ar reieși că școala catehetică exista anterior lui panten. când acesta preda, deja „era un obicei vechi să existe la ei un didaskaleion al

introducere 135

origen, nici eusebiu nu evocă în operele lor numele lui atenagoras, cu atât mai puțin în legătură cu întemeierea acestei școli.

Tot Filip transmite și că atenagoras ar fi condus anterior academia din atena. în realitate, acest detaliu e și cel mai puțin credibil din întregul său expozeu. el nu concordă, de pildă, cu informația lui Dio cassius și Filostrat, potrivit cărora abia în 176 Marcus aurelius reinstituie, la atena, cele patru catedre oficiale de filosofie, acordându-i lui Herodes atticus privilegiul de a numi șefii acestor catedre10. înainte de 176, platonismul era predat exclusiv în școli private; academia fusese distrusă în timpul cuceririi atenei de către generalul sulla (86 î.Hr.), iar de atunci numele scolarhilor nu a mai fost înregistrat de istorie, altfel spus platoniștii nu mai aveau un conducător oficial11. în plus, o atât de înaltă demnitate

sfintelor scripturi” (eusebiu de cezareea, Istoria..., V, 10); b. pre-zența în corpusul atenagorian a deselor referințe la egipt; c. multe citate din cartea a ii-a a Istoriilor lui Herodot, între care o descriere aparent inutilă a templului din sais; d. menționarea cămilei în Tratat, Xii, 2, animal exotic pentru greci, dar comun pentru egipteni. Vezi B. pouderon, Athénagore d’Athènes, philosophe chrétien, Beauchesnes, paris, 1989, pp. 26-29. pledoaria sa filologică este receptată cu scep-ticism de ceilalți specialiști. Cf. a. Boulluec, Alexandrie antique et chrétienne. Clémente et Origene, paris, 2006, pp. 45-46; David rankin, Athenagoras. Philosopher and Theologian, ashgate, 2009, pp. 9-10.

10 Dio cassius, Istoria romană, lXXi, 31; Filostrat, Viețile sofiștilor, 566.

11 Vezi giovanni reale, A History of Ancient Philosophy. The Schools of the Imperial Age, transl. by J. cartan, new York, 1990, pp. 207-209.

introducere136

nu putea trece neobservată în mediile creștine, care ar fi menționat spectaculoasa convertire a reprezentantului ofi-cial al filosofiei platonice12. ceea ce ar putea sugera, deși confuz, textul lui Filip este că atenagoras, în calitate de profesor („în haina de filosof”), ar fi putut conduce totuși la atena un didaskaleion creștin, după modelul celui deschis de sfântul iustin la roma sau, mai târziu, de Tațian.

rămâne însă o informație prețioasă de la istoricul bizan-tin: cea a convertirii lui atenagoras la creștinism, la o vârstă când acesta era deja format intelectual. Dacă el a făcut-o citind scripturile deoarece voia să-i combată pe creștini, așa cum transmite Filip, sau poate numai din interes, este cu neputință de verificat.

ultima mărturie despre atenagoras, cea mai târzie, este chiar cea din titlul Soliei: „a lui atenagoras atenianul, filosof creștin, Solie în apărarea creștinilor”. coroborată cu indiciile vagi din fragmentul lui Filip, ea contribuie la schițarea unui portret foarte general al apologetului: atenagoras a trăit în jumătatea secolului al ii-lea, în vremea lui Marcus aurelius (161-180) și a fiul său commodus (176-192); a fost inițial un filosof păgân, care ținea probabil o școală privată la atena; s-a convertit la creștinism la o vârstă matură, dar și-a păstrat mantaua filosofică și după convertire13.

12 Vezi B. pouderon, „introduction”, în: Athénagore, Supplique au sujet de chrétiens et Sur la résurrection des morts, sc 379, introduction, texte et traduction par B. pouderon, cerf, paris, 1992, p. 18.

13 Vezi B. pouderon, Athénagore d’Athènes..., p. 35.

introducere 159

Structura generală:

1. introducere (i-ii)a. Toleranța religioasă în imperiu. persecuția nedreaptă

a creștinismului (i)B. apel la judecarea imparțială a cazului creștinilor și

protejarea lor printr-o lege (ii)c. cele trei acuzații: ateism, incest, antropofagie (iii)

2. partea întâi (iV-XXX): acuzația de ateisma. Monoteismul în poezia și filosofia greacă și în viziunea

creștină (iV-iX)B. Teologia creștină; morala; eshatologia (X-Xii)c. contraatac la adresa religiei păgâne (Xiii-XXX)a. respingere a idolatriei. statuile zeilor sunt creații

umane (Xiii-XVi)b. respingere a mitologiei homerice și orfice. Zeii nu

există (XVii-XXii)c. explicarea idolatriei: demonii produc iluzia acțiunii

statuilor (XXiii-XXVii)d. explicarea mitologiei: zeii au fost oameni din trecut

(XXViii-XXX)

3. partea a doua (XXXi-XXXVi): acuzațiile de incest și antropofagie

a. introducere: credința creștină în Judecata finală a lui Dumnezeu (XXXi)

B. respingerea acuzației de incest. căsătoria creștină și morala păgână (XXXii-XXXiV)

introducere160

c. respingerea acuzației de antropofagie. credința în învierea trupurilor (XXXV-XXXVi)

4. încheiere (XXXVii): atenagoras solicită încuviințarea cererilor.

Notă asupra ediției

prezenta traducere are la bază versiunea greacă din: Athénagore, Supplique au sujet de chrétiens et Sur la résurrection des morts, sc 379, introduction, texte et traduction par Bernard pouderon, Éditions du cerf, paris, 1992, pp. 70-209. secționarea textului în: introducere, două părți și încheiere, precum și numerotarea capitolelor și paragrafelor au fost riguros păstrate; în schimb, pentru ușurința lecturii au fost introduse pe alocuri alineate noi, iar subtitlurile editorului francez au fost înlocuite cu altele mai scurte. parantezele ascuțite indică reconstrucția textului grecesc de către editor; lacunele din original imposibil de restituit au fost semnalate prin puncte de suspensie încadrate tot de paranteze ascuțite. pentru completările de sens propuse de traducător au fost utilizate paranteze drepte.

o traducere integrală a textului lui atenagoras a mai apărut, sub forma unei lucrări de licență, în: nicolae chiriac, PRESBEIA PERI TWN CRISTIANWN (Legatio pro christianis, Solia pentru creștini) a lui Athenagora apolo-get-filosof-creștin din Athena, teză pentru licență, universitatea din București, Facultatea de Teologie, Tipografia M. s. niculescu & co, 1905. câteva fragmente au mai fost retraduse și publicate de pr. prof. T. Bodogae în: Apologeți de

AtenAgorAs AteniAnul162

limbă greacă, PSB 2 (serie veche), editura institutului Biblic și de Misiune al Bisericii ortodoxe române, București, 1980, la pp. 372-384.

A lui Atenagoras Atenianul, filosof creștin,

Solie în apărarea creștinilor

Dedicațiecătre împărații Marcus aurelius antoninus și lucius

aurelius commodus, învingători ai armenilor, ai sarmaților, dar, mai presus de toate, filosofi.

Introducere

libertatea religiei în imperiul roman. excepția creștinismului

i

1. locuitorii din imperiul vostru, măriți împărați, au obiceiuri și legi diferite de la un popor la altul. și nimeni dintre aceștia nu este oprit, prin lege sau de teama unei pedepse, să-și respecte tradițiile strămoșești, chiar și atunci când ele sunt ridicole. astfel, troienii spun că

AtenAgorAs AteniAnul164

Hector1 este zeu și se închină la elena2, în care-o văd pe adrasteia3. spartanii îi venerează pe agamemnon4 și pe phylonoe, fiica lui Tindar5, sub numele de Zeus și enodia6. atenienii îi aduc jertfe lui erechteus-poseidon7; de altfel, ei au rituri și mistere chiar și pentru agraulos și

1 Hector, fiul lui priam, regele troian din Iliada. câteva indi-cii sugerează că la Troia exista un cult al lui Hector; cf. lucian din samosata, Adunarea zeilor, Xii; pseudo-clement, Omilii Vi, 22; iulian apostatul, Epistola 79. pentru notele aferente paragrafului i, 1, vezi și B. pouderon, „appendice i”, în: Athénagore. Supplique…, pp. 320.

2 elena din Troia, motivul disputei dintre ahei și troieni în Iliada. cultul său și al soțului ei legitim, Menelaos, e atestat în unele scrieri cla-sice; cf. pausanias, Călătorie în Grecia, iii, 15, 3 și 9; isocrates, Elogiul Elenei, 63.

3 „implacabila”, epitet al lui nemesis, zeiță a necesității. potrivit lui apollodor, Biblioteca, iii, 10, 7, „unii susțin că elena este fiica lui nemesis și a lui Zeus”.

4 regele cetății Micene și conducătorul expediției împotriva Troiei din Iliada. pentru cultul său în sparta, vezi lycophron, Alexandra, 335; clement al alexandriei, Protrepticul, ii, 38, 3.

5 rege mitic al spartei. Tindar s-a căsătorit cu leda, de la care a avut mai întâi două fiice: Timandra și phylonoe. pe aceasta din urmă zeița artemis o va face nemuritoare. Cf. apollodor, Biblioteca, iii, 10, 6-7.

6 Zeitate veche din Thessalia, identificată cu persefone și Hecate.7 erechteus, rege mitic atenian, al șaselea în ordinea mitului;

cf. eusebiu de cezareea, Cronica, i, 30, 1. sub numele lui istoricii consideră că se ascunde o veche divinitate preelenă. în epoca clasică era socotit un însoțitor al lui poseidon sau era chiar asimilat cu acesta, tem-plul său din atena fiind celebrul erechteion. Cf. Herodot, Istorii, Viii, 55; pausanias, Călătorie..., i, 26, 5; lycophron, Alexandra, 158.

Solie în apărarea creștinilor 165

pandrosos8, despre care cred că au comis o impietate deschizând un cufăr. într-un cuvânt, la toate neamurile și popoarele, oamenii înfăptuiesc ce sacrificii și mistere vor. cât despre egipteni, aceștia socotesc că până și pisicile, crocodilii, șerpii, cobrele și câinii sunt zei!

2. iar tuturor acestora și voi, și legile, le arătați în-găduință, considerând că a nu crede în niciun zeu este o impietate și un sacrilegiu, dar și că este necesar să asculte fiecare de ce zei voiește, pentru ca astfel, dintr-o teamă sacră față de Divinitate, să se abțină de la nedreptăți. cu toate acestea, noi – și să nu credeți ce-ați aflat din auzite, așa cum face gloata! – suntem tratați cu dușmănie, din pricina numelui. însă nu numele sunt vrednice de ură, ci nedreptatea este ceea ce se cuvine judecat și pedepsit. și tocmai de aceea vouă lumea vă admiră blândețea, toleranța și atitudinea cea pașnică și iubitoare față de toți oamenii: particularii pentru că îi tratați în mod egal în fața legii, cetățile deoarece le acordați cinstire pe măsura meritelor și

8 agraulos, pandrosos și Herse erau fiicele lui cecrops, înteme-ietorul mitic al atenei. acestora zeița atena le încredințase un prunc monstruos, erichtonios, închis într-un cufăr, cu porunca de a nu-l des-chide. copilul era rodul accidental al gaiei și al lui Hefaistos, care încercase să o violeze pe atena, dar, împiedicându-se, a lăsat-o însăr-cinată pe gaia, zeița pământului. curioase, fetele deschid cufărul și sunt lovite de nebunie, fie din cauza fricii, pentru că dinăuntru ar fi ieșit un șarpe, fie ca pedeapsă dată de zeiță pentru încălcarea jurămân-tului; cf. apollodor, Biblioteca, iii, 14, 2 și 6; Hyginus, Fabule, 166. pausanias, Călătorie..., i, 27, 3, menționează existența la atena a unui templu închinat lui pandrosos (pe motiv că s-ar fi opus totuși deschi-derii coșului).

AtenAgorAs AteniAnul166

întreg imperiul fiindcă beneficiază, datorită înțelepciunii voastre, de o adâncă pace.

3. însă asupra noastră, a celor care ne numim creștini, nu ați mai vegheat, îngăduind astfel – deși n-am săvârșit nimic nedrept, ci, după cum va reieși în continuare din acest discurs, noi ducem, dintre toți, viața cea mai evlavioasă și mai dreaptă față de Divinitate și de împărăția voastră – să fim urmăriți, târâți și prigoniți, întrucât gloata, numai sub pretextul numelui, continuă să ducă împotriva noastră un război. iată de ce am îndrăznit să vă înștiințăm de lucrurile care ni se întâmplă – iar din discursul nostru veți afla că le îndurăm în mod nedrept, dincolo de orice lege și orice rațiune – și vă rugăm să cercetați câte ceva și despre noi, pentru ca denunțătorii să înceteze să ne mai ucidă. 4. într-adevăr, nu ne sunt luate doar averile de către acești persecutori; ei nu fac să ne pierdem numai demnitățile sau alte bunuri de valoare. pe acestea, deși gloatei i se pare că ar avea vreo greutate, le disprețuim; căci noi am învățat nu numai să nu îi ripostăm celui care ne lovește și să nu-i dăm în judecată pe cei ce ne târăsc și ne despoaie, ci și să le întindem celălalt obraz spre pălmuire9, atunci când ne împroașcă cu noroi, și să le dăm, atunci când ne iau haina, și cămașa10. nu, ci aceștia se îndreaptă, dat fiind că la averi am renunțat, împotriva trupurilor și a sufletelor noastre, revărsând asupra noastră o mulțime de calomnii, pe care nici măcar nu le-am fi bănuit, potrivite mai degrabă unor flecari ca ei și cei de teapa lor.

9 Cf. Matei 5, 39; Luca 6, 29.10 Cf. Matei 5, 40; Luca 6, 30.

Cuprins

cuvânt înainte .....................................................................5

TațianDiscurs către greci

introducere ........................................................................11notă asupra ediției .............................................................39Discurs către greci .............................................................41

Atenagoras AtenianulSolie în apărarea creștinilor

introducere ......................................................................131notă asupra ediției ...........................................................161solie în apărarea creștinilor ..............................................163