ION PAVEL

DINCOLO DE APARENŢE

1

Coperta : Redactor :Tehnoredactor : DANA – VIOLETA PAVEL

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale ION PAVEL DINCOLO DE APARENŢE Ion Pavel – Bucureşti; Editura PARADIGME ISBN …………………………………………... …………………………………………………. ………………………………………………….

Editura PARADIGMETipografia NORA TIPCOM

Telefon / Fax : 021 / 668 51 25

2

ION PAVEL

DINCOLO DE APARENŢE

Cuvânt înainte de ……………………….

EDITURA PARADIGMEBucureşti , 2010

3

Toate drepturile asupra acestei cărţi aparţin Editurii PARADIGME şi Editurii NORA

© ION PAVEL, 2010

4

Tatălui meu, Onel al lui Dumitrache al Brii

5

PROLOG

În anii treizeci ai secolului trecut timpul şi-a întrerupt magic parcursul, dând răgaz generaţiei mele să-şi sudeze zaua identitară în lanţul de valori care leagă România de ancora lumii.

Ei bine, în această generaţie mi-am găsit şi eu locul şi rostul pe lume. Ce destin! Dar ce blestem pentru această generaţie: să parcurgă, aproape fără crâcnire, drumul de la generaţia – speranţă (datele vremii aşa o creditau), la generaţia de sacrificiu şi de aici la generaţia crucificată, până aproape de negarea oricărei urme a parcursului său în istorie.

Nedreaptă crucificare. Eronată înţelegere a istoriei. Călătoria în timp a generaţiei mele nu a fost una de promenadă, vegetativă cum insinuează unii, ci mai degrabă un marş forţat purtat sub bici pe un drum pe care nu ea şi l-a ales, un drum dur, îngust şi fără orizont. Un drum cu sens unic, care şi-a putut schimba direcţia numai atunci când şi celelalte drumuri europene pornite cândva tot de la Moscova au descoperit azimutul ce duce spre autostrada lumii purtătoare de speranţa unui mai bine.

Toată generaţia mea a parcurs acest marş aproape în aceeaşi delirantăcadenţă peste podul dintre lumi – comunismul, cadenţă ce poate explica şi ea prăbuşirea dintr-odată a acestui „pod”; este ştiut că marşul în cadenţă al unei mulţimi poate produce balansul ruperii unui pod .

La început a fost cadenţa impusă de o dictatură militară de tip fascist, urmată de cadenţa istovitoare a comunismului sub steag străin. Mai apoi am trecut printr-un fel de tropăială amăgitoare sub steagul comunismului autohton reformat. N-a durat mult şi comunismul autohton ne-a potrivit din nou pasul într-o cadenţă uluitoare, cu înverşunare ascetică având în fruntea coloanei un comandant suprem peste toţi şi toate, chiar şi peste gândurile, sentimentele şi peste toate zilele şi nopţile noastre reci şi triste. Un comandant suprem care ne conducea cu braţul său rugos şi cu mintea bântuită de neînţelegerea vremelniciei lucrurilor şi a puterii, “spre cele mai înalte şi luminoase culmi ale civilizaţiei – comunismul.”

Spre capătul drumului dar nu şi al puterilor, cadenţa în marş forţat a generaţiei mele devenise una tăcută, o cadenţă a negării ... În decembrie 1989 această cadenţă avea să inducă balansului amplitudinea maximă. Şi podul comunismului în istoria României s-a rupt, s-a prăbuşit. Între maluri s-a creat un hău, pâclos şi mâlos din care şi acum scapă cine poate, dacă poate!

Au încercat unii să sudeze aceste maluri aneantizând o bucată din istoria ţării. Dar şi-au dat seama că malurile sunt incompatibile la sudură. Nu poţi să lipeşti prin sudură fonta cu oţeluri aliate. Alţii au gândit să construiască în grabă peste hău un nou pod, ca un arc peste timp, între cele două maluri, dar ele, malurile s-au dovedit a fi prea erodate pentru a susţine cele două capete de pod. Şi uite aşa s-a născut ideea unui pod de tranziţie. Deocamdată am reuşit să construim doar primul capăt al podului. E lung drumul până la mai - bine, iar picioarele generaţiei mele nu mai au acum nici timpul şi nici puterea să-l mai ducă.

În generaţia aceasta fiecare şi-a avut locul său în coloană. Am parcurs şi eu acest drum bolovănos, lustruit cu lozinci şi speranţe: unele împlinite, cele mai multe, nu.

6

Poate pentru mine parcursul a fost mai uşor având şansa să-mi schimb mai des încălţările: de la picioarele goale pe timpul verii şi târlici în restul anului, la pantofi de lac. Sună frumos, nu? Dar este şi adevărat? Citind cartea vă veţi convinge.

Am început să scriu această carte cu gândul sincer de a supune judecăţii o viaţă aşa cum a fost ea: înfăşurată în jurul unui ax împănuşat cu dogme doctrinare unidirecţionale ce avea să fie ghilotinat în decembrie 1989 sub regia medievală a învinşilor şi învingătorilor, din care n-a lipsit spectacolul de zgomot, lumini şi zid de execuţie. Cei mai mulţi din lumea de atunci au trecut peste acest prag de istorie îmbujoraţi de mesajul semnificant din “Oda bucuriei”, doar noi am aşezat pe pupitrele orchestrei din fosa “Revoluţiei” partiturile unui recviem.

Spirala devenirii mele ca ofiţer de informaţii a început de jos: lăcătuş montator locomotivă şi apoi, pentru scurt timp, pedagog la o şcoală profesională din Ploieşti, un fel de interfaţă la ceea ce urma să fiu tot restul vieţii mele – ofiţer de carieră – decizie pe care n-o regret, dar nici n-o uit, dovadă şi această carte.Ca majoritatea “cadrelor de perspectivă” munca m-a purtat din oraş în oraş (cu familia după mine!!!) şi din Direcţie în Direcţie, totdeauna însă în Ministerul de Interne. În toate aceste locuri am întâlnit oameni, şefi sau subordonaţi, de înaltă calitate morală şi profesională dar şi indivizi cocoţaţi în vârful piramidei preocupaţi doar să-şi consume cu salivaţie maximă privilegiul de a linge fundurile constipate de măreţie sultanică şi megalomanie ale şefilor lor supremi. De altfel, cu unii dintre aceştia, (Emil Bobu şi Mihai Pacepa, dar şi Silviu Brucan pentru măiestria vicleană de a fi mereu pe valul istoriei.) vă veţi întâlni în capitolul “Schiţe de portret” în contrast. Şi tot în aceste locuri, a trebuit să suport dispreţul manifest al Elenei Ceauşescu, ignorarea totală de către Nicolae Ceauşescu, tratamentul primitiv al ministrului de Interne, Emil Bobu, ori comportamentul bulversant al lui Mihai Pacepa şi tembelismul lui Tudor Postelnicu.

Am fost martor la evenimente şi am trăit momente care mi-au marcat viaţa pentru totdeauna. Acum sunt doar amintiri pe care spre neuitare, le aşez în rânduri de carte.

Cum să uit anii copilăriei care mi-au purtat paşii, desculţ şi flămând, spre izvorul unui pic de carte pe care găsindu-l, m-am lăsat purtat de el, din treaptă în treaptă, până la fluviul cunoaşterii adevărate: şcoala generală, şcoala profesională, liceul, Şcoala militară de ofiţeri, Academia Militară, Facultatea de filozofie, şi doctoratul în ştiinţe politice (teza nesusţinută)? Ori, cum să uit evenimentele din august 1968 trăite la Bucureşti şi Fălticeni, dramele de la Pietrele Doamnei, Bahlui sau Fălticeni, triumful profesional din septembrie 1970, întâlnirile întâmplătoare dar memorabile cu Valentin şi Nicu Ceauşescu, ciocnirea (fizică) cap în cap cu Elena Ceauşescu, trăirile angoasante alături de Nicolae Ceauşescu la Beirut şi Bagdad sau nesanşa de a fi primul care a deschis uşa camerei în care Chivu Stoica îşi găsise sfârşitul?

Nu a fost nici vina, nici meritul meu. Poziţia instituţiei din care provin – Securitatea statului, deci şi a mea, a fost în consonanţă cu cerinţele momentului istoric trăit de români în decembrie 1989. Poate istoria va da un verdict corect, justiţia, în cel dat până acum, a fost strâmb.

Acesta a fost pe scurt, traseul vieţii mele. A fost un drum greu, uneori aparent uşor, alteori frumos, adesea urât, dur sub tălpi, sufocant în spirit, luminat de speranţe, întunecat de dezamăgiri. Un drum pe care la fiecare pas cerşeam viitorului împlinirea visurilor generaţiei mele, un drum pe care am avut uneori indusă credinţa că o să fie mai bine. Am tresărit la Porţile de Fier şi la fiecare nouă termocentrală, mi-am ozonat plămânii şi înflăcărat inima pe culmile Transfăgărăşanului, mi-am scăldat uimirea în

7

valurile rostogolite în Canalul Dunărea – Marea Neagră, m-am simţit mai român ca niciodată în august 1968, am ascultat cu admiraţie „glasul roţilor de tren” sub Bucureşti.

Bomboane, veţi zice. Da, bomboane care s-au regăsit pe coliva de parastas a comunismului în România în decembrie 1989. În ritualul ortodox slujba de parastas se încheie cu un cucernic îndemn la neuitare: “Veşnica pomenire! Veşnica lor pomenire!” Aşa este creştineşte, aşa este înţelept de citit şi înţeles istoria. Atenţie! “Ieri” al Meu, ar putea deveni mâine, la scară istorică desigur, un IERI al Tău tinere cititor al acestor rânduri.

Eu ce să mai adaug? O, dar câte nu ar mai fi de spus! Veţi afla ce are de zis şi de povestit un fost ofiţer de informaţii citind această carte. E dreptul meu să-mi spun părerea, ca martor ocular despre ce a fost ieri, despre ce se întâmplă azi şi ce aştept să se întâmple mâine cu generaţia mea, atât cât i-a mai rămas din “mâine”, şi cu cea a urmaşilor ei. Este încercarea la care am dreptul să adaug şi eu un punct (de vedere) în cromatica tabloului ce înfăţişează o parte din istoria trăită a ţării mele. Cu cât sunt mai multe puncte de culoare pe o pânză, cu atât este mai bogat în nuanţe tabloul.

Este posibil să mai fac greşeli sau omisiuni. Nu sunt un scriitor. Sunt doar povestitorul unei vieţi trăite la tensiune maximă de un – ofiţer de informaţii. Este greu să scrii o carte despre tine, e ca şi cum ai săpa cu târnăcopul în tine ca să-ţi descoperi trecutul în zăcământul amintirilor.

Ion Pavel

8

I. PRIMII PAŞI

9

ION AL LUI ONEL AL LUI DUMITRACHE AL BRII

Satul Trestioara, judeţul Prahova. Un sat pitic cu 180 de case aşezate cu faţa către sud, la poalele Măgurii. Un deal înalt de 604 m. Din vârful Măgurii se prăvale spre vatra aşezării un pinten diform, spintecat pe mijloc de un mic canion mărginit de pereţi din tibişir înalţi de 2-3 m. Pereţii “canionului” sunt împodobiţi din loc în loc cu pietre din granit bombate şi lustruite de vânt şi de ploi. Ele, pietrele, sunt aşezate parcă anume să-ţi împietrească privirea cu imaginea bizară a unor măsele uriaşe ieşite din gingiile pământului, gata să potolească prin încleştarea lor graba nebună a timpului de a-şi marca trecerea sa către infinit şi peste acest meleag bogat în sărăcie şi în speranţa unui mai bine niciodată ivit. De-o parte şi de alta a pintenului, numit de localnici “Pe vârf”, două văi. În dreapta “Valea Şinculeştilor” iar în stânga, “Valea”. Sătenii îi spuneau şi-i mai spun încă simplu “Pe vale”. În partea de jos a pintenului, adică “Pe vârf” şi pe văi, casele oamenilor: joase, cu fundaţie din piatră peste care se aşezau tălpile, stâlpii şi grinzile din lemn, cel mai adesea luate în devălmăşie din pădurile ce înconjoară satul din toate părţile. Zidurile erau făcute din nuiele împletite peste care se lipea un amestec din pământ, apă şi bălegar. În loc de podea, pomisteală: pământ aşezat până la nivelul tălpilor casei bătut îndelung, straturi – straturi pentru omogenizare şi uniformizare după care se lipea un strat subţire de pământ cu balegă. Şi gata “podeaua”, peste care, pentru căldură şi ca “decor” se aşeza o rogojină din stuf sau ţoale ţesute în casă din fire de cânepă toarsă de mână şi coade *). Acoperişurile caselor erau făcute din şindrilă din lemn de plop. Unele erau acoperite cu paie şi doar câteva cu tablă: casa boierului Alexiu, a lui Alexe Iordache, a lui Costică Boierescu sau a Popeştilor. Curţile erau împrejmuite cu gard din zăbrele de salcie, plop sau arin, mai multe lipsă decât la locul lor. Erau şi garduri din nuiele împletite între pari din salcâm. Mai comune, dar plăcute la vedere.

Gura “Văii” era deschisă de o uliţă. Mai degrabă o potecă lăţită de tălpile oamenilor şi copitele animalelor care-i frământau dimpreună glodul. Nu avea mai mult de 2-3 m lăţime şi câteva case: a lui Nea Anghel, a Cotolanilor şi a lui Cârstei acoperite cu paie, a lui Grigore Cloţan, coliba acoperită cu paie a D’a Stancăi, casa lui Dumitrache al Brii, a lui Zoică şi a lui Mieiţoi şi în sfârşit, odăiţa D’a Tudorei lui Ţucan aninată pe povârnişul “Văii”, gata să cadă, acoperită şi ea cu paie. În casele acestea dormeau laolaltă părinţi şi copii în paturi făcute din scânduri aşezate pe pari înfipţi în pomisteală şi acoperite cu rogojini şi ţoale ţesute în casă. Tot pe uliţa aceasta, numită Hurlani, se afla şi casa lui Onel al lui Dumitrache al Brii. Sărac ca şi vecinii lui, dar mai orgolios, Onel şi-a făcut o casă cu trei odăi: odaia mare cu destinaţia de dormitor pentru toţi şi bucătărie pe timp de iarnă, o odăiţă mai mică unde se mai răspândeau la dormit copiii pe timp de vară şi odaia “de curat”, cu fereastra către uliţă, singura cu pat din lemn lustruit şi cu dulap aşişderea. Ei bine, în această casă, în odăiţa de la mijloc, în zorii zilei de 27 septembrie 1935 avea să se nască autorul acestei cărţi.________________*)Un fel de fâşii înguste de material textil uzat, de diferite culori, cusute la întâmplare cap la cap, din care rezulta un fel de covor îngust de 90 cm cu o cromatică atrăgătoare.

10

Onel, rezemat de galeria prispei fuma ţigară de la ţigară. Era neliniştit. Nevasta lui, Măriuţa lui Neciu de pe “Vârf” se chinuia să aducă pe lume al şaselea copil. În sfârşit, un ţipăt ascuţit sparse liniştea dimineţii abia ivite.“Măcar de-o fi băiat. Ar fi ceva, juma -juma, trei fete şi trei băieţi” gândea Onel. N-avea de unde să ştie că peste nouă ani urma să mai zămislească încă doi copii – un băiat şi o fată. Nerăbdarea îi fu curmată de chemarea moaşei:

– Hai vino să-ţi vezi copilul! Onel intră în odăiţa luminată încă palid de lampa cu gaz şi-şi fixează ochii lui

mici şi albaştri pe copil zicând:- E băiat! după care dădu drumul înjurăturii lui de serviciu; tu-ţi pământu’ mă-tii! - De ce înjuri bre băiatul, dumneata nu vezi ce voinic şi vioi este?, i-o întoarse

mama . – Tu nu vezi fă, ce căpăţână mare are? Căpăţânosul o să-i zică oamenii din sat. – M-am gândit să-l cheme Ion, ca pe dumneata, ce zici?, întreabă mama. – Atunci Ion să-i fie numele, decise tata.

Şi de aici începură să se adune zile, săptămâni, luni şi ani în contul vieţii mele deschis la “Banca Timpului”, cea care avea să mi le rezolve pe toate, cum spune proverbul, cu mijloacele puse la dispoziţie de vremuri, de şansă şi de foarte multă muncă. Nu-i suficient să te naşti pentru a deveni om!

MIRACOLUL COPILĂRIEI

Aventura vieţii mele a început sub o stea fără noroc. O stea cu strălucire hoaţă care te ţintuieşte sub conul ei de lumină când prea rece, când prea fierbinte, arareori prielnică germinării nestânjenite. Primii paşi în această aventură aveam să-i fac în găoacea satului Trestioara cetăţuit din toate părţile de dealuri acoperite de păduri de fag şi de stejar. Ele desenau orizontul strâmt pe care se sprijineau marginile cerului şi marginile lumii mele. Atât de aproape îmi părea a fi cerul încât imaginaţia mea de copil făcea loc senzaţiei de basm, că o săgeată scăpată din arcul bine întins al minţii poate străpunge acest zid dintre mine - om - şi lumea de dincolo de marginea satului. Miracolul copilăriei mele petrecute în satul natal mi-a umplut cămara sufletului din care îmi hrănesc chiar şi acum nu doar visele senectuţii, dar şi bucuria de a trăi făcând ceva. Limitele materiale şi spirituale ale satului meu de atunci mă îndreptăţesc acum să mă consider a fi fost până la vârsta de 15 ani, un copil pus sub sechestrul unui timp nefericit.

În anii copilăriei, dar mai cu seamă în adolescenţă, am fost chinuit de un şir nesfârşit de întrebări la care nu am avut întotdeauna de unde şi de la cine să aflu răspunsurile de care aveam nevoie. Şi de unde să fi aflat, când în satul meu nu văzusem până la vârsta de 12 ani o carte în mâna sau în casa cuiva, nici măcar Biblia. Nici eu nu făceam excepţie. Abia la acea vârstă aveam să mă întâlnesc cu o carte, alta decât abecedarul. Şi ce carte! „Crimele Inchiziţiei”, un tom cu aproape o mie de pagini. Cum am ajuns la ea? Furând-o. Şcoala primară din Trestioara, situată la marginea pădurii Teiş

11

şi la 300 de metri de ultima casă din sat, avea o singură sală de curs în care învăţam laolaltă clasele I-IV dimineaţa şi clasele V-VII după - amiaza. Curăţenia şcolii era asigurată în exclusivitate de către elevii din clasele mari . Într-una din zilele în care eram de serviciu la curăţenie, l-am surprins pe domnul Budeanu, învăţătorul, coborând pe scara ce ducea la podul şcolii. Avea în braţe câteva cărţi şi două mere. La ultima treaptă s-a dezechilibrat uşor şi cărţile împreună cu merele au ajuns la podea. M-am grăbit să-l ajut. Erau trei cărţi. Le-am ridicat una câte una. Mi-am aruncat ochii pe fiecare, le-am şters de praf … şi i le-am înmânat dascălului. Cromatica … m-a copleşit … Era altceva. O estetică diferită de cea pe care mi-o ofereau natura şi icoanele de pe pereţii bisericii din sat. Frumuseţea de necuprins a naturii, atât de dragă şi binefăcătoare unui copil, mi se părea acum cuprinsă, concentrată pe o copertă de carte. Această trăire intensă la întâlnirea cu cartea adevarată aş asemăna-o acum cu o licărire a capacităţii de semnificare specifică numai omului. Parcă o confirmare a ceea ce spunea atât de convingător şi frumos într-unul din „dialogurile” sale Platon: „... omul, de îndată ce a văzut ... a şi examinat şi judecat ceea ce a văzut”. Judecata a ceea ce am văzut şi examinat atunci avea să vină mult mai târziu. Atunci când cartea a devenit şi pentru mine, ca pentru atâţia alţi oameni, izvorul de neînlocuit al cunoaşterii profunde. Glasul, totdeauna de o tonalitate solemnă, de catedrală, al învăţătorului, m-a scos din reverie: – Mulţumesc, poţi să păstrezi merele. Şi cât de mult aş fi dorit să păstrez şi o carte! Dar tot m-am ales cu ceva. Ochiul dibaci de copil observase cât de uşor se poate ajunge în podul şcolii: capacul de acces nu era prevăzut cu lacăt.

A doua zi m-am urcat în podul şcolii. O rază de lumină strecurată prin gemuleţul din acoperişul clădirii m-a ajutat să descopăr comoara: raftul de cărţi rânduite pe latura înaltă a podului. Pe jos, mere şi nuci aşezate în ordine. Nu m-am atins de ele niciodată. Probabil din precauţie. Şi cărţile erau puse în ordine, pe două rânduri. Unele mai mari, altele mai mici. Am ales-o pe cea mai mare din rândul întâi. Am ascuns-o sub cămaşă şi nu m-am oprit din fugă până în podul grajdului nostru plin cu fân. Acolo am pitit-o, nu înainte de a-i citi titlul: “Crimele Inchiziţiei”. Cu siguranţă nu aveam proprietatea termenului “Inchiziţie” . A doua zi am început s-o citesc. La început pe ascuns, mai apoi la vedere în casă, chiar şi la lumina lămpii cu gaz. Mama era mândră că băiatul ei citeşte o carte. Asta n-o oprea însă să-mi spună din când în când:

– Mai termină cu cartea aia că rămânem fără gaz.Cu somn mai puţin, uneori cu mese uitate, în scurt timp am terminat-o şi am dus-o înapoi la locul ei. Şi am luat alta şi apoi alta, toate din rândul întâi, după cum se nimerea: “Pe Donul liniştit”, “Soarta unui om”, “Pământ desţelenit”, “Tânăra gardă” … dar nici-o carte românească. Totul a mers “ca la carte” până când într-o zi, învăţătorul mă aştepta la scara podului. Am înlemnit! Ţinea în mână două cărţi. Făcându-mi semn să mă apropii, mă întrebă cu o voce uşor dojenitoare:

– Care va să zică, tu eşti hoţul de cărţi? - Da, domnule învăţător, dar le-am adus pe toate înapoi! - Ştiu, şi de aceea te-am iertat … Ascultă, de ce nu ai luat nici-o carte de pe rândul

doi din raft, că le-am văzut nemişcate de la locul lor?– Nu venise rândul … rândului doi , m-am bâlbâit eu. Eu voiam să le citesc pe

toate domnule învăţător, … şi …- Le-ai luat la rând, nu?

12

- Da, le-am luat la rând, domnule învăţător. Râzând, bătrânul şi dumnezeiescul meu învăţător, m-a mângâiat ocrotitor pe creştet şi mi-a aşezat în braţe două cărţi: “O tragedie americană” şi “Madame Bovary”.

- Păi dacă aproape ai terminat primul rând din raftul de cărţi, m-am gândit că ai putea să treci şi la al doilea rând, nu? ...

După ce am citit şi ultimele cărţi din podul şcolii, mi-a rămas fără răspuns o întrebare nerostită: Oare de ce pe rândul întâi din raft, adică la vedere, era un fel de cărţi, iar pe al doilea, adică în spate, altfel de cărţi… şi de ce în pod?

Cărţile din podul şcolii au adus în mintea mea, prea puţin încăpătoare, trei lumi total diferite, chiar dacă veneau una din alta, moşite una de către cealaltă. Şi era prea devreme pentru mine să-mi aleg calea. Timpul şi vremurile trăite urmau să mă aşeze, încetul cu încetul, pe drumul destinului meu. Nimic însă nu rămâne mai adânc şi de neuitat întipărite în memoria unui om ca amintirile din copilărie şi mai ales dramele ei a căror durere este adâncită de neînţelegerea cauzei lor. Urmele dramelor din copilărie nu se şterg niciodată. Ele îşi pun amprenta pe felul de a fi şi de a gândi al omului, pe acţiunile şi, nu de puţine ori, pe alegerea drumului său în viaţă, cu consecinţe imprevizibile şi regrete care vin cel mai adesea, prea târziu. Unii au şansa, alţii poate şi tăria să nu regrete nimic – nici din ceea ce au primit, nici din ceea ce au dat ei lumii în care au trăit. Eu ... Dar să revin la câteva episoade din viaţa mea, aşa cum s-au petrecut ele cu aproape şaptezeci de ani în urmă.

Cutremurul, ca una din spaimele “ca lumea” pentru orice om, a dat buzna în sufletul meu la 10 noiembrie 1940 şi şi-a făcut cuib acolo ca o piatră la rinichi; cum o deranjezi, cum doare. Aveam doar cinci ani şi un pic. Dormeam. Eu, în patul aflat pe linie cu soba împreună cu fratele meu Bujor. În celălalt pat, mama şi una din surorile mele, Aurica. Costică, fratele mai mare, dormea pe jos, lângă sobă, acoperit până peste cap cu o şubă veche de-a tatei. Mai întâi a fost un uruit nedesluşit, nepământean, ca mugetul unui munte prăbuşit în mare. Pământean era doar zgomotul “certăreţ” al nucilor, merelor şi gutuilor din podul casei, care se rostogoleau, fără reguli, unele peste altele, dintr-o parte în alta, adâncind şi mai mult deconcertarea. Instinctul m-a împins ca un resort peste fratele meu şi peste pat şi prin uşa spartă am ajuns în curte lângă tăietorul de lemne. Am ridicat ochii către cer. Poate ca să mă rog. Un spectacol fabulos. Cerul plumburiu şi trist era luminat palid de o lună ca o lampă cu gazul pe terminate. Părea atât de jos încât şi orizontul se înfăţişa privirii mai strâmt şi nu mai era fix ca altădată. Marginile lui se unduiau lasciv ca şoldurile unei cadâne. Spectacolul cerului şi al orizontului mi-a fost întrerupt de un zgomot scurt şi surd. Aproape de mine căzuseră cei câţiva pari sprijiniţi de salcia din curte, pe care tata dorea să-i folosească pentru schimbarea bulumacilor la gardul de zăbrele. Cutremurul încetă. În casă mama îşi continua printre sughiţuri de plâns apelul copiilor :

- Ionele …! Unde eşti mamă? - Sunt în curte cu Bujor, bre! Funinginea răspândită de soba prăbuşită oprea ochii mamei să afle unde se afla

Costică, băiatul cel mare. L-a găsit teafăr sub dărâmăturile sobei. Şuba tatei îşi dovedise folosul.

13

RĂZBOI, ELIBERATORI, FOAME ŞILEGIONARI

La mai puţin de un an viaţa m-a pus din nou în faţa unei necunoscute – războiul. La 22 iunie 1941, dimineaţa, gornistul satului ne-aducea cu plânsul trâmbiţei vestea – poruncă:

– A început războiul! Poruncă! Toţi bărbaţii până la patruzeci şi cinci de ani să se prezinte imediat la Primărie. Musai! Am zis!

Şi sună … şi sună ... şi iarăşi porunceşte. Plânsul femeilor adunate pe la porţi ne-a stârnit şi nouă copiilor plânsul, care avea să se oprească o dată cu al mamelor. Unul câte unul, bărbaţii de pe uliţa noastră părăseau curţile şi se îndreptau către Primărie. Printre ei şi tata. El o mai făcuse o dată în 1918, atunci, împreună cu tatăl său. Sfârşitul primului război mondial i-a prins în carantină la Iaşi, bolnavi de tifos. După însănătoşire, bunicul a venit acasă, iar tata şi-a continuat serviciul militar, ca jandarm la Iarmoklia, în Basarabia unită cu ţara. La chemarea în acest al doilea război, tata avea patruzeci şi trei de ani. A fost un noroc. După mai puţin de doi ani a venit acasă şi odată cu el, ceva mai multă mămăligă pe masa noastră.

Sfârşit de război, început de blestem. Fascismul a fost învins! Trăiască Armata sovietică eliberatoare! Trăiască democraţia populară! Trăiască cine poate! Acesta părea a fi spiritul timpului împins peste noi de viforul politic şi militar din Răsărit. Armata sovietică a măturat tot. A lăsat în urma ei o tăcere uluită, sărăcie pe masă şi în spirit, o deconcertare politică, economică şi socială, inclusiv la nivelul partidelor politice istorice. Maeştri în manipulare, sovieticii ne-au schimbat până şi azimutul speranţei dinspre Vest spre Est, îndemnându-ne să luăm seamă că totuşi soarele răsare de la răsărit; simbolisticul soare avea să apună tot de la răsărit.

Şi parcă nu a fost de ajuns această îngenunchere în faţa unui destin impus cu forţa armelor. La puţin timp peste generaţia mea aveau să treacă şenilele altui monstru nemilos – foametea. Numai în satul meu în anii 1946 – 1947 au murit de foame peste zece oameni, cei mai mulţi bătrâni. N-am plâns de prea multe ori în viaţă, dar în anii ăia am plâns de foame. Un plâns scâncit de copil neajutorat, ori stârnit de lacrimile mamei; lacrimi smulse şi ele de neputinţa, prea des repetată, de a pune pe masă copiilor ei o mămăligă îndestulătoare. Nu pot să nu-mi amintesc, cu pioşenia ce o datorez mamei mele, dialogul purtat adesea peste gard cu ţaţa Lisăndrina, buna ei prietenă:

- Lisăndrino?!! sau invers … Măriuţo! N-ai fă, să-mi dai şi mie cu împrumut o strachină de mălai, cu vârf, ca să-mi ajungă să fac şi eu o mămăligă la copii?

Şi răspunsul venea într-una din variantele: -Îţi dau fă. Vin-o că-ţi dau … sau: - N-aaam, fetică, n-am nici io deloc. Dar mâine iţi dau, că vine omu de la servici şi

mi-a zis că aduce el nişte făină din boabe de mătură amestecate cu grăunţe de porumb. Lumea zice că e bună! Da ştiu io?

Da, am mâncat şi aşa ceva în anii aceia.

14

Ceea ce scriu în continuare nu este rodul unei imaginaţii scriitoriceşti. Nici măcar nu mă consider a fi un scriitor. Sunt doar un narator al vieţii mele, aşa cum a fost. Treceam prin faţa curţii lui D’a Tudora lui Ţucan. Locuia singură într-o căsuţă ceva mai sus de noi. Avea uşa deschisă. Era în vara anului 1946. Am auzit mai întâi un plâns chemător, întrerupt la intervale scurte de un suspin convulsiv, urmat apoi de un scâncet ca de copil, muribund ăăă ... ăăă ... M-am întors degrabă şi i-am spus mamei ce-am auzit.

- E D’a Tudora, maică. Moare de foame săraca! Du-i strachina asta de ciorbă şi mămăligă!

M-am dus. În cămăruţa ei era un miros îngrozitor de necurăţenie. Stătea întinsă pe pat învelită cu un ţol, deşi afară era o căldură înăbuşitoare. Foamea o ajută să adulmece:

- Mi-ai adus ciorbă? - Da, mamaie. - Să vă dea Dumnezeu sănătate! Din clipa aia eu n-am mai contat. A mâncat ciorba direct din strachină cu

voluptatea unui animal hămesit de foame. Mămăliga, a lăsat-o la urmă. A mâncat-o goală, ca pe o delicatesă, cu ochii fixaţi pe mine ca pe o icoană. Îmi mulţumea în felul ei. M-am mai dus de câteva ori. Când m-am dus ultima dată… a fost ultima oară – murise. La fel s-au petrecut lucrurile peste puţin timp cu D’a Stanca, vecina noastră de peste drum, sau cu bunica mea dinspre tată, Leanca lui Dumitrache, moartă şi ea în anul fatidic 1946 de boală şi de prea puţină mâncare.

*

Dorinţa mea de copil de a mă vedea cât mai curând mare, făcea ca evenimentele la care eram martor să mi se pară că se desfăşoară foarte încet. Asta îmi dădea răgaz să le mistui pe îndelete, să încerc să le găsesc rostul şi să înţeleg „unde bate” „care va să zică”! În viaţa de copil primeşti lecţii fel de fel, de la cei mari. Unele bizare, al căror înţeles îl dezlegi mai târziu. Efectul acestora nu-l percepi imediat, dar germenii mesajului lucrează insidios, ajungând să influenţeze formarea personalităţii adultului de mai târziu.

Am primit şi eu astfel de lecţii, unele foarte greu de priceput; veniseră prea de timpuriu pentru puterea mea de înţelegere.

Toamnă târzie, timp frumos; chiar cald în miez de zi. Eram aşezat pe zidul de piatră din faţa prăvăliei lui nea Costică Boierescu. Din dreapta, apare pe neaşteptate un grup de şase oameni, încolonaţi ca la paradă. Toţi erau tineri şi arătau frumos în bluzele lor verzi cu centură şi diagonală; pistolul cu toc de piele aşezat pe şold m-a impresionat şi mai mult. Mergeau cadenţat, cu capul sus şi mâinile drepte, mişcate ţeapăn pe lângă corp, în ritmul pasului. Îmi plăcea ceea ce vedeam şi am alăturat pasul meu mic, pasului lor de „fier ”. Ajunşi în dreptul monumentului eroilor din sat, au început să cânte ceva … cu … legiunea şi căpitanul. N-a mai trecut mult şi mă simt tras energic de braţ şi „scos din coloană”. Era nea Radu din Şinculeşti, prieten cu tata.

- Ce faci mă?! Daca află tac-tu îţi rupe urechile. Tu ştii cine sunt ăştia? – Nu, zic eu îmbufnat că mi-a stricat jucăria. – Ăştia sunt legionari, mă! Ei l-au omorât pe Nicolae Iorga, chiar în judeţul

nostru. – Dar cine era Nicolae Iorga, întreb eu?

15

- A fost cel mai deştept om din România. Îşi iubea ţara ca pe părinţi! Şi mi-a tras o palmă la fund, zicându-mi în şagă „legionarule!” Şi aşa avea să-mi zică, în glumă, ori de câte ori mă întâlneam cu el prin sat; până într-o zi când i-am spus:

- Gata, nea Radule, nu mai sunt legionar, sunt comunist ! Şi a înţeles omul, nu mi-a mai zis „legionarule”, dar nici „comunistule”.Peste câţiva ani, am primit o nouă lecţie – mesaj. De data aceasta de la tatăl meu.

Cu aproape douăzeci de ani în urmă, el luase în dijmă de la boierul Alexiu un pogon de pământ, plin de mărăcini. L-a curăţat, l-a săpat şi l-a cultivat cu porumb. La cules, toamna, se făceau trei grămezi de ştiuleţi: două pentru boier şi una pentru noi. Într-o dimineaţă din toamna anului 1945 tata a cioplit nişte pari şi a scris pe fiecare cu creionul chimic: ONEL. I-a luat în spinare şi mi-a zis:

– Hai cu mine peste gârlă, să ne luăm pământul. M-am dus cu el. N-apucă să termine de marcat pogonul de pământ, că apare

boierul Alexiu. Nu era un om violent, mai degrabă fricos.– Ce faci mă Onele aici, pe pământul meu?– Boierule, gata! A venit şi dreptatea noastră. S-a terminat cu dijma. Muncesc

pământul ăsta de douăzeci de ani. Mai mult pentru dumneata, decât pentru copiii mei. De acum pământul ăsta va fi al meu pe veci. Aşa să ştii!

Dădu să plece, dar după doi paşi se întoarse ca să-i spună boierului: – Şi să mai ştii, că o să vină comuniştii la putere şi o să le dea pământ la toţi cei

care n-au!– Ferească Dumnezeu! Îşi făcu cruce boierul şi plecă. Mi-a plăcut curajul tatei şi i-am înţeles dorinţa. Eram mândru de el. N-am înţeles

însă ce era cu comuniştii şi cu puterea lor, de care se temea atât de mult boierul Alexiu.Anul 1946 – an de alegeri pentru ţară, ocazie de clarificări pentru mine. Istoria îmi

oferea atunci prima lecţie de politică – manifestă. Pridvorul casei noastre, acolo sus, unde scria anul în care a fost construită – 1927, era împodobit cu un afiş mare cu imaginea unui soare roşu – gălbui sub care scria cu litere de tipar: VOTAŢI SOARELE! Era singurul afiş electoral pe uliţa noastră. Poate şi pentru că - aveam să aflu mult mai târziu, tata se înscrisese în Partidul Comunist încă din anul 1945. Mijlocul principal de propagandă electorală în sat era însă „gura”. Oamenii vorbeau, fără prea multă zarvă, despre P.N.L., despre comunişti, despre P.N.Ţ. şi despre speranţa că poate după alegeri o să le fie mai bine. Ca şi acum, nu!?! Eu nu aveam nici o opţiune; până într-o zi când tata a descoperit pe unul din blaturile laterale ale dulapului din casă, scrijelit cu cuţitul : P.N.L. Eu o făcusem. Îmi plăcuse cum sună, nu ca un mesaj al opţiunii de vot. Eram prea mic pentru aşa ceva. Nervos de ce văzuse, tata mă luă de mână şi mă duse la locul faptei. Furios îmi zice:

- Tu ai făcut-o, nu? Am lăsat capul în jos şi am tăcut mâlc.

- Tu-ţi pământul mă-tii ...Mă...! Comuniştii sunt speranţa noastră. Noi pe ei îi votăm! Ei ne-au dat pământ. Ai înţeles?

- Da , tată, am înţeles, pe ei o să-i votăm. – Aşa mă ... „comunistule”! îşi încheie el „mesajul politic” către fiul său Ion. Şi cred că i-a votat şi ca el mulţi alţii. Altfel cum ar fi câştigat comuniştii

alegerile?Istoria îşi urma docil parcursul programat.

16

*

După alegeri s-a schimbat radical puterea, dar nu şi existenţa oamenilor din sat. Pământul promis şi primit, atât cât a fost, nu rodea, lăsând foametea să-şi ia mai departe tainul de vieţi omeneşti. În ce mă priveşte, încercam, atât cât puteam, să intru în cadenţa timpului şi a vremurilor. Şcoala, lângă învăţătorul meu drag şi cărţile „furate”, deveneau tot mai mult tărâmul hălăduirilor mele prin hăţişul plin de capcane al cunoaşterii. Mă apropiam, de şocul unei pubertăţi precoce. Făceam şi visam năzdrăvănii, ca orice copil. Dar nu puteam să scap de povara întrebărilor ce veneau snop către mine din lectura cărţilor şi întâmplările zilnice ale vieţii. Citeam cât puteam şi ce aveam; până şi ziarele vechi cu care tata împacheta pâinea cu care venea acasă de la Schela Gura Ocniţei, unde lucra ca sondor. Întrebarea şoc a copilăriei mele a venit în împrejurări ciudate. Era miezul unei zile din începutul verii anului 1948. Eram singur în casă. Afară, nori negri băteau în geam; aşa de jos îmi păreau a fi. Tunetele zguduiau casa, iar fulgerele îmi ardeau privirea. Cu cât furtuna se înteţea, cu atât creştea şi spaima mea. M-am aşezat în mijlocul casei, în poziţia gânditorului de la Hamangia. Mi-am acoperit cu mâinile ochii şi urechile: să nu mai aud, să nu mai văd. În poziţia aceasta m-am trezit întrebând în şoaptă gândul: „De ce exist ?”. Furtuna încetează, nu şi ecoul întrebării mele. Ies pe prispa casei cu gândul să întreb pe cineva, pe oricine, dacă ştie de ce există. Peste drum de casa noastră tocmai apare în curte Vila, fata lui nea Grigore:

- Vila, tu ştii de ce exişti? întreb eu.- Ei mă Ioane … Ce întrebare e asta … Aşa a vrut Dumnezeu - şi se retrage

în casă.Poate că aşa o fi, mi-am zis eu. Dar nu-mi era de ajuns. A doua zi m-am

dus glonţ la învăţătorul meu, căruia i-am adresat aceeaşi întrebare. M-a privit cu surprindere stăpânită şi mi-a răspuns glacial:

- Măi băiete, întrebarea asta ţi-a venit prea devreme. Când ai să fii mare, să faci Facultatea de filozofie şi poate că atunci o să găseşti răspuns la această întrebare.

Când m-am făcut mare am ţinut seamă de sfatul învăţătorului şi am găsit eu un răspuns, dar îndoiala a rămas.

Reforma învăţământului din 1948 m-a prins în clasa a VI-a şi a venit pe capul meu ca un trăznet. Şcoala din sat urma să funcţioneze numai cu clasele I-IV. În prag de pubertate am fost nevoit să-mi pun o altă întrebare de maturitate: Încotro? N-aveam de ales. Am luat la pas toate comunele şi satele din jur: Vâlcăneşti, Vărbilău, Poiana, Cosminele. Peste tot singur şi peste tot la fel: numai clasele I-V. Tristeţea îmi era apăsată şi mai mult de gândul că îndemnul învăţătorului meu de a urma Facultatea de filozofie n-o să se mai îndeplinească niciodată... dacă loc de învăţătură pentru mine nu mai este! Cred că atunci copilăria mea s-a stins. Locul ei a fost luat de bătălii mature, dure, de unul singur cu puteri de copil. Părinţii îşi epuizaseră puterile de a face din mine ceea ce eu speram să ajung. Tatăl meu lucra ca sondor la Gura Ocniţei, o aşezare mare din judeţul Dâmboviţa. Într-o zi i-am spus mamei:

- Eu mă duc mâine, la tata!- Ce să cauţi tu tocmai la Gura Ocniţei? Este departe. Cum o să ajungi tu până

acolo?17

- Pe jos.- Tu nu eşti zdravăn, maică!

Nu ştiu dacă eram zdravăn sau nu, dar hotărât eram . A doua zi, larăsăritul soarelui, am plecat pe jos, cale de peste 25 km. Cel mai greu mi-a fost să trec prin pădurea Mislei, un codru înalt şi des ce băga în sperieţi şi un om mare, darămite un copil singur. Norocul meu a fost că pe la jumătatea lui am ajuns din urmă o femeie. Împreună cu ea mi-a fost mai uşor să ajung la şosea. Acolo m-a ajuns din nou norocul. Un şofer a oprit camionul şi m-a întrebat unde mă duc.

- Mă duc la Gura Ocniţei, la tata, Onel Pavel îl cheamă.- Păi îl cunosc pe nea Onel! Urcă sus.

Şi aşa am ajuns la tata.Nici la Gura Ocniţei n-am fost primit la şcoală, eram din alt judeţ. Aşa că

am făcut cale întoarsă în satul meu, tot pe jos. Mai mult în fugă decât la pas, am ajuns la mama acasă cu lacrimile gata să plesnească de necaz. Vestea cea bună a mamei le-a oprit însă.

- Hai, nu mai fi trist! Te-a înscris domnul Budeanu la şcoală la Vărbilău. Mâine trebuie să duci actele ...; a aflat el că acolo se poate urma şi clasa a VI-a.

Au urmat doi ani de învăţătură, de joacă, de chin şi de neprevăzut. Comuna Vărbilău se situa la aproape şase kilometri de satul meu, iar şcoala începea dimineaţa la şapte şi jumătate. Mersul pe jos la şcoală era o plăcere vara, dar iarna şi în zilele de primăvară şi de toamnă târzie cu ploi şi cu ceaţă, un blestem. Parcurgeam zilnic, acest drum, împreună cu încă doi colegi: Gheorghe Temelie, bunul meu prieten din copilărie şi până la sfârşitul lui nefericit, Aurel Stroie. Iarna 1948-1949 a fost cumplită, poate şi pentru că era prima, dar mai ales pentru că a nins mult şi a fost foarte friguroasă. Drumul până la Vărbilău se împărţea în două. Prima parte, cea mai lungă, era o potecă ce ducea de la marginile satului prin livezi de pruni şi fâneaţă, iar mai apoi prin pădurea tânără de sub Coasta Măgurii până la Plaiul Crucii. De aici începea a doua parte, un drum de pământ care cobora abrupt dinspre Podul Ursului către Vărbilău. Treceam podeţul de lemn peste apa cu acelaşi nume, apoi prin ţigănie şi gata, ajungeam la şcoală, după aproape o oră şi jumătate de mers pe jos. În dimineţile foarte friguroase şi întunecoase luam cu noi torţe înmuiate în păcură pe care le aprindeam când ajungeam sub Coasta Măgurii de teama lupilor şi a răului ce credeam noi că poate să apară din întuneric. După nopţile cu zăpezi nebune, cum le numeam noi copiii, pe cele viscolite şi mari, ne făcea pârtie printre nămeţi, până în Plaiul Crucii, nea Ion Bănică - pentru asta omul primea în schimb o zi de muncă la câmp pe timpul verii. Din Plaiul Crucii şi până la intrarea pe uliţa Băicăneştilor înotam mai mult de-a rostogolul, decât pe picioare; spre amuzamentul nostru de copii.

Pe timpul verii şi al începutului de toamnă, drumul către şcoală şi înapoi avea un farmec aparte, era presărat cu întâmplări şi peripeţii ce nu pot fi uitate. Dimineaţa paşii ne erau însoţiţi de sunetul mioritic al clopotelor de acioaie de la gâtul batalilor din turmele de oi şi dangătul dogit al celor din tablă de la gâtul tăuraşilor şi al vacilor de lapte scoase la păscut dis de dimineaţă. Scăpaţi de povara statului în bancă, drumul de prânz către casă devenea pentru noi prilej de spectacol. Ne luam la fel de fel de întreceri: cine se urcă mai sus şi mai repede într-un cireş sau un fag; cine se întoarce din livezile Băicăneştilor cu mai multe fructe în sân: cireşe, mere, pere, prune sau nuci, mai ales nuci, al căror număr dacă nu trecea de cel puţin trei mii pe toamnă nu însemna mai nimic. Ajunşi pe valea cu tibişir a Măgurii ne aruncam cu spatele pe stratul cald şi moale

18

de cretă sfărâmată, privind somnolent cum firele de nisip încălzit se strecoară şuvoi printre degetele picioarelor desculţe. Ne odihneam înainte de a coborî drumul ce ne ducea către casă.

Într-una din zile, când coboram de la Plaiul Crucii pe poteca din grădinile Băicăneştilor am ajuns din urmă un tânăr ciudat. Ciudat în toate. Având un picior mai scurt mergea sprijinit de un baston din lemn de alun necojit. Peste umăr purta un fel de tolbă din piele de capră întoarsă, din care se zăreau nişte ziare. Pe cap avea puţine fire de păr; tunse şi alea foarte scurt. Ochii, uşor retraşi în orbite, de un albastru senin, erau aşezaţi sub un pridvor de frunte îngustă împinsă înainte atât cât să nu ia din proeminenţa unei bărbii voluntare. Gura, un arc de cerc, se lăsa dominată de un nas obraznic, hotar între cei doi pomeţi piele şi os. Urechile clăpăuge îi întregeau chipul „animat”. Se aşază pe iarbă, invitându-ne şi pe noi să procedăm la fel. Şi astfel a început prima lecţie de activism politic, care dând în clocot peste tot în ţară, ajunsese şi la mine.

- Unde mergeţi copii?- La şcoală, răspunserăm noi, toţi trei de-odată.- Foarte bine faceţi, tovarăşi! Ţara are nevoie de tineri bine pregătiţi care să o

scoată din sărăcia şi mizeria în care a dus-o burghezo-moşierimea ... Şi cum e la şcoală? Nu-i aşa că-i mai bine ca ’nainte?

- Este mai bine … răspundem noi în cor.- Ne dă untură de peşte … adaugă Temelie.- Ne-a făcut injecţii cu mai multe ace pe picior şi au descoperit că eu şi alţi doi

copii trebuie să mergem la doctor la Slănic, ca să vadă dacă nu aveam cumva tuberculoză. Eu mă duc mâine la doctor - îşi încheie spusele Aurel Stroie.

- Mie îmi place că avem manuale noi şi profesori la fiecare materie. Şi serbările de sfârşit de an îmi plac - închei eu răspunsul la întrebarea activistului.

- Şi ce faceţi voi la serbări? Spuneţi poezii, dansaţi, cântaţi? – întrebă din nou „animatul” .

- Eu joc într-o scenetă hazlie cu el … zise Temelie şi arată cu degetul către mine. Tot el prezintă pe scenă ce urmează şi recită şi două poezii. Zi tu mă, ce poezii spui, că eu am uitat …

- Da, eu am recitat două poezii pe care mi le-a dat doamna profesoară de limba română , Gradin…

- Gata cu doamna, chiar dacă este profesoară ea este tovarăşa noastră. Şi aşa îi spunem … - mă pune la punct „animatul”.

- Am recitat, reiau eu, poezia „Partidul” de A. Toma şi „Floare albastră” de Eminescu. - Dar de ce nu „Împărat şi proletar”, nu era mai bine?

- Doamna, adică tovarăşa profesoară Gradin a fost şi dânsa întrebată de cineva de la Plasă, de ce tocmai „Floare albastră” şi nu o poezie mai … mai politică… Şi dânsa a spus, eram de faţă când a spus, că aşa arată mai bine balanţa dintre politic şi frumos! Nu prea înţeleg ce înseamnă asta, dar aşa a spus, să ştiţi!

- Şi cum au fost primite cele două poezii de către cei din sală?- Nu din sală, că noi n-avem sală, ci din curte. La amândouă poeziile oamenii au

bătut din palme, dar la una din strofele poeziei „Floare albastră”, copiii din clasele mai mari atât au bătut din palme şi au chicotit vesel, încât din fâstâceală, uitând ce mai urmează, am reluat şirul versurilor tot cu această strofă:

De mi-i da o sărutare,19

Nime-n lume n-a să ştieCăci va fi sub pălărie –Ş-apoi cine treabă are!

„Animatul” se uită la mine îndelung cu solemnitatea specifică adâncilor cugetări. Înclină capul spre stânga, îşi aruncă voluntar bărbia către înainte întregind astfel imaginea frustă a sfinţilor pictaţi pe sticlă. Prea strâns de corsetul gândirii, coboară brusc pe solul fertil germinării activistului politic al vremii şi conchide maliţios:

- Ei, da … Eminescu a fost, A. Toma există! Dar să lăsăm asta tovarăşi … Ştiţivoi ce este un plan cincinal?

- Nu – am răspuns noi.- Partidul nostru, Partidul Muncitoresc Român a lansat Planul de dezvoltare

economică a ţării pe cinci ani. Dar... ridică el un deget a atenţionare … la propunerea clasei muncitoare şi a tinerei generaţii s-a hotărât să îndeplinim cincinalul în patru ani. Ştiţi voi ce înseamnă asta?... şi tot el răspunde ... că ajungem unde trebuie cu un an mai devreme!

Dar hâtrul Temelie nu se lasă şi întreabă:- Bre, dar dacă tot îl facem în patru ani, de ce nu-i zice planul „patrunal”?Izbucnim cu toţii în râs.- Râdem noi, dar să ştiţi că este mult de treabă. Nu-i aşa uşor să treci de la rău la

bine. Trebuie multă muncă... cu avânt revoluţionar! Aşa ... ca la Bumbeşti – Livezeni. Aşa să ştiţi! – încheie el apoteotic.

După un timp adaugă mobilizator:- Ca mâine ne vedem pe şantierele patriei noastre, spărgând norme. Numai aşa

angajamentul partidului de a aduce poporului un trai mai fericit poate fi îndeplinit.Stând mai de-o parte, dar în ascultare şi el, Aurel închide şedinţa.

- Bre, zici matale aşa, că eşti de la oraş, dar noi aici la ţară... ce ştim noi?- Măi băieţi, şi eu tot de la ţară sunt, din Podul Ursului ... aici aproape. Sunt

activist teritorial al U.T.M. din Plasa Slănic şi duc cuvântul partidului în rândurile tineretului sătesc, aşa cum am făcut cu voi acum. Ei ... mai trebuie să treacă ceva timp şi o să înţelegeţi şi voi mai multe. Până atunci, spor la şcoală! Trăiască Republica Populară Română!

- Trăiască! – am strigat şi noi în cor, cuprinşi de înflăcărarea tânărului activist.Mesaj bine ţintit, o fi zis în gândul lui, după ce ne-a strâns mâna tovărăşeşte. Şi spre surprinderea noastră porneşte înapoi la deal. Se opreşte după câţiva paşi şi

ne dumireşte spunând:- Nu mai merg la Poiana. M-am răzgândit. Mă duc la Trestioara.

L-am urmărit cu privirea până când pasul l-a trecut Plaiul Crucii dincolo de deal, cu tolba şi cu mintea lui încărcate cu mesajele noii orânduiri şi pentru care el făcea, şi credea că face ce trebuie. Noi ne-am urmat drumul către şcoală, comentând după mintea noastră, ceea ce auzisem de la tânărul activist U.T.M.. Şi asta însemna ceva în proliferarea unei idei.

20

RESPINS … ADMIS LA ŞCOALA PROFESIONALĂ

După terminarea şcolii primare la Vărbilău, m-am trezit din nou singur, chiar mai singur decât cu doi ani în urmă - niciunul dintre colegii mei nu dorea să meargă mai departe la şcoală. Eu voiam să fac alta cu orice preţ. Am încercat admiterea la Şcoala medie „Petru şi Pavel” din Ploieşti. Atunci, după reforma învăţământului, toate liceele au primit denumirea de şcoală medie. Am luat notă mică la matematică. Mi s-a spus că am reuşit „fără loc”. Şi? Reuşit fără loc tot înfrângere se numeşte că este. Este posibil ca acest eşec să fi însemnat pentru destinul meu schimbarea esenţială de macaz. Am ratat ocazia de a fi coleg de liceu cu Nichita Stănescu. Nu cedez sorţii. O iau de la capăt. Tot singur. Îmi iau actele şi îmi încerc norocul la Şcoala Profesională „1 Mai” din Ploieşti. Prima probă, vizita medicală. Norma de greutate pentru „admis” era de 36 kilograme. Deşi aveam aproape paisprezece ani, nu atârnam mai mult de 32 kilograme. Eram un sfrijit, numai piele şi os. Fiind prea mulţi concurenţi, comisia medicală n-a avut milă de mine şi m-a respins. Între timp aflu că la Şcoala Profesională Feroviară nr. 4, de lângă Gara de nord, se mai primesc înscrieri pentru examenul care urma să înceapă a doua zi. Nu mai conta că habar nu aveam ce meserii sunt acolo. Şcoală să fie, mi-am zis eu. Am reuşit să mă înscriu în ultimul moment. Eram fericit. M-am dus în grabă la Căminul Şcolii Profesionale „1 Mai” unde mă cazasem, să-mi iau valijoara de lemn cu de-ale gurii şi bani de tren pentru întors acasă. Valijoara dispăruse. Am dormit nemâncat. A doua zi m-am prezentat la noua şcoală să susţin prima probă de examen, tot vizita medicală. Încolonaţi, cu nimic pe noi, aşteptam să ne vină rândul să trecem prin faţa a doi medici. Unul ne examina sumar trupul, ne punea să mişcăm într-un anume fel din mâini şi din picioare şi apoi decidea – admis, respins, după cum era cazul. A venit şi rândul meu. La examenul general, după ce mă priveşte îndelung vădit mişcat de spaima mea din ochi, zice salvator pentru mine:

– Cam slăbuţ, dar merge. Altul la rând.Trec la al doilea medic care ne ascultă cu stetoscopul, ne pune să tuşim. Şi ne

examinează în gât. Aici blestemul se aşează din nou pe capul meu. Verdictul medicului m-a cutremurat:

– Amigdalită cronică - respins . Am amuţit. M-am aşezat jos lângă perete, gol puşcă aşa cum eram şi am început

să gem ca un animal rănit. Cei din jur încercau să mă liniştească, dar eu continuam să plâng spasmodic. Şi vine salvarea mea. Doctorul generalist se apropie de mine şi-mi cere să mă ridic în picioare şi să deschid gura. Două degete groase, îngălbenite de nicotină, îmi apasă pe limbă. Când tocmai eram pe punctul să vomit, aud cuvintele salvatoare ale medicului adresate colegului său :

- Trece-l măi şi pe el la admişi. Să-l vedem ce face la examenul teoretic.Nu-mi venea să cred. Învăţat de acasă să mulţumesc celor ce îmi fac un bine, am

sărutat mâna medicului. El m-a privit …, mi-a dat în şagă o palmă peste fundul gol şi m-a trimis la îmbrăcat, adăugând:

- Vezi ce faci mâine la examenul teoretic. Succes slăbănogule !Am luat examenul cu cea mai mare notă. Eram atât de fericit încât nici foamea

21

nu mă mai rodea. Cu ce şi cum să ajung acasă, mă frământam de această dată. Până în satul meu erau 27 km şi bani de tren nu aveam. M-am dus în piaţa mare. Era vremea pepenilor. Un căruţaş se chinuia să-şi dea jos din căruţa cu coviltir pepenii.

- Nene! Nu vrei să te ajut eu la descărcat?- Cum să nu. Urcă-te în căruţă şi aruncă-mi pepenii.

Aşa am făcut . La sfârşit îmi zice să aleg eu un pepene şi să-l iau. Începsă-i spun povestea cu valijoara mea şi nevoia acută de bani, ca să ajung acasă să mănânc. O minune de om. M-a înţeles. În afară de banii pentru biletul de tren, mi-a dat şi un pepene galben, pe care l-am devorat pe loc, cu graba unui câine flămând. Nu mai spun ce a fost la gura mea când am ajuns acasă şi cât era de mare bucuria mamei că mă vedea liniştit. Eram fericit şi eu. Şcoala mergea mai departe, chit că era una profesională.

Şcoala Profesională Feroviară nr. 4 din Ploieşti a fost pentru mine puntea care m-a trecut „dincolo”, pe tărâmul carierei de ofiţer în Ministerul Afacerilor Interne. Un tărâm fabulos prin trepidanţa muncii şi dinamica mişcării mele în această instituţie în care n-avea loc, cel puţin în cazul meu, nici refuzul, nici dorinţa sau măcar minora şi poate necesara întrebare: Ai să poţi să ...?

În acea şcoală de lângă Gara de nord a Ploieştiului am învăţat multe. Să ajustez piese din metal prin pilire, să mânuiesc un strung şi în cele din urmă să repar locomotive cu aburi. Am ieşit din şcoală cu calificarea de lăcătuş montator locomotive. Un nenoroc pentru mine, nu am vrut şi nu mi-a plăcut deloc această meserie.

UN ADOLESCENT LA „GRĂDINIŢA” POLITICĂ A U.T.M.

Am urmat trei ani de şcoală profesională şi tot atâţia, plus încă unul, de „grădiniţă” politică în care, după cum se ştie, repetiţia, praxis şi imitaţia inocentă sunt prevalente. După numai o lună am fost primit în U.T.M. cu aplauze şi îmbrăţişări tovărăşeşti. Vă daţi seama ce mândru eram, mai ales că pionier n-apucasem să fiu din cauza vârstei - eram prea “bătrân” când s-a pus problema. Şi cum să nu fi fost mândru când la identitatea mea de copil de ţară se adăuga pentru prima dată ceva - calitatea de membru al unei organizaţii politice de tineret. Bine, ar putea zice unii, dar de ce la comunişti? Pentru că altcineva nu m-a căutat şi nici eu nu i-am găsit, măcar întâmplător, nici atunci, nici mai târziu. În fine, la începutul anului doi am fost ales secretar al Comitetului U.T.M. pe şcoală. Şi mai şi, nu? Originea mea „sănătoasă” se consolida şi îmbogăţea cu note noi, de distincţie politică; pe cele creştin – ortodoxe le ţineam în conservare. Să ştiţi că nu este vorbă aici, de o aliniere necuvenită de valori, ci de punere în evidenţă a două trăiri şi activităţi, care s-au derulat în paralel în viaţa mea de la începutul anilor cincizeci ai secolului trecut. Despre ce este vorba de fapt? Ca orice copil de la ţară eram obişnuit să particip cu regularitate la cântarea Prohodului în Vinerea mare a Paştelui la biserica din sat. Cântam cu smerenie, dar mă şi amuzam la încercarea bătrânelor din sat de a acoperi cu vocile lor piţigăiate pe ale noastre, ale copiilor, care erau mai viguroase, dar la fel de dezacordate ca ale lor. Starea mea de neastâmpăr mă ducea adesea aproape de pragul izbucnirii în râs pe care o opream cu o tuse scurtă, mică şi urmată de o atitudine adânc evlavioasă - scurtă şi ea. Duminica, la slujba de dimineaţă

22

bunăoară, smerenia mea se topea ca un fulg de nea căzut pe pleoape, când legănându-şi oasele grele, se apropia de strană, dascălul bisericii: nea Gheorghe!... Un om blând cu ochii mici, mai totdeauna doar întredeschişi, de nu ştiai dacă plâng sau este doar un truc pentru a le ascunde culoarea. Pe cât de mici îi erau ochii, pe atât de mare îi era gura croită „muppets” din care cuvintele ieşind grăbite, pe o singură notă „do” de jos; modulate de un fonfăit gutural, rămâneau fără înţeles. Rostirea declamată a “Apostolului” care mie îmi plăcea mult, nu mai era la îndemâna lui nea Gheorghe. Forţa recitativ – baritonală de altădată era acum doar o amintire. Era bătrân şi bolnav, nea Gheorghe! Limita înţelegerii mele de copil mă făcea să-mi doresc să fiu eu în locul lui, măcar să citesc “Apostolul”. Până la urmă aşa avea să se şi întâmple. Nea Gheorghe, săracul, m-a propus şi părintele Nicolae a acceptat, să fiu paraclisierul, ţârcovnicul, cum se spunea la noi, al bisericii.

Până a-i lua locul, nu a mai fost decât un pas. Într-una din zile, intrând în biserică să pun în ordine lucrurile, pentru slujba care urma, am dat cu ochii de cartea bisericească dragă mie, “Apostolul”. L-am luat în braţe, m-am aşezat în locul lui Nea Gheorghe şi am început să citesc cu intonaţia cuvenită. Tocmai când am terminat de citit, apare din altar părintele Nicolae. Am înlemnit.

- Mi-a plăcut! Citeşti frumos copile!- Sărut mâna părinte! Vă rog să mă iertaţi ... Eu am crezut că sunt singur

în biserică şi de aceea ...Părintele Nicolae mă mângâie duhovniceşte pe creştet şi-mi spune, aproape ca o

poruncă: - Începând de astăzi treci la strană lângă dascălul Gheorghe. Ai grijă să-l trezeşti când aţipeşte. E bătrân săracul! şi zâmbeşte schiţat.

- Da, părinte, aşa am să fac, zic eu fără ezitare.- Învaţă pe de rost toate răspunsurile din Catavasier pe care cantorul le dă preotului

pe timpul Utreniei şi Liturghiei, adaugă el.Aşa am juns să fiu dascăl la biserica din satul meu, la numai treisprezece ani. Şi

am continuat această slujbă plătită, prin bunăvoinţa sătenilor, simbolic desigur, până aproape de terminarea şcolii profesionale. Îmi aduc aminte că sătenii mă plăceau, mă alintau spunându-mi „dăscăleciul”. Eram mândru de asta, mai ales că unii dintre copiii din sat începuseră să mă privească aşa … cu oarecare admiraţie!

Dacă tot m-am întors în timp, musai să fac loc câtorva rânduri despre prietenul meu din copilărie şi adolescenţă, Gilă Boierescu. Acest băiat, mai mare decât mine cu doi ani, ager la minte, sfătos şi prietenos, mi-a fost un fel de model, de vector al îndârjirii mele de a merge cu paşi mai iuţi către maturitate. Nu cu multă vreme în urmă l-am revăzut. A rămas la fel în spirit. Doar la chip s-a mai schimbat, ca şi mine.

Dar să ne întoarcem la „grădiniţa” mea politică. În calitate de secretar al Comitetului U.T.M. pe şcoală mă integram în mod automat în activul U.T.M. al oraşului Ploieşti. În consecinţă, aveam de îndeplinit sarcini cu carul: organizatorice, de propagandă, culturale, sportive, muncă voluntară şi manifestaţii de stradă cu ocazia sărbătorilor specifice acelor ani: 1 Mai, 23 August şi 7 Noiembrie. Purtam şi strigam lozincile vremii: „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” „Trăiască P.M.R.!” „Jos imperialismul!”, „Trăiască socialismul în frunte cu marea Uniune Sovietică!” şi altele, care mai de care cu mesaj doctrinar comunist îndreptat către minţile noastre tinere lipsite de alternativa altor mesaje ideologice sau de orice alt tip. Toate acestea au fost un fel de însămânţare artificială pe un sol avid de rod, oricare ar fi fost el, după atâta război,

23

foamete şi sărăcie. Se promitea altceva şi altfel decât până atunci. Discursul politic, mai ales cel din stradă, deşi încărcat până la saţietate de stereotipii bolşevice, însoţit de butaforia propagandistă împrumutată de la sovietici – prin repetiţie şi imitaţie, a prins. A prins la mulţi şi foarte mulţi oameni, mai ales la cei tineri, inclusiv la mine. Este o eroare să credem că ideile, preceptele comuniste au pătruns numai cu forţa, individual şi parcelar, la români. Ele au pătruns încetul cu încetul în mentalul colectiv al unei mari părţi a românilor. Dacă elitele politice şi intelectuale ale României de atunci s-au ascuns în resemnare sau au fost “ascunse” în închisori, urechile românilor, mai ales ale generaţiei mele au auzit o singură goarnă. Din păcate pentru ea, strategia propagandei comuniste a început cu folos pentru sistemul pe care îl propunea lumii, dar a sfârşit catastrofal din cauza incapacităţii acestuia de a se aşeza pe direcţia cerută de istorie. Încremenirea structurii comuniste în scutecele sale istorice n-a mai “uimit” pe nimeni cu sfârşitul său; era previzibil, şi de neocolit.

La câteva luni după înscăunarea mea ca secretar al Comitetului U.T.M. pe şcoală, schimbările în viaţa mea au venit în cavalcadă. Am fost ales în Comitetul U.T.M. Orăşenesc Ploieşti, am fost numit propagandist la Cabinetul Orăşenesc pentru educaţia politică a tineretului; am fost trimis cu delegaţia de tineret a României la Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Bucureşti din vara anului 1953. În vara aceluiaşi an am fost numit pedagog la şcoala pe care o absolvisem, cu salariul modic de 180 lei pe lună. Aveam însă avantajul, că mâncam şi locuiam gratis în şcoală. În septembrie 1953 am început la seral liceul – marea mea dorinţă încă neîndeplinită până atunci şi aveam deja optsprezece ani. În primăvara anului 1954 am fost primit în P.M.R. în calitate de candidat de partid. Altă perspectivă, nu? Dar nu mai eram un copil, mă maturizasem poate chiar prea devreme şi prea mult pentru nouăsprezece ani neîmpliniţi.

*

Gata cu “grădiniţa” mea politică mi-am zis. Sosise vremea să caut o piatră de temelie pe care să-mi construiesc un rost solid în viaţă. Norocul se grăbeşte să-mi dea o rază de speranţă. La sfârşitul lunii mai 1954 sunt chemat în biroul directorului şcolii la o discuţie cu doi tovarăşi necunoscuţi, îmbrăcaţi elegant şi joviali. După mai multe întrebări legate de familie şi de “trecutul” - chestia cu “dăscăleciul” n-am spus-o, cu accent pe activitatea mea în cadrul organizaţiei U.T.M. şi de curând şi de partid, au trecut la subiect.

- Noi ne-am gândit, începe unul dintre ei, probabil şeful, că dumneata ai putea urma cursurile unei şcoli speciale, bineînţeles dacă o să corespunzi criteriilor de selecţie pentru această instituţie de învăţământ.

- Şi care sunt aceste criterii? - întreb eu, voit dezinvolt, sesizând importanţa acestei atitudini într-un dialog inedit pentru mine .

- Unele dintre criterii constatăm că sunt îndeplinite. Provii dintr-o familie de ţărani săraci, eşti secretarul Comitetului U.T.M., eşti membru în Comitetul Orăşenesc U.T.M., de curând ai devenit şi candidat de partid. Mai urmează să dovedeşti la examen că ai şi aptitudini pentru o astfel de şcoală. Despre examen o să te anunţăm noi la timpul potrivit. Ce părere ai? Eşti de acord să vii la noi?

- Sigur că da, mă grăbesc eu să răspund.24

- Bravo! Şi nu uita: această discuţie n-a avut loc!- Cum adică? - întreb eu ritos.- Adică nu spui nimănui ce ai discutat cu noi. La revedere şi succes!- Aaa! ... răspund eu a dumerire.Şi timpul trecea cu mine pe jar; jar ce avea să se stingă odată cu chemarea unui alt

coleg de şcoală convocat şi el la discuţii, Gheorghe David, un tânăr simpatic, de etnie rromă. Pe mine nu m-au chemat. M-a durut cumplit, mă simţeam umilit şi nedumerit. Oare ce mai trebuia să fac şi n-am făcut, de m-au respins ? Aveam să aflu aproape peste douăzeci şi cinci de ani posibila „bubă” de dosar care a condus la decizia „respins”: mătuşa cumnatului mamei mele, Ion Vraciu se stabilise prin căsătorie, în Brazilia, în anul 1926. Şi tot atunci am aflat că şcoala la care trebuia să mă duc era o şcoală de ofiţeri de securitate – cu profil de limbi străine. N-a fost să fie.

Mă simţeam prăbuşit sub biciul întrebării care mă frigea, încotro? Trebuia să fac ceva, aşa că m-am prezentat la primul secretar al Comitetului Orăşenesc U.T.M., tovarăşul Iorga Nisipeanu şi l-am rugat să mă trimită şi pe mine la Facultatea muncitorească de subingineri. Răspuns dezamăgitor.

- Nu se poate, problema nu mai este de actualitate. Dar noi ne-am gândit să te trimitem la Şcoala politică de instructori de partid pentru I.A.S. Partidul are mare nevoie de cadre tinere în agricultură. Ce zici?

- Nu, a fost răspunsul meu şi m-am retras politicos şi dezorientat.De acum, obsedanta întrebare „încotro” devenea şi mai acută. Ce să fac, la cine să

mă mai duc? Între timp am fost înştiinţat oficial că mi s-a retras calitatea de membru al Comitetului Orăşenesc U.T.M. Ploieşti. Era de aşteptat, refuzasem o sarcină politică; o veste proastă, dar fără urmări importante ulterioare. Copleşit de situaţia în care mă aflam, am intrat în cancelaria profesorilor. Aplecat asupra unui dispozitiv de scriere în Braille, bunul şi mai vârstnicul meu coleg şi prieten Ciobanu îşi ridică privirea lui acut mioapă şi mă abordează abrupt:

- Cu tine se întâmplă ceva, eu aşa simt. Am auzit că nu mai eşti membru în Comitetul Orăşenesc U.T.M. şi că ai refuzat să mergi la o Şcoală politică propusă de ei. Este adevărat?

- Este adevărat, îi răspund eu pe un ton neutru.- Şi acum ce-ai să faci?

- Nu ştiu. Mă gândeam să încerc la teologie, ce ziceţi?- Ce să cauţi tu la teologie? Tu eşti croit altfel; n-ai atâta cucernicie în tine cât să-ţi

ajungă pentru a deveni preot. Şi nici nu cred că te-ar primi fără să ai liceul terminat.- Asta aşa este, dar încotro s-o apuc tovarăşu’ Ciobanu?- Uite, şi se ridică în picioare, mi-a venit o idee. Îţi aduci aminte ce succes ai avut

la finala pe ţară a concursului „Cel mai bun recitator” din şcolile profesionale feroviare? Ai luat premiul întâî! Şi mai eşti şi cursant la Şcoala Populară de Artă.

- Da, şi ce-i cu asta?- Să încerci la teatru... Asta e.- Nu. N-oi fi eu bun de popă, dar nici actor nu mă văd a fi. - Păcat! Am fi pregătit împreună secvenţa aia cu momentul orbirii lui Pavel

Korceaghin din „Aşa s-a călit oţelul” a lui Ostrovski. Ai jucat de mai multe ori acest rol la amatori şi am văzut că te prinde. Încearcă!

Şi am încercat. M-am dus la Bucureşti să-mi depun actele pentru înscriere la examenul de admitere. În faţa Institutului m-am trezit în mijlocul unui spectacol în care

25

eu nu eram pregătit să joc. O mulţime de tineri, fete şi băieţi, frumos îmbrăcaţi, îşi depănau amintiri din liceu sau repetau frânturi din proba practică aleasă pentru susţinerea examenului de admitere. Şi vorbele lor mi se păreau diferite de ale mele, mai potrivite vârstei lor şi oricum, mai cu gust alese decât aş fi reuşit eu s-o fac din zestrea mea săracă de cuvinte. Când s-a deschis uşa institutului tinerii au dat buzna, cu voioşie să se înscrie. Eu am rămas pe trotuar, ca un stâlp în gard. Asta nu era lumea în care să încap şi eu. Aşa că m-am întors la cămăruţa mea cu două paturi din fier, puse unul peste altul, să mă adun. Nereuşita încercării mele de la Bucureşti a avut darul să mă aducă doar cu picioarele pe pământ, nu şi să mă liniştească. În somnul adânc ce venise ca o mântuire, m-am lăsat purtat pe val de vis indus de cuvintele lui tata spuse cândva pe treptele de piatră care ne săltau paşii pe prispa casei. Acolo era locul în care ne aşezam, uneori, eu cu tata ca să discutăm ca „de la bărbat la bărbat” cum îi plăcea lui să spună, când mă vedea mai abătut în unele momente ale copilăriei mele.

Cuvintele spuse atunci le socoteam la acea dată ca un transfer al responsabilităţii de la tată la fiu, pentru ceea ce urma să fac cu viaţa mea.

- Ionele tată, eu nu mai am cu ce să te ajut. Cu mâinile astea două, pe care le întinde în semn de neputinţă, abia dacă pot să vă aduc destulă mâncare pe masă. Mâine, poimâine împlineşti paisprezece ani. Trebuie să te descurci singur ca şi ceilalţi fraţi mai mari… Şi continuă aproape ca un avertisment:

- Dacă vrei să nu ajungi ca mine, cu coşul în cârcă, să-ţi laşi pielea palmelor pe prăjinile sondelor şi să-ţi vezi nevasta o dată la trei săptămâni, învaţă carte. Aşa o să ajungi altceva decât am putut să ajung eu.

Adormisem cu difuzorul deschis. Dimineaţa m-am trezit în compania cântecului, şlagăr pe atunci „ Marinică ”. Deodată se întrerupe pentru a face loc unui comunicat care suna aşa: „Ministerul Forţelor Armate şi Ministerul Afacerilor Interne recrutează tineri pentru Şcolile de ofiţeri. Doritorii se pot adresa, începând de mâine Comisariatului militar al oraşului Ploieşti. Sunt necesare următoarele acte ...” Am decis pe loc. Mă fac ofiţer de aviaţie. A doua zi m-am prezentat la Comisariatul militar al oraşului Ploieşti. Acesta avea să fie pasul decisiv al vieţii şi carierei mele.

26

II. E GREU SĂ AJUNGI LOCOTENENT

27

CU VALIJOARA’N MÂNĂ, SPRE ORADEA

La Comisariat, lume multă, mai ales tineri care aşteptau ca şi mine să-şi încerce norocul la una din şcolile militare de ofiţeri ale celor două ministere. Forfoteală, şuşoteli, prognoze şi dorinţe spuse în şoaptă, cum se întâmplă de obicei în astfel de ocazii. Dar nu mai era spectacolul din faţa Institutului de teatru. Acolo era altceva. Acolo şoaptele erau însoţite de emoţii şi trăiri descărcate în hohote de râs sau în tăceri spontane. Acolo, la teatru, se sta la rând pentru a intra la o competiţie a talentului, aici la „ruletă” – jeton, dosarul.

Îmi vine rândul. Îmi închei nasturii la primul meu costum, albastru în dungi, cumpărat pe puncte, şi intru îmbăţoşat în sala de audieri, hotărât să impresionez prin ţinută şi atitudine. Bunul meu prieten, actorul doborât de boală Ciobanu, mă învăţase să procedez astfel. În mijlocul sălii, la o masă acoperită cu pânză roşie, erau patru ofiţeri cu epoleţi de culori diferite.

- Bună ziua, zic eu, fără să mă aşez pe scaunul liber din faţa mesei.- Ia loc, tovarăşe! Cum te numeşti şi câţi ani ai? mă întreabă cu voce scăzută

un ofiţer mai în vârstă, îmbrăcat într-un costum elegant de ofiţer de aviaţie.- Pavel Ion mă numesc şi am nouăsprezece ani neîmpliniţi.- Eşti cam slăbuţ pentru vârsta asta, suferi de ceva?

Nu mă pierd cu firea, deşi ştiam că în urmă cu doi ani suferisem de o formă uşoară de hepatită, gălbenare se spunea atunci şi răspund fără să ezit:

- Nu sufăr de nimic. Sunt sănătos tun ... aşa sunt eu de neam şi-i întind ofiţerului de aviaţie dosarul personal.

- Ia să vedem noi ce avem aici ... părinţii ţărani săraci, lăcătuş montator locomotive... în prezent pedagog la Şcoala Profesională Feroviară nr. 4... secretar al Comitetului U.T.M. la aceeaşi şcoală... şi candidat de partid...

Ajuns în acest punct, aviatorul este întrerupt de ofiţerul din dreapta sa, care îl roagă politicos să-i dea voie şi lui să-mi răsfoiască puţin dosarul. Mai mult se face, decât îl răsfoieşte şi după câteva clipe închide dosarul, îl aşează sub palmă ca pe o captură şi zice:

- Dumneata o să vii la noi, la Trupele de Securitate. Şcoala este la Oradea. Răspunsul nostru definitiv ai să-l primeşti la serviciu în două – trei săptămâni. Eşti de acord să vii la noi?

- Este cam departe şcoala, dar vin. Vreau să mă fac ofiţer, asta a fost şi dorinţa bunicii mele, Ioana.

Bunica dinspre mamă, Ioana lui Neciu, a avut şapte copii – numai fete! Nepoţii dăruiţi de mama erau viaţa ei. Ne iubea cum numai o bunică ştie să iubească un copil. Bunica era adesea martora cavalcadelor mele prin curtea casei, călare pe mătură şi cu vătraiul în mână: calul şi sabia cu care doboram în stânga şi în dreapta inamici imaginari. Râdea cu poftă potolită ori de câte ori ridicam „sabia” în semn de victorie şi-mi spunea:

- Tu, ofiţer ai să te faci băiatul mamei!

28

Şi mă săruta cu pietate pe frunte. N-a apucat să-şi vadă dorinţa împlinită... bunica mea, draga ma’mare s-a prăpădit la cinzeci şi nouă de ani, când eu nu împlinisem încă zece.

*

Am plecat de la Comisariat pe aripa visului că, în sfârşit, se va întâmpla ceva important şi cu mine. Calitatea de pedagog nu-mi propunea nimic pentru viitor.. Era început şi capăt de drum în acelaşi timp, pentru o carieră. Doream şi simţeam că pot şi că am „dreptul” să cer mai mult destinului meu.

N-am spus nimănui nimic; n-am dat nimănui capătul de fir din ghemul meu de gânduri. Dospeam în aşteptare; în aşteptarea ordinului de chemare la examen. Şi a venit la sfârşit de iulie 1954. Mi-am pregătit în grabă valiza mea de lemn băiţuit. A doua zi m-am prezentat la Centrul de recrutare al Comisariatului militar Ploieşti. O curte interioară imensă – aşa mi se părea mie atunci. În mijloc, un pâlc de tineri, cei mai mulţi ţinând în mână, ca şi mine, o valiză de lemn. Din când în când ieşea din rând câte un tânăr şi revenea ţinând în mână un pachet.

- Pavel Ion! - Prezent, am răspuns eu şi dau fuga la masa celui care m-a chemat.Primesc Ordinul de chemare în armată la Trupele de Securitate, biletele de tren

Ploieşti – Oradea şi hrană rece pentru o zi: două conserve de fasole cu carne de porc (le-aş mânca şi acum cu plăcere, daca s-ar mai găsi!), nişte slănină, pâine şi un pachet cu biscuiţi de campanie – şi ăştia foarte gustoşi. Şi către seară trebuia să plecăm către Oradea din Ploieşti – Vest. Abia acum, m-am gândit că, totuşi, ar trebui să-l anunţ măcar pe tata unde mă duc. L-am sunat de la un telefon public din gară. Tata era paznic la „Cablul românesc” din Ploieşti – plecase de la sonde pe motiv de boală; abia scăpase în urma unei operaţii pentru ocluzie intestinală.

- Alo! … tata?- Tu eşti Ionele, îmi răspunse tata de la celălalt capăt al firului.- Da, bre!- De unde suni?- Din gara de Vest.- Păi ce cauţi tu acolo?- Plec la Oradea.- Ce să faci tu la Oradea?- Păi… mă duc să mă fac ofiţer, zisei eu puţin cam încurcat.- Şi numai acum îmi spui? … „ soricu mă-tii ” de pezevenghi, o altă

înjurătură „de serviciu ” a tatei, slobozită fără răutate, cum o făcuse de atâtea ori. După o scurtă pauză, conchide: Măi băiete … acum eşti mare. Fă ce crezi că e bine pentru tine. Ai grijă de tine! Când ajungi la Oradea să ne scrii, că mă-ta o să se prăpădească de dorul tău… o ştii cum e! … şi mi-a închis telefonul.

Era pentru prima oară când vocea tatei mi se părea îndoită de povara unei emoţii. Să fi fost emoţia provocată de plecarea pe nepusă masă şi atât de departe, a unuia dintre copiii lui? Sau emoţia constatării că Ionel al lui, iată, devenise bărbat şi plecase de unul singur să-şi urmeze destinul, pe care el, ca tată, nu reuşea să-l descifreze? Poate că şi una

29

şi alta. Dacă stau să mă gândesc, am avut parte de un tată special, croit de viaţă pe un calapod care-l singulariza. Comunicarea lui cu noi, copiii, se consuma cel mai adesea din priviri. Nu concepea să discute cu noi decât ochi în ochi. Şi atunci, privirea lui se prăvălea peste a noastră, când ca un văl protector, când ca un semn al aprobării şi încurajării, când ca o fulgerare care ne împietrea în tăcere. Aşa era tatăl meu, Onel. Rar îşi săruta copiii; se mulţumea cu o mângâiere pe creştet însoţită de un zâmbet calculat. Când am ajuns la maturitate efuziunea părintească a tatălui meu şi-a schimbat registrul; pe băieţi ne strângea în braţe râzând şi bătându-ne camaradereşte pe spate cu palmele lui grele ca nişte ciocane. Însă, pe fete, le săruta cu vârful buzelor lui pictoriale pe frunte şi apoi râdea scurt. Asta nu înseamnă că tata nu ne-a iubit; ne-a iubit mult şi la fel de mult l-am iubit şi noi. În sat la noi, era împământenit obiceiul ca bucata de carne cea mai mare să ajungă în strachina bărbatului – stâlpul casei, cum i se zicea. Când ne aşezam la masa joasă cu trei picioare, aşteptam ca tata să vâre primul lingura de lemn în strachina cu ciorbă şi apoi începeam şi noi să mâncăm urmărindu-l cu zâmbet furişat cum îşi soarbe şi ultima picătură de zeamă din strachină. Ăsta era momentul aşteptat de noi, copiii. Tata, rupea tacticos din porţia lui de carne câte o bucăţică şi o anina puţin deasupra gurilor noastre deschise asemenea puilor de vrăbiuţă şi-i dădea drumul cu un zâmbet de mulţumire. Eram mulţi, aşa că lui îi rămânea doar târtiţa. Acesta, era tata!

Mult mai târziu, după ce tata plecase dintre noi, am întrebat-o pe mama, de ce oare nu l-am văzut niciodată pe tata plângând, nici măcar la moartea părinţilor sau fraţilor lui. Nu ştiu daca răspunsul mamei a fost pe deplin lămuritor şi convingător, dar a fost uluitor şi furnicător la geană cum motiva ea neplânsul tatei.

- A plâns mamă, a plâns şi cât de mult a plâns ... A plâns atunci când a murit primul nostru copil... sora voastră mai mare, Anişoara, doborâtă de lingoare la numai şapte anişori. Era frumoasă ca o zână: înaltă, subţire, cu ochi albaştri ca tac-su şi un păr lung şi greu ca grâul în bob. Cânta frumos, tare frumos şi era harnică; nu stătea o clipă, muncea şi cânta tot timpul. Până într-o seară când s-a întors cu vaca de pe islaz, plângând şi cu mâinile înţepenite pe cap de durere. Am chemat din sat pe cine am crezut şi eu că-i poate face bine. L-am chemat şi pe părintele Manole să facă o sfeştanie, că aşa zicea mămica mea că e bine. Degeaba. Anişoarei îi era din ce în ce mai rău. Am trimis vorbă lui tac-tu să vină acasă că moare fata. A venit în fugă, de la Buştenari, că acolo lucra el atunci la sonde şi nu s-a mai mişcat de lângă fată. Trei zile s-a chinuit fata mea să moară. Avea călduri mari şi friguri. Doamne cât mai plângea şi-l ruga pe tac-su să n-o lase să moară, că-i e frică. Şi el o lua în braţe şi-i spunea plângând:

- Nu te lasă tata, fata mea! ... Nu te lasă tata! ...A murit în braţele lui...- A murit în braţele lui minţind-o în şoaptă că n-o să moară, am completat eu.- Da mamă, aşa a fost ... ce era să zică şi el la aşa mare durere. Pe urmă, continuă

mama, s-a dus în curte. S-a aşezat pe tăietor şi a început să plângă, dar un plâns din ăsta care te bagă în sperieţi! Eu nu mai aveam putere şi lacrimi să plâng. Îl priveam pe el din pridvorul prispei cum se certa cu Dumnezeu înfiorându-mă când l-am văzut cum îşi ridică privirea şi pumnii către cer:

- Tu-ţi pământu mă-tii Doamne, de ce mi-ai luat fata? De ce? A mai întrebat o dată răstit şi a tăcut.

- Din clipa aia tac-tu n-a mai plâns după nimeni şi nici nu cred că a mai iubit pe cineva aşa cum a iubit-o pe Anişoara. A devenit răutăcios şi morocănos. În ziua când trebuia s-o îngropăm pe Anişoara, l-a bătut măr pe părintele Manole, preotul din comuna

30

Poiana, că a întârziat la slujba de înmormântare a copilului. Părintele Manole se încurcase cu nea Gheorghe, dascălul bisericii din sat, la una mică şi uitase de slujbă. Tac-tu a fost foarte căpos la viaţa lui – nu permitea la nimeni să încalce învoielile făcute cu el, dar nici el nu le încălca niciodată. Era recunoscut în sat ca un om aspru, dar de cuvânt şi drept. Nu ştiu câţi l-au iubit, dar sunt sigură că cei mai mulţi din sat l-au respectat. Ăsta a fost tac-tu, Ionele – îşi încheie mama povestea cu “neplânsul” tatei.

Nu ştiu cum să explic şi cu atât mai puţin să-i dau un nume stării speciale create de Anişoara în familia noastră, dar ea a rămas în sufletul fiecăruia dintre noi ca un parfum din flori de “nu mă uita”, chiar dacă unii dintre noi, cum este şi cazul meu, nu am văzut-o niciodată. Când ea murea, eu nu mă născusem încă. Şi acum, ca întotdeauna, despre Anişoara discutăm cu candoare şi adevărată religiozitate. În mintea şi inima mea Anişoara şi-a găsit loc de icoană cu chip de Madonă.

*

Locomotiva cu abur “Pacific”, cândva locul meu de exerciţiu pentru deprinderea meseriei de lăcătuş montator de locomotive căra în cârca ei de fier spre Oradea, vagoanele aşezate unul după altul ca un şir de cocori. Într-unul din vagoane mă aflam şi eu – fiul nerecunoscător al Depoului, în căutarea destinului ce sta să se croiască. După mai bine de 16 ore, am ajuns la Oradea. Era către miezul zilei. Am coborât din vagoane şi ne-am urcat în nişte camioane “Molotov”, care ne-au dus pe Calea Aradului, la unul din locurile de amplasament ale Şcolii de ofiţeri M.A.I. Oradea. După ce am coborât din camioane ne-am aşezat pe un rând, unul lângă altul, fiecare cu valiza în mâna stângă. Un ofiţer spilcuit, cu vestonul încheiat la gât, ca ruşii, cu centura şi diagonala aşezate impecabil pe un trup zvelt, ne-a urat cu voce aşezată:

- Bine aţi venit tovarăşi!Mi-a rămas în memorie strălucirea nasturilor de la veston şi catarama centurii, care

sclipeau în soare; atât erau de lustruite. Aveam să aflu mai târziu că acel ofiţer era locotenent major Enăchioaie, un ofiţer admirabil, care mi-a servit de model în multe privinţe. Am executat apoi nişte ordine cu caracter administrativ şi organizatoric. A doua zi, examen. Proba teoretică a fost formală şi atât de puţin importantă încât nici nu îmi mai aduc aminte în ce a constat. Oricum, am trecut cu toţii acest test. A urmat imediat examenul la pregătirea fizică – eliminatoriu. Şi de această dată trupul meu pirpiriu m-a pus la grea încercare. O probă netrecută însemna examen pierdut. Cu chiu cu vai am trecut probele de sărituri, de alergare şi aruncarea greutăţii. Ultima însă m-a pus pe jar. Trebuia să mă ridic cu ajutorul braţelor din poziţia atârnat până atingeam cu bărbia bara fixă. Şi asta de opt ori consecutiv. Am reuşit să mă ridic doar de şase ori şi m-am făcut muşuroi sub bară. Norocul meu a fost că generalul Popescu Eremia, comandantul şcolii, a aprobat ca aceia care au căzut la o singură probă la pregătirea fizică să repete a doua zi. Şi am mai avut un noroc: unul dintre colegii şi prietenii mei de mai târziu, Tăleanu Grigore, a venit la mine şi mi-a zis:

- Mă! ... tu ai căzut de prost. Ai forţă, dar nu ai metodă. Cum vrei să te ridici la bară cu braţele depărtate şi aşezate cu palmele către faţă?

Şi mi-a arătat el cum trebuie să fac şi a doua zi am reuşit să mă ridic, chiar de nouă ori. Eram bucuros – trecusem un examen esenţial pentru viitorul meu.

31

Ciudate trăirile mele de după acest examen. Parcă se ştersese totul din memoria timpului consumat pentru viaţa mea de până atunci.Nu mai era nimic de ţinut minte, de luat în seamă. Era numai prezent. Cât despre viitor, el rămânea ca întotdeauna pentru orice tânăr, un vis frumos, poate o iluzie. Se adevereau dintr-o anumită perspectivă spusele antropologilor care susţin că, chiar şi în fizica cuantică timpul are o singură dimensiune reală, prezentul; trecutul şi viitorul nefiind decât iluzii omeneşti. O fi fost şi asta, dar eu mă gândeam mereu atunci, cum să fac mai bine ce mi se cerea să fac.

INSTRUCŢIE LA CATARAMĂ ...

În şcoală am avut parte de un regim draconic de instrucţie şi pregătire teoretică. Nu puteai să mişti în front, cum se spune. Scrâşneam din dinţi la orele de instrucţie de front sau tactică ţinute pe Dealul Cazărmilor, în zile toride de vară sau geroase de iarnă, dar nu mă plângeam. Eram tânăr şi aveam de atins un scop – să devin ofiţer. Nu mai conta că după ce treceam, la comanda lt. major Şchiau, pârâul Peţa cu apă rece şi murdară, adâncă până aproape de genunchi, când ajungeam în dreptul casei lui cântam din toate puterile alături de colegii mei, refrenul preferat al comandantului: “Arde focu-n paie ude, Strig la mândra, nu m-aude”. Dar mândra auzea şi ieşea la geam să ne facă cu mâna; era frumoasă şi delicată doamna Nina, soţia comandantului nostru de pluton. Păcat că peste o vreme a trebuit să-l părăsească pentru desele lui beţii şi aventuri amoroase. Iar el, după ani, trecut în rezervă şi părăsit de soţie, a ajuns aproape un cerşetor, şi când te gândeşti că omul acesta, atunci când îmi era comandant de pluton, în pauzele de instrucţie ne vorbea cu elocvenţă despre Shakespeare şi Dostoevski sau despre Eminescu şi Enescu.

Deşi şcoala de la Oradea n-a fost şi nici nu putea fi la acea vreme o oază de cultură programată, ea rămâne pentru mine locul în care, stârnit de comparaţia cu ceilalţi colegi sau instructori, m-am aşezat în blocstarturi şi am ţâşnit ca un hămesit în competiţia cunoaşterii! Şi ce competitori aveam! De pildă Cristian Ţopescu, coleg de şcoală, repet, doar coleg de şcoală; după terminarea şcolii ne-am despărţit: el la grăniceri, eu la Trupele de Securitate. Limbajul de comunicare al lui Cristian Ţopescu era încărcat de valori pe care eu nu le aveam. Cristian Ţopescu era pentru noi, colegii lui, un vector de promovare a cunoştinţelor elevate, a bunului simţ şi eleganţei în comportament. Avea stofa din care vroiam să-mi croiesc şi eu un “costum” de reprezentare a personalităţii. Nu pot să uit pasiunea şi competenţa lui în organizarea şi susţinerea emisiunilor la staţia de amplificare a şcolii: teatru la microfon, competiţii sportive interne şi mai ales muzică, muzică tânără, nu ştiu de unde o aducea, care ne încânta auzul nu doar prin cantabilitatea melodiilor, ci şi prin comentariile lui. Omul acesta, chiar ne făcea educaţie estetică! Mijlocit de el, am ascultat pentru prima oară pe o bulgăroaică … nu-i mai reţin numele, care a realizat în Est, un fel de debut al muzicii rock, nu ştiu dacă am formulat exact, că nu mă pricep în domeniu. A fost o încântare pentru noi, dar din păcate nu pentru mult timp, pentru că emisiunea elevilor la staţia de radioamplificare a avut o viaţă relativ scurtă. Aş mai aminti aici pe lt. major Mircea Brâncoveanu, un pezevenghi de Bucureşti cu liceul terminat - puţini dintre tinerii ofiţeri aveau studii medii terminate - care, pe cât era de dur la instrucţie, pe atât era de încântător în discuţii cu noi, elevii sau atunci când

32

organizam şezători literare, spectacole muzical-coregrafice sau pretenţioasele procese literare, pe atunci la modă. S-a străduit şi în cele din urmă a reuşit să ne înveţe “Marşul triumfal” din opera “Aida“. Când s-a convins că l-am învăţat destul de bine, ne-a încolonat, a dat ordin ca afonii să tacă, şi cu fanfara şcolii în faţă, am pornit în marş cântând, spre Teatrul Naţional din Oradea. A fost cu adevărat un triumf de stradă. De la ferestre şi de pe trotuare primeam aplauze. Ce mari şi dulci sunt plăcerile rare !

Adesea, Brâncoveanul nostru făcea uz cu nedisimulată plăcere de cărţile citite, din care ne strecura, chiar şi sub năduful pasului de front bătut în glod şi piatră, câte o snoavă a lui Ion Creangă şi ajungea la “to be or not to be”, “Aşa s-a călit oţelul” sau “Crimă şi pedeapsă”. Unele din zicerile lui îmi erau necunoscute şi mă îndemnau la căutare. Aşa am ajuns la Shakespeare şi Dostoevski. Peste Ostrovski trecusem deja, ca un vinovat fără vină. După numai câţiva ani aveam să fim pentru o vreme, colegi la Institutul pedagogic de limbă şi literatură română din Cluj. Încercarea noastră temerară de a pune temei unei comunicări literare prin scrisori s-a sfârşit tragic: la prima mea scrisoare n-a mai apucat să-mi răspundă – un cancer galopant l-a răpus.

Unii elevi îmi erau superiori ca nivel de pregătire, mulţi se situau la acelaşi nivel, dar erau, poate la fel de mulţi sub nivelul meu. Aceştia din urmă nu erau socotiţi, nici de noi elevii, nici de către instructori, ca nişte paria, aş zice dimpotrivă, unii dintre ei erau sarea şi piperul, pata de culoare ce înviora peisajul vieţii noastre de cazarmă, nedrept de sever uneori. Să ne amuzăm puţin, amintindu-ne de colegii mei Tilică şi de Hohltzer.

Teleanu Grigore, zis “Tilică”. Un constănţean vânjos, tot timpul râzând şi pus pe snoave. Nu se supăra niciodată pe nimic şi pe nimeni. O minune de băiat, dar nefăcut pentru şcoala pe care o urma. Iată doar două din multele lui năzdrăvănii, care au dat savoare orelor noastre de clasă, dar uneori cu consecinţe nu prea plăcute, nici pentru el, nici pentru noi.

Prima. Ne pregăteam să începem ora de limba rusă. Vine la mine Tilică şi mă roagă să facem schimb de locuri. Eu eram pe rândul întâi la banca din mijloc, iar el pe al doilea rând. Am acceptat fără să-l întreb de ce doreşte să facem schimb de locuri. Profesoara, o rusoaică, soţie de ofiţer chiar din şcoală, care făcuse studiile militare în Uniunea Sovietică, avea obiceiul să pună câte o întrebare şi să aştepte răspunsul nostru aşezându-şi posteriorul pe marginea băncii din mijloc. Când primea răspunsul se întorcea brusc către clasă şi ne gratula cu aceeaşi voioşie una din variantele : oceni haraşo sau prapadinschi, prapadinschi, după răspuns. Iar noi îi răspundeam în primul caz cu uşoare aplauze, iar în al doilea caz într-o limbă rusă stâlcită: ooo? tovarscia! Niet prapadinschi! Râdeam cu toţii şi noi şi ea. Era o profesoară cumsecade. Păcat, parcă nu merita năzdrăvănia lui Tilică. În sfârşit, intră profesoara în clasă, îmbrăcată ca de obicei cu o fustă neagră închisă la spate cu fermoar şi cu o bluză albă cu fundă roşie la gât. Ajungem la momentul fatal pentru ea. Pune întrebarea şi se aşează după obişnuinţă cu fundul rezemat de marginea băncii. Am încremenit văzându-l pe Tilică al nostru cum se bungheşte să-i desfacă fermoarul şi reuşeşte nenorocitul. Noi dăm răspunsul. Profesoara se întoarce cu faţa spre noi şi deodată fusta rămasă fără susţinerea fermoarului alunecă, până spre mijlocul coapselor. Speriată şi înfuriată până aproape de isterie, îşi trage fusta la locul ei, încheie fermoarul şi iese pe uşă, în lacrimi. Noi am rămas muţi în clasă. N-au trecut două minute şi a intrat în clasă, neînsoţit de profesoară, comandantul companiei, căpitanul Hera care ordonă scurt:

- Elevul Teleanu Grigore este pedepsit cu zece zile de arest. Ora de limba rusă de astăzi se suspendă. Plutonul pleacă imediat la frizeria şcolii.

33

Ne-a tuns pe toţi zero. Tilică al nostru tot nu s-a astâmpărat. N-a trecut multă vreme şi a mai făcut-o şi pe a doua .

Aveam extemporal la matematică. Primul care a dat lucrarea, după nici cinci minute, a fost Tilică. Mirat, profesorul se uită pe ea şi-i face semn elevului Teleanu să vină lângă el şi-i ordonă :

- Citeşte în faţa clasei ce-ai scris pe lucrare!Tilică, deloc intimidat, citeşte aproape râzând ce-a scris pe hârtie: Proletari din

toate ţările uniţi-vă şi rezolvaţi-mi problema!Noi am izbucnit în râs, iar Tilică s-a ales cu nota 3 şi trei zile de arest.Nu după mult timp a fost dat afară din şcoală, dar nu cunosc motivele.Celălalt, Hohltzer, era un ardelean grăsun din Arad, veşnic înfometat, motiv pentru

care părinţii îi aduceau des pachete cu mâncare - de regulă slănină ardelenească şi cârnaţi. Mânca din bunătăţile de acasă întotdeauna singur, cu capul înfundat în valiza lui de lemn. Toţi ceilalţi împărţeam între noi pachetele primite. Ne-am gândit să-i dăm lovitura la valiză. Am şi făcut-o, într-una din seri când el era în serviciu de santinelă. Stupoare însă, printre rufele din valiză nicio slănină şi niciun cârnat. Înfuriaţi, am răsturnat valiza şi ce să vezi: în cădere izmenele primite de acasă au făcut un zgomot ciudat la întâlnirea cu podeaua din ciment – acolo era ascunsă slănina. De ciudă i-am mâncat toată slănina şi i-am lăsat izmenele întinse pe valiză ca să observe prăpădul. N-a zis nimic, dar după aceea din fiecare pachet primit de la părinţi ne făcea şi nouă o porţie. Era greoi şi la mers şi la minte. N-a ieşit ofiţer.

În afara ofiţerilor instructori şi a celor din structura ierarhică de comandă, în şcoală aveam şi profesori care se ocupau în exclusivitate de pregătirea noastră în domenii ca: educaţie politică şi militară, cultură generală, pregătire operativ-tactică de specialitate, tactica infanteriei şi topografie, instrucţie de geniu şi chimică, călărie, pregătire fizică şi sport, instrucţia focului cu armamentul din dotare şi în primii doi ani istoria P.C. (b) al URSS şi limba rusă.

Mulţi dintre profesorii şi instructorii mei din şcoala militară de la Oradea mi-au rămas în amintire ca repere de accedere la virtuţile statutului de ofiţer. Blândul şi simpaticul instructor pentru activităţile de tineret, lt. Ioan Mija, persuasiv şi pământean în dialogul cu noi elevii; profesorul de ştiinţe sociale, cpt. Şerbănescu, model de eleganţă cazonă şi de bogăţie lingvistică în verb; căpitanul de grăniceri Coroiu, ofiţer de carieră din garda veche, profesor instructor la tactica de infanterie, un monument de omenie şi bun simţ, un om citit şi cald, de să-l bagi în sânul inimii în momente de tristeţe. Nu ştiu dacă mai trăieşte, dar “Am onoarea să vă salut d-le căpitan!”, oriunde aţi fi. Merită povestit un mic episod. Eram la instrucţia tactică pe Dealul Cazărmilor, în pauză. El era fumător. La un moment dat mi se adresează, oarecum stânjenit:

- Tovarăşe elev plutonier, vă rog să-mi daţi o ţigară.Nu s-a adresat altcuiva la întâmplare, ci mie, care eram încheietor de pluton. Am

scos, vă daţi seama, cu încântare, o ţigară şi i-am dat-o. Mi-a mulţumit şi mi-a înmânat o monedă de cincisprezece bani, exact contravaloarea de atunci a unei ţigări Mărăşeşti şi sub o privire jucăuşă, adaugă:

- Nu ţi-am dat mai mult decât costă, aşa că te rog să primeşti bănuţul.Nu am avut replică şi am primit bănuţul. Această situaţie nu s-a mai repetat

niciodată, nici cu mine, nici cu alţi elevi din pluton. Au mai fost şi alte cadre care merită măcar în treacăt să fie menţionate în caietul meu de amintiri. Colonelul, generalul de mai târziu Emil Mihuleac, omul discursului concis şi penetrant prin ascuţimea ideilor şi

34

ţintele sale predilecte: pedagogia şi metodica transmiterii cunoştinţelor teoretice şi formarea deprinderilor practice într-o şcoală militară. De departe, Emil Mihuleac era militarul cel mai distins din şcoală, prin ţinuta sa fără cusur, prin inteligenţa şi capacitatea sa de comunicare într-un mediu educaţional de tip militar.

Tabloul n-ar fi complet fără menţionarea „eroului” care dădea culoare şi fiori tuturor elevilor şi nu numai lor: maiorul Paraschiv, locţiitorul politic al batalionului de elevi. Un om scund, cu părul rar şi mustaţă à la Lenin, veşnic cu hainele mototolite şi arareori bărbierit milităreşte, adică zilnic. Vorbea rar şi apăsat economisind probabil bruma de cuvinte din vocabularul său moscovit. Nu am cunoscut niciodată un om cu aşa responsabilităţi funcţionale, mai sec în gândire şi limbaj.

- Practica a dovedit... tovarăşi ... că aţi venit aici ... să învăţaţi. Iată cum practica ... ne dovedeşte şi aici ... că ... marele Lenin ... avea dreptate când spunea ... Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!

Cu asta începea şi cu asta îşi încheia orice discurs la bilanţurile noastre săptămânale, vârstnicul maior uitat printre noi de Divizia „Tudor Vladimirescu”. L-am văzut după ieşirea sa la pensie, portar la un spital din Oradea.

Acesta era mediul în care învăţam să devin ofiţer; aveam multe de adunat, multe de aruncat, dar şi mai multe de căutat, de recuperat. De recuperat, mai cu seamă paşii pierduţi din drumul cunoaşterii prin lectură şi studiu. Drumul şi gustul lecturii trebuiau redescoperite. Ce mult contează uneori în viaţa unui om şi întâmplările. La jumătatea anului întâi de şcoală ne-am mutat de pe Calea Aradului pe Rulikovski, într-o clădire monumentală. Într-una din zile eram de serviciu la Punctul de Control, tocmai mă pregăteam să ies din post, când apare o tânără frumoasă având braţele pline de cărţi, gata să le scape pe jos. M-am oferit s-o ajut luîndu-i o parte din povară. Am traversat strada şi am intrat în prima clădire din stânga, la parter. Acolo am descoperit comoara cu minuni a lumii mele – o bibliotecă adevărată. Şiruri de cărţi aşezate dezordonat pe rafturi lungi din metal mi-au blocat privirea şi mintea. Cărţi, nu numai în rafturi ci şi în grămezi aşezate unele peste altele direct pe podeaua de lemn. Multe din cărţile citite pe timpul şcolii le-am cules din aceste grămezi, dar şi din rafturi, la îndemnul frumoasei bibliotecare, pe care o plăceam, dar nu şi ea pe mine. Poate că a fost mai bine, mi-a dat mai mult răgaz să-mi potolesc setea de lectură cu operele unor mari scriitori din literatura naţională şi universală. În una din aceste grămezi aveam să găsesc o carte bătută parcă, într-atât îi erau de zdrenţuite filele. Pe coperta interioară scria: Ion Minulescu – Versuri – a doua ediţie definitivă, Fundaţia regală pentru literatură şi artă Bucureşti 1943. Am răsfoit-o şi am luat-o, fără să întreb bibliotecara, aproape că am furat-o. Avea să se întoarcă după două săptămâni, tot în grămada ei.

Şi-am rămas în turnul gotic –Turnul celor trei blazoane:Al Iubirii,Al Speranţei,Şi-al Credinţei viitoare ...Aceste versuri din „Romanţa cheii” aveam să le recitesc cu melancolică aducere

aminte într-un moment delicat al vieţii mele, la Predeal, în toamna anului 1975.Cărţile citite la Oradea în orele mele libere, unele rupte din orele de somn, mi-au

descătuşat limba şi comportamentul în relaţiile de comunicare cu colegii şi instructorii mei.

35

În şcoală am învăţat cu multă ambiţie şi eram perceput de superiori ca un elev serios şi disciplinat. Acest comportament m-a ajutat să obţin repede avansarea grad după grad, de la elev fruntaş la elev plutonier. Dar cea mai de seamă şi de neuitat recompensă primită de mine în şcoală a fost fotografierea în faţa drapelului de luptă desfăşurat al Unităţii. Nu exista o altă recompensă mai mare şi de râvnit în Şcoala militară, decât aceasta. Mi s-au înmuiat picioarele, iar buzele s-au oprit din tremur doar atunci când lacrimile le-au umezit colţurile. Când faldurile Drapelului unităţii şi al ţării tale unduiesc pentru o clipă doar pentru tine, nu poţi să simţi altfel. Dacă şi astăzi această recompensă se mai acordă militarilor merituoşi este bine, dacă a fost abandonată, este păcat.

Şcoala mi-a prins bine şi fizic, somnul şi mâncarea la timp, dar şi nebuneasca mişcare au adăugat mai multe kilograme trupului meu firav şi 7 centimetri în înălţime. Ajunsesem înalt şi svelt, aşa cum îi stă bine unui ofiţer. Vorbeam de mişcare, dar ce mişcare, cât efort şi câtă sudoare au curs pe spinările noastre, cocoşate de echipamentul de luptă : raniţa cu pătură şi lenjerie de schimb, foaie de cort în bandulieră sau prinsă în chingi pe raniţă, arma de luptă şi port încărcătoarele cu muniţie de manevră, lopata Lineman, baioneta în teacă, masca de gaze, sacul de grenade şi bidonul de apă; rubăşti pe trup, iar în cizme picioare înfăşurate în obiele. Dacă nu stăpâneai arta înfăşurării obielei pe picior, rosăturile transformau marşul într-un calvar. Marşul de-o noapte şi o zi fără odihnă Oradea – Aleşd şi înapoi, dacă aş avea puterea şi priceperea l-aş scoate din memorie cu forcepsul, secvenţă cu secvenţă şi l-aş dărui unui regizor magic să-l pună pe peliculă – mărturia unei realităţi trăite cu durere mută. Aţipind între paşi am ajuns la Aleşd aproape de zorii zilei. După o scurtă pauză pentru odihnă şi micul dejun, am pornit în lanţ de cercetare prin pădurile şi dealurile mărginaşe Aleşdului în căutarea unor inamici imaginari. Comandanţii noştri, preocupaţi de călirea fizică şi de deprinderea cercetării tactice a subordonaţilor, au avut grijă să ne treacă prin mlaştini şi cursuri de apă, peste văi şi dealuri abrupte, prin locuri ocolite şi de dracu până la „victoria finală”, prinderea „inamicilor”. Din nou o scurtă oprire pentru masa de prânz şi iarăşi la drum. De data aceasta către casa noastră – cazarma. În coloane deşirate de subunităţi, cu capetele atârnând pe gâturi alungite de greutatea purtată pe umeri, am ajuns, spre înserare, în cartierele mărginaşe ale oraşului Oradea. De-o parte şi de alta a străzii, pe trotuare, oamenii se opreau în loc şi ne priveau cu milă. Am văzut femei plângând de mila noastră, într-atât de rău arătam – mai mult ne târam, decât mergeam. După numai câteva sute de metri de la intrarea în oraş am primit ca din senin comanda :

- Bataliooon...! Stai!Am stat. În faţa noastră, călare pe un cal alb, comandantul şcolii, maiorul

Ungureanu, iar în spatele lui fanfara unităţii. Maiorul Ungureanu, proaspăt absolvent al Academiei „Frunze” din Uniunea Sovietică, ne ordonă cu dorit accent rusesc:

- Vă ordon să vă aşezaţi jos!Şi apoi, după numai două – trei minute comandă:- Elevi! ... Acum va trebui să dovedim că suntem căliţi ostăşeşte. Vom mărşălui

către cazarmă în frunte cu fanfara, cântând! Şi apoi răcni: Bataliooon ...! Drepţi!... Pe plutoane ... încolonarea!... Alinierea!... Drepţi!... După mine... cu cântec ... Înainteee ...! Marş! ...

Ce cântec! Ce jale! Ce marş! Nimic nu se mai putea. Tăcând, unul după altul, am lăsat fanfara să ne suplinească glasul epuizat de efort. Ajunşi cu chiu cu vai în cazarmă, domnia sa tovarasci – comandant, înfipt în şa, ca pe soclul unei statui ecvestre, a ţinut să primească defilarea noastră în pas de front. Eram sfârşiţi. După defilarea noastră hilară în

36

pas îngenunchiat nu ne mai rămânea decât să ne adunăm oasele deşirate de efort şi să le aşezăm în pat sub voalul unui somn de plumb. Am înghiţit în grabă şi nesaţ mâncarea de seară. Apoi, cu iuţeala puterilor rămase şi graiul pierit, ne-am prăbuşit în paturile noastre cu saltele de paie. Linişte deplină. Doar prin ferestrele deschise ajungea la noi, unduitor, ca un cântec de leagăn, sunetul magic din trompeta gornistului unităţii, nimeni altul decât soldatul Ursuleasa, tatăl celebrei pianiste Mihaela Ursuleasa. Se suna stingerea, „nocturna” lui Ursuleasa, cum îi spuneam noi după mai multe discuţii despre muzică avute cu maestrul. Mare păcat că gornistul nostru n-a apucat să fie martor la triumful muzical, deplin, al fiicei sale. S-a stins prea devreme.

*

- Ştiţi ce este o minge de golf? O minge micuţă, suficient de tare şi de grea încât să urmeze în echilibru traiectoria dată de agilitatea celui ce o loveşte cu crosa cu un scop interesat: să ajungă sau măcar să se apropie de gaura aleasă de el. Cam aşa s-a întâmplat cu mine de-a lungul întregii cariere militare – am fost un fel de minge de golf la îndemâna celui ce avea în mână „crosa”, adică puterea de a mă trimite la momentul potrivit în locul „necesar”. Şi ca orice minge de golf, n-am crâcnit, am urmat traiectoria imprimată de „jucător” pentru a ajunge în locul dorit de acesta. N-am ştiut şi nu m-a învăţat nimeni să fiu altfel, nici măcar cei din familia mea. Recunosc însă că au fost şi unele locuri în care am dorit să fiu şi m-am simţit împlinit ca militar. Să lăsăm în urmă metafora şi să ne întoarcem la realitate.

În anul întâi şi prima jumătate a anului al doilea de şcoală am fost încadrat într-un pluton de elevi care urmau să devină ofiţeri în Trupele de Securitate. În a doua jumătate a anului doi şi în anul al treilea, am învăţat grăniceria urmând să devin ofiţer de grăniceri. După examenul de absolvire, am fost avansat, însă, la gradul de locotenent cu epoleţi albaştri cu destinaţia Trupele de Securitate. C-aşa-i în golf!

În timpul evenimentelor din Ungaria, noiembrie 1956, fiind elev – grănicer, am fost trimis împreună cu toţi colegii de pluton la Pichetul de Frontieră Urziceni – sat, în apropiere de Carei, pentru a întări paza în acest segment de frontieră româno-maghiară. Pe tot timpul desfăşurării evenimentelor din Ungaria în acea perioadă, nu am reţinut ceva care să-mi fi atras atenţia în mod deosebit. Nu am văzut nici un tanc pe teritoriul Ungariei, nici măcar un singur grănicer maghiar care să facă inspecţia de rutină a fâşiei de control. În schimb eram noi destui: santinele mobile de frontieră, pânde, patrule călare şi pe jos, puncte de observare fixe şi mobile sau observarea panoramică din foişor. În zona de frontieră, linişte, poate nefiresc de multă linişte, nici un fel de ostilitate faţă de noi, care mişunam peste tot, în localitate. Aş spune că dimpotrivă; erau seri în care „evadam” câte doi–trei elevi şi mergeam la localnici, români sau maghiari şi beam împreună câte un pahar de vin. Doar în interiorul unităţii la Oradea a fost mai multă agitaţie. Se organizau de exemplu aşa-zise jocuri operative de întreţinere a stării de teamă – siguranţă a locuitorilor din Oradea prin deplasări ale unor subunităţi de elevi în camioane acoperite cu prelate deschise, atâta cât să se vadă armele din dotare. Niciodată n-am avut asupra noastră muniţie, nici măcar de manevră . Aceste deplasări făcute la intervale diferite de timp aveau rostul să lase impresia localnicilor că în oraş sunt multe trupe de intervenţie sau că vin întăriri din interiorul ţării. Pentru prima oară de când eram

37

în şcoală s-au desfăşurat exerciţii de restabilirea ordinii publice în localităţi urbane cu dispozitive de intimidare, de spargere şi împăştiere sau de încercuire şi izolare. Nu cred că au fost organizate mai mult de trei – patru astfel de exerciţii.

A venit timpul examenului de absolvire a Şcolii de ofiţeri. În vremea aceea, comandant al Trupelor M.A.I. de Grăniceri şi Securitate era generalul Ioan Şerb. Bestia KGB-istă a ţinut cu tot dinadinsul să fie de faţă la două dintre probele practice – trageri şi pregătirea fizică, decretate de el perdante. Dacă picai la trageri, pierdeai o stea, dacă picai şi la pregătirea fizică le pierdeai pe amândouă şi te alegeai cu gradul de plutonier activ. Pe mulţi dintre colegii mei i-a lovit această nenorocită decizie, mai ales că norma de trecere la aceste două probe era foarte greu de atins. Dar, ce am făcut eu la examenul de absolvire? La probele teoretice, inclusiv la cele de metodică şi tactica acţiunilor de luptă specifice Trupelor de grăniceri am luat note maxime. La tragere, după mari emoţii pricinuite de presiunea normei de trecere, minim 21 de puncte din 30 posibile, am obţinut calificativul bine cu 25 puncte. A urmat examenul la pregătirea fizică. Am trecut cu bine, alergarea pe 100 metri plat, căţărarea pe frânghie, trecerea cursei cu obstacole, săritura în lungime şi înălţime, aruncarea grenadei şi a greutăţii fără elan. Mai aveam de trecut proba cea mare, proba de foc care decidea asupra tuturor, dacă voi fi sau nu locotenent: marş în alergare cu echipament de luptă pe distanţa de doi kilometri pe un câmp infectat cu „substanţe toxice de luptă”, în timp normat, de maxim 14 minute. Proba s-a desfăşurat în afara oraşului pe şoseaua Oradea – Beiuş. Echipamentul de luptă cu care trebuia să alergăm era compus din pistol mitralieră cu pat fix, masca de gaze pe faţă, foaie de cort în bandulieră, port încărcătoare la centură, sacul de merinde, din fericire gol, bidonul de apă şi nenorocita de lopată Lineman, care devenea tragică atunci când intra în balans pe timpul alergării. Ce mai, arătam jalnic, arătam ca nişte paiaţe pe scena terorii, sub o regie nebună. S-a dat startul. Mi-am propus să merg într-un ritm constant din care să nu ies, orice s-ar întâmpla şi mai ales să nu mă uit nici la stânga şi nici la dreapta, ci numai înainte cu ochii fixaţi pe orizont. Scăpam astfel de angoasa depăşirilor efemere în marşul groazei. Pe timpul alergării au fost momente în care aş fi dat orice, mai puţin gradul de locotenent, pentru o gură de aer proaspăt. Dar nu se putea, la fiecare cincizeci de metri era postat câte un arbitru … cea mai mică tentativă de a scoate masca de pe figură ar fi atras după sine descalificarea şi cu asta pierderea uneia sau a două stele de pe umăr. Eu mă ţineam de ritmul meu … un, doi … un, doi… Încetul cu încetul, orizontul, reperul meu, nu mai era o linie fixă între cer şi pământ, ci o vălurire dimpreună, care mă cuprinsese şi pe mine într-o plutire în tangaj. Când am trecut linia de sosire am mai văzut doar cum pământul îmi înghite orizontul, mă făcusem una cu el, m-am prăbuşit. Însă chiar şi aşa am mai avut putere să-mi întreb colegii:

- Am ajuns?Ajunsesem. Făcusem pasul decisiv. Eram locotenent.

38

III. PAŞI ÎN UNIFORMĂ

39

BRAŞOV, ÎNCEPUT DE DRUM ÎN CARIERĂ

La 23 august 1957 am fost înălţat la gradul de locotenent în Trupele de Securitate. După un curs de perfecţionare metodică în instrucţia tactică de securitate operativă ţinut la Bran timp de treizeci de zile, am fost numit comandant de pluton la Batalionul de Securitate Braşov. Debutul în cariera militară a fost unul plăcut. Am primit un pluton cu douăzeci şi şapte de tineri recruţi pe care trebuia să-i învăţ cum să acţioneze ziua şi noaptea în misiuni specifice trupelor de securitate, dar să fac din ei şi buni luptători de infanterie în caz de război.

Primul meu contact de comunicare instructor–subordonaţi a decurs cam aşa:- Pluton ... drepţi! Sunt locotenentul Pavel, comandantul vostru. Ordinele pe care

vi le dau direct sau prin comandanţii de grupă se execută necondiţionat. Nerespectarea lor atrage după sine pedepse regulamentare aspre!

Sec şi oarecum arogant mod de prezentare. Şi aşa avea să continue relaţia mea cu recruţii, ceva vreme. Ordinele mele sunau ca o poruncă pe un ton aspru, fără echivoc, de necomentat. Se vede treaba că luasem de la dascălii mei din şcoală nu doar preocuparea de esenţializare a ordinelor ci şi, din păcate, tonul poruncitor de transmitere a lor către soldaţi. La instrucţia individuală lucrurile erau mai simple. Era suficient să enunţ îndemnul „faceţi ca mine” şi prin imitaţie, repetată până la epuizare, mişcarea se executa la parametrii ceruţi de regulament. Instrucţia de grup şi mai ales starea de spririt a plutonului ridicau probleme, şi nu simple. În curând aveam să-mi dau seama că sunt temut, dar nu şi iubit de soldaţi…; chiar şi în armată, fără măcar un pic de iubire, nu se poate ajunge la respect. Eram perceput, cred, ca un comandant dur, excesiv de pretenţios şi distant. Avea să-mi deschidă ochii o întâlnire a tinerilor ofiţeri comandanţi cu maiorul Grigore Cuza, instructor cultural în Comandamentul Trupelor de Securitate şi redactor la revista „Pentru patrie”. Tema discuţiei noastre, „Comandantul de pluton, instructor şi educator deopotrivă” a concluzionat că duritatea excesivă a comandantului de subunitate nu aduce în mod automat performanţă, dimpotrivă, ea împiedică formarea solidarităţii ostăşeşti în jurul comandantului; respectul este înlocuit de frică, o stare care inhibă iniţiativa şi curajul în acţiunile de luptă.

Această intervenţie m-a ajutat să constat că, în ceea ce mă priveşte, aveam un deficit de metodă în desfăşurarea procesului de instruire şi de educaţie a subordonaţilor; dorinţa mea de performanţă nu era pusă de acord cu metoda aplicată pentru obţinerea ei. Pentru mine, tânăr comandant, zgomotul pasului în cadenţă şi zăngănitul în ritmuri rupte al armelor în mânuire mă impresionau şi interesau mai mult decât cum şi cât puteau să gândească, să înţeleagă şi să simtă soldaţii din tot ce le ceream eu să facă. Şcoala militară de la Oradea nu reuşise să mă treacă dincolo de nivelul aplicativ - practic al pregătirii metodice şi să mă ajute să înţeleg că principiile pedagogiei şi didacticii din toate timpurile cer ca orice instrucţie să fie însoţită de o minimă educaţie intelectuală. Mă cantonaseră, şi rămăsesem blocat în reguli, obturându-mi accesul la principii; parafrazându-l pe Gabriel Compazre, celebru pedagog francez (1834 -1913), aveam grijă să construiesc case, dar nicio preocupare pentru mobilarea lor. Lipsit de orice bibliografie sau model teoretic care să mă pună în contact cu principiile şi regulile

40

pedagogiei şi didacticii militare, am fost nevoit să ajung la acestea parcurgând un drum oarecum în marş, de la regulă, prin analiză şi sinteză, la principii. Şi oricât ar fi de ciudat şi poate şi înciudant pentru cititor, ceea ce m-a ajutat să trec peste această limită în pregătirea mea de comandant a fost la acea vreme, obligaţia stabilită prin fişa postului, de a fi nu doar instructor ci şi educator politic şi militar al soldaţilor din subordine. O dată pe săptămână era prevăzut în program să se desfăşoare două ore de educaţie politică şi ostăşească. O oră era destinată unei expuneri pe care o făcea locţiitorul politic de companie şi o oră era rezervată „dezbaterii” temei, care cădea în sarcina comandantului de pluton. Dezbaterile acestea erau pur şi simplu un chin şi pentru mine şi pentre soldaţi; eu întrebam, eu răspundeam în locul ostaşilor copleşiţi de oboseala instrucţiei şi de lipsa exerciţiului comunicării teoretice. La un moment dat mi-a venit ideea să împart ora de dezbateri în două - jumătate să le prezint un fel de recapitulare a temei şi jumătate să le expun liber, povestiri, dinainte pregătite, culese din istoria armatei române şi a românilor ca popor, despre trăsăturile frumoase ale ostaşului român, probate în luptă, eroism, bărbăţie şi curaj, solidaritate ostăşească. Metoda a dat roade, capetele soldaţilor au părăsit rastelul palmelor aşezate pe masă în „V” şi au trecut în poziţia de ascultare. Curajul vorbirii libere, deprins încă din copilărie la strana bisericii din sat, dădea acum roade; soldaţii mă ascultau cu plăcere. Ne bucuram împreună, eu povestind, ei ascultând. Mi-am adus aminte apoi de pauzele de instrucţie tactică de pe Dealul Cazărmilor de la Oradea, transformate de maiorul Coroiu în adevărate lecţii de cultură şi civilizaţie. Am urmat exemplul maestrului şi am ordonat soldaţilor ca în pauza mare de instrucţie să se aşeze în arc de cerc pentru a servi gustarea şi a fuma împreună. În fiecare pauză le vorbeam soldaţilor despre altceva; le vorbeam despre cum se poate ajunge la respectul de sine şi la respectul semenilor, despre cum se oferă o floare mamei sau prietenei, cum se invită o domnişoară la dans, dar şi despre prietenia ostăşească şi cum se poate ajunge la contopirea devotamentului soldaţilor cu voinţă şi autoritatea comandantului în luptă. Acest mod de a trata soldaţii începuse să dea roade. Simţeam asta când ne întâlneam în poligoane sau pe câmpul de instrucţie, dar mai ales la raportul de dimineaţă, când la salutul meu:

- Bună dimineaţa soldaţi! – ei îmi răspundeau într-un glas vioi şi sacadat:- Să trăiţi!Se dovedea adevărată sintagma potrivit căreia „Nu ştii niciodată cât poţi, dacă

nu încerci să faci ceva”. Dar nu tot ce începi să faci bine eşti lăsat să duci până la capăt. După nici şase luni de la începerea anului de instrucţie am fost detaşat de la Braşov la Bucureşti în funcţia de comandant de pluton instrucţie A.L.A. - Apărare locală antiaeriană. După trei luni, în care n-am strălucit ca instructor A.L.A. am fost rechemat la Braşov. Această detaşare la Bucureşti a rămas în memoria mea ca o gară de tranzit în carieră, un fel de vis uitat. Întors la Braşov, am fost pus în faţa unei noi surprize - am fost numit comandant de pluton aruncătoare de mine, domeniu în care nu aveam niciun fel de pregătire. Încercând măcar să mimez o ezitare la încadrarea pe această funcţie mi s-a răspuns sec:

- Te vei descurca tu, nu avem altă soluţie.Şi m-am descurcat cum am putut. Noroc că nu a durat decât trei luni, când a apărut

o nouă oportunitate pentru mine – funcţia de comandant – instructor în Şcoala de gradaţi a unităţii. Acest loc de muncă mi-a plăcut – prevala pregătirea metodică a viitorilor comandanţi de grupe, ceea ce mie îmi convenea şi cred că mi se şi potrivea.

41

La Braşov, nu m-au ocolit mici sarcini organizatorice de partid. La începutul verii anului 1958, imediat după rechemarea mea de la Bucureşti, am fost cooptat în Comisia de partid a unităţii. Intram din nou în caruselul activităţii politice. Şi în ce moment, tocmai când în P.M.R., din dispoziţii superioare, se făceau analize peste analize la nivelul Comisiilor de partid din unităţile Ministerului de Interne, soldate cu sancţiuni, de la mustrare până la vot de blam cu avertisment pentru aşa zise abateri de la disciplina de partid. În urma unei astfel de analize în Comisia de partid, patru din cei cinci membri ai ei, au fost sancţionaţi, printre aceştia şi secretarul Comisiei, căpitanul Sârbov, un om cu capul mare, dar tare gol pe dinăuntru! Am scăpat doar eu, dar nu fără emoţii. Chiar secretarul Sârbov a propus, în numele exigenţei de partid, să fiu şi eu sancţionat cu mustrare, pentru lipsă de combativitate (în şedinţa respectivă – eu mă abţinusem de la vot în toate cele patru cazuri de sancţionare). Motivarea votului meu a fost una de bun simţ –eram în comisie numai de o lună şi nu cunoşteam activitatea celor sancţionaţi. Supusă totuşi la vot, propunerea de sancţionare a mea a căzut cu o abţinere, a mea şi trei voturi împotrivă. Un singur vot pentru, cel al secretarului Comisiei de partid.

LOC DE ÎNTÂLNIRE CU IUBIREA DE-O VIAŢĂ

Ca tânăr locotenent, necăsătorit, locuiam cu încă şase colegi de promoţie repartizaţi la Braşov, într-o cameră cu paturi de fier suprapuse şi încălzită cu un godin, în care ardeam lemne şi cărbuni. Chiria era modică, douăzeci şi cinci de lei pe lună, dintr-un salariu lunar de şapte sute optzeci lei. Din acest salariu plăteam trei sute de lei pentru masa de prânz la Popota cadrelor M.I. din garnizoana Braşov şi mai trimiteam din când în când câte o sută de lei părinţilor. Cu restul banilor trebuia să acopăr cheltuielile pentru masa de seară şi dimineaţă, pentru lenjerie de corp şi igiena personală. În timpul liber citeam, mergeam la film, la spectacole de teatru şi operetă, la balurile organizate aproape în fiecare lună la Casa Armatei din Braşov, sau pur şi simplu, mă plimbam pe „Corso”, strada Republicii, cu prietenii. Cu ocazia unei astfel de plimbări aveam să-mi cunosc perechea.

O poveste de viaţă care a început aşa: A fost odată 27 august 1958. Se întâmpla la „Colţul mincinoşilor” de lângă Piaţa Sfatului din Braşov, tocmai când soarele se răsturna maiestuos peste Biserica Neagră. La colţul cu pricina se aflau, un coleg de serviciu, Ştefănescu, împreună cu soţia şi o domnişoară. Acesta îmi zice:

- Vă prezint pe cea mai frumoasă fată din Braşov! Am crezut şi cred şi acum că omul avea dreptate. O mână gingaşă, însoţită de un

zâmbet candid se oferă mâinii mele grăbită s-o înalţe cu emoţie la nivelul sărutului de prezentare.

Ea: - Mimi!... Eu: - Pavel mă numesc. Mâinile rămân împreunate şi după câteva minute serveam cina, doar noi doi, la

restaurantul Postăvarul. În noaptea aceea n-am dormit. Am luat hotărârea să mă însor, să mă însor cu frumoasa din Braşov, cu Mimi - Maria Brendorfer. Şi aşa a şi fost, pe 12 ianuarie 1959 ne-am căsătorit.

42

Maria Brendorfer era al treisprezecelea copil născut de Ecaterina Hubalek, după soţ, Brendorfer numele de fată, în urma unei relaţii de iubire târzie după moartea soţului, cu un maior de infanterie, Dima, în anul 1939, care nu a dorit să-şi recunoască paternitatea. În felul acesta soţia mea, la numai opt luni, a fost dată spre creştere fără acte de adopţie însă, Mariei Gut, al cărei soţ, înrolat în armata germană, a plecat pe front la începutul anului 1940 şi nu s-a mai întors niciodată. În anii războiului şi ai foametei Maria Gut, aproape analfabetă şi fără serviciu, şi-a întreţinut copilul adoptat cu banii câştigaţi din ghicitul în cărţi; cerul liber le-a fost adesea adăpost prin curţile proprietarilor, unde erau aruncate pentru neplata chiriei la timp. O viaţă de copil şi apoi de adolescent cât un veac de chin, n-a contat. În dosarul meu a contat doar numele de Brendorfer. El avea să fie bariera mută a oricărei discuţii în legătură cu viitorul meu şi cauza unui nesfârşit număr de autobiografii sau completări la autobiografii. O singură dată acest nume mi-a fost de folos – m-a ajutat să scap dintr-un loc în care nu-mi plăcea să fiu. Dar despre asta, într-un alt capitol al cărţii.

După numai cinci zile de la căsătorie, a început periplul vieţii noastre, de-a lungul şi de-a latul ţării: de la Braşov la Oradea, şi apoi la Suceava, de aici la Oradea, … la Bucureşti, Braşov, Fălticeni şi în sfârşit la staţia terminus, Bucureşti. Aşa s-au scurs cincizeci de ani dintr-o căsătorie reuşită, întemeiată pe două premise – responsabilitatea asumată care a dat trăinicia şi iubirea care a dat savoare căsniciei. Soţia a fost şi este înainte de orice un om de calitate, care a ştiut să-şi iubească, să-şi respecte şi să-şi suporte soţul, pentru care prioritară a fost întotdeauna datoria. Eu am fost şi continui să fiu un om dificil – un om pentru care şi acum, izvorul primar al bucuriei de a trăi este munca şi numai după aceea familia, prietenii, comunitatea…

ORADEA, STRADA DAMIANICI

Pe 17 ianuarie 1959 am fost mutat la Şcoala de ofiţeri M.A.I. de la Oradea înfuncţia de comandant de pluton – instrucţie elevi. Ca şi la Braşov, nici aici nu mi s-a dat casă. Eu locuiam în cazarmă într-un dormitor destinat ofiţerilor fără locuinţă, iar soţia mea la Braşov, într-o mansardă de 3/4 metri, împreună cu părinţii adoptivi, căci între timp mama ei se căsătorise. Tânăra mea soţie, ca orice domnişoară, dorea foarte mult să facem nuntă, să îmbrace rochia de mireasă. Dar de unde bani pentru rochia de mireasă şi pentru costumul de ginerică? Eu nu aveam niciun fel de haine în afară de costumul albastru în dungi cumpărat pe puncte cu cinci ani în urmă de la Ploieşti; acum demodat, vechi şi mic pentru un bărbat care crescuse între timp. Şi nici bani pentru cheltuielile de nuntă nu aveam. Dar totdeauna se găsesc soluţii când vrei să faci bucurie soţiei iubite. Pentru rochia de mireasă am trimis soţia la sora mea mai mare, Lora care locuia la Bucureşti şi împreună au rezolvat problema, au închiriat o rochie de mireasă de la un magazin de profil. Cu costumul meu de ginerică lucrurile au fost şi mai simple–am împrumutat costumul de la colegul meu, locotenent Gâscă; el avusese nunta cu câteva luni mai devreme. Pentru cheltuielile de nuntă am împrumutat 3.000 lei de la lt. major Sticlosu pe care i-am înapoiat în rate în termen de un an. Ţuică mi-a adus tata de la ţară şi pe 27 februarie 1959 a avut loc nunta; după nuntă mi-am petrecut şi eu “luna de miere”

43

într-o zi de iarnă; atât îmi rămăsese, doar o zi, din permisia acordată pentru acest eveniment. După atâta fericire eu m-am întors la Oradea, iar soţia a rămas tristă la Braşov. Dar mi-au copt-o, ea şi comandantul Batalionului de la Braşov, maiorul pe atunci, Mircea Lupulescu.

Aşa că la sfârşitul lunii martie 1959, un camion care transporta efecte militare de la Braşov la Oradea mi-a adus plocon averea mea–un geamantan mare cu cărţi şi pe cea a soţiei, o ladă de zestre mâncată de carii în care au încăput lejer o plapumă, un cearceaf, două perne, o perdea şi pătura mea de campanie primită cu ocazia avansării în gradul de locotenent. Şi mai era un lighean mare, emailat, în care puteai să faci baie parţial. Am depozitat toate astea în subsolul unei clădiri din unitate şi m-am prezentat superiorului meu cu rugămintea să mi se dea o locuinţă, oricât de mică. Răspunsul a fost categoric– nu avem, dar o să te avem în atenţie. Răspunsul clasic în astfel de situaţii. Peste două zile am primit o telegramă de la Braşov: “Sosesc la Oradea cu trenul accelerat … în ziua de … la ora … Aşteaptă-mă la gară. Mimi”

Primele două săptămâni de la sosirea soţiei la Oradea am locuit la hotel. Terminându-se banii, m-am mutat cu chirie la o familie de tineri. După două săptămâni am fost rugaţi să plecăm–erau două cămăruţe mici cu intrare dintr-una în alta; ne deranjam reciproc. Am găsit adăpost pentru o lună de zile în bucătăria unui coleg, lt. Postolache C-tin, care, graţie soţiei lui, Margareta, reuşise un schimb de locuinţă Satu Mare–Oradea. Urma să avem şi un copil. Timpul presa, aşa că am insistat şi eu mai mult la Comanda şcolii să-mi dea o locuinţă. La scurt timp am fost anunţat că mi s-a repartizat o cameră undeva la marginea oraşului, pe strada Damianici. Am pus într-o căruţă trasă de un cal, lada de zestre, geamantanul cu cărţi, ligheanul şi o dormeză de o persoană. Fiind îmbrăcat în uniformă mi-a fost ruşine să mă urc în căruţă. Am preferat să merg în urma ei la oarece distanţă, cu ochii pe “avere”, dar mai ales pe lighean, care zdrăngănea nervos ori de câte ori roţile căruţei treceau peste o piatră ieşită obraznic din caldarâmul străzilor oraşului. Am ajuns la casa mult visată. Proprietarii acesteia ne-au întâmpinat cu prietenie, dar şi cu compasiune. Camera în care urma să locuim, eu şi soţia gravidă, era o încăpere mică, fostă cândva o prăvălie de legume, nu avea ferestre, ci doar o uşă cu intrare direct din stradă şi prevăzută cu un oblon rulant din metal. Ca să ajungem la toaleta aflată în curtea proprietarilor, trebuia să ieşim mai întâi în stradă. Şi unde mai pui că toaleta, un fel de gheretă din scândură, era străjuită de un câine tot timpul nervos, mai ales la început. După o vreme ne-am împrietenit. Între timp, a ajuns şi soţia cu tramvaiul. Când a văzut camera, a încremenit şi cu o voce tandră mi-a zis:

- Hai s-o aranjăm!Lângă un perete am pus dormeza. Am acoperit-o cu un cearceaf, am aşezat pernele

şi plapuma, iar deasupra, în loc de cuvertură, perdeaua – oricum nu aveam ferestre. Lada de zestre şi geamantanul le-am aşezat pe alt perete. Lângă uşă am lăsat loc liber pentru lampa de gătit cu gaz. Cu cimentul proaspăt spălat şi aranjată cu ce am avut, camera a devenit mai prietenoasă. În definitiv era primul nostru cămin, ne plăcea aşa cum era, eram tineri şi ne mulţumeam şi cu puţin.

Am locuit în strada Damianici până aproape de sfârşitul lunii septembrie, când toamna, cu ploile ei mărunte şi reci, ne avertiza cu fiecare zi care apropia naşterea copilului nostru, că a sosit timpul să plecăm, să ne căutăm altă casă. Impresionat de situaţia în care ne aflam, locţiitorul comandantului şcolii, col. Simonis a dat ordin maiorului Gheorghe R. Gheorghe, să ne găsească în cel mai scurt timp o locuinţă. Pe 1 octombrie 1959 în aceeaşi căruţă trasă de un cal, ne-am mutat din nou cu toată

44

„averea” în strada Breiner Bella, pe malul Crişului Repede. Noua locuinţă era o cameră de 12 mp, cu trei pereţi plini de igrasie şi cu lumină indirectă. Avea şi o sobă mică de teracotă pe care o încălzeam cu lemne şi cărbuni. Prin faţa camerei noastre trecea un coridor îngust de un metru pe care noi şi vecinii aliniaţi la acelaşi hol ne-am instalat lămpile de gătit cu gaz. Aici ne-a găsit ziua de 31 octombrie 1959 când a venit pe lume copilul nostru – o fetiţă dolofană şi frumoasă, Dana – Violeta. La jumătatea lunii ianuarie 1960 soba noastră dragă, îndesată cu prea mulţi cărbuni a cedat - capacul a plesnit ca o mămăligă răscoaptă şi tot fumul s-a revărsat în cameră. Pentru noi şi fetiţă a rămas o singură soluţie – să ieşim afară în ger. Treziţi de zgomot şi de văicărelile noastre, vecinii ne-au sărit în ajutor şi către zori am putut reveni în locuinţă. După acest eveniment şi, ca o consecinţă a condiţiilor total improprii pentru creşterea unui copil, căile respiratorii ale fetiţei noastre au fost grav afectate necesitând chiar internarea temporară în spital. Ajunsă la capătul răbdării, soţia a mers cu copilul în braţe la col. Simonis şi, la începutul lunii martie am primit o garsonieră; în sfârşit o locuinţă adevărată, încălzită cu lemne, la etajul doi, chiar luminoasă şi călduroasă. Acum ne simţeam nişte fiinţe vii, care se puteau manifesta cu deplinătate ca oameni şi ca părinţi. Am dat copilul la creşă şi soţia şi-a luat serviciu la Tipografia oraşului Oradea. Începusem să ne aşezăm, să ne facem planuri. La şcoală îmi plăcea foarte mult ceea ce făceam – instruiam viitori ofiţeri pentru Trupele de Securitate, aşa cum o făcuseră alţii cu mine în urmă cu numai doi ani şi un pic. Îmi iubeam elevii care, ca pregătire, erau superiori generaţiei mele şi mă simţeam apreciat şi respectat de ei.

MILITARULUI ÎI STĂ BINE CU DRUMUL ...

Dar ce început bun ajunge departe? Poate pentru unii, dar nu şi pentru mine. După nici un an, în 12 aprilie 1961, chiar în ziua în care Iuri Gagarin zbura în spaţiul cosmic, eu călătoream cu trenul de la Oradea la Suceava, mutat acolo în funcţia de locţiitor şef de stat major în Comandamentul Regional al Gărzilor Patriotice. Rămasă singură la Oradea cu fetiţa noastră de numai un an şi jumătate, stresată de povara singurătăţii şi a greutăţilor vieţii zilnice, a pierdut o sarcină şi cu asta şansa de a mai avea vreodată un alt copil, deşi ne-am dorit atât de mult. Ajutat de şeful Inspectoratului regional Suceava al M.A.I., col. Munteanu, un om foarte înţelegător, am fost mutat din nou la Oradea, în cadrul Comandamentului Regional al Gărzilor Patriotice, în funcţia de instructor cu pregătirea militară a luptătorilor. Mutarea a venit la timp. Am prins sesiunea de toamnă pentru admiterea la Institutul pedagogic pentru limbă şi literatură română din Cluj, curs fără frecvenţă. M-am prezentat la examen şi am reuşit cu media opt cincizeci. Bacalaureatul îl luasem încă din vara anului 1960, dar cu o notă mai mică, am zbârcit-o la matematică.

Dar, nici la gărzile patriotice de la Oradea nu am stat prea mult. După aproximativ patru luni, adică în decembrie 1961, am fost mutat din nou la Şcoala de ofiţeri M.A.I. din Oradea în funcţia de instructor cultural. Mi-a plăcut mult ce trebuia să fac în această calitate. Aveam timp berechet pentru citit – şi din obligaţie şi din plăcere.

45

Simţeam că destinul nu mă aşezase încă pe drumul visat de mine în cariera militară – doream şi credeam că pot mai mult.

AŞTEAPTĂ CEASUL TĂU CĂ VINE ...

Şansa apelor de a produce energie este acumularea – cu cât aceasta este mai mare cu atât potenţialul enegetic creşte şi el. La fel se întâmplă şi cu omul. Şansa de a deveni ceva de luat în seamă este acumularea de cunoştinţe şi deprinderi în domeniul în care şi-a propus să performeze. Pentru aceasta este nevoie să vrei, să poţi şi să fructifici la maximum, onest şi decis, împrejurările favorabile. Şansă şi împrejurări favorabile am avut şi eu în vara anului 1962, când Comanda şi Secţia politică a Şcolii de ofiţeri Oradea au decis să mă trimită să susţin examenul de admitere la Academia Militară. Durata acestei instituţii superioare de învăţământ militar era de patru ani, cu o vacanţă anuală de treizeci de zile.

Dosarul de admitere la examen cuprindea între altele şi avizul medical al Policlinicii centrale a M.A.I. Mă simţeam şi mă consideram sănătos. Nu credeam că o să am probleme, dar am avut la prelevarea amprentei plantare care avea ca rost să stabilească dacă am sau nu platfus, defect anatomic incompatibil cu calitatea unui ofiţer de front. Ştiam, dar uitasem de acest defect al meu, aşa că am călcat pe locul indicat, normal, fără niciun fel de precauţie. Deîndată ce am ridicat piciorul, medicul ortoped, un om cu inimă, a ridicat privirea către mine şi citindu-mi spaima din ochi, mi-a făcut un semn de complicitate, adăugând cu voce tare: -Dar dumneata nu eşti în stare să aşezi piciorul în poziţia vertical pe această hârtie?

Am aşezat din nou piciorul “cum trebuie” şi “nu am mai avut” platfus. Nu ştiu cât plus de valoare aduce acest fapt inserat într-o carte, dar dacă platfusul meu ar fi fost consemnat de amprenta plantară, cu siguranţă această carte nu s-ar mai fi scris.

Examenul teoretic de admitere în Academie l-am pregătit cu multă atenţie şi efort. Doream să trec acest examen şi l-am luat cu media zece, situându-mă pe primul loc între concurenţi. La lucrarea scrisă ni s-a cerut să descriem un fapt de viaţă pe o temă la alegere. Eu mi-am ales ca titlu de lucrare “L-am citit pe Tudor Arghezi” – poetul meu preferat, după Mihai Eminescu şi Ion Minulescu. Folosind “cuvinte potrivite” am aşternut pe aproape şapte pagini de manuscris sentimentele adunate din lectura poeziilor marelui poet român – le-am aşezat în pagină ca pe nişte flori salvate de mucegaiul uitării.

Fă-ţi datoria până-n capăt, bine.Sânt datorii şi ţelul şi povara,Fie că mângâi omul, fie că-i aperi ţara.Şi-aşteaptă ceasul tău. Că vine!

Tudor Arghezi: “Inscripţie de bărbat”Acest îndemn arghezian, cu înţeles adânc pentru bărbaţi, a fost şi pentru mine o

inscripţie pe foaia de parcurs a Academiei Militare din primul până în ultimul an de studii, cu speranţa că va veni şi ceasul meu – ceasul decantării unei ambiţii într-o performanţă calificantă în competiţia cu mine, cu ceilalţi, cu lumea şi chiar cu timpul şi spaţiul, obsesia oricărui om pasionat de cunoaşterea entităţii sale în univers. Şi ceasul

46

acela, al meu, avea să-mi aducă una dintre cele mai mari reuşite ale vieţii mele. În anul 1966 am absolvit Academia Militară cu media zece şi diplomă de merit, fiind declarat şef de promoţie. Era pentru prima oară din 1889, anul înfiinţării de către regele Carol I a Şcolii Superioare de Război în România, când şef de promoţie era declarat un ofiţer aparţinând altei structuri militare decât cea a Ministerului Apărării. Pentru această reuşită comandantul Trupelor de Pază şi Securitate de atunci, gen. maior Dumitru Constantinescu m-a premiat cu 1.200 lei, după tradiţie şeful de promoţie era avansat în mod excepţional în gradul următor.

Dincolo de această performanţă de mândrie, dar poate şi de orgoliu pentru mine, Academia Militară a însemnat pentru viitorul meu, mult mai mult. Nivelul ridicat al cursurilor teoretice, dar mai ales registrul academic în care se desfăşurau aplicaţiile pe hartă şi de comandament în câmpul tactic de nivel operativ şi strategic mi-a ordonat gândirea, mi-a structurat analiza care precede decizia–ordinul de luptă, după regulile logicii formale mulate pe dinamica şi rigoarea luptei armate. În afara pregătirii militare multidisciplinare, programa de învăţământ cuprindea cursuri integrate de cultură generală, social politică şi militară (literatura română şi literatura universală, Istoria României şi istoria universală, geografia României şi geografia politică a lumii, istoria artei militare, filozofie, economie politică socialistă şi capitalistă), precum şi cursuri scurte de iniţiere în domeniul electronicii aplicativ - militare, artei conducerii şi comunicării cu subordonaţii şi noţiuni introductive de logică formală şi estetică. De un mare folos pentru formarea noastră ca oameni şi militari, posibil conducători militari în România, ne-au fost călătoriile de studii în ţară, cu durata de trei săptămâni în anii doi şi trei de studii. Am vizitat cu această ocazie, cu scop documentar, marile valori identitare ale României în toate marile aşezări urbane ale ţării, locuri istorice şi monumente naţionale, muzee de artă, mari construcţii edilitare şi industriale, zone turistice şi altele.

Ca mod de viaţă, anii de Academie au fost anii mei cu parfum de studenţie, chiar dacă programul orar era foarte încărcat–şase ore de curs pe zi şi câte două ore de studiu obligatoriu, mai puţin sâmbăta, în sălile de clasă, în bibliotecă sau laboratoarele Academiei. Pentru familie a fost mai greu. Abia după un an de la începerea cursurilor am reuşit să fac un schimb de locuinţă şi să-mi aduc la Bucureşti soţia şi fiica de numai patru ani.

ÎNCEPE URCUŞUL

După terminarea Academiei a urmat repartiţia într-un nou loc de muncă. Şi unde puteam să ajung decât la Braşov? Funcţia – locţiitor comandant de unitate – funcţie de prestigiu şi de încredere ce mi se acorda la cei treizeci şi unu de ani ai mei. Comandant de unitate, acelaşi lt. col. Mircea Lupulescu, care mă primise în 1957 ca tânăr locotenent, comandant de pluton. Şi din nou problema locuinţei. După şase luni de aşteptare şi sub presiunea soţiei care se descurca tot mai greu singură cu copilul şi serviciul în trei schimburi la Bucureşti, m-am prezentat în audienţă la primul - secretar al Comitetului judeţean de partid, Gheorghe Pană şi i-am raportat că doresc să mi se repartizeze o locuinţă, în regim de urgenţă.

47

- Dumneata crezi că eşti primul care are nevoie şi merită să primească o locuinţă în regim de urgenţă la Braşov? Câţi ani ai? – mă întreabă primul - secretar.

- Treizeci şi unu, răspund eu prompt.-Şi nu ţi se pare că la treizeci şi unu de ani ai prea mult curaj, ca să nu zic tupeu?- Nu, tovarăşe prim - secretar, nu este nici curaj, nici tupeu, este disperare ... Eu...

şi am început să-i povestesc drama celor opt mutări ale mele în numai nouă ani de activitate şi în ce condiţii am locuit eu şi familia mea.

- Bine, tovarăşe căpitan, am luat act de situaţia dumitale. Vom analiza şi vom vedea ce se poate face. Eşti liber.

Am plecat de la primul - secretar judeţean cu speranţa că voi primi o locuinţă într-un timp rezonabil. Nu m-am înşelat, peste mai puţin de două luni, la sfârşitul lui aprilie 1967, am primit un apartament cu două camere. În trei zile mi-am adus familia cu personalul şi bagajele cu marfarul, de la Bucureşti la Braşov.

Timpul petrecut la Braşov, noiembrie 1966 – august 1968, în funcţia de locţiitor al comandantului de unitate, a fost pentru mine un fel de şcoală aplicată, un antrenament în exercitarea actului de comandă, avându-l ca manager chiar pe comandantul meu, lt. col. Mircea Lupulescu. Un oştean chipeş, băţos, elegant ca ofiţer şi sever ca şef. Era foarte bine pregătit pentru funcţia de comandant. Vorbea cam bolovănos, dar cu mesaj clar, cu înţelesuri de neîntors. Comanda esenţial, adică selectiv, nu se risipea în amănunte - pe acestea le transfera prin delegare de competenţe subordonaţilor nemijlociţi pe care îi monitoriza cu un meşteşug de invidiat, ca metodă şi eficienţă. Controla rar, dar întotdeauna neanunţat şi numai cu obiective clare şi pe probleme majore de instruire a subordonaţilor. Certa la fel de rar, obiectiv şi zdravăn. Când întâlnea lucruri de apreciat îşi gratula subordonaţii cu un zâmbet studiat, încheiat cu formula:

- Bine, măi băiete ... mi-a plăcut! Şi pleca fără să dea mâna.Chiar şi mie, la început, mi-a întins destul de rar mâna. În cele din urmă am

devenit prieteni pentru tot restul vieţii, deşi prietenia noastră a fost una sobră, marcată de o misterioasă condescendenţă reciprocă. Nu m-a tutuit niciodată, eu nici atât.

În curând o parte din virtuţile de comandă ale şefului meu se vor regăsi în structura personalităţii mele de comandant. Flacăra anului de cumpănă 1968 aprinsă în august în Cehoslovacia, era pe punctul să formeze masa critică pentru încălzirea războiului rece declanşat de marile puteri într-o lume debusolată de al doilea război mondial–divizată şi comandată pe părţi, mai mari sau mai mici, de aceleaşi puteri. Un “sfârşit de lume” care n-a venit şi care, poate, n-o să vină niciodată în dimensiunea de timp trasată Terrei de către Univers.

COMANDANT ... STARE DE URGENŢĂ ÎN BUCOVINA

20 august 1968. Continuam să fiu locţiitorul comandantului unei unităţi a Comandamentului Trupelor de Securitate din Braşov. Aveam 33 de ani, neîmpliniţi. Nu imi mai amintesc ora. Imi amintesc insă clipa, ca pe o străfulgerare în noaptea aceea călduroasă de vară: un ciocănit în scândura uşii apartamentului, mobilat pe jumătate, în care locuiam împreună cu soţia şi fiica. La început discret, apoi repetat, imperativ. Deschid uşa. Era agentul de alarmare al unităţii.

48

- Executaţi “Tunetul!“ Peste câteva minute soseşte autobuzul. Şi a plecat ca un … tunet să transmită parola alarmei de luptă şi celorlalte cadre ale unităţii.

Am ajuns la unitate. Eram îngrijorat. Semnificaţia parolei îmi producea fiori. Am intrat direct în biroul locotenentului - colonel Mircea Lupulescu, care mi-a spus sec: am primit ordin să trecem efectivele unităţii în stare de luptă. Convoacă imediat Statul major.

A doua zi, în Capitală a avut loc un mare miting la care s-a condamnat cu fermitate invazia trupelor unor ţări membre ale Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia. Adevărul despre poziţia României de atunci s-a decantat în istorie şi rămâne acolo la dispoziţia oricui simte nevoia să-l cerceteze. Decizia luată atunci a fost corectă şi în concordanţă cu sentimentele şi voinţa poporului român.

Ca la fiecare 23 August, la unitatatea din Braşov au sosit în vizită mulţi părinţi ai soldaţilor, însă, atunci, mult mai numeroşi decât în alţi ani. Taţii îşi îmbărbătau fiii, strângându-i în braţe bărbăteşte cu un surâs încurajator. Mamele plângeau cu înţelesuri uşor de descifrat, mângâindu-şi cu candoare odraslele pe creştet.

Mi-au rămas în memorie imaginea şi gestul unui tată de soldat din Oltenia. Avea cu ceva peste patruzeci de ani. Şi-a luat flăcăul pe după umeri şi a venit la mine zicându-mi:

- Vedeţi ce băiat am? Are braţe puternice. Dar şi eu am mâna dreaptă în stare să poarte o puşcă. La nevoie, contaţi şi pe mine.

Abia atunci am observat că mâna stângă îi lipsea de la cot... Acesta era climatul de gândire şi de voinţă al românilor în august 1968, iar pe cei

care cred că nu se mai poate iubi cu sinceritate şi devoţiune Patria, îl invit să facă o întoarcere în timp pentru a se convinge că, în România, patriotismul n-a fost, nu este şi nici nu poate fi vreodată doar un sentiment care se consumă într-o batistă niciodată umezită de lacrimi adevărate. Patriotismul de operetă a fost lăsat întotdeauna în seama mazetelor politice aflate în bufeuri electorale.

“Tunetul” nu înceta să producă încă vibraţii în sufletul şi inima mea ... În după - amiaza zilei de 24 august am fost chemat urgent la Bucureşti la Comandantul C.T.S. general - maior Paul Marinescu cu care am avut un scurt dialog:

- În condiţiile evenimentelor din Cehoslovacia situaţia operativă din nord - estul Moldovei a devenit periculoasă pentru integritatea teritorială a României. Avem informaţii că elemente de cercetare aparţinând Forţelor speciale ale Uniunii Sovietice sunt pe punctul de a pătrunde în această zonă a ţării, cu scopul vădit de a pregăti informativ, inclusiv prin acţiuni de diversiune, o posibilă invazie militară pe teritoriul ţării noastre. Din păcate, în această regiune, nici Ministerul Afacerilor Interne şi nici M.Ap.N. nu dispun de unităţi specializate în acţiuni de contracarare a forţelor de cercetare şi diversiune inamice. În asemenea condiţii, s-a hotărât înfiinţarea imediată a unei unităţi independente de Trupe speciale de Securitate cu reşedinţa la Fălticeni. Comandantul acestei unităţi ai fost numit dumneata.

- Servesc Patria! – am răspuns ridicându-mă în picioare .Au urmat câteva detalii legate de organizarea, resursele umane şi logistice ale

viitoarei unităţi. - Mâine dimineaţă, la ora şapte, te prezinţi la comandantul Brigăzii din Bacău,

împreună cu care vei stabili eşalonarea transferului de efective şi mijloace logistice de la Bacău la Fălticeni. La ora 13,00 te vei întâlni la primăria din Fălticeni cu o echipă de stat major şi servicii de la C.T.S. Cu ajutorul autorităţilor locale din Fălticeni şi judeţene

49

Suceava veţi stabili locul de reşedinţă al noii unităţi. În termen de cinci zile de la instalare îmi vei raporta că unitatea este în stare operaţională. Detalii privind misiunea unităţii şi modul de pregătire a efectivelor le găseşti în Ordinul de misiune care este în drum spre Fălticeni, prin curier special. Ai întrebări?

- Nu. Deocamdată, nu.- Atunci ... Succes! Jos te aşteaptă o maşină de teren. Te întorci la Braşov

şi îţi anunţi familia că ai fost mutat la Fălticeni, unde te va urma curând. Mâna mea şi a generalului s-au întâlnit şi strâns camaradereşte. Am salutat şi am

plecat.Până la Braşov nu ştiu dacă am schimbat câteva cuvinte cu şoferul. El era tăcut din

fire, eu năpădit de gânduri, răvăşit de întrebările pe care nu avusesem curajul să le pun generalului. Când am ajuns acasă, soarele se lăsa spre asfinţit. Mi-am îmbrăţişat soţia şi, cu o voce uşor tremurată, i-am spus:

- Am fost mutat la Fălticeni, unde voi comanda o nouă unitate.- Şi când pleci?- Chiar acum.Am continuat să ne îmbrăţişăm până când zâmbetul ei încărcat de

semnificaţia înţelegerii şi încurajării s-a întâlnit cu zâmbetul meu cenzurat de greutatea şi ineditul momentului pe care îl trăiam. Frumoşi ca şi acum, ochii soţiei mi se păreau atunci încărcaţi de cuvinte - întrebări acoperite de lacrimi ce nu voiau să cadă. Şi n-au căzut. Abia acum înţeleg pe deplin valoarea acelor lacrimi necăzute, care mi-au adus încurajarea nerostită: vei reuşi, sunt convinsă că vei reuşi.

Cu acest sentiment am plecat spre Fălticeni via Bacău....Eu, şoferul şi motorul maşinii am parcurs într-o simbioză perfectă drumul de la

Braşov la Bacău. Fiecare cu treaba lui: motorul să meargă, şoferul să conducă tăcând, eu să tac gândind. Şi aşa am ajuns la Bacău, aproape de zorii zilei: eu, şoferul şi maşina, obosiţi. M-am odihnit puţin, dar n-am dormit. Câţi ar fi putut să doarmă într-o situaţie similară? La ora stabilită m-am prezentat la comandantul Brigăzii din Bacău a C.T.S. Împreună am stabilit constituirea coloanelor cu efective şi materiale logistice, precum şi afluirea lor către Fălticeni. Şi din nou la drum: eu, şoferul şi maşina.

Drumul de la Bacău la Fălticeni mi s-a părut cel mai lung şi greu drum pe care l-am parcurs vreodată. Îmi imaginam fel de fel de situaţii, care mai de care mai grele şi mai complicate, încercând să proiectez în minte soluţii potrivite pentru fiecare. Când temerea de ce va fi, mă apăsa mai tare, mă refugiam în euforia gândului imaginativ, trezindu-mă spunând nerostit: „Aş vrea să pot să mă înalţ atât de sus spre cerul Bucovinei, încât să pot să văd prin tunelul timpului Iarmoklia, localitate din Basarabia unde în 1919 tatăl meu şi-a făcut datoria de jandarm sub drapelul României şi să întreb: - De ce ai plecat de-acolo tată?”

Trăiam pentru prima oară în viaţa mea de ostaş sentimentul real că sunt în stare de sacrificiul suprem pentru ţara mea. Mă simţeam puternic, de-o seamă cu cutezanţa vârstei mele, învăluit tainic de gândul că trăiam clipa în care iubirea de ţară nu putea fi atunci nici vers duios, nici lozincă în discurs, ci prag între tot şi nimic, între viaţă şi moarte. În momentul acela ochiul interior al soldatului din mine îşi desfăta privirea cu imaginea drapelului tricolor desfăşurat cândva, în Şcoala Militară, ca o străfulgerare, doar pentru mine - pecete de logodnă între două destine: al meu şi al ţării mele. Acum, ca şi atunci, inima şi împreună cu ea mintea, veşniceau în cuvinte de juruire a credinţei:

50

Am, ţara mea, curajulSă jur pe Crucea Carpaţilor tăi,Că doar pentru tineMă simt dator, şi potSă mor,Dacă asta face să trăieşti tu!De la nivelul fotoliului de lectură aceste cuvinte par ceea ce sunt – proză; pentru

mine însă ele dau măsura trăirilor mele consonante cu ale poporului român trezit din nou la unitate de durerea cuţitului ajuns la osul fiinţei sale naţionale.

Mă gândesc eu acum: oare nu este cu putinţă să ne unim ori de câte ori este nevoie de mai bine în toate şi pentru toţi şi să nu aşteptăm durerea cuţitului ajuns la os pentru a descoperi că împreună suntem mai puternici?

Cu acest sentiment am ajuns la Fălticeni. Aveam avantajul că oraşul îmi era cunoscut. Mai lucrasem în zonă în anul 1961. În consecinţă în câteva ore reşedinţa s-a decis să fie, la propunerea mea, în localul Şcolii de tractorişti din Fălticeni. Am fost susţinut în această decizie de inginerul Crăciun, un om de mare calitate profesională, un mare caracter, un camarad desăvârşit.

Şi aşa a început calvarul misiunii, de deplasare de la Bacău şi instalare la Fălticeni a noii unităţi. Am avut şansa ca elevii să se afle la acea dată în vacanţă, iar administraţia şcolii şi autorităţile locale precum şi populaţia oraşului Fălticenisă colaboreze cu noi admirabil. În 24 de ore localul şcolii era liber. Îmi amintesc cu plăcere de dorinţa administratorului şcolii, care la plecare m-a rugat ca în toamnă să-i dau voie să ia 19 tulpini de trandafiri din cele 100 pe care el le sădise în primăvară, în curtea şcolii. De ce 19 şi nu 20, nu l-am întrebat. I le-am dat şi le-a primit cu bucurie în suflet. În noaptea zilei în care s-a eliberat şcoala a sosit primul eşalon logistic, materiale de cazarmament, alimente, muniţie de război şi materiale de instrucţie, un pluton de gardă şi unul de gospodărie. După organigrama pusă la dispoziţie de C.T.S. am trecut la repartizarea spaţiilor pe subunităţi şi destinaţii de comandă, de odihnă, de depozite, de instruire, etc., de fapt cea mai grea activitate din toate câte le-a presupus instalarea noii unităţi.

S-au comis şi unele greşeli, care au obligat la revenirea asupra unor decizii. Cele mai multe, mi le asum. Dar multe alte cauze s-au datorat precipitării evenimentelor şi presiunii situaţiei operative cu care ne confruntam, prima de acest gen de la un scenariu similar petrecut în 1956 în Ungaria.

Primele subunităţi de luptă au ajuns în Fălticeni într-o seară a sfârşitului de august. Oamenii au deschis ferestrele ori s-au oprit din mersul citadin să ne privească cu bucurie şi speranţă. Am auzit şi urări de bun-venit, rostite şoptit din sufletele lor triste şi speriate de posibila singurătate în faţa duşmanului.

În ziua următoare afluirea s-a încheiat, dar nu fără evenimente … domestice! Când soarele dispăruse iar luna întârzia să se facă văzută, mi se raportează prin radio că la 14 km de Fălticeni s-a produs un accident auto. Un început de noapte de vară târzie cu nori negri care făcuseră întunericul de netăiat, ca să găseşti o rază de lumină. Am plecat într-acolo. Din fericire, la scurt timp norii începură să se rostogolească peste nord de Bucovina, lăsând stăpână luna să ne lumineze drumul unde am zărit un camion militar “parcat“ într-o poziţie nefirească pe marginea şanţului. În cabină, doborât peste volan, şoferul, militar în termen, plângea cu sughiţuri rare, transformate în vaiete la apariţia maşinii comandantului. De cealaltă parte a şoselei, în şanţ, o căruţă răsturnată, cu un cal

51

ce părea că-şi dă duhul. Aninat de gâtul lui, stăpânul, un om cărunt cu obrajii brăzdaţi adânc de ani şi de griji, plângea şi el.

- Bună seara!- Să trăieşti tovarăşe comandant . Era tot ce aveam pe lângă casă. Nu ştiu cine

este vinovat. Dar eu nu mai am cal.- Vei avea alt cal. Şi l-a avut, în numai trei zile.- Vă mulţumesc. Dar vă rog şi eu ceva. Soldatul!- Ce-i cu soldatul?- Soldatul de la volan, vă rog eu să nu fie pedepsit.Şi n-a fost. Vina, dacă o fi fost vreo vină, se topea în tensiunea momentului în

care se trăia atunci, de la general la soldat, de la vlădică până la opincă.După ce unitatea a fost aşezată pe locul său de reşedinţă şi pusă în stare operativă,

am început într-o dinamică accelerată activitatea de cercetare operativă a zonei de responsabilitate: judeţele Suceava, Botoşani şi Iaşi. Concomitent, împreună cu statul major am elaborat programul de pregătire şi intervenţie în zonă, ţinând seama şi de rezultatele cercetării operative executate în teren. Eram pregătiţi pentru orice şi, probabil, acest lucru l-au aflat şi sovieticii ...

Lucrurile s-au aşezat în timp. Am avut şansa să am lângă mine mulţi ofiţeri foarte bine pregătiţi, entuziaşti, deschişi la nou şi dornici de performanţă. Aşa se face că după numai doi ani şi jumătate de lucru intens în pregătirea şi instruirea cadrelor şi a subunităţilor, Batalionul Fălticeni a reuşit să îndeplinească primul din C.T.S. cerinţele necesare unei unităţi de elită. Drumul către această performanţă a fost greu, presărat cu obstacole şi încărcat de neprevăzut şi evenimente, unele chiar tragice. Primul obstacol de care m-am lovit a fost lipsa de documentare şi îndrumare metodologică atât de necesare organizării şi pregătirii efectivelor unităţii să acţioneze în condiţiile noii doctrine de apărare a ţării “războiul întregului popor”, doctrină lansată cu încărcătură politică maximă, imediat după evenimentele din Cehoslovacia. Nu trebuie uitat că zona de responsabilitate a batalionului pe care îl conduceam era formată din judeţele Suceava, Botoşani şi Iaşi, toate având graniţă comună cu Uniunea Sovietică-graniţă cu risc major de agresiune pentru România, în acea vreme. Timpul şi evenimentele presau. Se impunea o documentare rapidă, care, prin dialectizarea ideilor să permită lansarea unei ipoteze de lucru în situaţia dată de noile misiuni ce reveneau unui batalion de securitate. Aşa am ajuns să întocmesc şi să experimentez o ipoteză de lucru privind modul de organizare şi acţiune, de dotare logistică şi mijloace de comunicaţii, de subordonare şi cooperare a unităţii cu alte forţe din sistemul naţional de apărare aflate în zona de responsabilitate, în condiţiile a două situaţii operative majore: perioada premergătoare agresiunii armate în zona de frontieră şi cea determinată de invazia care impunea să acţionăm în condiţii de supravieţuire în spatele frontului inamic pe teritoriul naţional vremelnic ocupat de agresor.

Înaintea unei bătălii orice comandant începe cu analiza situaţiei inamicului şi a forţelor sale, şi, în funcţie de concluziile desprinse din această analiză, hotărăşte modul de acţiune care, consideră el, îi poate apropia victoria. Indiferent însă dacă aceste concluzii îi sunt sau nu favorabile, la nivel operativ, comandantul nu are alternativă la hotărârea de a intra în luptă. În asemenea situaţii logica cedează în faţa imperativului. Această analiză am fost obligat s-o fac şi eu pentru a-mi cântări şansele într-o posibilă bătălie cu un inamic la acel moment previzibil, nu doar ipotetic.Care au fost concluziile? Deloc încurajatoare.

52

Resursa umană, componenta cea mai importantă în stabilirea forţei combative a unei unităţi de trupe speciale, era neomogenă. Un stat major îmbătrânit, compus din ofiţeri cu voinţă şi disciplinaţi în executarea atribuţiunilor, dar marcaţi de absenţa unei pregătiri militare academice, fără aplecare către inovare şi experiment în plan conceptual şi aplicativ-practic la nivel tactic şi operativ. La comanda subunităţilor şi a unor servicii logistice erau însă ofiţeri tineri, chiar mai tineri decât mine, cu pregătire militară solidă, entuziaşti şi dornici de performanţă. Îmi amintesc cu drag şi respect de ofiţerii Vasile Mihalache, Nicolae Calancea, Ştefan Grecu, Adomniţei, Moisi, Ştefan Florea şi neastâmpăratul “gardian” al sănătăţii celor aproape şapte sute de oameni ai unităţii, dr. Emil Ciobanu. Şi cum să nu-mi amintesc cu aceeaşi plăcere de subofiţeri ca plutonierul major Ghiaţă, plutonierul Prisăcaru, plutonier Acostăchioaie, serg. maj. Ungureanu sau sergentul major Crudu? Fără toţi aceşti oameni, episodul Fălticeni al carierei mele militare ar fi fost mai sărac. Militarii în termen erau complet nepregătiţi să desfăşoare acţiuni de luptă specifice, împotriva detaşamentelor de cercetare şi diversiune ale inamicului. Toţi soldaţii proveneau din subunităţi instruite să îndeplinească misiuni de pază a unor obiective economice sau de importanţă strategică, iar jumătate dintre ei urmau să se lase la vatră în următoarele 30 - 60 de zile.

Dotarea tehnico - materială de luptă a unităţii era mai mult decât modestă. Doar armamentul individual de luptă era modern, soldaţii având în dotare pistoale miltralieră AKM. În rest, dotarea tehnică era submediocră calitativ şi neîndestulătoare cantitativ, cum ar fi mijloacele de transport şi de transmisiuni, materiale ajutătoare desfăşurării acţiunilor în munţi şi alte zone accidentate, materiale de cartiruire şi mascare pe termen lung etc. În ce priveşte materialele pirotehnice necesare acţiunilor de sabotaj şi diversiune, armamentul specific şi dotările necesare soldaţilor pentru acţiuni individuale de luptă şi apărare, mijloace şi tehnică ajutătoare de supravieţuire în spatele frontului inamic, etc. lipseau cu desăvârşire. Nu aveam nici măcar un poligon omologat pentru tragerea cu armamentul de infanterie în zonă.

Dar cât de savuroasă este performanţa când drumul către ea pleacă de la punctul în care doar ambiţia, curajul şi munca fără răgaz pot să mai recupereze plecarea târzie din blocstarturi!

COMPETIŢIA, FOC NESTINS AL TINEREŢII

Dacă la momentul august – septembrie 1968 s-ar fi pus problema unei confruntări directe între efectivele unităţii pe care o comandam şi Detaşamentele de cercetare – diversiune ale inamicului din Răsărit am fi pierdut multe bătălii şi cu jertfe dureros de mari. În orice analiză făcută prin compararea valorilor reale ale părţilor, talgerul nostru se afla în poziţia de jos a axei posibilităţii de a învinge într-o luptă care pe care. Doar adaosul de motivaţie, evident de partea noastră, de bărbăţie şi curaj, virtuţi în adormire la români, trezite acum de biciul vremurilor, mai făcea să anine, speranţa noastră, nu de a învinge, dar măcar de a hărţui, de a face din această parte de ţară un iad pentru inamic până când... până când „Irakul din Carpaţi” ar fi convins „America din Urali” că

53

neruşinarea puterii nu poate să sfideze la nesfârşit legitimitatea unui popor de a-şi păstra identitatea de sine, chiar dacă asta presupune multă durere, lacrimi şi moarte.

Aţi trăit vreodată fiorul comuniunii de simţire dintre comandant şi ostaşii lui în momentul solemn al înmânării Drapelului de luptă al unei unităţi nou înfiinţate? Eu l-am trăit. Este magnific, este unic. Este de neuitat. Se pietrifică în inimă şi conştiinţă şi rămâne acolo până mori. Segmente dintr-un moment inegalabil din cariera mea de militar: într-o dimineaţă de septembrie 1968 la Fălticeni. Întreaga unitate se află pe platoul de adunare într-o aliniere şi tăcere perfecte. Prezint raportul comandantului Trupelor de Securitate, generalul - maior Paul Marinescu. Se dă citire Decretului de înfiinţare a unităţii şi de înmânare a Drapelului de luptă. Se dă comanda de onor la Drapel în ritmul sacadat şi solemn al tobelor fanfarei, Drapelul este adus pe platou, în faţa unităţii. Printr-o mişcare necomandată, garda port - drapel se întoarce cu faţa la unitate. Sergentul port - drapel înclină lancea acestuia în poziţie orizontală. Mă aşez în genunchi şi sărut cu solemnitate faldurile drapelului de luptă în culorile identitare ale neamului meu: roşu, galben şi albastru. Semnez actul de atestare a primirii drapelului. Iau cea mai corectă cu putinţă poziţie de drepţi şi raportez comandantului meu:

- Am primit Drapelul de luptă al unităţii. Jur să-l păstrez şi să-l apăr cu preţul vieţii mele şi al ostaşilor mei! şi comand: Bataliooon… Drepţi… Pentru onor … La Drapel … Prezentaţi … ARM!

Generalul Paul Marinescu se adresează unităţii cu cuvintele:- Vă felicit cu ocazia înmânării Drapelului de luptă al unităţii!Ofiţerii şi soldaţii răspund într-un glas cu „magnitudine” maximă:- Uraaaa! … Uraaa!… Uraaa!…Ca un tunet uralele învăluie bazinul Fălticenilor, contopindu-se cu ecoul uralelor

de biruinţă ale întemeietorilor şi apărătorilor de neam şi de hotar în această parte de ţară de la Descălecare şi până azi.

Veţi zice, poate, că sunt cuvinte alese şi aşezate anume în frază pentru a impresiona, facil, cum altfel, cititorul; că folosesc cuvinte exilate din dicţionarul vorbirii curente despre neam şi ţară, ca preţ plătit acum, pentru limbajul de lemn de altădată. Dar ce vină au cuvintele? Ce vină am eu dacă încerc, atât cât pot, să le recuperez din uitare? Aţi mai auzit sau văzut în media, nu mult, dar măcar atât cât este nevoie să nu uităm ce suntem şi cum suntem ca popor, cuvinte ca: patriotism, devotament, dăruire, abnegaţie, curaj, eroism, virtute şi multe altele, embleme pentru spiritul nostru naţional? Nu doresc să întâlnesc, terfelite, aceste cuvinte în lozinci şi sloganuri politice, dar le simt lipsa în judecăţile de valoare ale oamenilor politici şi din păcate ale multora dintre intelectualii sau formatorii de opinie ai României de azi. Dar, spre împăcare şi echilibru, am să dau două exemple de felul în care este posibil să-ţi defineşti poporul tău.

Marin Preda: “Poporul român are secretele lui. El a luptat cu vicisitudinile istoriei pe multiple planuri. A folosit răbdarea, abilitatea, a sfâşiat falsele prietenii, a întors armele împotriva duşmanului adevărat care îl silise să-i urmeze carul de război. Şi, în acelaşi timp, a încercat să-şi păstreze seninătatea şi să-şi găsească timp pentru contemplare şi focul inteligenţei. Popor vechi, dar nu bătrân.”

Un scriitor de azi, responsabil şi cu promovarea spiritului românesc în lume, găseşte, însă, cu cale să ne definească în alţi termeni ca popor, ajungând să pună în similitudine gura românilor cu un closet în care de-a lungul istoriei s-a uşurat cine a vrut şi cât a vrut, sugerând că această umilinţă ar veni din “Puturoşenia abisală a stătutului suflet românesc”.

54

Eu nu am nimic cu acest domn, dimpotrivă, îi admir sincer vocaţia pentru o gândire adâncă în varii domenii ale cunoaşterii. M-a surprins însă modul facil în care şi-a desecretizat gândirea, lăsând-o să se devoaleze în cuvinte imunde pe o pagină de carte destinată şi românilor, nu doar sieşi şi apropiaţilor. Cu mulţi ani în urmă, Gaston Bachelard scria: “… gândirea este un secret, ea este mai întâi un secret… Se întâmplă rar - şi nu este pe deplin normal – să dai frâu liber gândirii, să laşi să ţi se vadă gândirea, să-ţi exprimi întreaga gândire.”

*

Primul pas către împlinirea personalităţii este asumarea responsabilităţii. Momentul asumării responsabilităţii sosise şi pentru mine, dar nu ca prim pas prioritar în devenirea propriei personalităţi, ci a unităţii pe care o comandam. Fără această construcţie, urmaşii n-ar fi avut temei să amintească în evocările de mai târziu de întâiul comandant al unităţii întemeiate în locul necesar, la un moment de cumpănă pentru securitatea ţării. Sigur, eu cred că nu există oameni care să-şi asume responsabilităţi majore pentru cauze mari fără să se gândească şi la sine. Poate doar geniile şi nebunii fac excepţie de la această presupusă (de mine) regulă. Dar eu nu eram nici una, nici alta. Eram un ofiţer tânăr care în împlinirea responsabilităţii asumate lua în calcul şi dorinţa sa de afirmare, ca o cale ascunsă de saturare a unui orgoliu profesional nedeclarat.

Din studiul inamicului probabil rezulta clar că dotarea tehnică şi logistică a acestuia era net superioară. Dar pe câmpul de luptă nu doar armele hotărăsc victoria ci în primul rând oamenii, cu mintea, cu inima şi cu forţa lor fizică măsurată în rezistenţă acumulată prin exerciţiu, prin abilităţi, ingeniozitate şi o dinamică sufocantă pentru inamic în câmpul tactic. Ei bine, o voce dinăuntru îmi spunea că aici este zona în care putem să performăm, egalând şi de ce nu, depăşind unele din performanţele majore ale inamicului. Aflasem de pildă, că detaşamentele de cercetare şi diversiune americane reuşeau să desfăşoare aplicaţii tactice cu inamic marcat în zone greu accesibile parcurgând pe jos distanţe care atingeau şi chiar depăşeau 100 km în patruzeci şi opt de ore. Pentru mine această informaţie a devenit o provocare din care s-a născut un program de capacitare fizică şi tactică a efectivelor la nivelul atins de adversar, care s-a desfăşurat pe durata a opt luni.

Acest program ambiţios a fost conceput, până la detalii, în perioada septembrie – decembrie 1969. Prima mea grijă a fost să atrag de partea ideii de performanţă, printr-o competiţie asumată, pe cei care credeam eu că pot şi vor să se supună, ei şi subordonaţii lor, unui efort fizic şi de voinţă de durată şi intensitate maximă. Şi i-am găsit în rândul ofiţerilor tineri, comandanţi de subunităţi, şefii de servicii tehnice şi logistice. Chiar şi Pământul îl poţi mişca din loc, dacă ai la îndemână pârghia potrivită! Pârghiile în demersul meu mi-au fost oameni precum cei amintiţi deja în carte şi încă mulţi alţii, care s-au alăturat necondiţionat şi entuziast gândirii şi voinţei comandantului lor de a încerca să construiască împreună cu soldaţii din subordine, edificiul unei unităţi de elită.

Prima etapă de pregătire, circa două luni, a fost consacrată pregătirii individuale a soldaţilor, aceste pietre – cremene ce dau tărie zidului de apărare al oricărei ţări la momente de cumpănă: rezistenţă fizică, formarea abilităţilor individuale în lupta de

55

contact fizic şi armat, formarea aptitudinilor de supravieţuire într-un mediu ostil, formarea mentalului de învingător.

A doua etapă a avut ca obiectiv formarea nucleelor, a echipelor de acţiune în cadrul grupelor care constituiau plutonul ca subunitate tactică primară de luptă împotriva formaţiunilor de cercetare–diversiune ale inamicului, numită convenţional “Detaşament de luptă”.

A treia etapă urmărea organizarea structurală şi de acţiune a Detaşamentului de luptă, plutoanele, în cadrul companiilor numite convenţional Grup de acţiune, fiecare având competenţa operaţională în câte unul din cele trei judeţe din zona de responsabilitate a unităţii. A patra companie, Grup de acţiune, se constituia ca rezervă la dispoziţia comandantului de unitate pentru intervenţii şoc în momente operative majore.

În a doua şi a treia etapă de pregătire au prevalat exerciţiile şi aplicaţiile tactice pe hartă, în sala tactică şi în teren, cu efective, pe timp de zi şi de noapte, pe arşiţă sau ger, în zone greu accesibile, exersând până la însuşirea deplină a modului de acţiune în formule de luptă consacrate confruntării în teren cu inamicul specializat în acţiuni de cercetare şi diversiune: marş forţat pentru penetrarea inopinată a zonei de acţiune a inamicului, cercetarea în dispozitiv desfăşurat sau cu patrule de cercetare, puncte de observare şi supraveghere fixe şi mobile, pânde, capcane, ambuscade, lupte de contact deschis cu inamicul pentru dislocarea şi urmărirea acestuia cu scop de neutralizare sau lichidare. În paralel s-au desfăşurat exerciţii repetate specifice vânătorilor de munte pentru escaladarea sau traversarea spaţiilor dintre versanţi cu ajutorul funicularului alpin în punctele obligatorii de trecere. Dacă aţi şti câte emoţii poate să-ţi producă imaginea soldaţilor trecând în cascadă pe un funicular amplasat la şaptezeci şi chiar la peste o sută de metri de la sol? La primele exerciţii doar orgoliul de comandant îmi dezlipea privirea de „pământ” lăsând-o să urce impietrită către cer pe firul nevăzut ţesut între mine şi soldaţi, de cutezanţa şi măiestria lor în devenire. Croit parcă din cremene, chipul comandantului de pluton alpin, lt. major Grecu, rămânea impenetrabil, se destindea într-un zâmbet abia schiţat, trimis către mine, doar atunci când ultimul din militarii lui atingea punctul de sosire nevătămat. Şi bucuria mea se împlinea atunci când medicul, lt. maj. dr. Emil Ciobanu, îmi raporta că monitorizarea medicală consemnează parametri tot mai apropiaţi standardelor biologice şi emoţionale compatibile cu astfel de exerciţii. Asta nu înseamnă că toţi soldaţii au făcut faţă unor astfel de exerciţii. Unii au clacat emoţional şi la propunerea medicului au fost scoşi din componenţa efectivelor destinate să execute astfel de acţiuni. Dealtfel, aceeaşi selecţie medicală riguroasă s-a făcut şi în urma exerciţiilor de antrenament premergătoare aplicaţiei celei mari, care presupunea un consum mare de energie fizică şi nervoasă; riscul îmbolnăvirilor sau chiar al unor evenimente grave era prea mare ca să nu-l iau în calcul.

*

Timpul aleargă aşa cum ştie el, ca nebunul, apropiind cu fiecare apus de soare răsăritul zilei în care dorinţa performanţei avea să dea piept cu cerinţele dure ale atingerii ei, la momentul adevărului – marea aplicaţie în teren muntos cu trei companii de luptă şi efectivele subunităţilor de specialitate date în sprijin, pe distanţa de o sută de kilometri ce

56

urmau să fie parcurşi în condiţii de luptă cu inamic marcat şi trageri de luptă cu muniţie de război, în mai puţin de patruzeci şi opt de ore.

Momentul adevărului a venit într-o zi de început de septembrie 1970. Somnul, voit scurt, s-a consumat profund până cu puţin peste miezul nopţii, când flacăra nerăbdării şi a grijii a topit sudura dintre pleoape, dând ochilor puterea să vadă în cascadă momentele-fotogramă din filmul virtual al aplicaţiei ce urma să înceapă.

De regulă omul percepe imaginea virtuală ca pe un vis consumat cu ochii deschişi. Un vis în care dorinţele se împlinesc uneori aproape de preaplin, alteori aproape de prea gol; un vis în care voinţa nu este ajutată de putere; un vis în care forţa adversarului este atât de mare încât umilinţa şi teama te pun pe fugă ... cât să poţi trece mai repede din tărâmul visării în cel al realului. Şi reveria mea era încărcată cu paradoxurile, cu efemera bucurie sau tulburătoarele spaime ale viselor.

Nu eram un fricos, dar asta nu însemna că eram cu totul ocolit de sentimentul fricii şi al îngrijorării. Acum chiar că mă încercau aceste sentimente, dar aveam o teamă să mărturisesc ceea ce simţeam. Şi chiar de aş fi avut curajul mărturisirii, în faţa cui aş fi putut-o face? În faţa subordonaţilor? Şi ce să facă subordonaţii cu frica şi îngrijorările mele? ... Să le amplifice pe ale lor? Nu. Până la urmă frica este acel ceva care cheamă la lucru toate componentele raţiunii lucide, resursele deprinderilor şi imaginaţiei, ale stăpânirii de sine şi ale curajului de a decide. Toate acestea, dimpreună cu asumarea responsabilităţii pot da comandantului puterea de a trece de la omeneasca frică, la cutezanţă ostăşească.

M-am ridicat brusc în picioare şoptindu-mi în gând ca o poruncă: gata, începem! M-am echipat în grabă. Era ora două şi treizeci de minute noaptea. Am chemat la mine ofiţerul de serviciu şi i-am ordonat scurt:

- Transmite semnalul „ALARMĂ!” În cel mai scurt timp statul major şi comandanţii de companii şi subunităţi independente să se prezinte în sala tactică.

- Am înţeles, a răspuns ofiţerul de serviciu şi a dispărut să execute ordinul primit.Nu peste mult timp s-a întors să-mi raporteze că ofiţerii convocaţi sunt prezenţi în

sala tactică şi aşteaptă ordine.Am intrat în sala tactică şi m-am adresat, după salutul regulamentar, cu seninătate

şi calm tuturor:- Sunteţi gata pentru marea încercare?Răspunsul a venit prompt, aprobativ, fără excese vocale . Nu am

încurajat niciodată manifestările euforice într-un mediu militar, indiferent de locul şi caracterul activităţilor desfăşurate. După expunerea pe scurt a situaţiei strategice şi operative din zona în care urma să desfăşurăm aplicaţia de nivel operativ - tactic, am transmis Ordinul de luptă al Comandantului de unitate pentru fiecare subunitate. Comandanţii şi-au consemnat pe hărţile de lucru datele principale ale ordinului de luptă primit şi după unele clarificări, au raportat pe rând că sunt gata de luptă.

Mi-au rămas în memorie, precum culorile tari într-un tablou reuşit, mimica şi gestica unora dintre comandanţii de subunităţi pe timpul cât raportau că sunt gata de luptă: cpt. Vasile Mihalache cu verb dinamic, încărcat de elocinţă şi încheiat cu un surâs strunit să rămână ca o tuşă a mesajului său de comandant care ştie şi poate să învingă oricât de greu va fi; cpt. Vasile Căşeru, raport regulamentar cu dicţie liniară, nemodulată, care se încheia cu o privire parcă pierdută din care desluşeai un rest de răspuns nerostit :

- Să ştiţi că pot!Era un ofiţer timid, dar harnic şi disciplinat.

57

Lt. maj. Nicolae Calancea, un raport mitralieră cu o cadenţă anumereglată să convingă ţinta că nu glumeşte. Un ofiţer vulcanic, un bidiviu în buiestru, inovator metodic şi un bun comunicator cu subordonaţii. Am fost ataşat profund de acest ofiţer.

La ora trei dimineaţa am dat comanda de plecare în marş forţat, pe subunităţi, cu măsuri de siguranţă specifice deplasării trupelor pe timp de noapte. Cadenţa de marş trebuia astfel reglată încât la ivirea zorilor elementele avansate de cercetare ale subunităţilor să penetreze limita de sud a zonei de acţiune a “inamicului”. Ajuns aici am hotărât să mă retrag la Punctul de Comandă Mobil al aplicaţiei, stabilit la Tabăra “Mălin ‘69”, amplasată pe cursul inferior al pârâului Suha Mică, nu prea departe de comuna Mălini. Am încredinţat comanda nemijlocită a acţiunii, şefului de stat major al unităţii lt. col. Atomi.

Am ajuns la “Mălin ’69”. La centrul de transmisiuni prin radio al Punctului de Comandă nu sosise nicio veste, nici bună, nici rea. Tăcere. Dar şi tăcerea apasă pe sufletul unui comandant aproape la fel de greu ca o veste proastă. După aproape două ore de aşteptare primesc prima comunicare radio de la şeful de stat major :

- Cota 803, inamic descoperit şi capturat. Pregătim deplasarea către punctul de recuperare “Mălin ’69” .

Bucurie marcată de o răsuflare de uşurare. Şi din nou linişte! Linişte şi multă tăcere. Doar foşnetul pădurii stârnit de vântul blând al prânzului de septembrie îmi inducea în sufletul potopit şi el de oboseală şi nerăbdare, meditaţia şi tânguirea lui Nicolae Labiş plecat cu tata la vânătoare de căprioare, poate tocmai aici, în sus de Valea Mălinilor, la răsărit de lună şi de stele.

.............................................Vai cum doream ca pentru-întâia oarăBătaia puştii tatii să dea greş !

Dar văile vuiră ... Căzută în genunchi, Ea ridicase capul, îl clătina spre stele,Îl prăvăli apoi, stârnind pe apăFugare roiuri negre de mărgele...............................................- Tovarăşe maior, a sosit un raport urgent.Citesc: “Raportez, la ora 14,00, la cota 803, un soldat s-a prăbuşit în stare

de inconştienţă. După resuscitare şi-a revenit parţial. Am dispus transportarea de urgenţă la cel mai apropiat dispensar medical din zonă. Terminat. Lt. col. Atomi.”

Străfulgerări de gânduri topite în sentimente greu de stăpânit chiar şi de către un comandant. Imperativă setea căprioarei, imperativă misiunea soldatului meu; fatalitate şi şansă … fatalitatea morţii şi şansa supravieţuirii! Dar de la şansă la certitudine, drumul este perceput întotdeauna lung şi greu, iar sufletul meu a fost potopit de angoasa acestei percepţii. Mă simţeam atât de singur …! şi tot pe atât de responsabil pentru tot ce se întâmplă cu subordonaţii mei şi cu efectivele stabilite pentru aplicaţia aflată în desfăşurare.

Sub presiunea încercării la care eram supus de acest eveniment nefericit, mi-am adus aminte de ceea ce ne spunea la o aplicaţie de stat major, profesorul nostru de tactică din Academia Militară, mr. Baban : “… în luptă, oricât ar fi de greu, comandantul trebuie

58

să ştie că nu are numai dreptul, ci şi datoria să decidă în momente de criză cu sânge rece, rapid şi raţional, în concordanţă cu ordinul de misiune primit”.

Ştiam ce ofiţeri am la comanda subunităţilor, verificasem de mai multe ori, deci cunoşteam, potenţialul fizic şi nervos al soldaţilor mei, de-a face faţă încercărilor la care erau supuşi. Şi mai credeam că sloganul „Şi noi putem” devenise deviza întregului Batalion, inima ostăşească a Bucovinei de atunci. Şi am decis rapid: aplicaţia trebuie să continue! Am transmis prin radio şefului de stat major următorul ordin: „Aţi acţionat corect. Aştept coordonatele Dispensarului la care a fost transportat soldatul bolnav. Continuaţi misiunea. Succes! Mr. Pavel ”.

Şi m-am liniştit. Şi acum cred că am luat decizia corectă şi necesară.Ce s-a întâmplat concret cu soldatul „căzut” la cota 803 aveam să aflu mai târziu

de la sergentul major Ioniţă, plutonierul gospodar al companiei a II-a. Se încheiase acţiunea de capturare a „inamicului”. La ordinul comandantului subunităţii, cpt. Căşeru, efectivele companiei se adună în formaţie pe două rânduri pentru apel şi controlul materialelor din dotare. Din rândul întâi al formaţiei s-a desprins soldatul „x” , spre regretul meu nu-i mai reţin numele, şi cu paşi şovăielnici se îndreaptă spre primul copac din faţa lui, de care îşi reazămă pistolul mitralieră AKM. Se îndreaptă pe jumătate spre comandantul lui şi cu voce şoptită apucă să mai spună :

- “Nu mai …” iar ultimul cuvânt, „pot” n-a mai putut să-l spună. Era cuvântuldeznădejdii omului care-şi mărturiseşte neputinţa de a merge până la capătul misiunii, alături de camarazii lui. Se prăbuşeşte muşuroindu-şi trupul în nemişcare pe covorul din conuri proaspete de brad. O tulburătoare nelinişte îi cuprinde pe toţi cei de faţă. Sergentul major Ioniţă, curajos şi priceput, intervine primul, aplicând soldatului proceduri de resuscitare, inclusiv respiraţie gură la gură. În scurt timp soldatul îşi revine. Deschide ochii a mirare şi duce până la capăt enunţul încercat înainte de prăbuşire:

- Nu mai pot!Vrea să se ridice. Epuizarea fizică îl opreşte din încercarea-i temerară şi

se prăbuşeşte din nou într-o stare de somnolenţă letargică. Din foi de cort se improvizează un fel de brancardă. Patru camarazi vânjoşi, însoţiţi de serg. maj. Ioniţă îl transportă pe soldat la Dispensarul primei localităţi din zona situată la peste douăzeci de km de cota 803. După primele investigaţii şi îngrijiri medicale calificate, concluzia este liniştitoare: epuizare fizică. După trei zile soldatul a revenit la unitate.

Ordinul dat de continuare a aplicaţiei a fost executat întocmai, aşa cum o cer regulamentul şi rigorile mediului de viaţă militar. Dar nu fără emoţii, mai ales pentru mine, responsabil de tot şi lipsit de posibilităţi de a lua pulsul clipei la locul faptei. Asemenea momente, chiar dacă se petrec în timp de pace, marchează adânc, pun în mişcare neuronii şi în stare de vibraţie inima oricărui comandant. Aşa se întâmpla şi cu mine, după evenimentul de la cota 803. Un comandant nu are niciodată disculparea ca alternativă la asumarea ordinului dat; nu-i permite nici legea şi nici onoarea. Amarul nereuşitei, uneori şi bucuria izbânzii le lasă în mistuire doar propriei conştiinţe, trăirilor ce-i cuprind inima datoare să-l vieţuiască pentru a merge mai departe.

Eu, în mijlocul Taberei „Mălin ’69”. De jur împrejur copaci cu rădăcini înfipte adânc în pământ, de un număr necunoscut de ani. Crengile podoabă, pornite din trunchiuri seculare, se închideau în cerc lăsând loc ochiului meu să pătrundă către infinitul Cerului de la care speram să aflu răspunsul la întrebarea pe care nu puteam să nu mi-o pun: Oare ce va urma după cota 803? Un nor alburiu, străin de sentimente, obturează ochiul magic al pădurii. Dar ce nu poate face Cerul, împlineşte Pământul cu

59

forţa nemăsurată a oamenilor ce-l stăpânesc. Pe marginea de est a taberei curgea voiniceşte spre Mălinii lui Labiş, pârâiaşul Nemţişor. Susurul său onomatopeic se îngână la un moment dat cu glas omenesc spart în ecou de versanţii ce străjuiesc valea Suha Mare, lăsând în desluşire ca o Odă a bucuriei, primele versuri din cântecul ostăşesc atât de drag mie la Fălticeni, trimis ca o bună vestire de ostaşii Companiei a IV-a :

Ştefan, Ştefan Domn cel Mare … Seamăn pe lume nu are …Era, pentru mine, vestea - raport de la distanţă, că prima parte a aplicaţiei -

„concurs cu lumea” se încheiase cu bine.Soarele, în fluturare ştrengară spre apus, salută cu razele sale în planare, soldaţii

frânţi de oboseală, dar neînfrânţi de baremul măsurat în kilometri şi ore de la plecarea din cazarmă sub clar de lună până la primul popas atins spre asfinţit. După o scurtă pauză şi masa de seară, tabăra se împodobeşte cu recuzita cartiruirii în corturi pentru odihna de noapte; scurtă, dar atât de necesară pentru continuarea aplicaţiei.

În zori urma să înceapă ultima parte a acesteia: marş forţat de urmărire cu replici tactice, în forţă, la acţiunile de hărţuire ale inamicului instalat într-un amplasament de comandament operaţional în zona „Bogata”. Acolo urma să fie dat ultimul asalt cu deznodământ „apoteotic” asemenea unui film operativ – tactic în care comandantul este regizorul propriului scenariu. Totul era pregătit. Comandamentul „inamic” amplasat pe versantul de sud a văii Bogata era apărat pe aliniamente succesive marcate cu ţinte fixe şi mişcătoare, făcute să cadă la lovire. Primul pluton, format din 27 de soldaţi, se aşază în linie de trăgători, la interval de 7 - 8 metri unul de celălalt. Li se distribuie muniţie de război - un încărcător plin pentru fiecare soldat. Comandantul subunităţii îmi raportează că plutonul este gata de luptă. Îi ordon calm, să acţioneze în funcţie de poziţia şi mişcarea ţintelor în câmpul tactic. Transmit prin radio ofiţerului coordonator al acţiunilor „inamicului” să-şi intre în rol. Restul este dinamică, încordare, temere şi un pic de „nebunie” a jocului cu moartea. Privirea-mi se agită în străfulgerări succesive peste câmpul ţintelor, unele cădeau, altele nu, şi mai cu seamă pe disciplina focului pornit din armele soldaţilor din poziţii dinainte stabilite: din poziţia culcat, în genunchi, din poziţii în picioare sau cu arma fixată pe şold. Comenzile succesive ale comandantului de pluton mă scot din transa temerii şi a responsabilităţii pentru integritatea fizică şi viaţa oamenilor pe care îi comandam pentru prima oară într-o astfel de acţiune:

- Încetaţi … Rămâneţi pe loc … Arma în sus … Scoateţi încărcătorul… Dezarmaţi… Percutaţi… Arma la umăr … Predaţi cartuşele netrase.

Am răsuflat uşurat. Primul şoc al începutului trecuse şi odată cu el emoţiile, lăsând loc puterii de a merge până la capăt. A tras şi ultimul pluton. Rezultatele tragerii au fost bune, nu foarte bune, cum aş fi dorit. Dar eram mulţumit. Soarele, bunul meu prieten de drum, plecase la culcare. Am ordonat şefului de stat major să adune unitatea în formaţie, în linie, cu plutoanele în coloană, gata pentru apel şi pornirea în marş spre cazarmă. M-am uitat la ceas. Eram în barem. Performanţa propusă putea fi atinsă.

Îmi savuram în taină bucuria că peste puţin timp, eu şi tinerii mei ofiţeri, vom putea spune: am învins; am dovedit că şi noi putem. Ce s-ar mai fi putut întâmpla ca această mulţumire lăuntrică de care mă simţeam cuprins, să fie zdruncinată de ceva?

Şeful de stat major, lt. col. Atomi, îmi raportează că batalionul este adunat şi aşteaptă ordine. Chipul lui marcat de oboseală şi de încordare, mai păstra încă zâmbetul din “dotare” – pe care îl folosea ori de câte ori intra în comunicare cu mine. Îl invit să ia loc în front. Eu şi batalionul, faţă în faţă. Dincolo de noi, spre apus, râul Moldova, curierul atâtor fapte de istorie românească, îşi continua menirea de cronicar al timpului,

60

adunând de pe maluri esenţe de fapte omeneşti, pentru a le duce nealterate de vameşii istoriei în tezaurul de neuitare al neamului. Poate, mă gândeam eu, înflăcărat de moment, că o picătură dintre cele mai mici, din şuvoiul de fapte adunate de apele Moldovei, va purta spre neuitare, printre altele şi dăruirea cu care ostaşii mei şi-au făcut datoria. Oare ce ar mai rămâne din bucuria de a trăi a omului, dacă i s-ar lua puterea de a visa cu ochii deschişi ...?!

Gata cu visarea. Revin la realitatea clipei. Îmi ajustez, ca de obicei, ţinuta şi adresez mulţumiri ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor pentru modul în care au acţionat până atunci în aplicaţie, mai ales la tragerea de luptă şi întreb ofiţerii dacă au ceva de raportat în legătură cu efectivele şi materialele din dotare. Se desprinde din front cpt. Vasile Căşeru, comandantul Companiei a II-a, un ofiţer timid, dar foarte conştiincios şi disciplinat. Se apropie de mine cu paşi inegali, aproape neverosimili pentru un ofiţer de carieră, dar nu şi pentru ceea ce urma să-mi raporteze:

- Lipseşte pistolul mitralieră al soldatului „x”. Cu siguranţă a fost uitat la cota 803.

Am privit mai întâi cerul cu stelele lui în aprindere una câte una şi cu luna plină, gata să ne ajute cu lumina lor să căutăm ceea ce era atât de greu şi de necesar de găsit pe timp de noapte, într-un teren greu accesibil, o armă. Cerul ne ajuta cu lumina lui să cercetăm muntele împădurit, dar nu ne spunea şi cum s-o facem. Pentru asta era nevoie de o altă lumină, una din interior, care să clarifice calea spre o decizie rapidă şi corectă. Mi-am coborât privirea din Cer cu gândul de a întâlni ochii căpitanului pentru a-i transmite un mesaj, nu de dojană, ci de înţelegere a comandantului pentru un subordonat aflat în dificultate. I-am întâlnit doar creştetul, ochii lui erau „plecaţi” în altă parte, „în pământ”. I-am atins camaradereşte umărul şi i-am cerut pe un ton calm, dar ferm, să se întoarcă în formaţie. Câteva clipe am tăcut. Suficiente pentru a-mi revela posibilităţile de a găsi arma pierdută şi consecinţele negăsirii ei într-un timp rezonabil. În acea vreme, pierderea unei arme de foc automată putea avea consecinţe deosebit de grave, inclusiv de natură penală, iar succesul scontat în acel moment al aplicaţiei ar fi fost plasat în derizoriu, încercarea în sine ar fi fost catalogată drept o aventură.

M-am hotărât să nu fiu patetic, să nu dramatizez, să nu inflamez starea de spirit a ofiţerilor şi soldaţilor şi aşa puternic marcată de această întâmplare nefericită; şi mai ales să nu transform sfârşitul aplicaţiei, în al cărei succes credeam, într-un calvar al culpabilizării şi al dezamăgirii. Era nevoie de solidaritate şi am obţinut-o. Le-am spus soldaţilor că într-un moment nefericit s-a pierdut o armă, pe care trebuie să o găsim neapărat în această noapte.

- Pentru aceasta am nevoie de un grup de voluntari format din: un ofiţer, un transmisionist, un şofer şi 4 soldaţi care cunosc bine zona cotei 803. Cine crede că poate să îndeplinească această misiune să facă un pas înainte.

Gândiţi-vă că oamenii la care făceam acest apel abia parcurseseră pe jos peste 80 de km! N-au făcut toţi un pas înainte, dar au fost mulţi care au făcut acest pas. În fruntea grupului constituit din voluntari, l-am ales să fie lt. maj. Adomniţei, căruia i-am ordonat să-mi comunice prin radio deîndată ce găseşte arma, pentru a putea să raportez la rândul meu C.T.S. Şi ne-am pus în mişcare spre unitate, tot pe jos.

Ce frumoasă este constatarea că oamenii pot rămâne ceea ce sunt, oameni, chiar şi atunci când ai senzaţia că puterile lor micşorate, îi apropie mai mult de mecanisme inerţiale decât de omenesc. Mă aflam în fruntea coloanei. În spatele meu auzeam paşii obosiţi ai soldaţilor mei într-o cadenţă dezordonată: trop, trop, trop… trop,trop… trop …

61

Pe lângă coloană trece şerpuind drumul o căruţă trasă de un cal hărţuit din dârlogi de căruţaş, un bărbat între două vârste, bine aghesmuit, cu capul într-o basculare de marionetă, când în faţă, când în spate, când la dreapta, când la stânga, întreruptă din când în când de sughiţuri bahice. Nu l-am luat în seamă; fiecare în marşul lui, mi-aş fi zis eu. Numai că peste puţin timp aud din spate un hohot de râs colectiv, al cărui motiv eram curios să-l ştiu. Am ordonat o scurtă pauză de ajustare şi odihnă. Perspicace, cum îi era felul, lt. maj. Calancea îmi ghiceşte curiozitatea şi-mi povesteşte ce se întâmplase de fapt:

- Aţi văzut omul ăla cu căruţa?- Da, zic eu.- Când a ajuns în dreptul plutonului 1 alpin din compania mea, amuzat de

ce vedea, sergentul Palaghioiu a strigat la el:- Neneee… Neneee! Opreşte căruţa!Omul, trezit din somn, opreşte căruţa şi întreabă cu limba împleticită:- Da ci … ci … s-a întâmplat bre?- Nu vezi că ai înhămat calul invers?- Aoleu, adicătelea diceea nu mai ajungeam eu acasă – zice omul şi se dă

jos din căruţă cu legănări şi poticneli de tot râsul. Pipăie hamurile de la coada la capul calului şi invers şi decide cu năduf:

- A dracului gloabă, s-o aşezat cum nu trebuie, da mergi şi aşa.Se urcă în căruţă şi pleacă mai departe. Şi tot plutonul a izbucnit în râs de nu-l mai

puteam opri.Am râs şi eu cu poftă, deşi, recunosc, o fac cam rar.Sub semnul tonifiant al omenescului amuzament am pornit mai departe. Aproape

de miezul nopţii am ajuns în unitate. M-am uitat la ceas. Reuşisem – 100 de km îi parcursesem în 42 de ore. Dar arma? Am intrat în biroul meu şi am raportat imediat la C.T.S. încheierea aplicaţiei şi evenimentul legat de pierderea armei şi asigurarea că aceasta va fi găsită chiar în cursul acelei nopţi. Comandantul trupelor, gen. maior Paul Marinescu, mă felicită pentru reuşita aplicaţiei şi-şi manifestă speranţa că arma va fi găsită în scurt timp.

- Altfel, ştii şi tu, peste dispariţia unei arme automate se trece greu. Dar eu sunt convins că o vei găsi.

Cuvintele comandantului meu mi-au temperat emoţiile, dar m-au şi îndârjit. Era ora unu noaptea. De la lt. maj. Adomniţei nicio veste. Chem la mine pe lt. maj. Calancea, un ofiţer tânăr, forţos şi dârz.

- Mai poţi? - îl întreb eu.- Cum să nu mai pot, nu prea mult, dar mai pot.- Ia şi tu o gură de coniac, şi-i întind o sticlă de coniac pe care o

păstram la birou pentru ocazii de mic protocol. Îi trage o duşcă şi apoi, puţin îmbujorat la faţă mă întreabă:- Ce trebuie să fac?- Ia un camion şi trei sergenţi şi du-te la cota 803 să aduci arma.- O cunosc foarte bine, este doar zona mea de responsabilitate operativă. Permiteţi

să execut ordinul.N-apucă să plece. Lt. maj. Adomniţei raportează scurt prin radio:- Am găsit-o, mă îndrept către unitate.

62

Am raportat imediat la C.T.S. şi m-am cufundat într-o stare de bine pe care cuvintele nu o pot cuprinde într-o definire convingătoare. Am coborât în curtea unităţii. Linişte deplină. Soldaţii dormeau, iar eu mă simţeam bine că le marcam prin prezenţa mea lângă ei, veghea pe care o meritau.

Un episod cu final fericit din viaţa unui comandant. Dar nimeni nu călătoreşte în viaţă numai pe cărări împodobite cu flori înmiresmate şi străjuite de îngeri păzitori de rele. Armata este acea parte a societăţii omeneşti în care structura organizaţională şi oamenii care-o compun se află în totală dependenţă de reguli şi principii stabilite riguros prin legi şi regulamente care nu lasă nepedepsit nimic din ceea ce se încalcă. Cu toate acestea şi în Armată se trăieşte, se trăieşte după regulile trăirii omeneşti; se iubeşte, se visează, se creează, se nasc şi se consumă pasiuni, apar gelozii şi invidii, se produc greşeli şi nesăbuinţe, unele dintre acestea se consumă în tragic.

DORUL CARE UCIDE “Iubirea mişcă soarele şi celelalte stele” *)

Iubirea nu este doar un fior al inimii, ci chiar substanţa spiritului uman. Iubirea este purtătoare de sens, de rost şi de bucuria de a trăi. Fără iubire un om poate trăi, uneori chiar mult, dar foarte puţin cu adevărat. Acesta este datul iubirii, să împlinească sau să încheie nefericit viaţa unui om. Iubirea îşi are preţul ei.

Soldatul Ţarălungă Mihai, din Compania a II-a mai avea câteva luni până la „liberare”. Abia împlinise 21 de ani. Era chipeş, puţin introvertit, dar când era stârnit la vorbă, ca orice moldovean îşi dădea drumul şi cu greu îl mai puteai opri din povestit. Din resturi de memorie încerc să recompun un dialog prezumat a fi avut loc între el şi comandantul său de pluton, în dimineaţa unei zile de vară, din câte îmi amintesc era sfârşit de iunie sau început de iulie 1970.

- Soldat Ţarălungă, la mine!- Să trăiţi tovarăşe sergent, m-am prezentat la ordinul dumneavoastră!Din lipsă de ofiţeri, plutonul era comandat de un sergent destoinic, pregătit special

pentru această funcţie.- Ce-i cu tine? Pari abătut, agitat chiar!- Ce să fie tovarăşe sergent, d-ale mele ... şi-şi lăsă, jenat, capul în pământ.

Mi-e dor, mi-e tare dor, tovarăşe sergent!- Măi Mihai, dar la toţi ne este dor; dorul de casă ne însoţeşte pe toţi în armată!- Da, dar cu mine este altceva... eu sunt însurat ... şi ...- Şi ... ce?- Soţia este însărcinată în luna a noua. Zilele acestea trebuie să nască, dacă n-o fi

născut deja ... Şi e aşa de fricoasă! Şi frumoasă! Ce mă fac, tovarăşe sergent?- Tu de unde eşti?- Dintr-un sat de pe malul Bahluiului, aproape, foarte aproape de Iaşi!- Când ai fost în permisie ultima dată?- Păi ... acum o lună!

_____________________________*) „L’amor, che move il sole e l’altre stelle” ( proverb italian)

63

- E cam devreme pentru o nouă permisie. Dar am o idee! După masa de prânz plutonierul Chidovăţ urmează să plece la Iaşi, cu un camion, să ducă alimente pentru grupa de pază de la inspectorat. Am să-l conving că este nevoie de un însoţitor, iar însoţitorul o să fii tu! Despre asta ştiu eu, tu şi plut. Chidovăţ. Până mâine la prânz, când urmează să vă întoarceţi în unitate o să am eu grijă să nu se sesizeze absenţa ta. De acord ? -De acord, tovarăşe sergent, dar la nevastă cum ajung, cum plec eu din Inspectorat ?

- Foarte simplu. Când ajungi la Iaşi te prezinţi la plut. Chidovăţ şi-i spui necazul, dorul tău cum îi zici tu. Chidovăţ, îi cam trage el cu ţoiul, dar are un suflet mare şi o să te înţeleagă. Îl asiguri că până în zorii zilei de mâine te întorci. Să-i spui că ştiu şi eu deasta, şi că eu te-am învăţat să faci aşa! E bine?

- E bine tovarăşe sergent. N-am să vă uit niciodată pentru binele ăsta. Zău, nu vă mint de loc! Mi-e un dor de mor ... cum se zice pe la noi.

- Bine. Succes! Şi ai grijă să nu faci vreo nebunie că mă bagi în belea. Acestea aveau să fie ultimele cuvinte schimbate între cei doi.Plecarea din Fălticeni a întârziat puţin, aşa că au ajuns la Iaşi spre asfinţit. Zi de

vară uscată. Căldură mare. Soarele mai reuşea încă să domine Pământul cu lumina lui roşiatică. Pe la colţuri de cer, nori fumurii se întrec în a creşte urieşeşte, gata să stingă lumina soarelui în negura lor. Pentru Mihai Ţarălungă focul dorului făcea să ardă timpul prea repede. Se prezentă precipitat la plut. Chidovăţ şi-şi spune năduful şi dorinţa. Să-şi vadă nevasta; măcar pentru o oră – două! Bun la suflet, cum spuneam, Chidovăţ îi aprobă plecarea în satul lui cu condiţia că cel târziu la ora 7 dimineaţa să revină la Iaşi pentru a pleca la Fălticeni.

- Este departe de Iaşi satul tău? – întrebă plutonierul.- Nu. Sunt doar vreo 3 km de la marginea oraşului. Casa mea se află chiar pe

marginea râului Bahlui. Când se înfurie ne mai inundă şi grădina casei. Dar se retrage repede. Mai sus de casa noastră se află un pod. Aşa că dacă apa vine mare, trec pe pod. Şi nu vă faceţi griji, o să ajung la timp. V-a zis şi tovarăşul sergent că garantează pentru mine.

- Garantează, garantează sergentul, dar de răspuns, eu răspund dacă ajungi să fii declarat dezertor.

Bucuros de aprobare, Mihai porni ca din puşcă, spre casă, la nevasta lui. La marginea Iaşului face un scurt popas la o soră. Se ospătează în fugă şi bea şi un pahar două de vin. Şi porneşte din nou ca o vijelie spre casă, sfidând cerul. Norii se aşternuseră ca un linţoliu peste pământul părăsit de soare. Fulgere şi tunete, parcă de sfârşit de lume, sparg norii care-şi varsă peste pământ oceanul de ploaie. Luna şi stelele ascunse de nori ... orizontul înghiţit de pământ... Încotro să mergi şi de ce să te fereşti ... Ochiul interior al soldatului îi duc însă paşii, din ce în ce mai iuţi şi siguri pe drumul dorului având ca reper podul de peste Bahlui, aşezat mai sus de casa lui. Apele învolburate ale Bahluiului înving malurile şi se năpustesc cu râvnă nătângă peste drumuri, peste poduri, peste curţile şi grădinile oamenilor, lăsând în urma lor dezastru şi durere. Apar zorile şi odată cu ele soarele care pune în mişcare oamenii să înlăture dezastrul nopţii. La fel încearcă să facă şi soţia soldatului Ţarălungă, cu gândul măcar să vadă ce s-a ales de munca ei de-o vară. Nimic din ce credea că mai putea fi, nu mai era. Nici măcar o urmă de gard. Locul grădinii îl luase mâlul râului aducător de pagubă şi de ... moarte. Acolo unde trebuia să fie gardul, zăreşte ca într-un film de groază, o mână de om. O mână de om ieşită din mâl până la umăr, întinsă după un ajutor care n-a mai venit. Era mâna

64

soţului ei. Un stâlp de susţinere, din amonte, s-a rupt înclinând podul suspendat pe fire de sârmă peste Bahlui... Probabil că acolo s-a rupt şi echilibrul dintre viaţă şi moarte al soldatului Ţarălungă. Dorul a fost învins de moarte. Pe cine să judeci, pe cine să pedepseşti, pe cine să blestemi !? Dumnezeu să-l odihnească pe soldatul Ţarălungă. Eu n-am să-l uit niciodată: Onorul meu de comandant, soldat Ţarălungă! Preţul plătit de tine pentru iubire şi dor a îmbogăţit în nuanţe esenţa spiritului uman – iubirea.

PASIUNILE SE PLĂTESC, DAR NUSE CONDAMNĂ

Pietrele Doamnei, loc de adăpost sigur, ales de Petru Rareş pentru familia sa. Legenda spune că doamna, soţia domnitorului Moldovei se urca deseori pe stânci şi scruta zările în aşteptarea soţului. De aici provine, se pare şi numele de Pietrele Doamnei, rezervaţie care se prezintă ca o piesă unică în Carpaţi. Spre sud se învecinează cu Pietrosul Bistriţei, spre vest cu Giumalăul, spre nord cu muntele Tomnatic, iar spre est se întind pajiştile Todirescu din preajma codrului secular Slătioara. Şi ca un fapt inedit, în zilele de 21-22 iunie 1910, peste Pietrele Doamnei a nins în plină vară.

Dincolo de legenda din masivul Rarău, Pietrele Doamnei au fost şi rămân un loc adorat de turişti şi căutat de alpiniştii dornici să-şi măsoare puterile cu stâncile brodate cu flori-de-colţ şi cu jnepeni. Şi tot aici, la piciorul monumentalei stânci înalte de peste 40 de metri, se adunau soldaţii plutonului alpin din batalionul Fălticeni, pentru desfăşurarea exerciţiilor de deprindere a escaladării şi coborârii în rapel cu armamentul din dotare, proceduri atât de necesare ducerii luptei armate în munţi.

Militarii din plutonul alpin erau selecţionaţi după criterii riguroase de ordin somatic, de echilibru fizic şi psihic, de forţă şi curaj, de voinţă şi determinare accentuate pentru performanţă prin asumarea voluntară a riscului. Printre cei selecţionaţi în acest pluton se afla şi soldatul Zancu din comuna Vultureşti – Suceava. Un soldat cu chip statuar, cu ochi vultureşti făcuţi anume să scruteze până la sfidare înălţimile şi provocările munţilor. Scund dar vânjos, iubit mult de camarazii din pluton pentru blândeţea şi cuminţenia lui. Dar când mâinile lui viguroase prindeau coarda de rapel, chipul îi devenea aspru, iar în privire i se citea ambiţia autodepăşirii şi poate dorinţa de a fi primul, mărturisită vag într-o scrisoare trimisă celor dragi de acasă, adusă la unitate, mai târziu, de părinţii săi:

“– Eu sunt bine. Îmi place tare mult ce fac în armată. Mă caţăr pe stânci. O fac bine, dar mai bine ca mine o face sergentul Palaghioi… Voi ce mai faceţi? …”

Sergentul Mircea Palaghioi, pomenit în scrisoare era comandantul de grupă al soldatului Zancu. Înalt de 1,80 m, figură atletică întregită de un chip ce inspira subordonaţilor autoritate, respect şi încredere. Sergentul Palaghioi întrunea calităţile standard ale luptătorului ideal ca eficienţă şi ca model: un alpinist de top naţional, un trăgător de elită de pe loc, din mişcare, de pe schiuri, din autovehicul, suspendat pe funicular sau coarda de rapel, ori de pe vârfuri de val în ape învolburate… Cum să nu vrei să fii ca el, sau chiar mai mult! Şi cum să nu admiţi că poate tocmai acesta era

65

miezul ascuns al cuvintelor strecurate în scrisoarea soldatului Zancu către ai săi “… dar Palaghioi o face mai bine ca mine …”. Am fost parte, martor sau responsabil pentru multe întâmplări petrecute în viaţa mea de comandant, dar una mai încărcată de omenesc, mai dureroasă prin tragismul ei, învăluită într-un mister atât de adânc ascuns într-un suflet de om, ca drama soldatului Zancu, n-am cunoscut. Cum să descifrezi acest mister? Poate doar urmând îndemnul poetului Lucian Blaga pentru căutarea adevărului: “Sapă, sapă, sapă … Până dai de stele-n apă”.

Mă aşez la piciorul “Pietrelor” mute şi încerc să comunic … cu ele, legând inima mea de om de inima lor de piatră, cu firul uimirii şi aducerii mele aminte din urmă cu 40 de ani. Lângă mine, lt. maj. Grecu Vişan, comandantul plutonului alpin, martor ocular. Încercăm un dialog, un fel de aducere aminte întru pomenirea soldatului Zancu.

- Pari pierdut în spaţiul amintirilor, Grecule! Privirea ta pare azi un flux de lumină rece care străpunge timpul până la clipa fatală de acum 40 de ani, încercând s-o pietrifice ca ultimă şansă pentru salvarea soldatului Zancu!

- O fi aşa cum ziceţi dvs. domnule comandant, numai că mecanismul de parcurs al timpului în spaţiu este prevăzut cu o singură treaptă de viteză – înainte. Marşarierul rămâne pentru timp doar o viteză virtuală pe care o folosim pentru aducerea-aminte.

- Atunci foloseşte şi tu această viteză virtuală a timpului şi aminteşte-mi cum s-a întâmplat acel trist eveniment de la Pietrele Doamnei în iulie 1970.

- Deşi sunt moldovean, nu sunt un povestitor pe măsură. Aşa că am să vă spun pe scurt şi rece aşa cum s-au petrecut lucrurile.

- Nu-ţi face griji Grecule, ideile contează. Cuvintele, atunci când se vor “ascunse”, o să le căutăm, o să le găsim şi o să le punem la locul lor, aşa încât să ajute ideile să ajungă unde trebuie – la adevăr.

- În august 1970 urma să aibă loc un concurs de alpinism la nivel naţional la care fiecare unitate din C.T.S. trebuia să prezinte câte un grup de 3 alpinişti din rândul militarilor în termen. Eu am selecţionat iniţial 9 soldaţi, din care, prin eliminare treptată au mai rămas în pregătire doar cinci soldaţi, trei dintre ei aveau cele mai mari şanse să se califice pentru concurs: serg. Mircea Palaghioi, caporalul Ion Runcan şi soldatul Zancu. Aceasta era şi ordinea lor valorică.

- Între cei trei se crease cumva o atmosferă de întrecere, de manifestare într-o formă sau alta a dorinţei de întâietate în percepţia comandantului şi a colegilor din pluton?

- Fiecare se manifesta la antrenamente după aptitudini şi fel de a fi, după temperamentul specific fiecăruia. Serg. Palaghioi executa exerciţiile de antrenament cu măiestrie, spectaculos, rapid şi foarte sigur pe el. Era preocupat mai mult de executarea rolului său de comandant de grupă, decât de lider de grup. Cap. Runcan era un tip mai vulcanic, îşi manifesta dorinţa şi credinţa că poate fi primul... asta îl făcea adesea să-şi împingă curajul spre aventură,iar mie îmi dădea adesea fiori, pentru că alpinismul nu iartă când îţi forţezi limitele, încălcându-i regulile. Soldatul Zancu era cu totul altfel. El îşi consuma drama dorinţei de întâietate prin foarte multă muncă, dusă sub imperiul ambiţiei de a fi şi a putea face ceea ce face comandantul lui de grupă; la fiecare sfârşit de exerciţiu al serg. Palaghioi îl întâmpina cu alpauze schiţate şi clătinarea capului a mirare.

- Vorbeşti foarte frumos de soldatul Zancu!- L-am iubit mult domnule comandant. Şi nu numai eu ... Dacă aţi şti cât de mult

l-au plâns camarazii lui.66

- Îţi respect, îţi admir şi-ţi împărtăşesc emoţia aducerii - aminte... Şi în ziua aceea, cum a fost?

- Dimineaţa am plecat din tabăra de la Poiana Sihăstriei, la Pietrele Doamnei şi am executat antrenamentul planificat de căţărare şi coborâre. Totul a mers foarte bine. Serg. Palaghioi ca de obicei a reuşit un exerciţiu excelent. Cap. Runcan şi-a îmbunătăţit performanţa ca timp, dar a comis şi câteva greşeli pentru care l-am şi certat, atrăgându-i atenţia că limitele îndemânării nu pot fi depăşite doar prin curaj nesăbuit. Soldatul Zancu însă s-a depăşit pe sine apropiindu-se foarte mult de performanţa comandantului său de grupă. S-a bucurat foarte mult când idolul său l-a îmbrăţişat lăudându-i reuşita. Fiind sâmbătă, am comunicat soldaţilor din grup că după amiază au timp liber, de odihnă şi recreere. Erau cu toţii bucuroşi.

- Şi totuşi aţi mai revenit după amiază la un nou antrenament.- Da. Din nefericire, da. Ce s-a întîmplat de fapt? Ca de obicei, năvalnicul Runcan

a avut ideea nefericită să mai facem încă un antrenament în ziua aceea. L-a convins mai întâi pe Zancu şi împreună şi pe Palaghioi. Au venit la mine şi eu m-am lăsat amăgit de disponibilitatea lor şi am acceptat. Dacă aş fi avut tăria să spun nu, acest dialog trist nu ar mai fi avut loc.

- Şi aţi plecat pe munte!- Da, am plecat pe munte, noi cei trei, însoţiţi de încă doi soldaţi care se pregăteau

şi ei pentru o posibilă participare la concurs şi de sanitarul subunităţii. Am ajuns la Pietrele Doamnei în jurul orei 16. Erau acolo mulţi turişti - unii veniţi cu maşina, alţii pe jos cu rucsacul în spate. Era o după amiază foarte frumoasă...

- Care nu prevestea nimic rău ...- Da, domnule comandant ... Când timpul este frumos, muntele e mut ...- “Când timpul este frumos, muntele e mut .” Pe cât de frumos sună în cuvinte, pe

atât de amar este miezul acestei metafore, Grecule! Povesteşte mai departe cum s-a petrecut drama ascunsă în măruntaiele muntelui mut. În acea zi, fără de noroc, pentru soldatul Zancu.

- Ajunşi în faţa stâncii, militarii şi-au pregătit materialele pentru căţărare şi coborâre. Între timp, turiştii din preajmă s-au apropiat de noi. Asta a stârnit şi mai mult ambiţia militarilor de a face totul bine. Se simţea însă nu doar ambiţie ci ... şi ...

- Emoţia întâlnită la actori înaintea începerii unui spectacol ...- Cred că da ... Era o emoţie pe care o citeam, cu nelinişte oarecum, pe feţele lor

marcate de concentrare şi tăcere. Primul a executat căţărarea şi coborârea Palaghioi. Spectaculozitatea şi precizia rapelului său au fost răsplătite de turişti cu aplauze. Mi-a dispărut şi mie neliniştea! A urmat cap. Runcan. Şi el a avut un parcurs bun, chiar s-a apropiat ca timp de performanţa sergentului. Asta l-a făcut să-şi manifeste bucuria ca un copil. A urmat soldatul Zancu. S-a desprins din rând şi s-a adresat celor doi colegi, râzând şugubăţ :

– Acum este rândul meu!Acestea aveau să fie ultimele lui cuvinte. A executat căţărarea cu virtuozitate şi cu

o viteză aplaudată de cei de jos. Ajuns în vârful stâncii, şi-a pregătit punctul de sprijin pentru rapel şi ne-a făcut semn cu mâna că începe coborârea. Primul salt, al doilea salt, al treilea salt … o suită de salturi executate cu măiestrie şi viteză promiţătoare de performanţa pe care cu siguranţă el o visa şi aştepta de mult. Mai avea aproape 10 m până la sol. Încetineşte viteza de coborâre. Se opreşte. Priveşte spre stâncă, nu şi spre noi. Aruncă una din mănuşi. Strig cu disperare prin portavoce să nu o arunce şi pe a doua. Nu

67

aude, sau nu mă ascultă şi o aruncă şi pe a doua. N-am să ştiu niciodată de ce a făcut-o. Încearcă să coboare cu mâinile goale fixate pe coarda de coborâre. Reuşeşte să mai facă două salturi… după care…

- După care?- După care se prăbuşeşte alunecând vijelios spre pământ , fără măcar un

vaiet de spaimă sau durerea mâinilor arse de frânghia încinsă de palmele lui goale; s-a înfipt în grohotişul de la baza stâncii ca un avion cu aripile frânte. Parcă odată cu el s-a prăbuşit peste noi toţi “monstrul” de pe Rarău, împietrindu-ne inimile de durere şi de spaimă că l-am pierdut pe Zancu. I-am sărit cu toţii în ajutor. Era inert. Respira greu. Doar ochii îi mai erau vii, marcaţi parcă de întrebarea :

– Ce s-a întâmplat? …Plângeam toţi, militari şi turişti. L-am dus de grabă cu maşina unui turist la

Spitalul din Câmpulung Moldovenesc. Acolo …- Acolo … acolo, la spital, ce s-a întâmplat? Povesteşte mai departe.- Nu mai pot, domnule comandant. Vă las pe dvs. să puneţi capăt acestui dialog

trist, aşa cum credeţi că ar fi potrivit să-şi facă loc înţelegerea că soldatul Zancu n-a murit. El a rămas viu în amintirea noastră şi a celor care i-au fost camarazi.

Fractura de coloană în zona cervicală i-a fost fatală. Cu toate încercările medicilor de a-l resuscita, după două ore, soldatul Zancu s-a stins.El s-a retras ca “un actor grăbit” de pe scena lumii vii, lăsându-ne pe noi să judecăm dacă este adevărată concluzia: “Pasiunile se plătesc, dar nu se condamnă.”

ÎN LOC DE CUNUNĂ, DOLIU

Ajuns de mult la pensie, am timp berechet şi disponibilitate aşişderea de a face bilanţuri, de a trece în revistă, coloana de evenimente care mi-au marcat semnificativ viaţa, să analizez, să trag concluzii şi chiar să reţin învăţăminte... La ce mi-or mai fi trebuind acum învăţăminte? Poate doar pentru a le invoca absenţa în situaţii din trecut când neştiind ceva, am făcut altceva, cu consecinţe uneori grave, al căror regret l-am oblojit cu atât de des invocatul: Dacă aş fi ştiut ...?!

Dacă în urmă cu aproape 40 de ani aş fi ştiut ce ştiu acum, şi anume că, dacă entuziasmul, ambiţia şi dorinţa de performanţă sunt scăpate de sub controlul permanent al răbdării şi chibzuinţei până la detaliu, în orice demers practic în care sunt implicaţi oameni, poate că cele ce urmează să fie povestite în continuare, nu s-ar fi întâmplat.

Intrasem în al treilea an de existenţă a unităţii pe care o întemeiasem în august 1968 la Fălticeni. Performanţele obţinute în pregătirea de luptă a efectivelor califica Batalionul pentru propunerea de a fi declarat unitate de elită în C.T.S. Oamenii unităţii munciseră foarte mult şi cu o dăruire cum rar se poate întâlni într-o colectivitate de oameni. Eu îmi revendic doar meritul de a fi indus şi întreţinut în conştiinţa şi atitudinea acestor semeni spiritul de competiţie şi încredere în ideea că “şi noi putem”.

68

Venise vremea să fac ceva urgent şi substanţial pentru a crea soldaţilor şi cadrelor militare condiţii mai bune de viaţă şi de instruire în unitate. Moştenirea, că tot este la modă termenul, lăsată de înaintaşi, fără să fi avut vreo vină, era precară, iar banii alocaţi de la buget, puţini. Aleile de acces în unitate şi platoul de adunare a efectivelor (circa 3.000 mp) erau pline de gropi şi fără pic de beton sau asfalt, iar locul de dispunere al autovehicolelor de intervenţie era pur şi simplu un teren viran. Hrana soldaţilor era neîndestulătoare caloric şi calitativ. Dar când există voinţă şi curaj poţi face multe lucruri bune de care să-şi amintească cu respect cei ce vin după tine. Iată ce s-a putut face din noiembrie 1970 până în fatidica zi de 15 august 1971: un platou de adunare de 60 x 40 m betonat în strat de 30 cm cu două scări de acces, proiectate chiar de mine, care rezistă şi azi. Toate aleile de acces asfaltate, o seră de flori, o microfermă de creşterea porcilor cu peste 100 de capete, o platformă pietruită şi copertină improvizată pentru parcarea autovehicolelor, modernizarea infirmeriei şi sălilor de îmbăiere şi, nu în ultimul rând împodobirea cazărmii asemenea unei grădini de flori. Pentru toate acestea s-a muncit enorm, adesea zi şi noapte în schimburi. Forţa de muncă? Soldaţii sub îndrumarea comandanţilor lor. Dar materialele? Recunosc că multe din aceste lucrări au fost făcute cu forţă de muncă şi materiale la limita legii. Două exemple:

Doream nespus de mult să avem în unitate un platou cu adevărat modern, betonat, care să rămână peste ani şi ani moştenire, că la început de drum Batalionul Fălticeni a avut parte de buni gospodari–de la soldat, la comandant. Dar pentru asta aveam nevoie de ciment, de mult ciment, pe care, din lipsă de resurse financiare, C.T.S. nu putea să ni-l pună la dispoziţie. Dar când vrei să faci ceva cu adevărat îţi vin şi ideile. Mi-am fixat mai întâi metoda: „ciment contra muncă”. Cu această idee am plecat la Fabrica de ciment din Bicaz. I-am explicat pe scurt directorului general al fabricii, ce vreau să fac, iar acesta, un om generos, m-a înţeles şi am convenit printr-o înţelegere scrisă materializarea conceptului „ciment contra muncă” – munca necalificată a soldaţilor mei. Am obţinut greu, şi aprobarea comandantului C.T.S. pentru această acţiune, care m-a prevenit că o fac pe răspunderea mea. Înţelegerea cu fabrica din Bicaz a mers brici. În mai puţin de trei luni platoul era aproape gata. S-a lucrat zilnic în două schimburi – şef de şantier l-am numit pe şeful Biroului auto, lt. maj. Pârvu Gheorghe. Mai rămăsese de betonat aproximativ o cincime din suprafaţa platoului. Bunul meu prieten şi un îndrăgostit al construcţiilor durabile, lt. maj. ing. Crăciun Gheorghe din compartimentul logistic al C.T.S. m-a ajutat să primesc cimentul de care mai aveam nevoie. Platoul a ieşit superb. Revenit după 39 de ani, m-am aşezat în centrul lui şi i-am simţit durabilitatea ca pe un fior care-mi străpungea trupul de la tălpile picioarelor până la inimă; iar în faţa ochilor, scăldaţi în lumina toamnei, cele două scări de acces din lateral în platou, construite de un meşter fălticenean după un proiect făcut de mine.

Cum am asfaltat aleile de acces? Plecând de la acelaşi concept asfalt contra muncă. Am plecat în căutarea unui loc de „muncă pentru asfalt”. L-am găsit repede. Drumul judeţean de la Baia la Fălticeni avea pe distanţe mari grămezi de pietriş neîntins pe şosea, iar şanţurile adiacente îmburuienate şi colmatate. M-am prezentat la primăria oraşului Fălticeni şi am propus primarului că sunt gata să rezolv cu soldaţii mei problema, cerând ca preţ asfaltarea aleilor de acces în unitate. Mi s-a acceptat propunerea şi am rezolvat şi problema asfaltării.

Totul era gata. Unitatea arăta ca o floare. Bucuria îmi era atât de mare, încât mă temeam ca aceasta să nu fie maculată de trufie. La intrarea principală în Pavilionul – comandă, un dreptunghi din mozaic decorat de forme geometrice diferit colorate, străjuit

69

de-a dreapta şi de-a stânga de câte un covor de flori ornamentale, aşezate şi ele în forme picturale, întregea frumuseţea cazarmei. Mai lipsea un singur lucru: tribuna de la înălţimea căreia să se desfăşoare ceremonialul militar prilejuit de diferite evenimente festive. Prin ordin scris am însărcinat, tot pe lt. maj. Pârvu Gheorghe să construiască o mică tribună din structură metalică. În câteva zile a fost terminată. Urma să o fixeze, prin translare, la locul stabilit.

15 august 1971, la amiază. Mă aflam în biroul meu. Pregăteam luarea de cuvânt pentru a doua zi când urma să aibă loc o mare festivitate pentru unitatea pe care o comandam. Mi se „şoptise” că la festivitate va fi prezent şi ministrul Ion Stănescu, preşedintele Consiliului Securităţii Statului. Eram concentrat să-mi aleg cuvintele cele mai potrivite de rostit în astfel de împrejurări. Ferestrele biroului erau deschise. La început a fost un vaier, apoi un murmur descrescent ca o trecere spre amuţire venită din spaimă şi neputinţă. Pe uşa biroului meu pătrunde ca o vijelie ofiţerul de serviciu care-mi raportează:

- Veniţi, pe platou s-a întâmplat o mare nenorocire.Am plecat spre platou cu viteza maximă permisă de anii mei tineri. Platoul meu,

atât de drag mie, m-a întâmpinat cu o imagine de coşmar. Un dute-vino delirant de soldaţi amestecaţi cu ofiţeri şi subofiţeri, care ar fi vrut să facă fiecare câte ceva, dar nu ştiau ce să facă şi cum. Sfaturi, îndemnuri şi comenzi disperate fără audienţă la executanţi. In jurul tribunei metalice o masă de oameni neputincioşi să salveze ce nu mai era de salvat. Lângă tribună, prăbuşit de durere, lt. maj. Pârvu, îşi consuma în lacrimi asumarea responsabilităţii. Aproape de el, patru soldaţi căzuţi la pământ erau supuşi procedurilor de resuscitare executate de col. dr. Şişman, şeful serviciului medical din C.T.S., medicul unităţii lt. maj. dr. Ciobanu Emil şi doi sanitari. Aceştia erau vădit incomodaţi de învălmăşeala din jur. Pentru moment am rămas împietrit. Instinctul de comandant însă m-a trezit rapid la realitate. Aveam de jucat un rol pe care clipa îmi cerea să-l execut cu fermitate şi eficienţă. Am comandat cu toată puterea vocii mele scoasă deliberat de sub imperiul emoţiei:

- Comanda la mine! Rămân pe loc soldaţii accidentaţi şi personalul sanitar. Ceilalţi părăsiţi imediat platoul. Să vină deîndată ambulanţa unităţii. Executarea!

M-am apropiat de tribună. În scurt timp doi dintre soldaţii accidentaţi şi-au revenit şi au fost duşi pe braţe la infirmeria unităţii pentru îngrijire şi supraveghere medicală. Ceilalţi doi au fost transportaţi cu ambulanţa la spitalul din Fălticeni. I-am însoţit. Cu toată strădania lor, după 30 de minute, medicii de la spital n-au mai putut să facă nimic. Cei doi soldaţi muriseră. Cauza morţii – electrocutare. Ce se întâmplase? Când s-a aplicat ultimul punct de sudură, lt. maj. Pârvu a cerut comandantului companiei a II-a, care se afla pe platou, să ordone soldaţilor săi, să dea o mână de ajutor pentru mutarea tribunei la locul ei. Cablul electric era întins pe platoul de beton. Electricianul de serviciu primise ordin pentru deconectarea cablului de la reţea; ori n-a făcut-o la timp, ori a greşit manevra de comutare. Cablul a rămas sub tensiune. Fiind grea, soldaţii au încercat să mute tribuna prin împingere. Fatal. Unul din stâlpii de susţinere a tribunei, prin frecare, a distrus învelişul de protecţie a cablului şi de aici nenorocirea. Din cei peste 30 de soldaţi folosiţi în această acţiune, patru dintre ei aveau încălţări cu talpă de talpă, ceilalţi, din cauciuc, iar platoul era ud.

Festivitatea de a doua zi n-a mai avut loc. Lipsa de atenţie şi neglijenţa ne-au adus în loc de cunună, doliu. Capitolul vieţii mele de la Fălticeni se apropie de sfârşit. Acest episod petrecut pe platoul bucuriei şi cel al morţii m-a marcat puternic–am fost foarte

70

aproape de o depresie. De răspunderea juridică m-a scăpat ordinul scris dat pentru această lucrare, în care erau prevăzute şi măsuri de protecţia muncii. Dar chipurile împietrite de durere ale părinţilor şi lacrimile vărsate şuvoi peste trupurile neînsufleţite ale fiilor lor, m-au condamnat pe viaţă să nu uit. Şi n-am uitat, iată nici acum după mai bine de 38 de ani, drama din 15 august 1971. Poate, cândva, de acolo de unde sunt, cei doi soldaţi vor decide amnistierea; întemeindu-şi hotărârea pe trecerea timpului, pe îngăduitoarea părelnica scuză: „Dacă ar fi ştiut ...!?”. Vă cer iertare, soldaţi, pentru a nu fi putut să previn sfârşitul vostru tragic şi vă asigur de neuitarea mea.

*

Drumul vieţii unui om nu se aseamănă nici pe departe cu o autostradă modernă, ci mai degrabă cu o potecă întortocheată lipsită de indicatoare de sens şi de prevenţie. Important este să nu-ţi pierzi busola, să cauţi permanent calea cea mai bună pentru tine şi semenii tăi, să ai temeritatea să străpungi hăţişul lumii în care trăieşti, nu dând din coate orbeşte, ci urmând onest şi îndrăzneţ drumul marcat de repere ale valorilor în care crezi cu adevărat, care te ajută să găseşti şi să atingi obiectivele de viaţă pe care ţi le-ai propus. O viaţă fără repere şi obiective este searbădă şi se sfârşeşte timpuriu ca trăire.

La Fălticeni am avut şi am trăit de toate. Am avut parte de împliniri şi rezultate profesionale care mi-au marcat pozitiv cariera de militar. Sursa cea mai de seamă a satisfacţiei mele de a fi comandantul unităţii din Fălticeni a fost corpul valoros de ofiţeri şi subofiţeri. Adeziunea lor necondiţionată la orice efort care aducea performanţă şi strălucire blazonului unităţii m-a impresionat şi m-a ajutat decisiv în exercitarea actului de comandă. De când venisem la Fălticeni adunasem atâtea rosturi de a trăi, cât să pun de-un prânz de viaţă săţios.

În 15 septembrie 2008, adică la 40 de ani de la înfiinţarea Batalionului Fălticeni, comanda unităţii, acum de jandarmi, m-a invitat să particip la deschiderea cursurilor de pregătire a subofiţerilor. În încheierea cuvântului de salut pe care l-am rostit cu aceea ocazie am spus :

“Mă întorc acasă cu speranţa orgolioasă că o sămânţă din ogorul plin de rod al performanţelor de azi şi de mâine va fi fost pusă în brazdă şi de mine, acum 40 de ani.

Urez urmaşilor mei la comanda acestei unităţi succes, putere de a crede neîncetat că pot mai mult.

În oglinda vieţii mele, această unitate tronează ca o icoană”.

71

IV. NOI DESTINAŢII

72

TATONĂRILE SCHIMBĂRII

În drumul meu spre cunoaşterea profundă a lucrurilor n-am simţit niciodată că aş fi călcat pe vreuna din treptele notificate în modelul trasat de Dionisie (pseudo) Areopagitul pentru mistică: purificare – iluminare – unire; am rămas fascinat şi “subjugat” de omenescul raport eu – tu. Aşadar nu sunt un mistic. Sper să nu fiu judecat pentru asta, după cum nici eu nu judec pe cei ce pot urca, sau au urcat deja treptele misticii lui Dionisie. Pe cale de consecinţă, ar trebui să spun că eu nu cred în ceea ce îndeobşte numim, destin, nu? “Destin” a devenit de mult cuvântul în general folosit pentru explicarea reuşitelor şi nereuşitelor, a binelui şi a răului petrecute în viaţa unui om. Nici eu nu fac excepţie de la regulă, dovadă fiind că până la această pagină de carte am invocat de mai multe ori destinul ca fiind cauza concurentă la unele din întâmplările vieţii mele; cu un amendament, însă. Eu chem destinul la bară doar atunci când constat că izvorul lui este aici … pe pământ, în reguli stabilite de oameni pe bază de dogme doctrinare şi tipare ale vremurilor, în legi şi cutume care-mi stabilesc destinaţia pe care eu trebuie să le accept constrâns de lipsa alternativelor şi de datul timpului tutelar. Eu am socotit că este mai bine să desluşesc destinul ca pe un şir de destinaţii pe care le hotărăsc alţii pentru tine, decât ca pe un har sau blestem trimise către tine din spaţii nonraţionale.

În toamna anului 1971 mă aflam încă la Fălticeni, când urma să constat că mi se pregătea o nouă destinaţie, un fel de dislocare în carieră. Dinamica evenimentelor, în care aveam să devin „ţintă”, a început la Conferinţa judeţeană de partid Suceava, din septembrie 1971, la care participa şi Emil Bodnăraş, membru al Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. Prezidiul, din care făceam şi eu parte, era condus de Emil Bobu, pe atunci primul - secretar al organizaţiei Judeţene de partid Suceava. După raportul prezentat de către acesta au urmat luările de cuvânt ale delegaţilor la Conferinţă: toate expuse după un text scris şi într-o dicţie uniformă, fără miez ideatic şi mai ales fără un mesaj clar şi convingător. Plictiseala şi apatia din sală se putea citi şi pe faţa lui Emil Bodnăraş, care dădea semne de nemulţumire. La scurt timp după începerea discuţiilor primesc discret un bileţel de la Bobu în care scria: „Urmezi la cuvânt. Emil Bobu ”. Nu fusesem trecut pe lista celor ce urmau să ia cuvântul, aşa că l-am scrutat pe primul secretar cu o privire nedumerită. Degeaba, Emil Bobu anunţă:

- Are cuvântul comandantul Batalionului Fălticeni, tovarăşul lt. col. Pavel.M-am dus la microfon şi am vorbit delegaţilor despre cum se vede de la Fălticeni,

din unitatea pe care o comand, problema integrării sub comanda unică a ţărilor frăţeşti din lagărul socialist cu sediul de comandament la Moscova. Am mai zis că sovieticii ar trebui să ştie că noi românii putem oferi în dar sau contra cost flori de pus în glastră străină, dar grădina toată n-o dăruim şi n-o vindem niciodată nimănui. Şi am încheiat zicând:

- Pentru noi, militarii, această grădină de flori este Patria română şi suntem gata s-o apărăm cu orice preţ.

73

În pauză, membrii prezidiului s-au retras în sala de protocol. Undeva, mai rezervat, şi eu. Observându-mă, Emil Bodnăraş îmi face semn să mă apropii. Mă prezint regulamentar. Îmi întinde mâna adăugând:

- ... interesant, interesant ce-ai spus şi mai ales cum ai spus. Te felicit.Emil Bobu, care nu putea lipsi din preajma reprezentantului conducerii superioare

de partid, adaugă cu grabă:- Noi ne-am gândit să-l cooptăm în conducerea Secţiei de propagandă a

Comitetului judeţean!- Lasă, Bobule, că şi armata are nevoie de ofiţeri tineri ca el, îl apostrofă

Bodnăraş!După nici două săptămâni am fost contactat la unitate de doi civili din Secţia

Militară a Comitetului Central, ale căror nume nu le-am reţinut. Discuţia a început abrupt, ei întrebând, eu răspunzând despre cum m-am integrat în exercitarea actului de comandă a unei unităţi independente, despre rezultate, despre materialele publicate de mine în revista de specialitate a C.T.S., despre cum văd eu integrarea Trupelor de Securitate în sistemul naţional de apărare a ţării în condiţiile tensionării relaţiilor dintre România şi U.R.S.S., după intervenţia de la Praga etc. N-au lipsit nici întrebări având ca ţintă testarea capacităţii mele de comunicare în diferite domenii ale cunoaşterii. Discuţia s-a încheiat cu precizarea unuia din cei doi că această întâlnire se înscrie în programul de evaluare al Secţiei Militare a C.C. pentru completarea periodică a rezervei sale de cadre şi încheie zicând :

- Vom vedea ce va urma.Şi n-a mai urmat nimic.În luna următoare am fost din nou vizitat de o comisie de evaluare formată din trei

tovarăşi, care s-a încheiat, după un ritual aproape similar cu prima întâlnire, cu întrebarea directă:

- Ce-aţi zice dacă vi s-ar propune să fiţi numit într-o funcţie importantă în aparatul de Securitate internă?

Am răspuns prompt:- Dacă apreciaţi că voi putea performa într-un asemenea domeniu de activitate, voi

executa ordinul ce mi se va da!Nu mi s-a mai dat nici un ordin în acest sens. Probabil că, din nou “dosarul meu”

încărcat de incompatibilităţi şi-a spus cuvântul.Crede oare cineva că asemenea momente - eveniment, chiar şi pentru un ofiţer

trecut prin atâtea, nu produc frământări şi traume sufleteşti greu de suportat? Incertitudinea viitorului, prezumat că depinde de tine şi de ce faci tu ca el să se împlinească, descumpăneşte pe oricine, descurajează şi frânează, fie şi pentru moment, elanul bătăliei pentru propria devenire.

Şi totuşi, în noiembrie 1971, ordinul schimbării de „destinaţie” a venit. Am fost mutat la Bucureşti în funcţia de instructor în Direcţia Cadre şi Învăţământ a C.S.S., dar nu ca urmare a evaluărilor, ci a unor criterii pe care nu le-am descifrat nici azi. În ierarhia demnităţilor militare, noua funcţie în care fusesem numit era inferioară celei de comandant de unitate. Dar ce mai conta, venisem în Bucureşti, şi sincer vorbind, îmi doream să ajung în Capitală, mai ales că mă apropia mult de părinţii mei, bătrâni acum, care timp de 20 de ani s-au situat la sute de km distanţă de fiul lor. Venise vremea, să le fiu aproape nu doar sufleteşte, ci şi geografic.

74

Ajuns în Bucureşti m-am prezentat mai întâi la comandantul C.T.S., generalul Jean Moldoveanu. Acesta mi-a mulţumit şi m-a felicitat pentru ce reuşisem să fac în calitate de comandant al Batalionului Fălticeni, manifestându-şi regretul că nu a putut să mă reţină în structurile C.T.S. Din discuţia avută în prezenţa mea „pe scurt” cu şeful Direcţiei Cadre şi Învăţământ am înţeles că generalul Moldoveanu era surprins neplăcut de noua funcţie în care urma să fiu instalat. Oarecum stânjenit şi dezamăgit generalul, care urma să aibă şi el de jucat un rol în istoria post-decembristă a României, m-a îmbrăţişat şi ne-am luat la revedere cordial. De atunci drumurile noastre în cariera militară nu s-au mai întâlnit niciodată.

M-am prezentat la şeful Direcţiei Cadre şi Învăţământ. Din spatele unui birou elegant, dar sobru şi ordonat, m-a întâmpinat, în civil, protocolar şi formal, generalul Iulian Vlad. M-a invitat să iau loc. Ne-am aşezat fiecare pe scaunul său – Domnia Sa primul, eu imediat după. Dialogul, nemaifiind unul de evaluare, a decurs uşor pentru mine, mai ales că ştiam deja pe ce funcţie urma să fiu încadrat. Mi-am ascuns dezamăgirea, dar nu într-atât cât generalul să nu intuiască nevoia “resuscitării“ stării mele de spirit printr-o parabolă astfel alcătuită, încât să nu-mi scape mesajul: „în ierarhia militară din sistem sunt de urcat trepte şi de trecut bariere; urcarea treptelor depinde de tine, ridicarea barierelor, nu”. Efectul subliminal al mesajului extras de mine din parabolă fu întrerupt brusc de şeful Direcţiei, care puse capăt întâlnirii, ordonându-mi:

- Noul dvs. şef, colonelul Frost, vă aşteaptă în biroul său. Vă doresc succes!Col. Nicolae Frost, şeful Serviciului de Propagandă, m-a primit cald, ca un părinte

fiul; încurajator şi sfătos ca orice moldovean. Felul său grijuliu de a-mi transmite ce am de făcut nu se plia însă întru totul pe felul de a fi al unui fost comandant militar obişnuit să primească şi să dea ordine ferme, clare şi puţine. Cu toate acestea, l-am îndrăgit şi respectat mult pe acest om. Era blând şi bun ca o pâine caldă.

În Serviciul de Propagandă am făcut de toate; lucruri care mi-au plăcut şi lucruri care nu mi-au plăcut. Nu mi-a plăcut, spre exemplu, să întocmesc expuneri şi lecţii educative cu tematică dictată şi limbaj orientat. Mi-am luat inima în dinţi şi am cerut colonelului Frost să-mi dea voie să întocmesc, după structura şi în limbajul ales de mine, o expunere având ca temă: „Apărarea patriei – necesitate şi datorie a cadrelor din C.S.S.”. Mi s-a dat voie, şi, spre surprinderea mea, plăcută, a fost aprobată spre difuzare, sub formă de broşură în toate unităţile din structura C.S.S. La multe unităţi din Capitală şi din teritoriu am fost trimis să expun personal acest material. Am avut succes.

SCHIMBARE DE “UNIFORMĂ” –DE LA INTERNE LA EXTERNE

În iunie 1972, au apărut semne că bariera din parabolă s-ar putea ridica măcar atât cât să mă pot strecura discret către un alt domeniu al securităţii statului român. De data aceasta cred că şi întâmplarea a avut de jucat un rol. La şcoala de perfecţionare a cadrelor din aparatul intern de securitate de la Grădiştea se încheiase un curs scurt de pregătire. Terminarea unei astfel de activităţi era marcată pe vremea aceea de festivităţi încheiate cu o masă comună la care erau invitate să participe personalităţi din aparatul central al

75

ministerului. Eu mă aflam acolo să dau o mână de ajutor definitivării unui centru de documentare politico - ideologică care urma să fie inaugurat chiar cu acel prilej. După tezele din 1971, astfel de „Centre” au răsărit ca ciupercile după ploaie, transformând sălile destinate studiului aprofundat într-un fel de expoziţii de pictură naivă de cea mai proastă calitate.

S-a ajuns apoi la ceea ce numeam, masa festivă. Oaspeţi şi gazde, după funcţii şi grad, îşi ocupau în ordine locurile. Potrivit acestei rigori am socotit că este politicos să mă aşez printre ultimii pe un scaun. Înainte să se consume timpul necesar unei astfel de alegeri comportamentale, un tovarăş de lângă mine mi-a atras atenţia că sunt chemat la generalul Nicolae Doicaru, şeful Departamentul de Informaţii Externe. Pe generalul Doicaru îl mai întâlnisem în urmă cu doi ani cu ocazia depunerii jurământului militar în unitatea pe care o comandasem, ca reprezentant al conducerii C.S.S. la această festivitate. Am avut cu acel prilej o discuţie lungă şi interesantă asupra căreia am să revin.

- Ia loc tovarăşe comandant. Cu ce prilej pe aici?... şi îmi zâmbeşte cu sinceritate, bătându-mă uşor pe umăr.

- Sunt instructor în Direcţia Cadre şi Învăţământ şi am fost trimis să ajut la buna desfăşurare a acestei activităţi.

- Îţi place cum se prezintă Centrul de documentare politico - ideologică al acestei şcoli?

Am răspuns fără să stau pe gânduri: - Nu, nu-mi place chiar deloc, arată ca o scenă încărcată cu butaforie din plastic şi

sclipici, din care lipseşte esenţialul - materialul şi locul destinat studiului aprofundat.Discuţia noastră a continuat timp de o oră, cât a durat masa, pe subiecte multiple,

dar orientate către o direcţie bine ţintită: care sunt similitudinile şi diferenţele între învăţământul organizat în mediul militar şi cel civil, etc, etc; ca să se termine cu întrebarea:

- Crezi că învăţământul într-un domeniu special, cum ar fi cel al informaţiilor externe, se apropie mai mult de cel militar, sau de cel civil?

- Şi de unul şi de altul, urmându-şi, cred, calea sa specifică, adică al treilea tip de învăţământ. Necunoscând domeniul muncii de informaţii externe, nu ştiu ce să spun mai mult.

S-a ridicat de la masă mai devreme decât ceilalţi şi şi-a luat la revedere şi de la mine.

N-au mai trecut multe zile şi am fost mutat din Direcţia Cadre şi Învăţământ, de data aceasta a Ministerului de Interne de curând înfiinţat în Departamentul de Informaţii Externe în funcţia de prim - adjunct al comandantului Centrului de Pregătire şi Perfecţionare a Cadrelor. Despre modul şi împrejurările instalării în acea funcţie am să revin într-o altă pagină a cărţii. Nu era ca la Fălticeni, dar mă simţeam la fel de bine, în noul loc de muncă. La numirea în acea funcţie mi s-a ordonat să mă alătur efortului făcut în şcoală pentru implementarea criteriilor învăţământului superior în programa specifică de pregătire a cadrelor de informaţii externe, în concordanţă cu cerinţele rigorii şi disciplinei militare aplicate într-o manieră specifică acestui mediu de muncă şi instruire. Mi-a fost teamă la început de o potenţială reacţie „de respingere” din partea subordonaţilor, toţi cu o vastă experienţă în domeniul muncii concrete de informaţii externe, puşi acum în situaţia să fie comandaţi de cineva din afara sistemului. Dar n-a

76

fost aşa. Dimpotrivă, toţi subordonaţii mei m-au tratat colegial şi eu la fel, fără a ignora nici eu, nici ei regulile ierarhiei militare în conducere.

Dar credeţi că am fost lăsat mult timp să fac ce mi s-a cerut şi ce mi-am propus să realizez în acest minunat loc de muncă?

La 15 martie 1973 a fost numit ministru de Interne Emil Bobu. În această calitate, în luna iunie, efectuează un control neanunţat la unitatea în care lucram. Comandantul şcolii fiind în concediu a trebuit să-i prezint eu raportul la sosirea în unitate. Deşi m-am prezentat cu numele meu conspirativ de cod, m-a recunoscut. După un scurt raid prin şcoală–un control lipsit de conţinut şi desfăşurat într-o formă stupidă pentru nivelul obiectivului controlat şi al calităţii sale de ministru, m-a abordat direct, la fel de stupid:

- Ce faci tu aici, tovarăşe comandant?- Execut atributele ce-mi revin ca locţiitor al şefului şcolii ... Asta fac tovarăşe

ministru, i-am răspuns eu puţin ofuscat de tonul ironic care i-a însoţit întrebarea pe care tocmai mi-o adresase.

- Ţi-ai găsit un loc cald ... să tai frunză la câini. Locul tău nu este aici, ci în altă parte, unde să fii solicitat la maxim. Ce credeţi tovarăşe comandant, n-am dreptate?

- Dvs. cunoaşteţi mai bine tovarăşe ministru, am eschivat eu un răspuns tranşant, care ar fi putut să mă coste.

N-am reuşit să aflu nici scopul şi nici rezultatul controlului făcut, pentru că după acest dialog ministrul a plecat aşa cum venise, ca o nălucă. Întrebarea care-mi mistuia mintea după acest dialog cu Emil Bobu, n-am apucat s-o rostesc: unul din colegii mei din staful de comandă al şcolii mi-a luat-o înainte întrebându-se cu voce tare:

- Ce-o fi vrut să spună tovarăşu ministru în legătură cu dvs.?- A vrut să spună că trebuie să plec şi de aici, am răspuns eu, doar pentru mine, în

gând adică şi am adăugat cu voce tare: Poate că trebuie să-mi fac din nou bagajele pentru cine ştie unde!

După numai două zile am fost chemat la şeful D.I.E., generalul Doicaru, care mi-a spus:

- Începând de azi eşti pus la dispoziţia ministrului, pentru o nouă încadrare. Se pare că există intenţia să fii numit şeful corpului de aghiotanţi din garda personală a Comandantului Suprem şi a înalţilor demnitari care ne vizitează ţara la invitaţia şefului statului. Este o misiune foarte importantă, dar dificilă.

Face o scurtă pauză, probabil să vadă reacţia mea la acest anunţ. Ce putea să citească pe faţa mea inflexibilă care voit nu transmitea nici bucurie, nici părere de rău, ci doar mirare? Negăsind un răspuns potrivit pentru momentul şi locul în care mă găseam, tăceam. Şi generalul continuă pe un ton protector, aproape amical:

- Atunci când n-o să mai fii dorit acolo, vei avea cu siguranţă un loc în D.I.E.Mi-a urat noroc, nu succes, şi ne-am despărţit.Am plecat din biroul şefului D.I.E. uluit de premoniţie, căci premoniţie avea să se

demonstreze a fi nu peste foarte mult timp:- Atunci când n-o să mai fii dorit acolo …Intrasem deja într-o amorţire meditativă despre ce urma să se mai întâmple cu

mine.

77

V. DE GARDĂ LA UN CUIB DE CUCI

78

TOVARĂŞE COMANDANT SUPREM, SUNT LOCŢIITORUL ŞEFULUI DIRECŢIEI DE

SECURITATE ŞI GARDĂ

Început de coşmar, căci un coşmar avea să fie tot timpul petrecut de mine înacest loc de muncă. După două săptămâni de aşteptare în D.I.E., în poziţia, deloc confortabilă, de “pus la dispoziţie” primesc ordin să mă prezint la generalul Paul Marinescu, şeful Direcţiei a V-a de Securitate şi Gardă, acelaşi general care în august 1968 îmi adusese la cunoştinţă că am fost numit în funcţia de comandant al Batalionului atunci înfiinţat la Fălticeni. De data aceasta mă anunţă că am fost numit, provizoriu, în funcţia de locţiitor al său.

- Dar de ce am fost numit provizoriu şi nu definitiv în această funcţie? – întreb eu nedumerit.

- Pentru că în fişa postului tău este prevăzută misiunea răspunderii nemijlocite pentru securitatea personală a Preşedintelui şi a soţiei sale, precum şi a şefilor de stat care ne vizitează ţara; îmi răspunde generalul Paul Marinescu şi adaugă:

- Din acest motiv este nevoie să fii confirmat în funcţie direct de către Comandantul Suprem. Mâine dimineaţă, la ora nouă te aşteaptă la Vila Neptun tovarăşul ministru Bobu pentru a te prezenta Comandantului Suprem... Tu nu ai alt costum?

- O să-mi cumpăr chiar astăzi unul potrivit pentru această împrejurare. Şi am plecat.

A doua zi, la ora nouă fix m-am instalat, în picioare, pe terasa ce ducea spre holul de intrare în biroul de lucru al şefului statului, situat într-o anexă a complexului de odihnă din Staţiunea Neptun. După mai bine de o oră de aşteptare soseşte, în sfârşit, şi ministrul Emil Bobu, care mă anunţă precipitat că urmează să fiu prezentat şefului statului. Păşim împreună, în holul de intrare şi ne aşezăm cuminţi, şi el şi eu, pe o canapea. Şi aşteptăm o oră, două; timp în care la intervale mai scurte sau mai lungi, intrau şi ieşeau din biroul lui Nicolae Ceauşescu diferite personalităţi dintre care unele îmi erau cunoscute, altele nu. La un moment dat se îndreaptă către biroul în care aşteptam să intru şi eu „tovarăşa”. Ne ridicăm în picioare. Eu o salut potrivit regulamentelor militare, cu o uşoară înclinare a capului din poziţia de drepţi, iar ministrul de interne, Emil Bobu, cu o plecăciune „ niponă ” însoţită de un zâmbet împrumutat de la „Teatrul Masca”. Călcând temeinic pe plăcile de marmură ale holului, cu pasu-i format pe uliţele pietruite din satul Petreşti de Dâmboviţa, „tovarăşa” înaintează pivotând discret pe şoldurile-i plate, către biroul „pătrat” al soţului – preşedinte, fără să ne bage în seamă. După scurt timp, şeful Cancelariei prezidenţiale ne-anunţă că tovarăşul nu are timp să ne primească. Şi n-a avut timp să ne primească cinci zile la rând. În a şasea zi de aşteptare la Staţiunea Neptun am primit ordin să plec la Bucureşti şi să mă prezint la generalul Paul Marinescu, şeful Direcţiei, pentru instrucţiuni. Am plecat cu un tren de noapte. Fiecare rostogolire a roţilor în drum spre Capitală, îmi dădea senzaţia că inima stă să se spargă

79

în ecoul unei singure întrebări. De ce? De ce atâta umilinţă în loc de un minim respect faţă de un ofiţer loial datoriei de slujbaş în uniformă al ţării sale? De ce atâta indiferenţă faţă de un subordonat şi atâta încovoiere rituală sub biciul şefului la un ministru de Interne? M-am liniştit doar atunci când am avut puterea să conchid: merg mai departe, chiar dacă vântul bate din faţă, iar timpul nu dă semne de schimbare.

Generalul Paul Marinescu m-a primit jovial, cum îi era felul şi mi-a comunicat amical:

- Pavelică, începând de astăzi îţi intri în pâinea de locţiitor al Şefului Direcţiei de Securitate şi Gardă, nu şi de şef al aghiotanţilor Comandantului Suprem, deocamdată … Aşa mi-a transmis tovarăşul ministru Bobu. Urmează să te prezint eu tovarăşului Secretar General într-un moment potrivit.

După un moment de cumpănă adaugă prevenitor:- Până atunci este indicat să nu fii prea vizibil în preajma tovarăşului şi a tovarăşei.Ce ziceţi de această încurajare?Momentul „potrivit” pentru prezentare a venit după aproape jumătate de an, timp

în care m-am tot „pitit” să nu fiu văzut de „tovarăşul” şi „tovarăşa”, ori de câte ori îndeplineam misiunea de şef nemijlocit al securităţii acestora în diferite ocazii, în ţară sau în străinătate. Cu 24 de ore înainte de momentul „potrivit”, şeful Direcţiei îmi ordonă:

- Mâine dimineaţă la ora 8,30 să fii prezent în holul de la intrarea în sediul Comitetului Central îmbrăcat în uniformă militară. Urmează să te prezint tovarăşului Comandant Suprem. Ai emoţii?

- Nu, am răspuns eu.Deşi n-avea să fie aşa, mai ales că în ziua aceea „tovarăşul” a întârziat la serviciu

o jumătate de oră; timp suficient să mă perpelesc în aşteptare. În sfârşit, aghiotantul de serviciu deschide uşa pe care intră şeful statului. Răspunde formal la salutul generalului Marinescu şi se îndreaptă cu paşi măsuraţi, negrăbiţi, către holul central de la parter în mijlocul căruia mă aflam eu. Ajuns în dreptul meu se opreşte şi se îndreaptă cu faţa către mine. Mă prezint:

- Tovarăşe Comandant Suprem sunt locţiitorul şefului Direcţiei de Securitate şi Gardă, locotenent - colonel Ion Pavel.

Îmi întinde mâna fără să mi-o strângă „tovărăşeşte”. Mă priveşte în ochi, rece şi fără niciun gest sau mimică semnificantă. Îi răspund cu o privire sobră modelată sub un control cazon , dintr-o poziţie regulamentară, adică verticală. Aşa am crezut eu că trebuie să se prezinte un ofiţer în faţa Comandantului Suprem al Forţelor Armate. Nu mi-a spus niciun cuvânt, mi-a abandonat mâna şi a început să urce treptele spre etajul unu al clădirii cu aceeaşi paşi egali şi fără grabă. Am rămas blocat. Şeful Direcţiei îmi face semn să-l urmez pe preşedinte, ceea ce am şi făcut; l-am urmat, aidoma unui căţel stăpânul, până la etaj. Fără a-mi arunca nicio privire, fie ea şi de alungare din prejmă-i, deschide uşa birolui în care intră mut ca un cuc în cuibul său; având grijă să tragă uşa după sine, semn că „întrevederea” cu mine se încheiase. La parter mă aştepta generalul Marinescu, curios să afle cum s-a încheiat întrevederea.

- Ce ţi-a zis?- Nu mi-a zis nimic. Nu mi-a spus niciun cuvânt, i-am răspuns eu dezamăgit şi

trist.Nu cred că m-a acceptat în post, ci doar m-a tolerat pentru o vreme – destul de

scurtă.

80

PREZENT LA DATORIE ... PE FURIŞ

După mai bine de 35 de ani este foarte greu să aşezi lucrurile la locul lor, adică la momentul şi împrejurările exacte în care s-au petrecut ele. Sunt însă trăiri, sentimente, angoase, nedumeriri, emoţii sau traume psihice provocate de evenimente ori simple întâmplări, la care eşti martor sau parte, ce se împietresc în neclintirea amintirilor care dor. Aceştia sunt termenii posibili în care aş putea defini esenţial calvarul vieţii mele petrecute între 1973 şi 1975, în Direcţia a V-a; o viaţă în care zilele şi nopţile se sudau între ele, formând lanţul dur al timpului perpetuu de lucru sau de veghe.

Oriunde, atunci ca şi acum, numirea într-o funcţie importantă este marcată de prezentarea celui numit în faţa subordonaţilor, de regulă, de cel care a semnat numirea, în cazul de care vorbim, de către ministrul de Interne, pe atunci, Emil Bobu, sau măcar de către şeful de Direcţie. Ei bine, cu mine nu s-a întâmplat nici una, nici alta-bântuiam prin Direcţie ca o fantomă, nu ştia nimeni cine sunt şi ce caut acolo. Mă întâlneam pe holuri cu subordonaţii. Ne salutam formal sau ne ignoram, fiecare după stare. Până într-o zi când o întâmplare nostimă dezvăluie termenul necunoscut din ecuaţia şef - subordonat. Ieşind pe hol mă întâlnesc faţă în faţă cu un fost coleg de muncă la Şcoala Militară de ofiţeri a M.I. de la Oradea – lt. colonelul Lăzărescu – pe atunci şeful Serviciului T.O. din Direcţia a V-a. Ne salutăm cordial şi ne îmbrăţişăm prieteneşte:

- Eşti venit de mult în Direcţie? mă întreabă el.- De-o săptămână şi ceva, răspund eu.- Înseamnă că încă n-ai fost numit în vreo funcţie . N-ai vrea să vii la mine

în Serviciul T.O., că am locuri libere?- Nu pot, am răspuns eu oarecum încurcat de situaţie.- De ce?- Fiindcă am fost numit locţiitor al şefului de direcţie, am răspuns eu cu

vădită stânjeneală.Stânjeneala s-a transmis firesc şi colegului meu care s-a grăbit, de data aceasta, să

se retragă salutându-mă, după regulile şi formula cerute de regulamentele militare în relaţia şef – subordonat. Pentru lt. col. Florea Lăzărescu, păstrez amintirea unui om cu o putere de muncă ieşită din comun, un subordonat model şi un camarad excelent.

Consider, totuşi, că modul în care generalul Paul Marinescu a gândit să mă introducă în munca de locţiitor al său a fost unul corect. Prima sarcină primită din partea şefului meu a fost să execut un studiu critic, exact aşa a formulat, al Regulamentului de Ordine Interioară al Direcţiei de Securitate şi Gardă, întocmit în proiect sub mandatul fostului şef al Direcţiei a V-a, generalul Nicolae Pleşiţă. Studiul acestui proiect a durat aproximativ o săptămână. Neavând documentaţia necesară unei analize comparative şi nici experienţa în domeniu, intervenţiile mele au vizat cu deosebire forma de redactare, în sensul eliminării unor ambiguităţi sau formulări stilistice inadecvate care diluau

81

vigoarea normativă a documentului. Acest studiu m-a ajutat să înţeleg locul şi rolul Direcţiei a V-a în sistemul de măsuri ce se iau pentru asigurarea securităţii de corp şi de mediu a şefului statului şi înalţilor demnitari care vizitează România, precum şi principiile şi regulile după care se organizează şi desfăşoară acest gen de misiuni.

A urmat apoi recunoaşterea obiectivelor a căror gardă permanentă sau temporară era asigurată de Direcţia a V-a. Am fost prevenit să execut recunoaşterea astfel încât să nu fiu văzut în obiectiv sau în apropierea acestuia de cuplul prezidenţial. Ceea ce am şi făcut ... şi mi-a şi reuşit, până într-o zi ...

... când ministrul Emil Bobu m-a chemat în sediul Comitetului Central să-mi transmită un ordin. Pe un ton scăzut, dar apăsat, atât cât să-mi inducă fără echivoc ideea unei discreţii totale asupra misiunii ce urma să-mi încredinţeze, mi-a ordonat:

- Începând de astăzi ai de îndeplinit o misiune strict secretă. Vei controla zilnic cum se execută lucrarea subterană care începe de la subsolul reşedinţei prezidenţiale şi se dezvoltă către vila–reşedinţă a fostului ministru de Interne Alexandru Drăghici. Restul nu te interesează. Nu te prezinţi cine eşti, nu întrebi pe nimeni cum îl cheamă. Mă interesează ritmul şi calitatea lucrărilor. Ai grijă să nu fii văzut pe acolo de Tovarăşul şi Tovarăşa. Mâine execuţi primul control şi-mi raportezi ce-ai constatat.

A doua zi, după sosirea maşinii prezidenţiale la Comitetul Central, m-am deplasat la Primăverii. Printr-o uşă discretă situată la subsolul clădirii, am pătruns în „lucrarea subterană”, de fapt un tunel, înalt de circa 2 metri şi tot cam pe-atâta, poate ceva mai mult, în lăţime. Necunoscând proiectul şi nici cum şi când s-au finalizat lucrările anterioare, nu am alte detalii care să prezinte interes pentru cititor. Am raportat ministrului ce am constatat, de fapt nimic deosebit, exprimându-mi părerea că un ritm mai rapid al lucrărilor ar putea fi atins numai dacă tehnologia de lucru ar fi una mai performantă. Am primit ordin să continui misiunea în limitele stabilite.

Poate nenorocul vine pe capul omului cel mai adesea dintr-o întâmplare, dar şi din lipsa de prevedere a nefericitului. Aşa s-a întâmplat şi cu mine în ziua următoare primului control. În loc să aştept să văd dacă şi Tovarăşa coboară din maşina prezidenţială, pornesc în trombă spre „Primăverii” să-mi îndeplinesc misiunea dată de ministru. Ajuns acolo „greşesc” din nou. Îmi propun să verific dacă accesul de la parterul clădirii la uşa de intrare în tunel este lipsit de pericole pentru securitatea fizică a cuplului prezidenţial. În consecinţă, intru pe uşa de serviciu în holul de la parterul clădirii. Nu fac însă doi paşi, că o văd coborând pe scara ce duce la etaj pe Elena Ceuşescu. O văd. Mă vede. Era pentru prima oară când ne aflam faţă în faţă. Eu mă opresc. Se opreşte şi ea. Niciun cuvânt. Nici eu, nici ea. Doar fulgerări de priviri. A mea de uluire, a ei de furie şi nedumerire. Şi totuşi săbiile rămân în teacă. Eu, oricum, nu aveam nici de gând şi nici curajul să provoc duelul. Dar nici ea: ar fi trebuit să coboare, nu treptele, ci treapta demnităţii de soţie a şefului statului. Îi apreciez şi acum raţiunea de a nu trece de la vitriolul privirii, la violenţa cuvintelor. Cine ştie ce ar fi ieşit, în paguba mea, desigur. Profit de inabilitatea ei de a pune capăt întâlnirii nedorite şi neaşteptate şi mă retrag după regulile politeţei militare: o salut înclinând uşor capul spre înainte, mă întorc jumătate la stânga, pentru a nu-i macula privirea cu spatele meu şi dispar pe uşa pe care intrasem. Acest incident nu l-am raportat ministrului niciodată. Am amânat pentru mai târziu. Un „mai târziu” care nu a mai fost găsit prielnic sau necesar niciodată.

A doua zi după nefericitul incident, în jurul orei 9,30, mă sună pe telefonul „scurt” ministrul Emil Bobu, care mă abordează, surescitat:

82

- Ţi-am spus să-mi raportezi zilnic cum merg lucrările în Primăverii. Ieri nu mi-ai raportat nimic. Acum sunt anunţat că în subteran s-a produs un început de incendiu. Deplasează-te imediat acolo şi ia măsuri de stingere.

În fapt, nu se întâmplase mare lucru. Un cablu electric supraîncălzit luase foc. Muncitorii care lucrau l-au stins în scurt timp, fără niciun fel de urmări grave pentru oameni sau utilajele din subteran. Doar că fumul degajat, ieşind prin una din gurile de aerisire, a alarmat personalul militar de gardă în zonă, iar acesta a informat despre eveniment pe cale ierarhică până la ministru. Am raportat ce am constatat şi cum s-a rezolvat evenimentul şi ministru s-a liniştit. Numai că a doua zi, încă de la prima oră, mă anunţă tot pe telefonul „scurt”:

- Începând de astăzi misiunea ta în Primăverii încetează. N-am mai apucat să spun nici măcar banalul „am înţeles”, că mi-a închis telefonul.

N-am înţeles nici astăzi de ce misiunea mea în Primăverii a trebuit să înceteze chiar atunci. Dumneavoastră aţi înţeles?

Toate acestea se întâmplau la începutul primăverii anului 1974. După întâlnirea fantomatică din Primăverii cu Elena Ceauşescu şi „incendiul” declanşat chiar a doua zi la lucrarea subterană strict secretă, nu mă mai gândeam la nimic bun pentru mine. Îmi puneam doar problema când şi în ce unitate din sistem voi fi mutat. N-ar fi fost o noutate pentru mine, o mai făcusem de multe alte ori. Dar nu s-a întâmplat aşa.

Spre surprinderea mea, la începutul lunii martie 1974, nu mai ştiu exact data, sunt chemat de şeful Direcţiei pentru a fi anunţat că am fost numit şeful grupului de ofiţeri care urmează să facă deplasarea la Atena, pentru a pregăti măsurile ce se impun pentru securitatea şefului statului pe timpul vizitei ce urma să o facă în curând în Grecia. Plecarea urma să aibă loc peste două zile. Ar fi fost prima mea misiune în exterior. Dar n-a fost. N-au trecut nici 24 de ore şi mi s-a comunicat că ordinul meu de misiune pentru pregătirea vizitei în Grecia a fost revocat. În locul meu a fost numit şeful Direcţiei, generalul Paul Marinescu. Asta da şansă pentru mine. La numai două zile după sosirea generalului la Atena, s-a declanşat lovitura de stat a coloneilor din Grecia. Revenirea precipitată a şefului Direcţiei în ţară, a fost una plină de stres maxim şi peripeţii pe care eu, sunt sigur le-aş fi suportat mai greu. Spiritul de conservare, care nu lipseşte niciunui om, m-a făcut să trec uşor peste ratarea primei mele misiuni în exterior. Am scăpat de angoasa nesuferitei întrebări – DE CE?... rostită atât de des şi nu de puţine ori cu durere, de-a lungul întregii mele cariere.

NICOLAE CEAUŞESCU – SADDAM HUSSEIN – ÎNTÂLNIRE LA MIEZ DE NOAPTE

Şi totuşi, peste aproximativ zece zile de la anularea vizitei oficiale în Grecia, am fost numit să conduc grupul de ofiţeri însărcinat să pregătească măsurile de securitate a preşedintelui Nicolae Ceauşescu pe timpul vizitelor pe care urma să le facă în Liban, Siria şi Irak. Se impune precizarea că în acele zile, ministrul Emil Bobu nu se afla în Bucureşti, la conducerea ministerului fiind lăsat generalul Nicolae Doicaru, pe atunci şef al D.I.E., prim - adjunct al ministrului de Interne şi consilier prezidenţial (1972–1978). De la acesta am primit misiunea pentru Liban, extinsă mai apoi şi în Irak. Unele detalii,

83

dar şi impresii, reţinute de mine pe timpul pregătirii şi desfăşurării misiunii în cele două ţări arabe sunt consemnate în capitolul „Schiţe de portret”. În acest punct am să mă opresc doar asupra a două momente: unul de emoţie în Liban, celălalt de stres, în Irak.

Se încheiase vizita în Liban. Peste puţin timp urma să decolez de pe aeroportul din Beirut, către Bagdad, destinaţia părţii a doua a misiunii mele în această parte de lume. Se apropie de mine Ioan Donca, diplomat de la protocolul M.A.E. care îmi adresează următoarele cuvinte:

- Tovarăşe colonel, am fost de faţă când, într-un cadru restrâns, generalul Doicaru comenta elogios modul în care aţi organizat şi condus măsurile de securitate personală a preşedintelui României pe timpul vizitei în Liban. Mă bucur pentru dumneavoastră…

Cele auzite mi-au făcut plăcere, m-au emoţionat chiar; era pentru prima dată când aflam că un superior de-al meu face aprecieri pozitive la adresa activităţii mele în Direcţia a V-a. Poate că şi aceasta a contat atunci când s-a luat decizia, surprinzătoare pentru mine, de a fi trimis la Bagdad, însoţit doar de un subordonat şi translatorul de limbă arabă, pentru a pregăti măsurile de securitate pe timpul vizitei pe care urma să o facă acolo şeful statului român.

Vizita preşedintelui Nicolae Ceauşescu în Irak a fost una foarte scurtă, cu puţin peste 24 de ore. După ştiinţa mea, decizia de a vizita şi această ţară s-a luat pe timpul când preşedintele se afla în Liban, din motive pe care nu le cunosc. Vizita aceasta a fost nu doar scurtă, ci şi stresantă prin două evenimente, inedite în felul lor, cel puţin pentru mine. Primul a fost marcat de durata neobişnuit de lungă a întâlnirii dintre preşedintele Ceauşescu şi Saddam Hussein, care nu era încă, de drept, preşedintele Irakului: întâlnirea a durat peste şase ore, fără întrerupere–aproximativ între orele 20,00 şi până după ora două din noapte. În tot acest timp eu mi-am numărat paşii şi măsurat puterea de a-i face pe holul imens al palatului prezidenţial irakian în care aveau loc discuţiile dintre cei doi.

După încheierea discuţiilor, obosiţi şi înfometaţi, ne-am condus preşedintele la reşedinţa ce-i fusese rezervată pe timpul şederii sale la Bagdad: o construcţie deloc impozantă în exterior, dar cu o arhitectură interioară care şoca prin tăcerea şi nemişcarea induse de acest spaţiu încărcat de prea multă istorie şi de prea puţin prezent–o casă prea mare pentru un singur om, şi prea mică pentru un suflet, oricare ar fi fost el.

De cum am ajuns la această reşedinţă, generalul Pacepa, care superviza orice măsură de securitate a preşedintelui, m-a anunţat că programul prevăzut în protocolul zilei respective se suspendă. M-am culcat. N-am dormit. N-am dormit deloc–somnul îmi fusese furat de prea multe ceaiuri arăbeşti, tari şi parfumate, servite de gazde pe timpul discuţiilor de la palatul prezidenţial. La ora opt am ieşit în balconul ce străjuia în interior etajul al doilea al clădirii. Era o linişte netulburată de nimeni. Mi-am aruncat privirea, mai întâi, în jos, şi acolo a rămas ţintuită câteva clipe: peste pardoseala din marmură a parterului unduia fantomatic imaginea unui covor încărcat de arabescuri multicolore, puse în valoare, prin alternanţă, când, parcă, de lumina biblică a soarelui după Potopul lui Noe, când de un clar-obscur liniştitor.

Mi-am ridicat privirea cu speranţa că voi afla sursa jocului de imagini de la parter: erau razele Soarelui trimise la joacă dis de dimineaţă printre norii mărunţi ieşiţi la plimbare pe cerul Bagdadului. Ele se furişau printre nori pentru a pătrunde prin cupola de vitralii a clădirii, făcându-mă pe mine, pământeanul, martorul unui spectacol fabulos, montat de natură fără intenţie şi scop, dar mai ales fără a fi dictat de cineva de pe Terra, fie el din Orient sau din Carpaţi. Un scârţîit de uşă mă scoate din visare şi-mi aruncă ochii - ţintă la etajul unu, unde se afla preşedintele meu. Uşa apartamentului în care se

84

afla şeful statului român se deschide, cu mişcări normale şi se închide la fel, gospodăreşte. Apare Nicolae Ceauşescu îmbrăcat la costum. Priveşte uşor în dreapta, uşor în stânga şi apoi se apropie de balustrada balconului pe care o prinde în mâini în aşa fel încât îţi lăsa impresia că vrea s-o ţină la distanţă de el. Privea în gol. Părea obosit şi plictisit. Ca din senin apare lângă el şi generalul Pacepa. Nu-şi dau mâna. Intră împreună în apartamentul prezidenţial. După câteva minute sunt chemat la generalul Pacepa care-mi ordonă să pregătesc împreună cu omologii irakieni măsurile de securitate necesare deplasării şefului statului în vizită la Muzeul Naţional Irakian şi la Universitate.

Trec peste tensiunea creată de pregătirea într-un timp foarte scurt a unei misiuni neprevăzute, mai ales că omologii noştri irakieni, care, deşi se mişcau foarte repede în acţiune, erau încăpăţânaţi şi orgolioşi.

Se formează coloana oficială potrivit protocolului diplomatic şi de securitate şi ne îndreptăm către palatul prezidenţial irakian. După o scurtă întrevedere cu Saddam Hussein cei doi se urcă în maşină şi plecăm în vizită la Muzeul Naţional Irakian. Acesta se afla în reamenajare. Poate şi din acest motiv vizita a durat extrem de puţin. Se reconstituie coloana şi pornim către al doilea obiectiv al vizitei, dar pe alt traseu decât cel stabilit împreună cu Serviciul de Securitate Irakian.

Sub presiunea temerii de neprevăzut indusă de schimbarea traseului de deplasare a coloanei oficiale, am ajuns la capătul unui bulevard cu o deschidere în lăţime şi o lungime impresionante . De-a stânga şi de-a dreapta bulevardului, aşezate ca la paradă, în linie, clădiri nu prea înalte, multe dintre ele chiar joase şi marcate vizibil de lucrarea timpului şi a vremii asupra lor. În faţa acestora, aşezate în format ondulatoriu, mulţimi de oameni, cum nu mai văzusem până atunci. Sfârşitul celor două coloane de oameni care „gardau” bulevardul îl percepeam undeva la orizontul privirii mele ce depăşea cu puţin podul de peste fluviul Tigru ce traversează oraşul Bagdad. Mulţimea de oameni, adunată acolo de nu ştiu cine, ne-a surprins mai întâi prin tăcere, o tăcere care îţi transmite fiori asemenea celor cu care te sfâşie în aşteptare traiectoria unui glonţ, în care posibilă ţintă poţi fi chiar tu. Dar s-a făcut repede pasul de la agonie la extaz. Găoacea în care era ascunsă „tăcerea mută” s-a spart şi în văzduh a răsunat în delir sloganul „Rais ... rais ... rais ...!” însoţite de zvâcnetul ritmic al „pumnilor - buzdugan” ridicaţi spre cer de mulţime. Nu ştiu dacă apelativul „rais” (preşedinte) era adresat preşedintelui Ceauşescu sau preşedintelui în funcţie al Irakului la acea vreme ( Ahmed Hassan al Bakr). Cred, mai degrabă, că sloganul reprezenta dorinţa–manifest a mulţimii adunate acolo de a-l avea ca preşedinte al ţării lor pe Saddam Hussein; lucru ce avea să se întâmple abia după câţiva ani, în 1979.

Coloana oficială îşi continuă deplasarea în viteză redusă prin mijlocul mulţimii aproape isterizate. Eu mă aflam, împreună cu omologul meu irakian, în maşina de escortă spate stânga; generalul Paul Marinescu în dreapta, iar generalul Pacepa într-o maşină din faţă, probabil cu a protocolului. Parcursesem ceva din marele bulevard–se vedea bine podul de peste fluviul Tigru. La un moment dat, fără să fim avertizaţi, coloana se opreşte iar Nicolae Ceauşescu şi Saddam Hussein coboară din maşină şi se pun imediat în mişcare lentă, pe jos. Omologul irakian sare ca ars:

- Ce se întâmplă? Asta este foarte periculos!- Nu ştiu, îi răspund eu. Şi continui, fie ce-o fi, mergem înainte. M-am apropiat

cât am putut de repede de preşedintele meu care tocmai se oprise în faţa unui butic de antichităţi.

85

Oare de ce fel de sentimente să te laşi sedus în astfel de împrejurări? De entuziasm? … Ca militar în misiune, nu; entuziasmul ca şi iubirea în exces pot chiar ucide. De mirare? … Mirarea la militari întârzie decizia. De satisfacţie politică? … În armată, mai ales în misiune, sentimentele politice îndepărtează rigoarea şi apropie eroarea. De prudenţă? … Da. Prudenţa cere analiză rapidă a realităţii din care poţi trage concluziile logice necesare unei decizii oportune.

Buticul era situat pe partea stângă, în direcţia de mers, la parterul unei clădiri mici. Deasupra la etaj se afla un balcon cu balustradă din lemn, sprijinit pe doi stâlpi subţiri din ciment cu tencuială căzută pe alocuri. Prezenţa multor oameni într-un asemenea balcon constituia prin sine un pericol pentru securitatea preşedintelui. M-am apropiat cât am putut să-mi „permit” de Nicolae Ceauşescu. Am fost pentru prima şi ultima oară aproape lipit de el – în partea stângă a sa. Propietarul buticului, cu plecăciuni şi îndemnuri caracteristice arăbeşti mieros mimate, îl invita pe preşedinte să-i viziteze micul magazin. Invitatul înaintează doi - trei paşi. Fac şi eu la fel şi ca mine toţi ceilalţi ofiţeri români şi irakieni din escortă. Preşedintele se opreşte. Din mulţimea adunată în faţa buticului se desprinde cu iuţeală un bărbat subţire şi scund, cu părul grizonat, modest îmbrăcat, dar îngrijit şi se apropie zâmbind şi înflăcărat de preşedintele Ceauşescu. Fac un pas înainte şi mă interpun din lateral, între cei doi punând în pieptul irakianului antebraţul mâinii mele stângi.

- Lasă-l! - mi-a poruncit calm preşedintele.Eu l-am lăsat, dar în secunda următoare a fost doborât printre cei din jur de către

un ofiţer irakian. Omul s-a ridicat şi şi-a îndreptat privirea încărcată de regretul că gestul lui a fost înţeles greşit, către preşedintele Ceauşescu, căruia parcă îi implora iertare dar şi dorinţa de a-i strânge mâna. Din nou calm, preşedintele cere ca omul să fie lăsat să se apropie, ceea ce se şi întâmplă. Ceauşescu îi întinde mâna. Arabul i-o strânge cu putere şi nu se stăpâneşte să nu-l sărute pe obraz pe preşedintele român.

Am răsuflat uşurat. Îmi rotesc privirea glonţ în jur şi observ cu îngrijorare că mulţimea adunată pe podul de peste fluviul Tigru blocase trecerea şi se îndrepta uşor aclamând: Rais! ... Rais! ... Rais! ... spre noi. Cineva a propus preşedintelui să ne întoarcem... Spre uşurarea mea deplină. Oare numai a mea? Dar cine a avut iniţiativa acelei deplasări nu am aflat niciodată, nici măcar de la omologii irakieni.

Peste nu foarte mult timp cei doi şi-au luat la revedere. Nicolae Ceauşescu şi Saddam Hussein: două destine tragice. Unul a căzut ciuruit de gloanţele românilor la Târgovişte, celălalt a sfârşit în ştreangul întins de mâinile irakienilor manipulaţi de americani. Dar istoria este mută şi vorace. Ea înghite pe nemestecate, tăcând şi consemnând în paginile sale reci, tot ce-i oferă omul: prostie şi deşteptăciune, barbarie şi civilizaţie, cultură şi incultură, legalitate şi nelegiuire, monumente şi cruci, onoare şi trufie, ziduri de execuţie sau de rugăciune, şi de ce nu, morminte abandonate în cimitire cu identitate neuitată. Ce gândesc eu despre toate astea? Secret. E datul gândirii mele să fie secretă (insist: „să fie ”, nu să rămână secretă). Desecretizarea gândirii îl face pe purtătorul ei să se expună asemenea mărului de lângă drum în care trecătorul nu s-ar sfii să arunce cu pietre pentru a-i culege fructul. Într-un fel mă socotesc şi eu a fi aşezat de istorie pe marginea de drum a lumii în care trăim acum cu toţii. Crengile mele dau însă spre uscare. Fructele, atâtea câte au mai rămas, nu mai au starea care să trezească ispita pietrei. Aşa că, seiful gândirii mele secrete, despre toate câte am trăit şi trăiesc, s-ar putea deschide; ceva mai încolo însă!

86

PACEPA VREA „APLAUDACI” PENTRU CUPLUL CEAUŞESCU ÎN JAPONIA

Misiunea din Japonia venea după mai multe încrucişări de priviri scânteietoare, în gama dispreţ - mirare, între mine şi Elena Ceauşescu şi după o pauză de un an de când nu mai fusesem trimis în nicio misiune în exterior. Încredinţarea acestei misiuni, de data aceasta şi cu aprobarea ministrului Emil Bobu, m-a surprins, mi-a indus speranţa unei posibile intrări în normalitate. Oare!?

Deplasarea în Japonia, împreună cu ofiţerii din subordine şi un număr de lucrători din M.A.E. român am făcut-o cu aeronava prezidenţială trimisă în cursă tehnică pe ruta Bucureşti-Tokio. În drum spre destinaţie am avut o escală tehnică pe aeroportul din oraşul siberian Novosibirsk. Am ajuns aici în miez de noapte. Era un frig cumplit. Primirea conducerii aeroportului în sala de protocol a fost însă una deosebit de caldă şi prietenoasă: băuturi fine şi gustări pe măsură. În timpul discuţiilor de curtoazie reciprocă, comandantul aeroportului îşi manifestă, abia schiţat, dorinţa de a vizita noua aeronavă prezidenţială românească. Tăcerea instalată subit, încă înainte ca dorinţa să devină explicită, a fost spartă de intervenţia d-lui Constantin Oancea, adjunct al M.A.E. român, care cu spontaneitatea-i cunoscută, aruncă printre convivi calul troian al deturnării discuţiei în direcţia din care bate vântul călduţ al destinderii. Slăbindu-şi nodul de la cravată, cu privirea ţintuită mai întâi spre ruşi, apoi şi spre noi, zice:

- Am impresia că atmosfera caldă creată de gazdele noastre, face din frigul siberian o anecdotă! Nu vi se pare?

Noi am aprobat râzând, siberienii şi-au destins feţele într-un zâmbet condescendent. După scurt timp ne-am despărţit cordial pe aeroport: noi urcând în grabă în aeronavă, gazdele făcându-ne cu mâna de la scara de îmbarcare. Zborul către destinaţia finală a fost obositor, dar însoţit de un spectacol al naturii cum nu mai văzusem şi nici n-aveam să mai văd vreodată. Zburam la peste 10.000 metri înălţime, sub un cer de un albastru miraculos. Înapoi, privind, vedeam cum întunericul se scurge încet, încet în haos, împins de năvala luminii dinspre „Ţara Soarelui Răsare”. Basm de-ar fi fost şi tot nu mi-ar fi îndoit senzaţia de vis, cu ochii deschişi, că alunec pe un tobogan al Universului sprijinit de stele spre baia de lumină a Soarelui. Senzaţional spectacol! În spate, apus de stele–în faţă, răsărit de soare; şi să le vezi pe amândouă deodată!

Am ajuns la Tokio în jurul orei zece dimineaţa. Deşi foarte obosit de drumul atât de lung, nu am dormit în ziua aceea; schimbarea fusului orar cerea o asemenea decizie. A doua zi, ajutat de funcţionarii Ambasadei române la Tokio, am intrat în contact cu omologii noştri niponi şi am trecut la pregătirea măsurilor de securitate în localităţile şi obiectivele pe care preşedintele României urma să le viziteze pe timpul şederii sale în

87

Japonia: Tokio, Yokohama, Kyoto şi Osaka. Nu o să intru în detalii legate de pregătirea, desfăşurarea şi rezultatele vizitei.

Eu mă voi opri doar asupra câtorva impresii culese, sau întâmplări petrecute pe timpul pregătirii şi desfăşurării vizitei.

Japonia este o ţară fabuloasă. Niciodată, de când respir, văd şi gândesc nu am fost atât de impresionat, de ceva precum ceea ce mi-a fost dat să văd, să simt, să constat şi să încerc a evalua în această ţară. Urbanismul şocant al oraşelor vizitate, care îţi încântau ochii prin modernismul lor îmbinat armonios cu oaze de arhitectură tradiţională, curţile din faţa caselor cu micile lor grădini împodobite cu nelipsitele pietre şi flori multicolore, terasele caselor, nu prea înalte, amenajate pentru sportul matinal, străzile, chiar şi cele mai mici, un fel de uliţe de pe la noi, pietruite sau asfaltate şi spălate cu detergent în fiecare noapte … Şi oamenii, în fluvii de o parte şi de alta a străzilor, cu mersul lor, iute şi mărunt, preocupaţi parcă doar de gândul că trebuie să ajungă cât mai repede undeva, ca să facă ceva, într-atât era de pregnantă absenţa gălăgiei de pe alte străzi de aiurea şi de la noi, de pildă … Şi ţinuta lor îngrijită ca şi trotuarele pe care călcau; femeile purtau bluze albe, iar în picioare sandale decupate la spate, lăsând să se vadă şosetele de un alb imaculat. Ca orice român interesat de excepţii, am urmărit îndelung femeile, privindu-le din spate, nu ca să le admir picioarele, dar să văd şi eu, ca orice cârcotaş, măcar o şoseată murdară, ruptă, cârpită sau măcar aşezată neglijent pe picior. Încercare zadarnică. În metrou, linişte deplină; n-am auzit nici măcar un scâncet de copil. Dar de hărnicia şi meticulozitatea luării deciziilor urmate de acţiune neîntârziată pentru aplicarea lor, ce să mai vorbim . Iată două situaţii . Într-o seară, mergând pe jos de la Ambasadă la hotelul în care eram cazat, am observat un mic magazin, un fel de butic, în care lucrau de zor nişte zugravi. A doua zi dimineaţa, cam pe la ora zece, am trecut din nou pe lângă acel magazin; din el intrau şi ieşeau cumpărători. Păcat că astfel de exemple se întâlnesc atât de rar pe la noi. Iar acum iată şi un exemplu de cumpănire şi forţă în luarea şi punerea în aplicare a unei decizii. Am fost trimis în Portul Yokohama să pregătesc sosirea preşedintelui Ceauşescu în vizită la acest obiectiv. Mai era circa un sfert de oră până la sosirea înaltului oaspete. Primesc un mesaj imperativ de la generalul Pacepa:

- Asigură-te că preşedintele Nicolae Ceauşescu va fi întâmpinat la sosire de un număr cât mai mare de oameni şi cu aplauze.

Cum să fac asta tocmai în Japonia, m-am întrebat eu, nu fără tulburare. Am rugat pe omologul meu nipon să-mi faciliteze o întâlnire cât mai rapidă cu cineva din decidenţii posibili în aplicarea acestei cerinţe a părţii române. Am fost primit imediat de un grup de cinci persoane din staful de coordonare a vizitei ce urma să aibă loc în scurt timp. Le-am expus cât mai concis cu putinţă dorinţa noastră. M-au ascultat cu atenţie, dând din cap cât mai des, că înţeleg ce doresc, după care au început să discute îndelung între ei. Cred că această discuţie purtată în surdină a durat peste cinci minute, motiv de îngrijorare pentru mine. Tocmai când începuse să mi se topească speranţa, unul dintre cei cinci se ridică, dă un telefon şi ne comunică scurt că şi ei se gândiseră la aşa ceva, sens în care luaseră deja măsuri. Greu să găseşti un japonez, care, fiind de acord cu iniţiativa ta, să nu-i marcheze materializarea cu amprenta blazonului nipon. La fel s-a întâmplat şi acum. Peste numai câteva minute circa 16 - 20 de oameni, bărbaţi şi femei purtând cămăşi sau bluze albe, s-au aşezat pe două rânduri, în zig-zag, la locul primirii; astfel încât să facă posibil salutul japonez tradiţional de bun venit: aplecarea corpului în faţă de câteva ori, în semn de preţuire faţă de oaspeţi. Aşa s-au petrecut lucrurile şi la sosirea preşedintelui nostru–fără ovaţii sau aplauze balcanice. Nicolae Ceauşescu gratulează

88

micuţul grup de întâmpinare cu un zâmbet fugar şi trece mai departe fără a schiţa niciun gest de mirare sau supărare. Doar privirea tăioasă, încărcată de reproş a lui Mihai Pacepa, mi-a tulburat întrucâtva liniştea dată de primul pas trecut cu bine în această vizită, lăsându-mă pe mâna japonezilor care ne-au dat o lecţie de curtoazie decentă şi civilizată. În rest, vizita la Yokohama a decurs excelent.

Toate acestea se petreceau în Japonia cu 35 de ani în urmă. Vrei nu vrei, constatarea unei noi realităţi induce comparaţia. Am comparat şi eu atunci. Concluzia: distanţa dintre ţara mea şi Japonia era mare în kilometri şi foarte mare în ani de civilizaţie. Din păcate astăzi distanţa dintre România şi Japonia în ani de civilizaţie s-a mărit şi mai mult, dureros de mult!

Acolo am mai avut parte şi de o întâmplare cu urmări neplăcute pentru mine. În reşedinţa rezervată cuplului prezidenţial, mi s-a repartizat şi mie o cameră, chiar în apropierea apartamentului celor doi soţi. Se înţelege că nu-mi fusese destinată acolo o cameră din motive de protocol, ci ca o cerinţă impusă de misiunea cu care fusesem învestit: să asigur nemijlocit aplicarea măsurilor stabilite pentru securitatea cuplului prezidenţial, pe tot timpul vizitei. Se înserase deja. Ies pe hol cu gândul să verific dacă elementele dispozitivului de securitate apropiată pe timpul nopţii se află la locul lor. Neşansă. În acelaşi timp apare în uşa apartamentului prezidenţial Elena Ceauşescu. Mă retrag repede în camera mea. Prea târziu – mă văzuse. Peste nici un sfert de oră mi se ordonă de către generalul Paul Marinescu să mă retrag la hotelul New-Otani, unde eram cazat, în locul meu urmând să se instaleze translatoarea de limbă engleză a tovarăşei, o doamnă de tot respectul. Mi-am zis şi eu în gând:

- Rămâi sănătoasă, tovarăşă, că-mi iau geamantanul şi plec!Şi m-am retras la camera 271 din hotelul în care cu numai câteva zile în urmă

fusesem încercat de un cutremur de mai mică magnitudine decât cel produs de expulzarea din palatul de tranzit al zeilor.

N-aş putea să opresc aici evocarea amintirilor din Japonia fără a spune că printre multele lucruri extraordinare văzute în această ţară, eficienţa poliţiei rutiere şi disciplina conducătorilor auto aflaţi în trafic, m-au copleşit. Toate deplasările coloanei oficiale pe timpul vizitei s-au desfăşurat fără ca circulaţia să fie oprită vreodată, şi fără ca măcar o dată să se fi petrecut ceva neplăcut. Coloana oficială era precedată de un grup de motociclişti, iar în faţa lor, motociclistul spărgător de val, aşa l-am numit eu, care despica în două prin simpla lui prezenţă fluviul de autovehicole, lăsând în urmă şenalul liber la navigare pentru nava amiral – coloana oficială.

Am plecat din Japonia răvăşit de întrebarea obsedantă pe care mi-o puneam ori de câte ori mă aflam în faţa unei noi deplasări pe teritoriul acestei ţări:

- Acolo, ce ar mai putea fi?Şi tot în Japonia, unde am petrecut peste 30 de zile, am simţit cel mai acut dorul de

ţară. Superlativele realităţilor din altă parte nu pot să anuleze dorinţa de a fi lângă ai tăi, chiar dacă locul tău de baştină este unul modest. Judecaţi-mi limbajul, dar nu-mi puneţi la îndoială sentimentele. Sunt convins că în lumea aceasta răvăşită de globalizare, sentimente de acest gen mai sunt şi vor mai fi împărtăşite de milioane şi milioane de oameni pentru mult, pentru foarte mult timp.

89

ACŢIONEAZĂ DISCRET, SĂ NU TE VADĂ TOVARĂŞA

Din Japonia, am fost trimis în Iordania cu aceeaşi misiune: să organizez măsurile de securitate şi gardă a preşedintelui României pe timpul vizitei ce urma să o efectueze în această ţară, după terminarea celei în curs de desfăşurare în Filipine. Cu o zi înainte de începerea vizitei în Iordania am primit un mesaj de la şeful meu, generalul Paul Marinescu:

- Acţionează discret, încă de pe aeroport la Amman, astfel încât să nu-ţi fie sesizată prezenţa.

De cine să nu-mi fie sesizată prezenţa, puteam să mă întreb eu? Dar mai era oare necesar? Am înţeles însă paradoxul poziţiei mele de locţiitor al şefului Direcţiei de Securitate şi gardă şi anume că eu, lt. col. Pavel trebuia să fiu prezent la datorie, pe furiş . De ce? Aveam să aflu de-abia către sfârşitul acelui an, 1975.

Vila destinată înalţilor oaspeţi români şi situată într-o zonă rezidenţială, foarte frumoasă, în oraşul Amman, era proprietatea unui demnitar iordanian. În consecinţă am dispus o verificare tehnico operativă amănunţită a clădirii, la care am participat personal. Nu s-a găsit nimic deosebit care să ridice probleme de securitate pentru cuplul prezidenţial român. Am găsit în schimb pe o etajeră, situate la vedere în livingul apartamentului, nişte reviste gen Playboy, în contradicţie, socoteam eu, cu pudibonderia etică a celor doi. Am rugat pe Mareşalul Curţii Regale, un om deosebit cu care mă împrietenisem încă de pe timpul vizitei regelui Hussein în România, să ridice acele reviste de acolo. Mareşalul a dispus îndepărtarea acestora din livingul apartamentului prezidenţial. Prudent, am verificat şi a doua zi apartamentul preşedintelui. Spre surprinderea mea, revistele apăruseră din nou acolo. De data aceasta am acceptat situaţia de fapt. În definitiv era o reşedinţă particulară, proprietatea unui demnitar iordanian tânăr şi foarte bogat. Nu insinuez nimic, neştiind dacă revistele au fost răsfoite, ignorate sau pur şi simplu ascunse de aghiotantul de serviciu al preşedintelui. Dar, recunosc că o vreme m-a măcinat ce s-a întâmplat în fapt cu acele reviste. Dimensiunea umană a oricărui om, fie el şi şef de stat, este dată până la urmă şi de disponibilitatea acestuia de a depăşi comportamentul indus de dogme ideologice sau limitele de cultură la contactul cu astfel de produse estetice destinate unui grup restrâns de oameni cu veleităţi elitiste şi interzise, restricţionate, vulgului.

Sosirea delegaţiei oficiale pe aeroportul din Amman a avut loc în jurul prânzului. Căldură sufocantă şi umiditate pe măsură. Dispozitivul de Securitate şi gardă pe aeroport era subţire, în concordanţă cu numărul mic de persoane prezente la ceremonia primirii delegaţiei române. Dar neprevăzutul răstoarnă adesea chiar şi cele mai bune decizii şi dispozitive stabilite pe baza unor informaţii incomplete şi eludarea situaţiilor ce pot

90

apărea din varii motive, ca de exemplu neluarea în calcul a faptului că în apropierea imediată a zonei sunt oameni, care, împinşi de curiozitate, dau năvală la astfel de manifestări. Aşa s-a întâmplat şi pe aeroportul din Amman. Un grup de oameni, nu prea mulţi, dar entuziaşti şi needucaţi, dau buzna la ieşirea din aeroport, creând o mică busculadă, care îngusta culoarul de trecere. Am socotit de datoria mea să intervin pentru a restabili ordinea, ceea ce nu a fost deloc greu-oamenii fiind paşnici dar curioşi să-l vadă pe regele lor, şi parte şi pe oaspetele acestuia. Oricât de discret am încercat să fiu în intervenţia mea, nu am putut să-mi ascund prezenţa aşa încât să nu fiu văzut de cine nu voia să mă vadă acolo.

Mi-am continuat misiunea până la intrarea în vila – reşedinţă. Acolo am fost oprit de generalul Paul Marinescu care mi-a dat ordin să mă pregătesc degrabă să plec cu primul avion la Bucureşti, că este multă treabă de făcut acolo. De faţă era şi Mareşalul Curţii Regale, care s-a declarat şi el surprins şi mâhnit că plec. La sosirea în ţară, generalul Marinescu mi-a înmânat în dar de la Mareşal, un ceas de mână care avea inscripţionat pe cadran, în relief, numele Maiestăţii sale Hussein Ibntalal, rege al Iordaniei, pe care îl port şi acum ca pe o frumoasă şi de neuitat amintire.

MUSAI PENTRU CUPLUL CEAUŞESCU: PAT DUBLU ŞI FĂRĂ AER CONDIŢIONAT ÎN LIBERIA

La scurt timp după revenirea la Bucureşti am fost inclus în grupul operativ trimis la Monrovia, să pregătim măsuri de securitate şi gardă pentru vizita pe care şeful statului urma să o facă în Liberia. De data aceasta nu am mai fost numit şef al misiunii, ci locţiitor … Şef a fost numit lt. col. Emilian Georgescu, locţiitor al şefului Direcţiei de Contrainformaţii Economice, un prahovean de-al meu, om de bun simţ şi înzestrat cu mult umor, pe care îl folosea adesea ca antidot al stresului provocat de comunicarea profesională greoaie cu omologii noştri din Monrovia, dar şi de mediul climatic şi social din această ţară africană.

Cu două zile înainte de începerea vizitei în Liberia soseşte la Monrovia generalul Nicolae Doicaru în calitate de consilier al preşedintelui, pentru mine şi şef direct pe linie profesională: era prim adjunct al ministrului de Interne. De cum soseşte, mă cheamă şi-mi cere imperativ să-i prezint conceptul şi măsurile de detaliu stabilite până atunci pentru securitatea cuplului prezidenţial. Scap de sub control nevoia stăpânirii de sine în faţa unui şef ca Nicolae Doicaru şi răbufnesc.

- Nu eu, ci şeful numit pentru organizarea misiunii de securitate şi gardă în Liberia ar trebui să fie chemat la raport!

- Băiete, întreci măsura ... Pentru mine tu eşti specialistul care are responsabilitatea desfăşurării fără evenimente a misiunii. Dacă mai continui aşa, te trimit imediat la Bucureşti.

- Am să execut acest ordin numai dacă îmi va fi dat în scris ... Generalul îşi încrâncenă privirea, iar eu, cunoscându-i năravul, dar şi leacul încrâncenării, îi înmânez mapa deja pregătită cu documentele misiunii, îngăduindu-mi un zâmbet uşor de reconciliere. A luat mapa şi s-a apucat să studieze documentele însoţite de harta operativă a misiunii „uitându-mă” în picioare. Deşi era trecut de miezul nopţii şi măcinat

91

de căldurile Africii, i-am iertat „uitarea”. Îl cunoşteam bine pe generalul Doicaru. Se manifesta dur în faţa celor cu spinarea cocoşată de umilinţa bâjbîielii şi a lipsei de argumente şi moderat, chiar conciliant, dar mereu sobru, în faţa celor ce-i probau potenţa profesională cu argumentul faptei.

- Da, e bine ce aţi făcut voi aici, dar mai sunt două lucruri mărunte pe care te rog pe tine să le rezolvi.

- Am să fac tot ce-mi stă în putinţă să le rezolv.- Primul. În dormitorul prezidenţial să fie instalat un pat dublu; tovarăşul şi

tovarăşa nu admit să doarmă în paturi separate.- Am înţeles, răspund eu, deşi ştiam că va fi greu, întrucât atât eu cât şi cei de la

Protocol mai încercaserăm să rezolvăm această situaţie, dar fără rezultat, pentru simplul motiv că în tot palatul nu exista un astfel de pat.

- Al doilea. Ştii că tovarăşul nu suportă aerul condiţionat, mai ales în maşină. Să iei măsurile necesare ca în maşină …

- Să nu funcţioneze aparatul de aer condiţionat! adaug eu mirat.- Exact, găseşti tu pe cineva care să-l strice, măcar în prima zi de vizită.M-a bătut pe umăr şi zâmbind larg îmi zice:- Noapte bună, băiete şi succes!Cerinţele generalului au fost executate. Patul dublu a fost adus în Palatul –

reşedinţă cu sprijinul neobositului diplomat Ioan Donca. Cu aerul condiţionat a fost mai greu. Dar până la urmă cu 20 de dolari daţi, mită desigur, şoferului şefului serviciului Securităţii Prezidenţiale din Liberia, s-a rezolvat şi această problemă. Nu ştiu dacă aparatul de aer condiţionat din maşina oficială a rămas stricat pe tot timpul vizitei. Ştiu însă că nu am primit nici laude şi nici reproşuri din nicio parte.

Au mai fost şi alte întâmplări; unele amuzante, altele chiar primejdioase dacă s-ar fi consumat până la capăt.

Iată una din ele. Ajungem în camera rezervată mie şi lt. col. Emilian Georgescu la Hotelul Continental, singurul mai acătării din Monrovia. Ca orice profesionişti cercetăm cu migală încăperea pentru a afla dacă a fost sau nu echipată tehnic. La început n-am găsit nimic. Colegul meu, mai priceput în domeniu se apropie de telefon, locul cel mai banal în care să instalezi un mijloc de ascultare. Descoperă ce căuta şi zice cu glas firesc comunicării unei întâmplări banale:

- Măi dar dobitoci mai sunt şi aştia … uită-te şi tu ce mi-au pus în geamantan şi cu degetul la gură, semn să tac, îmi arată ce a găsit – un microfon instalat rudimentar în telefon. Îşi continuă povestea lui banală şi luîndu-mă de mână, mă scoate pe hol unde hotărâm: tehnica să rămână acolo, iar noi să discutăm numai lucruri lipsite de interes operativ, împănate din când în când cu aprecieri laudative la adresa profesionalismului şi ospitalităţii gazdelor noastre.

Alta. A doua seară suntem invitaţi la o bere la cafeneaua hotelului de către fiul preşedintelui William Tolbert Jr. O numesc aşa pentru că după cum s-a consumat întâlnirea, nu a lăsat loc unei conotaţii de protocol. A durat puţin, poate cu ceva mai mult de 30 de minute. Am plecat, eu şi lt. col. Emilian Georgescu spre cameră. În faţa liftului, două tinere negrese. Le oferim întîietate. Se închide uşa liftului, moment prielnic pentru una dintre ele să mă strângă discret în zona sensibil – erotică a oricărui bărbat. Am tratat momentul ca pe o întâmplare amuzantă. Am coborât la etajul cinci unde se afla camera noastră. Au coborât şi ele, mergând alene în aceeaşi direcţie cu noi. Noi intrăm în

92

cameră, ele îşi continuă deplasarea pe hol. Eu am intrat imediat în baie să fac un duş. Tocmai când eram pe terminate, prietenul meu îmi comunică amuzat:

- Pavele, vino repede că avem musafiri!Mă înfăşor în prosop şi ies. Georgescu ţinea mâna pe clanţă. În cadrul uşii două

negrese, cele care ne acompaniaseră în lift, insistând timid să intre în cameră. Noi râdem amuzaţi de situaţie, ele schiţează un zâmbet stânjenit, fără să facă însă niciun pas înapoi. Georgescu marşează, accentuînd penibilul pentru bietele fete:

- Cât costă? – întreabă el în engleză.Fetele dau din cap, semn că nu costă nimic. Le spunem, cu decenţă, la revedere şi

ne retragem în cameră, închizând uşa. De atunci nici ele şi nici alte fete nu ne-au mai bătut la uşă, cât am stat în Liberia. Dar dacă muşcam momeala?...

O ultimă întâmplare din multele care s-au petrecut pe timpul vizitei în Liberia. Pe fond, această întâmplare nu are nimic senzaţional din punct de vedere operativ,

dar omeneşte privind lucrurile, are mult haz, gustat şi de mine; acum, nu şi atunci. Dovadă că întâmplări trăite cândva în derută şi spaimă, pot deveni peste timp, prin rememorare, prilej de destindere a frunţii încreţite de ani. Haideţi să ne bucurăm împreună: eu rememorând cu haz această întâmplare petrecută cu multă vreme în urmă, dvs. amuzându-vă, dacă va fi cazul, citind povestea ei aşternută pe această pagină.

Mă aflam împreună cu Nicolae şi Elena Ceauşescu, însoţiţi de preşedintele liberian, într-o poieniţă din pădurea cu arbori de cauciuc, situată undeva la 60 - 70 km de Monrovia. Într-o parte a poieniţei se aflau preşedintele şi suita sa, încadraţi în spate şi în lateral de garda de corp şi de câţva ofiţeri din dispozitivul de securitate liberian. Undeva, mai în lateral, prezent la datorie „pe furiş”, şi eu. În faţă erau doar două persoane: un specialist liberian care prezenta tehnologia recoltării emulsiei din scoarţa arborilor de cauciuc şi translatorul. În rest, pe acolo, nimeni. Observ că tocmai în acea zonă neacoperită de dispozitiv se afla capătul unei fel de poteci care ducea în interiorul pădurii. Era greu de sesizat din prima. Mă furişez cât pot de bine, să nu fiu văzut de cine nu trebuie şi mă postez chiar în „gura” potecii. În scurt timp aud în spatele meu paşi, călcând uşor şi voci abia şoptite într-un registru mai degrabă onomatopeic decât al unui limbaj articulat, oricare ar fi fost el. Instinctiv întorc capul şi văd nişte chipuri negre dar aureolate de curiozitate şi nerăbdare să vadă ce se întâmplă în poieniţa lor. Erau aproximativ 10 - 12 persoane, bărbaţi şi femei. Instinctiv mă întorc cu spatele către ei şi-mi fixez braţele–baraj pe cei doi arbori care stăjuiau poteca la intrarea în poieniţă. Au înţeles gestul meu abia după ce au luat contact cu braţele mele pe post de barieră. Împingeau atât cât să-şi întindă gâturile peste braţele mele, ca să poată vedea ce doreau să vadă. Vă daţi seama, este o problemă de echilibru, nu poţi să rămîi cu braţele fixate ca pe cruce. Le mai mişti, în funcţie de insistenţa oponenţilor. Aşa se face că la un moment dat, simt o apăsare ciudată în podul palmei stângi. Semăna cu presiunea neintenţionată a unei mingi ţuguiate … din cauciuc „natural”, consistentă în substanţă … caldă şi destul de bine umflată. Se înţelegea că om viu fiind intuiam ce poate să fie, dar nu-mi venea să cred fără un minim control al realităţii. Aşa că îmi întorc privirea spre stânga, fără să-mi retrag braţele şi … Era ce intuisem. O tânără negresă, îşi sprijinea una din proeminenţele bustului său gol pe palma mea stângă. Am lăsat mâna să coboare ceva mai jos de vârful „dealului” şi am lăsat-o acolo până la sfârşitul ceremonialului, care din fericire, a fost foarte scurt. Un episod din viaţa mea şi a tinerei negrese consumat sub tensiuni diferite– la mine, misiunea, la ea curiozitatea. Nici ea, nici ceilalţi, toţi la bustul gol, nici măcar nu s-au amuzat. Poate doar eu acum, şi poate şi cititorul acestei rememorări târzii.

93

Am plecat din Liberia cu sentimentul că las în urmă o ţară în care oamenii sunt bătuţi şi de cer şi de Pământ şi mai ales de nemiloasa uitare a lumii. Soare mult şi nori puţini, umiditate sufocantă, dar nu şi ploi, pământ uscat cu rod puţin, multe bogăţii în subsol şi sărăcie şi mai multă la suprafaţă, malnutriţie şi prostituţie la vedere, despăducherea copiilor la margine de trotuar, tristeţe şi resemnare pe chipurile oamenilor.

Mă întrebam atunci şi mă întreb şi acum: oare va fi posibil vreodată ca cineva de pe pământ, sau din afara lui, să facă ceva ca această croială strâmbă a lucrurilor pe Terra să fie îndreptată? Sau măcar să împiedice ca blestemul foametei să mai cadă peste capetele copiilor care n-au nici vinovăţia producerii ei, nici puterea s-o învingă! Dacă aş apuca să trăiesc împlinirea acestei datorii a lumii m-aş simţi dator să strig:

- Lume …! Lume …! Aşa te vreau, aşa te vrem – dreaptă cu toţi!Copleşit de aceste gânduri omeneşti, am ajuns la Bucureşti să-mi duc mai departe

blestemul carierei mele – să fii prezent la datorie pe furiş; mai ales că în Liberia datorită condiţiilor specifice de acolo, dar şi înabilităţii mele, am fost expus de mai multe ori vederii de aproape de către ochiul vigilent prezent şi el la datorie – cu drepturi depline!

APROAPE DE INFARCT PE BĂNEASA

Se întâmpla în anul 1974. Nu îmi mai amintesc anotimpul – sigur nu era iarnă. Mă aflam în biroul meu de lucru în calitate de înlocuitor la comanda Direcţiei, generalul Paul Marinescu fiind bolnav. Pe telefonul scurt, dispecerul de serviciu îmi raportează:

- Am fost informat pe linie operativă că peste aproximativ o oră şi jumătate urmează să aterizeze pe Aeroportul Băneasa aeronava prezidenţială. Cancelaria Comitetului Central nu mi-a transmis încă lista de protocol cu cei ce urmează să-l întâmpine la sosire pe tovarăşul preşedinte.

- Anunţă-l pe ministrul de Interne şi execută măsurile de comunicare operativă din planul de securitate şi gardă „Aeroport Băneasa gradul unu”, am ordonat eu.

Trec peste amănuntele pregătirii acestei misiuni de primire a şefului statului la aeroport, care, în principiu, nu se anunţa prin nimic a fi una specială, cum ar fi de exemplu, o primire cu public sau sub imperiul unei situaţii informativ-operative deosebite. Surprindea doar prin aceea că preşedintele revenea la Bucureşti cu o zi mai devreme decât ne aşteptam noi. Nu mai ştiu exact de unde se întorcea, presupun că de la o întâlnire avută cu Todor Jivkov, probabil la Varna sau Neptun. Fie şi numai revenirea în memorie a Primului - Secretar al Partidului Comunist Bulgar mă încurajează să părăsesc tărâmul tragicului, indus oarecum în titlul acestui capitol şi să poposesc o clipă în cel al comicului.

Todor Jivkov era aproape nelipsit de la partidele de vânătoare “prieteneşti” organizate de Nicolae Ceauşescu în diferite ocazii. Cineva, care pretindea a fi fost martor ocular la masa cu care se încheiase o astfel de acţiune, mi-a relatat că între Ion Gh. Maurer şi Todor Jivkov preşedintele Consiliului de Miniştri, prezent şi el la

94

vânătoare ar fi avut loc următorul dialog în legătură cu pregătirea viitorului congres al Partidului Comunist Bulgar:

– Şi cum merg pregătirile pentru Congres, tovarăşe Jivkov?– Merg bine, sunt pe terminate. Împreună cu un grup restrâns de tovarăşi ne-am

retras la Varna ca să definitivăm documentele …– Şi cum este acolo la Varna?– Este plăcut. Fiecare face câte ceva util; ce se pricepe mai bine …– Şi dumneata ce faci?– Eu fac mămăliga …Ion Gh. Maurer recunoscut pentru şarmul lui deosebit, dar şi pentru aciditatea

reacţiei sale în faţa mediocrităţii, nu se mai putea opri din râs. Se opreşte totuşi şi zice, parcă numai pentru sine “Şi eu care credeam că numai noi ştim să facem mămăligă!”.

S-ar putea să avem de-a face doar cu o anecdotă, dar tot merită să ne punem întrebarea: să fie vorba de umor voluntar sau de un adevăr tragi - comic în răspunsul lui Jivkov şi replica lui Maurer?

*

Mă grăbesc să revin pe tărâmul realităţii întâmplărilor trăite pe Aeroportul Băneasa în anotimpul nedefinit al anului 1974. Se apropia înserarea când am ajuns acolo. Trafic aerian închis, deci lume puţină, câţiva lucrători ai aerogării, subordonaţi de-ai mei prezenţi la datorie şi cei sosiţi acolo să se încline cu bucurie şi recunoştinţă în faţa şefului suprem revenit printre ei, să asculte şi să execute de îndată dispoziţiile şi indicaţiile acestuia. Şeful misiunii de securitate şi gardă la aeroport îmi raportează că totul este în ordine: dispozitivul de pază a perimetrului format din militari în termen este instalat şi completat după plan, verificările tehnico - operative în incinta aerogării şi pe pista de aterizare sunt pe terminate. Informativ, nu se întrevăd probleme deosebite.

- Tovarăşul ministru Emil Bobu a sosit? – întreb eu.- Nu încă. Dispecerul de serviciu continuă să-l caute. A zis că are el un fir ...N-am mai avut răbdare să aflu unde duce „firul” dispecerului de serviciu şi

am ieşit pe platforma din faţa aeroportului cu privirea întinsă şnur de-a lungul pistei de aterizare. Nimic deosebit nu mi-a atras atenţia. Toate păreau în regulă – până şi umbra trupului meu împinsă de soarele aflat în asfinţire, într-o lungă şi maiestoasă aşternere la picioarele mele. După umbră, păream mare! Depărtarea de clădirea aerogării şi mirajul soarelui mă adânceau şi mai mult în liniştea dinaintea furtunii ce avea să vină.

Simt în spate fugă de paşi apăsaţi care se îndreptau spre mine. Era un ofiţer din Serviciul T.O. al Direcţiei. Mă întorc către el şi-i ascult raportul:

- Raportez, sunteţi chemat urgent la telefon. Se pare că s-a întâmplat ceva foarte grav în judeţul Argeş.

Oricât de imperioasă era chemarea mea la telefon, m-am deplasat rapid, dar nu într-atât încât să stârnesc întrebări de genul: “Ce s-o fi întâmplat de fuge ăsta ca nebunul?” Nu păream panicat, dar neliniştea se putea citi pe faţa mea. Când un geam se sparge ochii clipesc a-ntrebare, când liniştea se sparge, din ochi ţîsneşte tulburarea, neliniştea. Ajuns la telefon, dispecerul Direcţiei a V-a îmi raportează cu apăsare egală pe fiecare cuvânt:

- De la Inspectoratul Judeţean Argeş am primit următoarea informaţie: „Se pare că la Barajul Vidraru a avut loc o catastrofă tehnică. Nu se cunosc încă nici cauza,

95

proporţiile sau urmările catastrofei. Pe tovarăşul ministru Bobu încă nu l-am găsit. Terminat”.

Terminat păream a fi şi eu la primirea acestei informaţii. Se zice că în momente de cumpănă responsabilitatea funcţiei îţi oferă două şanse: să intri în panică sau să acţionezi pragmatic sub imperiul judecăţii reci şi a calmului. Am avut-o, spre fericirea mea, pe cea de-a doua. Am cerut dispecerului de serviciu să mă pună în legătură prin transfer radio cu şeful Inspectoratului Judeţean Argeş. În scurt timp am aflat de la acesta că se deplasează cu viteză maximă spre locul catastrofei; ofiţerul de obiectiv aflat în zonă îi raportase cu câteva minute mai devreme că valuri mari de apă se rostogolesc pe valea Argeşului, zdrobind câteva case din aval. Nu s-a raportat până acum dacă sunt sau nu victime. Se pare că nu sunt. Şi s-a întrerupt legătura. Ce mai puteam eu să fac acum? Nimic altceva decât să mă gândesc la cine şi cum să-l informeze pe Nicolae Ceauşescu despre incidentul de la Barajul de pe Argeş! Iar ministrul meu de Interne întârzia să apară. Fără să-mi dau seama mă trezesc cutremurat de ceea ce eu ştiam, ce nu se cunoştea public atunci despre acest baraj: în cazul în care întreaga cantitate de apă aflată la un moment dat în lacul de acumulare ar fi rupt brusc barajul, în numai două - trei ore nivelul apei revărsate peste oraşul Piteşti ar fi atins cota de 12 m.

Calvarul din minte şi inimă se încheie odată cu sosirea neaşteptată a ministrului Emil Bobu. Îi raportez pe nerăsuflate tot ce aflasem despre incidentul de la Barajul Vidraru. S-a albit la faţă, firesc pentru un om cu asemenea responsabilitate în partidul comunist, în stat. Fără să scoată o vorbă se îndreaptă către ieşirea spre pista de aterizare îndemnându-mă să-l urmez. Se opreşte la ieşirea din clădirea aeroportului şi, după mimarea unei scurte dar adânci meditaţii îmi zice, de fapt îmi ordonă:

- Având în vedere că ştii cel mai bine amănuntele legate de incidentul, aşa să-i zici, de la Baraj, tu o să-i raportezi tovarăşului despre acest eveniment, când ajunge în salonul aeroportului. Raportul trebuie să fie scurt şi în aşa fel încât să nu-l îngrijoreze pe tovarăşul Secretar General.

Îmi venea să urlu în faţa unui asemenea laş transfer de responsabilitate din partea unui ministru. Fără să cer permisiunea, mă îndepărtez câţiva paşi lateral, cu intenţia să încropesc mental în cuvinte cât mai potrivite şi puţine raportul despre eveniment, pe care urma să-l prezint şefului statului. Ministrul a rămas pe locul lui, meditând şi el la ale lui.

Obişnuiam şi mai obişnuiesc încă, în momente grele de viaţă să-mi limpezesc mintea privind cerul şi pământul, limitele orizontului desenat generos de Soare sau vag definit de lună şi de stele, cu speranţa că de acolo poate veni plusul de energie pentru a merge mai departe. Aşa făceam şi atunci. Priveam spre cer. Luminile avionului încep a se zări, se afla în procedura de aterizare. Nu peste mult timp avea să se termine totul cu bine, mă gândeam eu. În definitiv, după catastrofa de la Vidraru, despre care tocmai eu trebuia să-i raportez, ce putea să mai urmeze? Un foc de armă! … Da, un foc de armă pe aeroport şi încă destul de aproape încât să producă panică în rândul celor aflaţi în afara clădirii aerogării. Un foc de armă pe un aeroport înainte cu puţin timp de aterizarea aeronavei prezidenţiale este ceva foarte grav, extrem de grav. Speriat, cum şi eu eram, Emil Bobu se îndreaptă către mine şi mă întreabă furios:

- Ce-a fost asta?- Un foc de armă automată; pe perimetrul aeroportului, am răspuns eu.- Şi tu ce păzeşti aici? Cu ce te ocupi…

96

- Paza perimetrului aeroportului cu militari în termen nu intră în atribuţiunile Direcţiei a V-a, ci ale Ministerului Apărării Naţionale. Ar trebui întrebată Direcţia a IV-a de Contrainformaţii Militare.

- Şi unde este şeful Direcţiei a IV-a?- În holul aeroportului, întrebaţi-l pe el ce s-a întâmplat.Ministrul s-a repezit în aerogară, iar eu am rămas ţintuit locului parcă pironit şi de

cer şi de pământ. Era prea mult pentru mine într-o singură zi. Simţeam cum încet-încet se instalează în mine o stare pe care nu o mai avusesem până atunci. Detaşat de toate câte se întâmplaseră am fost “înhăţat” de spaima morţii, străină mie până atunci. O stare de leşin iminent, ameţeli şi vertijuri îmi frângeau încetul cu încetul echilibrul fizic. Dar pe neaşteptate a venit salvarea, nu ambulanţa, ci hemoragia nazală scurtă şi nu prea abundentă; suficientă pentru restabilirea unui oarecare echilibru fiziologic. Tocmai când îmi duceam batista la nas, simt o mână pe umăr. Era colonelul Nuţă, viitor general, şi şef al Direcţiei de Contrainformaţii Militare, care prin ceea ce mi-a spus, m-a repus pe picioare, ca să zic aşa.

- Ce-i cu tine omule? S-a rezolvat totul cu bine. Un caz banal. Un tânăr labil mintal a încercat să sară gardul de pe perimetru, ca să intre pe aeroport. Somat regulamentar de un soldat aflat în post, acesta nu s-a supus şi a tras un foc de armă în sus. Zgomotul armei de foc l-a speriat atât de tare pe tânăr, încât s-a prăbuşit leşinat la pământ. L-am trimis la spital cu o maşină de-a noastră. Asta a fost tot.

Cele auzite m-au făcut să-mi revin şi să-mi văd mai departe de misiunea mea. Când preşedintele Nicolae Ceauşescu a intrat în holul aeroportului m-am apropiat şi i-am prezentat pe nerăsuflate raportul privind incidentul de la barajul de pe Argeş. Nici măcar nu s-a oprit, şi-a încetinit doar mersul ca să mă asculte. Nu a zis nimic, n-a mai cerut niciun amănunt de la mine. Cred că era deja informat de cele întâmplate pe o altă cale de comunicare.

În noaptea ce a urmat nu am dormit. Nu era prima noapte nedormită de când lucram în Direcţia a V-a. Câţi ştiu oare ce se petrece dincolo de aparenţe în viaţa unui ofiţer din sistemul de securitate al unei ţări?

SUB SEMNUL INCOMPATIBILITĂŢII CU ELENA CEAUŞESCU

Dacă la datul meu bărbătesc aş fi plecat în lume să-mi caut perechea şi aş fi întâlnit numai femei ca Elena Ceauşescu, aş fi rămas pentru totdeauna inocent şi becher. Într-atât a reuşit Elena Ceauşescu să-mi fixeze în mental arhetipul femeii imposibile, al femeii care apelează în comunicarea cu cei neagreaţi de ea, doar la privirea din ochii ei înguşti, încărcaţi de dispreţ şi silă. Multe începuturi de somn mi-au fost amânate de apariţia pe ecranul din spatele pleoapelor închise a unor imagini virtuale ale feţei sale brăzdate de rictusul respingerii şi al desconsiderării.

97

Am început atât de abrupt acest subiect întrucât, insist, niciodată această femeie nu şi-a lăsat faţa privită de ochii mei, întâmplător aproape, mai mult decât îi îngăduia timpul să-şi întoarcă privirea şi capul în cealaltă parte. Şi n-a încercat, măcar un pic, vreodată, să-l „citească” de aproape pe omul pus lângă ea, prima doamnă a ţării, să-i apere integritatea fizică şi viaţa, punându-şi la nevoie în pericol propria viaţă; se pare că lectura dosarului meu personal îi fusese de ajuns. Faptul că Elena Ceuşescu îmi citise dosarul sau, mă rog, sinteza lui, nu suferă nicio îndoială. Iată dovada. Într-una din zilele perioadei în care bariera „iadului” din care urma să fiu alungat începuse să se ridice, mă întâlnesc pe holul Direcţiei a V-a cu generalul Nicolae Pleşiţă, bun prieten cu generalul Paul Marinescu, dar şi un apropiat al familiei Ceauşescu multă vreme. Văzându-mă abătut, mă angajează într-o discuţie, voit încurajatoare la început, dovedită la încheiere, mai degrabă lămuritoare pentru mine.

Eu i-am spus doar atât:- Suport din ce în ce mai greu modul în care sunt tratat de Nicolae Ceauşescu şi

mai ales de Elena Ceauşescu şi Emil Bobu.Generalul Pleşiţă:- Măi Pavelică, nu te mai chinui să afli misterul situaţiei tale în Direcţie. Misterul

este Coana Leana. Toată lumea ştia că generalul a fost întotdeauna slobod la gură şi că se exprima fără menajamente, de multe ori butucănos. După întoarcerea tovarăşului din vizita oficială făcută în Liban şi Irak, continuă generalul, tovarăşa mi-a cerut să-mi spun părerea despre cum au decurs lucrurile cu securitatea preşedintelui, mai ales în Liban, unde situaţia este cam tulbure. I-am răspuns că foarte bine şi că noul locţiitor al generalului Marinescu, lt. col. Pavel s-a dovedit a fi un ofiţer calificat pentru această funcţie. Ea mi-a replicat ţâfnos: - Calificat pe dracu! Cum de v-aţi gândit voi să aduceţi lângă tovarăşul, pe ăsta care este căsătorit cu o nemţoaică?

Restul discuţiei a fost oarecum banal - el, generalul, încerca să mă încurajeze, eu să mă întreb dacă nu cumva în afară de dosar, mai sunt şi alte motive pentru care înlăturarea mea din funcţie devenise iminentă; prea se adunaseră multe!

Prima mea întâlnire nefericită cu Elena Ceauşescu am prezentat-o. Dar a fost vreo întâlnire fericită, sau măcar normală, „cu prima doamnă a ţării”?

Se întâmpla la Galaţi pe malul Dunării, la Şantierul Naval. Era plăcut şi era vară, în nu ştiu ce an, probabil 1974. Pe marginea Dunării, fălos cu gigantismul său, un vas maritim de mare tonaj, aştepta cuminte, ca un copil, botezul, lansarea la apă. Totul era pregătit pentru ce urma să se întâmple. Mulţime de oameni cu mâncărici în palme, cu vocile acordate la unison pentru urale de către bagheta magică a activiştilor, buchete de flori cu destinaţii stabilite, inclusiv sticla de şampanie în aşteptare să dea zvâcul lansării navei la apă, momente de fală şi de izbândă autentică ale constructorilor de nave gălăţene şi nu numai ale lor. Mai urma doar să sosească cei doi „naşi” de la Bucureşti ca să împlinească ritualul botezului laic al noului petrolier românesc. Au sosit. Aplauze îndelungate, urale aşişderea … Se urcă la bordul navei unde se bucură cu emoţie de marea „lor” realizare, lăsând să le scape şi câteva felicitări adresate constructorilor încheiate cu îndemnul „primului constructor de nave al ţării”:

- Putem şi mai mult, tovarăşi!Începe coborârea de pe navă pe o scară marinărească rostuită dibaci de matrozi.

Treapta ultimă a tronsonului care făcea legătura dintre scară şi sol era fixată de un pilon de metal înfipt adânc în pământ. Am coborât primul – reflex al datoriei de a verifica încă

98

o dată rezistenţa şi stabilitatea scării. M-am oprit la capătul scării, cu intenţia de a interveni în cazul în care cei doi aveau neşansa vreunei întâmplări neplăcute. Primul a coborât Nicolae Ceauşescu, precaut şi atent la fiecare pas, cum îi era felul. A urmat apoi doamna. Când mai avea câteva trepte până jos, s-a oprit brusc, probabil să mai soarbă puţin din plăcerea mulţimii stârnită de zâmbetul ei. La reluarea deplasării calcă strâmb şi odată cu dezechilibrul ei intră şi scara în balans uşor, suficient însă ca ultimul tronson de trei trepte să se desprindă de pilonul de susţinere, să rămânâ suspendat la câteva palme de sol. Ca să ajungă jos avea doar două posibilităţi: fie să execute o săritură de jună, ceea ce nu era cazul, fie să se lase sprijinită de mine. I-am întins mâna, semn că vreau s-o ajut să coboare fără probleme. Şi-a marcat şi ascuns răspunsul negativ prin mâna vânturată către mine a uşuire. A mai făcut un pas, pe ultima treaptă şi inevitabilul s-a produs, a ajuns la „mâna mea”, cum se spune, altfel, nasul ei atât de sus ţinut deasupra rândaşilor ar fi atins pământul umed al falezei. Am întins cu repeziciune antebraţul meu drept şi l-am fixat peste al ei, iar cu mâna stângă am prins-o uşor de îmbrăcămintea de pe spate pentru a-i restabili echilibrul.Iată cum am ajuns eu să „pipăi” spatele Elenei Ceauşescu. A ajuns la sol uşor îngenunchiată, dar n-a căzut. Aflat în apropiere şi martor la întâmplare, soţul o întrebă grijuliu:

- Ce făcuşi dragă, era să cazi?Ceremonia a mers mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar dacă ar fi

căzut? Cine ar fi fost considerat piaza rea? Cu siguranţă că eu, cel însurat cu o nemţoaică şi poate că nu numai din cauza acestui mariaj!

În acelaşi an 1974, la 20 septembrie am avut bucuria să particip la inaugurarea Transfăgărăşanului – o minune de infrastructură montană şi de frumuseţe turistică. După încheierea festivităţii de inaugurare de la Bâlea-lac, una din puţinele manifestări de acest fel, în care a prevalat entuziasmul motivat şi senin al celor care trudiseră până la jertfă pentru a aşeza în unduire peste Carpaţi un giuvaer al comunicaţiei terestre, am coborât pe versantul nordic al muntelui, până aproape de oraşul Făgăraş. Nu departe de intrarea pe magistrala ce taie muntele cu o panglică de asfalt neted, se afla o mulţime de oameni cu steguleţe şi pancarte care-şi manifesta bucuria prin urale şi ovaţii. Moda scandărilor apoteotice nu se instalase încă ... deplin.

După un scurt salut adresat celor prezenţi, Nicolae Ceauşescu, se apropie de mulţime, mimând dorinţa de dialog cu oamenii muncii. Elena Ceauşescu şi-a instalat „cabinetul audienţelor” ceva mai departe de soţul ei. Oamenii, ca oamenii, au dat buluc către cei doi, fie să-i vadă mai de aproape, fie să-şi spună păsurile. Văzând că lângă Elena Ceauşescu se afla un singur aghiotant şi acela foarte tânăr, n-am de lucru şi mă apropii cu gândul să intervin şi eu la nevoie. Am sosit la timp. O tânără din mulţime se îndreaptă către ea având în mână o poşetuţă deschisă, din care, vizibil emoţionată, scoate o scrisoare cu intenţia vădită de a i-o înmâna. Mai repede de mână, iau eu scrisoarea. O controlez sumar şi încerc să i-o înmânez. Refuză s-o primească. Încurcat de situaţie, dau mai departe scrisoarea tânărului aghiotant, aflat în stânga ei. Acesta face ce am făcut şi eu – controlează prin palpare scrisoarea şi o înmânează tovarăşei. Aceasta ia plicul cu delicateţe din mâna aghiotantului, gratulându-şi în acelaşi timp petenta cu un zâmbet subţire ca un fir de lână toarsă întins pe buzele-i de piatră. Şi-o fi dat seama în ce situaţie m-a pus în faţa subordonatului meu? Sau umilirea i-a fost intenţia?

Ceva asemănător se mai petrecuse cu cîtăva vreme în urmă la Timişoara – oraşul din care goarna de veghe a neamului avea să înceapă a le cânta stingerea pentru somnul de veci pe patul istoriei. Asta este istoria. Rece ca piatra şi tare ca ea – nu iartă nimic. Pe

99

unul din marile bulevarde ale acestui oraş, maşina oficială defila cu cei doi, care se „îmbăiau” cu răsfăţ în spuma valurilor de adulaţie ce se revărsau oceanic peste ei, dinspre mulţimea de oameni adunată, chemată să-i întâmpine şi să-i aclame. Un tânăr zvâcneşte din mulţime şi se îndreaptă către maşina oficială, cu viteza unui atlet aflat într-o cursă pe distanţă scurtă. Avea în mână, la vedere, un plic. Îi ies în întâmpinare, îl opresc. Omul nu se opune. Îl iau de braţ şi împreună ne apropiem de maşină. Iau scrisoarea, o verific şi o înmânez preşedintelui . O primeşte fără niciun gest semnificativ. Tânărul pleacă bucuros de reuşita lui. Iritată de eveniment, Elena Ceauşescu scapără printre dinţi:

- Dobitocul! … Oare, cine era dobitocul?Urma să aibă loc la Casa Centrală a Armatei un dineu oferit de preşedintele

României în onoarea unui înalt demnitar aflat în vizită la noi în ţară. Amân puţin ciocnirea ilară dintre mine şi „tovarăşa” pentru a face loc unei amintiri care, iată şi acum, se constituie într-un argument al credinţei mele că omul nu este o piatră pe care s-o poţi ciopli după chipul şi asemănarea ta, ci mult mai mult, el este entitatea vie şi fascinantă a pământului alcătuită din mirabilă pulbere de culoare, de arome, de simţire şi de har, smulsă transcendental din hăul universului, neutru în dărnicia sa. Şi de aceea EL, OMUL nu poate fi multiplicat - nici ca chip, nici ca simţire. Printre cei chemaţi să întreţină o atmosferă destinsă la dineu se aflau şi Gică Petrescu împreună cu Cleopatra Melidoneanu - doi artişti de mare valoare ai muzicii româneşti. Pe cât de mult îi apropia de asemănare măiestria lor artistică, pe atât de mult îi diferenţia modul în care trăiau clipa ca oameni. Într-un colţ mai retras al sălii, Cleopatra Melidoneanu savura cu încântare reţinută admiraţia celor din jur pentru frumuseţea chipului, a trupului şi a ţinutei sale de divă; a băut chiar şi şampanie! Maestrul Gică Petrescu s-a aşezat solemn la mijlocul unei margini de sală. Trona acolo ca un sfinx în solitudine. Nu zâmbea, nu se crispa, nu admira şi nu întreba pe nimeni nimic, nici trist nu era. Îşi aştepta rândul venirii sale acolo – să cânte. Atât. Descurajează prin tăcere orice comunicare şi refuză paharul de şampanie oferit de un chelner. Interpretează magistral un scurt potpuriu de muzică uşoară românească şi pleacă imediat aşa cum a venit – neînsoţit de nimeni. Mă îndoiesc că acesta era modul dominant de a fi al maestrului, dar aşa a înţeles şi a vrut el să marcheze prezenţa şi rolul său în acele împrejurări. Cleopatra Melidoneanu a rămas până la sfârşitul dineului, păstrându-şi tonusul de început al comunicării cu cei din jur – chiar dacă nu a mai fost chemată să cânte şi a doua oară. Este ceva de comentat sau condamnat la comportamentul celor doi? Cu siguranţă, nu.

Maşina prezidenţială a sosit la scara monumentală ce duce spre sala de marmură a C.C.A. ceva mai devreme decât era prevăzut în protocol. Pe bancheta din spate cei doi – Nicolae Ceauşescu în dreapta, Elena Ceauşescu, în stânga. Luaţi prin surprindere, cei din protocolul de stat, ratează momentul. Cine să deschidă portierele celor doi? Pe partea dreaptă fiind, generalul Paul Marinescu deschide elegant şi oportun portiera preşedintelui. Pe partea stângă eram numai eu, nedecis să intervin sau nu din cauza incidentelor anterioare relatate. Tovarăşa aştepta să i se deschidă şi ei portiera. Eu, nimic! Se agită. Generalul, sesizând situaţia creată, îmi face semn în disperare să intervin. Ceea ce şi fac – mă arunc ca un „nătărău” cu capul în „viespar”. Acţionez cu vigoare şi determinare să deschid cât mai repede portiera. Numai că între timp se hotărâse să şi-o deschidă singură. Aşa m-am trezit că acţionam concurenţial şi ridicol, în acelaşi scop - eu trăgând, ea împingând. Şi am învins eu, odată cu portiera am extras-o şi pe tovarăşa pe jumătate afară din maşină. Mâna mea stângă, proptea pe umărul ei drept, a înlăturat primejdia de a cădea cu totul. Se ştie însă că ceva început prost are toate şansele să se sfârşească şi mai prost. În timp ce era să cadă din maşină, i-a alunecat de pe gât o eşarfă uni, mov parcă, direct pe caldarâm. O văd şi eu, o vede şi ea. Ne

100

aruncăm besmetic amândoi s-o ridicăm deodată. Prăpădul n-a mai putut fi evitat – capetele noastre s-au ciocnit. Destul de tare ... Prindem amândoi eşarfa. Fâstâcit, continui să ţin de un capăt al eşarfei. Mi-o smulge cu furie din mână. O scutură, şi cu privirea viperină pe mine, şi-o aşează din nou la gât. Îşi pipăie fruntea. Nu avea cucui. Nici eu. Spre norocul amândurora, mai ales al meu. La ciocnire nu am simţit durere fizică, dar pe cea a ruşinii şi a spaimei, da. Asta este. Toată viaţa am fost pregătit şi mi-a plăcut să fiu militar, nu şi majordom.

Până la urmă cred că trebuie “să tai” apa şi să spun: nu cred că dosarul meu era singurul motiv pentru care mă tratau aşa cum mă tratau cei doi – El cu totală indiferenţă, ea şi cu dispreţ. Cred că era vorba şi de o posibilă, poate evidentă incompatibilitate între mine şi ei, între ceea ce doreau şi se aşteptau ei să fiu şi ceea ce le ofeream eu ca mod de a fi şi a mă comporta în calitate de şef nemijlocit al securităţii lor personale. Păi, altceva, ce să fi avut cu mine? Nu eram eu frumuseţea pământului, dar nici hidoşenia lui nu eram, în uniformă arătam chiar binişor. Nu intram în concurenţă evidentă cu ei la înălţime, aveam doar 1,76 m. Nu eram nici gras, nici piele întinsă pe oase nu eram. Nu eram nici chel, nici păr mai frumos ca al lui nu aveam. Şi, cu siguranţă, nu aveam capul veşnic plecat sub presiunea vreunei cocoaşe încărcate de datorii neachitate pentru privilegiul de mine nesperat de a fi tolerat în preajma zeilor … Oare şi de aici să mi se fi tras?

DOMNIŞOARA ZOIA RUPE „ZGARDA”

Poate că acest capitolaş cu titlu oarecum zglobiu, nu s-ar fi regăsit în cartea mea dacă nu aş fi citit romanul „Supleantul”al lui Petru Popescu.

După cum susţine autorul romanului în cauză, între el şi nedreptăţita de soartă Zoia Ceauşescu, s-a consumat o relaţie de dragoste pasageră, încărcată mai mult de patosul confruntării dintre două filozofii de viaţă total diferite şi mai puţin de erotism. În multe dintre aceste confruntări, amicale, dar uneori şi înţepătoare, din ambele părţi, îşi găsea loc şi confesiunea, mai ales din partea ei. Iată una dintre acestea consemnată în „Supleantul” şi care m-a stârnit să scriu acest capitol. Zoia către Petru Popescu:

„– TU AI OPŢIUNI, EU N-AM. Adică am opţiuni mai mici, uite, eu pot să ţi-i aduc în România pe Led Zeppelin, dar asta nu-i mare lucru. Cât despre mine, eu trebuie să lupt ca să aleg ce bărbat îmi place. Am fost îndrăgostită de un tânăr de la Cluj. Au făcut tot ce-au putut ca să ne despartă. Au lansat zvonuri ... Mama nu mi-a spus adevărul şi n-am să-i iert niciodată că n-a spus adevărul, de ce a fost împotriva lui. A zis:

- Erai prea îndrăgostită, nu vreau să fii aşa de interesată de un bărbat încât să-ţi pierzi busola...”

Lipsă de logică, nesăbuinţă, interes ascuns şi multă răutate în răspunsul acestei mame.

Sfârşit de iarnă – început de primăvară, 1975.Sunt chemat la serviciu ceva mai devreme de începerea obişnuită a programului –

era şase dimineaţa. În biroul şefului de Direcţie se aflau ministrul de Interne, Emil Bobu şi un număr de ofiţeri din Serviciul operativ al unităţii, precum şi alţi doi din grupul de

101

aghiotanţi ai familiei preşedintelui bine cunoscuţi de domnişoara Zoia. Generalul Paul Marinescu ne puse la curent cu situaţia informativ – operativă nou creată:

- În cursul nopţii, în jurul orei 22, domnişoara Zoia, aflându-se în oraş, la volanul maşinii personale, după o cursă desfăşurată în mare viteză, pe un itinerariu ales la întâmplare prin Bucureşti, a reuşit să se rupă de maşina de protocol care o însoţea. Maşina ei a fost găsită în zorii acestei zile, abandonată pe o stradă lăturalnică din apropierea Gării de Nord, cu cheile lăsate în contact. Se presupune că a plecat cu trenul într-o direcţie necunoscută sau că se află încă în Bucureşti la o adresă din zona respectivă, din motive încă neştiute de noi.

Intervine apoi ministrul de Interne care ne transmite că din ordinul Comandantului Suprem s-a constituit un Comandament de urgenţă cu misiunea de a acţiona urgent şi eficient pentru căutarea şi găsirea cât mai rapidă a tovarăşei Zoia Ceauşescu. Şeful acestui Comandament a fost numit ministrul de Interne. Restul intervenţiei ministrului a fost un bla-bla politic de mobilizare a celor de faţă. Din acest Comandament făceam şi eu parte.

S-a trecut la lucru. Mobilizare informativă generală – Securitate şi Miliţie – concentrată pe două spaţii operative distincte – unul, municipiul Bucureşti, celălalt itinerant, pe direcţia Bucureşti, Braşov, Cluj. S-a constituit un nucleu operativ de intervenţie rapidă în zonă, funcţie de informaţiile venite din cele două spaţii. Din acest nucleu făceau parte şi cei doi aghiotanţi cunoscuţi de domnişoara Zoia.

În cursul primei zile de căutare, în afara unor zvonuri şi bârfe, nu s-a aflat nimic în măsură să sugereze măcar unde s-ar afla domnişoara Zoia, sau în ce direcţie a plecat din Bucureşti. Către prânz sunt chemat la şeful Direcţiei, care îmi dă următorul ordin:

„- Vezi că la parterul blocului „Generala” de pe Calea Victoriei se află un magazin de blănuri scumpe. Ia cu tine pe una din aghiotantele Elenei Ceauşescu care seamănă destul de bine cu Zoia şi alegeţi împreună o haină de blană care i se potriveşte şi aduce cu cea pe care o poartă domnişoara. Contra unui document proforma, roagă-i pe cei de la magazin să ne pună la dispoziţie haina, pentru circa două - trei ore. O sui pe aghiotantă în maşina tovarăşei Zoia şi o pui să se plimbe prin oraş o oră două, după care să se retragă în Primăverii. Odată încheiată misiunea, fata revine discret la Direcţie, iar tu iei haina din Primăverii şi o duci înapoi la magazin. Ai înţeles?

- Am înţeles, am răspuns eu zâmbind.”Deşi eu m-am amuzat puţin la primirea acestui ordin, acţiunea în sine avea să aibă

efecte informative importante. A doua zi, aparatul operativ mobilizat în căutarea celei dispărute fără urmă, a trimis multe informaţii către Comandament, din care rezulta că nu puţini din apropiaţii domnişoarei transmiteau mesaje că au văzut-o pe aceasta plimbându-se cu maşina prin oraş, unii indicând chiar locul unde au văzut-o.

Aceste informaţii dădeau un semnal vag, dar era un semnal, că domnişoara s-ar putea să nu se afle în Bucureşti.

Spre seara aceleiaşi zile intră la mine în birou generalul Pacepa, având în mână un dosar voluminos, pe care mi-l înmânează precizând:

- Studiază-l cu atenţie şi încearcă să afli dacă acest obiectiv intră în complicitate cu acest eveniment. După studiere, împreună cu concluziile desprinse, mi-l prezinţi mie personal.

- Am înţeles, am răspuns eu, dar nu prea înţelegeam ce căuta Pacepa la acest Comandament. Funcţia sa din D.I.E. nu-i cerea imperios să se afle acolo. „Obiectivul” era bărbatul din Cluj, atât de drag Zoiei. Am studiat cu atenţie dosarul. Nimic din care să

102

rezulte că „obiectivul” poate fi incriminat sau implicat în vreun fel în acest caz. I-am predat dosarul raportându-i şi concluzia mea:

- Nimic deosebit, nimic din ceea ce ar putea interesa acest caz.L-a primit, oarecum dezamăgit.În seara celei de a doua zile de căutare, soseşte la sediul Direcţiei a V-a, Nicu

Ceauşescu. Era bine dispus. Cere să i se dea un whisky. Generalul Paul Marinescu îi oferă un pahar cu băutura preferată. Încearcă să-l trateze la fel şi pe ministrul de Interne dar acesta refuză. Încep discuţii legate de caz, toţi străduindu-se să formuleze fel de fel de ipoteze. Aproape la fiecare dintre aceste ipoteze Nicuşor se amuza copios. Intervine şi ministrul lansându-şi propria supoziţie: „cred că ar trebui să luăm în calcul şi o răpire”. De această dată Nicuşor izbucneşte în hohote de râs şi întorcându-se către ministru îl atacă injurios:

- Eşti un dobitoc Bobule, dacă tu crezi asta!Şi întorcându-se către ceilalţi care formulaseră propriile ipoteze, continuă:- Vorbiţi numai prostii. Voi lansaţi aici fel de fel de ipoteze şi soru-mea, probabil,

se distrează cu prietenii ei, cine ştie, poate undeva la munte. Voi nu vedeţi ce timp frumos e ?

Emil Bobu, vizibil jenat, răspunde printr-un zâmbet specific lui.Se făcuse aproape zece seara. Mă aflam în dispeceratul unităţii, concentrat la

maximum să aud ultimele informaţii transmise prin fir sau radio. La un moment dat unul din cei doi aghiotanţi raportează:

- Avem informaţii că tovarăşa Zoia se află într-o cabană din apropierea oraşului Baia Mare. Ne îndreptăm către acolo. Revenim în câteva minute.

Se revine cu o informaţie care a produs uşurare şi bucurie tuturor.- Am ajuns la cabană. Tovarăşa Zoia este la masă cu un grup de prieteni. Se pare

că se simte foarte bine, nu manifestă niciun fel de îngrijorare. Încă nu ne-a văzut.Restul l-am aflat mai târziu de la cei doi aghiotanţi. La un moment dat domnişoara

Zoia i-a văzut şi i-a invitat la masă cu ea, dându-le asigurări că în scurt timp va pleca împreună cu ei la Bucureşti. Ceea ce s-a şi întâmplat a doua zi de dimineaţă. Au sosit cu avionul pe aeroportul Băneasa. Ce s-o fi întâmplat când a ajuns acasă, nu ştiu, poate o nouă smotoceală, ca de atâtea ori în trecut, primită de Zoia nonconformista, de la stăpâna - mamă.

Pentru mine, poate şi pentru mulţi alţii care au cunoscut-o, Zoia Ceauşescu rămâne modelul tragic al nefericirii şi al neîmplinirii ca om pe parcursul a două vieţi consecutive, dominate de sechestru pe iubire şi pe libertate. Primul, nedrept şi prostesc, al doilea, cel pe libertate, ilegal şi ruşinos ... Zoia acuzată de subminarea economiei naţionale!!? ... Ce stupizenie ... ce răutate băltită în ura stârnită de graba unora de a ocupa cu orice preţ şi cât mai repede, locul lăsat liber de proscrisul istoriei.

CHIVU STOICA S-A SINUCIS ?

103

În seara aceea de 17 februarie 1975 am ajuns acasă mai devreme ca de obicei. Dormeam. Sună telefonul. Aprind lumina şi mă uit la ceas. Era trecut de ora 22. La telefon, generalul Paul Marinescu, şeful Direcţiei:

- Se pare că în cartierul Primăverii s-a petrecut un eveniment ciudat. Nu am prea multe amănunte. Dispecerul de serviciu o să te pună în legătură cu directorul spitalului Elias, care are unele detalii. Maşina de serviciu a plecat deja către tine. Eu, după cum ştii, nu mă simt bine de loc. Te rog să mergi tu şi să clarifici situaţia.

- Am înţeles, răspund eu.Nici nu închid bine telefonul, că acesta sună din nou. Era dispecerul de serviciu.- Vă fac legătura cu tovarăşul general doctor Gheorghiu, directorul spitalului Elias.- Tovarăşe locotenent – colonel, am primit un telefon ciudat cu câteva minute în

urmă de la o femeie care pretinde că este nepoata tovarăşului Chivu Stoica. Era foarte agitată, plângea isteric. Mi-a cerut să trimit imediat o ambulanţă la locuinţa unchiului ei, întrucât acesta se află într-o situaţie foarte gravă, după care mi-a închis telefonul.. Am apelat de mai multe ori la numărul de telefon al tovarăşului Chivu Stoica, dar telefonul sună tot timpul ocupat! Ambulanţa este pregătită, dar nu poate pleca decât la cererea expresă a unui membru de familie sau la dispoziţia unei autorităţi competente.

- Cum se numeşte femeia care v-a sunat? întreb eu.- Nu mi-a dat numele, a spus doar că este nepoata lui Chivu Stoica.- Vă rog să rămâneţi în aşteptare. În curând o să vi se transmită prin dispecerat ce

aveţi de făcut, şi am încheiat convorbirea.Fac precizarea că la acea dată Chivu Stoica era între altele membru supleant al

Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. şi de aceea beneficia de unele măsuri speciale de protecţie precum şi de şofer de serviciu.

M-am îmbrăcat rapid, ca orice militar, şi am coborât din apartamentul meu situat într-un bloc de la marginea cartierului Titan. Mă urc în maşina de serviciu care sosise deja. Sunt imediat apelat prin staţia de radio de către dispecerul de serviciu care îmi raportează:

- Şeful de tură din dispozitivul de pază a Obiectivului din „Primăverii” m-a informat că un subofiţer aflat în post pe perimetru i-a raportat că a auzit în urmă cu circa 20 - 30 de minute un foc de armă înfundat în zona în care se află locuinţa tovarăşului Chivu Stoica. Terminat.

- Transmite şefului de tură să instaleze imediat un post de pază şi supraveghere operativă cu consemnul: nu intră şi nu iese nimeni din casa în care locuieşte tovarăşul Chivu Stoica până la sosirea mea.

Şeful de tură m-a informat că a luat deja această măsură.- Foarte bine. Terminat.Noapte. Trafic auto aproape inexistent. Şofer iscusit, viteză maximă – am ajuns în

câteva minute la Obiectiv. Subofiţerul din postul de pază îmi raportează ceea ce ştiam deja, adăugând:

- La aproximativ 20 de minute după ce am fost instalat în post s-a prezentat o femeie tânără. Am legitimat-o. Se numeşte ... ( din motive lesne de înţeles, nu-i dau numele ). Era extrem de agitată. Pe un ton isteric îmi cerea să-i dau voie să intre în locuinţa tovarăşului Chivu Stoica, repetând la nesfârşit “Trebuie să intru la el … numai eu pot să-l salvez, altfel moare. Şi dacă e mort, eu îl înviez …îl înviez …o să vedeţi …! ”. Şi o ţinea tot aşa. Dacă am văzut că nu se potoleşte am ameninţat-o c-o leg şi o predau la Miliţie. Speriată probabil de ce i-am spus eu, a dispărut imediat şi nu s-a mai întors.

104

Locuinţa lui Chivu Stoica era o casă cu parter înalt, străjuită la intrare de o terasă nu prea mare, în formă de “L”, placată cu dale mozaicate. În partea dreaptă, în colţul terasei, un stâlp din metal susţinea o lampă de exterior care lumina vag faţada vilei. Chiar în faţă, pe centru, o încăpere iluminată; aveam să constat imediat că era vorba de un living. Bat la uşă cu discreţie. Un glas de femeie frumos modulat, pe un ton calm şi politicos, îmi răspunde:

- Poftiţi ! Intraţi! Uşa este deschisă!Dau bună seara şi spun cine sunt, rămânând pe loc la intrarea în living. În mijlocul

încăperii la o masă dreptunghiulară, aşezate pe scaune patru persoane: soţia lui Chivu Stoica, sora acestuia împreună cu soţul său şi o fetiţă drăgălaşă foc, fiica soţilor Chivu. Consumau în linişte băuturi răcoritoare. Intru direct în subiect adresându-i câteva întrebări soţiei lui Chivu Stoica.

- Doamnă, ştiţi cumva unde se află acum tovarăşul Chivu Stoica?- Presupun că în camera lui în care s-a retras după prânz şi n-a mai ieşit până

acum.- Este cumva grav bolnav? ... Ştiţi ceva despre asta?- Nu, nu ştiu nimic despre asta. De altfel, noi nu prea mai comunicăm de o vreme

(din câte îmi amintesc în perioada aceea soţii Chivu se aflau în curs de divorţ sau chiar divorţaseră, nu mai ştiu exact).

- Sunteţi de mult în camera aceasta?- De câteva ore.- În tot acest timp aţi auzit un zgomot ciudat, un foc de armă să zicem, sau orice

altceva care să vă atragă atenţia în mod deosebit?- Nu. Voi aţi auzit ceva? – îi întrebă pe ceilalţi aflaţi în jurul mesei. Acelaşi

răspuns şi din partea celorlalţi – NU!- Vă rog să-mi precizaţi unde se află dispusă camera în care locuieşte tovarăşul

Chivu Stoica şi dacă sunteţi de acord să încerc să intru în legătură cu domnia sa.- Sunteţi liber să faceţi ce doriţi. Camera lui se află pe coridorul dinspre stradă,

prima uşă pe stânga.- Vă mulţumesc doamnă! Bună seara tuturor!Şi mă duc direct la uşa indicată de doamna Chivu.Bat la uşă. La început încet şi mai apoi din ce în ce mai tare. Niciun răspuns.

Lângă mine se afla lt. col. Florea Lăzărescu, şeful serviciului T.O. din Direcţie. La îndemnul lui mă prezint cu glas tare şi-i adresez rugămintea să ne răspundă dacă este în cameră şi are nevoie de ajutor. - Tovarăşe Chivu vă rog să-mi răspundeţi că vreau să vă ajut ... am ordin să vă ajut!

Nici de această dată nu-mi răspunde. Apăs cu putere pe clanţa uşii. Zadarnic, era încuiată. Fac ocolul camerei şi ajung pe balconul acesteia dispus la un metru şi ceva de sol, pe partea opusă uşii principale de acces. Geamurile şi uşa ce dădeau în balcon erau acoperite cu jaluzele din lemn, trase complet până jos. Încerc şi aici uşa. Acelaşi rezultat, încuiată. Strig – nimic. Dinăuntru nu-mi venea niciun răspuns, niciun semn – decât cel al tăcerii şi al întunericului.

Tocmai când mă hotăram să raportez telefonic ministrului de Interne cele constatate până în acel moment, tăcerea nopţii dinăuntrul şi din afara clădirii este spulberată de ţipătul sfâşietor al unei femei care cerea să fie lăsată să intre la unchiul ei. Am ordonat subofiţerului din post să-i dea voie să intre în curte, pentru a sta de vorbă cu

105

ea. Era aceeaşi femeie care sunase la spitalul Elias. Intră în curte. Se apropie de mine şi cu un glas abia şoptit mă roagă:

- Daţi-mi voie să mă duc la unchiul meu să-l trezesc, eu ştiu cum s-o fac!- Bine, accept eu, şi-i fac semn să meargă.Asemenea unui om care cunoaşte foarte bine drumul cel mai ferit de primejdii şi

mai scurt, care-l poate duce la locul dorit, se avântă cu disperare, nu spre uşa principală, ci spre balcon,la geamul şi uşa cu jaluzelele trase.Şi se dezlănţuie – mai întâi a tânguială:

- Unchiu meu scump, sunt eu ... nepoata ta! Dă-mi drumul să intru ... Tu ştii că eu pot să te fac bine ...

O pauză scurtă, apoi începe furia deznădejdii şi a isteriei. Loveşte cu pumnii în jaluzele şi strigă de vuia tot cartierul Primăverii:

- Scoală-te unchiule şi vino la fereastră să te văd că trăieşti. Ştiu că trăieşti ... Vinooo!

Şi apoi pe un ton calm spune parcă numai pentru sine:- Chiar dacă eşti mort, tu ştii că eu pot să te fac să trăieşti!Cade în genunchi şi tăcerea ei bruscă aşterne peste noi o linişte mântuitoare. O

ridic de umeri cu blândeţe. Îi îndrept uşor paşii către ieşire. Se lasă condusă fără să scoată vreun cuvânt. Ajunsă la poartă îşi îndreaptă privirea către mine. Era privirea unei femei plină de lacrimi şi de durere, dar şi de speranţă, nu ştiu de unde speranţă, căci ea ştia mai bine decât oricine că şansa de a-l mai găsi pe Chivu Stoica în viaţă n-avea de unde să mai vină.

Odată încheiat acest episod dramatic, l-am sunat pe ministrul Emil Bobu pentru a-i raporta tot ce se întâmplase până atunci. I-am sugerat că ar fi bine să raporteze şefului statului pentru a dispune cum trebuie acţionat mai departe. Nu mi-a dat niciun răspuns; mi-a ordonat în schimb să aştept, că în câteva minute o să primesc instrucţiuni prin telefon, cu ce am de făcut. După numai câteva minute mă sună generalul Grigore Răduică, şeful Gospodăriei de Partid de pe lângă C.C. al P.C.R. Uluit şi el de cele auzite, mă încurajează şi îmi cere să duc acţiunea mai departe prin deschiderea uşii cu mijloace tehnice. M-a asigurat că în scurt timp va ajunge şi el acolo.

Am ordonat să fie adus deîndată la reşedinţa lui Chivu Stoica, col. Negrea, specialist de mare clasă în operaţiuni tehnice de acest fel. Trecuse de miezul nopţii. Colonelul Negrea a fost adus foarte repede. În treacăt fie spus, acest ofiţer era un îndrăgostit al meseriei, dar şi al paharului. Scoate din geanta lui sculele trebuincioase, se aşază în faţa uşii şi începe lucrul. La un moment dat se face muşuroi. Din poziţia şezând pe fund, întoarce capul către mine şi îmi spune, cu năduf dar şi cu umor:

- Ăsta şi-a bătut joc de noi. A încuiat uşa pe dinăuntru şi a întors şi cheia, dar o rezolv eu îndată. Staţi fără grijă.

Şi într-adevăr, după alte câteva încercări, încuietoarea uşii cedează. Satisfăcut de reuşită, colonelul îndreaptă ceremonios mâna spre uşă, semn că este deschisă.

Intru. Semiobscuritatea încăperii îmi aruncă ochii spre lumina ce venea dinspre tavan. Din cele trei becuri ale lustrei ardeau doar două şi acelea slab. Lumina lor, proiectată către tavan făcea din acesta un fel de ecran pe care sta în nemişcare imaginea ultimă dintr-o secvenţă de groază culeasă parcă dintr-un film hollywoodian: stropi de sânge pe mai bine de jumătate din tavan crea fundalul tabloului macabru pe care stau gata să picure ca nişte stalactite, părţi din ceea ce cu puţină vreme în urmă formau masa unui creier uman ... iar din loc în loc fragmente de craniu înfipte în tavan, asemenea unor

106

schije de grenadă din fontă striată întregeau paroxismul imaginii parcă desprinsă dintr-un tablou de Goya.

Părăsesc imaginea de infern a tavanului şi continui studiul încăperii la nivelul pardoselii. Mă uit spre dreapta şi văd într-un fel de intrând al camerei un pat de mijloc, având în dreapta şi în stânga obişnuitele noptiere. La capătul patului pe partea stângă, nimic deosebit în afara unei sticle de coniac pe jumătate goală. Pe partea dreaptă însă apare trupul lui Chivu Stoica, răsturnat în unghi de 45° spre dreapta, între pat şi peretele ce dădea în exterior, cu capul, ce mai rămăsese din el, atingând locul de contact dintre noptieră şi pat. Tot acolo se afla în atârnare receptorul telefonului. Picioarele îi erau chircite pe covor. Peste partea inferioară a trupului şi picioare, răsturnată şi ea, o armă de vânătoare, de mare calibru, destinată vânătorii de urşi. Partea superioară a feţei şi calota craniană lipseau. În locul lor o gaură abisală iscălea sfârşitul tragic al unui om. Nu mă întrebaţi cum am trăit ca om, dar şi ca ofiţer în misiune acele momente! N-aş şti cum să-mi potrivesc cuvintele pentru a satisface curiozitatea legitimă a cititorului. Pot spune doar că inima unui om, oricât de puternic ar fi el, în astfel de momente intră în zbucium, până aproape de plesnire.

Am ordonat însoţitorilor mei să nu se atingă de nimic. Colonelul Negrea mi-a raportat că în urma verificării, în condiţii legale de conservare a urmelor, a constatat că uşa de la balcon era încuiată pe dinăuntru, iar geamurile erau închise corect.

Am ieşit pe terasă bulversat de ceea ce văzusem. Mă îndreptam spre telefon să raportez superiorilor mei despre cele constatate. Simţeam însă că sub tocul pantofului meu din piciorul drept, ceva solid prins de toc producea un scrâşnit ciudat la contactul cu betonul. Ridic piciorul atât cât să pot controla despre ce este vorba. Era o frântură din craniul lui Chivu Stoica, fixată pe toc în timpul mişcării mele prin cameră. Am luat-o şi am dus-o, tulburat de întâmplare, acolo unde îi era locul – în camera celui decedat.

Am cerut dispecerului de serviciu să-mi facă legătura urgent cu generalul Răduică, dar acesta m-a informat că generalul era deja în drum spre “Primăverii”. În clipa următoare a şi sosit; era însoţit de încă o persoană. Din câte am înţeles era un procuror. I-am raportat generalului cu lux de amănunte ce am constatat. Între timp a ajuns şi ambulanţa spitalului Elias. Am aşteptat până ce cadavrul lui Chivu Stoica a fost transportat peste balcon şi aşezat în ambulanţă. Din câte ştiu cadavrul a fost dus la spitalul Elias. Trecuse bine de mijlocul nopţii. Am lăsat la locul faptei pe generalul Răduică şi pe însoţitorul său.

*

Conform programului, în acea dimineaţă, la ora şapte m-am prezentat la serviciu. Sunt anunţat că şeful Direcţiei mă aşteaptă la raport. Aşezat la biroul său de lucru, generalul Paul Marinescu, încă marcat de boală, ascultă cu atenţie cele raportate de mine despre eveniment. Îmi pune câteva întrebări de lămurire a unor detalii legate de succesiunea momentului cheie şi a constatărilor principale rezultate în urma desfăşurării acţiunilor întreprinse pentru îndeplinirea misiunii din “Primăverii”. Îi răspund scurt – fără comentarii sau formulări de opinii personale legate de cele văzute şi constatate la faţa locului. Apreciează modul în care am acţionat şi zice:

107

- Am primit ordin să constitui şi să conduc personal un colectiv de cercetare internă a evenimentului. Din acest colectiv, format din ofiţeri ai Direcţiei a V-a, faci parte şi tu. Sarcina ta este să preiei de pe bandă magnetică toate convorbirile înregistrate la dispecerat precum şi audierile făcute de colectivul de cercetare internă a cazului. Casetele audio le primeşti de la mine şi mi le înapoiezi tot mie. Studiezi cu atenţie textul rezultat şi întocmeşti un raport sinteză pe care, împreună cu textul de detaliu, mi-l prezinţi mie.

Cercetarea internă s-a desfăşurat după încheierea acţiunii de cercetare juridică executată de către organele abilitate. Din câte ştiu s-a executat şi o reconstituire a evenimentului în urma căruia viaţa lui Chivu Stoia a fost curmată atât de tragic. Între altele, reconstituirea urmărea să stabilească dacă din camera în care se afla o parte din membrii familiei Chivu puteau să audă zgomotul provocat de focul de armă. Concluzia: dacă în încăpere s-ar fi ascultat muzică la volum mare, zgomotul ar fi putut să treacă nesesizat, iar dacă în cameră ar fi fost linişte, bubuitura ar fi trebuit să se audă. Două zile şi două nopţi a durat preluarea audierilor de pe banda magnetică – mult, dar eu nu eram un specialist în domeniu. Raportul prezentat generalului Paul Marinescu, şi ministrului de Interne, preciza printre altele:

În seara zilei de 17 februarie 1975, în jurul orei 22, şoferul aflat la dispoziţia lui Chivu Stoica dă un telefon la Dispeceratul Direcţiei a V-a raportând:

„– Acum câteva minute m-a sunat ... care susţine, ca de obicei, că este nepoata tovarăşului Chivu Stoica şi mi-a spus, plângând şi foarte agitată, că în urmă cu câteva minute a sunat-o unchiul ei care i-a spus cu voce foarte tare - încât m-am înfiorat, zicea ea.

- Am să mă omor draga mea ... Auzi, am să mă omor ... auzi? - De ce să te omori, ştii cât de mult te iubesc, ce mă fac eu fără tine?... – i-am zis

eu.- Nu mai pot să suport, înţelegi? M-am făcut de râs … Mă omor, gata … m-am

hotărât… Mă omor …Şi imediat s-a auzit o bubuitură, foarte tare … aşa ca un foc de armă. … Am strigat

la el … am ţipat, dar degeaba. Nu se mai auzea nimic. Am închis telefonul. După două - trei minute l-am sunat eu. Telefonul suna ocupat”.

Aş putea spune fără strângere de inimă, că a avut loc o sinucidere „asistată” prin telefon.

În urma cercetărilor făcute nu s-au găsit dovezi certe că această femeie tânără este nepoata lui Chivu Stoica. S-au adunat însă informaţii din care rezulta că el consuma mult alcool şi că era dominat de dorinţa obsesivă de a intra în relaţii cu femei tinere, coborând uneori până la condiţia obsedatului sexual pentru a le „agăţa” pe stradă – dar nu se manifesta cu violenţă. Din audierea „nepoatei” a rezultat că Chivu Stoica i se plângea adesea de modul în care era tratat de conducerea superioară a partidului:

„El învinuia pe nenorociţii din conducerea de vârf a partidului, în frunte cu Nicolae Ceauşescu, care îl acuză de aventuri sexuale şi de băutură, în timp ce ei s-au îndepărtat de clasa muncitoare şi i-au marginalizat pe cei mai vechi militanţi ai partidului”.

La numai câteva ore după ce i-am prezentat raportul - sinteză şefului Direcţiei, am fost chemat de Emil Bobu, care mi-a ordonat să întocmesc un proiect de raport care urma să fie prezentat spre informare şi analiză Comitetului Politic Executiv al C.C. al P.C.R. Am întocmit acest raport şi în formă dactilografiată pe o pagină l-am prezentat

108

ministrului. După câteva ore m-a chemat la cabinetul său. Mi-a dat proiectul de raport fără nici-o modificare şi mi-a ordonat ca împreună cu persoana care a dactilografiat materialul să mă prezint la Leonte Răutu, vechi militant al partidului, pe atunci rector al Academiei Ştefan Gheorghiu. Acesta a citit în faţa mea materialul şi mi-a spus:

- Concluzia de sinucidere din acest raport coincide cu cea rezultată în urma cercetării judiciare a cazului. Lasă-mă să mă uit mai atent pe raport. Până atunci aşteaptă împreună cu dactilografa în camera alăturată.

Peste aproximativ 30 de minute a cheamat dactilografa. După ce raportul a fost bătut la maşina de scris în forma sa revizuită, mi s-a comunicat că atât eu cât şi dactilografa suntem liberi. Ce a scos sau ce a adăugat la proiectul de raport n-am aflat. Nu mi-a spus nici Leonte Răutu, nici dactilografa.

Trupul neînsufleţit al lui Chivu Stoica a fost depus peste trei sau patru zile, nu mai ştiu exact, la Palatul M.A.N din dealul Patriarhiei. În timpul ceremoniei de omagiere a celui dispărut, scurtă şi formală, a venit la microfon, fără a fi invitat sau să ceară permisiunea, un om în vârstă, ilegalist din Prahova, după cum s-a recomandat, şi a început să vorbească. La început calm, dar vizibil emoţionat, a vorbit despre meritele defunctului în lupta pentru drepturile clasei muncitoare, despre anii petrecuţi în închisoare. La un moment dat schimbă discursul şi pe un ton vehement condamnă politica Comitetului Central şi a lui Nicolae Ceauşescu de îndepărtare din conducerea superioară a partidului şi marginalizarea politică a vechilor militanţi ai P.C.R. Ajuns în acest punct, microfonul începe să pârîie şi în cele din urmă să nu mai funcţioneze. Omul nu protestează şi se opreşte din vorbit. Pentru cei care nu ştiu, sonorizarea era asigurată de tehnicieni din structura de profil a Comitetului Central. Direcţia a V-a avea doar responsabilitatea securităţii fizice a mijloacelor de transmisiuni, nu şi a funcţionării lor.

În aceeaşi zi apare şi în ziarul „România Liberă”, la pagina trei jos, ştirea lapidară că la 17 februarie 1975 la vârsta de 67 de ani a încetat din viaţă tovarăşul Chivu Stoica, vechi militant al P.C.R. Şi atât.

De aici înainte, dirigintele clasei politice a ilegaliştilor comunişti din România avea să şteargă din catalog numele lui Chivu Stoica, retras prin sinucidere.

ALUNGAREA DIN IAD

Sună cam bizar acest titlu! Parcă te îndeamnă să rosteşti întrebarea: „Cât de „bun” sau cât de „rău” poate fi un locatar al iadului, încât să fie alungat de pe acest tărâm al ispăşirii păcatelor prin tortură? ... Ce motive să aibă cel care ia o astfel de decizie pe care nici măcar Cartea Cărţilor n-a prevăzut-o?”

Dar, ce nu face un decident slugarnic, pentru hatârul celui de sus, să alunge, fie şi din iad, pe cineva care n-are „blazon”, nu ştie sau nu vrea să-şi facă datoria în genunchi şi cu capul plecat!

Cei doi mă citiseră ... Au închis cartea şi au aruncat-o în braţele ministrului de Interne s-o dea la topit ... Pentru mine nu mai era loc în Direcţia a V-a, trebuia să plec, să fiu alungat.

109

Poziţionându-mă în limitele unei judecăţi oneste, cred că şi Emil Bobu mă citise... probabil în oglindă, amăgindu-se că şi-a descoperit geamănul – ca fel de a fi, evident. Poate şi din acest motiv el a încercat, şi pentru asta nu-l condamn, să mă vâre, încetul cu încetul, pe furiş, în graţia Tovarăşului şi a Tovarăşei. Ce eroare pentru el! ... Ce chin pentru mine ! Din această perspectivă titlul „Alungarea din iad” rezonează cu viaţa mea în Direcţia a V-a. A fost un iad.

Debarcarea mea din funcţia de locţiitor al şefului Direcţiei de Securitate şi Gardă devenise previzibilă încă de la începutul verii anului 1975, după încheierea vizitelor de stat efectuate în Japonia, Iordania şi Liberia, pe timpul cărora eu am avut responsabilitatea organizării şi aplicării măsurilor de securitate şi gardă a cuplului prezidenţial.

La 1 iulie 1975 Nicolae şi Elena Ceauşescu s-au deplasat, ca de obicei, la reşedinţa lor de vară, de la Neptun. Şeful Direcţiei, generalul Paul Marinescu se afla în concediu de odihnă în Republica Populară Democrată Coreeană la invitaţia omologului său din această ţară. În consecinţă, am rămas la comanda unităţii, dar nu pentru mult timp, doar până am ajuns la mare. Acolo mă aştepta generalul Nicolae Pleşiţă, pe atunci adjunct al ministrului de interne, care îmi comunică în stilu-i caracteristic:

- Pavelică, ministru te-a scăpat de povara comenzii Direcţiei. Până la întoarcerea din concediu a generalului Marinescu, am fost numit să-l suplinesc eu la comandă. Tu însă îţi vezi de treaba ta; făcând abstracţie de prezenţa mea aici. Eu ţin legătura cu tovarăşul şi cu tovarăşa, semnez ordinele de misiune pe care le întocmeşti şi supervizez măsurile pe care le iei pentru securitatea obiectivului.

Ce puteam să răspund, în afară de atât de regulamentarul „Am înţeles, tovarăşe general”?! dar tot mi-a scăpat un oftat discret. Perspicace, generalul îmi sesizează starea indusă de anunţul său şi îmi strecoară complice:

- Stai liniştit Pavelică. Aici o să mai treci prin d-astea... Eu sunt Stan păţitul.Câtă dreptate a avut. Într-una din zilele următoare mă cheamă la el şi-mi zice:- Hai că de data asta am o veste bună pentru tine. O să pleci în concediu unde nici

nu te gândeşti.- Unde? – întreb eu mirat.- În Coreea de Nord. Omologii noştri de acolo, mulţumiţi de modul în care a fost

asigurată securitatea preşedintelui Kim pe timpul vizitei sale în România, au trimis o invitaţie nominală pentru tine şi soţia ta să petreceţi două săptămâni de concediu în Coreea. Peste o săptămână urmează să pleci. Aşa că pregăteşte-ţi familia pentru călătorie.

Credeţi cumva că am plecat în Coreea să onorez invitaţia făcută mie şi soţiei de a petrece concediul de odihnă în Ţara dimineţilor liniştite? Nici vorbă – ar fi fost prea mult! După două - trei zile, nu mai ştiu exact, am fost chemat la ministrul Emil Bobu, care, cu invitaţia în mână, mă avertizează pe un ton categoric:

- S-o crezi tu că pleci să te plimbi în Coreea! Ai treabă aici. Anunţă-ţi familia că invitaţia a fost retrasă. Eşti liber.

Am plecat din biroul ministrului cu un nod în gât; atât de mult se cerea afară spre a fi rostită cu glas tare întrebarea „de ce?” şi o înjurătură neaoş românească pentru şeful meu.

Între timp generalul Paul Marinescu revine din concediul petrecut în Coreea şi îşi reia atribuţiile de şef al Direcţiei. Cu câteva zile înainte de a pleca în Finlanda pentru a semna Actul Final de la Helsinki al CSCE, şeful statului a dat un cocktail, în onoarea ambasadorilor europeni acreditaţi la Bucureşti. Am primit ordin să particip la această

110

recepţie, îmbrăcat în ţinuta militară de gală şi să mă poziţionez astfel încât prezenţa mea să fie sesizată de către cuplul prezidenţial. Aceasta era indicaţia ministrului Emil Bobu. Aşa am făcut ... şi zău că ţinuta de gală cădea bine pe mine! De data aceasta eram hotărât să le forţez privirea să poposească puţin pe chipul meu, măcar atâta cât să constate că sunt viu, că eu sunt acela care a fost propus să-i însoţească ca aghiotant principal în locul maiorului Neagoe Marin aflat în concediu. Privirile ni s-au întretăiat: a mea, binoclu fixat pe ţintă, a lor, far de coastă în panoramare. A doua zi, la ordinul şefului de unitate mi-am pregătit bagajele şi paşaportul. Eram gata de plecare. Mă iluzionam eu, zicându-mi uite dom’le că se intră în normalitate, se acceptă proba de lucru! Mai era o zi până la plecare. Îmi aduc geamantanul la sediu. Văzându-l, generalul Marinescu, vizibil jenat, îmi pune mâna pe umăr şi-mi zice:

- Nu mai pleci în Finlanda. S-a hotărât ca şeful statului să fie însoţit la Helsinki de către unul din aghiotanţii de serviciu din garda sa de corp.

- Şi cine a hotărât asta? – întreb eu.- Nu ştiu cine a hotărât, eu am primit acest ordin de la tovarăşul ministru Bobu.Şi uite aşa funia se apropia de par cu şi mai mare repeziciune. Ajută la asta şi două

întâmplări petrecute una după alta, în luna septembrie 1975, luna în care eu împlineam 40 de ani. Pe prima dintre acestea, cea în care m-am lovit la propriu, cap în cap cu Elena Ceauşescu, am povestit-o deja cu câteva pagini în urmă.

A doua întâmplare se distinge, faţă de prima, prin cinismul interpretării voit eronate, de către ministrul Emil Bobu, a modului în care eu m-am prezentat în faţa Comandantului Suprem şi a soţiei sale într-un moment de protocol obişnuit.

La sala mare a Palatului urma să se desfăşoare un spectacol de gală la care Nicolae şi Elena Ceauşescu erau invitaţi de onoare. La fiecare misiune de acest gen se stabilea un mod de acţiune ceva mai aparte, prin care se urmărea îmbinarea regulilor de protocol cu rigorile măsurilor de securitate personală a înalţilor demnitari. La această misiune s-a stabilit ca eu, îmbrăcat în uniformă militară, să-i întâmpin pe cei doi la baza scării ce ducea către loja de onoare. Din suită mai făceau parte şi unii membri ai Comitetului Politic Executiv împreună cu soţiile. Eu, la locul meu, gata să-i salut pe înalţii oaspeţi şi să le indic calea de urmat spre lojă. Regulamentul de Front, în vigoare atunci, stabilea că în încăperi militarul îşi întâmpină (salută) superiorul luînd poziţia „drepţi”. Din această poziţie şi ţinând cascheta în mâna stângă cu viziera către înainte îşi înclină uşor (Atenţie! – înclină uşor – zice regulamentul) capul, în semn de respect faţă de cel pe care îl salută (întâmpină). Aşa am procedat şi eu când a trecut pe lângă mine Comandantul Suprem. Se termină spectacolul. După ce mă asigur că familia prezidenţială a ajuns cu bine la reşedinţă, mă duc la birou. Nu apuc să mă aşez pe scaun că sună telefonul „scurt”. Era ministrul Emil Bobu, care dă drumul tiradei sale de anatemizare a modului în care eu am îndrăznit să-l întâmpin pe Nicolae Ceauşescu la spectacolul de gală. De data aceasta mi se adresează cu apelativul „dumneata”, nu cu „tu”, cum obişnuia în alte ocazii.

- Cum îţi permiţi dumneata, tovarăşe locotenent - colonel să te prezinţi cu atâta lipsă de respect şi de bun simţ în faţa tovarăşului Comandant Suprem, aşa cum ai făcut-o la Sala Palatului? Cine te crezi că eşti?

- Nimic mai mult decât un ofiţer român care îşi întâmpină Comandantul Suprem respectând cerinţele regulamentelor militare şi ale protocolului adecvat unor astfel de împrejurări ... Ce-ar fi trebuit să mai fac şi n-am făcut tovarăşe ministru? – întreb eu oarecum spăşit, convins că poate aşa îi mai înmoi înverşunarea.

- Dumneata ştii cum se prezintă prim - ministrul Iranului în faţa Şahinşahului?111

- Nu ştiu, tovarăşe ministru, dar bănuiesc că după un protocol anume stabilit.- În Iran, continuă ministrul şi mai aprins, prim - ministrul se aşează în genunchi în

faţa Şahului, îi sărută mâna şi numai după încuvinţarea acestuia se ridică în picioare ... Face o pauză şi mi-o trânteşte apoi, aproape zbierând în telefon: iar dumneata îl întâmpini pe şeful statului ca o momîie îmbrăcată în haine militare, înfiptă într-un par ... Parcă aveai oase în burtă! ...

Profit de pauza de respiraţie a şefului meu şi îmi semnez sentinţa debarcării din funcţie printr-o ripostă tăioasă la tirada ministrului:

- Tovarăşe ministru vă rog să-mi permiteţi să fac precizări. Prima: tovarăşul Nicolae Ceauşescu nu este şahinşahul („Împăratul împăraţilor”) Iranului, ci preşedintele României şi a doua: eu nu sunt prim - ministrul Iranului şi nici mahomedan nu sunt. Eu sunt un ofiţer român care respectă şi aplică regulamente militare şi nu cutume feudale.

Dialogul dintre mine şi ministrul Emil Bobu s-a oprit aici. A fost reluat după aproape două ore în biroul generalului Paul Marinescu de la scara „C” a Comitetului Central – de data aceasta o discuţie faţă în faţă, în trei – ministrul, generalul şi proscrisul, adică eu. Acum, ministrul părea mai calm, mai aşezat. Avea şi motive, în sfârşit, luase decizia ca experimentul „Pavel” să înceteze. Pe un ton colocvial îmi transmite:

- Având în vedere constatarea că în cei doi ani şi jumătate de când lucrezi în Direcţia a V-a n-ai reuşit să te încadrezi în cerinţele funcţiei pe care o ocupi, am decis să fii mutat în altă unitate.

- Şi în care unitate aţi decis să mă mutaţi, tovarăşe ministru? – întreb eu.- În Comandamentul Trupelor de Securitate. Acolo ai să ocupi funcţia de locţiitor

al şefului de Stat Major.- Dar asta înseamnă pentru mine o retrogradare lipsită de temei. Vă amintesc că

activitatea desfăşurată ca locţiitor al şefului de direcţie, şi misiunile de securitate şi gardă organizate şi conduse de mine au fost apreciate întodeauna pozitiv, marşez eu.

- Asta a fost ... Se vede treaba că m-am grăbit, nu meritai aceste aprecieri ... şi continuă să-mi adreseze cuvinte grele, greu de suportat, cum o mai făcuse şi altădată.

Mă hotărăsc să pun capăt acestui dialog neproductiv pentru mine, printr-o concluzie raportată tranşant:

- Tovarăşe ministru! Modul în care m-aţi tratat în discuţia avută cu puţină vreme în urmă la telefon şi felul în care vă motivaţi acum decizia de a fi scos din funcţie, mă determină să vă raportez că mă simt nedreptăţit şi traumatizat psihic...

- Stai, stai ... Cum ai zis? Traumatizat psihic? Dar ce, ţi-am rupt oasele, te-am torturat? ... Nici măcar nu stăpâneşti înţelesul cuvintelor pe care le foloseşti. Eşti liber.

- Am înţeles, tovarăşe ministru. Să trăiţi!Am părăsit biroul fără să trag uşa după mine. Era un afront la adresa ministrului,

gest pe care l-am regretat mai târziu, l-am aşezat, în timp, sub demnitatea mea de ofiţer. Dar eram atunci sub presiunea acută a gândului de a da ministrului meu o lecţie de înţelepciune, de care cu siguranţă avea nevoie. Cum am ajuns în birou am deschis Dicţionarul Enciclopedic la pagina în care era explicat termenul „traumatism”. L-am sunat pe ministrul Emil Bobu şi l-am rugat, cât am putut eu de persuasiv, să mă lase să-i citesc trei rânduri dintr-un dicţionar. N-a zis nimic, dar nu a închis telefonul decât atunci când eu am terminat de citit explicaţia pe care dicţionarul o dă termenului „traumatism psihic”. Acesta a fost ultimul dialog pe care eu l-am avut cu Emil Bobu, omul care, după ani de linguşire şi adulare, în boxa acuzaţilor din grupul CPEX îi numea pe Nicolae şi Elena Ceauşescu – dictatorul şi dictatoarea. N-am cunoscut un alt om mai primitiv în

112

comportament, ca acesta: lingău ca un pervers în sus, vătaf tiranic în jos – un produs saprogen al unei politici saprogene şi ea.

A doua zi m-am prezentat direct la şeful Direcţiei care mi-a comunicat cu vădită mâhnire:

- Începând de astăzi eşti pus la dispoziţia ministrului de Interne pentru a fi numit într-o altă funcţie, în afara Direcţiei a V-a.

Cred în sinceritatea mâhnirii generalului Paul Marinescu. Într-o împrejurare, după ce a terminat de citit şi a semnat un Ordin de misiune, întocmit de mine, mi-a spus:

- Eşti cel mai eficient locţiitor din câţi am avut până acum!Această apreciere mi-a produs una dintre cele mai mari bucurii ale carierei mele de

ofiţer. Păcat că a plecat de mult şi prea devreme dintre noi, un model de eleganţă în ţinută şi spirit – cel ce a fost generalul Paul Marinescu. Îi păstrez o pioasă amintire. Dumnezeu să-l odihnească!

M-am întors în biroul meu şi pe dată mi-am adus aminte de promisiunea făcută de generalul Nicolae Doicaru la plecarea mea din D.I.E. la Direcţia a V-a cu puţini ani în urmă:

„– Atunci când n-o să mai fi dorit acolo, vei avea cu siguranţă un loc în Departamentul de Informaţii Externe.”

Am pus mâna pe telefon. Îmi răspunde şi mă cheamă imediat la el. La vremea aceea era prim adjunct al ministrului de Interne, şef al D.I.E. şi consilier al preşedintelui României.

- Tovarăşe general am fost dat afară din Direcţia a V-a pentru nepotrivire pe post, spun eu în glumă.

Generalul râde şi adaugă:- Tu nu suferi de nimic?- Mă simt epuizat fizic şi psihic, am insomnii şi mă apasă o tristeţe în suflet...- Te internezi imediat la Spitalul M.I. şi îi rogi să te trimită cât mai repede la un

Centru de recuperare nervoasă. Stai acolo cât de mult poţi. Între timp lucrurile se mai limpezesc. Succes băiete!

Am ajuns la Centrul de recuperare Predeal. Aici am stat 45 de zile. Timp suficient să mă refac cum nu speram mai bine. Când am revenit în Bucureşti mi s-a comunicat că am fost numit locţiitor al Şefului Direcţiei de Organizare şi Mobilizare a Ministerului de Interne. Se întâmpla în noiembrie 1975. Am rămas în D.O.M. până la 1 februarie 1976, când am fost mutat în Departamentul de Informaţii Externe.

Se încheia astfel, cel mai dur şi mai amar capitol din cariera mea de militar. Dar dacă aş scormoni acum în sufletul meu aş găsi cu siguranţă cuibărită acolo satisfacţia că în tot acest segment de viaţă nu am cedat îndemnului sau tentaţiei de a intra în graţia cuiva şi nu am înlocuit slujirea cu slugărnicia, datoria cu supunerea oarbă, demnitatea militarului cu umilinţa slugii de curte. Şi ce dacă m-a costat! ... A meritat.

CUPLUL CEAUŞESCU, UN CUIB DE CUCI

113

Nicolae şi Elena Ceauşescu pot fi analizaţi împreună sau separat. Pentru a scurta drumul către o concluzie posibilă în primul caz, aş spune că cei doi au trăit într-o simbioză catrastofică. Ea, ciuperca otrăvită, saprofită, „el”, planta devorată de acţiunea ei saprogenă. În simbioză trăind, i-a găsit şi noaptea de Crăciun a anului 1989, când gloanţele trase la comanda unor minţi tulburate de graba legitimării lor ca urmaşi de drept ai puterii deja picate, i-au trimis în veşnicia istoriei. Aşa a hotărât Dictatura „revoluţionară” să pună capăt Dictaturii despotice.

Descifrarea unui fapt considerat inimaginabil prin consecinţele sale ieşite din comun se poate face mai uşor apelând la mijloacele analizei raţionale pentru că, în acest fel ajungi, mai repede, prin deducţie, la o concluzie. Dar, adesea, acest parcurs este rece şi insipid estetic. Ar mai fi o cale de ajuns la concluzia aşteptată, dar nu prin deducţie, ci prin inducţie, ca rod al imaginaţiei. Aşa că, înaripat de metafora din titlu, planez uşor peste tărâmul alegoriei şi vă spun povestea cucilor şi al lor cuib.

*

„Demult, cam prin 1974, în zori de zi, prin pădurea numită „România”, se plimba singură cuc şi mută, o pasăre cu penele ei cenuşii şi coada lungă cu pete albe, pe poteci neumblate încă. Era Cucul. În juru-i copaci fel de fel, mai mari, alţii mai mici, mulţi pitici şi cu frunze rare. Cu ciocul în jos, a gândire şi cu penele în zburlire, semn de grabă, ajunge într-o poiană mare, ca o piaţă uriaşă, cum mai văzuse „el” în „Pădurea dimineţilor liniştite” undeva în Extremul Orient. În marginea poienii ca un exponat la intrarea într-o expoziţie virtuală cu modele ale devenirii, un măr pădureţ. Piticul măr, încărcat cu flori viu colorate aşezate în ordine, parcă puse cu mâna, pe crengile lui scurte, armate cu ţepi de protecţie, îi stârneşte cucului închipuirea propriei deveniri.

- Mic, mic ... dar împodobit cu flori, arată falnic – zice Cucu – în gândul lui ascuns în guşă.

Meditaţia stârnită de florile mărului pădureţ îi este frântă de triluri pe tonuri care mai de care mai duioase, ori mai înţepate, al păsărilor trezite brusc de răsăritul soarelui din somnul nopţii-n cuiburi. Pădurea întreagă trepida de cântecele păsărilor care se întreceau în a-şi transmite, fiecare în felul ei, mesajul către pădure - de bucurie sau tristeţe, curaj şi frică, de chemare sau respingere, de dor de ducă sau dimpotrivă, de mai bună cuibărire în vatra sa. Nu-i place cucului ce aude ... Cu ghearele înfipte în pământul reavăn, lăsat pe coadă, îşi trage peste cap aripile să nu mai audă acest „dezmăţ” în cântecul Pădurii. Trece apoi degrabă în poziţia „Gânditorului de Hamangia” cuprins de o cugetare adâncă, sperând să găsească un răspuns la întrebarea care îl frământase cândva şi pe Lenin „Ce-i de făcut?”. O coţofană „hoaţă” ghicindu-i gândul, se apropie şi-l întreabă:

- Şi ce-ai să faci acum, Cucule?- Am hotărât să mă adresez tutulor păsărilor şi să le spun că aşa nu se mai poate ...

Trebuie ...- Stai, ştii, nu aşa Cucule şi mai ales nu de aici ... de jos ... cine să te audă de aici?

Trebuie să te adresezi păsăretului de undeva de sus. Vezi stejarul ăla înalt şi falnic ca un monument de la marginea cealaltă a pădurii?

- Îl văd ...114

- Ei ... de acolo din vârful stejarului trebuie să te adresezi mulţimii din pădure , dacă vrei să o cucereşti!

- Aşa am să fac ... zice Cucul ... şi adaugă, dar o să-mi fie greu să ajung singur până în vârf ...!

- Fii pe pace, în Pădure sunt destule păsări cu ciocul mic gata să te ajute dacă le dai şi lor ceva de ciugulit. Coţofana se înclină cu graţie prefăcută şi îşi ia zborul fericită că furase minţile Cucului.

Cucul înflăcărat de sfatul primit de la Coţofană, zboară glonţ către stejar şi se aşează la vedere pe primele ramuri. Îşi cântă de câteva ori numele şi se adresează mulţimii aflate cu treabă în pădure cu vocea lui guturală:

- Dragi păsărele şi păsăroi! În numele conducerii superioare a cucilor vă adresez un călduros şi înaripat salut ... cu îndemnul de a face totul pentru a ajunge pe cele mai înalte culmi de bunăstare şi civilizaţie ale comunismului nostru pădureţ ... Pentru aceasta este nevoie de unitate ... să parcurgem acest drum, aripă lângă aripă ... înaripaţi de un singur cânt în gând şi-n cioc ... Cucu! ... Cucu! ... Cucu! ...

Răsuna codrul de cântul lui, în debut, pe scena politică a Pădurii ca prim solist al ei ... Pe când textier, compozitor şi dirijor unic? – gândea Cucul. Curând, curând, îi şoptea în guşă gândul ... Nu mare îi fu mirarea când, privind peste poiană zări în zbor ciopor de păsări cu ciocul mic şi capul plecat umil, cum zboară spre el să-i sprijine suişul către vârful mult dorit al stejarului – tribună a Pădurii. Aripile în bătaie ale păsărilor, „de drum”, cum se va dovedi mai târziu, îi dau senzaţia că pluteşte pe un covor fermecat. Dintr-o dată dinamica ascensiunii creşte. Mirat, priveşte înapoi. Îmbujorat, constată că-i veniseră în sprijin şi păsări mai mari. Gâdilat sub coadă de limbile băloase ale noilor veniţi îşi întinde propriile aripi şi ca o pasăre de pradă saltă în căuşul ultimelor ramuri ale stejarului. Şi-acolo îşi face cuibul. Păsările mai mari şi băloase îşi fac şi ele cuib ceva mai jos, iar şi mai jos, cele cu ciocul mic. Palatul cucilor în piramidă, era gata. Cucul - faraon bucuros că trona peste pădure, gândi cu voce tare:

- Acum sunt fericit, sunt singurul conducător al Pădurii ...- S-o crezi tu că am să te las să conduci singur. N-o să te las eu la mâna păsăretului

ăsta nătâng care s-a cuibărit sub cuibul nostru. Era Cuca, „muma de largă recunoaştere a Pădurii”.

- Şi cum ai ajuns tu până aici? – întreabă el mirat de sosirea atât de rapidă a soaţei în cuib.

- Ei cum ... m-am strecurat şi eu printre cuiburile de pe crengi. N-a fost chiar aşa de greu ... Unii dintre păsăroi mi-au pupat şi mâna ... de – eram soaţa Cucului! Dar să ştii că aici rămân! Împreună o să cucerim Pădurea cu păsăretul ei cu tot. Dacă mă asculţi ...

Şi-a ascultat-o ...Totul părea a merge de minune. Ei cuvântau şi papagalii repetau, spre încântarea

păsăretului naiv. Ei zburau peste toată Pădurea şi dincolo de ea, peste mări şi ţări şi primeau în cuibul lor granguri ai marilor Păduri ale lumii. Chipurile lor pictate naiv împodobeau poienile, drumurile şi potecile Pădurii. Păsările munceau pe rupte şi Pădurea înflorea; înflorea şi cânta sub bagheta marelui dirijor din Carpaţi. Cântecul imnic al „Epocii lor de aur” - „Cucu” . Erau fericiţi – parcă şi soarele răsărea doar pentru ei, ca să apună doar pentru alţii. Nimic nu-i mai trezea din visarea dulce a puterii supreme, nici măcar împuţinarea grăunţelor din palmă întinse Pădurii spre ciugulire. Sărmane vieţuitoare! Cum de nu ştiau ele că prea multă putere prosteşte „Puterea” şi stârneşte mânia „prostimii” înşelate în speranţele sale?

115

Încetul cu încetul Pădurea începe să se ofilească, dă semne de sufocare. Toate se împuţinaseră: şi lumina şi căldura şi odată cu ele şi rodul pământului – cu pofta lui de viaţă cu tot. Cerul se tulbura şi el. Pe sub nori şi pe sub stele, sute şi mii de cocori, în migrare turistică, dispre Est şi dinspre Vest îşi creează „cuiburi de foc” în veghere la margini de pădure. Nori plumburii acoperă cerul. Furtuna stă să-nceapă. La început scântei în Est şi foc aprins în Vest – înteţit de aripile – foale ale cocorilor turişti. La îndemnul unui serv nătâng aduce cu de-a sila în Piaţa Centrală mii de cântăreţi. Hotărât să dea „replică” în cor mulţimii „rătăcite” din Vest. Zadarnic. Mămăliga aruncată ca momeală mulţimii explodează – placa de patefon se sparge ... cântecul lui repetat de prea multe ori i se opreşte în gât. Cântecul Cucului se terminase ... Orchestra reprezentativă a „Pădurii” îşi acordă instrumentele pentru recviem. Înfricoşaţi, cei doi cuci se retrag în cuibul lor ... Mulţimea de păsări rănite şi înfuriată de sângele curs în Piaţă, iau cu asalt în valuri, ca în filmul lui Hitchcock, „Stejarul Puterii”.

Înconjurat de sfetnici, Cucul întreabă: - Acum ce facem?- Luptăm până la capăt tovarăşe ... se înfoaie unul.- Luptăm pe dracu, îi replică un altul în şoaptă.Sfetnicii, atâţi câţi au mai rămas pe lângă stăpâni, părăsesc cuibul. Rămân cei doi

în deliberare.- Şi noi ce facem acum dragă? Zburăm?N-apucă să primească răspunsul, că peste pragul cuibului trece un vultur galonat

care, aproape că le ordonă:- Zburaţi. Trebuie să zburaţi. Nu există altă şansă. Vulturul de serviciu al cuibului

vă aşteaptă cu aripile întinse.Şi au zburat în pustia Pădurii, până şi-au frânt aripile în zidurile unei vechi cetăţi

de scaun”.Va mai cânta oare vreodată, un astfel de cuc prin părţile astea? Eu nu ştiu. Dar prin

pădure se zvoneşte că încercări sunt!Pentru o vreme, scurtă, la începutul întemeierii acestui cuib de putere „nebună,

nebună” am fost şi eu de gardă. La început cu onoare, mai apoi cu silă.

116

VI. DIN NOU ÎN DEPARTAMENTUL DEINFORMAŢII EXTERNE

117

O MÂNĂ ÎNTINSĂ LA TIMP ...

Mutarea mea din D.O.M. în D.I.E. s-a făcut prin ordinul semnat de generalul Doicaru. Emil Bobu se afla la acea dată, probabil, în concediu. Norocul meu a fost că generalul a avut dibăcia să aştepte şi să aleagă momentul potrivit pentru a-şi onora promisiunea făcută la mutarea mea din D.I.E. în Direcţia a V-a.

Revenirea mea în D.I.E. a fost precedată de o nouă şi minuţioasă verificare de cadre, pentru organizarea şi finalizarea căreia s-a ocupat adjunctul şefului D.I.E., generalul Pacepa. Acesta mi-a şi spus, la scurtă vreme după instalarea mea în noul loc de muncă :

- Şansa ta să revii la noi a fost sinceritatea. Tot ce ai scris în autobiografie s-a adeverit, mai puţin numărul copiilor născuţi vii de mama soţiei tale. Nu au fost treisprezece, ci doisprezece. Şi să mai ştii, că singurul frate al soţiei tale, Helmuth, a murit în R.F.G. acum aproape zece ani.

Poate vă întrebaţi cât m-a costat această nesperată revenire a mea în D.I.E.? M-a costat foarte mult, dar a meritat. Câte „plocoane” am dat binefăcătorului meu, generalul Doicaru? În fiecare zi câte unul, „împachetat” în munca mea de dimineaţa până seara, de foarte multe ori şi noaptea. Am făcut-o însă, cu plăcere, sub imperiul necesităţii înţelese – aşa cum, sunt sigur, că o fac astăzi şi urmaşii mei din Serviciul de Informaţii Externe (S.I.E.) al României. De altfel, peste tot în lume serviciile secrete lucrează la intensitate maximă – fără ore suplimentare plătite şi fără greve (În acest context termenul „greve” semnifică doar o realitate şi nu un dezacord al autorului cu exercitarea acestui drept de către cei care îl au). Şi ar mai fi ceva de spus. Nu eu l-am căutat şi descoperit pe generalul Doicaru, ci el m-a descoperit pe mine, întâmplător sau nu, în anul 1970. Pe scurt, lucrurile s-au petrecut astfel.

Către sfârşitul lunii noiembrie 1970 la Batalionul de Securitate Fălticeni, al cărui comandant eram, a avut loc depunerea jurământului militar de către un nou contingent de militari în termen. Din partea eşalonului superior a fost prezent la această festivitate generalul Nicolae Doicaru, pe atunci adjunct al ministrului Afacerilor Interne şi şef al D.G.I.E. (Direcţia Generală de Informaţii Externe). Seara am fost invitat la o cină privată în trei : generalul Nicolae Doicaru, generalul Emil Macri, şeful Inspectoratului Judeţean de securitate Suceava şi eu. Cina a avut loc la casa de oaspeţi a inspectoratului M.A.I. – Suceava. A durat câteva ore. S-a mâncat, s-a şi băut, dar mai ales s-a discutat.

Sensul imprimat discuţiilor de către generalul Doicaru, devoala pregnant scopul întâlnirii din acea seară – cunoaşterea prin evaluare directă a unui om de către şeful unui serviciu secret. Caracterul colocvial al discuţiei în trei era adesea înlocuit cu cel specific interviului, prin întrebări adresate direct mie de genul:

118

- Cum a fost primită unitatea de către autorităţile locale şi de către fălticeneni la data instalării ei aici, în august 1968?

- Excelent: cu bucurie, cu flori, cu mult sprijin şi cu speranţă, am răspuns eu.- Cum ai reuşit să-i învingi pe americani la aplicaţia din septembrie? ... mă

întreabă cu un zâmbet larg.- Nu i-am învins pe americani, i-am întrecut doar la o probă de rezistenţă fizică în

condiţii grele de teren şi de luptă pe baza unui scenariu numit „aplicaţie operativ - tactică cu inamic marcat în teren”. Noi ne propuneam atunci să ne pregătim astfel încât să nu lăsăm pe nimeni să ne învingă definitiv la noi acasă – indiferent cine ar fi aceştia ...

- Care este punctul tău de vedere în legătură cu modul în care forţele Ministerului de Interne, atât cele militare, cum sunt unităţile C.T.S. dar şi cele informativ – operative, se pot integra în Sistemul naţional de apărare a ţării după concepţia „războiului întregului popor” recent adoptată la nivelul conducerii supreme de stat?

- Eu m-am ocupat cu deosebire de abordarea teoretică şi aplicativ - practică a modului posibil de acţiune al Trupelor de Securitate în cooperare cu organele de securitate şi de miliţie, precum şi cu populaţia din zonele de pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic. În concepţia mea, raportul de forţe dintre România şi inamicii săi posibili, care se conturase după august 1968, impunea ca pe o necesitate lupta de rezistenţă pe teritoriul vremelnic ocupat şi nu rezistenţa pe graniţă cu mijloacele războiului clasic de apărare. În legătură cu această componentă a noii strategii naţionale de apărare a patriei am publicat un punct de vedere prin câteva articole apărute în Revista Trupelor de Securitate.

- Te rog să mi le trimiţi chiar mâine la Bucureşti. Ceea ce am şi făcut.O mare parte a discuţiilor s-a consumat în zona schimbărilor survenite în dinamica

politicii mondiale, după evenimentele din anul 1968. În această privinţă eu am făcut remarca potrivit căreia invadarea Cehoslovaciei a fost percepută atât în est cât şi în vest ca o dovadă că „unitatea de monolit a statelor socialiste” nu avea ca izvor doctrina unică de sistem, ci comanda unică a sistemului asumată de Uniunea Sovietică şi acceptată sub presiunea consecinţelor modului în care s-a încheiat cel de-al Doilea Război Mondial în Europa. Asta mă face să cred, încheiam eu, că procesul de legitimare a sistemului socialist ca vector de schimbare a lumii nu s-a încheiat aici, iar consolidarea sa internă încă n-a început în mod convingător. Poziţia noastră, a românilor, faţă de cele întâmplate la Praga în august 1968 ne-a aşezat ţara pe un trend crescător de imagine pozitivă în lume. Depinde şi de noi ca acest semnal pozitiv dat lumii să aducă foloase României.

Generalul m-a ascultat cu atenţie fără a da însă niciun semn că mă aprobă sau mă dezaprobă în ceea ce am spus. M-a privit în ochi, cald, mi-a strâns mâna şi mi-a urat succes. Atât. Nu mi-a lăsat în „dar” nici măcar iluzia unei speranţe. Cred însă, acum ... că atunci ... generalul Doicaru a cules argumente pentru intenţia, ce avea să se materializeze, nu peste foarte mult timp, de a mă aduce să lucrez în D.G.I.E.. N-am cum să-l mai întreb dacă s-a înşelat sau nu în intuiţia sa ... Generalul Nicolae Doicaru a murit de mult ... Şi a murit tragic.

119

CINE ARE INFORMAŢIA, ARE ŞI PUTEREA

M-am întors aşadar, într-o altă parte a lumii din care plecasem cu doi ani şi jumătate în urmă. Fişa postului pe care am fost încadrat îmi cerea să coordonez o parte din activitatea de analiză a informaţiilor politice, economice, tehnico – ştiinţifice şi culturale trimise în Centrală de către ofiţerii D.I.E. aflaţi la post în exterior. Deşi era un domeniu de muncă diferit de tot ceea ce făcusem până atunci, sau poate tocmai de aceea, am socotit această numire ca pe o provocare pentru care merita să mă zbat să dovedesc că pot, dar şi ca pe o posibilitate de a proba celor care au avut încredere în mine, că nu s-au înşelat atunci când m-au ajutat să nu mă prăbuşesc după alungarea din Direcţia a V-a.

Cultura analizei şi sintezei informaţiilor nu-mi era însă întru-totul străină. În cei patru ani de studiu în Academia Militară îmi însuşisem tehnica de analiză şi sinteză a informaţiilor de tip militar, iar în exercitarea atribuţiilor de comandă am apelat adesea la acest demers intelectual premergător luării unei hotărâri pe baza căreia comandantul elaborează ordinul de luptă (de misiune) sau de management. Aici era însă cu totul altceva. Diferenţa venea din cantitatea, conţinutul şi sursele de obţinere a documentelor şi informaţiilor supuse analizei şi mai ales destinaţia sintezelor: şeful statului şi conducătorii unor instituţii centrale incluse în protocolul de difuzare a fiecărui material după criterii riguroase, stabilite prin regulamentul de funcţionare a unităţii. N-am să mă refer la conţinutul sintezelor (NOTE, cum se numeau atunci) şi documentelor la a căror finalizare am participat, sau pe care doar le-am supus aprobării pentru difuzare – deontologia profesională a ofiţerului de informaţii externe, care am fost, îmi cere asta. Totuşi, câteva precizări voi face.

Principalul material–sinteză era NOTA, adesea clasificată „strict secret de importanţă deosebită”, caz în care era trimisă numai şefului statului. Elena Ceuşescu, care se insinuase deja pe a doua treaptă de putere în partid şi în stat, primea la acea vreme numai note sau materiale documentare neclasificate şi care aveau legătură cu activitatea sa. Aceste materiale erau puse în plicuri sigilate, având scris pe ele numele destinatarului şi funcţia. În legătură cu acest amănunt îmi vine în minte o întâmplare amuzantă acum, nu şi atunci. Într-una din zile, pe plicul destinat Elenei Ceauşescu, stătea scris negru pe alb, dintr-o greşeală de dactilografiere, ELANA Ceauşescu. Imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat dacă plicul cu pricina ar fi ajuns aşa la destinatar.

Informaţiile cu impact major în luarea deciziilor la nivelul cel mai înalt erau scrise de mână sau erau comunicate verbal de către şeful D.I.E. preşedintelui ţării. Comunicarea informativă directă la vârf se mai făcea însă şi prin generalul Pacepa, care specula cât putea el mai bine slăbiciunea Elenei Ceauşescu pentru informaţii şi promovarea „lucrărilor sale ştiinţifice” în lume. Mihai Pacepa exploata în egală măsură

120

eroarea lui Nicolae Ceauşescu de a crede că el, Pacepa, este cel mai eficient promotor al politicii României şi a personalităţii preşedintelui ei în occident, în lansarea şi dinamizarea unor afaceri de anvergură dintre România şi ţările din vest, în domeniul tehnologiei de vârf, cum a fost, de exemplu, „Afacerea Fokker”. Prin acest mod de a fi,Pacepa urmărea să obţină de la Elena Ceauşescu susţinerea, iar de la Nicolae Ceauşescu promovarea cât mai rapidă în ierarhia puterii – obiectivul lui prioritar fiind debarcarea lui Nicolae Doicaru şi ocuparea de către el a funcţiei de şef al D.I.E. Nicolae Doicaru însă o evita pe Elena Ceauşescu, iar aceasta nu-l agrea – poate şi din această cauză.

Relaţia dintre Nicolae Doicaru şi Mihai Pacepa nu trecea dincolo de convenienţă, în nicio împrejurare. Adversitatea mută dintre cei doi era nestăpânită şi de aceea evidentă. Miza bătăliei dintre ei era puterea: pentru primul menţinerea şi pentru al doilea obţinerea supremaţiei în D.I.E. ... Şi pentru amândoi creşterea cotei de încredere în faţa şefului statului. Numai că în ecuaţia acestei bătălii, Nicolae Doicaru a omis să o includă şi pe Elena Ceauşescu – şi-a pierdut în cele din urmă.

Imaginaţi-vă o mulţime de pretorieni porniţi în pelerinaj către tronul împăratului Romei pentru a-i dobândi încrederea ... Printre ei, şi cei doi sosiţi de pe tărâmul lui Zamolxis, dând din coate să ajungă primii la „Zeus”.

- Nicolae Doicaru, ţanţoş, cu mers sigur şi voce tunet: „Faceţi loc vă rog! ... Nu vedeţi că trec eu?”

- Mihai Pacepa, cu pas cântărit să nu piardă urma înaintaşului, dă şi el din coate, dar cu fereală, să nu-şi şifoneze costumul impecabil, sau pe cei din jur, din calcul, desigur, înaintează şi el etalându-şi eleganţa şi la vorbă „ ... Vă rog ... Vă rog ... Mulţumesc ... vă rog ... mersi!”

Ajung sus. Primul la „EL”, unde îşi clamează devoţiunea şi competenţa profesională dovedite pentru mult timp. Al doilea, s-a mulţumit să facă mai întâi un popas ceva mai jos, la „EA” – cheia budoarului puterii, pe care a folosit-o cu meşteşugul pungaşului, şi el, mult timp.

Aşa a început lungul drum al luptei pentru putere în tandem al celor doi – fiecare cu mijloacele, metodele, iscusinţa şi obiectivele proprii – adesea total diferite.

Nicolae Doicaru a fost un şef dur, chiar foarte dur şi imprevizibil în relaţiile cu subordonaţii. Trecea cu destulă uşurinţă de la „pumn” la concilieri şi chiar „mângâieri” atunci când argumentele interlocutorului luau locul îndoielii şi al văicărelii. Dacă aveai însă nechibzuinţa să spui din prima, fie şi „nu cred că se poate” fără a adăuga măcar, „dar am să încerc” răbufnea dezarmant: „ ... Şi eu cred că e greu ... dar tu poţi ... De aceea te-am chemat pe tine, băiete!” Se ridica în picioare, odată cu tine, îţi întindea mâna şi îmbujorat la faţă, îţi transmitea mobilizatorul „Spor la treabă!”

Puterea de muncă a generalului Doicaru era ieşită din comun. Zilele şi nopţile sale, unele întregi, şi le petrecea la serviciu cu o detaşare uimitoare faţă de restul trăirilor omeneşti, încât mă simt îndreptăţit să spun şi acum că din acest punct de vedere el era modelul şi locomotiva tuturor celor care lucrau la acea vreme în D.I.E. Nu cred să fi fost un ofiţer de informaţii externe care să susţină că i-a fost comod să lucreze cu generalul Doicaru ... după cum nu cred că toţi l-au iubit ... dar cei mai mulţi l-au respectat. Îmi vine în minte un moment din relaţia şef – subordonat dintre el şi mine. În primăvara anului 1976 sau 1977, nu mai ştiu exact, urma să aibă loc o convocare de pregătire şi orientare tactic – profesională cu un număr mare de ofiţeri de informaţii din centrală şi de la unităţile de linie. În acest program era prevăzută şi o expunere pe care urma să o ţină şeful D.I.E., având ca temă principală, relaţia dintre patriotism şi etica profesională a

121

ofiţerilor aflaţi la post în străinătate. Cel destinat să o întocmească în proiect, am fost eu. Am întocmit-o şi i-am prezentat-o. La ora trei din noapte, în ziua în care urma să facă expunerea mă sună:

- Ce faci băiete, dormi?- Nu dorm tovarăşe general ... cum să dorm ... răspund eu amuzat de întrebare.- Păi dacă tot nu dormi, vino la mine la birou, că nici eu nu dorm ... încheie

generalul.Când am ajuns în centrală am dat peste un alt general Doicaru, pe care nu-l mai

văzusem niciodată: trist ... foarte trist ... cu capul prăbuşit între palmele mâinilor. Tăcea. Îşi ridică privirea şi-mi spune:

- Acum câteva minute am fost anunţat că a murit mama ...N-apuc să-i transmit cuvenitele condoleanţe că-mi întinde lucrarea adăugând:- Am nişte observaţii ... completează cu ideile consemnate de mine pe lucrare. Eu

mai am treabă. La ora opt mi-o prezinţi în forma finală. Vezi că la ora zece susţin expunerea ... să fii şi tu acolo ...

Un episod din viaţa unui om ... După ce şi-a terminat alocuţiunea a plecat la căpătâiul mamei sale ...

Nu mă socotesc a fi un specialist avizat în biografia generalului Doicaru. Ştiu şi eu, ca atâţia alţii, că a fost unul dintre cei mai controversaţi ofiţeri de informaţii din anii de început ai comunismului din România. Doar atât. Motiv pentru care nu mă hazardez în aprecieri de un gen sau altul, cu referire la acea perioadă a vieţii şi carierei sale. Părerile mele despre el vin din constatări şi trăiri consumate împreună de-a lungul multor ani în care i-am fost subordonat.

Nicolae Doicaru chiar credea în comunism şi era sincer în demersul său de a-şi sluji ţara – ţara lui de-atunci – de pe poziţia şi cu mijloacele serviciului pe care îl conducea cu mână de fier. Anticomunist nu a fost sau n-a apucat să fie, cine mai ştie? ... câţi anticomunişti de conjunctură n-au apărut în decembrie 1989? Dar anti – Ceauşescu a fost – nu din motive doctrinare, ci personale. Poate că asta l-a şi încurajat să ia decizia neinspirată de a încerca să revină în prim – planul Puterii imediat după evenimentele dramatice din 22 decembrie 1989.

După debarcarea lui din fruntea D.I.E. la 4 martie 1978, nu ne-am mai revăzut timp de doisprezece ani, până în februarie 1990, când, la cererea dânsului, ne-am întâlnit în faţa blocului în care locuia, undeva pe Dorobanţi. Mi-a întins mâna prietenos, ca unui vechi cunoscut şi a intrat direct în dialog. Şi-a aprins o ţigară Dunhill. Din câte ştiam eu, fuma puţin şi numai în momente de tensiune sau bucurie. Atunci nu ştiu din ce motive şi-a aprins ţigara ... Ne-am plimbat, preţ de o oră, cu pas încet şi dese opriri pe Căderea Bastiliei, Piaţa Romană, pe Dorobanţi şi tot aşa am făcut cercul de vreo trei – patru ori.

- Nu te-am chemat pentru ceva special. Simţeam nevoia să discut cu cineva ... mă simt singur ... nu mă mai caută nimeni ... nu mai sunt interesant pentru nimeni ... Tu ce mai faci?

- Eu citesc, mă uit la televizor şi mă plimb ca orice tânăr pensionar ...- Eu l-am urât profund pe Ceauşescu şi mai ales pe ea. Dar execuţia lor, aşa cum

s-a făcut, m-a întristat ... m-a speriat pur şi simplu ... Cum să arăţi lumii noua faţă a României pătată de o crimă?

Restul au fost discuţii din zona amintirilor care odată evocate te îndepărtează de angoasa prezentului. A doua întâlnire, şi ultima, am avut-o cu dânsul în luna ianuarie 1991. Către jumătatea lunii ianuarie 1991 am fost solicitat de generalul Nicolae Pleşiţă

122

să-i fac o vizită la domiciliu. M-am dus. Acesta m-a rugat să găsesc un prilej să-i transmit generalului Doicaru rugămintea fostului prim - ministru Ilie Verdeţ de a se întâlni şi, dacă pot, să organizez eu această întâlnire. I-am răspuns că rugămintea respectivă pot s-o transmit, dar de organizarea întâlnirii nu pot să mă ocup, neavând nici mijloacele necesare, nici priceperea de a face aşa ceva.

- Bine, de problema organizării am să mă ocup eu. Tu încearcă să-l convingi pe generalul Doicaru să accepte întrevederea cu Ilie Verdeţ, a conchis Pleşiţă.

A doua zi m-am întâlnit cu Nicolae Doicaru, care, după ce mi-a ascultat mesajul, m-a întrebat:

- În ce scop se doreşte această întrevedere?- Nu ştiu ... nu mi s-a spus, am răspuns eu.- Bine, spune-i lui Pleşiţă că accept.Dacă cei doi s-au întâlnit sau nu, n-am aflat niciodată. Întrebându-l pe generalul

Pleşiţă, acesta mi-a răspuns în stilu-i caracteristic:- Nu ştiu ... trece şi tu răspunsul la întrebarea pe care mi-o pui, la capitolul

„necunoscut”.N-am mai apucat să-l întreb şi pe generalul Doicaru dacă s-a întâlnit sau nu cu Ilie

Verdeţ. La 27 februarie 1991 a fost găsit mort într-un stand de vânătoare dintr-o pădure de lângă Adjud, judeţul Vrancea, străpuns, aşa s-a stabilit, aşa se zice, afirmă unii, de un glonţ ieşit din propria armă de vânătoare. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească.

Dacă pentru Nicolae Doicaru D.I.E. a fost un loc de muncă aprigă pentru rezultate şi rang, timp de 23 de ani neîntrerupţi, pentru Mihai Pacepa, D.I.E. a fost tot atâţia ani, locul în care şi-a purtat pălăria de gentlemen peste gândul ascuns că şi trădarea poate fi, la o adică, o cale de a rămâne în istorie, oricare ar fi culoarea paginii – gazdă.

Ajuns în acest punct, mă simt dator să încerc o evaluare peste timp a oamenilor cu care am lucrat în această unitate, D.I.E. şi nu numai. La începutul anilor ’80 ai secolului trecut, spre exemplu, în D.I.E. mai erau doar doi ofiţeri cu studii medii şi aceia încadraţi în servicii administrative, restul fiind absolvenţi de studii universitare şi post universitare cu rezultate foarte bune, unii, de excepţie. Sigur că erau bine plătiţi, dar şi munca era pe măsură – mare consumatoare de energie şi de speranţă de viaţă.

Îmi face o mare plăcere să spun că în Unitatea de analiză şi sinteză a informaţiilor am întâlnit oameni de la care am putut să adun particulele–liant ale dimensiunii mele ca ofiţer de informaţii externe în domeniul exploatării informaţiilor şi materialelor documentare cu caracter special. Colonelul Bucurescu, nume de acoperire, şeful unităţii – omul cu pipă şi ochi veşnic înroşiţi de nesomn – inegalabil în concizii şi claritatea sintezelor, s-a stins de timpuriu din viaţă. Colonelul Pescaru, şef de sector – analistul care nu se dezlipea de scaun, că era zi sau noapte, până nu descifra firul informaţiilor cu care să ţeasă sinteza – proiect a notelor de a doua zi. Cu egală plăcere evoc numele a doi ofiţeri tineri. Primul, lt. major Dan, cu pregătire de comerţ exterior, cu un scris îmbârligat, cum rar se poate vedea şi totuşi citibil, se distingea prin harul său de a coagula esenţe de informaţii în concluzii imbatabile logic. Lt. Prică, un analist rasat, provenit din presă, cu eleganţă în scris şi persuasiune în comunicare, un agreabil interlocutor în varii domenii ale culturii. Sectorul documentare era încadrat mai cu seamă cu femei – fiecare stăpânea una, două sau chiar trei limbi străine. Numele multora dintre acestea ar merita să fie amintit, dar o carte, ca şi memoria unui om, îşi are limitele sale.

S-a tot vorbit şi se mai vorbeşte încă despre faptul că în D.I.E. se intra foarte greu, dar se ieşea şi mai greu.Aşa este, dar, ca şi în cazul regulei, există şi excepţii. Îmi susţin

123

afirmaţia prin două exemple care confirmă că se putea pleca din D.I.E. şi la cerere. Este vorba de Daniel Dăianu, viitor ministru de Finanţe şi europarlamentar şi Virgil Măgureanu, primul şef al S.R.I. care au plecat din această instituţie la cerere, în locurile în care au dorit şi au fost doriţi. Sigur, uneori era nevoie şi de un impuls din afară pentru a grăbii plecarea la cerere din instituţie. Este şi cazul lui Virgil Măgureanu. Întâmplarea a făcut ca în una din zilele lunii martie 1973 să mă aflu în biroul generalului Nicolae Doicaru, când a fost sunat la telefon de Leonte Răutu, pe atunci rectorul Academiei “Ştefan Gheorghiu”.

- Vă salut, tovarăşe Răutu!- …- Da … Ştiu …- …- Virgil Măgureanu este un ofiţer foarte inteligent, un bun analist pe probleme

politice …- …- Da… Pare a fi croit mai degrabă pentru munca la catedră decât la noi …- …- Da, tovarăşe Răutu! … O să-i dau drumul să vină la dumneavoastră…După încheierea convorbirii se întoarce către mine şi-mi spune zâmbind:- Uneori şi lauda este o cale de a … (nu şi-a terminat fraza) … Măgureanu chiar

este un tânăr foarte inteligent! … Dar face fiţe … Are impresia că i s-a dat să poarte o căciulă prea strâmtă pentru capul lui …

La 31 martie 1973 Virgil Măgureanu a fost mutat lector la Academia “Ştefan Gheorghiu”.

În această unitate am avut de petrecut şi două cutremure. Primul, de sorginte tectonică şi magnitudine devastatoare, m-a surprins la 4 martie 1977 în biroul meu de lucru din Centrală. Mai întâi o legănare … Pun mâna pe telefon cu gândul să-mi încurajez soţia şi fiica să nu se teamă. Formez cu frenezie 679 …. Abandonez. Fiara din adâncuri loveşte nebuneşte pe verticală pământul şi odată cu el clădirea, ca un picamer apocaliptic. Mă refugiez îngrozit cu braţele întinse sub tocul uşii. Urlu ca o fiară încolţită acoperindu-mi spaima de încurajări zbierate către dactilografele care ţipau şi ele de groază:

- Nu vă fie frică … se termină repede … nu se întâmplă nimic!Stupidă formă de încurajare. Cutremurul s-a terminat şi odată cu asta şi limitele

mele omeneşti. Am redevenit ceea ce eram – un om.Al doilea, de sorginte profesională şi la fel de devastator, avea să se petreacă odată

cu vestea că Mihai Pacepa a trădat. Ziua de 28 iulie 1978 a fost una neagră pentru toţi cei care lucrau în D.I.E. Pe toţi ne mistuiau fel de fel de întrebări:

- De ce a trădat? … Chiar a trădat? … Dar dacă a fost răpit? … - mai încercam unii speranţa alternativei la trădare.

N-a avut “şansa” răpirii, fiindcă şi-a ales-o el, pe cea a trădării! Au urmat anchete şi căderi de capete, mari şi mici; s-au fracturat sau prăbuşit definitiv cariere, s-au produs drame personale şi de familie, s-a oprit, pentru un timp activitatea în exterior a aparatului D.I.E. Mulţi dintre cei căzuţi sub paloşul trădării erau învăţăceii, subordonaţi profesional ai lui Pacepa, care au crezut în onestitatea şi calificarea şefului lor aşezat de vremuri pe treapta a doua de la vârful conducerii D.I.E. Astea da, se pot numi reuşite ale acarului care “a schimbat macazul istoriei” cum clamează cineva într-o carte recent apărută în

124

România. Referindu-se la Pacepa, autoarea cărţii scrie şocant “Generalul a vrut să schimbe istoria. Şi a schimbat-o”. Chiar aşa? Dar ceilalţi “acari”, ca de pildă Reagan, Bush, Gorbaciov, Walesa, Papa Ioan Paul al II-lea, Havel, popoarele din Estul Europei, între care şi poporul român, ce-or fi fost? Un cor adunat sub bagheta noului dirijor al schimbării istoriei pentru a-i omagia victoria planetară? Ca să vezi … Tocmai România, pigmeul dintotdeauna în politica Americii, cum chiar Pacepa susţine, a dat lumii pe terminatorul comunismului mondial!

Printre victimele colaterale ale trădării lui Pacepa m-am numărat şi eu, pentru că am fost schimbat din funcţia de locţiitor şef de unitate şi numit instructor învăţământ, iar mai apoi instructor cu pregătirea subofiţerilor care asigurau paza ambasadelor României în străinătate. Încheiam din nou un parcurs de suveică, dus – întors, printre iţele vremurilor care mi-au “manipulat” după voie cariera şi viaţa. Părăseam o unitate în care mi-a fost drag să muncesc, un paradis al informaţiilor încărcate cu esenţe rare, gata să se lase prinse în sinteze, numai ca produs al minţii iscoditoare, stăruinţei şi meşteşugului analistului. Mult timp am simţit cu întristare lipsa acestui belşug de informaţii.

ULTIMA STAŢIE ... URMEAZĂ PENSIONAREA

A fost odată ... Poate că aşa ar trebui să încep a depăna amintirile legate de intrarea pe ultima turnantă a carierei mele de ofiţer. Se întâmpla la începutul anului 1981 – era o iarnă blândă ca şi omul care avea să treacă peste pragul biroului meu de lucru din unitatea în care fusesem mutat de puţină vreme. Un bărbat, nu prea înalt, dar bine legat, cu ochii limpezi ca o fereastră deschisă spre suflet, se recomandă:

- Colonel Mănescu .- Colonel Pavel, răspund eu.Discuţia dintre noi a durat aproape trei ore. Am tăifăsuit despre muncă, despre

viaţă, despre pasiuni, despre bucurii şi necazuri avute în carieră, dar şi despre nimicuri, cum ar fi de pildă, despre fotbal. La despărţire, la poartă, mi-a spus:

- ... s-ar putea să nu mai petreceţi mult timp pe - aici. Toate bune!Aceasta era pentru mine cheia discuţiei avute – cunoaşterea mea. Nu peste mult

timp am fost numit locţiitor al comandantului Centrului de Pregătire şi Perfecţionare a Cadrelor de informaţii externe, C.P.P.C. – colonelul Ioan Mănescu. Era ultima, dar a douăzecea funcţie profesională din întreaga mea viaţă activă.

După Fălticeni, acesta a fost al doilea loc de muncă al meu în care m-am simţit împlinit ca om şi ca ofiţer. De fapt era o revenire, eu mai ocupasem această funcţie, pentru scurt timp, între anii 1972 – 1973.

Într-o „Sinteză alcătuită de Serviciile vest germane de spionaj procurată de Mihai Caraman de la o sursă din Austria la 21 iulie 1978” intitulată „Serviciile de informaţii române” apărută recent în cartea „Faţă în faţă cu generalul Ion Mihai Pacepa” (Ed. Humanitas, 2009) semnată de Lucia Hossu Longin, se face referire, printre altele, la modul de selecţie şi pregătire a ofiţerilor de informaţii externe în România anilor 1972 – 1978. Redau din Sinteză: „Pregătirea personalului D.G.I.E. se realizează prin

125

Direcţia„ Personal – pregătire ”... Pregătirea începe cu un ciclu introductiv de trei ani în domeniul securităţii (accentul se pune pe contraspionaj şi contrasabotaj). Studenţii, participanţi la învăţământ, ... sunt de regulă în vârstă de 18 – 19 ani, bacalaureaţi. La terminarea cursului, sunt avansaţi la gradul de locotenent ...”

Total inexact. De altfel, mă îndoiesc că serviciile de spionaj germane au luat în serios „dezvăluirea” că un ofiţer de informaţii externe, fie el şi dintr-o ţară comunistă, poate fi pregătit în numai trei ani de studiu, şi asta între 18 şi 21 de ani. Şcoala românească de spionaj nu era un şantier hei–rupist de tipul Bumbeşti – Livezeni , nici stabiliment ieniceresc cum se insinuează în cartea citată mai sus. Ca unul care a lucrat în această şcoală mai bine de zece ani, afirm cu convingere că C.P.P.C. era o instituţie de învăţământ postuniversitar de înalt nivel într-un domeniu special. Aici erau aduşi pentru şcolarizare tineri ofiţeri selecţionaţi din rândul absolvenţilor de facultăţi şi cursuri postuniversitare, cu un anumit stagiu într-un loc de muncă stabil, cunoscători de limbi străine de circulaţie internaţională sau rare, căsătoriţi şi, desigur, membri de partid.

Munca de căutare şi selecţie în vederea evaluării viitorilor aspiranţi la admiterea în C.P.P.C. era una migăloasă care cerea rafinament şi răbdare. Dar cu oameni, ca să dau doar un exemplu, ca inspectorul Costică Niţescu, harnic, isteţ şi precis, rotofei la trup şi sferic în spirit, de nu aveai de unde să-l apuci, acest parcurs căutare–încadrare se încheiea cu succes. Decizia finală cu privire la admiterea sau respingerea celor selecţionaţi în vederea acceptării la C.P.P.C. era precedată de o evaluare laborioasă a nivelului de cunoştinţe generale, a mobilităţii gândirii şi a capacităţii ideative în comunicare. Nu lipseau nici testele psihotehnice pentru a stabili în ce măsură candidatul are aptitudini pentru munca de informaţii externe.

Nu mai intru în detalii privind conţinutul, mijloacele şi metodele folosite pentru pregătirea ofiţerilor care urmau să îndeplinească misiuni informative în exterior. Toate acestea sunt destinate să rămână în paginile ascunse ale istoriei serviciilor secrete – doar unii trădători mai încalcă această cutumă a spionajului. Mă voi referi însă, pe scurt, la ceea ce cred eu că definea esenţial mediul în care s-au pregătit mai multe generaţii de ofiţeri pentru a îndeplini misiuni în exterior. Cultul personalităţii însoţit de dogmatizarea politică până la paroxism, făcuse din România, în ultimii săi ani de comunism , un mediu ostil gândirii libere şi creaţiei novative a omului şi comunităţilor în care el se manifesta ca producător de valori. Dar într-un deşert, nu întâlneşti numai zone aride, ci şi oaze, în care se poate vieţui şi crea – depinde însă şi de cei care au şansa să ajungă într-o oază fertilă din nemărginirea pustiului! Am credinţa că nu greşesc dacă susţin că Şcoala în care am lucrat era un fel de oază în care se trăia, se gândea şi se muncea sub semnul unei libertăţi asumate şi apărate de rezultate.

Fără a insinua că am făcut disidenţă politică, nici nu ar fi fost posibil în condiţiile date, dar în C.P.P.C. nu au fost urmate orbeşte poruncile partinice în desfăşurarea procesului de învăţământ. Puterea de a proceda astfel venea de la calitatea corpului de ofiţeri instructori şi profesori de înaltă calificare, dar şi de la înţelegerea tacită a celor din structurile superioare pe linie de învăţământ din centrală. Pentru susţinerea acestui punct de vedere am să dau câteva, din multele, exemple care se pot da.

În vara anului 1987 urma să aibă loc deschiderea anului de învăţământ cu o nouă serie de ofiţeri elevi. În asemenea ocazii se obişnuia organizarea unor festivităţi care se desfăşurau după un anumit tipic inspirat atât din ceremonialul militar, cât şi din cel politic. Adunarea festivă se deschidea cu prezentarea raportului de către unul dintre locţiitorii şefului şcolii, reprezentantului eşalonului superior. Pe timpul deplasării

126

acestuia de la locul primirii raportului către prezidiu se transmitea, prin sistemul de sonorizare a sălii, un cântec revoluţionar închinat partidului şi conducătorului său. De data aceasta am avut temeritatea să schimbăm banda de magnetofon cu un disc de celuloid pe care era imprimat, în interpretarea Corului Armatei, cântecul emblemă din trecutul revoluţionar al neamului nostru „Deşteaptă-te române”. După o scurtă tresărire, provocată de emoţia surprizei, toţi cei prezenţi au ascultat până la capăt cântecul trezirii noastre naţionale, într-o distinsă solemnitate. Merită menţionat şi faptul că această iniţiativă nu a avut niciun fel de urmări politice, disciplinare sau contrainformative pentru niciunul dintre cei care şi-au asumat-o. Aceasta îmi dă curajul să întreb şi eu acum, retoric, desigur: în câte locuri din România se mai cânta la acea vreme, într-un cadru oficial, „Deşteaptă-te române”? Repet şi de această dată, că iniţiativa noastră nu s-a dorit a fi un „ghiont” dat politicii şi propagandei oficiale a Partidului Comunist. Ea s-a născut din convingerea că imnul deşteptării noastre naţionale poate şi trebuie să fie un temei pe care se poate clădi personalitatea profesională, morală şi spirituală a unui ofiţer de informaţii externe.

Structura programului de învăţământ pe ani şcolari venea de la Centru, urmând ca planul tematic pe categorii de pregătire să fie elaborat de către catedrele de profil, aprobate în Consiliul de învăţământ al Şcolii şi avizate în final de către Sectorul de învăţământ din D.I.E., devenit după 1978 Centrul de Informaţii Externe (C.I.E.). În anul de învăţământ 1987-1988 Catedrei de ştiinţe sociale i-au fost repartizate un număr de ore, din care, prin Directivă a Secţiei de Propagandă a C.C. al P.C.R., 45% erau alocate studierii documentelor de partid şi operei secretarului general al Partidului. Coordonarea acestei catedre îmi revenea mie. Am socotit că era mai benefic pentru cursanţi ca din cele 45 de procente, 30 să le repartizez unui subcapitol nou, intitulat „Plan tematic de educaţie patriotică şi de etică profesională”. După ce m-am consultat cu comandantul şcolii şi cu şeful catedrei de profil, mr. Stoian, am întocmit planul tematic, l-am prezentat Consiliului de învăţământ al C.P.P.C. şi l-am înaintat spre avizare sectorului de profil din C.I.E. Temerea unei posibile respingeri a fost repede risipită. Peste numai câteva zile, instructorul principal de învăţământ, mr. Negrescu, un ofiţer cu mintea brici, „enervant de tânăr”, cum îmi plăcea mie să-l alint, mă cuprinde după umeri şi-mi şopteşte complice:

- Felicitări şi succes. Planul tematic este ca şi trecut.Şi a trecut... Şi a avut şi succes mai ales că o bună parte din teme s-au desfăşurat

sub forma unor întâlniri colocviale între cursanţi şi ofiţeri din Şcoală sau din unităţile de linie cu multă experienţă în munca operativă din exterior.

Fără îndoială că în programa de învăţământ a ofiţerilor elevi erau şi teme politico-ideologice comuniste, dar şi teme prin care se urmărea cunoaşterea şi a altor curente de gândire şi manifestare în ideologie, ştiinţă, artă şi cultură din lumea contemporană. Pregătirea ideologică în C.P.P.C. nu-şi propunea să facă din ofiţerii cursanţi viitori propagandişti ai politicii partidului în exterior – ar fi fost ridicol şi neproductiv; chiar dacă afinitatea ideologică este şi ea o cale de recrutare, dar prin descoperire şi exploatare, nu prin insinuare. Atunci aţi putea întreba: La ce nevoia de pregătire politico-ideologică?

Scopul acestei pregătiri este uşor de înţeles: menţinerea şi consolidarea loialităţii faţă de România a viitorilor ofiţeri de informaţii externe, loialitate presupusă a fi încă de la recrutarea cursanţilor. Atingerea acestui scop este însă foarte greu de cuantificat la nivel individual. Educaţia patriotică şi etică profesională, ca să dau un exemplu, aveau rolul de a-i pregăti pe cursanţi pentru a obţine performanţe în misiunile specifice de o

127

dificultate excepţională, pentru a face faţă tuturor privaţiunilor, încercărilor, tentaţiilor, pentru a nu se lăsa păcăliţi de „cântecul sirenelor”, pentru a descoperi încercările de racolare a lor sau a altor cetăţeni români. Am crezut atunci, cred şi acum, că alături de educaţia patriotică persuasivă, etica profesională trebuie aleasă ca temelie la clădirea personalităţii stabile a unui spion, pentru care orgoliul profesional, care îl individualizează, este prima frână în calea tentaţiei de a încălca regulile şi normele de muncă.

Distanţa relativ mare de centrală şi de tumultul politic al Capitalei ne îngăduia, întrucâtva, o anumită relaxare în modul de a gândi şi acţiona în desfăşurarea activităţii de învăţământ profesional şi educativ din C.P.P.C. În afară de aceasta, aveam acces la unele informaţii cu circulaţie restrânsă privind evoluţia lumii conpemporane şi a procesului de reformare a sistemului socialist în Europa, care, nu puteau să nu se asambleze în sistemul nostru de gândire şi să producă unele mutaţii în modul nostru de a percepe realitatea. Îmi aduc aminte de desele comentarii pe care le făceam pe aleea centrală a unităţii, în drum spre cantină sau autobuz, cu Ioan Mănescu, Panduru, meditativul George Teodorescu, năvalnicul Nicoară, blândul Cristescu sau hâtrul Anca, despre lipsa de căldură, lumină şi alimente, dar mai cu seamă, despre cultul personalităţii ce căpătase dimensiuni groteşti, mai ales la televiziune.

Se apropia Congresul al XIV–lea al Partidului. În toate organizaţiile de bază aveau loc adunări generale de susţinere a propunerii ca Nicolae Ceauşescu să fie reales secretar general al P.C.R. O astfel de adunare trebuia să organizăm şi noi. Cu această ocazie s-a prezentat la mine instructorul de partid al C.I.E. şi mi-a înmânat, gata dactilografiată, hotărârea pe care trebuia s-o semneze prezidiul adunării noastre generale ... Un text supraîncărcat de elogii la adresa conducătorului partidului care se încheia cu formula: „Adunarea generală a organizaţiei de bază a P.C.R. din C.P.P.C. a hotărât în unanimitate să susţină ...”. I-am înapoiat hârtia şi de faţă fiind şi Secretarul O.B., Cristescu, am zis:

- Nu. Hotărârile pe care noi le luăm, le formulăm singuri.Şi aşa a rămas. Votul nostru unanim, desigur, a fost consemnat într-o hotărâre care

cuprindea, doar câteva fraze şi anume: „Adunarea generală a O.B. din C.P.P.C., întrunită în ziua de ... a hotărât în unanimitate să susţină propunerea ca tovarăşul Nicolae Ceauşescu să fie reales la al XIV-lea Congres al P.C.R. în funcţia de secretar general”. Frondă? ... Nu. Poate mai degrabă o defulare a obidei cauzate de dictatul în viaţa de partid.

Nu am cunoscut plăcere mai mare în C.P.P.C. decât aceea de a mă afla la catedră. Aici mă simţeam învăluit de bucuria comunicării libere cu ofiţerii elevi pe teme politice, filozofice, de educaţie patriotică sau etică profesională. Dacă stăpânul conţinutului politic al unei teme era Partidul, stăpânul metodei de comunicare a acestuia mă socoteam a fi eu. Sigur, că nu gândeam atunci în aceşti termeni, nu aveam nici curajul, nici naivitatea s-o fac. Aşa simţeam eu că trebuie să se manifeste de la catedră un profesor în faţa unor ofiţeri care se pregăteau să desfăşoare activitate informativă în exterior. Am să dau un exemplu, care ar putea şoca, sau chiar crea cititorului o anumită îndoială cu privire la autenticitatea acestuia. Posibilii cititori din rândul ofiţerilor elevi, seria 1983, ar putea să mă contrazică, dacă au motive s-o facă.

În toate programele de pregătire politico-ideologică a membrilor de partid dar şi din învăţământul universitar, prima temă de expus şi dezbătut, era „P.C.R., partidul unic al clasei muncitoare, forţa politică conducătoare în Republica Socialistă România”. Era socotită atât de importantă, încât sarcina expunerii şi dezbaterii revenea, musai, unui

128

cadru din conducerea unităţii, în acest caz, mie. Am hotărât să înlocuiesc expunerea cu o dezbatere liberă a temei pe baza unui plan de seminar însoţit de o bibliografie suplimentară, cu trimiteri inclusiv la scrierile apărute în Occident despre politică şi filozofia politicii. Şi a început dezbaterea. După un timp acordat discuţiilor convenţionale, am expus ofiţerilor cursanţi următorul scenariu: „Vă aflaţi la post sub acoperire diplomatică. Aţi fost atras, sau aţi căzut din neglijenţă, într-o capcană ideologică. Interlocutorul străin, care prezintă interes operativ pentru noi vă întreabă „La voi Partidul Comunist se manifestă ca forţă politică conducătoare. Noi numim asta partid – stat. Cum se împacă aceasta cu democraţia reală la voi românii?”. Întrebarea s-a pus. Cum comentaţi ?” – am încheiat eu scenariul.

Ce răspunsuri să primeşti la o astfel de provocare intelectuală? Fel de fel: unele nu ieşeau din decorul ideologic al timpului, altele atingeau stadiul amalgamului de idei rostite din prudenţă doar pe jumătate ... Au fost însă şi răspunsuri urmate de comentarii îndrăzneţe care probau nu numai nivelul de pregătire teoretică al cursanţilor, ci şi curajul lor de a participa la un exerciţiu intelectual presărat cu capcane. Câteva răspunsuri merită să fie amintite în sinteză. Unul dintre cursanţi a tranşat răspunsul în cuvinte puţine, dar foarte consistente în conţinut.

„– Păstrând în dihotomie conceptul partid - stat, se poate ieşi relativ uşor din această „capcană”. Aş explica interlocutorului că eu reprezint în ţara lui statul român şi nu P.C.R. Şi, ca să scurtez drumul către schimbarea subiectului aş alege, ca să-i fac plăcere interlocutorului meu, că în ceea ce mă priveşte, când este vorba de putere, eu mă alătur părerii lui Gaston Bachelard exprimată încă în 1938, că marele succes în supunerea oamenilor vine atunci când triumfă voinţa de raţiune şi nu voinţa de putere”. Bibliografia suplimentară îşi făcea efectul, mi-am spus eu.

Intervenţia curajoasă şi şocantă prin sinceritatea exprimării ei de către un cursant avea să pună capăt seminarului nostru special:

„– Eu socotesc întemeiată nedumerirea interlocutorului străin. De aceea şi întreb, dacă chiar n-ar trebui luată în serios, la nivelul corespunzător de decizie, ca Partidul să fie partid şi statul, stat. Aceasta ar face mai dinamică activitatea economică, administrativă şi socială în România.”

Dezbaterea putea aluneca într-o direcţie periculoasă, mai ales că nu trecuse niciun an de când Ilie Verdeţ fusese detronat din funcţia de prim ministru printr-o decizie politică, tocmai pentru că îndrăznise să ceară mai multă autonomie executivului faţă de partid. Aşa că m-am adresat cursanţilor cu celebra formulă:

- Mai sunt întrebări?N-au mai fost. Dar nici eu n-am fost întrebat niciodată de cineva despre acest mod

de a desfăşura o dezbatere politică în C.P.P.C. După cum la fel de adevărat este că nu eram singurul ofiţer din C.P.P.C. care organiza dezbateri după scenarii induse de realitatea muncii de informaţii în exterior.

Nu pot să închei acest capitol de carte fără a face o precizare fermă, pe care o scot în afara oricărui drept de clemenţă, în cazul în care ea s-ar dovedi falsă. În planul de învăţământ profesional sau militar al viitorilor ofiţeri de informaţii externe pregătiţi în C.P.P.C. nu a existat nici măcar o singură temă de clasă sau exerciţiu practic în teren, poligoane sau laboratoare T.O., care să aibă ca subiect asasinatul (uciderea), atentatul sau neutralizarea fizică prin mijloace violente a adversarilor sau obiectivelor informative din exterior cu scopul de a obţine un rezultat operativ programat. Erau însă pregătiţi să se apere fizic, atitudinal şi psihic în situaţii limită: cădere operativă ca urmare a unei trădări

129

din sistem, provocări, deconspirări din eroare, încercări de racolare din partea serviciilor secrete concurente, sau cum să depăşească senzaţia de frică, de prăbuşire fizică ori psihică sub presiunea stresului muncii sau a unor evenimente deosebit de grave în care ar putea fi implicaţi, într-un fel sau altul. Restul sunt poveşti fără nicio acoperire în realitate.

Loc de vis şi de împlinire a fost pentru mine munca de peste zece ani în C.P.P.C. Dar şi binele îşi are sorocul său. Ca şi răul, dealtfel! Mă întâlnesc adesea cu foştii mei elevi, care mi se adresează cu „Domn’ profesor” ... Ce încântare! ... Egală doar cu aceea produsă de apelativul „Domnule comandant” cu care mi se adresează foştii mei camarazi de la Fălticeni. Atâta mi-a mai rămas din zestrea mea de bine. Restul se conjugă la trecut.

SPECTATOR LA REVOLUŢIE

Evenimentele dramatice din decembrie 1989 m-au surprins la serviciu, adică la şcoală, la C.P.P.C., până la sfârşitul anului. S-a scris atât de mult despre „Revoluţia română” din decembrie 1989, şi atâtea analize s-au făcut în legătură cu ea, încât adăugând şi eu una, ar echivala cu un pumn de sare peste o supă deja salină. Aşa că am găsit mai potrivit să scriu despre cum s-a văzut şi trăit tornada revoltei românilor împotriva dictaturii, manipulată într-un spectacol grotesc de actori şi saltimbanci grăbiţi să se caţere către frontonul noii puteri comandate şi dorite deopotrivă, chiar şi cu jena neputinţei de a satisface gustul pentru horror al spectatorilor lumii: la numărătoarea gladiatorilor ucişi în „Arenă” nu ies la socoteală peste 60.000 şi ceva. Ce ruşine! ... Ce şarlatanie! ... Numai 1.400 de morţi? Ecoul huiduielilor nemulţumiţilor din occident că au fost traşi pe sfoară la numărătoarea morţilor, mai stăruie şi astăzi prin Carpaţii noştri.

Aflasem şi noi de evenimentele tragice de la Timişoara. Constrânşi de regulile muncii nu le comentam, dar tulburare interioară exista în fiecare dintre noi – nu puteam să nu punem în conexiune aceste evenimente cu ce se întâmpla în toată Europa răsăriteană la acea dată.

21 Decembrie 1989, ora 12,00. Ne aşezăm cu toţii în faţa televizoarelor. Începe manifestaţia populară din Piaţa Palatului. Timp de treizeci de minute trec prin faţa microfonului instalat în balconul C.C., reprezentanţi ai oamenilor muncii. La ora 12,30 ia cuvântul Nicolae Ceauşescu. După numai un minut se declanşează implozia universului comunist în România şi „mămăliga” se sfărâmă în bucăţi de istorie nouă pentru români.

A fost mai întâi ceva nedefinibil, ca un fâşâit de fitil aprins, a cărui amplitudine în creştere exponenţială trece dincolo de suportabilitatea auzului omenesc, chiar şi intermediat de sonorul unui televizor, urmat de vălurirea mulţimii adunate în Piaţă, însoţită de vaierul groazei indusă de un pericol existenţial venit parcă de pe alt tărâm. Steagurile şi pancartele se prăbuşesc la sol asemenea marelui pavoaz înghiţit de valuri

130

odată cu nava lovită din senin de un tsunami. Prezent încă la timonă, comandantul navei amiral, înspăimântat şi el de cataclism, în căutare de adevăr, apelează cerul:

- Alo!... Alo! ... Alo! ...Cerul e mut şi ţărmul departe. Mai adresează câteva cuvinte de îmbărbătare

„supravieţuitorilor” rămaşi pe spumă de valuri, după care se retrage însoţit de secunzii săi în cabina de comandă a navei, care se clatină a scufundare.

Rămânem împietriţi pe scaune cu ochii ţintiţi pe televizor. Câteva imagini torsionate, celebrii purici de sfârşit de program şi apoi sigla T.V.R. însoţită de cântece patriotice care nu se mai terminau.

Tăcere totală. Doar unul dintre colegi, nu mai ştiu care, întreabă pentru sine:- De ce o fi fost nevoie de acest miting?N-a răspuns nimeni. Am plecat către sala de mese – încă o dovadă că burta nu ţine

seama întotdeauna de ce se petrece în cap. În drum către cantină îmi iau curajul şi spun col. Mănescu:

- Acesta este începutul sfârşitului.Mă aprobă. La fel procedează şi cei din imediata apropiere. În rest, niciun

comentariu.După masă, cer aprobarea comandantului şcolii să mă deplasez în oraş să văd ce se

întâmplă cu adevărat. Îmi aprobă. Plec împreună cu Fănică, un şofer iscusit, un om şi un camarad deosebit. Înainte de apusul soarelui ajung pe Ştefan cel Mare, apoi pe Calea Dorobanţilor până la Piaţa Aviatorilor. Peste tot linişte şi aproape pustiu. Ne deplasăm pe Bd. Aviatorilor către Piaţa Victoriei cu gândul să intrăm pe Bd. Ana Ipătescu şi mai departe, spre Piaţa Universităţii. Nu ni s-a permis. Pe căi ocolitoare, în jurul orei 17,00 am ajuns la Hotelul Dorobanţi. Între hotel şi clădirea nouă a A.S.E. era instalat un lanţ de scutieri care permitea ieşirea dinspre, dar nu şi intrarea către Piaţa Romană. Nu am sesizat niciun fel de reacţie agresivă, nici de o parte, nici de alta. Persoane izolate mergeau dinspre Piaţa Romană către strada Eminescu. În piaţa Cosmonauţilor situaţia era similară, mişcare unidirecţională, dinspre bulevard spre piaţă. Am remarcat însă că pe bulevard se deplasau grupuri, nu prea mari, de oameni spre Piaţa Universităţii, dar şi din sens invers, persoane izolate, care se mişcau cu pas grăbit, gesticulând şi îndemnând să se meargă către Piaţa Universităţii.

Ajung în Piaţa Rosetti. Aici am parcat maşina şi m-am deplasat singur către Piaţa Universităţii. Nu m-a oprit nimeni. În dreptul sediului Ministerului Agriculturii se afla, în mijlocul străzii, un subofiţer de miliţie. Fără să-i spun cine sunt, l-am întrebat dacă pot să merg mai departe. Mi-a spus că pot să fac ce vreau, dar nu mă sfătuieşte să mă duc, fiindcă acolo este zarvă mare. Într-adevăr, aşa era. Vociferări pe care nu le puteam desluşi, strigăte, huiduieli, ţipete şi lozincile: „Jos Ceauşescu!” şi „Libertate”. Peste toate acestea se suprapunea zgomotul asurzitor de motoare ambalate ale unor maşini grele. Deasupra Pieţei Universităţii plutea un strat de fum şi valuri uşoare de ceaţă. Începuse înserarea. Eu nu am auzit focuri de armă. Înseamnă că am ajuns acolo după ce se consumase acest moment tragic. Mi-am dat seama că nu am ce să caut acolo şi m-am retras către maşină. Atunci am văzut înscrisuri pe ziduri de genul: „Jos cizmarul”, „Jos Ceauşescu!”. Înscrisurile erau făcute cu vopsea, cretă sau scrijelite în tencuiala zidurilor cu un material dur.

În drum spre unitate, situată undeva la sud-est de Bucureşti, m-am oprit la intersecţia Republicii cu Calea Moşilor. Acolo era un subofiţer de la circulaţie. L-am întrebat dacă putem trece cu autobuzul prin Piaţa Universităţii spre Operă. Mi s-a răspuns

131

că da, putem trece dacă dorim. El nu are ordin să ne oprească. Ajuns în unitate am povestit cele văzute, comandantului care m-a ascultat cu îngândurare. La rându-i m-a informat că s-a primit ordin din centrală să nu ne implicăm în niciun fel în desfăşurarea acestor evenimente şi să rămânem în şcoală.

Au urmat zile de tortură psihică produsă de Televiziunea română având ca ţintă predilectă Securitatea asimilată cu un cuib de terorişti descreieraţi ce trebuie lichidaţi fără milă.

După ştirile transmise la TVR în România acelor momente nu mai era de trăit, ci doar de murit. Televiziunea ne înştiinţa insistent „ocrotitor” să nu mai mâncăm, să nu mai bem, să nu mai respirăm, să nu mai dormim, să rămânem treji şi vigilenţi că moartea vine de peste tot: de pe Lună, din glonţul tras de un lunetist instalat acolo anume de şeful Securităţii, din beciul invadat de şobolani cu epoleţi albaştri şi otravă în dinţi, de la robinet, de la bec, de la closet şi din aerul infestat cu duhoarea securistului – mamon.

Pentru început ne-am înfiorat, ne încerca chiar sentimentul de groază că printre noi ar putea fi atâţia nebuni, şi atât de nebuni, încât să producă şi să împingă până la paroxism teroarea asupra unui întreg popor ... Aveam şi noi, aveau şi ei „securiştii – terorişti”, părinţi, neveste, copii, nepoţi, prieteni şi cunoscuţi, gândeam noi atunci. Cum să nu ne îngrijoreze şi înspăimânte când chiar capul puterii înlocuitoare în stat, Ion Iliescu declara la 22 decembrie, după ce toate unităţile de securitate, inclusiv noi, aderau transparent începând cu ora 15,15 la noua orientare politică a ţării; (citez din cartea reputatului istoric Alex Mihai Stoenescu „Cronologia evenimentelor din decembrie 1989” - Ed. Rao, 2009, pag. 210) „... la Sibiu ... unităţile Securităţii au atacat unitatea militară ... Apelăm la unităţile Securităţii şi la securişti ... să se trezească în acest ultim ceas ... să se lepede de această ... clică ordinară de trădători ai patriei. Ăştia sunt trădătorii patriei. Nu Milea, pe care l-au ucis ... (insinuare că l-a ucis Securitatea, n.a.). Sper ca acest apel să ajungă şi la cei din aparatul Securităţii, care au fost împinşi spre această crimă odioasă”.

Exerciţiul informativ ne-a ajutat însă să ieşim relativ repede din transa spaimei, intuind diversiunea. Calitatea îndoielnică a comunicatorilor din studioul 4 al TVR, de tipul exaltatului Brateş ori semidoctului militar Cico Dumitrescu, care dădea dispoziţii strategice într-un registru tactic lamentabil, unor mari unităţi ale Armatei, să vină să apere Capitala de terorişti; lipsa oricărei dezminţiri sau confirmări ale ştirilor transmise pe post de către cei care de la înălţimea etajului XI al Televiziunii amuşinau trufandaua noii puteri politice, dar şi provocările ordinare, ucigătoare de vieţi omeneşti nevinovate, au fost tot atâtea motive să credem că România se afla atunci în mâinile unor conducători care îi doreau, cei mai mulţi dintre ei, binele, dar nu se pricepeau cum să-l facă. La vârf, la vârf de tot, multă politică, insuficient definită şi asumată şi puţin curaj în vână; la nivel militar, insuficientă calificare şi multă suspiciune. Iar în acest colb de nouă putere politică s-au amestecat viermi devoratori de interes naţional, mistuind între pietrele frecătoare ale răzbunării lor orice încercare de luciditate şi demers stabilizator şi constructiv. Numesc doar doi dintre ei: Nicolae Militaru şi Silviu Brucan.

Odată cu asocierea – aducerea generalului Nicolae Militaru la putere, secondat de Silviu Brucan, s-au declanşat provocările. La început au fost doar încercări, ca de pildă ordinul de a se aduna laolaltă luptătorii USLA cu intenţia ascunsă de a-i lichida. Numai opoziţia lucidă a unora din anturajul noii puteri, a făcut posibil ca o crimă în masă să fie evitată. Dar tot nu s-au lăsat. Un detaşament USLA, comandat de col. Trosca, chemat în apărarea sediului MApN, a fost lichidat mişeleşte într-un mod barbar, greu de imaginat

132

într-o lume civilizată. A urmat măcelul de la Otopeni. Între supravieţuitorii acestui masacru incalificabil se află şi un nepot de-al meu – acum un destoinic locotenent - colonel de jandarmi, Pavel Florin. În legătură cu acest eveniment tragic fac şi eu un singur comentariu: „De când şi de la cine ştia ofiţerul care a ordonat deschiderea focului, că o subunitate de infanterie atacă un obiectiv terestru îmbarcată în camioane cu prelată, fără a se desfăşura în dispozitiv de luptă – pe jos, şi cu minime măsuri de cercetare în prealabil?”

Încercări de provocare au fost şi la adresa sediului în care mă aflam în acele zile. A început cu o ştire dată pe postul de televiziune cum că în sediul unităţii noastre

aflat în afara Capitalei ar exista un cuib de terorişti pregătiţi să intervină folosindu-se de nişte tuneluri secrete construite anume pentru intervenţii de diversiune. Ei bine, această ştire ne-a readus la reacţia firească a omului în faţa prostiei – am râs. N-am mai râs la următoarea ştire care ne vestea că o unitate de blindate a Armatei se deplasează către această zonă. Nu s-a adeverit nici această ştire. Nu ne-a atacat nimeni niciodată. În schimb provocările au continuat. În două nopţi consecutive 22/23 şi 23/24 decembrie patru autoturisme ARO au patrulat, sporadic, aproape de perimetrul unităţii, focalizând farurile aprinse spre interiorul obiectivului. Nu am reacţionat în niciun fel şi ne-au lăsat în pace.

Provocările au culminat cu o întâmplare care s-ar fi putut termina tragic. În noaptea de 23 decembrie, poate chiar în timpul desfăşurării crimei de la Otopeni, sunt sunat de şeful de stat major al unei unităţi a Armatei amplasate în apropierea noastră – aproximativ cinci kilometri, pe care îl cunoscusem anterior prin telefon. Nu ştiu dacă este credibil, dar chiar şi numai pe această cale, ne împrietenisem. Acesta îmi cere să-i trimit în sprijin un detaşament de ofiţeri înarmaţi care să-i ajute să scape de încercuirea iminentă a unităţii de către un grup de terorişti. I-am răspuns că sunt de acord, şi am să comand personal grupul de sprijin cerut. Reacţia interlocutorului meu a fost fermă şi în acelaşi timp incitatoare la o judecată adâncă:

- Nuu! În niciun caz nu veniţi dumneavoastră personal! Trimiteţi pe altcineva .- Bine, am răspuns, voi găsi eu o cale să vă ajut.Am transmis comandantului solicitarea vecinului. Ne-am consultat cu mai mulţi

ofiţeri şi am constituit prin voluntariat un detaşament de acţiune în sprijinul camarazilor noştri din Armată. S-a oferit să comande această formaţiune col. Nicoară. La intervenţia mai multor ofiţeri, între care mr. Florea Ştefan, lt. maj. Titi Cazacu - acesta se consultase cu comandantul unei unităţi de muncă din Capitală, col. Miu, care i-a sugerat că ar putea fi vorba de o capcană - dar şi a unui şofer, subofiţerul Gheorghiu care, a refuzat să fie „folosit drept carne de tun ...”. Am renunţat la idee.

Am plasat solicitarea comandantului Brigăzii de securitate Bucureşti, unitate combatantă în cadrul C.T.S., care a rezolvat cazul, trimiţând la locul solicitat un detaşament de soldaţi comandat de Şeful gărzii care asigura paza pe perimetrul unităţii noastre. Rezultatul: la sosirea detaşamentului de militari în termen în apropierea unităţii vecine, li s-a comunicat că între timp atacul teroriştilor a fost descurajat cu forţe proprii.

Credeţi că dacă mă duceam eu, această carte ar mai fi fost scrisă?După asasinatul politic de la Târgovişte, „viermii” Revoluţiei s-au mai liniştit. Nu

şi poporul. El continuă să aştepte şi acum adevărul. Oare unde o fi?La începutul lunii februarie 1990, am fost chemat la poarta Centralei, împreună cu

comandantul meu şi ni s-a înmânat, de către o secretară, decizia de pensionare. Sincer? Eu mi-am imaginat altfel momentul pensionării!

133

VII. SCHIŢE DE PORTRET ÎN CONTRAST

134

O LECŢIE DE PATRIOTISM – GENERALUL IULIAN VLAD

Generalul Iulian Vlad, al cărui portret încerc să-l schiţez cu deferenţă şi inocentă îndrăzneală, într-o întrevedere avută cu inimosul jurnalist Mircea Bunea, declara în ianuarie 1991, în cătuşe fiind:

- Eu m-am născut pe acest pământ şi aici vreau să sfârşesc. Eu nu îmi asum dictonul „Ubi bene, ibi patria.

Ceea ce a făcut acest general pentru români în decembrie 1989, nu numai că-i certifică enunţul, dar îmi întăreşte speranţa că istoria României îi va rezerva o pagină în amintirea urmaşilor săi.

Un om porivit de înalt. Se mişcă în paşi egali, cumpăniţi ca ritm şi siguranţă. Chip blând, dar sobru, dominat de priviri sclipitoare, gata, parcă, să vălurească apele nepregătite să-i oglindească imaginea. Vorbeşte rar ca dinamică, fără sincope în curgerea cuvintelor încărcate de idei cenzurate discret de un secret al gândirii, genetic dobândit şi întărit de un îndelung şi productiv exerciţiu intelectual şi profesional. Deşi îl cunosc de multă vreme, nu am reuşit niciodată să-i descifrez „cipul” personalităţii sale lăuntrice. Să fie un introvertit? Se poate. Dacă îl întrebi ceva despre sine răspunde în cuvinte puţine, încărcate de multă meditaţie, dar şi de o tristeţe reţinută. Nu se plânge, nu cere de la nimeni nimic, nici măcar repararea deplină a nedreptăţilor ce i s-au făcut de către puterea instalată în decembrie 1989. Şi i se mai fac încă.

Portretul unui om poate fi zugrăvit în multe feluri. Dar cel mai bun combinator al culorilor, care-i pot defini chipul cel adevărat, sunt faptele săvârşite de acesta în momentele de referinţă ale vieţii sale. Această cale aleg şi eu în încercarea de a înfăţişa cititorului chipul unui general patriot – Iulian Vlad. Aşadar las pensula toscană să se înmoaie în faptele săvârşite de general în decembrie 1989 pentru a-i înfăţişa chipul cel adevărat. La bara istoriei, generalul Iulian Vlad.

„În acele împrejurări hotărâtoare pentru Revoluţie aş fi putut să iau maimulte hotărâri, dar am considerat că cea mai normală, firească şi necesară decizie, nu pentru mine, ci pentru ţară, era aceea ca eu şi întreg efectivul Ministerului de Interne ... să ne punem integral în serviciul Revoluţiei ... În fapt ce ar fi dorit dl. Brucan? Un conflict armat între unităţile M.I. şi cele ale Armatei? Un război civil?” (Declaraţie consemnată în ziarul „Adevărul” din 19.01.1991)

22 decembrie 1989 – Mesaj către naţiune.„Stimaţi cetăţeni! Fraţi români! Vă vorbeşte generalul – colonel Iulian Vlad,

comandantul forţelor de Securitate şi ale Ministerului de Interne. Securitatea, toate unităţile sale, împreună cu Armata Română luptă cot la cot pentru salvarea fiinţei noastre naţionale a poporului român. Ministerul de Interne, toate armele din componenţa sa s-au dezis de elementele loiale lui Ceauşescu. Fraţi români! În aceste clipe hotărâtoare, să fim uniţi. Credeţi în noi! Ajutaţi-ne şi nu vă vom trăda încrederea!”

135

Acest mesaj înregistrat video a fost oprit de la difuzare de către cenzorii politici din acele momente de la Televiziune, cu scopul de a întreţine diversiunea cu teroriştii – securişti. Abia a doua zi, în jurul orei 05,40, mesajul a fost transmis numai prin radio.

Două imagini diferite, alăturate, ajung să se pună mai bine în evidenţă una pe cealaltă prin contrast. Să încercăm şi noi acest exerciţiu, aducând în pagină două personaje puse în evidenţă prin contrast, de evenimentele din decembrie 1989 : un histrion (fig.) Silviu Brucan şi un om aşezat, responsabil de faptele sale, gen. Iulian Vlad. Ne ajută în acest demers materialele apărute în serial în ziarul „Adevărul” sub semnătura bătăiosului jurnalist Mircea Bunea, în perioada ianuarie – februarie 1991. Redăm, pe scurt, întrebările primului şi răspunsurile celui de-al doilea. Să-i lăsăm pe cei doi să se prezinte la „bara istoriei”.

Silviu Brucan: „La şedinţă am cerut gen. Vlad să răspundă la două întrebări ale mele:

1. De ce n-a dat ordin (în declaraţia transmisă la radio şi TV – fals, la TV nu a fost transmisă) expres tuturor operativilor de sub comanda sa , să înceteze focul şi să predea armele? ... Inserasem cu mâna mea în acel text un ordin explicit dat celor din subordinea lui Vlad de a înceta focul şi de a se preda armatei.

2. De ce în momentul în care a trecut de partea Revoluţiei nu a pus la dispoziţia Conducerii Armatei planul de acţiune al teroriştilor?”

Şi mai adăugă histrionul: „Am fost sigur că acesta din urmă (gen. Vlad n.n.) este la curent cu

acţiunea teroriştilor”. („Adevărul ” – 21 decembrie 1990). „... o serie de afirmaţii ale gen. Vlad corespund realităţii. Dispoziţiile pe care

le-a dat ofiţerilor din subordine la 22 decembrie 1989 să nu se opună asaltului demonstranţilor din piaţă asupra clădirii C.C. ... însă ele erau parte a unui joc dublu ...”.

„Îl cunoscusem direct pe gen. Vlad ... (venise de două ori în biroul de anchetă *))şi realizasem că este un om deosebit de inteligent şi abil”.

În acelaşi interviu acordat ziarului „Adevărul” la 16 ianuarie 1990, Silviu Brucan susţine, otrăvit, că în seara zilei de 24 decembrie 1989, gen. Vlad ... „A promis că va elabora un plan pentru a doua zi, în care va prevedea o serie de acţiuni de natură să aibă ca rezultat, capturarea unui mare număr de terorişti din subordinea sa ...”.

Fac şi eu aici un comentariu: o asemenea afirmaţie nu poate fi apreciată decât ca o mare diversiune. Cum adică? Să admitem că gen. Vlad recunoştea ipso - facto că avea în subordine terorişti? În cazul acesta problema teroriştilor era definitiv rezolvată, măcar în privinţa originii lor.

Generalul Iulian Vlad: „... Domnul Brucan, personal, nu concepea ca eu să fi fost acolo unde domnia

sa m-a „descoperit”, cu atât de mare întârziere (n.n. pe 24 decembrie 1989). Mă considera apriori indezirabil şi, deci inapt, de a fi fost în acel post suprem de comandă ...”.

„Mi se impută că prin acea declaraţie nu am ordonat ca cei din subordine

_________________________________________________*) Este falsă această afirmaţie. Prin verificările făcute am stabilit că generalul Vlad n-a fost niciodată prezent la ancheta lui Brucan.

136

să înceteze focul şi să se predea Armatei ... Precizez că nici dl. Brucan, nici altcineva nu mi-a scris, completat sau modificat declaraţia de aderare la Revoluţie ... Este o acuzaţie pe cât de gravă, pe atât de lipsită de temei. Şi iată de ce:

1. Încă din 17 decembrie 1989, după teleconferinţa lui Nicolae Ceauşescu, prin care s-a ordonat ca la Timişoara să se tragă, contrar acestor ordine şi cu riscurile grave pe care mi le-am asumat, am ordonat generalilor Emil Macri, Grigorie Ghiţă, precum şi col.Traian Sima, să nu se tragă. În plus, Securităţii Timiş i-am ordonat să nu se implice în acţiunile de stradă ...”.

2. „În 18 decembrie, din ordinul meu, col. Gh. Raţiu, şef de direcţie în fostul DSS, a transmis şefilor de securităţi judeţene că orice situaţii s-ar crea, cadrele de securitate să nu tragă în popor ...”.

3. „În dimineaţa zilei de 22 decembrie, în jurul orelor 07,00 am ordonat şefului statului major al Trupelor de Securitate, col. D-tru Pavelescu ... ca în cazul în care masele de demonstranţi vor dori să intre în piaţă, să nu le împiedice şi să nu se tragă nici măcar un foc de avertisment ...” Coloneilor Florea Lăzărescu Şi Octavian Nae din Direcţia a V-a le-am ordonat: „ ... la intrarea demonstranţilor în piaţă, să le permită accesul în cele două sedii (C.C. şi Palatul Consiliului de stat) şi să nu se facă, sub nicio formă, uz de armă ... Col. Gh. Ardeleanu, şeful USLA, a primit acelaşi ordin ... Toate aceste ordine au fost executate întocmai”.

4. „În aceeaşi dimineaţă (22 decembrie n.n.) în jurul orelor 10,30 am dat ordin gen. Romeo Câmpeanu să preia comanda Inspectoratului General al Miliţiei şi să transmită tuturor unităţilor de miliţie din ţară să nu întreprindă nicio acţiune de reprimare a demonstranţilor, să nu se tragă în populaţie, iar şefii organelor de miliţie să intre în contact cu conducătorii demonstranţilor şi să se pună la dispoziţia acestora. Aceste ordine au fost transmise la judeţe printr-un telex ... Acelaşi ordin l-am dat telefonic, personal şi prin col. Octavian Nae, tuturor şefilor securităţilor judeţene sau şefilor inspectoratelor M.I. Dispoziţii similare s-au transmis şi unităţilor centrale ...”

5. „În seara aceleiaşi zile (22 decembrie 1989 n.n.) am ordonat să se transmită tuturor unităţilor centrale şi teritoriale ale DSS şi M.I. că din acel moment intră în subordinea Armatei ... şi să predea reprezentanţilor acesteia, pe bază de inventar, armamentul şi muniţia din dotare ... Aceste ordine au fost transmise de gen. Bucurescu Gianu, personal, fiind asistat de reprezentanţii grupului de revoluţionari condus de domnul ing. Droc, de la Uzina de avioane Bucureşti ...”

6. „De ce nu am fost lăsat, nici eu, nici unităţile de securitate, să descoperim cine au fost cei care au tras începând din după – amiaza zilei de 22 decembrie 1989, adică teroriştii? În acea şedinţă (24 decembrie 1989 n.n.) am cerut să fiu lăsat să-mi fac datoria ... Nu am cerut un termen de 24 de ore şi nici nu am fost a doua zi arestat ... cum susţine dl. Brucan, ci peste şase zile (31 decembrie 1989) ... După ce în dimineaţa zilei de 31 decembrie 1989 am raportat pe cale ierarhică despre acest proiect (planul de descoperire a teroriştilor), în aceeaşi zi, la orele 14,00 am fost arestat eu, adjuncţii mei şi şeful Direcţiei de contrainformaţii militare ...” *)

____________________*) Este indubitabil faptul că toate acţiunile întreprinse pentru paralizarea, mai întâi, şi apoi nimicirea unităţilor de securitate s-a făcut pe baza unui plan prestabilit la originea căruia a fost, la momentul dat, şi Silviu Brucan, ca unul din factorii cu cea mai mare greutate în luarea deciziilor respective.Pentru ilustrare, iată ce spune generalul Victor Atanasie Stănculescu în dialog cu istoricul Alex Mihai Stoenescu în volumul „În sfârşit ... ADEVĂRUL”, Edit. RAO 2009, pag. 13:Alex Mihai Stoenescu: Domnule general, imediat ce aţi ajuns la minister, în 22 decembrie, aţi avut ordin de arestare, îndepărtare, izolare a ofiţerilor C.I. (contra informaţii militare – n.n.).

137

Victor Atanasie Stănculescu: Să-i dea deoparte, sub supraveghere.A.M.S.: Aţi dat ordin, ordin scris?V.A.S.: Nu ştiu dacă există ordinul, dar am dat acest ordin.A.M.S.: De ce?V.A.S.: Ca să nu vadă ce urma să facă Armata.A.M.S.: Şi ce urma să facă?V.A.S.: Ce-am făcut. Nu voiam ca Securitatea să ştie ce facem noi.A.M.S.: Dar tronsonul de comunicaţii al Securităţii de ce l-aţi tăiat?............................................................................................................V.A.S.: Nu puteam face ce voiam să facem cu Armata, cu ei în spate.

7. „De fapt, în toate interviurile d-lui Brucan se afirmă direct sau se lasă să se înţeleagă că Securitatea ar fi fost singura instituţie din această ţară care i-ar fi rămas credincioasă lui Ceauşescu, inclusiv după fuga lui. Fiind cea mai importantă teză a d-lui Brucan este şi cea mai falsă. Nimic din ceea ce am făcut, începând cu 17 decembrie 1989 nu susţine această teză”.

„ ... mai mult de 300 de obiective de interes naţional, care potrivit legii, erau de importanţă deosebită, se aflau în paza trupelor de Securitate ... Nici unuia din aceste obiective de interes naţional nu i s-a creat vreun prejudiciu. Dimpotrivă ... au fost predate intacte Revoluţiei ... De aceea întreb de ce dl. Brucan n-a citat, fie chiar şi numai un pluton, o grupă sau un soldat din Trupele de Securitate care să fi acţionat împotriva Revoluţiei şi pentru salvarea lui Ceauşescu ... Se caută terorişti exclusiv acolo unde nu există ...”

„Domnul Brucan a săvârşit totuşi o mare eroare atunci când în scenariul pe care l-a conceput pentru nimicirea Securităţii şi distrugerea multor cadre ale ei, plan care a şi fost pus în aplicare, a apreciat că prin aceasta va satisface dorinţa legitimă de dreptate şi adevăr a poporului român, suplinind alte cereri nu mai puţin îndreptăţite .” (Profundă constatare n.n.).

Toate aceste declaraţii ale gen. Iulian Vlad sunt consemnate în ziarul „Adevărul” în urmă cu aproape 20 de ani, cu acoperire în documente şi mărturii – mare parte dintre acestea regăsindu-se şi în excelenta carte a istoricului Alex Stoenescu, „Cronologia evenimentelor din decembrie 1989” (Ed. Rao, 2009). În aceeaşi perioadă, la care facem referire mai sus, au apărut şi păreri ale unor oameni care prin forţa împrejurărilor au avut posibilitatea să cunoască şi să aprecieze, neinfluenţate de nimeni faptele generalului Vlad. Ziarul „Adevărul” din 8 februarie 1991 consemnează: Avocat Paula Iacob:

„– În opinia mea, gen. Vlad Iulian nu avea ce căuta între zidurile unei închisori. Eu cred cu toată tăria certitudinii mele în nevinovăţia acestui om ”.

Avocat Valentin Vâlcu:„– Generalului Vlad nu-i e frică de adevăr. S-a arătat susceptabil chiar la lărgirea

investigaţiilor înainte de 16 decembrie 1989 şi după 22 decembrie .”Până şi Gelu Voican Voiculescu, implicat nemijlocit în arestarea gen. Vlad se

simte obligat să afirme „Generalul Iulian Vlad a împiedicat o inutilă vărsare de sânge în C.C. în 22 decembrie 1989 ... ori asta reprezintă un merit esenţial, un argument cheie!”

Dar când aţi hotărât / acceptat să prindeţi în cătuşe mâinile gen. Vlad nu exista această cheie, domnule Voican? Sau ca-ntotdeauna, atunci, cheia domnului Brucan era mai potrivită, pentru orice, inclusiv pentru a zăvorî cătuşe pe mâinile unui om nevinovat? Cine o fi fost acest don’ Brucan?

138

*

L-am vizitat pe gen. Iulian Vlad, dacă nu mă înşel de două ori, la închisoare, ajutat de fiecare dată în acest demers de col. dr. Emil Ciobanu, nu doar un excelent medic ci şi un om de o sensibilitate omenească greu de aflat, mai ales în anii aceia, pe la noi. M-am dus acolo bântuit de gândul că n-o să-mi găsesc cuvintele potrivite pentru a mângâia sufletul unui om prăbuşit de nedreptatea întemniţării sale. Am intrat în biroul medicului şef al Închisorii Jilava copleşit de acest gând. Aştept. De data aceasta regula militară se schimbase: comandantul întemniţat urmă să se prezinte subordonatului liber. Ne îmbrăţişăm camaradereşte. Nu plângem – poate doar în suflet, acolo unde lacrimile bucuriei doar se simt, nu se şi văd. Comandantul meu era aşa cum îl ştiam: doar mult mai slab. În rest acelaşi dintotdeauna: tuns şi bărbierit proaspăt, lejer îmbrăcat (nu era în zeghe), cu aceeaşi sclipire în priviri şi ca întotdeauna un conviv agreabil. Ne-am povestit câte-n lună şi în stele preţ de aproape două ore: despre cum am fost şi cum suntem priviţi în timpul şi după evenimentele din decembrie 1989, fără a intra în detalii, despre prezentul şi viitorul nostru ca oameni îndatoraţi istoriei să spunem adevărul celor care îl aşteaptă cu atâta îndreptăţire. Înainte de a pleca l-am întrebat:

- Şi ce-o să spuneţi lumii, d-le general după ce veţi ieşi din închisoare?- Dragă prietene, am să spun ce am spus şi până acum – ADEVĂRUL, alt scut de

apărare nu am.Şi totuşi o schimbare survenise în fizionomia Comandantului meu, îşi lăsase

mustaţă, nu pentru „acoperire”, ci pentru a marca schimbarea, cum avea să-mi spună mai târziu, în glumă, domnul general. Glumesc şi eu acum: dacă Silviu Brucan i-ar fi descoperit mustaţa „ar fi fost sigur” ... că acolo îşi ascunde generalul antenele de legătură cu teroriştii.

M-am mai întâlnit, şi mă mai întâlnesc adesea cu gen. Iulian Vlad şi de fiecare dată aceeaşi constatare: omul acesta nu cunoaşte sentimentul urii şi al răzbunării, nu-i poţi desluşi pe chip încrâncenarea aceea mută a omului nedreptăţit. Doar uimirea şi compătimirea îi mai poţi citi în privire, atunci când are de-a face cu oameni care-şi vâră degetele în ochi când se întâlnesc cu adevărul despre „Revoluţie”. Şi asta se întâmplă la un om despre care dinamicul jurnalist de investigaţie Victor Roncea, într-un articol intitulat „Dreptate pentru generalul Iulian Vlad” ( „Ziua” 16 decembrie 2008) scria: „ ... generalul Iulian Vlad este arestat la ordinul lui Ion Iliescu, pe 31 decembrie, din mijlocul tinerilor cu care petrecuse toată săptămâna de foc. Este acuzat de genocid ... Până pe 19 martie (1990, n.n.) este reţinut fără niciun act, timp în care procuratura încearcă fabricarea unor probe. Judecat sumar, este condamnat în total la 25 de ani de închisoare. Execută o treime din cel mai mare termen, fără a solicita nicio clemenţă, după care este eliberat condiţionat.”

Cred ... cred că numai dalta unui maestru poate ciopli în granit, spre neuitare, chipul acestui general român patriot.

139

PACEPA VĂZUT DE APROAPE

Ca să defineşti personalitatea lui Mihai Pacepa trebuie să faci apel la superlative. Musai de spus că poate fi considerat o personalitate accentuată în care întâlneşti la prea-plin bune şi rele. Inteligenţă nativă deosebită, minte ageră şi memorie excelentă, o diabolică putere de a produce şi materializa scenarii şi combinaţii operative, dar şi în relaţiile cu semenii; un neîntrecut maestru al dedublării, generos şi crud în contrapondere, elegant şi rafinat în maniere, discret şi persuasiv în dialog, dar lipsit de vocaţie oratorică.Un manifest om al datoriei dominat de responsabilitatea funcţiei a cărei putere în sistem o măsura exact: deferenţă faţă de superiori, condescendenţă faţă de inferiori. Consumator moderat de alcool, dar un fumător înrăit (inhalarea fumului de ţigară era însoţită de un şuierat specific unei pompe absorbante, într-atât de mare îi era pasiunea pentru fumat), sagace, un introvertit, temperament alunecos, mai degrabă flegmatic dar şi sangvin greu de devoalat.

Dar dominanta personalităţii lui era preocuparea morbidă de a ajunge sus în vârful sistemului şi de acolo să escaladeze piramida cea mare a puterii. Asta şi explică de ce Mihai Pacepa se dorea întotdeauna în centrul oricărei acţiuni împortante şi de pe această poziţie să fie comunicatorul succesului la cel mai înalt nivel: tovarăşa şi tovarăşul. Dacă nu exista o astfel de acţiune, fie inventa el una, fie se insinua în acţiunea declanşată de altcineva, asumându-şi (în caz de succes) cu o naturaleţe şi dibăcie dezarmante, reuşita acesteia. Pacepa era obsedat de dorinţa ca el să fie perceput ca fiind „EL”, nu pur şi simplu, locţiitorul şefului D.I.E.. Mihai Pacepa şi Nicolae Ceuşescu se asemănau teribil în dorinţa lor bolnăvicioasă de a primi adulare. Se deosebeau însă în preferinţa modului de materializare a adulării. In vreme ce Nicolae Ceauşescu adora să fie înălţat pe soclul cel mai de vază şi aclamat în delir, ca Mesia al poporului român şi chiar mai mult, Mihai Pacepa avea gusturi de profesionist, mai rafinate. El voia să fie descoperit prin amuşinarea terenului marcat de el cu acţiuni al căror rezultat „profesional“ să ajungă la urechea sau urechile celor ce puteau să decidă şi pentru „EL” o statuie. Şi s-a ales cu două statui: una în deal (afară) şi una în vale (acasă). Amândouă fără nume, tăcute şi eterne, bântuite de acelaşi parfum cu miros fetid, cel al micimii şi trădării.

Dar iată cum l-am cunoscut pe Mihai Pacepa, cum l-am cunoscut de aproape, adică direct, nu prin intermediari, nu din auzite.

Într-o dimineaţă de aprilie 1972 am fost chemat în biroul şefului Direcţiei personal – învăţământ a M.I. general Iulian Vlad, care mi-a ordonat să mă prezint la biroul generalului C-tin Geică pentru că cineva acolo doreşte să-mi vorbească.

În cabinetul generalului Geică l-am găsit pe generalul Nicolae Doicaru, şeful D.I.E. Era pentru a doua oară când îl vedeam. De data aceasta era în civil. Un dialog la fel de scurt.

– Când am fost la d-ta la Fălticeni, acum aproape doi ani, mi-a plăcut ce ai făcut acolo în calitate de comandant. Ţie ţi-ar plăcea să lucrezi la mine în D.I.E.?

- Da, am răspuns eu la fel de sec, deşi nu mi se spusese ce ar urma să fac acolo.

140

- Bine. Te prezinţi la tov. gen. Vlad şi vei afla acolo ce ai de făcut.De la gen. Iulian Vlad aveam să aflu doar că regretă plecarea mea, că trebuie să

predau discret şi imediat şefului de serviciu toate documentele aflate în lucru şi că peste o oră să fiu în strada Batiştei la sediul central al D.I.E.

Acolo, unde nu mai fusesem niciodată, totul m-a şocat. De la accesul controlat electronic în clădire, la liniştea glacială de pe coridoarele largi ale ei. Nu am văzut pe nimeni şi nu m-a văzut decât portarul şi însoţitorul care m-a condus într-o încăpere spaţioasă, impunătoare. Impresionat am fost şi de membrii Consiliului de conducere al D.I.E. care, aşezaţi, pe scaune confortabile, în jurul unei mese, toţi într-o ţinută impecabilă, m-au întâmpinat cu un surâs încurajator, aş zice de adopţie din prima. Eu, dintr-o poziţe regulamentară, adică stană de piatră, am salutat cu deferenţă printr-o uşoară înclinare a capului. Intrasem într-o altă lume la 37 de ani. O lume care avea să mă cucerească, nu strivindu-mă, ci integrându-mă în aura ei de elită. Doamne, ce bine m-am simţit în această instituţie!

Generalul Nicolae Doicaru, aflat în capul mesei imense de stejar sculptat, mă prezentă în câteva cuvinte asistenţei: absolvent al Academiei Militare cu media zece, şef de promoţie, absolvent al Facultăţii de Filozofie şi doctorand în Ştiinţe politice. Îmi cere apoi să raportez membrilor Consiliului activitatea desfăşurată până atunci în cadrul ministerului şi, după ce răspund la câteva întrebări ale acestora, ne anunţă că, începând din acel moment, am fost numit prim - locţiitor al comandantului Centrului de Pregătire şi Perfecţionare a Cadrelor (CPPC) de informaţii externe. Imediat vei pleca la Centru, împreună cu Mihai Podeanu, locţiitor al şefului D.I.E., care te va instala în funcţie, a încheiat el. Mihai Podeanu era numele conspirativ al lui Pacepa, acolo în D.I.E., ofiţerii necunoscând numele reale ale colegilor lor.

Aşa a început procesul de cunoaştere reciprocă dintre mine şi Pacepa, proces ridicat de „EL” la nivel de studiu, abandonat la un moment dat din motive doar de „EL” ştiute. Eu am perceput abandonul printr-o răceală în relaţiile de muncă. Relaţii apropiate între mine şi „EL” nu au existat niciodată. Şi asta nu pentru că nu aş fi dorit eu, ci pentru că aşa a socotit „EL” necesar şi suficient în raporturile cu un subordonat ca mine. Deşi au existat de-a lungul timpului momente când a manifestat faţă de mine şi sentimente de simpatie şi apreciere, transmise direct, dar mai des prin terţi. Cititorul va fi poate surprins că atunci când mă refer la el, adică la Pacepa, scriu cu majuscule. Dacă aş scrie aşa dintr-un motiv neexplicat ar fi cu siguranţă o blasfemie. Aşadar mă grăbesc să explic: Nu ştiu dacă Pacepa a avut vreodată un Dumnezeu, dar cu siguranţă şi-a dorit să fie perceput de cei din jur ca un şef travestit într-un Dumnezeu pământean. Care ştie să facă, să desfacă, să lovească nebănuit, dar şi să mângâie, să oblojească răni şi orgolii, să dea speranţe şi să întreţină vanităţi aducătoare de profit în contul său.

În drum spre C.P.P.C. mi-a făcut prima instruire legată de legendarea vieţii mele viitoare în aparatul de informaţii externe al României. Am aflat, între altele, că începând din acea zi o să mă cheme altfel şi anume: Bădin Alexandru. Precizările sale erau fără echivoc. Nu lăsa loc la întrebări. Şi totuşi am pus câteva întrebări nevinovate al căror răspuns m-a şocat prin modul subtil în care mă provoca să-mi devoalez potenţialul, ad hoc valorizat, de viitor conducător într-o instituţie de învăţământ, cu oameni şi probleme greu de descifrat. Iată câteva întrebări şi răspunsurile lor:

- În faţa cui voi fi prezentat acolo?- În faţa conducerii şcolii şi a corpului de ofiţeri instructori.- Risc o întrebare stupidă şi stângace formulată. Şi ce va trebui să spun eu

141

cadrelor din conducerea şcolii şi ofiţerilor instructori cu această ocazie? - Însoţit de o privire pârjolitoare mi-a răspuns sentenţios: Nu eu , ci tu

trebuie să spui ce ştii şi ce poţi să spui pentru aţi valida competenţa pentru funcţia în care ai fost numit.

Era clar, mi-am zis. “EL” nu fusese consultat când am fost ales pentru a fi numit în această funcţie. Dar brusc, privirea aceea pătrunzătoare dispare, lăsând loc alteia încurajatoare. Jovială chiar. La scurt timp îmi zice:

- Mai ai întrebări? - Care este nivelul de pregătire al ofiţerilor instructori şi al ofiţerilor elevi? - Înalt, foarte înalt.- Sunt orgolioşi? - Toate elitele au orgolii, mai mult sau mai puţin manifeste. Menajându-le eşti

asimilat mai uşor. Şi s-a aşternut tăcerea. Teama de necunoscut nu m-a copleşit, dar m-a îngândurat.

Îmi închipuiam că am fost ales să joc într-un film în care urma să-mi învăţ rolul pe timpul turnării lui, secvenţă cu secvenţă.

Protocolul instalării mele s-a încheiat cu bine. Când vorbeşti puţin greşeşti mai puţin. Intuitiv, aşa am procedat şi eu. O gafă majoră la instalare ar fi produs un disconfort nu numai pentru mine, dar poate şi pentru gen. Doicaru. La plecare, gen. Pacepa mi-a strâns mâna şi zâmbindu-mi senioral, mi-a urat succes.

Abia trecuse un an de la numirea mea în funcţia de prim - locţiitor al C.P.P.C., că a trebuit să fac faţă unei noi provocări. În vara anului 1973 am fost mutat în funcţia de locţiitor al şefului Direcţiei de Securitate şi Gardă, poziţie care mi-a oferit numeroase ocazii de adâncire a procesului de cunoaştere a personalităţii lui Mihai Pacepa. De această dată în alte condiţii, pe alte coordonate, având ca ingredient major cuplarea în acest proces a familiei prezidenţiale.

*

La începutul primăverii anului 1974 mă aflam în Liban cu misiunea de a stabili împreună cu omologii din Beirut măsurile de securitate şi gardă a preşedintelui Nicolae Ceauşescu şi a delegaţiei care îl însoţea pe timpul vizitei oficiale ce urma s-o facă în această ţară.

Era prima mea misiune în exterior, după ce fusesem numit locţiitor al Şefului Direcţiei de Securitate şi gardă. Nu doar că debutul într-o misiune atât de importantă mă responsabiliza până la îngrijorare, cât mai ales concluziile sintezei operative primite de la rezidenţa D.I.E. din Beirut care avertiza: “Situaţia operativă din ţară este tensionată; oricând este posibilă declanşarea unui conflict de tip gherilă urbană în Beirut şi împrejurimi. Palestinienii, mai ales cei concentraţi în taberele de la Sabra şi Chatila de lângă Beirut, au un rol important în dinamica acestei tensiuni.”

Ajutat de un grup important de ofiţeri din Direcţia a V-a, dar şi de la USLA, am trecut la treabă. Am întocmit un plan de securitate în zonă şi gardă de corp a preşedintelui României, însoţit de o hartă operativă de lucru, tip stat - major, cum învăţasem în Academia Militară.

142

Între timp am fost informat că sosise la Beirut generalul Doicaru, şeful D.I.E. şi Consilier prezidenţial căruia, conform dispoziţiei din ţară, mă subordonam direct pe timpul pregătirii vizitei şi nemijlocit generalului Paul Marinescu, şeful Direcţiei de Securitate şi gardă, pe timpul desfăşurării vizitei. Am anunţat la ambasadă reprezentanţa noastră diplomatică că doresc să prezint Consilierului prezidenţial Nicolae Doicaru un document. Ajuns la reprezentanţa noastră diplomatică am fost introdus imediat într-un birou în care mă aşteptam să-l găsesc pe Nicolae Doicaru. M-a întâmpinat însă generalul Pacepa cu un zâmbet surprinzător, amical.

- Ai adus planul de securitate şi gardă?- Da, am zis eu. (De unde o fi ştiut că-l am?)- Mai ai un exemplar?- Nu. Doar o schiţă de lucru pentru mine, necesară conducerii acţiunii pe timpul

desfăşurării vizitei.După o scurtă privire asupra hărţii de lucru mi-a zâmbit, a mulţumire şi

m-a expediat spunându-mi:- Planul şi harta de lucru am să le prezint eu tovarăşului Doicaru. Ai grijă să

implementezi strict în timp şi spaţiu datele din plan şi harta operativă. Ne vedem mâine la ora 11,00 în parcul Cedrilor din Beirut.

A doua zi la 10,55 m-am prezentat la locul stabilit. Exact la ora 11,00 a sosit şi „EL”. Discuţia dintre noi s-a desfăşurat plimbându-ne pe aleile parcului.

- Cum te-ai descurcat cu omologii tăi din Beirut? Cum ţi se par?- M-am descurcat bine. Sunt cooperanţi, amabili, bine dispuşi şi culţi. Bune gazde.- Slăbiciuni nu au?- Nu sunt întotdeauna punctuali şi nu mi se par a lua în serios gravitatea situaţiei

operative din Beirut. Oricum, nu mi se par a fi îngrijoraţi de ce s-ar putea întâmpla în oraşul lor.

- Dar ca oameni, ca fel de a fi, au trăsături temperamentale şi de caracter pe care le-am putea utiliza în folosul misiunii?

- Am constatat la mai toate nivelurile de contact slăbiciunea, accentuată chiar, faţă de medalii şi decoraţii, de orice fel şi de oriunde ar veni.

- Ai ocazia să te foloseşti de această informaţie chiar azi. Tovarăşul Doicaru doreşte să I se aranjeze o întâlnire informală, de cinci minute, cu primul - ministru al Libanului în cursul zilei de astăzi. Este un ordin al tovarăşului Doicaru. Sper să te descurci, chiar dacă astăzi primul - ministru se află în şedinţă de guvern. Aştept răspunsul tău la ambasadă. Uitasem să-ţi spun, tovarăşul Doicaru a apreciat foarte mult documentele de Securitate şi gardă pe care le-ai întocmit. Şi a plecat.

Am reuşit totuşi cu ajutorul omologului meu de la Securitatea prezidenţială din Liban, ca generalul Doicaru să fie primit în acea zi la ora 14,00.

Am ajuns în grabă la ambasadă şi i-am raportat rezultatul. Destins şi bucuros, m-a îmbrăţişat camaradereşte. Făcea acest gest în momente importante, destul de des. Aceasta era una din feţele lui Pacepa.

Iată însă şi pe cea de-a doua. De abia scăpasem din strânsoarea îmbrăţişării sale şi a intrat în birou gen. Doicaru, care ignorând, deşi nu-i era în fire, prezenţa mea, i se adresează direct:

- Ce-ai făcut cu primirea la primul - ministru? - Tovarăşe ministru, a fost greu, dar am rezolvat-o. La ora 14,00 sunteţi aşteptat

la sediul guvernului Libanez.143

- Mulţumesc tovarăşe Pacepa. Ai făcut o treabă grozavă.Am cerut permisiunea să plec. „EL” a rămas în birou cu bucuria că i-a mai

intrat ceva în contul credibilităţii şi al capabilităţii sale, eu m-am retras scârbit şi trist.Şi a început vizita într-un oraş fără trotuare, cu o circulaţie rutieră infernală şi fără

nici o regulă. Doar soarele cu o strălucire nefirească pentru mine, la început de primăvară, mai înviora feţele oamenilor impasibili, complet neutre faţă de eveniment. O mulţime unduitoare ca nisipurile mişcătoare gata să te acopere cu vălul neliniştii sale, venite parcă dintr-un blestem al istoriei scăpat de sub controlul lui D-zeu. Blestem lăsat prea mult pe lista de aşteptare a amnistiei divine. Din răsuflarea mulţimii angajate într-un nedesluşit dute - vino răzbătea subliminal către mine mirosul prafului de puşcă, într-o posibilă apropiere de masa critică. Flerul profesional te ajută, uneori către astfel de revelaţii.

O uşoară strângere de mână mă scoate însă din transă. Era Pacepa care-mi transmite şoptit:

“- Ia măsuri şi cumpără o pereche de ochelari de soare pentru tovarăşu. Să fie de calitate, dar să aibă un design sobru. La întoarcerea în ţară o să primeşti de la mine contravaloarea lor.”

I-am prezentat ochelarii cumpăraţi de un subordonat de-al meu mai priceput în astfel de achiziţii. Probabil că tovarăşului nu i-au plăcut, pentru că nu l-am văzut purtându-i niciodată. De altfel, este ştiut că Nicolae Ceauşescu nu purta ochelari niciodată, cel puţin în public. Banii, 37 dolari, nu i-am primit niciodată. I-am suportat din diurna mea, care nu depăşea 11 dolari pe zi.

Fac precizarea că grupul de ofiţeri condus de mine pentru pregătirea şi desfăşurarea vizitei nu avea la dispoziţie bani pentru cheltuieli operative şi de protocol, datorită unei înţelegeri de reciprocitate între părţi. Gazdele ne asigurau cazarea şi micul dejun. In rest, ne descurcam cu banii de diurnă şi prin amabilitatea diplomaţilor români aflaţi la post în Beirut, care ne invitau la masă ori de câte ori puteau şi ei, în condiţiile tensionate din oraş. Nu cu multe zile în urmă căzuseră proiectile de artilerie uşoară, explodând chiar în imediata apropiere a ambasadei noastre.

Misiunea în Liban se apropia de sfârşit. În seara ultimei zile de vizită, chiar în timpul desfăşurării dineului de rămas bun oferit de gazde în onoarea delegaţiei române, organizat în palatul de reşedinţă al preşedintelui libanez, liniştea serii a fost spartă de explozia unor lovituri de mortiere. Consternare şi îngrijorare la gazde, uluire şi temeri, reţinute totuşi, la oaspeţi. În jurul preşedintelui garda de corp şi „EL”. Trebuie să recunosc că avea o stăpânire de sine demnă de invidiat. Privirea lui temerară voia parcă să transmită lui Ceauşescu asigurarea că nimic nu se poate întâmpla câtă vreme „EL” este acolo. Atitudinea şi privirea din ochii lui, ocheau pe chipul preşedintelui, marcau parcă disimularea discernământului profesional într-o sinceritate ivită din spuma loialităţii. Este oare posibil ca această sinceritate să fi existat cândva? Mă îndoiesc profund. Răspunsul definitiv a fost dat după patru ani.

Am ieşit precipitat pe “platoul - fortăreaţă” al palatului prezidenţial şi m-am consultat cu omologii libanezi, care m-au asigurat că totul este sub controlul lor şi al Armatei, care se află în curs de desfăşurare a unui dispozitiv de apărare în zonă, cu mijloace de luptă adecvate. Reîntors în palat pentru a raporta cele ce aflasem de la şeful securităţii palatului prezidenţial, am fost întâmpinat de gen. Pacepa, care, de faţă fiind şi gen. Paul Marinescu, mi-a ordonat pe un ton calm:

144

- Împreună cu grupul de ofiţeri care te însoţesc te deplasezi imediat la Aeroportul din Beirut şi asiguri punerea în aplicare a planului de securitate a navei prezidenţiale, care va decola în prima parte a zilei de mâine. Tot în cursul zilei de mâine vei pleca la Bagdad pentru a stabili măsurile de securitate necesare pe timpul vizitei tovarăşului în Irak, ce va avea loc peste trei zile.

A doua zi la ora 11,00 nava prezidenţială decola spre Damasc, fără niciuneveniment deosebit, de pe un aeroport, Beirut, înconjurat de un dispozitiv de luptă, la vedere, cum nu mai văzusem niciodată. După amiaza aceleiaşi zile am plecat şi eu la Bagdad pentru o nouă şi dificilă misiune de securitate.

O precizare necesară: nu cred că aş fi dus cu bine, până la capăt, una din cele mai grele misiuni din viaţa mea, cea din Liban, fără sprijinul informativ al ofiţerilor D.I.E., rezidenţi în Beirut la acea vreme.

*

Am ajuns în Irak. Altă ţară, alţi oameni, alte obiceiuri, alte valori. Aproape nimic nu se mai potrivea cu ceea ce văzusem şi petrecusem, ca ofiţer de informaţii vorbind meserie vorbesc, în Liban. Libanul mi-a oferit argumente să cred că este o ţară arabă cu nerv de cultură şi civilizaţie europene.

A doua zi a sosit la Bagdad şi Mihai Pacepa. Împreună am stabilit ce trebuie făcut pentru asigurarea securităţii preşedintelui Ceauşescu pe timpul vizitei sale în Irak. Pe timpul şederii împreună în Irak, doar un moment aş dori să-l evoc, aparent mărunt, dar cu o anumită semnificaţie.

În dimineaţa zilei a doua de la sosirea la Bagdad mi-a comunicat că urmează să facem o deplasare la Babilon, un posibil obiectiv al vizitei. Drumul până acolo a fost un calvar: destul de lung, prost şi pustiu. Parcurs cu o maşină aşişderea, adică proastă. Şi totuşi, n-am străbătut niciodată un drum în realitatea lui fizică, cu atâta nerăbdare indusă de curiozitatea (dorinţa) de cunoaştere a istoriei. Mă grăbeam, alergând cu paşii minţii, să văd prin tunelul timpului grădinile Semiramidei, minune a antichităţii, ridicată de legendarul Nabucodonosor în jurul palatului ce sfida cerul de neatins atunci ca şi acum. Dezamăgire. Probabil că ultima răsuflare a lui Alexandru Macedon spulberase în haos strălucirea de altădată a Babilonului milenar, lăsând loc beznei şi lucrării nemiloase a timpului şi nepăsării urmaşilor săi. O ruină. Dar o ruină care mai avea puterea să se legitimeze ca una din marile borne ale lumii antice şi de ce nu, un reper major al civilizaţiei umane. În rest, rămăşiţe de ziduri, cioburi de vitralii şi pavimente din ceramică, dar şi un grup statuar fabulos, impudic, ar zice cârcotaşii de azi. Şi urme ale vandalizării mărunte produse de vizitatorii dornici de suveniruri neplătite. Ceva asemănător aveam să fac şi eu la îndemnul lui Pacepa.

- Ia şi tu o bucată de ceramică.M-am aplecat şi am încercat să iau o bucăţică de ceramică maronie, ceva mai mică

decât o palmă de om. Unul dintre cei trei muncitori prezenţi acolo mi-a dat peste mână, semn că nu am voie.

- Nu-mi dau voie, am zis eu ruşinat.- Dă-i şi tu un dolar, doi şi o să te lase.Am scos din buzunar doi dolari şi i-am dat muncitorului irakian, care mi

145

s-a întors spatele, semn că pot să iau suvenirul. I-am dat-o generalului. El a rămas cu bucăţica de ceramică în buzunar şi eu cu încă doi dolari lipsă din diurnă.

Oare faptele mărunte, adunate în timp, nu sunt şi ele purtătoare de semnificaţii ?Întâmplări din zona faptelor mărunte s-au petrecut mai apoi şi în Japonia, cu

ocazia vizitei oficiale a preşedintelui României în această ţară, în perioada 4 - 9 aprilie 1975. Iată ce consemnează în cartea sa “Diplomaţi români în Japonia” apărută în 2007, dl. Grigore Aldescu – Aldea (pg.42) “Pacepa a avut o preocupare personală să cumpere pentru soţia preşedintelui un şirag de perle negre care costa 1.200 dolari şi nu avea de unde lua banii. A insistat la A. Primejdie contabilul şi administratorul ambasadei, dar fără succes. Până la urmă a găsit banii, dar în altă parte, mai zicea dl. Primejdie.” Şi mai departe la aceeaşi pagină: “S-a amestecat şi în privinţa cadourilor pe care preşedintele urma să le primească (şi nu numai preşedintele n.a.) protocolar de la KEIDANREN, firma KOYO-SEIKO, etc. că au valoare prea mică sau că sunt nesemnificative …”

De la omologul meu nipon aflasem că pe lista celor care aveau să primească daruri pentru servicii aduse bunei desfăşurări a vizitei, eram şi eu, urmând să primesc un aparat de fotografiat CANON de ultimă generaţie (1975).

La sfârşitul vizitei M. Pacepa mă cheamă, îmi adresează oficios felicitări pentru modul în care mi-am îndeplinit misiunea şi îmi strecoară discret, aşa, doar pentru mine: “- Vezi că ai primit cadou de la japonezi un aparat de fotografiat CANON. Nu o să ţi-l dau, din motive obiective, de muncă. Te asigur însă că la întoarcerea în ţară o să primeşti ceva similar.“

N-am mai primit nimic la revenirea în ţară, nici măcar nişte explicaţii “similare”, cu o motivaţie sau o scuză bazată pe nevinovatele “cerinţe ale muncii.”

Eu? No comment. Poate dvs. cititorii puneţi cap la cap aceste întâmplări şi trageţi o concluzie. Oricare ar fi ea.

*

Mihai Pacepa avea realmente putere şi influenţă în sistem. Iată un fapt care poate întări, fie şi parţial, cele afirmate mai sus. În dimineaţa zilei de 30 decembrie 1977, sunt chemat la ordin la gen. Pacepa. Mă prezint după regulament “Tovarăşe general sunt lt. col. Ion Pavel, m-am prezentat la ordinul dvs.!”

- Poftim?- N-am înţeles, am zis eu cu oarecare nedumerire.- Cum tu nu eşti colonel, nu ai fost avansat la excepţional de ziua Republicii?- Nu.- Bine. Şi mi-a transmis ordinul pentru care mă chemase.A doua zi, 31 decembrie 1977, către ora prânzului, sunt chemat urgent la

gen. Pacepa. În biroul său mai era gen. Ceauşescu Andruţă, şeful personalului D.I.E. şi încă trei ofiţeri cărora li se şi adresează cu zâmbetu-i caracteristic, dar folosind cuvinte cel puţin nepotrivite: “Să-i mulţumiţi lui Pavel”, adică mie şi dă citire Ordinului Ministrului de Interne, prin care eu şi cei trei eram avansaţi înainte de termen la gradul de colonel.

Avansarea mea la termen ar fi urmat să se producă peste doar cinci luni, la 21 mai 1978. Cum am perceput eu această avansare la excepţional? Ca o îngenunchere şi nu ca

146

o înălţare în grad. În loc de strălucirea unei noi stele, pe umeri simţeam povara jenei faţă de mine şi faţă de colegii mei.

Ceremonia burlescă a avansării la excepţional avea să se încheie cu o strângere de mână din partea generalului omnipotent, nefiresc de îndelungă, însoţită de o privire ţintă în ochii mei, din care puteam să-i citesc cuvintele pe care dorea să mi le transmită nerostite: “Vezi ce pot “EU” să fac?”

Debusolant acest om. Părea mai degrabă un mecanism bine articulat, aproape imposibil de demontat pe părţi, pentru a-i putea ghici prin remontare sistemul de funcţionare. Ca să deşiri un ciorap e musai să găseşti un capăt de fir. Ei bine, la Mihai Pacepa parcă lipsea. Era atât de bine sudat în articulaţiile sale, încât cu greu ai fi putut să găseşti o fantă în care să introduci cip-ul devoalării întregului. Era, poate că mai este încă, un om rece, care trăia fierbinte fiecare clipă doar pentru sine. Nu era un om hidos, ca înfăţişare, dimpotrivă, era impunător ca ţinută şi prezenţă în cotidian. Ca interlocutor cu abilităţi de comunicare operativă şi/sau diplomatică nu puteai să nu sesizezi din prima privire de contact, că Pacepa îţi transmitea că aşteaptă de la tine mai mult ,mai mult decât aştepţi tu de la „EL”. Ca să conchidă pe aceeaşi cale că „EL” poate face foarte mult pentru tine. Îşi era sieşi imagolog de invidiat. Nu risipea cuvintele şi nu era un bun orator. N-a încercat şi nici nu cred că ar fi reuşit să convingă pe cineva că are şi aceste aptitudini. Cu siguranţă în politică nu ar fi performat.

*

Dar nicio redută nu este făcută să dureze etern. Vremea, dar şi vremurile, o erodează şi o trimit în cele din urmă la locul ei, în istorie.

Sfârşit de an 1977, şi început de an 1978. Aura „redutei” Pacepa începea să pălească. Succesele profesionale şi promisiunile făcute “Înaltei Curţi” întârziau să mai apară. Succesiunea la scaunul gen. Doicaru devenise deja un fel de Fata morgana, tip de miraj care i-a hăituit tinereţea şi i-a secătuit vlaga investită într-o speranţă efemeră. Greşelile profesionale şi de comportament, multe săvârşite din cupiditate, i-au şubrezit nu doar poziţia ci, şi fibra tare a personalităţii sale. Devenise vulnerabil. Parcă aveai de ce să-l apuci şi să-l aşezi în poziţia din care întrebarea pusă de cine trebuie şi cum trebuie: “- Ce mai faceţi tovarăşe gen. Pacepa?” l-ar fi ajutat să accepte demacherea sau … nu! Desigur cele mai sus zise sunt o metaforă, acceptabilă cred, după 30 de ani de la devoalarea dezertării sale. Cert este că precipitarea, nervozitatea controlată şi lipsa rigurozităţii de altădată în comportament erau vizibile. Am aflat mai târziu că unele măsuri de clarificare a comportamentului lui Pacepa au fost luate, dar se pare că acestea nu au fost suficiente şi nici la timp folosite pentru adoptarea unei decizii oportune. Am să dau două exemple care ar putea susţine precipitarea şi lipsa de rigurozitate în felul lui de a fi ca şef.

Generalii Pacepa şi Doicaru nu se aveau la inimă deloc, aş zice chiar că se detestau reciproc. Şi totuşi, iată ce se întâmpla la începutul anului 1978.

Eram în vremea aceea locţiitorul şefului Unităţii de analiză şi sinteză a informaţiilor din D.I.E. Mă aflam în biroul şefului unităţii. Intră inopinat gen. Pacepa, care, după o scurtă informare cu privire la raportul de bilanţ al unităţii pe anul 1977, ce urma să-l pregătim, ne-a strecurat, aşa, printre altele: “- Aveţi grijă ca în raportul de

147

bilanţ şi în luările de cuvânt să se sublinieze contribuţia pregnantă a tov. Doicaru la rezultatele D.I.E. în anul trecut.” (După ştiinţa mea, astfel de indicaţii au fost transmise de gen. Pacepa şi la alte mari unităţi din D.I.E.). Să nu se uite că unitatea în care lucram, întocmea sinteze informative ce urmau să fie prezentate la nivelul cel mai înalt. Eu ştiam, ca şi mulţi dintre cititorii acestor rânduri, că la vremea aceea laude, mai ales scrise, se trimiteau doar Comandantului Suprem şi soţiei sale. De ce-o fi făcut-o? Cert este că generalului Doicaru nu i-a folosit la nimic acest “sprijin” al gen. Pacepa. În luna martie a aceluiaşi an 1978 gen. Doicaru a fost eliberat din fruntea D.I.E. şi numit ministru al Turismului, funcţie din care avea să fie dat jos după fuga lui Pacepa.

Eu nu susţin că laudele aduse gen. Doicaru la îndemnul, poate parşiv, al lui Pacepa au determinat scoaterea acestuia din D.I.E.. Dar, zic eu, un pahar nu se poate umple şi picătură cu picătură?

Iată un ultim eveniment petrecut în relaţia mea de muncă cu Mihai Pacepa, care ar merita să fie prezentat şi numai pentru că prin simplitatea lui ar putea fi socotit întâmplător în orice relaţie interumană, din oricare alt domeniu, nu însă şi din cel informativ – operativ.

Într-o duminică, probabil iunie 1978, mă aflam cu soţia, cu jurnalistul Paul Diaconu şi soţia acestuia Sabina, în vizită la Lacul Miresei din Slănic Prahova. Tocmai parcasem maşina, în pantă şi controlam daca este suficient de bine asigurată. Soţia şi prietenii noştri deja plecaseră. Simt venind din spate, cu paşi uşor grăbiţi cineva, care mă apucă de mână aproape imperativ. Era Pacepa, care fără alte cuvinte mă ia din scurt:

- Tu îl cunoşti pe Paul Diaconu?- Da, este reprezentantul Agerpres la Tokio.- Sunteţi prieteni ?- Da, suntem prieteni de familie din aprilie 1975. - Bine. Să te prezinţi luni, adică a doua zi, la mine să mai discutăm.Abia miercuri am reuşit să-l prind în biroul său şi să-i raportez că m-am prezentat

la ordinul său.- Ce ordin? Ridică ochii de pe o hârtie pe care o avea în faţă, mă priveşte, şi îşi

smulge un presupus fir de păr din barbă. Când sau cine ţi-a transmis acest ordin?- Dvs., duminică, la Lacul Miresei.- Am discutat eu cu tine despre Paul Diaconu?- Nu, adică da, îmi fac eu curaj.- Nu, zice el şi revine cu privirea pe hârtia de pe birou, semn că sunt liber.Am salutat şi am plecat cu nelămuririle mele, lăsându-l pe „EL” cu gândurile şi

frământările sale.

*

Despre Pacepa poţi să zici şi să scrii foarte mult, dar nu chiar orice. De pildă, unii îl consideră un reper al anticomunismului în România. Şi el se consideră a fi şi a fi fost aşa ceva. Nimic mai neadevărat. Dimpotrivă, el a fost un susţinător şi contributor al dracului de eficient la ceea ce la vremea aceea se numea construcţia comunismului în România. Poate să-l concureze cineva la contribuţia deliberată şi interesată pe care a avut-o la instalarea şi escaladarea până la demenţă a cultului personalităţii lui Nicolae şi

148

al Elenei Ceauşescu, mai cu seamă peste hotare? A escaladat treptele puterii în sistem, topind în mizeria linguşirii până şi principiile de bun simţ şi pragmatism ale muncii de informaţii externe.. Desigur el nu a linguşit bălos ca Emil Bobu. El linguşea rafinat. El ducea pe tavă comandantului suprem rezultatele muncii subordonaţilor săi, benefice pentru România, prezentându-le ca pe succesele sale. Un serv al cărui miros fetid va persista multă vreme de aici încolo pe culoarele sediului Comitetului Central.

Dar nu cele scrise mai sus sunt şi cele mai mari dintre relele ce i se pot imputa lui Pacepa. Răul cel mai mare, mai degradant, mai odios şi nemilos aş zice, a fost deconspirarea colegilor de muncă, a foştilor săi subordonaţi. Nu există domeniu al activităţii umane în care onoarea loialităţii colegiale să aibă atâta încărcătură ca în spionaj.

Da, domnule Pacepa, cred cu convingere că nu aţi trădat comunismul, ci doar l-aţi părăsit. Nu poţi să-ţi trădezi copilul, mai ales dacă ai muncit atât de mult ca să-l faci mare. Iar demolarea comunismului în România nu vi se datorează dvs, nici măcar într-o mică măsură. Dacă aveţi proprietatea dimensiunii istoriei ar trebui să admiteţi că nu numai în România, dar şi în celelalte ţări care nu au avut “defectori” de talia dvs., comunismul s-a prăbuşit sub povara propriei neputinţe de a se înscrie pe traiectoria evoluţiei fireşti a lumii.

Domnule Pacepa, aţi avut ce spuneţi acum că aţi avut cu Nicolae Ceauşescu şi cu comunismul din România, dar cu noi, care v-am respectat şi chiar onorat cu admiraţia noastră, ce aţi avut de ne-aţi trădat? Că pe noi ne-aţi trădat domnule Pacepa. Chiar şi trădarea se poate ierta, dar ea nu se poate uita niciodată, ea va fi reţinută în minte şi inimă ca cea mai de jos mizerie omenească.

Am auzit că vă este teamă să reveniţi în ţară, ca nu cumva foştii camarazi să vă ucidă. Nu vă fie teamă domnule Pacepa. Foştii dvs. camarazi nu vor coborî niciodată până acolo încât să-şi mânjească mâinile cu sângele dvs. Sângele trădătorilor este toxic şi urât mirositor ...

149

EPILOG

Ce uşor este să crezi! Ce greu este să se întâmple ceea ce crezi! Eu am crezut, de pildă, că va fi uşor să scriu o carte despre viaţa mea, aşa cum a fost ea dincolo de aparenţe, de la naştere şi până la apusul părţii sale active profesional. Ei bine, a fost greu, foarte greu. A trebuit să sap în zăcământul amintirilor de la stingerea soarelui şi, uneori, până la reaprinderea lui, timp de un an şi aproape o lună, ca să scot la suprafaţă faptele trăite aievea, care să hrănească inspiraţia separării profanului de virtual, a credibilului de moft, moftul de a scrie o carte cu orice preţ.

Şi ce dacă am muncit atât! A meritat.Munca are uneori rădăcini amare, dar ce dulci sunt fructele ei.

Şi totuşi ar putea întreba cineva: „Care este mesajul pe care autorul acestei cărţi vrea să-l transmită cititorului?”

Mesajul este uşor descifrabil. La bara judecăţii vinovăţiilor, adevărul trebuie adus întreg, nu doar părţi din el, selectate anume pentru a servi ca temei culpabilizării globale a unei instituţii. Noi, cei care am lucrat în sistemul Securităţii statului român înainte de 1989, nu cerem să fim spălaţi, prin uitare, dar cerem să nu se uite nimic. Să nu se uite, de pildă, atitudinea Securităţii şi a şefului ei, pe timpul evenimentelor din decembrie 1989. Aş introduce aici un punct de vedere: revolta izbucneşte, mai mult sau mai puţin spontan, atitudinile majore însă, se construiesc în timp prin expertiza calificată a realităţii trăite. Asta a făcut Securitatea, mai ales în ultimii ani ai existenţei sale. Şi-a construit atitudinea devenită manifestă, de prevenire a unei catastrofe naţionale, în zilele de foc ale lui decembrie, când românii se aflau în cumpăna dramatică a lui „a fi, sau a nu fi” liberi, eliberaţi de dictatul dinăuntrul şi din afara ţării lor. Un scriitor, pe care realmente îl preţuiesc pentru eseistica sa înmiresmată de parfumul esenţei de talent, nu ştiu ce l-a apucat, că într-una din scrierile sale într-un ziar, îi socotea pe cei ce au lucrat în Securitate nişte „ ... nerozi înşiruiţi ierarhic ... nişte dobitoci ... mărginiţi ...”. Păi dacă am fi fost aşa, credeţi că anunţul electrizant al poetului Mircea Dinescu „Am învins!” făcut la Televiziunea Română în ziua de 22 decembrie 1989, n-ar fi fost cel puţin amânat? Nu, Securitatea n-a fost un şir de nerozi, nici culcuş doar pentru vipere, a fost loc destul şi pentru şerpi care nu muşcă, purtători ai veninului benign care ajută la cristalizarea înţelepciunii. Nu este şarpele, simbolul mitic al înţelepciunii?

Securitatea, ca parte a sistemului represibil al statului socialist, nu poate fi definită elementar şi infamant folosind la nesfârşit ireductibila formulă: „Securitatea a fost o instituţie criminală condusă şi compusă din oameni inculţi, odioşi şi obedienţi dictaturii comuniste până la dărâmarea ei în decembrie 1989.” Securitatea a fost şi trebuie privită şi analizată şi ea ca o instituţie în evoluţie, atât ca structură cât şi ca mod de exercitare a funcţiei sale în stat.

Iată însă, că timpul a produs masa critică necesară şi după douăzeci de ani de la „entorsa” politică din decembrie 1989 analiza lucidă a realităţii irumpe şi în legătură cu parcursul Securităţii Statului în istoria României post-decembriste. Premisele acestei concluzii le găsim în aprecieri ce vin din partea unor istorici, jurnalişti de investigaţie şi

150

analişti politici de marcă ai prezentului. Eu mă opresc asupra uneia dintre acestea care mi se pare emblematică prin ţinta mesajului şi numele celui care o face publică: prof. dr. Dinu C. Giurescu, membru al Academiei Române. Prezent la lansarea lucrării „1989. Dintr-o iarnă în alta ... România în resorturile secrete ale istoriei” autor, gen. bg. (r) Aurel Rogojan (Ed. Proema 2009), Domnia sa a spus:

„... ofiţerii Securităţii Statului, din perioada de după 1964 au fost profesionişti instruiţi, diplomaţi universitari, în legătură cu a căror activitate nu se putea aplica eticheta anilor ’45–’50, iar ceea ce s-a intenţionat cu Securitatea în timpul evenimentelor din decembrie 1989 şi după acestea, bazându-ne pe argumentaţia riguroasă a domnului general Rogojan, nu susţine logica interesului naţional. Din cei peste 200 de militari decedaţi atunci, numai din carte rezultă că circa 100 au aparţinut forţelor apărării securităţii interne, ceea ce istoricii trebuie să reconsidere şi să cerceteze …”

Prezent la lansarea aceleiaşi cărţi la Baia Mare, domnul general Iulian Vlad, referindu-se la autorul ei, gen. bg. (r) Aurel Rogojan, a spus:

„... el (autorul n.n.) aduce şi un omagiu foştilor noştri camarazi – eroi ai unor evenimente prin care scenariştii şi regizorii loviturii de stat scontau să arunce ţara într-un război civil, ale cărui urmări să satisfacă neostoitele pofte ale neorevizioniştilor, aflaţi în permanentă aşteptare a dezmembrării României. Sacrificiul vieţii camarazilor noştri a avut un preţ. Îl ştim acum. Preţul a fost România !”

Eu mai adaug doar atât: nu Securitatea a creat sistemul pe care a trebuit să-l servească. Ea a fost creată de sistem , pentru a îndeplini una din funcţiile represibile în stat, aşa cum sunt chemate în prezent să îndeplinească astfel de funcţii – poliţia, jandarmeria ori serviciile secrete – desigur în condiţii mult diferite în conţinut şi formă.

Cred că trebuie să închei. Nu înainte însă de a spune că azimutul de parcurs ales de România după 1990 nu este opozant gândirii şi opţiunii mele , nici ale camarazilor mei, despre mersul lumii şi al ţării mele în viitor. Numai de nu ne-am rătăci cu busola istoriei în mână din lipsă de voinţă şi de puţinătatea lucrativă a unei gândiri creatoare, îndrăzneţe.

Acum, după atâţia ani, câţi am putut să adun, simt că ... viaţa a alunecat pe lângă mine ca o adiere ... lăsându-mi privilegiul de a-i simţi răcoarea ca semn al trăirii clipei, pe care de atâtea ori am ignorat-o. Am crezut de prea multe ori că este suficient să munceşti pentru a simţi, măcar în fâlfâire, aripa fericirii. M-am înşelat. Plânsu-mi-sa viaţa de timpul furător de clipe. Acum este târziu. Ce rost are să te întorci din drum să repari un pod pe care n-ai să-l mai treci niciodată? Mai bine lasă gândul să te fure spre uitarea lină a timpului care fuge, ca un hoţ, cu traista ta de clipe netrăite. Trăiţi oameni, trăiţi clipa! Doar clipele trăite se ţin minte, restul e întuneric, e uitare!

*

Am început această carte cu un motto în memoria tatălui meu. Acum, la finele ei, te rog dragă cititorule să-mi dai voie să închin două gânduri – ţării şi mamei mele:

Toate pot să aştepte: şi florile primăvara, şi strugurii toamna, şi râurile ploile, şi mările fluviile, şi dimineţile soarele, şi nopţile stelele şi luna, şi mamele copiii să le treacă pragul, şi copiii mângâiatul pe creştet al părinţilor. Toate pot să aştepte – ţara nu ! Pentru că ea înseamnă toate laolaltă şi toate deodată. În dicţionarul inimii mele

151

substantivul comun patria, stă scris cu literă mare. Nu cred să existe militar care să gândească altfel. Trădătorii de patrie, nu sunt militari, sunt numai trădători.

Ochii mamei mele, mici şi blânzi, ascunşi sub fruntea-i plină de gânduri şi de vis frumos pentru noi, copiii ei, mi-au fascinat nu doar copilăria, ci toată viaţa. Cu ei ne veghea creşterea bună, cu ei ne potolea neastâmpărul şi tot cu ei ne lumina drumul vieţii spre maturitate. Flacăra lor vie s-a stins doar atunci când s-a ridicat la cer să culeagă pentru cei rămaşi pe pământ stelele neuitării.

Sub privirea ei, de-acolo de sus, semnez, închinându-mă la chipu-i ca la o icoană.

Sfârşit

152

CUPRINS

Cuvânt înainte _______________________________________________________ Prolog ______________________________________________________________ I. PRIMII PAŞI ______________________________________________________

Ion al lui Onel al lui Dumitrache al Brii ______________________________ Miracolul copilăriei ______________________________________________ Război, eliberatori, foame şi legionari _______________________________ Respins … admis la şcoala profesională _____________________________ Un adolescent la “grădiniţa” politică a U.T.M. ________________________

II. E GREU SĂ AJUNGI LOCOTENENT _________________________________

Cu valijoara’n mână spre Oradea ___________________________________ Instrucţie la cataramă _____________________________________________

III. PAŞI ÎN UNIFORMĂ ______________________________________________

Braşov, început de drum în carieră __________________________________ Loc de întâlnire cu iubirea de-o viaţă ________________________________ Oradea, strada Damianici _________________________________________ Militarului îi stă bine cu … drumul _________________________________ Aşteaptă ceasul tău că vine … _____________________________________ Începe urcuşul __________________________________________________ Comandant … stare de urgenţă în Bucovina ____________________________

Competiţia, foc nestins al tinereţii ___________________________________ Dorul care ucide _________________________________________________ Pasiunile se plătesc, dar nu se condamnă ______________________________ În loc de cunună, doliu _____________________________________________

IV. NOI DESTINAŢII _________________________________________________ Tatonările schimbării ____________________________________________ Schimbare de “uniformă” – de la Interne, la Externe ___________________

V. DE GARDĂ LA UN CUIB DE CUCI ___________________________________

Tovarăşe Comandant Suprem, sunt locţiitorul şefului Direcţiei de Securitate şi Gardă ______________________________________________________ Prezent la datorie … pe furiş _____________________________________ Nicolae Ceauşescu – Saddam Hussein – întâlnire la miez de noapte _______ Pacepa vrea “aplaudaci” pentru cuplul Ceauşescu în Japonia _____________

153

Acţionează discret, să nu te vadă tovarăşa ____________________________ Musai: pat dublu şi fără aer condiţionat în Liberia ____________________ Aproape de infarct pe Băneasa ____________________________________ Sub semnul incompatibilităţii cu Elena Ceauşescu _____________________ Domnişoara Zoia rupe “ zgarda ” __________________________________ Chivu Stoica s-a sinucis ? ________________________________________ Alungarea din iad ______________________________________________ Cuplul Ceauşescu, un cuib de cuci ( alegorie ) _______________________

VI. DIN NOU ÎN DEPARTAMENTUL DE INFORMAŢII EXTERNE O mână întinsă la timp … ________________________________________ Cine are informaţia, are şi puterea _________________________________ Ultima staţie … Urmează pensionarea ______________________________ Spectator la Revoluţie __________________________________________

VII. SCHIŢE DE PORTRET ÎN CONTRAST ______________________________ O lecţie de patriotism - generalul Iulian Vlad ________________________ Pacepa văzut de aproape _________________________________________

EPILOG ___________________________________________________________

154