Dincolo de cuvinte

Dincolo de cuvinte

Mini brosură de texte scurte sau impresii de buzunar exprimate ȋn negru pe alb ȋn căutarea culorilor vieţii

de Tudor Enea

Tudor Enea Dincolo de cuvinte

Cine sunt eu?

Într-o lume plină de răutăţi , golani şi gâlceava, mă strecor relaxat uneori fără să mă gândesc la nimic... Mă arunc peste timp şi ignor himerele din viaţa mea mai mult decât necoaptă... Cine sunt eu? Sunt un fluture care trăieşte mai mult de o zi ... sunt un miez de nucă înconjurat de patru pereţi de iubire... sunt un ghimpe uneori catifelat... sunt oglinda care ţine în ea toate privirile fără să reflecte nimic... sunt un cuvânt care aşteaptă să fie rostit, ca apoi să trăiască mereu ca o şoaptă în sufletul tău.

Îmi place să cred că sunt un om cu capul în nori care îşi păstrează picioarele pe pământ. Sunt visător şi cred în soartă, dar realitatea din jurul meu nu îmi permite să mă avânt şi să mă înalţ spre albastrul senin al cerului, fără să am o aripă de salvare. Destule eşecuri mi-au marcat viaţa şi mi-au prăbuşit zborul prin prisma neagra a sorţii în care nu îmi doream, cândva, să cred. Însă ce ar fi viaţa fără eşecuri, fiindcă un lucru obţinut uşor nu te face demn de el şi niciodată fericit de victorie.

Viaţa e pentru mine un joc, sunt un pion călător pe un monopoly uriaş şi imaginar. Fiecare pas greşit pe care îl fac îmi reduce bugetul sau mă face să revin multe fragmente înapoi. Tabla mea de joc nu are o linie dreaptă. Am înaintea ochilor un labirint, prin care pot zări linia de sosire, dar nu am reuşit încă să găsesc drumul până acolo. Asta nu mă sperie, mă face mai ambiţios.

Par un om complex, sunt însă cu siguranţă simplu. Am o ocupaţie, mă implic în ceea ce fac. La servici pot să mă detaşez de viaţa reală şi în viaţă reală pot să uit cu desăvârşire de servici. Ador marea, dar consider că priveliştea de pe vârful fiecarui munte pe care l-am urcat cu propriile eforturi mi-a rămas pe retină pentru eternitate.

Îmi plac fotografiile, dar scrisul rămâne principalul meu hobby. Am renunţat la cuvinte când am uitat să fiu copil şi am revenit la ele când nu am mai vrut să îmbătrânesc. În sufletul meu voi fi veşnic tânăr.

Nu sunt perfect, nu am pretenţii spre perfecţiune nici de la mine, nici de la prietenii mei. Mulţumesc că am în viaţă destui care nu mă lasă la greu. Recunosc că uneori mă simt singur, însă sunt conştient că e doar o amăgire trecătoare. Am un frate minunat. Am părinţi care m-au crescut aşa cum au ştiut ei mai bine. Mă simt bogat sufleteşte. Sunt complexat uşor de înălţimea şi de fizicul meu, dar am avantaje care mă pot face mare şi mic în acelaşi timp.

Îmi plac amintirile pe care mi le-am creat în viata, cu bune şi chiar cu rele. Din greşeli am învăţat să merg înainte. Am fost şi rebel, am fugit şi de acasă. Am rămas repetent în clasa a zecea, dar am terminat o facultate şi m-am apucat de încă vreo trei. Am iubit şi mi-e dor poate să iubesc iarăşi. Ador mălinul care înfloreşte în faţa casei de ziua mea şi cred că are aproape aceeaşi vârstă cu mine. Consider ca natura imi face un cadou la aniversare. Îmi place motanul care mi se cuibăreşte în braţe în nopţile geroase de iarnă, dar primăvara e anotimpul care mă face cel mai fericit.


Sunt multe de spus despre mine, prietenii pot confirma că mă mulez după caracterul oamenilor din faţa mea. Consider totuşi că în viaţă e bine să păstrezi o tentă de mister, să nu te expui până la capăt şi să îi laşi pe altii să te descopere aşa cum le va face lor plăcere.

Viaţa merită trăită, în general cu capul sus şi zâmbetul pe buze.

Mă cheamă visul ce a fost

"Era ca o şoaptă firavă ce mi se pierdea în ureche. Era ca un surâs molcom ce dispărea după colţurile gurii. O priveam pierdut printre gânduri reuşind deseori să o dezbrac din priviri - nu izbutea să aibă secrete în faţa mea. Ochii deschişi ce o ţintuiau cu precizie ştiau să citească în chipul ei tot misterul ce încerca să îl ascundă cu măiestrie. Se lăsa moale desfăşurându-şi în faţă mea până şi ultima taină. Mă gândeam ca fiind doar o adiere frenetică în viaţă mea. Ştiam că e mereu acolo aşteptându-mă şi ignoram adesea orice rugăminte de a mă întoarce mai des lângă fiinţa ei. Bucuriile vieţii îmi zâmbeau din orice vitrină colorată, din fiecare sticlă băută cu prietenii şi din nopţile pierdute în ignoranţă. Savuram clipa şi clipa părea eternă. Sorbeam cu nesaţ parfumul vieţii, fără să îmi pese că mă înec în volbura ei. Uneori după timpuri trecute de-a valma, mă trezeam alunecând lângă ea şi iubind-o cu patimă. Mă primea mereu caldă şi dornică de mine. Mă chema mereu, dar visul ei îl împlineam doar rar, în răutate şi ignoranţă. Nopţile de distracţie s-au transformat în nopţi de gândire. Amicii de pahar s-au risipit şi în aburii dispariţiei lor s-au înecat şi amintirile. Gândul se zbate acum biruit de grijile inimii. Sufletul tresaltă, exultă şi oftează în final pentru că ea e departe. Mă pierd după ea, regăsindu-mă doar în amintirea ochilor ei, în sărutul pătimaş ce părea fără importantă, în acea tandră atingere de mână. I-am cuprins chipul în palme şi i-am sărutat fruntea. Am văzut în ochii ei viitorul vieţii mele. Însă toate astea sunt acum doar vise. Astăzi, în ochii ei nu mai citesc mistere. Nici temeri, al sau suflet nu îmi mai ascunde. E dreaptă în faţa mea şi mă înfruntă. În iris i se vede doar un zâmbet. Şi nu mai e a mea... şi simplul gând mă doare." Se opri. Privi pe fundul paharului gol şi văzu reflexia unui om trist. Fugise peste mări şi ţări ca să înţeleagă că a fost iubit. Acum, când pierduse toţi banii şi faima care odată îi întreţineau viaţă fructuoasă, îşi dădu seama că s-a trădat singur. Ridică ochii şi încercă să-şi citească din priviri ascultătorii: oameni amărâţi care îşi căutau ca şi el norocul pe fundul unui pahar cu băutură. Continuă aproape fără să îşi dea seama: "Întotdeauna în viaţă suntem tentaţi să alergăm după lucruri greu de obţinut, ignorând frumuseţile şi simplitatea din jurul nostru. Cu toate astea riscăm mereu să punem pe primul plan faptele care se îndeplinesc uşor chiar dacă aduc beneficii puţine. Orice lucru banal pe care îl ignorăm se va dovedi atât de necesar după ce îl pierdem. Fericirea aparentă a libertăţii fără iubire naşte doar depresii. Viaţa se poate juca cu noi repetandu-ne zilele dar şi greşelile la nesfârşit!"Se opri din nou nervos. Îşi dădu seama că nu ştia motivul pentru care povesteşte acelor oameni dezamăgirea sa. Nici nu îşi mai amintea dacă l-a rugat cineva să povestească. Exista posibilitatea să se fi trezit vorbind singur, gândind cu voce tare, iar cei din faţa lui să fie doar ascultători imaginari. Liniştea i se zbătea în urechi şi limba îi zvâcnea în aşteptarea dornică de a rosti următoarele cuvinte. Realizase multe. Pentru prima data de când plecase din ţara îşi descoperi greşeala. Ar fi vrut să povestească, să îşi înşire faptele mai departe şi să caute o soluţie. Nimeni din jur nu părea afectat de problemele lui. Oamenii îşi vedeau liniştiţi de ale lor într-o nepăsare


sumbră. Iar el... el voia sfaturi. Se întoarse către barman şi ceru să-i umple paharul apoi se scufundă mai departe în amintirile dureroase. Singura soluţie la îndemână sa era să-şi descopere singur salvarea.

Ar fi putut să fie altfel

Pe Alina am întâlnit-o întâmplător. Era vecina unuia dintre colegii de facultate. Şi ea studentă în aceeaşi grupă cu noi, părea o domnişoară drăguţă şi mai ales plină de bun simţ. Nu am considerat-o niciodată o atracţie. Nu am privit-o cu ochii de bărbat pofticios şi nici nu o vedeam vreodată mai mult decât o simplă amică. Cu toate astea a reuşit să mă surprindă. Mi-e greu şi acum să mă gândesc la ea. Am cunoscut-o bine şi totuşi atât de puţin, încât astăzi, la nouă ani de când ea a păşit spre alte lumi, amintirea ei îmi este încă vie.

Iaşul se dezvăluia magic, cu străzi încărcate de istorie dar şi cu tentaţii adolescentine la fiecare pas. Eram boboc, proaspăt intrat la facultate şi viaţa se deschidea cu sensuri noi şi ispite dulci. Oraşul studenţiei m-a primit vesel şi mi-a şoptit la ureche că va avea grijă de mine. Eram atunci un puşti mai mare, fără viziune asupra viitorului, fără prieteni, însă cu o dorinţă nebună de a deveni cineva. Şi şansa avea să îmi surâdă. Pe la jumătatea primului an de facultate făceam deja parte dintr-un grup bine închegat de colegi, având aceleaşi idei şi vise. Mergeam la cursuri, ieşeam împreună, petreceam şi zâmbeam cu toţii mai mult decât o făcusem vreodată până atunci. Viaţa ne ţinea partea lăsându-ne să credem că suntem protejaţi de soartă. Pe zi ce trece deveneam mai uniţi şi mai plini de incredre în noi. Nu existau lucruri pe care să nu le facem împreună, nu existau motive să uităm unul de altul. Destinul ne făcuse prieteni. Însă toate astea aveau să se schimbe. Trecuseră pe nerăsuflate doi ani de studenţie şi timpul şi-a oprit amintirile în ultima sesiune de examene a acelui an. În sesiuni făceam tot posibilul să ne întâlnim cât mai rar, fiecare văzându-şi singur de învăţat, fără să fie supus niciunei forme de tentaţie care să ne sustragă de la studiu. Am descoperit astfel târziu că una din prietenele noastre nu venise la examene. Telefonia mobilă abia prindea culoare în acele vremuri şi şansele de comunicare erau, din nefericire, destul de limitate. Într-un târziu am reuşit să aflăm că o banală apendicită ne-a împiedicat prietena să ajungă să-şi susţină examenele din acea vară. Stabilisem să o vizităm împreună după afişarea rezultatelor şi să o susţinem moral pe viitor. Era parte din grup şi noi aveam o datorie morală faţă de ea. Poate nu era cea mai bună prietenă, poate nu era cel mai deştept om. Poate în viaţă ar fi avut însă şansa să tindă spre un ideal. Poate visul ei ar fi putut să se îndeplinească. Cu siguranţă soarta ei ar fi fost alta dacă acel doctor nu îi secţiona o arteră fără să fie capabil să o mai salveze ulterior. Viaţa ei s-a stins când abia era pe cale să înceapă. Mama sa nu a înţeles cred, nici astăzi, de ce fiica ei a trebuit să se ridice la ceruri. Poate nici doctorul nu a ştiut exact să-şi justifice gestul. Zilele trecute, într-un magazin de îmbrăcăminte, o femeie cu un copil de mână îi cumpăra haine soţului ei. Din prima privire am simţit un fior. M-am apropiat şi apoi am rămas înmărmurit, cu gândul departe. Femeia mi-a zâmbit şi şi-a văzut în continuare de-ale ei. Asemănarea era perfectă. Era ca şi cum timpul a trecut peste Alina şi viaţa ei a decurs normal. Un soţ, un copil, o familie.


De acolo de sus, îmi zâmbeşte aşa cum numai ea ştia să o facă. Alina, sunt convins că ai învăţat să zbori!

Tată, să nu mă bați, tată!

Prima palmă veni din senin. Nu apucă să reacționeze. Buza de sus îi crăpă și simți gustul sângelui ce țâșnea printre dinți. Auzi un sunet ascuțit în ureche și întreg universul deveni de un alb luminos. Închise ochii și trase aer în piept, așteptând. Asta era doar începutul. A două palmă căzu la fel de grea ca și prima, iar următoarele se transformară în pumni. Sângele îi curgea din nas și din gură, iar răsuflarea era precum cea a unui alergător de maraton. Își pierdu echilibrul și căzu grămadă la picioarele mesei, însă loviturile nu conteniră. Un picior îl lovi în coaste și următorul îl doborî de tot la pământ. Două mâini puternice îl prinseră de după umeri și îl aruncară înapoi pe scaun. - Ia, să ai poftă de mâncare acum! Apoi se făcu liniște. La scurt timp, auzi sunetul lingurii scufundată în farfuria cu ciorbă și plescăitul alert al buzelor ce sorbeau din mâncare. Taică-su se apucase de mâncat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În mirosul de sânge proaspăt îl simțea liniștit și bine dispus. Se auzi apoi zgomotul oalelor trântite pe aragaz, semn că maică-să trebăluia prin bucătărie, neinteresată de hărmălaia din casă. Își făcu curaj și deschise ochii. - Hai, mănânci odată din farfuria aia, că nu stă nimeni după tine să te aștepte să te închini tu la mâncare?! Își privi tatăl pe sub sprâncene și cu mâna tremurând căută după lingură. Cu manșeta de la cămașă își șterse sângele ce șiroia din nas și începu să mănânce cu noduri. - Și…? La școală cum ți-a fost azi?

Nu reușise niciodată să treacă peste ironia tatălui său. Ar fi putut să se obișnuiască cu bătăile fără motiv, ba chiar își propusese să le suporte cu stoicism, fără suspine și lacrimi, în speranța că nu o să mai fie luat peste picior. Numai că lucrurile aveau să se agraveze de la o zi la alta. Palmele și pumnii erau înlocuiți uneori de furtunul de la mașina de spălat, de un picior de la masă sau chiar de coada unei greble din grădină. Oare ar fi putut vreodată să schimbe asta? Din respect pentru părinții care l-au crescut, nu a avut niciodată curaj să riposteze. Din aceleași considerente s-a ferit ca lumea din jurul lui să afle ce se întâmplă în casa lor. Și-a impus să trăiască așa, sperând ca în final să găsească o soluție salvatoare. Numai că în suflet aduna, fără să știe, furia.Alerga pe străzi fără o direcție anume. Voia doar să fugă. Nu vedea nimic în față și nu se oprea nici o clipă să își tragă răsuflarea. Picioarele îi tremurau, dar mintea nu sesiza durerea. Inima îi bătea în gât, respirația îi era sacadată. Șiroaie de transpirație îi inundau fața și îi udară cămașa. În fuga sa bălăngănită, Andrei se șterse în viteză cu manșeta cămășii. Atunci văzu sângele și se opri. Nu lichidul roșiatic care îi curgea din nara dreaptă era problema care îl făcu să se oprească: mâneca cămășii era patată.“Am murdărit cămașa! O să mă bată iar.”


Lacrimile prinseră a șiroi pe obrazul transpirat, ajungând să se amestece cu sângele și praful din aer. Copilul părea acum o mască a deznădejdei și neputinței. “Nu mai vreau să mă bată!... Nu mai suport!” Împleticindu-se, încercă disperat să-și mențină echilibrul, dar căzu peste asfatul trotuarului. Nu simți impactul și nici clipa în care fusese inconștient. Se ridică la un moment dat fără să-i pese cât timp a zăcut și alergă spre centrul orașului. Trebuia să își schimbe cămașa. În urmă sa, pe trotuar, rămăsese o pată de sânge. Magazinul era încă deschis și cele două vânzătoare se aflau lângă casa de marcat, bârfind și numărând minutele care mai rămăseseră până la închidere. În plictiseala lor nu observară băiatul care se furișase pe ușă și se ascunse după raftul pe care erau cămășile. Andrei își alese din ochi o cămașă și intră în cabina de probă. Trebuia să se schimbe. Aruncă sub scaun cămașa pătată și își încheie nasturii cămășii de pe raft. Era puțin largă, dar probabil tatăl său nu va observa acest amănunt. Poate în seara asta avea noroc și nu va mai primi bătaie. Din oglindă îi zâmbi timid un chip de copil speriat, cu ochii plânși și nasul sângerând. Ieși din cabină și se îndreptă spre ușa ce dădea în stradă. Era târziu. Trebuia să se întoarcă acasă. - Zici că-ți place cămașa, nu-i așa? Una din vânzătoare apăru brusc în fața lui și îl luă la rost pe o voce ironică. - Da, răspunse Andrei speriat și întoarse privirea astfel ca femeia din fața lui să nu îi vadă chipul. Era însă prea târziu. Doamna îl zărise și, surprinsă, făcu un pas înapoi. - Hei!? Ce-i cu tine? Și vânzătoarea schimbă tonul bătând în retragere: - Dacă îți place cămașa poți să rămâi cu ea pe tine. Vocea îi era acum calmă și încerca să nu își trădeze impulsul de a fugi din fața copilului. Un fior o săgetă pe șira spinării când realiză că băiatul avea o problemă gravă. Își drese vocea și continuă: - Trebuie să îi tai etichetele și va trebui să o dai jos pentru o clipă. Vrei să o cumperi? - Da. - Dacă o dai jos am să îi văd eticheta și am să îți spun prețul. Ai bani la tine? Andrei nu înțelegea. Își dorea ca femeia să îl lase în pace, să poată să se întoarcă acasă inainte ca taică-su să-i observe lipsa. Băgă mâna în buzunar și scoase tot ce avea: telefonul mobil și briceagul. Ridică privirea către vânzătoare și, întinzând mâna cu obiectele în semn de dăruire, o rugă din ochi să îl lase să plece. - Îți trebuie bani. Nu ai bani? - Nu, și continuă să întindă mâna cu obiectele către doamna din fața lui, implorând-o acum să le ia. A doua vânzătoare observă scena de la distanță. Privi preț de câteva clipe și înțelese că lucrurile ar fi putut să ia o întorsătură ciudată. În mod normal, dacă ar fi prins vreun client furând, l-ar fi scos afară în șuturi sau l-ar fi dat pe mâna poliției fără nici o ezitare. Acum situația se anunța a fi altfel decât în cazul cleptomanilor obișnuiți care îi mai călcau uneori pragul magazinului. Băiatul din fața ei nu era cu siguranță întreg la minte. Nu avea ea prea multă școală la viață ei, însă știa să facă deosebirea între un om normal și un nebun. Iar puștiul avea o privire pierdută în infinit, părul răvășit, fața îi era umflată și plină de vânătăi. Își privi colega și se înțelese cu ea din ochi să plece după ajutor. Se strecură prin spatele celor doi, pașind afară pe ușa din dos și alergând spre postul de poliție din imediata apropiere. Între timp, Andrei se juca cu un nasture de la noua sa cămașă, având speranța că vânzătoarea îl va scăpa la un moment dat din priviri și el va reuși să plece. Însă situația nu părea să-i surâdă.


- Hai să îți dau o sacoșă să îți pui în ea vechea cămașă. Vrei?- Nu vreau. E murdară. Am aruncat-o sub scaun. Nu trebuie să o vadă nimeni. - Dar se poate spăla, sunt convinsă că mama ta o să o facă să pară ca nouă. - Mama nu spală. O să mă bată fiindcă am murdărit-o. Cămașa asta e nouă. - Te-a bătut că ai murdărit cămașa? Andrei tresări și pentru o clipă se trezi la realitate. Nu își dorea ca doamna din fața lui să afle că ai lui îl bat acasă. Dispăru în cabină și se shimbă cu vechea sa cămașă. Se întoarse către vânzătoare, lăsându-i cămașa cea nouă apoi fugi afară. În acel moment apăru a doua femeie, însoțită de polițistul de serviciu. Toți trei au rămas locului fiind incapabili să îl oprească pe băiatul care alerga mâncând pământul. Îl urmăriră cu privirea și apoi intrară în magazin pentru a bârfi pe seama întâmplării la care luaseră parte. Niciunul dintre ei nu bănuia că aveau să fie ultimii oameni care îl văzuseră pe Andrei în viață.Razele de soare se topiseră dincolo de munte şi oraşul se aprindea sub luminile amurgului. Pe un colţ de bordură, la marginea unei străzi, tremura ghemuit un băiat. În tainele întunericului, s-ar fi confundat uşor cu un obiect neînsufleţit, însă răsuflarea grea îl dădea de gol.“O să mă bată. O să mă bată iar…”Andrei se trezi vorbind singur şi vocea sa se sparse în ecoul misterios al nopţii.“Nu mai rezist. Nu mai vreau să mă bată!”Se ridică, zbătându-se confuz, cu mintea fixată pe aceeaşi idee fatidică.Se făcuse târziu şi trebuia să îşi facă curaj să se întoarcă acasă. Gândul la ceea ce îl aştepta acolo îl făcea să-şi piardă minţile. Nu mai gândea raţional. Umbla bezmetic prin oraş, căutând să evite drumul spre casă. Aşa ajunse la şcoală. Întotdeauna a urât şcoala. I-a făcut numai necazuri. La început i-a tăiat din orele de joacă. Mai târziu a înţeles că trebuie să înveţe şi timpul său liber s-a limitat vizibil (prea mult). Încet, încet, ai lui îl sileau să studieze tot mai mult, obligându-l să lucreze în plus faţă de temele obişnuite pe care le primea de la şcoală. De la obligaţii până la prima palmă nu a mai fost decât un pas. Viaţa lui s-a schimbat aproape fără să-şi dea seama. Nici nu mai ştia uneori de ce e bătut. Dimineaţa când pleca spre şcoală îşi lua o palmă “prietenească” după cap, de la tata. “Ca să îi intre corect învăţătura în scăfărlie” – aşa îi zicea. Când se întorcea seara acasă, palmele nu mai erau prieteneşti, ci “educative” – ca să îşi facă temele bine. Într-un final, explicaţiile au dispărut cu desăvarşire şi palmele s-au transformat în pumni. Când îi aplica o corecţie mai severă, pumnul era înlocuit de orice alt obiect şi primea pe dată permisiunea de a lasă urme pe trupul lui firav. Astfel îl durea lingura uriaşă de lemn care îl lovea peste fund, furtunul de la maşina de spălat care-l muşca de spate sau coada de la grebla ce îi reteza picioarele. Toate îi erau potrivnice şi păreau să-l urască la fel de mult ca persoana care le mânuia, în dorinţa inconştientă şi neînţeleasă, de a face rău. La fel de brusc precum începea, bataia se oprea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întamplat. Andrei se târâia în camera lui şi începea să înveţe. Noaptea stătea până târziu cu cărţile deschise, adormind uneori cu capul pe biroul de lemn. Dimineaţa îl durea întreg corpul şi mereu se păcălea că e de la dormitul pe scaun. Adormea mereu pe o parte. De cele mai multe ori nu se mai putea aşeza în fund dupa bătaie. Se străduia să îşi găsească un punct mai puţin dureros, un loc al corpului care scăpase ca prin minune de loviturile turbate, şi se sprijinea în el. Uitând sau ignorând amorţeala care îl cuprindea, închidea ochii şi se ruga să scape de acest coşmar. Dacă nu ar fi fost şcoala……Atunci realiză că de fapt iubea şcoala. La şcoală era singurul loc unde putea să-şi găsească liniştea. Dacă nu era şcoala, ai lui ar fi găsit alte motive să-l bată. Uneori avea impresia că primeşte bătaie pentru a le satisface lor o plăcere sadică şi nesănătoasă. Poate chiar aşa şi era.


Cu siguranţă şcoala era salvarea lui. Aici colegii erau liniştiţi şi îngăduitori. Şi în plus, o avea pe Geo…“Geo!” se trezi ţipând cu un efort supraomenesc, pornit dintr-o dragoste ascunsă şi puerilă. Nu a avut curaj nici măcar să o ia de mână vreodată. Şi totuşi ea era fata care îi făcea inima să cânte. Pentru ea ar fi fugit de acasă, fără să îi mai fie frică de corecţiile pe care i le-ar fi aplicat taică-su. Nimeni nu avea încredere în el decat Geo. Ei ii povestea totul. Şi simţea că şi ea îl iubeşte chiar dacă nu i-a spus nimic niciodată. Erau buni prieteni. Pentru el era mai mult decât şi-ar fi dorit vreodată. Să stea în aceeaşi bancă, să-şi spună poveşti şi să viseze la un viitor inocent sau să vorbească despre muntele ce îi veghea în fiecare zi – toate astea făceau copilaria să fie fericită. Acum stătea în faţa şcolii şi o privea ca pe o salvare.“Nu o să mă caute aici. O să dorm pe o bancă şi o să mă trezesc dimineaţă înainte de a veni ceilalţi elevi. Cu puţin noroc nu o să îşi dea nimeni seama că nu am fost acasă. Trebuie să rezist până dimineaţă!”În oraşelul lor, şcoala nu era niciodată închisă. Seara, administratorul încuia cancelaria şi arhiva, dar holul şi sălile de curs rămâneau accesibile oricui şi la orice oră. Nu era nimeni care să le vandalizeze sau să profite de acest fapt într-un mod lipsit de civilizaţie. În oraşelul lor, viaţa era liniştită.Andrei intră în liceu şi se duse la banca lui de la fereastră.“Aici am cunoscut-o pe Geo”. Îşi aminti zâmbetul ei timid şi inima îi zvâcni de dorinţă. I-ar fi plăcut să fie cu el acum. Să îl cuprindă cu braţele ei şi să îl lase să-i plângă la piept. Aşa şi-ar fi învins frica. Fata asta îi dădea curaj. Numai ea putea să îi aducă fericirea.Privi pe fereastră şi, dincolo de întuneric, îşi imagină muntele împădurit. Un fior îi străbătu tot corpul. Din sala asta de clasă, lumea sa era ideală. Cerul şi muntele îi zâmbeau, Geo era langă el şi viaţa lor se oglindea într-o imbrăţişare eternă. Andrei deschise fereastra şi lăsă aerul nopţii să-i mângâie corpul obosit. Mai avea nevoie de un singur lucru şi fericirea avea să îi fie perfectă. Totul avea să se împlinească. Dragostea lui trebuia să învingă. Durerea nu îşi mai avea rostul. Lacrimile, inutile şi ele, încetară să mai curgă şi in locul lor rămase un zâmbet. Un zâmbet tâmp care sclipi în lama briceagului. Sângele ţâşni peste banca de lemn unde, ceva mai târziu, corpul căzu în amorţire. Moartea îl sărută cu buzele reci şi Andrei o simţi ca şi cum ar fi fost Geo. O lăsă să-l împresoare şi se înălţară amândoi pe fereastra deschisă. Oraşul părea acum îmbrăcat în alb de sărbătoare şi muntele radia într-o paletă de culori. Curcubeul unei vieţi fericite se revărsa dincolo de ei şi cerul infinit îi primi către zborul etern. Oraşul zâmbea static, mâzgălit vesel într-o linişte surdă. Din albul multicolor, o umbră de negru strigă ironic şi neputincios de la fereastra liceului. Dincolo de geam, într-o bancă pătată de sânge, Andrei părea că doarme. Somnul devenise de veci şi viaţa ce avea să urmeze în oraş nu îl mai cuprindea şi pe el în planuri. Moartea e o iluzie şi fericirea aparentă dispăruse odată cu prima rază de soare a dimineţii. Acum însă era prea târziu.


Călătoria potrivită

O gară tristă, într-o noapte geroasă. Un ghişeu monocromatic şi o casieră înfrigurată. În faţa mea, câţiva oameni posaci. Pe şine aşteaptă dormitând sub aburi cenuşii, un tren care duce Departe."Bună seara, dacă sunteţi drăguţă, vreau un bilet.""Să fie până unde?" mă întrebă casiera, palidă şi de loc drăguţă, cu ochii aproape închişi."Aş dori, până Departe.""Pentru Departe avem doar la capăt de linie. Nu vindem bilete tur-retur."O informaţie care încălzeşte aparent răceala aerului de iarnă. De ce să vreau tur-retur dacă aleg să plec? Mă mai întorc când ştiu bine de ce plec? Plec să scap de cele care mă înconjoară. Plec să uit că lumea e rea. Mă duc ca să uite alţii de mine. Mă urc în trenul spre Necunoscut pentru a scăpa de viaţa care nu vrea să îmi zâmbească.Mă mai întorc? La cei ce mă iubesc şi nu au curaj să mi-o arate? La lucruri pe care le ador şi nu pot să le iau cu mine? La soarta care îmi joaca feste? Odată urcat în trenul ăsta nu mai e cale de întoarcere.Mă uit la biletul murdar pe care scrie cu litere mari: Departe/Nicăieri/Obscuritate. Mă retrag posac lânga ceilalţi oameni care au stat la coadă înaintea mea."Aici e sala de aşteptare" îmi spuse primul dintre ei. "Uită de tot şi poftim în vagoane. Ultimul tren pleacă în curând"."Ţi-ai luat bilet? Ţi-ai declarat bunurile pe care le porţi asupra ta?""Nu poţi lua cu tine inima," îmi spune un al doilea om. "Nu poţi păstra amintirile," se bagă în discuţie şi un al treilea."Dacă pleci spre Nicăieri, lasă-ţi sufletul aici. Dincolo nu mai ai nevoie de el!"Locomotiva se trezi la viaţă şi începu să şuiere puternic. "Nu vă supăraţi, domnişoară. Aş vrea să returnez un bilet...” Oamenii posaci se urcară în grabă în vagoane. Acolo unde merge trenul ăsta nu mai eşti om.“...Am cu mine amintiri, inimă, suflet curat. Nu le pot părăsi într-o gară ce nu are ieşire către lumină.”Când fugi de realitate nu mai poţi să îţi asumi responsabilităţi. Dacă îţi laşi prietenii în urmă, nu te mai poţi întoarce la ei. Când părăseşti pe cineva, nu mai ai pretenţia să te amintească ca un om bun.“...Eu căutam trenul ăla colorat şi plin de dorinţă numit Speranţă.”Dacă fuga ţi se pare soluţia cea mai uşoară, nu privi înapoi la cei care te vor uita în grabă!Oamenii trişti erau deja în tren, eliberându-se de conştiinţă.“Hai, vii?”


Bogăţie sufletească

Îşi simţea ochii mici şi obosiţi. Bezna îi muşca din orbite şi dungile palide de lumină care veneau de la felinarul de sus nu făceau decât să îi creeze stări de ameţeală. Strânse din ochi şi sudoarea îi învălui fruntea măslinie. I se părea că aude cum oasele feţei îi străpung obrajii în încercarea de a ieşi la suprafaţă şi un nou fior îl lovi în stomac. Nu îşi mai amintea când a avut ultima masă copioasă. Mâinile îi tremurau din încheieturi. Nu le zărea clar, însă ştia exact ce se întâmplă cu fiecare părticică din trupul său plăpând. Ce om obişnuia să fie - înalt şi zvelt, elegant şi deştept. Corpul său bine clădit ajunsese totuşi să ia aspecte supraponderale în momentul în care a hotărăt să schimbe ceva în viaţa lui. Importantă hotărâre. Cât de împlinit s-a simţit atunci. Continua să sape în pământul vâscos atent la fiecare fir de argilă ce îi trecea printre degete. Îşi umplea timpul cu amintiri ale vremurilor demult apuse, evitând să traiască prea mult în prezentul întunecat.Alături de el săpa un om pe care îl cunoscuse în vremuri tulburi, la mult timp după ce renunţase la viaţa sa anterioară. Îi reţinuse numele însă nu prea vorbeau. Se înţelegeau mai mult prin semne şi nu încercau de loc să işi arate amabilitatea unul în faţa celuilalt. Cu toate astea, era convins că îi leagă un fel de prietenie ascunsă, o legătură tăcută care putea oricând să se dovedească benefică în condiţiile date.Din capătul tunelului se auzi un zornăit de clopot şi pentru o clipă deschise ochii. Reuşise să îşi umple mintea cu amintiri şi trecu cu bine peste prima parte a zilei. Prânzul era singurul moment de relaxare din acea groapă întunecată. Ajunsese destul de adânc, dar nu îi era frică că ar putea rămane fără aer. Prefera să muncească singur, departe de privirile suspecte ale colegilor lui de breaslă. Singurul care îl urma era amicul său tăcut. Se aşeză atât cât îi permitea deschiderea văgăunii să stea(se aşeze) şi aşteptă domol să ajungă până la el cana de apă şi colţul de pâine. Avea timp suficient să îşi oprească mâinile din tremurat şi să încerce să se relaxeze. Era acolo pentru altceva. Nu avea cum să uite asta. Tot efortul lui avea să fie răsplatit peste măsură. Dorinţa succesului îi dădu aripi. Uită de oboseală şi începu involuntar să sape. Cana de metal plină cu apa ajunse la el şi îl găsi cu mâinile ocupate. În reflexia razelor ce izvorau din felinarul ponosit, sticli în ochii lui prima scânteie de speranţă. Apa se revărsă peste trupul osos şi se risipi în întunericul pământului. Ochii săi mari au rămas pe moment la fel de muţi (palizi?) precum întregul său corp. Apoi, într-o răbufnire spasmatică, fiecare os al său vibră şi se trezi la viaţa. Mâinile sale scufundate în pământ au scos la iveală fericirea. Privi speriat în jur, cu coada ochiului şi văzu pe fiecare din ei ocupaţi cu bucata de pâine. Îşi văzu cana de apă căzută lângă pâinea îmbibată cu pământ. Deschise palmele şi îndepărtă sfios şi atent pământul de pe piatra uriaşă. Era adevarat! Îl găsise! Legenda pentru care renunţase la viaţa de boem pentru sclavia din mină se adeverea acum. Era uriaş. Era sclipitor şi oricât de palidă ar fi fost lumina care ajungea până la el, ştia că ţine în mână o adevarată comoară. Era al lui. Era doar al lui! El avea să iasă de acolo ridicându-l deasupra capului şi oamenii aveau să i se înline in faţă. Le va arata la toţi că el este cel care l-a găsit. El este regele şi toţi cunoscuţii şi


necunoscuţii îi vor fi la picioare. Se va umple de faimă, ziarele şi televiziunile îi vor acorda cea mai mare atenţie şi întreg cuprinsul globului se va cutremura în răsunetul numelui său.Îndepărtase pământul şi ţinea pumnul deschis admirându-l. Era aproape cât palma şi nu putea să îl cuprindă cu o singură mână. Mărimea lui însemna glorie. Însemna sfârşitul anilor în care a muncit în grota aceea blestemată. Însemna viaţa de lux pe care avea să o ducă din nou deacum înainte. Era uimitor! Îi simţea strălucirea în întunericul obscur şi inima sa se umplea de satisfacţie. Idealul său fusese atins. De astăzi viaţa de sclav autoimpusă a luat sfârşit. Închise ochii şi lăsă bucuria să îi invăluie trupul, pregătindu-se să iasă la lumina.O durere scurtă i se aprinse în moalele capului şi ultimul lucru pe care îl văzu înainte să se prăbuşească fu amicul său tăcut care îi lua din mână dimamantul. A vrut să ţipe, să se zbată, să se revolte, dar sufletul său se ridica deja spre lumină. Diamantul şi bucuria pământească se risipiră undeva în jungla plină de oameni. Acolo sus unde mergea el era liniste şi sentimentul de împlinire era singurul care îi purta sufletul pe cărările cerului.

Din neştiinţă, cerşesc cuvinte

De ce să taci, copac nebun şi singuratic? Să nu mai vrei să-mi spui ceva din freamătul coroanei tale? De ce să taci, să-nchizi în tine tot ce-a trecut din fapt în gânduri, amintiri, suspine? Priveşti tăcut mereu către apus, de parcă soarele îl plângi şi noaptea nu-ţi mai face bine. Priveşti, cu ramurile mute-n răsărit, în zori când te trezeşti şi tot nu-mi spui nimic… Sa fie Ea, ce s-a înstrăinat de mine?

Mă laşi să-mi plouă…

Prin calendar e toamnă. În aer încă nu e. Mă păcălesc că vara nu vrea iar să plece, aşa cum credeam că tu ai să rămâi. Pândesc mălinul şi îi număr frunzele mereu. Sunt verzi, dar parcă ieri erau mai multe. Soarele îşi ţine razele calde, dar totuşi azi adie vântul. Aduce cu el mireasma parfumului tău de mult uitat. Privesc din nou copacul care umbră mi-a ţinut întreaga vară şi frunze cad acum văzând cu ochii. Alerg spre gară... poate vii. Tăcută şi rece, gara de piatră s-a ascuns după norii fumurii care se îmbulzesc dincolo de calea ferată. Noaptea se lasă neagră şi vântul îmi face cu ochiul pe un colţ de bancă, pe peron. Nu a venit! O simt în aerul tare ce-mi gâdilă nările. E aproape! Speranţa creşte precum vântul care îmi şopteşte la ureche că haina de pe mine e prea scurtă. Primul strop cade şi ploaia vrea să mă alunge acasă. Miroase a praf ud şi a amintiri de mult uitate. De departe, dincolo de perdeaua unei ploi liniştite de toamnă, se aude un tren. Emoţii mă-ncearcă şi trupul vibrează. Călătorii coboară grăbiţi şi printre ei, tu nu te ascunzi, chiar dacă eu te caut. Îmi plouă în gânduri şi în vremurile ce-au fost odată cu iubire. Azi stau tăcut pe peronul gării de unde altădată te-am lăsat să pleci. Te-ai dus odată cu ploaia care a venit peste mine.Între două trenuri, mai trece un anotimp şi tu nu te mai întorci niciodată.


Acelaşi eu

Aţi observat că un pictor care face un portret începe întotdeauna cu ochii? Indiferent de persoană, că e femeie, bărbat sau copil, întâiul lucru pe care îl conturează pe foaie sunt ochii. Când încerc să mă descriu pe mine însumi, mă simt ca un pictor, în faţa şevaletului, pregătit să desenez o pereche de ochi în care pot să citesc un suflet. Pentru că ochii sunt oglinda purităţii omului. Dar pictorul poate picta oare sufletul dacă pe chip sunt atârnate paravane false ale realităţii?În ziua de azi oamenii sunt obişnuiţi să poarte măşti şi unele maşti rămân pe figură ca parte din realitate. Pierdut în multitudinea chipurilor pe care le poartă, omul riscă să-îşi risipescă propria personalitate, uitând în final să mai fie el însuşi. A nu purta mască e un risc. A fi tu însuţi e un lux. Cândva mi-am dorit să fiu matematician, să ma joc între variabile căutând să descifrez necunoscute. Am purtat masca matematicii până când m-am rătăcit printre ecuaţii.Uneori mi-am dorit să fiu pasăre, să zbor în infinitul senin şi să cânt bucuria întregii lumi. Dincolo de măştile purtate, creşterea aripilor a fost cu neputinţă.Alteori mi-am dorit să fiu copac, să stau drept în faţa furtunilor şi semeţ în faţa timpului ce trece nepăsător peste mine. Din falsitatea unui suflet neroditor nu au înmugurit niciodată seminţele dragostei. Cu certitudine, mi-am dorit să fiu pictor, să desenez în culori vii toată viaţa ce pare mohorâtă. Masca pictorului pe faţa mea avea însă paleta de pasteluri amestecată în culori neuniforme.Mă bucur acum că sunt un om care poate iubi, navigând temerar printre tainele vieţii şi pictând fericirea în cuvinte măreţe. Dincolo de maşti care imita personalităţi mai mult sau mai puţin false, rămân mereu să mă regăsesc pe mine.Să tot fiu eu cel ce-am mai fost şi voi mai fi, trecând prin prisma zecilor de suflete care vor sta inutil să mă judece. Nu am încetat niciodată să ma întreb cine sunt şi ce rost am pe pământ. Nu am să mă opresc niciodată să sper că într-o zi voi descoperi acest lucru. Deocamdată pot fi aşa cum îmi doresc, conştient de faptul că atunci când sunt eu însumi pot fi pe placul celor care mă iubesc pentru ceea ce sunt. De când am învăţat să sper, mi-am permis luxul de a fi eu fără mască!


Masca sufletului meu

Dimineaţa, înainte de a pleca de acasă, îmi propun să fiu eu. Liniştit, dar vesel şi plin de viaţă. Să îmi las sufletul să stea pe plajă, să se desfete pe nisip prin fire de soare, în bătaia brizei sărate. De fiecare dată îmi şoptesc că aş putea să îmi depăşesc limitele, aruncându-mi sufletul în mare, răcorindu-mi simţurile şi înotând printre gândurile mele. Însă sufletul meu, cu plaja şi marea, sunt dincolo de oglinda vieţii. Realitatea e în fiecare zi alta.

Zilnic, la birou îmi las visele deoparte, păşind printre colegii mei cu zâmbetul pe buze, indiferent şi plin de sine. Atunci sunt omul fără scrupule, sunt omul egoist şi fără de păsare. Şi colegii mă stimează aşa cum sunt, pentru că toţi suntem la fel în acel loc.După-amiaza, când mă întâlnesc cu tine şi-ţi cuprind mâna într-a mea, sufletul zboară. Uită de plajă, urcând rătăcit pe cărări de vise. Atunci mă simt îndrăgostit, sunt omul care iubeşte. Pentru că plutim împreună pe valuri de dorinţă.Seara, când mă văd cu prietenii, sunt vorbăreţ, plin de viaţă şi sufletul meu dansează în hora bucuriei. Atunci sunt altruist, sunt omul care îşi înnoadă trăirile în sufletele oamenilor buni de lângă mine. Şi prietenii mă iubesc pentru felul meu de a fi.Întotdeauna noaptea, ajuns în camera mea, îmi trezesc amintirile şi zâmbesc, privindu-mi chipul în oglinda uriaşă a sufletului. Îmi dau jos măştile, una câte una şi redevin eu, acelaşi om gol, pe fruntea căruia nu scrie nimic.Mă aşez comod şi mă privesc inevitabil, adormind cu mine în gând, fără să fiu narcisist.Acest om purtător de măşti care se potrivesc fiecărui sentiment în parte, nu poate ieşi, în lume, gol. Ar putea fi devorat, alungat şi pedepsit de cei care îl vedeau altfel. Purtând măşti, are avantajul de a-şi mula sufletul, în funcţie de caracterul celui pe care îl are in faţa sa. Inventând măşti, îşi reinventează viaţa. Orice om îl vede prieten, orice suflet îl vrea lânga el. Acest om sunt eu. Şi în oglinda realităţii mă simt bine cu orice mască.


Clipă de senin

Înainta prudent prin tubul subţire. Era aşa de subţire încât îl dureau pereţii care îi rodeau carnea la fiecare pas. Îl descoperise într-o seară când ieşise cu ceilalţi după mâncare. Din dorinţa de libertate, se căţăra deseori pe câte o conductă mai înaltă. Îi plăcea să îi privească pe toţi de sus. Însă priveliştea i se părea îngustă. Deşi nu îl văzuse niciodată, sufletul său visa la cerul albastru. Circulau, printre ei, poveşti cu lumea din exterior: uriaşă, suficient de mare ca să încapă cu toţii. După ce a crescut, a încercat să afle răspunsul la întrebări privind limitarea lor la viaţa de sub pământ. Preocupat de propria sălbăticie, nimeni nu era interesat de visele lui. Atunci a hotărât să-şi construiască singur speranţa şi, mai târziu, evadarea.Gândul încolţi şi înflori în mintea lui până deveni dorinţă. Privindu-şi semenii cum mişunau haotic, visa doar la asta. Atunci o zări. Era ascunsă într-o fisură a peretelui. O gaură oarbă, vizibilă lui de acolo de sus, dar ascunsă privirilor pofticioase a celor de jos. Părea o conductă destul de largă ca să îi permită accesul până deasupra, în oraş. Şi-ar fi dorit să fugă atunci, însă ceilalţi îl ştiau acolo şi l-ar fi ajuns imediat din urmă, să îl convingă să se întoarcă. Fraţii lui erau atât de înguşti la minte. Trebuia să se ferească, să mai rabde o zi, iar apoi va reuşi să fugă, să se caţere prin conducta ce ducea spre cerul albastru. Perspectiva noii vieţi se lumina dincolo de gaura întunecată din perete. Şi iată-l mergând uşor şi atent spre salvarea sa. Nu le-a spus nimic celorlalţi. Ce rost avea. Chiar dacă mergeau în grupuri, erau dezorganizaţi şi egoişti. Nimeni nu se gândea la fratele său. De ce s-ar fi gândit chiar el? Nu mai ştia de când înainta prin întunericul acela îngust. Nu îi păsa dacă i-a fost descoperită lipsa. Visul la viaţa sub cerul senin îi dădea aripi. Drumul greu nu îl deranja, singurătatea nu îi crea gânduri obscure. Albastrul de sus îl chema. Şi el mergea hipnotizat.La un moment dat se opri. Părea un simplu obstacol de pământ. Singura barieră în faţa libertăţii lui.“Doar atât costă libertatea? Prea banal” îşi spunea. Începu să tragă, să sape şi să rupă cu dinţii. Împingea şi muncea cu toate forţele sale când primele raze de soare îi mângâiară faţa. Orificiul devenea tot mai mare. În curând va reuşi să se strecoare afară. Mai avea puţin,... puţin,... a reuşit! Se opri un moment pentru a privi infinitatea cerului şi simţi mireasma tânără de primăvară. Închise ochii sărind spre soare. ... Nu mai ştiu nimic. Cu o ultimă suflare, muri sugrumat, cu albastrul în suflet şi cu o voce care îi inundă mintea:"Tată, tată, am mai prins un şobolan!"


Să te tot fi dus...

Să te tot fi dus...Odată cu timpulşi n-ai mai găsit calea înapoi.

Poate era ceaţă. Poate era un câmp magnetic care ti-a dereglat busola inimii.Sau poate nu ai vrut să apuci calea de întoarcerespre iubirea ce-a fost fără să fie.

Şi, dacă tot ai plecat,De ce ai lăsat locului poveştile cu tine?Să fi luat alături de amintirile tale şi povara amintirilor mele.

Cobor uneori, în genunchi,Risipindu-mi palma prin iarba verde, uscată sau zăpadă bătătorită de timp.Indiferent de anotimp pe pământ,Urma paşilor tăi e la fel de pregnantă peste inima mea.

Să te tot fi dus,Acolo unde eu nu pot ajunge decât cu gândul.Însă gândul meu e mut şi nu are putere să ţipeDisperarea unei iubiri care încă există.

Închid ochii, dar nu e deajuns.În vis eşti aievea, în somn eşti reală.Realitatea e visul pe care azi nu-l mai am.


De dragoste

Mă caută noriisă mi-i aștern peste lac.Mă caută umbrasă mi-o întind peste suflet.

Mă caută toamnasă îmi plângă misterși visul să-l transforme în scâncet.

Dar mie îmi cântă seninul, peste cerul verzui,îmi tresare și raza, de soare, din inimi;Îmi freamătă trupul. Mi-e vesel mereusentimentul, și gândul, și timpul.

Plec

M-am hotărât. Plec!Departe de mare,ca să visez iar la orizontul sângeriu din răsărit şi la seninul de după amiază.Departe de munte,ca să trepidez după înălţimi şi ecoul văilor să-mi tulbure zborul.Departe de tine, ca să te doresc mai mult, Iubire.

Plec!Pentru că mi-e dor de sentimente;pentru că în ultimul timp am uitat de frumos,fără să fiu menit să mă pedepsesc în propriul întuneric.

Plec,pentru că sufletul omului trăieşte altfel decât trupulşi întotdeauna spiritul se hrăneşte cu emoţii.Iar dacă plec departe, nu voi uita, ci îmi voi dori mai tare.Pentru că atunci când nu mai ai, simţi că îţi lipseşte cu adevărat.


Şi dacă plec departe am să vreau iar să trăiesc.Pentru că primul sentiment al omului e dorinţa.Şi din dorinţă se nasc mereu vise, speranţe şi iubire.

...Şi atunci... am să mă întorc!

Către oarecare

Privesc către ieri fără gândul la mâine.Nu ştiu ce e azi.

Nici în trecut nu am fost interesat de zile ce singure vor mai trece prin mine.Printre amintiri îmi închid ochii, purtându-mi gândurile spre tine.

(Nu ştiu dacă la tine ca vis sau la tine ce ai fost lângă mine.)Timpul în ochii tăi s-a scurs fără mine.

Vrei să fii iluzia mea?Să te port printre gânduri ca linişte sublimă a sufletului?

Să mi te aşezi în buzunarul de la pieptCa să-mi ţii inima caldă bătând cu speranţă?

Să-mi fii şoaptă şi cântec cu zâmbetu-ţi floare,Să fii versuri din carte când citesc printre rânduri?

Să te port în zbor peste marea sărată,Pe cărări aurite de lună, către colţul nostru de astru?

Să-mi fii picur de apă când căldura e mută,Să-mi fii rază de soare când iarna e grea?

Şi de ai putea să ai mereu buzele cu gust de cireşeM-aş putea pierde într-un sărut, îndrăgostit de savoarea lor?…

Sunt întrebări şi dorinţeCare nu au mai avut şansa să aştepte răspuns de la tine.

Şi tu te-ai stins odată cu visul.Te-ai risipit odată cu zorii şi ai refuzat să păşeşti cu mine în zi.

Te adaug la şirul lung de iluziiCare au trecut prin inima mea înainte de tine.

Mă retrag în umbra iubitelor ce au fost,Contemplând urma celor care vor să mai fie.

Se va găsi cineva să aibă curajulSă zboare cu mine pe un colţ magic de stea?


Închid ochii si povestea se infiripa din nou.În orizont silueta ta răsare cu gândul la dragostea eternă.

Vino! Inima mea are nevoie de tine!In amintirea mea de ieri, traiesc si azi cu visul de maine.

Ȋnceputuri

Se uita fix de minute bune. Nu ştia exact de ce. Nu o atrăgea nimic, şi totuşi exista ceva care o făcea să nu-şi poată dezlipi privirea de la el. Intrase în club cu ideea să se simtă bine, să se destindă puţin, bucurându-se de muzică tare şi lumea gălăgioasă. Clubul era singura posibilitate de distracţie din oraş. Nu foarte mare, cu mese puţine dar cu un ring de dans uriaş, localul atrăgea în fiecare seară oameni de toate vârstele. Muzica era variată, lumea era paşnică şi viaţa de noapte părea să aibă gust. Când te plictiseai aici, puteai să mergi alături, la barul liniştit de la marginea străzii. Proprietarul era surd şi în local nu cânta nici măcar un radio.În seara asta însă, Geo vroia să danseze. Să se scalde în luminile multicolore, plutind în vibraţiile puternice şi ritmate ale difuzoarelor. Voia să uite că Flavius e departe pentru câteva zile. De când s-au cunoscut nu au fost despărţiţi niciodată. Nici măcar o zi. Şi acum plecase pentru o săptămână şi ea nu avea cum să îl însoţească. Ştia că şi el simte la fel. Însă spera ca lui să-i fi mai bine, să treacă mai uşor peste asta. Intrase de ceva vreme şi rămase pironită în faţa uşii fără să fie capabilă să se mişte. Îl văzuse din prima clipă la bar. Era un tip obişnuit. Înalt, slăbuţ, cu părul nearanjat, însă cu un aer distins. Stătea în picioare lângă tejghea, savurând liniştit o bere. Părea degajat, absent la distracţia din jur. Privirea îi era pierdută printre reflectoarele cu lumina fierbinte, iar mâinile ţineau ritmul la o muzică diferită faţă de ceea ce răsuna în boxe. Din când în când, devenea prezent, sorbea o înghiţitură din sticlă, ca apoi să se piardă din nou, cu gândul departe. La un moment dat, mai mult din întâmplare parcă, o zări. Simplă, îmbrăcată într-o rochiţă albă, cu tenişi în picioare, o surprinse pentru că îl privea atent. Geo se trezi, realiză că a fost descoperită şi caută repede, din ochi, o persoană cunoscută pe care să o abordeze. Ca niciodată, astăzi nu era nimeni acolo. Feţe misterioase se agitau lângă ea şi nici o privire nu îi era familiară. Îşi luă inima în dinţi şi porni curajoasă spre bar. De felul ei era o fată îndrăzneaţă. Trecu pe lângă el indiferentă, încercând să evite contactul vizual şi abia se abţinu să nu îşi scape un zâmbet. Străinul, care o privea mai mult mirat decât încântat, rămăsese cu gură căscată. Ceru o bere rece şi îi aruncă o ocheadă. Tipul era pironit în aceeaşi poziţie, singura diferenţă constând acum în faptul că nu mai privea în gol, ci era foarte atent la ea. Împinsă de la spate de o ispită


înşelătoare, Geo îşi lasă buzele să deseneze un zâmbet şi apoi sorbi cu sete din sticla aburind. O răsuflare caldă o luă prin surprindere:- Bună, eu sunt Costin, spuse el şoptindu-i în ureche. Omul ăsta avea ceva deosebit. O învăluise într-un mod aparte, surprinzând-o cu o mişcare tenace. Nici nu l-a simţit când a plecat din colţul lui şi a ajuns aproape să o ia în braţe. - Geo, răspunse fără să lase să se vadă că a fost luată prin surprindere. - Mă priveai, continuă el fără urmă de trac. De ce mă priveai? Se simţi ca o şcolăriţă timidă, în clasa întâi, când e luată pentru prima dată de mână de colegul de bancă. Îşi aminti apoi de Flavius şi de modul în care a încercat să o abordeze atunci când a întâlnit-o. - Semănai cu cineva cunoscut. M-am înşelat. Nu erai persoana respectivă. - Aş putea fi? Geo vru să râdă, dar se opri la timp. În ciuda faptului că îi plăcea de acest străin pe care îl chema Costin, nu avea nici un sens să lase să se vadă asta. El însă o privea cu ochii mari şi limpezi. În irisul său abundau raze colorate. Nu reuşi să-i ghicească adevărata culoare. Îl privi atent şi privirile lor se contopiră ca într-o conexiune mută. Din acel moment, Geo intră în transă. Muzica îi răsună în urechi tare şi indescifrabil, iar ritmul inimii se acceleră. În stomac prinseră a zbura fluturi şi euforia era inexplicabilă. Se trezi la barul din colţ, aşezată şmechereşte pe un scaun, cu liniştea răsunându-i în urechi şi cu mâna dreaptă în mâna lui Costin. Pe unde o fi Flavius acum? Ochii uriaşi o priveau blând, dar buzele-i păreau pofticioase. Oare Flavius e la fel de stresat ca şi ea? Îi privi limba mişcându-se printre dinţi, când vorbea. Nu îl auzea ce spune. Îşi dorea să-i simtă savoarea. Se ȋntreba dacă totul e o fantezie sau avea ȋntr-adevăr să o sărute. Şi buzele lui se apropiară. Continuau ȋncă să–i vorbească. O menţineau ȋn starea de vis. Se mişcau uşor, şoptindu-i cuvinte frumoase. Dinţii se ȋntrezăreau uneori, mari şi albi, de o perfecţiune irezistibilă. Ce se ȋntâmpla cu ea? Părea delicios. Trebuia să ȋl simtă. Să se convingă. Apoi clipa ȋngheţă şi buzele lor se uniră. Simți gustul și își dori mai mult. Pentru o clipă tandru, sărutul se transformă în disperare. Își dorea să-l muște, să se agațe de buzele lui, să nu rateze nici o senzație. Oare Flavius ieșise deja din țară? Închise ochii și trăi momentul. Costin o săruta și ea își dorea mai mult. Întreg corpul îi vibră de dorință și el simți asta. O mână îi alunecă pe picior, ca un reflex involuntar și dispăru într-o mișcare tandră, mai sus pe coapsă, sub rochia simplă. Geo tresări când mâna străinului atinse dunga albă a bichinilor. Se umezi și dorința de a-l simți în ea deveni iminentă. De ce Flavius uitase să-i ofere astfel de senzații? Într-un moment de respiro deschise ochii și în fața sa stătea Costin. Nu avea ochii la fel de mari ca ai lui Flavius. Nici zâmbetul nu-i mai părea reușit. Costin era un străin. Și buzele se avântară din nou într-un sărut absurd, pe care refuza să îl înțeleagă. Se bucură de limba lui cu gust de bere, lăsând-l pe el să se joace pe linia chiloțeilor ei de mătase. Părea o veșnicie de când nu mai trăise atât de intens şi acum Geo îşi dorea să domine. Se urcă în brațele lui pe o parte, acoperindu-i fața cu mâinile și punând stăpânire pe întreaga sa gură. Costin o sprijinea cu stânga de spate, atingându-i cu degetele unul din sâni, iar mâna dreaptă și-o pierdu între picioarele ei. Fata gemu și el înțelese asta ca un impuls. Își strecura două degete pe sub chiloței și o pătrunse ușor. Masa vibră și Geo sări speriată în picioare. Nu…, nu din cauza lui. Acum își dorea să-l simtă înăuntru nu numai cu două degete. Sună telefonul. Și știa că trebuie să răspundă. - Bună, iubito. Sunt la graniță. Voiam să te aud înainte de a ieși din țară. Vocea lui Flavius era drăgăstoasă și plină de dor. - Ahh, iubitule…de ce nu ești aici…?! Cuvintele sunară pline de extaz și dorință. Geo tresări și realiză imediat ce a făcut.


- Ce faci? Unde ești? Ce e cu vocea ta? Privi în jur speriată. La bar, chelnerul îi rânji hidos și îi făcu din mână. Până acum se bucurase de un spectacol pe cinste. Costin stătea pasiv și savura din berea ce se încălzise pe masă. Aștepta răbdător, aparent neinteresat de discuția telefonică. - Sunt la bar… simțeam nevoia să ies... Tuși de câteva ori să-și dreagă vocea, însă un nod i se oprise în gât de emoție. - Ce-i cu tine, Geo? Ești ok? - Sunt bine. Mă duc imediat acasă. Mi-e dor de tine și te vreau cât mai repede înapoi. - Mă întorc curând. Te sărut. Ai grijă de tine, iubita. - Aa…și eu…sigur. Pa, paa…! Închise telefonul fără să îi dea șansa lui Flavius să mai răspundă. Îl privi pe bărbatul de la masă și dorința îi îngheță între buze. Vru să spună ceva însă nu mai avea nici un rost. Trebuia să scape de acolo. - Trebuie să plec, și Costin ridică din umeri, părând să nu înțeleagă. - Pa..! Fugi apoi spre casă și pașii își pierdură ecoul în noapte..

Cronologia unei săptămâni de iarnă

Şi plugul n-a intrat pe strada mea. Doarme zăpada pe streşini şi caldarâmul e pierdut sub nămeţi. Gerul roade adânc din mâinile pe care am uitat să mi le-acopăr. Printre gânduri, s-au ascuns răzvrătite şi crude, răscolitoare amintiri. Arunc din lopată, mă căznesc să merg înainte. Plugul n-a intrat nici azi pe stradă. Mă doare albul care muşcă din suflet şi ea e departe.Era aproape marţi când noaptea se lăsase de mult peste oraş. Luni se pregătea să plece şi vremea încă era liniştită. Mă întorceam de la serviciu, pe jos, într-o plimbare de noapte târzie, cu gândul la linişte şi voie bună. Mă aşteaptau câteva zile libere în mijlocul săptămânii. Să dorm şi să mă regăsesc. Rătăcesc prin oraş măsurând paşii mici în clipe lungi, în dorinţa de a mai zăbovi puţin pe stradă. Sunt încă departe de casă când telefonul îmi tresare vibrând în buzunar. O voce suavă, uitată de mult, mă sperie cu sentimente care au fost odată dulci şi fierbinţi. Acum sunt amare şi reci ca şi vântul ce prinde să sufle prin geacă. Paşii îşi pierd ritmul spre destinaţie, convorbirea e terminată de mult. Vocea e însă vie, mintea răsună de cuvinte pe care altădată mi-ar fi plăcut să le aud. Iubirea stinsă atunci, revine acum iscoditoare şi acră. Şi vocea şi simţul, tresar printre fulgii de gheaţă. Ninge abundent pe stradă şi în gândurile mele. Ajung acasă ud, de nea, de transpiraţie, de răzvrătiri incoerente. Întrebări abundă şi răspunsuri se îngroapă sub stratul de omatcarese aşterne dens.Noaptea s-a scurs fără somn, pândind la fereastră taifunul alb de ninsoare. Iubita ce-mi era odată, e azi un noian de mister. Ninge viscolind în dimineaţa care a venit tristă şi curtea e un ocean


îngheţat. În speranţa că pot să îmi alung gândul de la ea, mă avânt temerar în mijlocul furtunii. Înarmat cu o lopată, am înaintat printre fulgi şi gânduri, încercând să fac o cărare spre stradă, spre lume. Încet, până la poartă mai e un pas. Şi vocea ei îmi răsună în minte. Şi încă un pas şi parcă ea ţipă la mine. Şi sigur nu e vântul. Şi ea nicăieri. Am dus poteca până-n drum: “De acum trebuie să intre cu plugul să scoată zăpada asta”, mi-am zis. Întors să intru în casă, nu am mai găsit nimic. Ningea puternic şi cărarea mea stătea ascunsă în noiane. După amiaza târziu am ieşit iar, căutând o cărare şi munca a fost mai grea decât dimineaţa. Continua să ningă şi efortul meu era precum chinul lui Sisif.“Cum ar fi fost azi viaţa în doi dacă drumurile noastre nu ar fi continuat separat?” Întrebarea ei mă măcina şi mă lovea cu fiecare lopată de zăpadă pe care o aruncam departe. Trebuia să îmi fac de treabă ca să uit. Şi continuam să dau la lopată. În stradă, troienele erau uriaşe. Şi nici urmă de plug. Şi vocea ei tot nu voia să tacă.Să fi fost joi de acum, când dimineaţa am găsit senin. A treia oară am pornit cărarea şi am ajuns cu amintirile la fata ce-mi năruise gândurile în zilele care-au trecut. Aproape de stradă am spart nămeţii şi am reusit să-mi duc drumul prin zăpadă, ca pe un râu care se vărsă în mare. Sprijinit mulţumit în lopată, admirându-mi munca, am zărit în departare plugul. În sfârşit vine! Mi-am privit iarăşi munca şi m-am retras deznădăjduit. Plugul a trecut gălăgios peste stradă, aruncând zăpada în cărarea mea. Acum trebuia să o iau de la capăt. Şi gânduri şi cărări trebuiesc revizuite. Şi trebuie să mă grăbesc. În asfinţit se lasă încet şi sigur, gerul. Şi timpul trece. Ea nu dorea nimic. Într-o convulsie a amintirilor melancolice, uitase doar că a fugit, atunci, cu altul. În mintea mea, amintirile au îngheţat fără voie, lăsându-mă singur şi vesel, la fel ca odinioară. Sunt obosit, dar mă simt bine! Mâine mă duc iar la serviciu. Însă cărarea mea nu o mai năruie nimeni. Şi-n gândul meu e loc de alta.

Adevăratul câştig

Priveam fascinat la multitudinea de aparate care cântau în melodii repetative şi luminau în toate culorile. Oamenii erau gălăgioşi, veseli şi necunoscuţi. Era pentru prima dată când intram într-un cazino.- Bună seara! O domnişoară drăguţă, desprinsă parcă dintr-o revistă, mă abordă zâmbind.- Bună seara, am răspuns fâstâcit.- Ce alegi? Avem ruletă, avem cărţi de joc, avem...- Stai. Opreşte-te! M-am desprins repede din visare şi am continuat: Nu sunt aici ca să joc. Caut pe cineva. Poate-l cunoşti... şi i-am spus despre cine e vorba.- Încearcă la Pariuri. De obicei acolo stă.Acolo l-am găsit. Era pierdut în calcule, mâzgălind foi întregi cu variante posibile de câştig. Abia m-a salutat. Mi-a luat un timp să îl fac atent la mine. Stăteam în picioare lângă masa lui şi îi povesteam de ea, de iubirea lor şi de viitorul ce refuză să le mai fie benefic. În final i-am spus că pleacă şi nu o să se mai întoarcă niciodată. Părea că nu mă aude. Idila dintre ei s-a stins în ochii


lui chiar atunci când ei i-a înflorit mai tare în inimă. De ceva timp, el îşi pierdea vremea şi banii, îngropat în sala de pariuri, iar ea plângea disperată pe umărul meu. Se mai aveau doar unul pe altul şi distanţa dintre ei se mărea în fiecare zi. La mijlocul prăpastiei mai rămăsesem doar eu, într-o încercare disperată de a-i ţine aproape..- Şi-a luat bilet, tu nu m-auzi? L-am ridicat cu ambele mâini de gulerul cămăşii şi m-am răstit cu toată disperarea pe care o purtam în suflet.- Şi-a luat bilet şi pleacă! Te părăseşte definitiv!Pentru o clipă s-a trezit. M-a privit pasiv şi m-a bătut prieteneşte cu palma pe umăr. Am crezut atunci că realitatea i-a redeschis inima şi amândoi o să ieşim alergând spre gară înainte ca trenul acela să o ducă departe.- Las-o să plece, frate!... Nu mă merită! Nu am nimic să îi ofer. S-a lăsat moale pe scaun şi s-a întors înapoi la hârtiile lui ca şi cum nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.Am plecat de la masă crispat, în chinurile unei dureri invizibile. Mă doare când o iubire refuză să mai existe. Paşii mi se pierdeau precum iubirea lor printre automatele multicolore, însă muzica şi luminiţele încetaseră să mă mai fascineze.Şi tocmai când mi-am seama că astăzi aveam să îi pierd pe amândoi, l-am auzit ţipând:- Auzi, mă!... În ziua în care am să câştig şi am să mă îmbogăţesc, am să mă duc să o caut. Am să o caut, mă, să nu uiţi!Uşile s-au închis în urma mea cuprinzându-mă în liniştea cotidianului din lumea reala. În spatele meu, unii oameni îşi riscau soarta în pariuri care le răpeau adevăratele câştiguri din viaţă.

Dincolo de lacrimi

Cerul e de plumb, cum doar însuşi Bacovia ar fi putut să-l zămislească prin cuvintele sale. Dincolo de nori, se clatină vântul, încercând să mă atragă într-o furtună de neînţeles. Mă împiedic tăcut de vise deşarte, eşuând a mă agăţa în a lor măreţie. Mă pierd, mă risipesc în nouri ce nu vor să îmi plece şi parcă n-am văzut senin de-un secol. Mă închid în mine şi respir în suspine nuanţate cu lacrimi. Azi am făcut o fată să plângă...Peste zi, parcul era un loc de joacă pentru copii, dar noaptea, copilul din mine îşi blestema maturitatea. Dintre crengile copacilor uzi, becul difuz şi cuvintele mele transformau copilăria într-un teatru de luptă cu sentimente neînţelese. Într-un leagăn purtat de vânt, te cuprind şi te-alint ca pentru prima dată. Respiraţia se termină într-un oftat prelung, iar zâmbetul pare că a încetat să mai existe. Îmbrăţişarea şi un ultim sărut au durat doar o clipă, suficient de mult să conteze o eternitate. Paşii mei se pierd în ecoul nopţii, în urechi îmi răsună bun rămas. Dincolo de leagănul în care stai, se mai zbat în bătaia vântului, clipe care nu au avut încă şansa să fie trăite. Precum paşii mei care se îndepărtează, acele clipe se pierd tăcut în noapte.Dincolo de clipe au rămas lacrimi.


Ca iarna-s de reci. Reci şi sărate. Şi curg ca şi ploaia din cerul morbid. Sunt îngheţate precum fulgii de nea, care vor să a-mi răpi căldura din inimă. Ca iarna ce nu vreau să îmi vină... Căldura mea e dragostea. Şi lacrimi albe îmi răscolesc obrazul, căutând să-mi îngheţe privirea. Azi te-am făcut să plângi şi nu ştiu dacă lacrima mea e pentru tine sau e lacrima ta, ce mi-a rămas peste pleoape.M-au părăsit şi gânduri şi-amintiri, s-au dus cu toate. Am rămas gol precum timpul meu care nu a venit încă. Eu nu ştiam că nu sunt pregătit. Azi am făcut o fată să plângă şi dincolo de lacrima ei, am amuţit. Rămâne visul care a fost, să mi-l clădesc cândva, din nou, speranţă. Dar pân’ la vis e doar durere.

Rătăcire

Mergeam pe drum şi paşii se pierdeau in noaptea târzie mereu. Cu liniştea dragostei în minte, fremătam pe sub copacii care se încovoiau de o parte şi de alta a drumului. Coroanele verzi păreau a se înclina în faţa noastră. De pe cer zâmbeau stele, în aer zburau fluturi îmbracaţi în dorinţă. Dincolo de noi, universul îşi trăia viaţa fără să ştim cât de puţin contăm în infinitatea lui nemărginită.

Azi am mers pe drum singur. Mi-am ascultat fiecare pas care a ţipat, în inima mea, a gol şi a deşertăciune. Copacii priveau în altă parte. Cerul nu mai era senin şi dincolo de nori pândea toamna. Mi-am alungat iubirea ce s-a ascuns cu primavara mea şi am rămas singur pe acelaşi drum pe care învăţasem să merg doar lângă tine. Cu inima cuprinsă în lacrimi, cu suspine profunde la fiecare pas, mă rătăcesc şi mă ascund dincolo de lume. Precum un pion pe tabla de şah, merg înainte fără să am habar unde e capătul şi nici cât de mare e tabla de joc, conştient că în final am să mă sacrific pentru o regină. Drumul e necunoscut, nu mai există copaci, nu mai văd cerul. Sunt într-un deşert întunecat şi calea mea duce către infinitul nemărginit de nicăieri. Cad, mă ridic, mă afund în nisipul ce-mi muşcă din glezne. Sunt desculţ, dezbrăcat de iubire şi plâng. Mă ascund în mine şi tac. Iubirea s-a ratăcit în firicelele nenumărate de nisip şi a născut pereţi uriaşi din sticla indiferenţei.Oare ar mai fi cineva să-mi întoarcă clepsidra vieţii şi să cad din nou în speranţa dragostei ce va fi să fie?


Eternitate

Raze jucăuşe se scăldau în marea de oameni şi se pierdeau printre paşii lor grăbiţi. Lumea aleargă spre idealuri, îşi târâie visele în saci, genţi sau sacoşe spre serviciu, spre casă sau spre cărări neştiute de nimeni. În oraş e un haos primordial şi nimănui nu-i pasă. Dincolo de agitaţie eu mă strecor relaxat, cu inima plină de vară şi zâmbetul fluturându-mi ştrengăreşte pe buze. Dincolo de necunoscuţii ce-şi plimbă soarta pe străzi, am zărit-o pe ea, precum o pată luminoasă într-un ocean întunecat. Şi se îndrepta spre mine....Cu căştile în urechi, ochelarii de soare pe nas şi părul desfăcut în bătaia vântului m-a zărit, zâmbindu-mi. Paşii mei s-au muiat, clipa a îngheţat între razele soarelui şi lumea a încetat să mai existe dincolo de noi doi. Peisajul se transformase, oraşul devenise un colţ de Rai, o grădină înfloritoare, încărcată de sentimente puternice. O secundă mai târziu m-am trezit din visare şi lumea era din nou acelaşi vacarm plin de non-sens. Ea deja trecuse de mine şi se îndepărta uşor.- Hei! Mi-a trebuit curaj să strig şi încă nu eram sigur dacă aia era chiar vocea mea.S-a oprit şi am simţit că râde. I-a luat un timp să se întoarcă spre mine, însă zâmbetul era la locul lui.- Nu e frumos să trecem aşa, unul pe lângă altul şi să nu ne spunem nimic, am continuat eu, încurajat şi mai mult de privirea ei.- Bună! A răspuns ea şi vocea îi era sublimă.- Bună!...dar să fie oare de ajuns?- Ce vrei să spui?- Te-am zărit din depărtare zâmbind şi clipa aia a fost eternitate. Întotdeauna mi-a plăcut zâmbetul tău.- Păi..., mă cunoşti de un minut!?- Nu-ţi spuneam de eternitate? Uneori e nevoie de o singură privire ca să ştii. E ca şi cum te-aş cunoaşte de o viaţă.- Şi dacă de un minut mă ştii de-o viaţă, de mâine oare cum va fi?- De mâine, eternitatea va fi a noastră.

În viaţa de zi cu zi alergăm grăbiţi spre idealuri deşarte. Nu ne mai permitem să stăm să visăm, căutând iubirea în zâmbetul trecătorilor de pe stradă. Şi totuşi, uneori e suficientă o singură secundă, un zâmbet şi fericirea ajunge în inima ta. Nu ignora omul de lângă tine, nu vrei să te întrebi mai târziu “oare când şi de ce l-am ratat fără să îmi dau seama?”.


Ceasul de dincolo de timp

Îmi amintesc primul meu ceas pe care l-am primit de la părinți. S-a stricat când am terminat liceul. L-am aruncat cu părere de rău într-un sertar și mai bine de un an, am măsurat timpul întrebând pe alții, din când în când, gradațiile eternității. Cu toate că era la distanță și ne vedeam atât de rar, cu toate că eu nu îl mai prețuiam atât de mult ca atunci când ne vedeam în fiecare zi, el m-a simțit și mi-a făcut cadoul pe care îl ceream cu disperare: un ceas de mână simplu, mecanic, care trebuia întors în fiecare seară pentru a continua să ticăie corect, secundă cu secundă pentru fiecare zi din viața ce avea să urmeze. Nu am considerat cadoul ca fiind unul extraordinar, nu m-am bucurat foarte mult de el, înțelegând gestul ca un drept ce mi se cuvenea și, mai mult decât atât, ca pe o acoperire a nevoilor mele. Să tot fi trecut vreo trei ani peste ceasul pe care l-am purtat mândru la mână. Şi niciodată nu am putut să dau timpul înapoi. De zeci de ori am visat momentul în care bunicul meu mi-a făcut acel cadou și de zeci de ori am vrut să mă întorc în timp la acea dată. Să opresc ceasul. Să nu mai las timpul să curgă. Să îl îngheț în clipa pe care ar fi trebuit să o prețuiesc pentru o viață. Am plâns la înmormântarea lui. Atunci am plâns singura data în viață. Singura dată când a contat. Până atunci plânsul era din inocență în copilărie, de rușine în adolescentă și de frustrare când refuzam să mă maturizez. Dar atunci am plâns pentru timpul pe care l-am avut și l-am petrecut fără bunicul meu. Și lacrimile mele nu vroiau ca să înghețe, precum zâmbetul din ochii lui, ce altădată erau atât de plini de viață. Și el era acolo, nemișcat pe masa rece din biserică, iar eu căutam momente în timp în care vroiam să mă întorc pentru el. Și clipele de atunci doream să le păstrez intacte, să le transform precum țurțurii de pe streașina bisericii. Însă, ceasul de la mână se căznea să îmi facă timpul să curgă. Și groparii au venit și l-au luat. Au pus capacul peste sicriu și zâmbetul i-a rămas întipărit doar pe retina oamenilor care l-au iubit. Sicriul a coborât încet spre neant și groparii aruncau lopeți cu pământ. Nisipul cădea înghețat peste capacul de lemn. Însă eu nu mai auzeam decât timpul: tic...,tic...,tic... Mi-am frecat mâna în locul unde îmi țineam de obicei ceasul. Acum a rămas doar amintire. L-am pus în mormânt lângă inima lui, ca să mă țină legat în timp de omul ce nu s-a îndoit niciodată de mine.


Dialoguri drăgăstoase

Am rămas astăzi rezemat de peretele casei privind un apus de soare roşiatic. Toamna se-mpletea printre norii sângerii agăţându-mă şi pe mine în visele ei. Legături invizibile, adieri de vânt printre copacii încă verzi, ultimele cântări de păsărele, toate se contopeau şi mă aruncau spre îngânduratul abis.“Oare ce face?” – mă întreabă soarele, atingându-mă cu o rază timidă.“Se gândeşte la mine” îi răspund aruncându-i un zâmbet.“Să fii sigur”, continuă el, făcându-mi ştrengăreşte cu ochiul.“Transmite-i toată dragostea mea.”Încuviinţă din cercul uriaş şi roşu, retrăgându-se după nori la culcare.Întunericul se lăsa rece peste oraşul deja amorţit după oboseala de peste zi. Noaptea mă găsi rezemat de acelaşi perete cu ochii pierduţi către locul de unde mai devreme dispăruse soarele.“Oare pe ea a surprins-o apusul?” întreb aşa, într-o doară, ca pentru mine.“Mi-a şoptit un fluture că a vorbit cu soarele din balcon”, a tresărit o stea mai apropiată, de parcă se aştepta să fie întrebată. “Te iubeşte” continuă ea şi clipi des către mine.“Tu le ştii pe toate!”“Aşa e! Nu e frumoasă dragostea?”“Da..., e frumoasă!” şi pentru o clipă am uitat că eşti departe. Am închis ochii şi te-am îmbrăţişat.“Şi eu te iubesc, draga mea” şi m-am simţit ca şi cum i-aş fi şoptit la ureche.

Întreabă-mă să îţi răspund

Că veni vorba iar… Mă mai întreabă lumea cine-s eu? Zâmbesc când întrebarea-mi murmură-n ureche. Zâmbesc când vocea celui ce întreabă ascunde un tremurat nebănuit. Sunt amuzat, e drept, când îi ascult şi firea îmi surâde-n faţa lor. Nu sunt un ipocrit. Nu sunt un nimeni de pe stradă. Sunt simplu om. Ca orice om de pe pământ. Aşa cum tu eşti unic sunt şi eu. Aşa cum tu trăieşti trăiesc şi eu. Şi dacă oameni suntem, toţi greşim. Prin firea noastră aşa ne e dat. Şi nici unul dintre noi nu e vrednic să judece pe altul. Avem un trup şi un suflet fiecare. Avem în suflet vise şi în corp dorinţa de a trăi. Trăim conduşi


de o conduită, de o lege nescrisă, de un punct ce ne leagă pe toţi. Un punct numit bun simţ. E drept, marea majoritate îl avem, iar cei ce îl avem ne respectam semenii cu care convieţuim.Ce om sunt eu? Nu ţi-am raspuns la întrebare poate. Sunt banal cum e fiecare. Oricare dintre noi porneşte-n viaţa simplu, gol, fără principii. Pe masură ce înaintează în direcţia maturităţii, învaţa să se îmbrace cu vise, gânduri, idealuri. Moralitatea îl poate caracteriza sau nu. Pe mine mă defineşte zămbetul de pe buze şi cerul senin.Anul trecut când am descoperit că am riduri pe faţă m-am speriat. Acum însă sunt mai fericit ca niciodată. Acele riduri sunt urme adânci din fericirea ce ma defineşte. Zâmbetul s-a aşezat pe faţa mea şi a uitat să mai plece. A trasat conturul în linii subţiri brăzdându-mi obrazul şi netezindu-mi căile vieţii.Oamenii au riduri. Tu ai riduri?Ridurile mele sunt paşi spre ideal.Nu vreau să cred că ale tale pot fi şanţuri pline de venin.Goleşe-ti inima de rele şi lasă bucuria să te impresoare. Priveşte cerul senin şi bucură-te de viaţa aşa cum o fac eu. Visează, iubeşte, zboară şi apoi vino să mă întrebi iaraşi cine sunt eu. Şi ai să ştii fără să vrei răspunsul. Sunt acelaşi om ca si tine. Sunt omul care trăieşte!


~Va urma~

Texte si interpretari Tudor Enea

Toate textele au fost publicate in volumele VI, VII si VIII ale antologiilor “Amprente literare” Editura PIM Bucuresti 2012.


http://www.tudorenea.com/

Date post:	06-Aug-2015
Category:	Documents
Upload:	enea-tudor
View:	156 times
Download:	8 times

Dincolo de cuvinte

Documents