Dinastia Imparatilor Iulio-Claudieni

Baciu RobertBoboc Roxana

Cristescu RuxandraDrilea Eduard

Stancu Theodora

Dinastia Iulio-Claudiană se referă la cinci împărați romani: Augustus, Tiberius, Caligula (cunoscut și ca Gaius), Claudius și Nero sau la familia din care au făcut parte. Aceștia au condus Imperiul Roman din a doua jumătate a secolului I î.Hr. până în anul 68 d.Hr., când ultimul împărat al acestei dinastii, Nero, s-a sinucis.

Orasul Roma a fost la inceput condus de regi; libertatea si consulatul au fost instituite de Lucius Brutus; dictaturile erau temporale; nici puterea decemvirala nu a durat mai mult de 2 ani, nici autoritatea consulara a tribunilor militari n-a tinut prea mult. […] Dar evenimentele fericite sau nefericite ale vechiului regim republican au fost istorisite de scriitori ilustri, iar pentru infatisarea vremurilor lui Augustus, n-au lipsit talente de seama, pana ce ele n-au fost izgonite de lingusirea care sporea; istoria faptelor lui Tiberius si Caius (Caligula) si ale lui Claudius si Nero, scrise pe cand acestia erau la putere, este falsificata de frica, iar cea de dupa moartea lor este influentata de uri prea proaspete.

Tacitus – Anale, Cartea I

Urbem Romam a principio reges habuere; libertatem et consulatum L. Brutus instituit. dictaturae ad tempus sumebantur; neque decemviralis potestas ultra biennium, neque tribunorum militum consulare ius diu valuit. […] sed veteris populi Romani prospera vel adversa claris scriptoribus memorata sunt; temporibusque Augusti dicendis non defuere decora ingenia, donec gliscente adulatione deterrerentur. Tiberii Gaique et Claudii ac Neronis res florentibus ipsis ob metum falsae, postquam occiderant, recentibus odiis compositae sunt.

Tiberius Caesar Augustus, născut Tiberius Claudius Nero (16 noiembrie 42 î.Hr. – 16 martie 37), a fost al doilea împărat roman și a domnit de la moartea lui Augustus în anul 14 până la moartea sa în 37.

Împreună cu fratele său, Nero Claudius Drusus, Tiberius supune, în anii 15-13, triburile reților și vindelicilor din ținuturile dintre Alpi și cursul superior al Dunării. Între 12-9 î.Hr., cucerește regiunea dintre Alpii răsăriteni și Dunărea mijlocie, populate de triburi celtice și ilire (viitoare Pannonie) și le alipește provinciei Illyricum. După moartea lui Drusus, preia comanda forțelor romane de la Rin, întreprinzând campanii în Germania dintre Rin și Elba (8-6 î.Hr.).

Tiberius Caesar Augustus

Numit din nou comandant al forțelor romane de la Rin, Tiberius întreprinde în anii 4-6 campanii la răsărit de fluviu împotriva cheruscilor, chaucilor și longobarzilor, până pe malurile Elbei. După izbucnirea în anul 6 a puternicei răscoale antiromane a triburilor din Pannonia și Dalmația, Tiberius este numit comandant suprem al celor 15 legiuni romane care vor lupta 3 ani până la înfrângerea răsculaților. Între anii 10-12 este din nou în fruntea forțelor romane de la Rin. La moartea lui Augustus, Tiberius îi succede la tronul Imperiului Roman. La 56 de ani, vârstă la care Tiberius îmbracă purpura, personalitatea sa fusese profund marcată de îndelungatele campanii militare. Cei 23 de ani de domnie nu fac decât să-i accentueze pesimismul, suspiciunea și solitudinea. Spirit energic, cumpătat, econom, el continuă politica lui Augustus de întărire a autorității principelui, a îmbunătățit administrația provinciilor, a consolidat starea finanțelor statului.

Pe plan extern, Tiberius renunță la costisitoarea politică ofensivă din Germania, rechemând n anul 16 la Roma pe Germanicus, nepotul său, și stabilind frontiera imperiului pe Rin. Regatele clientelare Moesia, Commagene și Cappadocia sunt transformate în provincii romane. Răscoala antiromană din Africa și cea din nord-estul Galliei sunt reprimate cu violență de generalii săi. Tiberius moare bolnav în drum spre Roma, la Misenum, pe 16 martie 37.Multi istorici sustin ca un general trimis de nepotul sau,Caligula, l-ar fi ucis prin sufocare,dupa ce Tiberiu incepea sa-si revina. Caligula si-ar fi ucis unchiul pentru desele molestari sexuale aplicate asupra lui, care i-au traumatizat copilaria.

Tiberius Nero este matur, cu mari merite militare, dar are in fire vechea si innascuta trufie a familie Claudia, da multe semne de cruzime, care, oricat de stapanita, tot izbucneste. Apoi, a fost crescut din frageda copilarie in casa domnitoare; de tanar s-au ingramadit asupra lui consulate, triumfuri;

Caci Tiberius incepea totul cu consulii, ca si cum ar mai fi existat vechiul regim republican, ca si cum el ar fi stat la indoiala sa ia conducerea suprema; nici chiar edictul prin care convoca Senatul nu l-a dat decat in virtutea puterii tribuniciene, primite de la el sub August

Tiberium Neronem maturum annis, spectatum bello, set vetere atque insita Claudiae familiae superbia, multaque indicia saevitiae, quamquam premantur, erumpere. hunc et prima ab infantia eductum in domo regnatrice; congestos iuveni consulatus, triumphos;

Nam Tiberius cuncta per consules incipiebat, tamquam vetere re publica et ambiguus imperandi: ne edictum quidem, quo patres in curiam vocabat, nisi tribuniciae potestatis praescriptione posuit sub Augusto acceptae. 

Caligula, de asemenea, cunoscut sub numele de Gaius, a fost Împărat Roman intre anii 37-41.

Tânărul Gaius a primit porecla de Caligula (însemnând "cizma", diminutivul de Caliga, sandal purtat de soldatii romani) de la soldații tatălui său în timp ce i-a insotit în timpul campaniilor sale din Germania.

Caius Iulius Caesar Augustus Germanicus, 31 august 12 d.Hr. - 24 ianuarie 41 d. Hr.

 La moartea lui Tiberius în 37 d.Hr., Caligula l-a succedat pe bunicul si stra-unchiul sau adoptiv. Există câteva surse de supraviețuitori de pe timpul domniei lui Caligula, deși el este descris ca un conducător nobil și moderat în primele șase luni ale domniei sale. După aceasta, sursele se concentreze asupra cruzimii lui, extravaganței și perversiunii sexuale, prezentându-l ca un tiran nebun. În timp ce fiabilitatea acestor surse a fost tot mai mult pusă sub semnul întrebării, este cunoscut faptul că în timpul domniei sale scurte, Caligula a lucrat pentru a crește puterea sa personala fără restricții de împărat.

În 38 d.Hr., Caligula a concentrat toata atenția asupra reformei politice și publice. El a publicat conturile fondurilor publice, care nu au fost făcute publice în timpul domniei lui Tiberius. El i-a ajutat pe cei care si-au pierdut proprietatile în incendii, a eliminat anumite taxe și a oferit premii publicului la evenimente de gimnastică. El a permis accesul unor noi membri în ordine ecvestre și senatoriale. Poate cel mai semnificativ, el a restaurat practica unor alegeri democratice. În același an, însă, Caligula a fost criticat pentru executarea unor persoane fără judecata și pentru forțarea lui Macro sa se sinucida.

În 39 d.Hr., relațiile dintre Caligula și Senatul roman s-au deteriorat. Un număr de factori au agravat acest conflict. Mania lui Caligula era in mare masura indreptata impotriva Senatului, dintre ai carui membri erau arestati arbitrar, apoi supusi torturii si unei morti lente si agonizante pentru presupusa infidelitate. Caligula a ordonat o nouă serie de anchete și procese. A înlocuit consulul și a condamnat mai multi senatori la moarte. In semn de dispret fata de Senat, Caligula l-a numit consul pe calul sau favorit, Incitatus.

Caligula a inabusit multe revolte și conspirații în teritoriile de est in timpul domniei sale. Complicele în acțiunile sale a fost prietenul său bun, Irod Agripa, care a devenit guvernator al teritoriilor Batanaea și Trahonitei. Cauza tensiunilor din Orientul Apropia a fost complicata, care implică răspândirea culturii grecesti, legii romane si drepturilor evreilor. L-a executat pe prefectul Egiptului, Aulus Avilius Flaccus. În 39 d.Hr., Agripa l-a acuzat pe Irod Antipa, tetrarhul Galileii și Perea, de planificarea unei revoltă împotriva conducerii romane, cu ajutorul Parthiei. Irod Antipa a mărturisit și Caligula l-a exilat. Revoltele au izbucnit din nou în Alexandria în 40 între evrei și greci. Ca răspuns, Caligula a ordonat ridicarea unei statui de sine în Templul Evreiesc din Ierusalim .

Acțiunile lui Caligula, ca împărat au fost descrise ca fiind deosebit de dure pentru Senat , nobilime și Ordinul Ecvestru. Potrivit lui Josephus, aceste acțiuni au dus la mai multe conspirații eșuate împotriva Caligula. În cele din urmă, o crimă de succes a fost planificată de către ofițerii din garda pretoriană condusa de Cassius Chaerea. Potrivit lui Josephus, Chaerea a avut motivații politice pentru asasinat. Caligula l-a considerat pe Chaerea ca fiind efeminat din cauza vocii slabe . Caligula a ras de Chaerea si l-a batjocorit cu nume ca "Priapus" și "Venus". La 24 ianuarie 41, Chaerea și Gărzile l-au acostat pe Caligula în timp ce el aborda o trupa de tineri în timpul unei serii de jocuri și artă dramatică. Chaerea a fost primul care l-a înjunghia pe Caligula, urmat de un număr de conspiratori.  Potrivit lui Suetonius, corpul lui Caligula a fost pus sub gazon până când a fost ars și îngropat de către surorile sale. El a fost îngropat în Mausoleul lui Augustus, dar in 410, in timpul jefuirii Romei s-a împrăștiat cenușa din mormântul lui.

“Caligula a ingramadit un teanc de paturi peste un batran si l-a lasat sa se sufoce” – Dio Cassius, VIII, 28.

“Caligula era mai mult un monstru decat un om” – Suetonius, Caligula 22

Tiberius Claudius Caesar Augustus Gemanicus (1 august 10 î.Hr. - 13 octombrie 54), a fost al patrulea împărat roman al dinastiei iulio-claudice și a domnit din 41 până în 54.

Tiberius Claudius Caesar Augustus Germanicus

Fiu al generalului Drusus (fratele lui Tiberius) și al Antoniei Minor, frate mai tânăr al generalului Gemanicus, născut la Lugdunum (Lyon), Claudius nu participă până la urcarea pe tron, datorită unei sănătăți mai șubrede și a unor infirmități congenitale, la viața politică, preferând o existență retrasă, consacrată studiului. Este proclamat împărat de către pretorieni la asasinarea nepotului său Caligula și recunoscut apoi de către senat. În timpul domiei sale începe construcția unui sistem defensiv de fortificații pe Rin și Dunăre, provinciile beneficiază de o bună administrare și o bogată activitate edilitară (șosele, apeducte, porturi). Acordarea cetățeniei romane locuitorilor unor orașe din afara Italiei, îi atrage ostilitatea cercurilor senatoriale.

În timpul domniei lui Claudius începe cucerirea Britanniei, care devine cea mai vestică provincie a Imperiului Roman. În 44 Iudeea, în 46 Tracia sunt transformate în provincii romane. După executarea Messalinei, cea de-a treia soție, în 48, acuzată de Narcissus de complot, Claudius se căsătorește în 49 cu Agrippina Minor Iulia și-l adoptă pe fiul acesteia, Nero, care-i va urma la tron. Moare otrăvit de noua soție.

“Claudiu era afabil, prevenitor si omenos, pana la caraghioslac” – Suetoniu, Cladiu, 32

“Cateodata, insa, Claudiu isi pierdea rabdarea, si, in furia lui, oferea un spectacol din cele mai respingatoare: facea spume la gura, ochii i se rostogoleau in orbite, si capul i se bataia spasmodic” – Suetoniu, Claudiu, 30

Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus (n. 15 decembrie 37 - d.9 iunie 68) a fost al cincilea împărat roman al dinastiei iulio-claudiene.Se presupune că a dat foc Romei. Era bănuit ca ar fi violat-o pe mama lui.Nero face parte din acei împărați care au fost foarte aspru judecați în literatura antică. Doar în Grecia au existat voci preocupate de o imagine diferită; astfel, pentru Pausanias, Nero era un exemplu pentru justețea afirmației lui Platon, conform căreia marea nedreptate "nu pornește de la oameni obișnuiți, ci dintr-un suflet nobil corupt printr-o educație greșită".

Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus

Nero a fost fiul lui Cn. Domitius Athenobarbus și al Agrippinei Minor. Mama sa a devenit cea de-a patra soție a împăratului Claudius care, în anul 50, l-a adoptat pe Nero, deschizându-i drumul spre tron. A fost proclamat împărat la 13 octombrie 54, când avea 17 ani și de un an era căsătorit cu Octavia, fiica fostului împărat. Când Nero se logodise cu Octavia și fusese adoptat de Claudius, era un băiat „de statură aproape mijlocie, corpul plin de pete și respingător, părul blond, fața mai degrabă frumoasă decât plăcută, ochii albaștrii și miopi, gâtul gros, pântecul proeminent, picioarele foarte subțiri, în sfârșit o sănătate excelentă (Suetonius, Nero, 51).

Fațada strălucitoare acoperea însă o realitate mai puțin grozavă și care prezenta deja trăsături problematice din mai multe puncte de vedere. Se pare că Nero s-a interesat prea puțin de problemele politice, fiind preocupat mai cu seamă de a dobândi prestigiu înaintea senatului și a poporului prin acte de o generozitate demonstrativă. Stilul său de viață se aseamănă în multe privințe cu cel al tinerilor din familiile nobiliare bogate: el asista adesea la cursele de care, întreprindea cu un anturaj de prieteni raiduri nocturne pe străzile Romei, prilejuri cu care se ajungea la abuzuri violente, și întreținea o legătură amoroasă cu liberta Acte, legătură cu Agrippina.

Două evenimente din anii 64 și 65 au arătat limpede că principatul lui Nero întâmpină o ripostă crescândă din partea populației și îndeosebi din partea senatorilor, devenind astfel un balast pentru Imperium Romanum: incendiul de la Roma și descoperirea conjurației lui Piso. Incendii catastrofale avuseseră loc nu rareori în Roma antică, dar nici unul din cele din trecut nu a avut repercusiuni mai mari asupra politicii. Se spune că, cu câteva luni înainte, Nero tot bombănea că orașul fusese rău construit și că ar trebui refăcut în întregime după un plan urbanistic mai bine gândit.

În planul politicii externe, Imperium Romanum a obținut în timpul lui Nero câteva succese notabile, explicabile prin faptul că senatorii capabili au deținut însemnate funcții de comandă. Astfel prin intermediul lui Gnaeus Domitius Corbulo a reușit după campanii îndelungate să obțină, în urma unor tratative abile, recunoașterea supremației romane în Armenia. De asemenea în 61 a izbucnit o răscoală în Bretannia, și mai târziu, mai precis în 66, o alta în Caesareea, ambele fiind reprimate.

Cruzimile, veleitățile de artist, stoarcerile de bani și totalul dezinteres al lui Nero pentru treburile publice, au produs mari dereglări în mașina administrației tradiționale a imperiului, lăsate acum pe seama unor intriganți și jecmănitori ai banului public. Starea financiară era falimentară în urma risipei neroniene, din cauza construcțiilor extravagante și a dărniciei fără sens. Tezaurul statului se golise; jefuirea templelor și a altor instituții publice nu mai dădeau suficiente venituri. Se confiscau acum pe scară largă marile proprietăți private.

Capitala căzuse pradă unor zvonuri alarmante, în legătură cu unele nebunii neroniene în proiect, ca o nouă incendiere a orașului, eliberarea din menajerii a unor fiare ca să sfâșie populația s.a . În seara de 8 iunie i se adusese la cină mesaje despre proclamarea ca împărat a lui Galba. Răsturnă masa cu o lovitură de picior și alergă spre o cutiuță de aur în care-și păstra otrava, dar și aceasta fusese furată din palat. Alerga furios afară cu intenția de a căuta o corabie care să-l ducă în Egipt și de acolo să treacă în Partia. Totul era însă zadarnic: se culcă, ascuns în grădina palatului, până ce fu trezit de zgomotul unor trăsnete. La lumina fulgerelor, zări cum Tigellinus îi retrăgea garda de la palat. Voi să-și curme zilele, dar nici unul dintre sclavi nu voi să-si înfigă cuțitul în gâtul taurin al tiranului, ceea ce îl făcu să strige cu disperare: „ Am ajuns să nu mai am nici prieteni și nici dușmani!”

Un ofițer din Garda, căruia i-a cerut să-l însoțească în fuga sa, i-a răspuns cu un vers din Virgiliu: „E oare atât de greu să mori?”

Da, pentru el era foarte greu. Și-a făcut rost de puțină otravă, dar n-a avut curajul s-o ia; s-a gândit să se arunce în Tibru, dar n-a avut tăria. S-a ascuns în vila unui prieten pe Calea Salaria, la zece kilometri de oraș. Acolo a aflat că l-au condamnat la moarte „după obiceiul din bătrâni”, adică prin biciuire. Îngrozit, a pus mâna pe un pumnal, ca să și-l înfigă în piept. Dar, mai înainte de asta, i-a încercat vârful și și-a dat seama că „doare”. Când a auzit răsunând afară zgomot de copite, s-a decis să-și taie beregata. Dar mâna i-a tremurat, și l-a ajutat secretarul, Epafroditus, să-și nimerească artera carotidă. „Ah, ce artist dispare cu mine!” a murmurat el horcăind. Ostașii lui Galba i-au respectat cadavrul, care a fost înmormântat modest de către bătrâna lui doică și de prima sa iubită, Acte. Destul de ciudat, mormântul lui a rămas multă vreme acoperit cu flori, mereu proaspete; și numeroși oameni continuau să creadă la Roma că nu e mort și că se va înapoia. Acestea sunt în general, idei care încolțesc într-un pământ udat cu regrete și speranțe.

Marele incendiu din Roma a lovit orașul Roma sub domnia împăratului Nero.

Incendiul a izbucnit în noaptea de 18 iulie 64, în zona Circus Maximus și a făcut ravagii timp de șase zile și șase nopți, propagându-se practic în întregul oraș.

Trei din cele paisprezece cartiere ale Romei, care constituiau orașul (al III-lea, numit Isis et Serapis, acum Oppius, al IX-lea, Circus Maximus și al X-lea, mons Palatium) au fost distruse complet, în timp ce în alte șapte alte cartiere, pagubele au fost limitate. Morții s-au numărat cu miile, iar cei rămași fără adăpost au fost într-un număr de circa două sute de mii

Marele incendiu din Roma

Potrivit scrierilor lui Tacitus, incendiul, izbucnind în apropierea Circului Maximus, a fost alimentat de vânt și de mărfurile existente în prăvălii ținând de Circ și s-a extins rapid în interiorul edificiului. A urcat apoi pe înălțimile din apropiere și s-a împrăștiat, cu rapiditate, fără să întâmpine nicio împotrivire. Ajutoarele au fost îngreunate de marele număr de locuitori care încercau să scape și de căile de circulație prea strâmte și întortocheate.

Tacitus raportează și faptul că unii indivizi ar fi împiedicat, prin amenințări, pe vigili să stingă flăcările, și că aceștia i-ar fi chiar iritat, declarând că ascultă deordine: istoricul emite ipoteza că acești indivizi erau jefuitori acționând pe cont propriu sau ascultând de niște porunci primite în mod efectiv.

Nero, care se găsea la Antium, ar fi revenit în oraș, când flăcările îi amenințau reședința, Domus Transitoria, și n-ar fi reușit să o salveze. Ar fi luat în cont soarta celor rămași fără adăpost, deschizând Câmpul lui Marte și instalând acolo bărăci și aprovizionând cu cele necesare traiului împrejurimile.

Incendiul face ravagii timp de șapte zile, dar tocmai atunci când autoritățile cred că au reușit să-l stăvilească, se dezlănțuie într-un alt cartier. Abia în a noua zi, în sfârșit, focul se stinge efectiv, dar Roma nu mai este decât ruine. Acest incendiu s-a soldat cu mari pagube. În afară de clădiri, unele venerate de romani prin vechimea lor, care devin doar grămezi de moloz, operele de artă aduse din Grecia și Orient pentru a împodobi locurile publice, ca și toate manuscrisele aflate în bibliotecile publice sunt distruse. Iată cum descrie istoricul Tacit (55-120 d.Hr.), la câtva timp, dezastrul la care a fost martor: „...Incendiul se răspândește cu violență mai întâi în părțile plane, apoi se avântă spre cartierele aflate la înălțime, înainte de a devasta părțile joase ale orașului. Prin rapiditatea sa fulgerătoare, el o ia înaintea ajutoarelor și dă peste o pradă ușoară în orașul cu străzi înguste și întortocheate, cu cartiere prost aliniate cum era vechea Romă”.

Nero si-a respectat cuvantul si a luat multe masuri dupa voia Senatului: s-a interzis ca cineva, spre a pleda o cauza, sa fie platit in prealabil cu bani si daruri; de asemenea, cvestorii desemnati s-a hotarat sa nu mai fie obligati sa dea specatcole cu lupte de gladiatori.

Nec defuit fides, multaque arbitrio senatus constituta sunt: ne quis ad causam orandam mercede aut donis emeretur, ne designatis [quidem] quaestoribus edendi gladiatores necessitas esset.

Dinastia Imparatilor Iulio-Claudieni a fost marcata de evenimente foarte controversate. Parerile despre imparati au fost impartite, de la oameni care ii adulau, pana la oameni care ii urau cu ardoare.

Ce e drept este ca a fost o perioada tulbure, in care a avut loc si Marele incediu din Roma.

Concluzii

http://thelatinlibrary.com http://ro.wikipedia.org Tacitus, Anale Arthur Weigall, Nero

Bibliografie