Dimensiunea urban? a Acordului de Parteneriat

1

Dimensiunea urbană a Acordului de Parteneriat

Document preliminar

Versiunea 2

Grupul de lucru Dimensiunea Urbană (CCCT)

şi Grupul de lucru Dezvoltarea Urbană (CCDR)

Iunie 2013

2

Introducere

Prezentul raport cu privire la dimensiunea urbană a acordului de parteneriat 2014-2020 are ca rol fundamentarea dezbaterilor în vederea identificării priorităţilor naţionale în ceea ce priveşte politica de coeziune. Alături de celelalte documente create în cadrul grupurilor de lucru şi comitetelor consultative din subordinea CIAP, documentul va servi ca fundamentare tehnică a deciziilor CIAP în privinţa abordării problematicii urbane în cadrul acordului de parteneriat.

Având în vedere caracterul orizontal al problematicii urbane, raportul conţine referiri la problematici tratate sectorial în cadrul altor comitete consultative.

Documentul este structurat pe capitole de analiză ce au fost realizate pe 2 paliere – o analiză comparativă la nivel regional și, respectiv, o analiză calitativă la nivel local; şi se încheie cu formulări cu privire la priorităţile naţionale în domeniu, capitol ce va fi dezvoltat ulterior, în funcţie de validarea problemelor identificate în cadrul analizei. In vederea unei mai bune înţelegeri a cadrului de acţiune publică comună în domeniu asumat la nivel european, documentul conţine un capitol introductiv cu privire la abordarea dezvoltării urbane in UE, cu focalizarea pe trăsăturile generale ale perioadelor de finanţare 2007-2013 şi 2014-2020 şi la documentele semnate de Guvernul României in domeniu.

*Prezentul document reprezintă un proiect preliminar supus consultării în cadrul Comitetului Consultativ privind Coeziunea Teritorială și a Comitetului Consultativ Dezvoltare Regională şi nu reprezintă poziţia oficială a MDRAP

3

Cuprins

1. Context European

1.1. Dezvoltarea urbană la nivel european

1.2. Dimensiunea urbană a politicii de coeziune 2007-2013

1.3. Dimensiunea urbană a Politicii de Coeziune 2014-2020

2. Context naţional

2.1. Tendinţe principale de dezvoltare şi provocări pentru dezvoltarea urbană în

România

2.1.1. Reţeaua de localităţi urbane

2.1.2. Dinamica populaţiei

2.1.3. Locuirea: calitatea fondului de locuire, tendinţe şi evoluţii, piaţa

imobiliară

2.1.4. Calitatea mediului, servicii şi utilităţi publice

2.1.5. Infrastructură: mobilitate, accesibilitate şi comunicaţii

2.1.6. Economia oraşelor româneşti

2.1.7. Oraşul ca mediu cultural

2.1.8. Evoluţia urbanizării în România. Peisajul urban şi calitatea

arhitecturală

2.1.9. Dinamica spaţială a localităţilor urbane: expansiune urbană

necontrolată

2.1.10. Coeziune sociala şi incluziune: segregarea socio-spaţială în oraşele

din România

2.2. Guvernarea urbană, sistemul de planificare şi instrumente de dezvoltare

urbană

2.3. Analiza SWOT

3. Implicaţii de natură strategică în abordarea dezvoltării urbane în România

4. Priorităţi de dezvoltare urbană şi modalităţi de abordare a dezvoltării

urbane în Acordul de Parteneriat şi Programele Operaţionale

5. Criterii de identificare a zonelor urbane unde vor fi implementate

acţiuni integrate pentru dezvoltare urbană

6. Obiective/ direcţii de acţiune

7. Bibliografie

4

1. Context European

1.1. Dezvoltarea urbană la nivel european

Provocări la nivel european

„Oraşele deţin calităţi culturale şi arhitecturale unice, forţe puternice de incluziune socială şi posibilităţi excepţionale de dezvoltare economică. Oraşele reprezintă centre de cunoaştere şi surse de creştere şi inovaţie... Pe termen lung, oraşele au funcţia de motoare ale progresului social şi ale creşterii economice”1.

„Orașele reprezintă nuclee de viaţă socială, susţinătoare ale economiilor și apărătoare ale culturii, patrimoniului și tradiţiei. Alături de familii și cartiere, orasele au reprezentat elementele fundamentale ale societăţilor și statelor. Orasele au fost centre ale industriei, meșteșugurilor, comerţului, educaţiei și guvernării”2.

Acestea reprezintă deziderate unanim acceptate la nivel european și nu numai, în acord cu rolul orașelor în realizarea coeziunii teritoriale. Totodată:

aproximativ 70% din populaţia Uniunii Europene locuieşte în zone urbane (şi potrivit studiilor ESPON în următorii ani peste 75% din populaţia Europei se va regăsi în oraşe), oraşele fiind teritoriile în care se concentrează cele mai multe locuri de muncă, majoritatea agenţilor economici şi a instituţiilor de învăţământ superioare se regăsesc în aceste zone, de asemenea, oferă accesul la servicii medicale, la comerţ, dar în acelaşi timp, în zonele urbane - şomajul, segregarea socială, problemele de mediu sau de mobilitate (congestionarea traficului) sunt accentuate;

oraşele sunt considerate adevărate motoare ale creşterii economice la nivel european: oraşele, de obicei cele mari, generează, un PIB peste media europeană, dar şi cu peste 40% mai mare decât mediile naţionale;

oraşele îndeplinesc un rol vital în dezvoltarea regiunilor europene, fiind considerate elemente cheie ale îmbunătăţirii competitivităţii Uniunii Europene la nivel global. Capacitatea oraşelor de inovare şi de creare de noi oportunităţi economice constituie, de cele mai multe ori, o condiţie ca regiunile să poată face faţă competiţiei globale. Atunci când oraşele sunt competitive şi regiunile în care sunt localizate sunt mai competitive;

potrivit raportului pe 2007 al UNFPA (Fondul ONU pentru Populaţie), intitulat „Urbanizarea, potenţialul expansiunii urbane”, fenomenul urbanizării va fi cel mai important factor de influenţă a dezvoltării în secolul 21;

1 Carta de Leipzig pentru orașe europene durabile, mai 2007

2 Carta municipiilor și orașelor europene pentru durabilitate (Carta Aalborg), 1994, Campania Europeană a Agendei 21 locale

5

în cel de al V-lea Raport privind politica de coeziune prezentat de Comisia Europeană în toamna anului 2010, oraşele sunt privite drept elemente cheie în reducerea disparităţilor teritoriale şi asigurarea unei dezvoltări teritoriale echilibrate.

Totuși, în ultimele două decenii structura economică a oraşelor europene a suferit modificări importante, în funcţie de tipologia funcţională a fiecărui centru urban, acestea s-au confruntat cu o dinamică economică din ce în ce mai accentuată, generându-se astfel noi provocări precum restructurarea industrială, criza economică, globalizarea, schimbările climatice şi demografice, presiunea asupra resurselor – expansiunea urbană necontrolată, riscurile industriale, provocări la care decidenţii politici şi specialiştii trebuie să răspundă eficient, în așsa fel încât orașele să devină capabile să își atingă rolul teritorial.

Regiunile europene, precum şi oraşele sunt diferite, au potenţial şi probleme diferite, au tradiţii şi condiţii de dezvoltare diferite. Cu toate acestea în ultimii ani au început să adopte măsuri coordonate şi să abordeze acelaşi set de principii care să conducă la depășirea provocărilor – în toate regiunile se acordă o atenţie mai mare oraşelor; o mai mare atenţie pentru implicarea comunităţilor în strategiile locale; articularea dimensiunii urbane la oportunităţile economice; atenţia pentru cartierele defavorizate; focalizarea pe teritorii/zone specifice/cartiere defavorizate, creșterea numărului locurilor de muncă, incluziune socială, reducerea emisiilor de carbon și creșterea mobilităţii urbane, diminuarea diviziunii socio-spaţiale.

Evoluţia dimensiunii urbane pe agenda Comisiei Europene

Politica de dezvoltare urbană, alături de cea a dezvoltării teritoriale reprezintă o competenţă partajată a Statelor Membre. Cu toate acestea Uniunea Europeană are o tradiţie îndelungată în promovarea dezvoltării şi regenerării urbane, având un rol major în sprijinirea oraşelor cu scopul creşterii competitivităţii economice şi promovării coeziunii economice, sociale şi teritoriale.

La nivelul Uniunii Europene s-a constatat că cele două dimensiuni ale politicii de coeziune, coeziunea economică şi coeziunea socială, pentru a fi eficiente, trebuie să fie raportate la condiţiile şi la specificul teritoriului. Prin urmare se înregistrează o atenţie mai mare asupra problematicii teritoriale şi urbane de la începutul anilor '90 dar abia din jurul anului 2000 se manifestă preocupări pentru cea de a treia dimensiune a politicii de coeziune – coeziunea teritorială. Mai întâi, în 1999, la Postdam este adoptat documentul ESDP – Perspectiva dezvoltării spaţiale a Europei, document ce ilustrează preocupările EU pentru coeziunea teritorială; scopul major fiind o dezvoltare echilibrată şi durabilă a teritoriului. Factorii determinanţi în considerarea dezvoltării teritoriale au fost: continua integrare şi cooperare între statele membre; creşterea rolului şi importanţei comunităţilor locale în amenajarea teritoriului; procesul de extindere a UE şi relaţiile de vecinătate. În continuare, la conferinţa CEMAT de la Hanovra din anul 2000 se adoptă cele zece principii ale dezvoltării spaţiale durabile a continentului european, din care primul se referă la coeziunea teritorială (promovarea coeziunii teritoriale prin intermediul unei dezvoltări socio-economice echilibrate şi prin ameliorarea competitivităţii). În cele din urmă, în

6

Tratatul de la Lisabona, una din noile prevederi stabileşte o nouă dimensiune a politicii de coeziune, cea teritorială, astfel încât, pentru viitor, caracteristicile şi specificităţile regionale vor fi luate în considerare atât pentru programarea bugetară cât şi în stabilirea priorităţilor strategice la nivel comunitar. Prin urmare comunitatea trebuie să acţioneze în sensul reducerii disparităţilor sociale şi economice în cele 271 de regiuni ale UE pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare durabilă şi pentru creşterea competitivităţii pe plan mondial.

Coeziunea teritorială este expresia dezvoltării echilibrate, coerente şi armonioase a teritoriului, sub aspectul activităţilor economice, sociale, al dotărilor, al accesibilităţii şi al calităţii mediului, al existenţei unor condiţii de viaţă şi de muncă echitabile pentru toţi cetăţenii, indiferent de locul în care se află, prin punerea în valoare a specificităţii fiecărei categorii de teritoriu, contribuind astfel la realizarea unei Europe prospere, durabile din punct de vedere economic, social şi ecologic.

Prin urmare, pornindu-se de la perspectiva teritorială - se constată o atenţie din ce în ce mai mare acordată dimensiunii urbane la nivelul Comisiei Europene, care în urmă cu 20 de ani a dezvoltat mai multe iniţiative la nivel european de a promova regenerarea urbană, ca mijloc de dezvoltare urbană şi incluziune socială. Au fost create programele URBAN, precum şi JESSICA, iniţiativă elaborată de către Comisie împreună cu Banca Europeană de Investiţii. Dacă începutul a fost destul de “timid”, până în momentul de faţă au fost distribuite peste 10 miliarde Euro pentru dezvoltarea urbană. Începând cu anul 2007 rolul oraşelor este consolidat prin prevederile a mai multor documente cadru. Prin capacitatea lor de a asigura locuri de muncă, acces la servicii de interes public, ca elemente care susţin inovarea, oraşele sunt recunoscute ca elemente cheie ale dezvoltării teritoriale, fiind cele care “coordonează economiile regionale”3. De altfel, oraşele sunt recunoscute ca elemente cheie în implementarea Strategiei UE 2020, aspect recunoscut inclusiv în cel de al cincilea Raport privind politica de coeziune, prezentat anul trecut de către Comisia Europeană.

Nu în ultimul rând – importanţa dimensiunii urbane şi consistenţa acesteia pe agenda Comisiei Europene este ilustrată şi de modificarea denumirii direcţiei generale responsabile cu coeziunea teritorială din cadrul CE, care din vara acestui an şi-a schimbat denumirea din DG REGIO în DG for regional an urban policy.

Prevederi ale documentelor cadru de la nivel european

Deşi in prezent nu există un consiliu formal al miniştrilor la nivel european pe problematica urbană, avându-se în vedere importanţa domeniului, există o lungă şi fructoasă experienţă în ceea ce priveşte cooperarea informală, care a fost valorificată în asumarea de cărte miniştrii europeni ai unor documente comune care creează un cadru comun de acţiune publică la nivel european in domeniu. In cele de mai jos vor fi prezentate doar documentele cele mai recente şi care au fost asumate şi de România în calitate de stat membru UE.

În Agenda Teritorială Europeană de la Leipzig, din anul 2007 se specifică drept viitoarea misiune consolidarea coeziunii teritoriale, susţinându-se necesitatea ca dimensiunea teritorială să joace un rol mai important în viitoarele politici de coeziune, în scopul promovării bunăstării economice şi sociale. În documentul revizuit în anul 2011 în timpul 3 Michael Parkinson – Conferinţa „Urban sustainability and integrated urban regeneration in Europe”, Madrid

2010, eveniment organizat de Preşedinţía Spaniolă a Consiliului Europei.

7

Preşedinţiei maghiare a Consiliului Uniunii Europene – Agenda Teritorială 2020 – document realizat în scopul implementării în plan teritorial a prevederilor Strategiei Europa 2020, sunt cuprinse următoarele recomandări – dezvoltarea policentrică şi echilibrată, susţinerea dezvoltării integrate în oraşe şi regiuni rurale, integrarea teritorială în regiunile funcţionale transfrontaliere şi transnaţionale, asigurarea competitivităţii globale a regiunilor pe baza economiilor locale puternice, îmbunătăţirea conexiunilor teritoriale pentru indivizi, comunităţi şi întreprinderi, gestionarea şi conectarea valorilor ecologice, peisagistice şi culturale ale regiunilor.

În Carta de la Leipzig pentru oraşe europene durabile, document cadru asumat de către Guvernul României în 2007, oraşele deţin calităţi culturale şi arhitecturale unice, forţe puternice de incluziune socială şi posibilităţi excepţionale de dezvoltare economică, reprezentând centre de cunoaştere şi surse de creştere şi inovaţie. Totodată se recomandă utilizarea abordării integrate în planificarea urbană, precum şi crearea de spaţii publice de bună calitate – care să mărească atractivitatea oraşelor, modernizarea reţelelor de infrastructuri şi eficienţă energetică, inovaţie pro-activă în politicile educaţionale dar şi o atenţie sporită pentru cartierele defavorizate prin strategii de dezvoltare a mediului fizic, consolidarea economiei locale şi un transport public accesibil – pentru rezolvarea problemelor de accesibilitate.

Un alt documente de referinţă, relevant pentru stabilirea principiilor ce vor sta la baza acordului de parteneriat îl constitutie Declaraţia de la Toledo privind utilizarea regenerării urbane integrate ca instrument de implementare a strategiei Europa 2020. Documentul fost semnat în anul 2010 de către miniştrii responsabili cu dezvoltarea urbană şi a fost realizat în timpul Preşedinţiei spaniole a Consiliului Uniunii Europene. Documentul abordează rezolvarea provocărilor urbane actuale şi implementarea Strategiei Europa 2020 prin realizarea unei dezvoltări urbane mai inteligente, durabile şi incluzive social (prin adecvarea abordării integrate la politicile de dezvoltare urbană şi necesitatea de a atinge o înţelegere comună a acestei abordări, precum şi prin sublinierea importanţei regenerării urbane integrate şi potenţialul ei strategic pentru o dezvoltare urbană mai inteligentă, durabilă şi incluzivă în Europa). Totodată miniştrii europeni şi-au asumat continuarea eforturilor pentru implementarea Referenţialului pentru Oraşe Europene Durabile (instrument care asigură o abordare integrată în planificarea urbană) şi pentru crearea unei Agende urbane.

Documentul cadru are un caracter operaţional, cuprinzând mai multe direcţii de acţiune structurate pe următoarele domenii: mediu (prin reducerea nevoilor de transport; prin stimularea eficienţei energetice în clădirile existente; prin promovarea energiilor regenerabile; prin reciclarea terenurilor sau prin protejarea zonelor naturale), social (integrarea imigranţilor şi asigurarea disponibilităţii şi accesibilităţii serviciilor), economic (prin creşterea investiţiilor şi a ocupării forţei de muncă) în cercetare şi dezvoltare; (prin stimularea unei economii bazate pe cunoaştere, creativitate, excelenţă şi inovaţie, întărind dezvoltarea endogenă şi diversificând sistemele de producţie locală, în paralel cu pregătirea adecvată a pieţei forţei de muncă prin programe educaţionale şi de formare pentru muncitori; prin reabilitarea clădirilor, îmbunătăţirea fizică şi modernizarea infrastructurii), cultural, arhitectural şi al planificării urbane (prin garantarea atractivităţii şi capacităţii obiectului de patrimoniu de a fi utilizat; prin rezolvarea problemelor de accesibilitate; prin creşterea calităţii diversităţii şi identităţii arhitecturale sau prin revalorizarea spaţiilor publice deteriorate şi crearea de noi spaţii deschise) guvernare (bazată pe principiile transparenţei, participării, responsabilităţii, eficienţei, subsidiarităţii şi coerenţei; prin întărirea cooperării şi sinergiei, a guvernării la niveluri multiple şi a abordării integrate).

8

Schimbul de experienţă şi bune practici

În vederea asigurării unui răspuns eficient provocărilor din ce în ce mai numeroase în ceea ce priveşte dezvoltarea urbană, schimbul de experienţă şi de bune practici între oraşele europene este absolut necesar. În acest sens au fost create la nivel european mai multe platforme și programe ce asigură comunicarea şi dialogul dintre oraşele europene, regiuni sau state membre.

EUKN- Reţeaua Europeană de Cunoştinţe în Urbanism (European Urban Knowledge Network- EUKN) este o platformă europeană care asigură schimbul de informaţii în domeniul urbanismului şi dezvoltării locale (politici, studii şi rapoarte de cercetare, bune practici, evenimente, etc) între principalii actori de la diverse niveluri de decizie din statele europene- instituţii publice de la nivel central, local, universităţi, practicieni, etc. Prin conectarea “în reţea” a profesioniştilor, cu ajutorul website-ului EUKN (www.eukn.org), prin organizarea de evenimente, conferinţe, mese rotunde, implicarea în proiecte şi cercetări, este creată o “comunitate de practici” activă şi conectată la evoluţiile în domeniu la nivel european.

URBACT este un program european de cooperare regionala la care iau parte 27 de state partenere UE, împreuna cu Norvegia şi Elveţia, care îşi propune să contribuie la implementarea strategiei Lisabona, având drept obiectiv general satisfacerea necesarului de informaţii în procesul de eficientizare a politicilor de dezvoltare urbană durabilă, astfel încât toate regiunile europene să fie ajutate să se adapteze viitoarelor circumstanţe de dezvoltare. URBACT facilitează schimbul de informaţii în vederea promovării dezvoltării urbane durabile. Programul oferă posibilitatea oraşelor să conlucreze în vederea rezolvării provocărilor urbane majore, confirmând, totodată, rolul crucial pe care centrele urbane îl au în confruntarea cu schimbările actuale ale societăţii.

URBACT susţine oraşele în dezvoltarea de soluţii pragmatice, noi si durabile, care îmbină într-o abordare integrata aspecte sociale, economice şi de mediu înconjurător. Programul facilitează schimbul de bune practici şi experienţe între toţi specialiştii europeni implicaţi în domeniul politicii urbane. În prezent, în Programul URBACT sunt implicate 300 de oraşe, 29 de ţări şi 5000 de participanţi activi.

În România, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, prin Direcţia Cooperare Teritorială Internaţionala, îndeplineşte rolul de Autoritate Naţionala pentru Programul Operational URBACT II, având responsabilitatea promovării programului la nivel naţional şi sprijinirii potenţialilor beneficiari din România, iar INCD URBAN-INCERC – este punctul naţional de diseminare. Oraşele româneşti au înregistrat o bună participare în cadrul programului, din 2007 şi până în prezent 30 de oraşe din România au participat sau participă la proiecte finanţate din cadrul programului, ţara noastră fiind pe locul 6 în UE ca număr de oraşe participante.

RFSC – reprezintă un proiect pentru operaţionalizarea prevederilor din Carta de la Leipzig pentru oraşe europene durabile, având în acelaşi timp rolul de a adapta prevederile Cartei la provocările apărute după anul 2007. Proiectul care fost lansat în aprilie 2009, este elaborat în parteneriat de către reprezentanţi ai ministerelor implicate în dezvoltarea urbană din statele membre, fiind ajutaţi la nivelul fiecărei ţări de către un Grup naţional de suport (NSG), format din reprezentanţi ai unor instituţii cu atribuţii în urbanism, precum şi experţi din domeniul universitar. Activităţile cuprinse în cadrul proiectului sunt monitorizate în cadrul grupului de lucru Urban Development Group (grup de lucru inter-guvernamental). În anul 2011 a avut loc faza de testare a instrumentului iar din 2013 va începe faza de diseminare (unde sunt aşteptate peste 500 de oraşe europene). Ca rezultate ale Referenţialului vor fi: Policy Paper ce va cuprinde viziunea, obiectivele

9

generale şi principalele direcţii de acţiune pentru dezvoltarea durabilă a oraşelor europene; un model operaţional de bază în care recomandările din Carta de la Leipzig vor fi translatate în obiective cuantificabile, cuprinzând axe prioritare; un instrument de evaluare ce este elaborat sub forma unei diagrame – arborele obiectivelor în care sunt identificate acţiunile şi scopul acestora, listarea acţiunilor necesare pe diferite paliere sectoriale; o listă de indicatori care vor cuantifica eficienţa acţiunilor; şi o listă de exemple de bună practică, de cercetări în domeniu.

1.2. Dimensiunea urbană a politicii de coeziune 2007-2013

Ca urmare a contribuţiei dimensiunii urbane la atingerea coeziunii economice, sociale şi teritoriale, aceasta a beneficiat de o atenţie sporită în cadrul politicii de coeziune pentru perioada 2007-2013.

În „Orientările Strategice Comunitare privind Coeziunea 2007-2013”, document care trasează liniile directoare pentru politica de coeziune în perioada 2007-2013, sunt specificate modalităţile în care dimensiunea urbană a politicii de coeziune poate fi luată în considerare în elaborarea programelor operaţionale cu finanţare din fonduri structurale:

acţiuni de promovare a oraşelor ca motoare de dezvoltare regională, având ca scop creşterea competitivităţii (promovarea antreprenoriatului, inovării si dezvoltării serviciilor, cu efect asupra creşterii atractivităţii oraşelor);

acţiuni de sprijinire a promovării coeziunii interne oraşelor prin sprijinirea cartierelor aflate în dificultate, în special prin reabilitarea mediului ambiant, reabilitarea anumitor zone, conservarea si dezvoltarea moştenirii culturale si istorice;

acţiuni care au ca scop promovarea unei dezvoltări echilibrate, policentrice a teritoriului Uniunii Europene prin dezvoltarea reţelelor urbane la nivel naţional şi comunitar. Reuşita unor astfel de acţiuni depinde de realizarea creării unor reţele între oraşe, atât din punct de vedere fizic (infrastructură, tehnologii informaţionale etc.), cât şi din punct de vedere uman (promovarea cooperării, etc.).

În actuala perioadă de programare au fost incorporate în politica de coeziune mai multe operaţiuni legate de dezvoltarea urbană decât în perioadele de programare trecute, un studiu preliminar indicând că mai mult de jumătate din programele operaţionale finanţate din Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) conţin o dimensiune urbană explicită, în timp ce un sfert din programele operaţionale au introdus o axă prioritară dedicată dezvoltării urbane.

În România, ca orientare strategică, în această perioadă de programare s-a urmărit concentrarea investiţiilor în poli de creştere şi dezvoltarea echilibrată şi policentrică la nivel naţional şi comunitar, prin crearea de legături economice între oraşele mari, mai dezvoltate şi alte zone urbane, inclusiv oraşe mici şi mijlocii. Ţinând seama de Orientările Strategice Comunitare ale Politicii de Coeziune a Uniunii Europene, România a identificat în Strategia de Dezvoltare Regională a PND şi, ulterior, în Cadrul Naţional Strategic de Referinţă 2007-2013, dezvoltarea urbană ca o direcţie strategică de dezvoltare a ţării.

10

Dimensiunea urbană a Programului Operaţional Regional

Programul Operaţional Regional a beneficiat de o alocare de 4,4 miliarde Euro (Fondul European pentru Dezvoltarea Regională - FEDR şi contribuţie naţională).

Plecând de la problemele cheie ale dezvoltării regiunilor României, în cadrul parteneriatului creat pentru elaborarea POR s-a stabilit ca obiectiv strategic sprijinirea unei dezvoltări economice, sociale, echilibrate teritorial şi durabile a regiunilor României, corespunzător nevoilor lor şi resurselor specifice, prin concentrarea asupra polilor urbani de creştere, prin îmbunătăţirea condiţiilor infrastructurale şi ale mediului de afaceri pentru a face din regiunile României, în special cele rămase în urmă, locuri mai atractive pentru a locui, a le vizita, a investi şi a munci.

Pentru atingerea obiectivului strategic al POR, au fost stabilite următoarele obiective specifice:

Creşterea rolului economic şi social al centrelor urbane, prin adoptarea unei abordări policentrice, în vederea stimulării unei dezvoltări mai echilibrate a regiunilor;

Îmbunătăţirea accesibilităţii regiunilor şi în particular a accesibilităţii centrelor urbane şi a legăturilor cu zonele înconjurătoare;

Creşterea calităţii infrastructurii sociale a regiunilor;

Creşterea competitivităţii regiunilor ca locaţii pentru afaceri;

Creşterea contribuţiei turismului la dezvoltarea regiunilor.

Dezvoltarea echilibrată a tuturor regiunilor ţării a fost urmărită a se realiza printr-o abordare integrată, bazată pe o combinare a investiţiilor publice în infrastructura locală, politici active de stimulare a activităţilor de afaceri şi sprijinirea valorificării resurselor locale, pe următoarele axe prioritare:

Sprijinirea dezvoltării durabile a oraşelor – poli urbani de creştere

Îmbunătăţirea infrastructurii de transport regionale şi locale

Îmbunătăţirea infrastructurii sociale

Sprijinirea dezvoltării mediului de afaceri regional şi local

Dezvoltarea durabilă şi promovarea turismului

„Sprijinirea dezvoltării durabile a oraşelor–poli urbani de creştere” – axa prioritară 1 a Programului Operaţional Regional 2007-2013

Axa prioritară 1 a POR „Sprijinirea dezvoltării durabile a oraşelor–poli urbani de creştere” a beneficiat de o alocare de cca. 1,4 miliarde Euro din FEDR şi cofinanţarea de la bugetul de stat şi bugetele locale.

Obiectivul acestei axe prioritare a fost creşterea calităţii vieţii şi crearea de noi locuri de muncă prin reabilitarea infrastructurii urbane, îmbunătăţirea serviciilor urbane, inclusiv a serviciilor sociale, precum şi prin dezvoltarea structurilor de sprijinire a afacerilor şi a antreprenoriatului.

11

În cadrul acestei axe prioritare au fost finanţate proiecte incluse în planuri integrate de dezvoltare urbană pe termen mediu sau lung, având ca scop dezvoltarea sau regenerarea oraşelor.

Fondurile au fost obţinute pe baza planurilor integrate de dezvoltare urbană ce s-au implementat prin proiecte care ce au cuprins următoarele tipuri de activităţi:

1. Reabilitarea infrastructurii urbane şi îmbunătăţirea serviciilor urbane, inclusiv transportul urban

2. Dezvoltarea durabilă a mediului de afaceri

3. Reabilitarea infrastructurii sociale, inclusiv a locuinţelor sociale şi îmbunătăţirea serviciilor sociale

Axa prioritară 1 a POR a sprijinit dezvoltarea a trei categorii de poli urbani: poli de creştere, poli de dezvoltare urbană şi centre urbane.

Polii de creştere sunt formaţi în jurul municipiilor Iaşi, Constanţa, Ploieşti, Craiova, Timişoara, Cluj-Napoca, Braşov. Fiecare pol de creştere se constituie în baza unei Asociaţii de Dezvoltare Intercomunitară care a fost alcătuită din municipiul identificat ca nucleu al polului de creştere şi unităţile administrativ-teritoriale din arealul de influenţă al acestuia (oraşe, comune etc). Până la 50% din fondurile alocate Axei Prioritare 1 a POR au fost destinate sprijinirii polilor de creştere.

În cazul polilor de dezvoltare urbană - Bacău, Suceava, Brăila, Galaţi, Piteşti, Râmnicu-Vâlcea, Arad, Deva, Oradea, Satu Mare, Baia Mare, Sibiu, Târgu-Mureş - proiectele incluse în planurile integrate de dezvoltare urbană vor fi implementate exclusiv pe teritoriul administrativ al fiecărei municipalităţi. Până la 20% din fondurile alocate Axei Prioritare 1 a POR au fost pentru sprijinirea polilor de dezvoltare urbană.

Centrele urbane sunt oraşe şi municipii cu peste 10.000 locuitori, cu excepţia polilor de dezvoltare urbană şi a celor 7 municipii în jurul cărora se constituie polii de creştere. Dat fiind faptul că nu a fost declarat pol de dezvoltare urbană sau pol de creştere, Municipiul Bucureşti a depus proiecte sub categoria centrelor urbane. Proiectele din planul integrat de dezvoltare urbană s-au implementat într-o „zonă de acţiune urbană” care poate cuprinde ansamblul oraşului sau un areal bine delimitat în cadrul acestuia, a cărei populaţie este de minim 10.000 locuitori.

În ciuda unor elemente mai puţin pozitive (ex. asociaţia de dezvoltare comunitară nu s-a suprapus cu zona de susţinere a centrului urban, inechitatea modului de distribuţie a proiectelor în polii de creștere, disproporţii între bugetele alocate orașelor, etc. ), dar care pot fi rezolvate în viitor, abordarea dezvoltării urbane în România în perioada de programare 2007-2013 a fondurilor structurale și de coeziune a promovat în planificarea regională și urbană din România o serie de aspecte pozitive.

O caracteristică pozitivă, valabilă pentru polii de creștere, este faptul că finanţarea a fost acordată orașelor care formează zone metropolitane, constituite în asociaţii de dezvoltare intercomunitare. Dezvoltarea urbană se întâmplă foarte rar într-un vacuum, orașele fiind integrate unor sisteme urbane mai mari. Spre exemplu, cele mai multe orașe se aprovizionează cu forţă de muncă dintr-o regiune mai vastă, care include împrejurimile principalului centru economic. Tot din această regiune provine și mare parte din furnizori, distribuitori și clienţi.

12

Un alt aspect care merită a fi menţionat este obligativitatea finanţării proiectelor de dezvoltare urbană în condiţiile elaborării și implementării de planuri integrate de dezvoltare urbană. Aceste planuri integrate de dezvoltare urbane au fost elaborate de către autorităţile publice din mediul urban, în parteneriat cu actori socio-economici relevanţi, precum şi cu comunităţile locale din zonele în care vor fi implementate şi s-au concretizat în proiecte de reabilitare a infrastructurii urbane, inclusiv infrastructura de transport urban, dezvoltarea mediului de afaceri şi îmbunătăţirea serviciilor urbane şi a serviciilor sociale. Consultarea comunităţii locale și partenerilor relevanţi în elaborarea planurilor integrate de dezvoltare urbană, deși uneori formală și fără un real aport, ar trebui încurajată mai mult în următoarea perioadă de programare.

Până în prezent pe Axa 1 s-au depus 580 de proiecte, din care au fost contractate 383 (66%), cu o valoare de 1,089 miliarde euro. Au fost finalizate 19 proiecte – din care 1 la polul de creştere Timişoara, 4 aferente polilor de dezvoltare şi 14 la centrele urbane. Primele 3 proiecte finalizate au fost (până în iunie 2012) - reabilitarea unui cămin pentru bătrâni din municipiul Alba Iulia (unde pot beneficia 100 de persoane); extinderea şi modernizarea sistemului de supraveghere video pentru siguranţa publică în municipiul Râmnicu-Vâlcea; şi tot un sistem de supraveghere video în municipiul Suceava. Pentru accesarea acestor fonduri, oraşele au elaborat 197 de Planuri integrate de dezvoltare urbană din care 7 au fost elaborate pentru polii de creştere, unde teritoriul cuprins atât teritoriul centrului urban cât şi a localităţilor din zona periurbană, reprezentând un bun exemplu de planificare pentru zone funcţionale. Din păcate, în mai multe cazuri, asociaţia de dezvoltare intercomunitară nu s-a suprapus cu zona de susţinere a centrului urban, în cazul polului de creştere Craiova nefiind asigurat nici măcar principiul contiguităţii spaţiale, esenţial în cazul unei planificări metropolitane. Un alt exerciţiu de planificare urbană strategică şi operaţională l-au reprezentat planurile aferente centrelor urbane, unde condiţia era alegerea unei zone urbane cu minim 10.000 de locuitori – în mai multe situaţii PIDU-rile au fost realizate pentru zone specifice din cadrul localităţilor.

Fig. 1 – Sumele contractate şi plătite în cadrul Axei 1 din POR repartizate pe regiuni de dezvoltare, Sursa - Raportul implementării axei 1 din POR 6 noiembrie 2012

13

În perioada de programare 2007-2013 cele mai importante sume din axa 1 a Programului Operaţional Regional au fost concentrate către principalele orașe din România- cei 7 poli de creștere. Acest aspect a determinat un acces mai dificil la fonduri pentru orașele medii și mici (cele 300 de centre urbane), acestea alăndu-se în competiţie pentru o sumă totală ce reprezintă 70% din suma alocată celor 7 poli de creștere. Totodată, numeroase localităţi urbane nu au avut acces la fonduri din cauza neîndeplinirii criteriului de populaţie – de minim 10.000 de locuitori, chiar dacă printre aceste localităţi s-au numărat staţiuni de interes naţional.

Chiar şi la nivelul polilor de creştere o problemă a fost inechitatea în modul de dispunere a proiectelor care au fost amplasate de regulă în oraşul nucleu. O altă problemă a constituit-o lipsa cooperării dintre direcţiile responsabile la nivel local cu dezvoltarea urbană şi cu utilizarea fondurilor europene, ceea ce a condus la lipsa unei coerenţe între necesităţile spaţiale şi investiţiile realizate.

1.3. Dimensiunea urbană a Politicii de Coeziune 2014-2020

În octombrie 2011, Comisia Europeană a adoptat şi lansat pentru dezbatere publică şi negociere cu statele membre propuneri legislative privind politica de coeziune pentru perioada 2014-2020. În domeniul dezvoltării urbane, propunerile privind politica de coeziune au ca obiectiv stimularea dezvoltării urbane integrate în vederea consolidării rolului oraşelor în contextul dezvoltării urbane durabile şi atingerii unei dezvoltări socio-economice echilibrate.

Obiectivele tematice şi priorităţile de investiţii specifice zonelor urbane menţionate în propunerea de regulament privind Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR):

Sprijinirea tranziţiei către o economie cu emisii scăzute de dioxid de carbon în toate sectoarele (Obiectivul tematic 4):

- Promovarea strategiilor de reducere a emisiilor de dioxid de carbon pentru zonele urbane;

Protecţia mediului şi promovarea utilizării eficiente a resurselor (Obiectivul tematic 6):

- Acţiuni destinate îmbunătăţirii mediului urban, inclusiv reabilitarea siturilor poluate şi reducerea poluării aerului;

Promovarea sistemelor de transport durabile şi eliminarea blocajelor din cadrul reţelelor majore de infrastructură (Obiectivul tematic 7):

- Dezvoltarea unor sisteme de transport care respectă mediul şi cu emisii scăzute de dioxid de carbon şi promovarea unei mobilităţi urbane durabile;

Promovarea incluziunii sociale şi combaterea sărăciei (Obiectivul tematic 9):

- Sprijinirea revitalizării fizice şi economice a comunităţilor urbane defavorizate.

În conformitate cu prevederile aceluiaşi Regulament (articolul 7 alineatul (1)), FEDR ar trebui să sprijine dezvoltarea urbană durabilă prin intermediul unor strategii integrate care abordează provocările economice, sociale şi de mediu din zonele urbane.

14

Cel puţin 5% din resursele FEDR alocate fiecărui stat membru vor fi investite în acţiuni integrate în favoarea dezvoltării urbane durabile, puse în aplicare prin intermediul instrumentului de investiţii teritoriale integrate (ITI), a căror gestionare şi implementare vor fi delegate oraşelor. Trebuie menţionat că, forma şi intensitatea delegării gestionării acestor investiţii către oraşe pot diferi de la o ţară la alta, în funcţie de aranjamentele instituţionale ale fiecărui stat membru.

Mai mult, oraşele care implementează acţiuni integrate pentru dezvoltarea urbană durabilă, cu gestionare delegată, vor trebui să fie incluse într-o listă care să însoţească Acordul de Parteneriat şi programele operaţionale. Aceste liste de oraşe au caracter orientativ şi se pot modifica în cursul perioadei de programare şi implementare a programelor operaţionale.

În scopul încurajării soluţiilor noi şi inovatoare în materie de dezvoltare urbană durabilă, FEDR poate sprijini, la iniţiativa Comisiei, acţiuni inovatoare în limita unui plafon de 0,2 % din contribuţia totală a FEDR. Acţiunile inovatoare în mediul urban vor consta în proiecte urbane pilot, proiecte demonstrative şi studii aferente de interes european din sfera tuturor obiectivelor tematice şi priorităţilor de investiţii.

Investiţiile teritoriale integrate (ITI) reprezintă un nou instrument de punere în aplicare care constă punerea la dispoziţie a unui pachet de finanţare provenind de la mai multe axe prioritare ale unuia sau ale mai multor programe operaţionale. ITI este un instrument optim pentru susţinerea acţiunilor integrate în zonele urbane, întrucât acesta oferă posibilitatea combinării finanţării în funcţie de diferite obiective

15

tematice, inclusiv combinarea finanţării provenind de la acele axe prioritare şi programe operaţionale sprijinite din FEDR, FSE şi Fondul de coeziune (CF).

Prin intermediul acestor instrumente, la nivelul Comisiei Europene se dorește întărirea dimensiunii urbane în cadrul politicii de coeziune și în cadrul Strategiei Europa 2020, promovarea investiţiilor în dezvoltarea urbană în cadrul procesului de programare, asigurarea dezvoltării urbane integrate și nu în ultimul rând – livrarea unor noi instrumente care să contribuie la o dezvoltare urbană durabilă.

2. Context naţional

2.1. Tendinţe principale de dezvoltare şi provocări pentru dezvoltarea urbană în România

2.1.1. Reţeaua de localităţi urbane

În momentul actual, în România sunt 320 de localităţi urbane – 103 municipii şi 217 oraşe. Acestea sunt repartizate într-un mod echilibrat în teritoriu, inclusiv marile centre urbane, fiecare regiune de dezvoltare dispunând de cel puţin un oraş de aproximativ 250.000 locuitori, excepţie făcând regiunea de dezvoltare Sud-Est (oraşele Galaţi şi Constanţa au peste 250.000 locuitori) şi regiunea de dezvoltare Sud – oraşul Ploieşti are o populaţie de doar 228.000 locuitori în anul 2009. Restul reţelei urbane din România este compusă din oraşe mici şi mijlocii (aprox. 90% din totalul oraşelor). Distribuţia la nivel regional a celor 320 de municipii şi oraşe, evidenţiază o reţea urbană mai dezvoltată în regiunea Centru (20 de municipii şi 37 de oraşe) şi mai puţin dezvoltată în regiunea Sud-Est (11 municipii şi 24 de oraşe), dar aceasta din urmă cuprinde 3 municipii peste 200.000 de locuitori – Constanţa, Brăila şi Galaţi.

Conform Legii 351/2001 privind aprobarea Planului de amenajarea teritoriului naţional – secţiunea IV -reţeaua de localităţi, oraşele sunt ierarhizate pe 6 ranguri – din care 4 sunt specifice localităţilor urbane: rangul 0 - Municipiul Bucureşti, rangul I – 11 municipii de importanţă naţională: Bacău, Braşov, Brăila, Galaţi, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Iaşi, Oradea, Ploieşti şi Timişoara. Restul municipiilor sunt de rangul II, iar oraşele sunt de rangul III.

Pe baza acestei ierarhizări, a studiilor de fundamentare a conceptului strategic de dezvoltare teritorială Romania 2030 şi a analizei dinamicilor de dezvoltare, pentru a susţine o politică publică de dezvoltare policentrică echilibrată la nivel naţional şi regional (susţinută prin distribuirea partajată a fondurilor europene în cadrul Axei 1 din Programul Operaţional Regional dedicat dezvoltării urbane), prin HG 1149 din 2008 au fost desemnaţi 7 poli de creştere: Braşov, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Iaşi, Ploieşti şi Timişoara (polul de creştere cuprinde centrul urban alături de localităţile din zona periurbană – pentru fiecare fiind format câte o asociaţie de dezvoltare intercomunitară) şi 13 poli de dezvoltare urbană: municipiile Arad, Baia Mare, Bacău, Brăila, Galaţi, Deva, Oradea, Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgu Mureş.

16

Fig. 2 - Reţeaua de localităţi urbane – extras din Legea 351/2001 pentru aprobarea Secţiunii a IV-a din Planul de Amenajare a Teritoriului Naţional

În cadrul raportului realizat de către OECD în 2012 – Orașele din Europa, o nouă definire, sunt structurate orașele în funcţie de dimensiunea acestora, pornindu-se de la orașele de categoria S (între 50.000 și 100.000 de locuitori), și până la orașele de categoria XXL (între 1.000.000 și 5.000.000 locuitori) și orașele globale, cu mai mult de 5.000.000 de locuitori. În cele 6 categorii definite, România cuprinde 34 de orașe, fiind pe locul 8 în Uniunea Europeană în ceea ce privește dimensiunea orașelor, cu 7 localităţi în categoria M (cel mai mare număr din această categorie) și cu Bucureștiul în categoria XXL. Totuși, în acest raport în care se susţine reconsiderarea ariilor urbane, în sensul că un oraș nu mai poate fi analizat doar în contextul limitelor administrative, fără a se lua în consideraţie zona de susţinere, România nu deţine un mare oraș (greater city), definit a fi compus dintr-un centru urban important și localităţile învecinate pe baza numărului de navetiști. De altfel, România reprezintă una din ţările în care nu a putut fi colectat indicatorul referitor la numărul de navetiști.

La nivelul reţelei de localităţi urbane se distinge o mare diferenţă între Bucureşti şi celelalte oraşe, o mare parte din ţară fiind puternic polarizată economic şi social de către capitală. De altfel, România se află pe locul 2 în UE, după Ungaria, în ceea ce priveşte indicele de hipertrofiere a Capitalei – diferenţa dintre capitala ţării şi oraşul imediat următor în ierarhia urbană. Bucureştiul, care cuprinde aproape 10% din populaţia ţării, a atras mai mult de 50% din investiţiile străine directe din România. Această polarizare puternică a Bucureştiului a cauzat o slabă dezvoltare economică a oraşelor adiacente, pe o rază de aproximativ 100 de km ne-existând un oraş cu o populaţie mai mare de 50.000 de locuitori (cu excepţia Ploieştiului), prin urmare, cele existente sunt incapabile să contrabalanseze sau să fructifice influenţa Capitalei.

17

Fig. 3 – Polii de creştere şi polii de dezvoltare din România, conform HG 1149/2008

O altă problemă cu privire la echilibrul reţelei de localităţi urbanei este lipsa unei categorii consistente și bine configurate de oraşe mijlocii – din totalul de 320 de localităţi urbane, 276 au sub 50.000 de locuitori (86%). Doar 20 de oraşe au o populaţie cuprinsă între 50 - 100.000 de locuitori şi numai 13 oraşe se încadrează în categoria 100-200.000 de locuitori. Având în vedere dezvoltarea monofuncţională in jurul unei singure activităţi economice majore, oraşele mici au fost şi cele mai afectate de restructurarea industrială, având o capacitate economică şi administrativă limitată. O altă problemă ce trebuie clarificată este situaţia satelor aparţănătoare de centrele urbane, această ambiguitate între rural şi urban împiedicând accesul la fonduri europene.

Fig. 4 – Distribuţia orașelor după Zipf, preluat din Raportul Băncii Mondiale - Orașe competitive, reprofilarea geografiei economice a României

18

Fig. 5 – Numărul de orașe pe ţări pe diferite categorii de mărime, sursa Raportul OECD-CE, Orașele din Europa, o nouă definire

La nivelul reţelei de localităţi un mare potenţial este dat de concentrarea localităţilor care ar permite formarea de sisteme urbane: Brăila-Galaţi, Timişoara-Arad, oraşele staţiune de pe coasta de sud a Mării Negre, oraşele staţiune de pe Valea Prahovei, sau oraşele de pe Valea Jiului de Vest. Cooperarea dintre urban-urban, precum și dintre urban-rural este esenţială în eficientizarea politicilor de dezvoltare teritorială. În cadrul reţelei de localităţi, un element aparte îl constituie oraşele pereche de pe Dunăre – Calafat-Vidin, Bechet-Rahova, Turnu-Măgurele-Nicopole, Giurgiu-Ruse, Olteniţa-Turtucaia, Călăraşi-Silistra, ce reprezintă o mare oportunitate pentru o cooperarea transfrontalieră. Pe graniţa de vest, o altă oportunitate pentru cooperarea transfrontalieră este dată apropierea dintre importante centre urbane din România și Ungaria – Timișoara, Arad cu Szeged, respectiv Oradea cu Debrecen.

Analiza evoluţiei numărului şi populaţiei urbane, pe categorii de mărime demografică a oraşelor, la nivel naţional, în perioada 1990-2012, evidenţiază o scăderea accentuată a populaţiei urbane din oraşele mari (cele cu peste 100.000 locuitori), precum şi scăderea numărului de oraşe mijlocii (între 20 şi 100 mii locuitori) şi a populaţiei din acestea. În paralel s-a înregistrat o creştere accentuată a numărului de oraşe mici (sub 20 mii locuitori), precum şi a populaţiei din acestea. Aceste tendinţe sunt cauzate de un spor natural negativ, de migraţia populaţiei din oraşe către rural (ca efect al restructurării industriale) sau în zonele periurbane, cu precădere in zonele de polarizare ale marilor municipii inclusiv în oraşele din mici din această zonă, ca urmare a fenomenului de expansiune urbană, sau mai ales, ca urmare a declarării celor 60 localităţi drept oraşe.

19

DINAMICA ORAŞELOR PE CATEGORII DE MĂRIME DEMOGRAFICĂ

oraşe mari (peste 100.000

locuitori)

oraşe mijlocii (între 20-100.000 locuitori)

oraşe mici (sub 20.000 locuitori)

1990

număr oraşe 26 85 149

populaţia 7,403,079 3,594,285 1,611,480

% în total populaţie urbană 58.7% 28.5% 12.8%

1995


populaţia 7,143,218 3,678,423 1,635,554

% în total populaţie urbană

57.3% 29.5% 13.1%

2000


populaţia 6,936,401 3,677,416 1,647,638


56.6% 30.0% 13.4%

2005


populaţia 6,562,495 3,279,810 2,091,808


55.0% 27.5% 17.5%

2010


populaţia 6,410,232 3,228,859 2,159,644


54.3% 27.4% 18.3%

Fig. 6 - Dinamica oraşelor pe categorii de mărime demografică (Sursa: INS)

Din punct de vedere al dinamicii numărului de municipii şi oraşe în perioada 1990-2010, se constată că din totalul celor 60 de noi localităţi declarate oraşe în această perioadă, nu mai puţin de 51 au fost declarate în anii 2003, 2004 şi 2005, dintre care 38 doar în anul 2004. Pe regiuni de dezvoltare, din cele 60 de localităţi noi declarate în acest interval, 14 au fost declarate doar în regiunea Nord-Est în perioada 2003-2005. Însă, în mare majoritate, această trecere de la rural la urban nu a fost dublată şi de asigurarea dotărilor şi a serviciilor pe care, trebuie să le îndeplinească un oraş. Totodată, prin impozite mai mari s-au mărit costurile pentru populaţie şi nu în ultimul rând – s-au pierdut oportunităţile de a accesa fonduri europene ce erau destinate mediului rural.

20

REGIUNI DE DEZVOLTARE

Unităţi administrativ-

teritoriale

Bucureşti - Ilfov

Centru Nord Est

Nord Vest

Sud Est

Sud Sud Vest

Vest TOTAL

MUNICIPII, din care

1 20 17 15 11 16 11 12 103

10.000-20.000 loc.

0 3 2 3 1 1 4 1 15

20.000-50.000 loc.

0 11 7 5 4 9 2 6 44

50.000-100.000 loc.

0 3 3 3 2 4 2 3 20

100.000-200.000 loc.

0 2 4 2 1 1 2 1 13

200.000-400.000 loc.

0 1 1 2 3 1 1 1 10

peste 400.000 loc.

1 0 0 0 0 0 0 0 1

ORAŞE, din care 8 37 29 28 24 32 29 30 217

1.500-3.000 loc. 0 2 1 2 0 0 1 0 6

3.000-5.000 loc. 0 3 1 1 3 3 3 1 15

5.000-10.000 loc. 1 22 11 11 10 10 16 16 97

10.000-20.000 loc.

4 8 14 13 10 18 8 12 87

20.000-50.000 loc.

3 2 2 1 1 1 1 1 12

Fig. 7 – Distribuţia municipiilor şi oraşelor în regiunile de dezvoltare după mărimea demografică , sursa - studiul realiat pentru Administraţia prezidenţială – Comisia Prezidenţială pentru analiza riscurilor sociale şi demografice - Riscuri şi inechităţi sociale în România (Sept. 2009)

21

Fig. 8 – Ponderea municipiilor şi oraşelor după mărimea demografică (sursa-analiza socio-economică realizată în cadrul Grupului de lucru pe administraţie publică)

2.1.2. Dinamica populaţiei

Una din cele mai mare provocări cu care se confruntă România este scăderea numărului de locuitori, survenită ca urmare a unui spor natural negativ dar mai ales ca urmare a migraţiei populaţiei apte de muncă în alte ţări. În conformitate cu rezultatele preliminare ale Recensământului populaţiei şi locuinţelor desfăşurat în anul 2011 a rezultat un număr

de 19.042.936 locuitori, cu 2,6 milioane mai puţin decât în 2002.

Fig. 9 – Distribuţia populaţiei urbane pe regiuni

Pentru mediul urban, la 1 iulie 2010, în cele 320 de municipii şi oraşe ale României erau înregistraţi 11.798.735 locuitori, reprezentând 55,1% din totalul populaţiei stabile înregistrate la nivel naţional. Deşi pe parcursul perioadei 1990-2010 ponderea populaţiei urbane s-a menţinut la un nivel constant în jurul valorii de 55%, în valori absolute aceasta a înregistrat o scădere de peste 6,4%, din cauza scăderii continue a numărului populaţiei stabile totale.

Distribuţia la nivel regional a populaţiei urbane relevă faptul că, în afara regiunii Bucureşti-Ilfov, cu o pondere a populaţiei urbane de peste 90%, ponderi peste media naţională se mai înregistrează în regiunile Vest, Centru şi Sud-Est.

Sporul natural îşi păstrează declinul din ultimii ani crescând la nivel naţional de la –47.524 în 2010 la –55.197 în 2011. În mediul urban, în 2011 s-a înregistrat un spor natural

Nord Vest12%

Centru13%

Nord Est14%

Sud Est13%

Sud11%

-Ilfov18%

Sud Vest9%

Vest10%

(2010)

22

pozitiv – cu o maximă la Iaşi (716). Cel mai mare deficit s-a înregistrat însă la Bucureşti (-2023)4.

Rata natalităţii este 9,9 născuţi la 1000 de locuitori în România, sub media europeană, dar mai bine decât Austria (cu 9,1 la 1000 loc), Italia, Ungaria şi Portugalia (sub 9,6 la 1000 loc.).

Natalitatea a scăzut constant începând cu anul 1990 la nivel naţional, când se înregistrau 314.746 de nou născuţi, în anul 2000 au fost 234.600, iar în 2010 – 212.000. În 2011 numărul de nou născuţi a scăzut sub pragul de 200.000 – înregistrându-se 196.242 de nou născuţi – din care 106.667 în mediul urban (54,3%). În mediul urban însă s-a înregistrat o scădere dramatică cu 11.000 de nou- născuţi mai puţin faţă de anul 2010.

În privinţa deceselor – la nivel naţional şi în mediul urban numărul acestora este în scădere (de la 259.723 în 2010 la 251.439 în 2011, respectiv de la 117.632 în 2010 la 114.648 decese în 2011 în mediul urban). Cu toate acestea rata mortalităţii din România este una din cele mai mari din Uniunea Europeană, la fel ca mortalitatea infantilă (decese sub un an la 1000 de născuţi vii) cu 9,4 la 1000 de născuţi vii (7,5 în mediul urban), care este totuşi în scădere raportat la 2010.

Pentru România şi oraşele sale, declinul demografic poate avea, de asemenea, implicaţii semnificative. În 1988, înainte de revoluţia din 1989 şi de abolirea regimului comunist, rata de fertilitate medie (numărul de naşteri ale unei femei) din România a fost de 2,3 – peste pragul de 2,1 necesar procesului de înlocuire a populaţiei. În 1990, rata fertilităţii a scăzut la 1,8, iar în noul mileniu a oscilat în jurul valorii de 1,3. Unele dintre efectele secundare ale acestei schimbări demografice îşi fac deja simţită prezenţa. De exemplu, înscrierea în cadrul sistemului educaţional superior a crescut continuu după Revoluţia din 1989, de la aproximativ 235.000 de studenţi în 1990 la aproximativ 907.000 de studenţi în 2007. Acest lucru a ajutat la creşterea sectorului serviciilor, care necesită oameni cu o educaţie superioară. Cu toate acestea, în anul 2008, anul în care generaţia din 1990 a intrat la facultate, înscrierea în cadrul unităţilor de învăţământ superior a început să scadă. Până în anul 2011, nivelul înscrierilor a scăzut cu 40% faţă de nivelul de vârf din 2007, ajungând la 540.000 de studenţi.

În mod evident, din moment de sunt mai puţine persoane care absolvă licee şi universităţi, economiile oraşelor au de suferit, ca urmare a bazei de selecţie mai reduse. Implicaţiile pot fi chiar mai dramatice, deoarece reducerea populaţiei se va traduce şi într-o restrângere a pieţelor interne, care, în absenţa unor pieţe importante către care să poată exporta, îşi vor reduce productivitatea5.

Fenomenul migraţie – este în creştere în ultimii ani, atât în ceea ce priveşte migraţia internă cât şi externă. O particularitate este dată de un număr din ce în ce mai mare al celor mutaţi din urban în rural, acesta datorându-se atât revenirii în mediul rural a

4 Datele au fost preluate de la Buletinul editat la 02.04.2012 de Centrul Naţional de Statistică şi Informatică în Sănătate Publică.

5 Sursa Raport Banca Mondială – Oraşe competitive

23

populaţiei care a fost încadrată în fostele platforme industriale, cât şi ca urmare a fenomenului de expansiune urbană – crearea de zone dormitor în jurul centrelor urbane – (pondere mare a segmentului 0-15 ani şi 20-34 de ani – peste 60% din populaţia mutată în mediul rural). La migraţia externă – cei care şi-au schimbat domiciliul în străinătate – o pondere mare o are segmentul de vârstă dintre 26-40 de ani (peste 50% din totalul emigranţilor din 2009), populaţia tânără aptă de muncă. Soldul migratoriu după 1990 a înregistrat cifre negative semnificative –42.558 în 1991, -29.399 în 1992, -10.095 în 2004, după care a urmat o uşoară scădere ajungând ca în anii 2007 şi 2008 să înregistreze o dinamica pozitiva. Trebuie precizat că datele statistice nu iau în consideraţie emigranţii temporari, care nu şi-au schimbat domiciliul.

Stabiliri de

domiciliu (număr)

Plecări cu domiciliu (număr)

Soldul schimbărilor de domiciliu

(număr)

Soldul schimbărilor de domiciliu (%)

Romania 1686785 1988932 -302147 -2.47

Nord-Est 188.618 274.456 -85838 -5.16

Sud-Est 184.512 239.538 -55026 -3.30

Sud 171.167 229.835 -58668 -4.07

Sud-Vest 150.073 185.416 -35343 -3.25

Vest 170.062 199.099 -29037 -2.29

Nord-Vest 155.720 191.806 -36086 -2.41

Centru 172.088 226.150 -54062 -3.39

Bucuresti-Ilfov 494.545 442.632 51913 2.56

Fig. 10 – Migraţia populaţiei determinată de schimbarea domiciliului în mediul urban în perioada 2000-2010, pe regiuni, Sursa: studiul realiat pentru Administraţia prezidenţială – Comisia Prezidenţială pentru analiza riscurilor sociale şi demografice - Riscuri şi inechităţi sociale în România (Sept. 2009) Creşterea sau descreşterea populaţiei este unul din indicatori care relevă situaţia economică a unei comunităţi, dinamica populaţiei indicând evoluţia economică a unui oraş: oraşele care înregistrează creştere economică şi performează mai bine tind să atragă populaţie, pe când cele care au o dinamică economică negativă au tendinţa de a pierde populaţie sau de a stagna. Analizând migraţia determinată de schimbarea domiciliului în oraşele României în perioada 2000-2010, prin raportarea soldului migranţilor (plecări cu domiciliul din localitate minus sosiri cu domiciliul în localitate) la populaţie, se poate observa că, la nivel naţional, se înregistrează o scădere cu 2,47% a populaţiei urbane. Analiza pe regiuni indică faptul că singura regiune în care pentru perioada analizată s-a înregistrat o valoare pozitivă a soldului migraţiei populaţiei a fost regiunea Bucureşti-Ilfov, unde stabilirile cu domiciliul au depăşit plecările cu domiciliu cu 51.913. În toate celelalte regiuni de dezvoltare soldul schimbării domiciliului

24

a fost negativ, cele mai mari procente realizându-se în regiunea Nord-Est (scădere cu 5,16 în anul 2010 faţă de anul 2000) şi Sud (-4,07%), indicând, per ansamblu, o slabă atractivitate a mediului urban per ansamblu în aceste regiuni.

Ca urmare a fenomenelor de migraţie din oraşe - populaţia de peste 50 de ani care s-a retras în mediul rural, populaţia care s-a mutat în zona periurbană sau migrarea externă, cumulat cu un spor natural negativ, în ultimii 10 ani s-au înregistrat schimbări drastice în ceea ce priveşte componenta demografică, chiar şi cele mai importante oraşe din România au suferit pierderi masive de populaţie. În mai puţin de 10 ani Bucureştiul a pierdut 248.015 locuitori (12,9%) chiar în condiţiile unei economii funcţionale (un boom economic până în 2008). De asemenea, toţi cei 7 poli de creştere se confruntă cu migrarea populaţiei, fenomen ce aduce mari prejudicii economiei, prin pierderea forţei de muncă, de regulă calificată şi tânără, dar şi prejudicii sociale, prin creşterea infracţionalităţii, abandonului şcolar şi alte probleme familiale cauzate de destrămarea familiilor.

Din cei 7 poli de creştere, cele mai severe situaţii se înregistrează la Braşov, ce a pierdut 20% din populaţie (de la 284.596 de locuitori la 227.961), Craiova – 19,5%, Constanţa şi Iaşi 18%. Iar fenomenul se poate accentua, din cei 7 poli de creştere un număr important de populaţie este plecată de mai mult de un an din ţară şi un procent important dintre aceştia urmează să se stabilească în străinătate – din Iaşi sunt plecaţi 13.654 de persoane iar din Braşov 13.442 de persoane.

Fig. 11 Evoluţia demografică a Bucureştiului, a celor 7 poli de creştere şi a oraşului Voluntari în perioada 2002-2011(sursă DGDT)

După cum se poate observa şi din Figura nr. 11, pentru localităţile din zonele periurbane în schimb, situaţia este inversată, acestea devenind zone dormitor ale marilor centre urbane, terenurile acestora prezentând un mare interes pentru

25

relocarea sediilor de firmă, pentru depozitarea/prelucrarea produselor destinate centrului urban sau, mai ales, pentru construcţia de locuinţe. Un exemplu în acest sens este oraşul Voluntari a cărui populaţie a crescut din 2002 şi până în 2011 cu 28,9% (de la 30.016 la 38.680). Prin urmare, dinamica socială și economică a unui centru urban nu trebuie limitată doar la limitele administrative, ci trebuie să ia în consideraţie și localităţile adiacente, care sunt polarizate de către centrul urban. În figura 11 se poate observa că majoritatea localităţilor poziţionate în vecinătatea unui centru urban important au înregistrat o dinamică pozitivă în ceea ce privește evoluţia populaţiei.

Fig. 12 Dinamica populaţiei în intervalul 1990-2010, cu relevarea dinamicii la nivel periurban. Sursa Raport Banca Mondială – Oraşe competitive

Îmbătrânirea populaţiei urbane reprezintă un alt aspect ce poate afecta competitivitatea economică a oraşelor (aproape 20% din populaţia urbană avea peste 60 de ani în anul 2009) – iar un procent însemnat al populaţiei de peste 60 de ani se află concentrat în zonele centrale iar în foarte multe cazuri această populaţie reprezintă o categorie cu resurse financiare limitate, ceea ce îngreunează procesul de procesul de reabilitare a clădirilor din zonele centrale ale oraşelor.

Densitatea sau concentrarea populaţiei reprezintă un alt criteriu care poate contribui la dezvoltarea orașelor românești prin susţinerea masei economice și demografice, asigurată

26

de intervenţii și investiţii pentru dezvoltarea infrastructurii specifice zonelor urbane, care ar dezvolta atractivitatea centrului urban. În figura 13, realizată în cadrul studiului Băncii Mondiale, sunt identificate localităţile ce prezintă o densitate puternică a populaţiei, fiind figurate localităţile cu peste 40.000 de locuitori și cele cu o densitate de cel puţin 150 de persoane pe kmp. Aceste zone ce prezintă cel mai mare potenţial pentru urbanizare, pot fi grupate în 3 categorii:

localităţi aflate în jurul polilor de creștere sau ai celor de dezvoltare ( Timişoara, Cluj-Napoca, Iaşi, Constanţa, Oradea, Târgu-Mureş);

o zonă de conurbaţie între București-Ploiești-Târgoviște-Pitești;

zone emergente ariilor urbane (cele din Moldova). Cel mai mare potenţial îl are cea de a doua tipologie – zona de conurbaţie din jurul Bucureștiului, concentrarea unei mari densităţi a zonei rurale recomandă dezvoltarea unei infrastructuri care lege aceste localităţi și investiţii pentru îmbunătăţirea accesibilităţii, care să coaguleze această zonă într-una funcţională. Potrivit studiului realizat de Banca Mondială, această zonă prezintă un potenţial asemănător cu cel pe care îl deţine bazinul Ruhr-ului din Germania, una din cele mai dezvoltate conurbaţii din lume (zona formată din orașele Dortmund, Bochum, Essen, Duisburg și Düsseldorf).

Fig. 13 Zone cu potenţial de urbanizare. Sursa Raport Banca Mondială – Oraşe competitive

27

Accesibiliateafatadeorașulnucleu 60min.fațadelimitaorașului20min. 40min. 60min.

Timişoara

Populație 350,000 452,000 767,000 945,000

%dinveniturilefirmelorlanivelNațional 3.16% 3.41% 5.43% 6.00%

Cluj‐Napoca

Populație 360,000 482,000 620,000 905,000


Iaşi

Populație 328,000 423,000 582,000 943,000


Craiova

Populație 302,000 470,000 787,000 1,080,000


Constanţa

Populație 312,000 492,000 620,000 716,000


28

Braşov

Populație 328,000 485,000 615,000 868,000


Ploieşti

Populație 305,000 556,000 2,724,000* 3,554,000*

%dinveniturilefirmelorlanivelNațional 2.89% 3.44% 43.17%* 47.24%*

Bucureşti

Populație 1,842,000 2,150,000 2,525,000 4,020,000


Fig. 14 – Ariile urbane economice ce depășesc limitele administratve ale acestora si tabelul indicatorii locali si regionali din marile orase din România (sursa: Raportul Băncii Mondiale –Orașe competitive)

2.1.3. Locuirea: calitatea fondului de locuire, tendinţe şi evoluţii, piaţa imobiliară

Segmentul locuirii reprezintă o componentă cheie a dezvoltării urbane – calitatea fondului de locuinţe, amplasarea în cadrul oraşului şi relaţionarea cu zonele funcţionale din oraş sunt elemente care condiţionează calitatea, eficienţa economică şi atractivitatea oraşului. Piaţa imobiliară reprezintă un motor economic care a influenţat puternic modul de dezvoltare a oraşelor româneşti după anul 1990.

Ca fond de locuinţe la nivelul anului 2011 în România erau 8.450.942 de locuinţe, din care numai 1,4% aparţin administraţiei publice, ceea ce arată o implicare insignifiantă a statului în piaţa imobiliară. Acest procent scăzut este rezultat din vânzarea după anul 1990 a locuinţelor în mediul privat, la un preţ care nu a adus beneficii administraţiilor, aspect care a provocat pe de-o parte incapacitatea administraţiilor publice de a controla piaţa imobiliară, unde au fost impuse preţuri exagerate pe locuinţe (vânzare sau închiriere) făcându-le inabordabile, iar pe de altă parte – a condus la degradarea fizică a fondului construit, o bună parte din locuinţe fiind deţinute de proprietari care nu au capacitatea financiară de a asigura o mentenanţă adecvată. În ciuda ritmului crescut de construcţie din ultima perioadă, numai 10% din stocul de locuinţe a fost realizat după anul 1990. O explicaţie în acest sens este tendinţa de construire (din partea mediului privat) de locuinţe în construcţii unifamiliale, schimbarea opţiunii populaţiei în ceea ce priveşte locuirea, fenomen ce s-a produs puternic după anul 1990, abia în ultimii 5-10 ani dezvoltatorii imobiliari au început să construiască locuinţe în imobile colective. După 1990 numărul locuinţelor nou construite din fonduri publice a scăzut spectaculos, cu toate ca majoritatea (93.7%) fondurilor publice destinate construcţie de noi locuinţe au fost orientate către mediul urban6.

6 Administraţia prezidenţială – Comisia Prezidenţială pentru analiza riscurilor sociale şi demografice ‐ Riscuri şi inechităţi sociale

în România (Sept. 2009)

29

În construcţia de locuinţe de după anul 1990 un moment foarte important l-a constituit intrarea României în NATO – 2004 – ce a avut ca efect creşterea investiţiilor străine, segmentul imobiliar reprezentând un domeniu ce a atras foarte mulţi investitori străini (dezvoltatori din Israel sau Spania).

Criza financiară începută în anul 2008 şi-a pus amprenta asupra domeniului imobiliar, investiţiile în acest domeniu fiind limitate ca urmare a scăderii cererii. De altfel, preţurile locuinţelor au scăzut dramatic după anul 2008, revenind la un preţ echilibrat în raport cu costurile de construire, specula imobiliară înregistrată până în 2008 fiind înlăturată. Un impact major asupra pieţei imobiliare l-a avut programul iniţiat de Guvernul României – Prima casă, care a venit atât în sprijinul tinerilor, facilitându-le achiziţionarea unei locuinţe, cât şi în sprijinul dezvoltatorilor care au putut astfel să-şi recupereze investiţia.

Fig. 15 Construcţia de noi locuinţe în perioada 1990-2011, pe localităţi. Sursa Raport Banca Mondială – Oraşe competitive

30

Fig 16 – Tabel cu numărul şi ponderea locuinţelor după anul de construire, sursa – tabel prelucrat după datele din studiul realiat pentru Administraţia prezidenţială – Comisia Prezidenţială pentru analiza riscurilor sociale şi demografice - Riscuri şi inechităţi sociale în România (Sept. 2009)

Din tabelul care prezinta Dinamica fondului de locuinţe după număr şi suprafaţa locuibilă mai pot fi trase 3 concluzii:

aproape 15% din fondul de locuinţe a fost construit înainte de cel de al doilea Razboi Mondial, acestea necesitând (în special construcţiile de tip bloc) lucrări de consolidare, care să le reducă vulnerabilitatea la mişcările seismice. Totodată, o bună parte din aceste locuinţe se află în clădiri de patrimoniu sau în zonele centrale ale localităţilor, constituind mărturii ale istoriei localităţilor şi necesită, prin urmare, operaţiuni de reabilitare la nivelul obiectului cât și operatiuni de regenerare urbană la nivelul intregii zone de influenţă. Aceste operaţiuni au fost îngreunate în România de lipsa unor instrumente legislative, fondurile publice neputând fi destinate refacerii fondului construit ce aparţine mediului privat, dar și din pricina ambiguităţii regimului de proprietate. În vederea impulsionării acestor operaţiuni, în anul 2011 a fost promulgată Legea 153 pentru măsuri de creştere a calităţii arhitectural-ambientale a clădirilor, care oferă instrumente tehnice şi financiare administraţiilor şi proprietarilor în vederea regenerării urbane şi refacerii faţadelor clădirilor.

mai mult de 85% din fondul de locuinţe este construit înainte de anii 90, toate aceste construcţii necesitând lucrări de reabilitare termică, care să conducă la limitarea consumului de energie. În ultimii ani au fost derulate proiecte de reabilitare termică cu fonduri guvernamentale sau de la administraţiile locale, în perioada următoare urmând a fi utilizate şi fonduri europene. Din păcate, lucrările desfăşurate până în prezent au avut în prim plan eficienţa economică şi mai puţin calitatea arhitecturală, iar lucrările au fost punctuale, nu au constituit operaţiuni integrate, care să cuprindă şi reabilitarea spaţiului public dintre ansamblurile de construit şi găsirea unor soluţii adecvate pentru creşterea numărului de locuri de parcare. Acestea din urmă reprezintă o reală problemă, locurile de parcare realizate pentru construcţiile din perioada comunistă (mai mult de 70% din stocul de locuinţe) fiind subdimensionate. Lipsa alternativelor de parcare conduce la degradarea spaţiului verde – ce este utilizat pentru parcarea autovehiculelor dar şi la o poluare vizuală şi nu în ultimul rând la conflicte sociale.

numai 25% din stocul de locuinţe a fost proiectat după ultimele normative şi cerinţe referitoare la siguranţa la cutremur, stabilite după cutremurul din 1977.

TotalNumăr 315479 377513 553465 1435894 1589052 1932401 1197000 595386 260856 193896 8450942Pondere 3,73% 4,47% 6,55% 16,99% 18,80% 22,87% 14,16% 7,05% 3,09% 2,29% 100%

Înainte de 1910

1910-1929

1930-1944

1945-1960

1961-1970

1971-1980

1981-1989

1990-1999

2000-2007

2008-2011

31

Fig 17 – Numărul clădirilor tip bloc construite în perioada 1945-1989(sursă DGDT)

An 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 Total 25.300 24.398 22.910 25.160 27.742 34.782 43.000 61.171

Cu 1 camera 1.363 1.331 1.053 1.191 1.041 1.356 2.307 3.688 Cu 2 camere 5.868 5.259 4.326 4.806 4.672 5.864 6.640 13.030 Cu 3 camere 8.009 7.556 6.779 7.127 7.589 9.278 11.494 16.303 Cu 4 camere

si peste 10.060 10.252 10.752 12.036 14.440 18.284 22.559 28.150

Fig 18 – Locuinţe realizate din fonduri private, sursa - Administraţia prezidenţială – Comisia Prezidenţială pentru analiza riscurilor sociale şi demografice - Riscuri şi inechităţi sociale în România (Sept. 2009)

An 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008

Total 1.285 2.956 6.086 4.903 5.126 4.856 4.299 6.084

Cu 1 camera 261 1.190 2.314 2.012 2.098 1.682 1.544 1.644

Cu 2 camere 522 1.181 3.003 2.456 2.510 2.728 2.103 3.668

Cu 3 camere 418 510 712 394 483 337 514 576

Cu 4 camere si peste

84 75 57 41 35 109 138 196

Fig 19 – Locuinţe realizate din fonduri publice, sursa - Administraţia prezidenţială – Comisia Prezidenţială pentru analiza riscurilor sociale şi demografice - Riscuri şi inechităţi sociale în România (Sept. 2009)

Din Figura 17 se poate observa avântul pieţei imobiliare după anul 2000 şi până în 2008, când s-au construit de 2,5 ori mai multe locuinţe de cât în anul 2001. Totodată, administraţia publică, odată cu înfinţarea Agenţiei Naţionale de Locuinţe, ce dezvoltă 2 tipuri de proiecte în mediul urban - constructia de locuinte cu credit ipotecar şi

32

constructia de locuinţe pentru tineri, destinate închirierii, a devenit un actor activ pe piaţa imobiliară, mărindu-şi de aproape 5 ori activitatea în 2008 raportat la 2001. Discrepanţa faţă de construcţiile efectuate cu fonduri private rămâne ridicată – de 10 ori mai multe locuinţe realizate de privat, dar raportul a fost micşorat în intervalul 2001-2008, în 2001 raportul fiind de 20 de ori mai multe locuinţe realizate de privat. Totuşi, aceste construcţii realizate din fonduri publice nu sunt suficiente, în perioada 1998-2007 au fost realizate numai cca. 22.500 locuinţe sociale la un necesar estimat de aproximativ 1 milion de locuinţe.

De altfel, datorită acestor evoluţii, suprafaţa medie a unei locuinţe urbane a crescut în decursul celor două decenii cu peste 14% (de la 34 mp la 39 mp). În acelaşi timp, s-a înregistrat şi o creştere a suprafeţei locuibile pe locuitor urban de la 11 mp/locuitor în 1991 la 15 mp/locuitor urban în 2010, atât datorită creşterii suprafeţei totale locuibile, cât şi ca urmare a scăderii treptate a numărului populaţiei urbane.

Clădiri existen

te - urban

Clădiri existente (număr) Suprafaţa locuibilă (mp)

Suprafaţa locuibilă pe locuitor

(mp/locuitor)

1991 2010 Dinami

ca 1991 2010

Dinamica

1991

2010

Dinamica

Nord-Est

501,417

586,887

17% 16,306,9

05 21,903,2

49 34%

10.0

13.7

36%

Sud-Est 522,83

4 575,38

4 10%

17,554,584

21,373,930

22% 10.3

13.8

34%

Sud 466,09

1 515,89

1 11%

15,793,316

20,104,364

27% 11.0

14.9

35%

Sud-Vest

338,175

395,144

17% 11,320,6

56 15,148,4

12 34%

10.7

14.1

32%

Vest 454,77

3 500,82

9 10%

15,776,166

19,775,723

25% 11.6

16.4

41%

Nord-Vest

499,879

560,076

12% 17,260,5

93 22,331,3

57 29%

11.2

15.4

37%

Centru 527,51

1 586,04

4 11%

18,210,480

23,279,311

28% 10.6

15.6

46%

Bucureşti-Ilfov

763,675

847,419

11% 26,858,1

69 34,482,0

48 28%

12.6

16.6

31%

33

ROMANIA

4,074,355

4,567,674

12% 137,082,

055 178,398,

394 30%

11.1

15.1

36%

Fig 20 – Dinamica fondului de locuinţe după număr şi suprafaţa locuibilă (sursă INS)

La nivel regional, în intervalul 1991-2010, se remarcă o creştere mai accentuată atât a numărului de clădiri de locuit (17%), cât şi a suprafeţei locuibile (34%), în regiunile Nord-Est şi Sud-Vest. Cu toate acestea cele două regiuni înregistrau şi în anul 2010 valori sub media naţională în cea ce priveşte suprafaţa locuibilă pe locuitor.

În ceea ce priveşte raportul populaţiei la numărul de locuinţe – cea mai bună situaţie se înregistrează în Bucureşti cu 2,09 persoane/locuinţă, dar situaţia este echilibrată şi la nivelul celor 7 poli de creştere – între 2,20 şi 2,38 persoane/locuinţă. Acesta este rezultatul dinamicii ridicate de pe piaţa imobiliară, cumulat cu scăderea numărului populaţiei la nivelul oraşelor amintite.

Fig 21 – Echiparea locuinţelor, sursa - Administraţia prezidenţială – Comisia Prezidenţială pentru analiza riscurilor sociale şi demografice - Riscuri şi inechităţi sociale în România (Sept. 2009)

În ceea ce priveşte calitatea fondului de locuinţe, în mediul urban încă există deficienţe în ceea ce priveşte alimentarea cu apă a locuinţelor sau racordarea la sistemul de canalizare, sau dotarea locuinţelor cu baie şi bucătărie. Cele mai mari probleme se înregistrează în zonele periferice şi în localităţile mici unde sărăcia si criza utilităţilor publice generează o acută precaritate a locuirii. De asemenea, se înregistreză probleme cauzate şi din cauza noilor dezvoltări – în zonele de expansiune urbană o mare parte din construcţii nu sunt conectate la reţeaua de alimentare cu apă/ canalizare, fiind utilizate soluţii proprii.

Creşterea numărului de gospodarii si a suprafeţei locuibile medii pe cap de locuitor înregistrate in ultima perioada a condus la creşterea cererii de locuinţe si terenuri de construit. In majoritatea oraşelor au fost realizate noi cartiere rezidenţiale, in mod planificat dar mai ales în mod spontan, determinand astfel o marire a fluxurilor de trafic individual, sporirea consumului energetic efecte negative asupra peisajului si mediului.

Dinamica economică a principalelor oraşe din România este reflectată şi pe piaţa imobiliară – preţul terenurilor şi cererea conducand la necesitatea de dezvoltare pe verticală a imobilelor in sensul utilizării eficente a spaţiului (figura.21 și 22).

34

Fig 22 – Ilustrarea localităţilor după numărul clădirilor de tip bloc şi numărul blocurilor cu mai mult de 10 etaje (sursă DGDT)

Fig. 23 Preţul apartamentelor pe mp. Sursa Raport Banca Mondială – Oraşe competitive

2.1.4. Calitatea mediului, servicii şi utilităţi publice

Spaţiile verzi

Conform Legii 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, republicată și modificată, spaţiile verzi se compun din următoarele tipuri de terenuri din intravilanul localităţilor:

a)spaţii verzi publice cu acces nelimitat: parcuri, grădini, scuaruri, fâşii plantate;

b)spaţii verzi publice de folosinţă specializată:

1.grădini botanice şi zoologice, muzee în aer liber, parcuri expoziţionale, zone ambientale şi de agrement pentru animalele dresate în spectacolele de circ;

2.cele aferente dotărilor publice: creşe, grădiniţe, şcoli, unităţi sanitare sau de protecţie socială, instituţii, edificii de cult, cimitire;

3.baze sau parcuri sportive pentru practicarea sportului de performanţă;

35

c)spaţii verzi pentru agrement: baze de agrement, poli de agrement, complexuri şi baze sportive;

d)spaţii verzi pentru protecţia lacurilor şi cursurilor de apă;

e)culoare de protecţie faţă de infrastructura tehnică;

f)păduri de agrement.

Suprafaţa totală a spaţiilor verzi din mediul urban, în anul 2011, a fost de 22.451 ha, adică aproape 19 mp pe locuitor din mediu urban, înregistrând o creștere comparativ cu 16,6 mp pe locuitor cât se înregistra în anul 1993.

Conform directivelor UE în domeniu şi a OUG 114/2007 pentru modificarea şi completarea OUG 195/2005 privind protecţia mediului, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a asigura din terenul intravilan o suprafaţă de spaţiu verde de minimum 20 mp/locuitor, pana la data de 31 decembrie 2010, şi de minimum 26 mp/locuitor, până la data de 31 decembrie 2013. De asemenea, conform Legii 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, republicată și modificată la extinderea suprafeţei intravilanului localităţilor, autorităţile publice locale au obligaţia să asigure o cotă de 5% pentru amenajarea de spaţii verzi publice.

De altfel, aceste norme reprezintă un minim convenit la nivelul UE, în condiţiile în care Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă o suprafaţă de 52 mp/locuitor, ca necesar pentru a asigura un mediu de viaţă sănătos în oraşe.

La nivel regional, se observă că doar regiunile Bucureşti-Ilfov şi Sud-Vest au înregistrat valori ale spaţiului verde pe locuitor care să îndeplinească norma prevăzută în legislaţia naţională de 20 mp/locuitor, în anul 2010. Totuşi, la nivelul regiunii Bucureşti-Ilfov se remarcă o uşoară scădere a indicatorului în perioada 1993-2010, din cauza scăderii suprafeţei spaţiului verde în cele două oraşe existente (Bucureşti şi Buftea), dar şi noilor oraşe declarate, a căror medie a spaţiului verde pe locuitor era de numai 9 mp, în anul 2010.

Spaţii verzi urbane

Suprafaţa totală a spaţiilor verzi din oraşe (ha)

Spaţii verzi pe locuitor urban (mp/locuitor)

1993 2010 Dinamic

a 1993 2010

Dinamica

Nord-Est 2,528 2,526 0% 15.2 15.9 4%

Sud-Est 2,636 2,683 2% 15.6 17.4 11%

Sud 1,883 2,091 11% 12.8 15.5 21%

Sud-Vest 2,449 2,487 2% 22.7 23.2 2%

Vest 2,271 2,551 12% 17.5 21.1 21%

Nord-Vest 2,140 2,782 30% 14.2 19.2 35%

36

Centru 1,910 2,266 19% 11.8 15.1 29%

Bucureşti-Ilfov 4,872 4,619 -5% 23.4 22.2 -5%

ROMANIA 20,689 22,005 6% 16.7 18.7 12%

Fig 24 – Dinamica spaţiilor verzi, în profil teritorial, 2009. Sursa: INS

De remarcat este şi saltul realizat la nivelul regiunilor Nord-Vest, Sud şi Centru, ultimele în anul 1993, care în intervalul 1993-2010, au înregistrat creşteri de 35%, respectiv 29% ale suprafeţei spaţiului verde pe locuitor, datorate atât celor 22 de oraşe nou declarate în cele trei regiuni, cât şi unor creşteri semnificative ale spaţiului verde în unele oraşe deja existente, cum ar fi Cluj-Napoca, Cavnic, Satu Mare (Nord-Vest), Sovata, Odorheiu Secuiesc (Centru), Câmpina sau Amara (Sud).

Această creștere a suprafeţei de spaţii verzi a fost generată de apariţia Ordonanţei de Urgenţă 114/2007, prin care se interzice schimbarea destinaţiei spaţiilor verzi, dovadă fiind evoluţia suprafeţei – în 1991 earu 21.633 ha de spaţii verzi în mediul urban, în 2007 scăzuse suprafaţa la 20.724 ha, iar în 2011 a crescut la 22.451 ha. Problema este generată de faptul că s-a asigurat doar o creștere cantitativă a suprafeţelor verzi, nu și calitativă, multe dintre aceste spaţii verzi sunt considerate doar pe hârtie, în realitate ele reprezentând doar terenuri acoperite de buruieni pentru care este impusă interdicţia de construire.

O altă problemă legată de spaţiile verzi o reprezintă situaţia în care se află aceste spaţii în cadrul marilor ansambluri de locuit, unde lipsa locurilor de parcare face ca aceste suprafeţe să fie ocupate de mașini.

Infrastructură edilitară

Alimentarea cu apă potabilă. Reţeaua de distribuţie a apei potabile din mediul urban românesc era în 2010 de peste 27.200 km, capacitatea instalaţiilor de producere a apei potabile era de peste 8,9 milioane mc/zi, iar cantitatea de apă potabilă distribuită a fost de 863 milioane mc.

Dinamica în timp a celor trei indicatori, la nivelul mediului urban, evidenţiază o creştere cu 47% a lungimii totale a reţelei de distribuţie faţă de anul 1990, concomitent cu o scădere cu 6% a capacităţii instalaţiilor de producere a apei potabile şi cu 44% a cantităţii de apă distribuită, în perioada 2000-2010.

Aceste evoluţii denotă o extindere a reţelei de distribuţie a apei pentru consumatorii casnici, în paralel cu o degradare a celei pentru agenţii economici, fenomen care a determinat şi o reducere a cantităţilor de apă distribuite, în condiţiile în care capacităţile de producţie ale instalaţiilor au înregistrat o scădere nesemnificativă.

La nivel regional, ies în evidenţă regiunile Sud-Vest şi Bucureşti-Ilfov. Regiunea Sud-Vest a înregistrat cea mai importantă evoluţie a reţelei de distribuţie a apei şi a capacităţii instalaţiilor şi cantitatea de apă distribuită.

37

În cazul regiunii Bucureşti-Ilfov, se remarcă creşterea capacităţilor instalaţiilor de producere a apei înregistrată în toate oraşele acestei regiuni, dar în special în Bucureşti, precum şi înregistrarea celei mai mici scăderi a cantităţilor de apă distribuite şi aceasta cauzată în special de scăderea cu 10% înregistrată de Bucureşti.

Reţea apă

potabilă

Reţea distribuţie apă (km)

Capacitatea instalaţiilor (mc/zi)

Cantitatea de apa distribuita (mii mc)

1990 2010 Dinamica

2000 2010 Dinamica

2000 2010 Dinamica

Nord-Est

2,410 3,681 53% 1,183,36

0 1,118,31

7 -5% 201,002 90,294 -55%

Sud-Est 2,931 3,623 24% 1,783,70

2 1,686,96

1 -5% 204,138 80,405 -61%

Sud 2,546 3,676 44% 942,301 765,611 -19% 170,195 68,019 -60%

Sud-Vest

1,365 2,609 91% 785,574 861,006 10% 123,576 81,547 -34%

Vest 2,336 3,622 55% 1,027,50

0 799,301 -22% 152,829 63,826 -58%

Nord-Vest

2,315 3,765 63% 1,084,12

1 981,279 -9% 174,270 88,282 -49%

Centru 2,524 3,781 50% 1,202,74

4 1,179,19

2 -2% 197,759 98,867 -50%

Bucureşti-Ilfov

2,087 2,470 18% 1,444,65

6 1,521,68

4 5% 318,795

292,043

-8%

ROMANIA

18,513

27,226

47% 9,453,95

8 8,913,35

1 -6%

1,542,564

863,283

-44%

Fig 25 – Infrastructura reţelei de alimentare cu apă, în profil teritorial, 2009. Sursa: INS

Reţeaua de canalizare. În anul 2010, lungimea reţelei de canalizare din oraşele româneşti era de circa 19.000 km, ceea ce înseamnă o creştere cu peste 44% a acesteia comparativ cu anul 1990. Pe regiuni de dezvoltare se remarcă o dezvoltare mai puternică a acesteia în intervalul 1990-2010 în regiunile Sud şi Nord-Vest, cu creşteri de peste 65%, în paralel cu o extindere de doar 26% în Bucureşti-Ilfov. Creşterile din regiunea Sud se datorează în special extinderii reţelei de canalizare din oraşele Piteşti, Mioveni, Giurgiu şi Ploieşti, în timp ce în Nord-Vest se remarcă extinderea acesteia în cele şase reşedinţe de judeţ.

38

Energie termică. Cantitatea totală a energiei termice distribuite în sistem centralizat în mediul urban în anul 2010 a fost de circa 12,8 milioane gigacalorii, înregistrând o scădere severă cu 64% faţă de anul 1993, când se distribuiau 36 milioane gigacalorii.

Pe regiuni de dezvoltare se constată scăderi de peste 75% în regiunile Centru şi Nord-Est, ca urmare a întreruperii activităţii de distribuţie a energiei termice în 37 din cele 53 de oraşe ale regiunii Centru, respectiv în 24 din cele 38 de oraşe din Nord-Est. De altfel, această situaţie este caracteristică întregului sistem urban românesc, având în vedere reducerea numărului localităţilor în care se distribuie energia termică, de la 242 din cele 260 de oraşe la 95 din totalul de 320 oraşe existente, în anul 2010.

Canalizare şi energie termică

Lungimea reţelei canalizare (km)

Energie termică distribuită (Gcal)

1990 2010 Dinamica 1993 2010 Dinamic

a

Nord-Est 1,869 2,618 40% 4,319,165 998,553 -77%

Sud-Est 1,987 2,579 30% 3,734,454 1,733,537 -54%

Sud 1,420 2,356 66% 3,164,186 1,182,063 -63%

Sud-Vest 1,073 1,469 37% 2,338,001 1,076,630 -54%

Vest 1,581 2,177 38% 4,761,046 1,369,279 -71%

Nord-Vest 1,712 2,823 65% 4,561,467 1,286,012 -72%

Centru 1,770 2,726 54% 4,345,220 420,158 -90%

Bucuresti-Ilfov 1,698 2,142 26% 8,753,767 4,715,167 -46%

ROMANIA 13,110 18,890 44% 35,977,30

6 12,781,39

9 -64%

Fig 26 – Canalizare şi energi termică. Sursa: INS

Alimentarea cu gaze naturale. Lungimea totală a reţelei de distribuţie a gazelor în oraşele României era în anul 2010 de peste 20.000 km, prin care se distribuiau un total de 8,9 miliarde metrii cubi de gaze naturale, înregistrându-se astfel o creştere de aproape 150% a lungimii reţelei faţă de anul 1990, respectiv doar 5% a volumului de gaze naturale distribuite, faţă de anul 2000.

Această diferenţă în evoluţia celor doi indicatori se datorează extinderii cu precădere a reţelei de alimentare a gospodăriilor, cu un consum limitat la uzul casnic.

Gaze naturale Lungime reţea distribuţie gaze

naturale (km) Gaze naturale distribuite (mii mc)

39

1990 2010 Dinamica 2000 2010 Dinamica

Nord-Est 662 2,283 245% 862,977 810,675 -6%

Sud-Est 366 1,779 386% 474,785 1,317,051 177%

Sud 1,268 2,915 130% 1,057,757 852,518 -19%

Sud-Vest 576 1,636 184% 640,756 405,871 -37%

Vest 809 2,650 227% 490,193 497,085 1%

Nord-Vest 999 2,713 172% 1,115,516 694,614 -38%

Centru 1,875 3,768 101% 2,395,378 1,716,083 -28%

Bucureşti-Ilfov 1,713 2,749 60% 1,429,406 2,617,457 83%

ROMANIA 8,269 20,493 148% 8,466,768 8,911,354 5%

Fig 27 – Reţeaua de distribuţie a gazelor naturale în mediul urban, pe regiuni. Sursa: INS

La nivel regional, dacă în cazul extinderii reţelei de distribuţie toate regiunile au înregistrat creşteri cuprinse între 60% (Bucureşti-Ilfov) şi 38% (Sud-Est), în cazul volumului de gaze naturale distribuite situaţia este mult mai complexă, cinci regiuni înregistrând scăderi ale volumului, iar celelalte trei - creşteri. Regiunea Sud-Est a înregistrat, pe lângă cea mai mare creştere a reţelei şi cea mai ridicată creştere a volumului de gaze distribuit, de 177% faţă de anul 2000, cauzată în principal creşterii volumului de gaze naturale în rândul consumatorilor economici din municipiu Galaţi (volumul de gaze distribuite a crescut de la 36 milioane mc în 2000, la circa 625 milioane mc în 2010).

În ciuda faptului că reţelele edilitare au cunoscut în ultima perioadă o tendinţă ascendentă de dezvoltare, o serie de localităţi urbane nu îndeplinesc în totalitate indicatorii minimali de definire a oraşelor, prevăzuţi de legislaţia în vigoare. În Legea 351/2001 pentru aprobarea Secţiunii IV din PATN – Reţeaua de localităţi sunt definiţi o serie de indicatori minimali pe care localităţile urbane, în funcţie de rangul pe care îl deţin, trebuie să îl îndeplinească. Chiar dacă au fost derulate mai multe programe cu finanţare naţională sau europeană, există în continuare localităţi fără staţii de epurare sau canalizare. Iar în foarte multe situaţii, noile extinderi urbane nu sunt conectate la reţelele edilitare (alimentare cu apă și canalizare), fiind realizate soluţii punctuale care produc mari prejudicii elementelor de mediu.

40

Fig 28 – Indicatori minimali de definire a municipiilor(sursa: teza de doctorat Amalia Vîrdol)

2.1.5. Infrastructură: mobilitate, accesibilitate şi comunicaţii

Străzi orăşeneşti

În anul 2010 în România existau peste 27.000 km de străzi orăşeneşti, dintre care doar 63% erau străzi orăşeneşti modernizate. Comparativ cu situaţia înregistrată în anul 1990, se constată o creştere cu 28% a numărului total de străzi orăşeneşti şi cu 40% a celor modernizate, ceea ce a permis creşterea gradului de modernizare a străzilor orăşeneşti cu 9%. Cu toate acestea trebuie menţionat că din cei aproape 6.000 de km noi de străzi orăşeneşti înregistraţi în perioada 1990-2010 peste 45% provin de la cele 60 de localităţi declarate oraşe în acest interval. Numai 55% din numărul de km de străzi orăşeneşti provin din extinderea reţelei de străzi orăşeneşti din vechile oraşe, fie prin construirea de noi străzi, fie prin extinderea intravilanului acestora şi transformarea unor drumuri comunale în străzi orăşeneşti.

Din punct de vedere calitativ, la nivelul anului 2010, analiza diferenţiată pe cele două categorii de oraşe, declarate înainte şi după 1990, relevă un grad de modernizare de doar 39% aferent străzilor orăşeneşti din cele 60 de oraşe declarate după 1990, în timp ce în cazul oraşelor vechi gradul era de peste 65%.

41

Pe de altă parte se poate spune că, în general, gradul de modernizare creşte direct proporţional cu mărimea demografică a oraşelor, în condiţiile în care 75% din noile oraşe declarate după 1990 au o populaţie de sub 10.000 locuitori.

La nivel regional, se remarcă grade mai ridicate de modernizare în regiunile Sud-Est şi Vest şi mai redus în Bucureşti-Ilfov. În mod surprinzător, municipiul Bucureşti înregistrează un grad de modernizare a strazilor urbane de numai 55%.

Străzi orăşeneşti

Străzi orăşeneşti - total (km)

Străzi modernizate (km)

Gradul de modernizare (%)

1990 2010 Dinami

ca 1990 2010

Dinamica

1990 2010 Dinami

ca

Nord-Est 2,939 3,81

1 30% 1,694

2,147

27% 58% 56% -2%

Sud-Est 2,664 3,09

7 16% 1,801

2,196

22% 68% 71% 5%

Sud 3,068 3,82

0 25% 1,657

2,477

49% 54% 65% 20%

Sud-Vest 2,171 2,71

9 25% 1,304

1,755

35% 60% 65% 7%

Vest 2,734 3,14

5 15% 1,686

2,111

25% 62% 67% 9%

Nord-Vest 2,646 3,70

5 40% 1,369

2,332

70% 52% 63% 22%

Centru 2,969 4,02

7 36% 1,720

2,512

46% 58% 62% 8%

Bucureşti-Ilfov 1,874 2,68

1 43% 851

1,381

62% 45% 52% 13%

ROMANIA 21,065 27,005

28% 12,08

2 16,911

40% 57% 63% 9%

Fig 29 – Evoluţia şi gradul de modernizare al străzilor orăşeneşti. Sursa: INS

Ponderea ridicată din Sud-Est se datorează celor şase reşedinţe de judeţ, care concentrează peste 50% din lungimea totală a străzilor orăşeneşti din regiune şi înregistrează în medie un grad de modernizare de aproape 90%. O situaţie similară se şi în Vest, unde străzile orăşeneşti din cele patru reşedinţe de judeţ înregistrează un grad de modernizare de peste 80%.

42

Din păcate, de cele mai multe ori reţeaua stradală existentă a fost îmbunătăţită, nu a fost extinsă nici către noile dezvoltări urbane și nici nu a fost dezvoltată astfel încât să facă faţă noilor nevoi de trafic determinate de sporirea numărului de vehicule. De asemenea, lipsa unor autostrăzi de centură determină intensificarea traficului în interiorul orașelor. Totodată, reţeaua stradală nu susţine utilizarea mijloacelor de transport nepoluabile – pistele de bicicliști fiind amplasate pe trotuare, fiind marcate doar prin cateva semne pe asfalt.

Transportul public local de pasageri se află în continuă scădere începând cu anul 1990. Numărul localităţilor urbane cu transport urban de pasageri a scăzut continuu de la 115 în anul 2000 la 95 în anul 2007. Totodată, lungimea liniei simple pentru infrastructura transportului public (tramvai şi troleibuz) înregistrează aceași tendinţă descendent continuu în ultimul deceniu, lungimea liniei simple scăzând cu 10% în perioada 2000-2010 pentru tramvaie, respectiv 51% pentru troleibuze.

În schimb, numărul vehiculelor în inventar pe tipuri a avut evoluţii diferite. În timp ce numărul tramvaielor şi troleibuzelor s-a redus constant (25% reducere în cazul tramvaielor în perioada 2000-2009), numărul autobuzelor şi microbuzelor în inventar a înregistrat o creştere cu aproximativ 10% în perioada 2000-2009.

Metroul, mijloc de transport specific capitalei Bucureşti, a înregistrat evoluţii pozitive limitate în perioada 2000-2009, atât în ceea ce priveşte lungimea liniilor ferate (cca 6%) şi a vehiculelor în inventar (cca. 21%). Pentru perioada următoare sunt prevăzute noi extinderi ale reţelei de metrou, urmând să se realizeze două diametrale – est-vest (Pantelimon – Drumul Taberei) și nord-est – sud-vest (Voluntari-Bragadiru) precum și conexiunea la aeroportul Henry Coandă.

Regiuni de dezvoltare

Lungimea linei simple (km.)

Vehicule în inventar (nr.) Pasageri transportaţi (mii)

Tramvaie

Troleibuze

Tramvaie Autobuze şi

microbuze

Troleibuze

Tramvaie

Autobuze şi

microbuze

Troleibuze

România 891.3 475.4 1.438 6.069 641 635.92

1 1.084.94

4 197.848

Nord-Est 94.8 31.0 180 658 30 56.974 119.063 4.369

Sud-Est 120.9 44.4 132 1.181 33 28.601 149.009 9.132

Sud 24.0 25.0 33 579 25 20.129 92.443 8.321

Sud-Vest 17.2 16.0 47 451 17 21.301 50.942 3.637

Vest 195.9 60.0 368 418 50 79.395 38.067 21.964

43

Nord-Vest 64.8 51.6 162 613 116 75.953 143.143 49.816

Centru 11.0 82.7 3 716 68 207 131.444 19.419

Bucureşti-Ilfov

362.7 164.7 513 1.453 302 353.36

0 360.829 81.190

Fig 30 – Transportul public local de pasageri, în profil teritorial, 2009. Sursa: INS

Analiza transportului public local de pasageri în profil teritorial scoate în evidenţă detaşarea regiunii de dezvoltare Bucureşti (în fapt a municipiului Bucureşti, având în vedere că datele sunt înregistrate pe municipiul Bucureşti) faţă de celelalte regiuni ale ţării. Bucureştiul este superior celorlalte regiuni la toţi indicatorii referitori la transportul urban: lungimea liniilor simple pentru tramvaie şi troleibuze, numărul vehiculelor în inventar şi pasageri transportaţi. În celelalte regiuni, se remarcă regiunile Vest şi Nord-Vest în privinţa pasagerilor transportaţi cu tramvaiele, Sud-Est şi Nord-Vest în privinţa pasagerilor transportaţi cu autobuzele şi microbuzele, respectiv Nord-Vest şi Centru în privinţa pasagerilor transportaţi cu troleibuze.

Fig. 31 – Ilustrarea localităţilor în care a scăzut numărul de autobuze sau în care transportul public de autobuze a fost întrerupt. Sursa Raport Banca Mondială – Oraşe competitive

44

Fig. 32 – Ilustrarea localităţilor în care numărul de autobuze a crescut (cu excepţia Bucureștiului). Sursa Raport Banca Mondială – Oraşe competitive

Dacă analizăm intensitatea utilizării mijloacelor de transport public, raportând pasagerii transportaţi la numărul vehiculelor în inventar, regiunea Bucureşti-Ilfov domină celelalte regiuni la toate tipurile de vehicule cu excepţia pasagerilor transportaţi cu troleibuzul, unde pe primele locuri se situează oraşele din regiunile Vest (439 pasageri/vehicul) şi Nord-Vest (429 pasageri/vehicul).

În domeniul mobilităţii urbane, principala problemă este lipsa unei politici integrate a mobilităţii urbane care să fie transpusă prin intermediul planurilor de mobilitate urbană care ar asigura corelarea dintre dezvoltarea urbană şi dezvoltarea infrastructurii de transport. Ca rezultat al acestui aspect, oraşele româneşti suferă de lipsa sau insuficienţa pietonalelor, de lipsa unor mijloace de transport nepoluante, de lipsa unei politici pentru locurile de parcare, de necorelarea nevoilor oraşului cu proiectele ce vizeză accesibilitatea. Alte provocări la nivel naţional în ceea ce priveşte mobilitate urbană sunt:

lipsa de cooperare în realizarea politicilor integrate între diferitele instituţii responsabile cu diferite competenţe şi armonizarea acestora cu politicile şi legislaţiile UE

absenţa unui sistem de planificare urbană la scară metropolitană, care să cuprindă infrastructura tehnică de circulaţie dintre oraşe şi unităţile administrative teritoriale învecinate a dus la rupturi şi neconcordanţe în planificarea reţelelor necesare.

folosirea intensivă a transportului auto individual;

45

inexistenţa unei politici reglementate a transportului de mărfuri în interiorul oraşelor (ca orar de aprovizionare)

lipsa unor sisteme de transport metropolitane iar strategia de dezvoltare şi extindere a transportului public urban a fost rareori corelată cu strategiile şi sistemele periurbane.

lipsa nodurilor intermodale care ar eficientiza transportul persoanelor și care ar asigura conexiunea transportului metropolitan cu transportul urban.

lipsa sistemelor park & ride care ar promova utilizarea mijloacelor de transport în comun și care ar limita numărulul de autovehicule în centrul localităţilor.

traseele mijloacelor de transport care au fost proiectate în perioada comunistă pentru conectarea marilor ansambluri industriale cu cartierele dormitor nu fost modificate al noile cerinţe de transport.

lipsa accesului la mijloacele d transport în comun a crescut gradul de periferalitate a unor cartiere, sporind problemele sociale și economice ale acestora.

liniile existente de cale ferată care deserveau marile ansambluri industriale au fost părăsite și nevalorificate (fie pentru transportul public fie pentru piste de bicicliști).

infrastructura ecologică de transport public (tramvai, metrou, troleu) a fost reabilitată dar nu extinsă în corelaţie cu noile zone de dezvoltare urbană.

nerealizarea unor piste de biciclişti care să limiteze nevoile de transport cu automobilul personal.

lipsa centurilor ocolitoare.

accesibilitate dificilă în cadrul orașelor pentru persoanele cu dizabilităţi. Prevederile normativului NP 051-2001 pentru adaptarea clădirilor civile și a spaţiului urban aferent la exigenţele persoanelor cu handicap nu sunt întotdeuana respectate, rampele care să asigure accesul lipsesc sau sunt realizate în pante ce nu pot fi parcurse. De asemenea, trotuarele sunt ocupate de mașini sau la traversari bordurile sunt foarte înalte. Aceste aspecte fac ca 750.000 de persoane ce au dizabilităţi în România să fie captive la bugetul de stat, numai 3,4% din aceste persoane fiind ocupate, doar 2% au studii superioare; 90% trăind din ajutorul de stat. Totuși, în ultima perioadă au fost realizate progrese în asigurarea accesibilităţii persoanelor cu dizabilităţi la mijloacele de transport în comun – staţiile de metrou au fost dotate cu lift-uri, iar noile autobuze sunt dotate cu rampe mecanice sau electrice.

2.1.6. Economia oraşelor româneşti

Potrivit raportului realizat de către Banca Mondială – Orașe competitive, dezvoltarea economică a unei ţări reprezintă subsumarea a doi factori cheie: importanţa (masa) economică a oraşelor şi apropierea lor faţă de centre economice importante, atât din cadrul graniţelor naţionale, cât şi din străinătate.

Competitivitatea oraşelor depinde de gradul de diversificare a bazei lor economice iar in România sunt prezente un număr mare de oraşe cu un grad scăzut de atractivitate datorat

46

specializarii acestora pe o sigura ramura de activitate, acest fapt având repercursiuni directe asupra întregii economii regionale.

Economia oraşelor româneşti a fost zguduită de două elemente majore care au avut un impact major în modul de dezvoltare al acestora – restructurarea industrială de după anul 1990 şi criza financiară începută în anul 2008. Cele mai afectate au fost oraşele mono-industriale sau cele cu ramuri economice limitate ca număr, care nu putut dezvolta noi activităţi care să preia forţa de muncă disponibilă.

Tendinţa la nivel european şi care se manifestă cu precădere în ţările mai puţin dezvoltate este concentrarea activităţilor economice şi a populaţiei în marile metropole, dar mai ales în oraşele capitală ceea ce oferă o poziţie dominantă şi unică a capitalei în sistemul economic naţional. Într-un studiu al DG REGIO referitor la regiunile metropolitane în Uniunea Europeană7, se menţionează că cele opt regiuni metropolitane din România (Bucureşti, Timişoara, Cluj-Napoca, Iaşi, Braşov, Craiova, Constanţa şi Galaţi) produceau în anul 2006 46,1% din valoarea PIB-ului naţional, în ciuda faptului că în aceste regiuni era concentrată doar 32,6% din populaţia ţării8. Comparativ cu media naţională, PIB-ul în cele opt regiuni metropolitane se situau în 2006 la 54% faţă de media europeană, cu 16 puncte procentuale peste media naţională. Comparativ cu media naţională a PIB, în anul 2006, Bucureştiul se situează mult peste media naţională, având în perioada 2000-2006 şi cea mai mare creştere economică dintre cele opt regiuni metropolitane.

Fig. 33 – Evoluţia PIB-ului la nivel UE. Sursa Raport Banca Mondială – Oraşe competitive

7 Lewis Dijkstra, Metropolitan regions in the EU, no 1/2009, DG REGIO

8 Produsul intern brut (PIB) este cel mai des uzitat indicator de măsurare a bunăstării și creșterii

economice într‐o regiune. Cu toate acestea, nu există statistici care să măsoare PIB‐ul pentru orașe. Orice

statistică referitoare la volumul bunurilor și produselor în cadrul orașelor se face de obicei prin raportarea la

niveluri administrative superioare. Studiul în cauză a analizat orașul nucleu împreună cu zona periurbană

pentru localitățile ce nu au instituită zona metropolitană

47

1995 2000 2005 2009

EU27 14,700 19,100 22,500 23,500

Romania 4,800 5,000 7,900 11,000

BUCUREȘTI 6,900 10,700 17,300 26,100

Bulgaria 4,700 5,400 8,200 10,300

SOFIA 7,000 9,000 16,200 24,500

Czech Republic 11,200 13,500 17,800 19,300

PRAGUE 18,900 26,400 37,400 41,200

Slovakia 7,000 9,500 13,500 17,000

BRATISLAVA 14,900 20,700 32,900 41,800

Poland 6,300 9,200 11,500 14,300

WARSAW 13,900 26,100 34,500 42,600

Fig. 34 – Evoluţia PIB-ului în 5 ţări din fostul bloc comunist și în capitalele acestora. Sursa Raport Banca Mondială – Oraşe competitive

Fig. 35 – Polarizarea economică la nivel naţional. Sursa Raport Banca Mondială – Oraşe competitive

48

În România, economiile de scară și de aglomerare și-au concentrat resursele în câteva centre economice majore, intensificându-se creșterea divergenţă dintre regiuni. Între 1995 și 2009, contribuţia București la PIB-ul ţării a crescut de la 15% la 25%. Însă dezvoltarea Bucureștiului a condus, prin polarizarea economică și socială, la scăderea cometitivităţii celorlalte orașe, Timișoara și Cluj-Napoca s-au putut dezvolta datorită distanţei faţă de București, reușind astfel să își extindă masa economică independent de capitală.

Fig. 36 – Polarizarea economică la nivel european și naţional. Sursa Raport Banca Mondială – Oraşe competitive

Competitivitatea acestor două localităţi va depinde în anii următori de capacitatea de atragere a populaţiei. Potrivit Raportului Băncii Mondiale, în ţările care sunt încă în curs de dezvoltare, locurile de muncă reprezintă cei mai importanţi magnţi în atragerea oamenilor. De altfel, numărul populaţiei ocupate confirmă potenţa economică a celor 2 orașe (Timișoara și Cluj-Napoca), ce au cu 20.000 de angajaţi mai mult decât următorul oraș - Constanţa.

1 Bucureşti 949,721

2 Timişoara 108,301

3 Cluj‐Napoca 105,481

4 Constanţa 87,608

5 Braşov 79,268

6 Iaşi 70,149

7 Galaţi 66,193

8 Ploieşti 64,569

9 Craiova 63,095

10 Oradea 62,573

11 Arad 57,107

12 Sibiu 55,333

13 Piteşti 47,228

14 Baia Mare 39,775

15 Târgu‐Mureş 39,339

16 Râmnicu Vâlcea 39,277

17 Bacău 37,311

49

18 Buzău 36,972

19 Brăila 36,796

20 Satu Mare 33,923

Fig. 37 – Numărul persoanelor ocupate pe localităţi în 2011. Sursa Raport Banca Mondială – Oraşe competitive

Timişoara și Cluj-Napoca rămân în continuare în vârful ierarhiei (după București) și în ceea ce privește numărul angajaţilor cu venituri ridicate9, și în ceea ce privește numărul de angajaţi în sectoare în care numărul locurilor de muncă este în creștere10.

CITY

No. of

Employees

% of Total

Employees

1 Bucureşti 193,313 20.4%

2 Timişoara 32,719 30.2%

3 Cluj‐Napoca 24,185 22.9%

4 Constanţa 21,369 24.4%

5 Galaţi 19,955 30.1%

6 Ploieşti 18,289 28.3%

7 Braşov 18,175 22.9%

8 Arad 17,635 30.9%

9 Mioveni 15,697 72.4%

10 Craiova 15,424 24.4%

11 Iaşi 14,163 20.2%

12 Sibiu 12,815 23.2%

13 Sânnicolau Mare 12,397 85.4%

14 Piteşti 10,532 22.3%

15 Mediaş 9,740 39.0%

16 Bistriţa 9,527 37.2%

9 Angajații cu venituri ridicate reprezintă persoanele ocupate în sectoare în care salariile sunt peste media națională.

Sursa – Raportul Băncii Mondiale – Orașe competitive.

10 Potrivit Raportului Băncii Mondiale – Orașe competitive sectoarele în care sunt generate locuri de muncă sunt acele

sectoare în care s‐au înregistrat creșteri ale numărului locurilor de muncă atât în perioada de dinaintea crizei financiare

(2005‐2008) cât și după (2008‐2011).

50

17 Petroşani 9,476 65.0%

18 Satu Mare 8,206 24.2%

19 Târgu Mureş 7,932 20.2%

20 Otopeni 7,557 42.1%

Fig. 38 – Numărul și procentul persoanelor ocupate în sectoare în care sunt generate locuri de muncă în 2011. Sursa Raport Banca Mondială – Oraşe competitive

Fig 39 – Veniturile firmelor în mediul urban. Sursa: Raport Banca Mondială – Oraşe competitive

51

Brașov

Constanţa

Craiova

Cluj-Napoca

52

Iași

Ploiești

Timișoara

Fig 40 – Evoluţia domeniilor de activitate pe polii de creștere pe perioada 2008-2011. Sursa: Raport Banca Mondială – Oraşe competitive

53

În figura 39 sunt ilustrate evoluţiile sectoarelor de activitate în perioada 2008-2011 în cadrul polilor de creștere. Se identifică activităţi ce s-au dezvoltat și care au depășit criza economică, care sunt prezente în cazul a mai multor poli de creștere – industria alcoolului (Brașov, Iași, Timișoara), industria chimică (Constanţa, Craiova), serviciile de alimentaţie (Cluj-Napoca, Timișoara, Ploiești, Constanţa), dar și câteva activităţi specifice polilor de creștere, care asigură specializarea acestora – echipamente de comunicare (Cluj-Napoca), activităţi de extragere și prelucrare a petrolului și a gazelor naturale (Ploiești), echipamente pentru motoare și vehicule (Cluj-Napoca, Timișoara), Transporturile (Constanţa).

Rata de ocupare

În privinţa ocupării forţei de muncă, rata de ocupare totală a populaţiei în România a fost de 50,3% în anul 2011, în scădere lejeră faţă de anii precedenţi, mult mai redusă însă dacă ne raportăm la anul 2000, faţă de care scăderea este de aproximativ 9%. Nu există diferenţe pe medii de rezidenţă, rata de ocupare fiind de 50,2% în urban, comparativ cu 50,5% în mediul rural. Cu toate acestea, există evoluţii diferite pe medii de rezidenţă de-a lungul ultimului deceniu, identificându-se o stagnare a ratei de ocupare în mediul urban (49-50%), comparativ cu un trend descendent pentru mediul rural (reducere de la 70% în 2000 la 50,5% în 2011).

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

2007

2008

2009

2010

2011

Romania 59 58,3 51,3 51 50,4 50,2 51 51,3 51,4 50,7 50,8 50,3

Urban 49,6 48,9 47,3 47,5 48,9 47,9 49,8 49,5 49,9 49,4 49,5 50,2

Rural 70 69,4 56,1 55,2 52,3 53 52,6 53,6 53,2 52,4 52,3 50,5

Fig 41 – Rata de ocupare, pe medii. Sursa: INS

În profil teritorial, rata de ocupare în mediul urban se situa în anul 2009 peste media naţională în toate regiunile de dezvoltare. Cele mai mari rate de ocupare din mediul urban sunt înregistrate în regiunile Bucureşti-Ilfov (64,3%) şi Centru (58%), iar cele mai reduse în regiunile Nord-Est (52,6%) şi Sud-Vest (52,5%). Comparativ cu media regională a ratei de ocupare însă este de remarcat că numai în regiunile Nord-Vest, Centru şi Bucureşti-Ilfov rata de ocupare în mediul urban se situează peste media regională, în timp ce în celelalte regiuni de dezvoltare această se situează sub media regională.

54

Fig 42– Rata de ocupare în mediul urban în profil teritorial. Sursa: INS

Pe categorii de activităţi, în mediul urban, la nivel naţional în ultimii 10 ani se remarcă o scădere a numărului populaţiei ocupate în agricultură şi industrie şi o creştere a sectorului construcţii şi servicii, ceea ce marchează o tendinţă de terţializare a economiei oraşelor. De altfel, din cele 5.071.490 persoane ocupate în anul 2011 în mediul urban, cele mai multe erau concentrate în sectorul servicii (61%), urmat pe sectorul industriei (cca. 28%). Dintre domeniile sectorului servicii cele mai importante dinamici le-au înregistrat intermedierile financiare (creştere de 74% în anul 2011, faţă de anul 2000), hoteluri şi restaurante (plus 69%) sau comerţul (32%).

Rata şomajului

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006

2007

2008

2009

2010

2011

Romania 6,9 6,4 8,4 7 8 7,2 7,3 6,4 5,8 6,9 7,3 7,4

Urban 11,1 10,4 11,2 9,5 9,5 8,8 8,6 7,7 6,8 8,1 9,1 8,8

Rural 3,1 2,8 5,4 4,3 6,2 5,2 5,6 4,9 4,6 5,4 5 5,5

Fig 43 – Rata şomajului. Sursa: INS

În ceea ce priveşte şomajul, mediul urban se confruntă în anul 2011 cu o rată a şomajului BIM mai mare decât în mediul rural (8,8% faţă de 5,5%) şi peste media naţională (7,4%), dar în scădere faţă de 2010 (9,1%). Pe parcursul ultimului deceniu rata şomajului în mediul urban a avut o evoluţie descendentă, scăzând de la 11,1% în anul 2000 la 6,8% în 2008. În următorii ani, pe fondul crizei financiare şi globale din anul 2008, care a început să se simtă mai puternic din anul 2009, rata şomajului a crescut până la valoarea maximă de 9,1% în 2010, urmat de o uşoară scădere în 2011, tendinţă care se resimte şi în al doilea trimestru al anului 2012 (8,3%).

55

Fig 44 – Rata şomajului BIM în mediul urban, pe regiuni. Sursa: INS

În profil teritorial, rata şomajului BIM în mediul urban se situa în anul 2011 peste media naţională în cinci regiuni (Nord-Est, Sud-Est, Sud şi Centru şi Sud-Vest) care coincid şi cu gradul de dezvoltare al regiunilor. Cele mai mari rate de ocupare din mediul urban erau înregistrate în regiunile Sud-Muntenia (11,9%) şi Sud-Est (11,1%), iar cele mai reduse în regiunile Bucureşti-Ilfov (5,5%) şi Vest (6,4%).

În aceeaşi măsura, evoluţia ratei şomajului în mediul urban în toate regiunile înregistrează o tendinţa similară celei înregistrate la nivel naţional descrescătoare, marcând o scădere a ratei şomajului în perioada 2000-2008, urmat de o creştere a acesteia în anii următori pe fondul manifestării crizei economice şi financiare globale.

Turism

În anul 2010 activitatea de turism din mediul urban românesc se desfăşura în 3.133 unităţi de cazare care dispuneau de peste 251.000 de locuri de cazare. Comparativ cu situaţia înregistrată în anul 1990 se constată o creştere de 32% a numărului de unităţi de cazare, dar şi o scădere de 11% a locurilor de cazare.

La nivel de regiuni, se remarcă creşterea cu peste 100% a numărului unităţilor de cazare în regiunile Vest (Timişoara – 68 unităţi noi, Arad – 51, Băile Herculane – 25, Deva – 16, Caransebeş – 14 etc) şi Nord-Vest (Cluj-Napoca – 49, Satu Mare – 28, Baia Mare – 17, Oradea – 15 etc), precum şi a numărului locurilor de cazare în regiunea Bucureşti-Ilfov (Municipiul Bucureşti – peste 10.000 de noi locuri de cazare).

Turism Unităţi de cazare (nr)

Locuri în unităţi (nr)

1990 201

0 Dinamica 1990 2010 Dinamica

56

Nord-Est 155 267 72% 16,905 14,386 -15%

Sud-Est 782 946 21% 150,954 121,645 -19%

Sud 252 303 20% 15,909 17,473 10%

Sud-Vest 193 205 6% 20,858 12,808 -39%

Vest 138 332 141% 16,251 18,108 11%

Nord-Vest 148 301 103% 14,061 13,148 -6%

Centru 622 642 3% 36,256 31,018 -14%

Bucuresti-Ilfov 82 137 67% 10,757 22,430 109%

ROMANIA 2,372 3,13

3 32% 281,951 251,016 -11%

Fig 45 – Dinamica unităţilor de cazare şi a capacităţii de cazare în mediul urban. Sursa: INS Regiunea Sud-Vest înregistrează o scădere accentuată a locurilor de cazare, în special ca urmare a reducerii cu 5.000 a numărului de locuri de cazare din staţiunile Călimăneşti, Băile Govora şi Băile Olăneşti. Totodată regiunea a înregistrat şi cea mai redusă creştere, cu doar 6%, a numărului unităţilor de cazare.

Totodată, in anul 2010, în cele peste 3.100 de unităţi de cazare din mediul urban s-au înregistrat peste 5,2 milioane de sosiri turistice cu peste 13,6 milioane înnoptări. Comparativ cu anul 2001 se constată o creştere cu 24% a numărului de sosiri turistice, dar şi o scădere de 10% a numărului de înnoptări.

La nivel regional, se remarcă creşterile de peste 100% înregistrate în regiunea Bucureşti-Ilfov, atât în ceea ce priveşte numărul de sosiri (+136%), cât şi cel al înnoptărilor (+107%). Această evoluţie se datorează creşterii cu peste 575.000 a numărului de sosiri în Municipiul Bucureşti (+122%) şi cu peste 64.000 în oraşul Otopeni, traduse şi în creşterea cu circa 1 milion a numărului înnoptărilor.

Pe de altă parte, regiunile Vest, Sud-Est, Sud-Vest şi Nord–Est au înregistrat creşteri de sub 10% ale numărului de sosiri şi scăderi de sub 10% ale numărului de înnoptări. În cazul celorlalte trei regiuni, creşterile înregistrate în Constanţa (Sud-Est), au reuşit să compenseze scăderile din Mangalia, Năvodari, Brăila (Sud-Est), permiţând astfel celor trei regiuni să înregistreze creşteri uşoare, de până în 10% ale numărului de sosiri turistice.

Turism Sosiri (nr) Înnoptări (nr)

2001 2010 Dinamica 2001 2010 Dinamica

57

Nord-Est 458,465 488,356 7% 1,211,367 1,068,185 -12%

Sud-Est 928,173 937,809 1% 5,328,104 3,451,504 -35%

Sud 422,847 486,419 15% 1,288,242 1,414,268 10%

Sud-Vest 298,261 305,963 3% 1,509,500 1,168,699 -23%

Vest 466,654 467,312 0% 1,684,231 1,311,866 -22%

Nord-Vest 413,934 487,176 18% 880,050 934,212 6%

Centru 754,308 949,167 26% 2,380,002 2,329,376 -2%

Bucuresti-Ilfov 473,756 1,116,48

8 136% 950,183 1,963,196 107%

ROMANIA 4,216,398 5,238,69

0 24% 15,231,679 13,641,30

6 -10%

Fig 46 – Sosiri şi înnoptări în structurile de cazare din mediul urban. Sursa: INS

O atenţie sporită trebuie asigurată orașelor staţiune a căror populaţie nu depășește 10.000 de locuitori. Datorită acestui număr mic de locuitori aceste localităţi nu au fost eligibile pentru accesarea de fonduri europene din POR Axa 1 – Centre urbane. Totodată numărul mic de locuitori a determinat și un număr limitat de posturi în administraţia publică, conducând la imposibilitatea acesteia de a răspunde la provocările pieţei imobiliare. O altă problemă pentru aceste localităţi, și în special pentru orașele staţiune de pe Valea Prahovei, o reprezintă dispariţia marilor unităţi industriale (spre exemplu MEFIN din Sinaia care în urmă cu 15 ani avea 15.000 de angajaţi). O parte din populaţie s-a reorientat către serviciile turistice, dar în continuare numărul de șomeri este peste media naţională. Un alt aspect este legat de localităţile care beneficiază de resurse naturale dar care nu înregistrează venituri directe din această oportunitate – spre exemplu Primaria Borsec nu beneficiază de niciun procent din suma rezultată din concesionarea izvoarelor pentru tratament (redevenţă) ori din îmbutelierea apelor minerale. Dacă o cotă partea ar fi distribuită către bugeltul local, primaria ar avea posibilitatea realizării unor proiecte de dezvoltare.

2.1.7. Oraşul ca mediu cultural și educaţional

Oraşele nu reprezintă numai motoare economice ci şi locuri ce concentrează activităţile culturale, reprezentând adevărate centre de cunoaştere şi creativitate, deţinând majoritatea centrelor universitare, liceelor, muzeelor sau bibliotecilor, sau instituţiilor de cercetare şi dezvoltare.

Instituţii de spectacole şi concerte. În anul 2010 în cele 320 de oraşe existau 158 de instituţii de spectacole şi concerte, iar numărul total al spectatorilor şi auditorilor la reprezentaţiile artistice a fost de peste 4,5 milioane persoane.

58

Comparativ cu 1995 se constată o creştere cu 14% a numărului de instituţii de spectacole şi concerte, în timp ce în perioada 2005-2010 numărul acestora a crescut cu 8% iar cel al spectatorilor şi auditorilor la reprezentaţiile artistice a înregistrat o creştere de 11%.

Cultură

Instituţii de spectacole şi concerte

(nr) Spectatori (nr) Biblioteci (nr)

1995 2010 Dinamic

a 2005 2010

Dinamica

1995

2010 Dinamic

a

Nord-Est 14 15 7% 266,051 373,226 40% 728 613 -16%

Sud-Est 14 15 7% 291,345 448,913 54% 577 484 -16%

Sud 12 14 17% 149,240 186,776 25% 585 525 -10%

Sud-Vest 10 13 30% 251,868 512,800 104% 379 370 -2%

Vest 15 16 7% 273,756 249,802 -9% 602 414 -31%

Nord-Vest 23 25 9% 951,293 663,519 -30% 667 581 -13%

Centru 23 27 17% 698,213 680,046 -3% 726 552 -24%

Bucureşti-Ilfov

28 33 18% 1,163,93

0 1,387,67

8 19% 395 440 11%

ROMANIA 139 158 14% 4,045,69

6 4,502,76

0 11%

4,659

3,979 -15%

Fig. 47 Distribuţia centrelor culturale – instituţii de spectacole şi concerte şi biblioteci Sursa INS

Pe regiuni de dezvoltare, se remarcă evoluţia regiunii Sud-Vest care a înregistrat cele mai mari creşteri atât în ceea ce priveşte numărul de instituţii, cât şi al spectatorilor. Numărul de instituţii se datorează apariţiei a două noi instituţii în Râmnicu Vâlcea şi a unei instituţii în Slatina, creşterea numărului spectatorilor se datorează creşterilor înregistrate în Slatina, Târgu Jiu şi Râmnicu Vâlcea.

În paralel cu creşterea generală a instituţiilor de spectacole şi a spectatorilor a avut loc o reducere a numărului de biblioteci cu 15% în perioada 1995-2010, cu scăderi mai accentuate în regiunile Vest (Timişoara – au fost desfiinţate sau comasate 49 de biblioteci, Deva – 16, Hunedoara – 15, etc) şi Centru (Braşov – 36, Sfântu Gheorghe – 16, Miercurea Ciuc -12, etc), în timp ce singura regiune care a înregistrat creşteri ale acestora a fost Bucureşti-Ilfov, în care în toate cele nouă oraşe numărul bibliotecilor a crescut, în perioada de referinţă.

Muzee. În anul 2010 în oraşele României existau 460 de muzee care au primit pe parcursul anului puţin peste 7,5 milioane de vizitatori. Comparativ cu situaţia înregistrată în anul

59

2005 se remarcă o uşoară creştere a numărului de muzee (+3%) şi o scădere de 9% a numărului de vizitatori la muzee.

Muzee

Muzee (nr) Vizitatori la muzee (nr)

2005 2010 Dinamic

a 2005 2010

Dinamica

Nord-Est 93 92 -1% 929,620 1,055,24

0 14%

Sud-Est 43 47 9% 902,628 892,048 -1%

Sud 55 56 2% 823,234 902,097 10%

Sud-Vest 38 38 0% 1,567,030 643,334 -59%

Vest 41 47 15% 684,728 423,677 -38%

Nord-Vest 58 66 14% 629,959 601,939 -4%

Centru 68 66 -3% 1,184,498 1,767,12

0 49%

Bucureşti-Ilfov 51 48 -6% 1,543,431 1,239,74

5 -20%

ROMANIA 447 460 3% 8,265,128 7,525,20

0 -9%

Fig. 48 Distribuţia muzeelor și evoluţia numărului vizitatorilor de muzee în mediul urban, sursa INS

Pe regiuni de dezvoltare se evidenţiază o creştere ceva mai accentuată a numărului de muzee în regiunile Vest (Municipiul Deva) şi Nord-Vest (Cluj-Napoca şi Bistriţa) şi a vizitatorilor în regiunea Centru (în special datorită creşterii vizitatorilor la muzee înregistrată în Municipiul Sibiu, dar şi în Sighişoara, Râşnov, Miercurea Ciuc sau Braşov), concomitent cu scăderea numărului de muzee din Bucureşti-Ilfov şi Centru şi a vizitatorilor în special în Sud-Vest (Craiova, Râmnicu Vâlcea, Tismana etc) şi Vest (Timişoara).

Oraşele concentrează populaţia cu un grad de pregătire ridicat, mai mult de 25% din populaţia urbană a absolvit studii universitare (faţă de 3,2% în mediul rural). Acest aspect se explică prin prezenţa covârşitoare a structurilor de învăţământ universitar în mediul urban – 107 universităţi în anul 2010 şi 622 din cele 624 de facultăţi din România. Municipiul Bucureşti rămâne unul dintre polii învăţământului universitar din ţara noastră, având cea mai mare pondere a studenţilor (36,9%), atât în sectorul public (22,0%), cât şi în privat (57,7%). Alte centre universitare în care studiază un număr mare de studenţi sunt următoarele: Cluj-Napoca (7,8%), Braşov (7,6 %), Iaşi (7,5 %) şi Timişoara (5,5%). Centrele universitare Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara concentrează împreună circa 60% din

60

numărul total de universităţi, numărul de studenţi înscrişi şi numărul cadrelor didactice universitare.

Fig. 49 Situaţia absolvenţilor pe niveluri educaţionale în anul şcolar 2009-2010 (sursa Sistemul educaţional din România – Date sintetice)

În anul 2010 în cele 107 universităţi din mediul urban în care erau înscrişi un număr de peste 672 mii studenţi şi activau un număr de aproape 30 mii de cadre didactice. Comparativ cu situaţia înregistrată la nivelul anului 1992, se constată o dinamică pozitivă atât în ceea ce priveşte dinamica numărului de universităţi (+73%), cât şi a personalului didactic (+64%), dar în special a numărului de studenţi înscrişi, care a crescut cu peste 185% (de trei ori mai mult decât numărul cadrelor didactice).

Pe regiuni de dezvoltare, analiza dinamicii în perioada 1992-2010, evidenţiază creşterea numărului mediu de studenţi per universitate în regiunile Sud (+386%) şi Centru (+274%), dar şi a numărului de cadre didactice per universitate în regiunea Sud (+146%) sau a raportului dintre numărul de studenţi per cadru didactic în regiunile Centru (+194%) şi Sud-Est (+147%).

Învăţământ

universitar

Universităţi (număr) Studenţi înscrişi (număr) Personal didactic (număr)


a 1992 2010 Dinamica

Nord-Est 8 15 88% 35,673 72,856 104% 2,761 3,851 39%

Sud-Est 5 7 40% 13,481 58,171 332% 947 1,655 75%

Sud 4 4 0% 6,555 31,875 386% 491 1,206 146%

Sud-Vest 3 4 33% 13,822 42,986 211% 1,037 1,593 54%

Vest 7 14 100% 27,266 72,261 165% 2,351 3,164 35%

61

Nord-Vest

10 17 70% 30,959 84,701 174% 2,444 5,471 124%

Centru 10 13 30% 18,029 87,625 386% 1,630 2,699 66%

Bucuresti-Ilfov

15 33 120% 89,884 222,04

7 147% 6,462 10,087 56%

ROMANIA 62 107 73% 235,66

9 672,52

2 185% 18,123 29,726 64%

Fig. 50 Numărul şi dinamica universităţilor, studenţilor şi personalului didactic pe regiuni de dezvoltare, Sursa INS

Şi în ceea ce priveşte învăţământul liceal în mediul urban are o puternică reprezentare – 93,5% din absolvenţii de la acest nivel se află la unităţi din mediul urban. În Figurile 33 şi 35 se poate observa că pe măsură ce nivelul educaţional creşte, acesta se îndreaptă către mediul urban. De altfel şi rata abandonului şcolar este mai mică în mediul urban decât în cel rural – 1,5% faţă de 1,6%. În ceea ce priveşte capacitatea personalului didactic – în mediul urban 97% din total este calificat faţă de 93,2% din mediul rural.

Fig. 51 Distribuţia populaţiei şcolare pe niveluri de educaţie şi şi medii de rezidenţă în anul şcolar 2009-2010 (sursa Sistemul educaţional din România – Date sintetice)

Un număr de aproape 2.700 de unităţi de învăţământ asigurau desfăşurarea educaţiei şcolare în mediul urban în anul 2010. În acestea erau înscrişi peste 1,77 milioane elevi şi lucrau circa 116 mii cadre didactice. Comparativ cu situaţia înregistrată în anul 1992 se constată o scădere cu 44% a numărului de unităţi de învăţământ, cu 31% a numărului elevilor înscrişi şi cu 21% a numărului personalului didactic.

La nivel regional, se remarcă regiunea Bucureşti-Ilfov, singura care înregistrează în perioada 1992-2010 o scădere (cu 20%), atât a numărului mediu de elevi per unitate de învăţământ, cât şi a numărului mediu de personal per unitate (cu 5%), precum şi una dintre cele mai mari scăderi ale raportului număr de elevi per personal didactic.

62

Învăţământ şcolar

Unităţi de învăţământ (număr)

Elevi înscrişi (număr) Personal didactic (număr)


a 1992 2010

Dinamica

Nord-Est 681 415 -39% 383,213 282,483 -26% 21,777 17,614 -19%

Sud-Est 564 361 -36% 352,515 224,245 -36% 18,790 14,000 -25%

Sud 653 360 -45% 327,662 227,426 -31% 17,903 14,677 -18%

Sud-Vest 500 238 -52% 254,764 189,337 -26% 14,666 12,193 -17%

Vest 548 236 -57% 233,320 180,008 -23% 13,679 11,773 -14%

Nord-Vest 706 380 -46% 324,245 234,784 -28% 19,512 16,396 -16%

Centru 765 383 -50% 347,334 216,495 -38% 20,628 15,276 -26%

Bucuresti-Ilfov

427 319 -25% 362,955 217,438 -40% 19,485 13,813 -29%

ROMANIA 4,844 2,692 -44% 2,586,00

8 1,772,21

6 -31% 146,440

115,742

-21%

Fig. 52 Numărul şi dinamica şcolilor, elevilor şi personalului didactic pe regiuni de dezvoltare, Sursa INS

Un alt aspect important evidenţiat de analiza evoluţiei învăţământului şcolar pe tipuri de unităţi de învăţământ, în perioada 1992-2010, este dispariţia şcolilor de maiştri şi a celor de arte şi meserii, precum şi reducerea dramatică a şcolilor postliceale, cu peste 75%. Toate acestea împreună au contribuit cu peste 50% din scăderea totală de peste 44% înregistrată de numărul de unităţi de învăţământ şcolar în perioada 1992-2010.

În privinţa învăţământului preşcolar, în anul 2010, în oraşele României existau un număr de circa 1.370 de grădiniţe în care erau înscrişi peste 364 mii de copii şi în care lucra un personal didactic de peste 22 mii de persoane.

Învăţământ preşcolar

Grădiniţe (număr) Copii înscrişi (număr) Personal didactic

(număr)


a 1992 2010

Dinamica

Nord-Est 469 172 -63% 59,473 53,700 -10% 3,430 3,099 -10%

Sud-Est 425 180 -58% 50,834 45,124 -11% 2,673 2,591 -3%

63

Sud 414 136 -67% 43,085 40,358 -6% 2,267 2,280 1%

Sud-Vest 379 96 -75% 33,831 33,620 -1% 1,873 1,987 6%

Vest 430 119 -72% 37,364 34,325 -8% 2,037 1,974 -3%

Nord-Vest 489 196 -60% 56,391 51,574 -9% 3,390 3,488 3%

Centru 536 243 -55% 61,017 52,943 -13% 3,475 3,365 -3%

Bucuresti-Ilfov

238 227 -5% 32,739 52,482 60% 2,397 3,249 36%

ROMANIA 3,380 1,369 -59% 374,73

4 364,12

6 -3% 21,542 22,033 2%

Fig. 53 Numărul şi dinamica grădiniţelor, copii înscrişi şi personalului didactic pe regiuni de dezvoltare, Sursa INS

Comparativ cu situaţia înregistrată la nivel naţional în anul 1992, se constată o scădere cu 59% a numărului total de grădiniţe, o scădere cu 3% a numărului de copii înscrişi şi o creştere de 2% a numărului personalului didactic. Ca urmare a acestor evoluţii se constată o creştere cu 140% a numărului mediu de copii per grădiniţă şi cu 153% a personalului didactic per grădiniţă, ceea ce se traduce în scăderea numărului de copii care revin per personal didactic, cu posibile efecte pozitive asupra calităţii actului de educaţie preşcolară din mediul urban.

Pe regiuni de dezvoltare, se constată evoluţia regiunii Bucureşti-Ilfov, singura cu o creştere a numărului de copiii înscrişi, cu cea mai mare creştere a personalului didactic şi cea mai moderată scădere a numărului de grădiniţe. Cu toate acestea, din cauza diferenţei mari, de peste 20%, dintre dinamica numărului de copii înscrişi şi cea a personalului didactic, în perioada 1992-2010 s-a înregistrat o creştere similară a numărului mediu de copii per personal didactic, cu posibile efecte negative asupra calităţii actului de educaţie.

2.1.8. Evoluţia urbanizării în România. Peisajul urban şi calitatea

arhitecturală

Funcţiunea principală a unui oraş este aceea de contact, de comunitate, de impunerea şi respectarea unor valori comune. Încă din antichitate agora (piaţa publică) reprezenta locul de contact al comunităţii, de integrare în societate. Pe lângă realizarea de locuinţe, de construcţii administrative sau religioase, o mare atentie era acordată spaţiilor publice, ce jucau diferite roluri – spaţiile unde se luau deciziile administrative, ca loc de procesiune, de comerţ sau chiar de reprezentaţii teatrale. Această atenţie pentru spaţiile publice s-a menţinut peste ani, devenind din elemente pur funcţionale (în

64

perioada medievală) în elemente estetice la nivelul oraşelor (în renascentism şi apoi în baroc) care dădeau unicitate şi valoare oraşelor – „reprezentând inima oraşelor”11.

În România cultura urbană a fost puternic influenţată de trecutul istoric, începând cu perioada de sub ocupaţie otomană pentru Moldova şi Ţara Românească sau habsburgică pentru Transilvania şi până în perioada comunistă şi post-comunistă.

Fig. 54 – Evoluţia reţelei de localităţi, sursa Atlasul Teritorial al României

Aceste aspecte au făcut ca oraşele din Moldova şi Ţara Românească să cunoască o abordare spaţială diferită faţă de oraşele din Transilvania. În acestea din urmă – influenţa central europeană s-a resimţit în modul de dezvoltare a oraşelor – cu spaţii publice concentrate în jurul construcţiilor reprezentative – primărie sau biserică.

Zidurile cetăţilor, bastioanele reprezintă astăzi adevărate puncte de atracţie, asigurând un mare potenţial turistic. În schimb, interdictia de construire a zidurilor de aparere în cadrul „Regatului” a condus la constituirea unor limite destui de „moi” la nivelul oraselor, facilitându-se o dezvoltare spontană, în jurul axelor comerciale. Sec XIX a reprezentat un moment de cumpană pentru oraşele din Moldova şi Ţara Românească. 11 Camillo Sitte – Arta construirii oraşelor

65

Fig. 55 – Plan Eforie Sud, sursa PUZ Zona Costieră (elab. INCD URBAN-INCERC)

Apariţia unui cadru juridic şi de reglementare apărut odată cu Regulamentul Organic (1831-1832) a condus la o organizare spaţială riguroasă a oraşelor – în special a celor port la Dunăre – Brăila, Giurgiu, Turnu Măgurele, Calafat, ale căror planuri erau de influenţă rusească. În cea de a doua jumătate a sec. XIX oraşele româneşti cunosc o puternică dezvoltare cu un impact semnificativ pentru urbanismul și arhitectura orașelor românești, fiind realizate mai multe construcţii valoroase în stil eclectic sau neoromânesc. Aceasta este şi perioada în care apar oraşele staţiune – cele de pe Valea Prahovei, Lacu Sărat de lângă Brăila (unde este construită prima linie de tramvai din ţară care iese din limitele unui oraş şi face legătura cu zona periurbană) sau staţiunea Mamaia la începutul sec. XX (după planurile arhitectului peisagist E. Recont), legată de oraşul Constanţa printr-o linie de cale ferată.

Fig. 56 – Foto Cazino şi Hotel Rex Mamaia şi Hotel Belona Eorie Sud, sursa PUZ Zona Costieră (elab. INCD URBAN-INCERC)

În perioada interbelică se continuă şi se rafinează modul de dezvoltare a oraşelor din România prin apariţia unor regulamente extrem de exigente (racordarea la infrastructura de transport şi edilitară, alinieri, aliniamente, regim de înălţime, raport spaţiu construit/spaţiu liber, etc.) cu potenţialele dezvoltări – apare relaţia administraţie – dezvoltare urbanistică – dezvoltatori imobiliari. Totodată se dezvoltă amenajările şi construcţiile în cadrul staţiunilor turistice – apar Cazinoul (1935) şi hotelul Rex (1936) din Mamaia, hotelul Belona din Eforie Sud.

66

Cei peste 40 de ani de comunism au pus o puternică amprentă asupra oraşelor, dezvoltarea estetică fiind înlocuită cu cea funcţionalistă – complementară cu dezvoltarea industrială promovată de regim. Este perioada în care populaţia oraşelor explodează ca urmare a migrării din zonele rurale – ceea ce conduce la alterarea culturii urbane, spiritului civic şi dezinteresul pentru spaţiul public. Concomitent suprafaţa oraşelor a cunoscut o puternică expansiune (atât pe orizontală cât şi pe verticală, fiind construite blocurile de locuinţe şi noi cartiere rezidenţiale în cadul oraşului cât si la periferia acestuia) dar şi o îndesire a construcţiilor de cele mai multe ori în cadrul cartierelor „dormitor”.

Fig. 57 – Vedere din şi cu Casa Poporului – program de dezvoltare urbană din perioada comunistă (sursa www.captivingromania.ro)

Este perioada când se pierd multe monumente istorice sau centre istorice, în special in perioada de după cutremurul din 1977, acestea fiind înlocuite cu construcţii specifice programului comunist (cartierul Uranus, ansamblul celor 3 pieţe comerciale – piaţa de flori, de peşte şi de carne din Bucureşti, zona centrală a municipiului Craiova). Acestea au survenit ca urmare a unor mari operaţiuni urbanistice – de regularizare a străzilor, crearea unor mari bulevarde încadrate de blocuri de locuinţe, sau construirea unor clădiri simbolice – Casa Poporului. Totuşi, după anul 1970 este demarat un program de dezvoltare a staţiunilor româneşti în cadrul căruia sunt construite mai multe hoteluri ce vor structura staţiunile şi care vor permite realizarea unui turism de masă.

Fig. 58 – Plan şi vedere aeriană staţiunea Mamaia, sursa PUZ Zona Costieră (elab. INCD URBAN-INCERC)

67

După 1990, în plin proces de descentralizare dar şi de schimbări economice majore (decăderea marilor ansambluri industriale), procesul de urbanizare a cunoscut noi forme, influenţate şi de tendinţa de migrare în zonele periurbane. În acest context, centrele oraşelor au devenit neatractive, fondul construit suferind multiple degradări, iar la baza principiului de planificare şi construire – omul a fost înlocuit cu maşina – oraşele se planifică în funcţie de aceasta – se ignoră trotuarele sau spaţiile pietonale în dauna străzilor, parcajelor, etc. Această expandare în teritoriu a oraşelor a generat şi dependenţa de automobil. Oraşele româneşti se confruntă cu un puternic fenomen de expansiune urbană, ce are ca efecte mutarea polilor de interes din oraş (din centru înspre periferie – exemplu zona nord a Bucureştiului), generarea de noi fluxuri si blocaje în trafic, un consum mai mare de energie, dar şi o segregare socială – izolarea indivizilor – negarea funcţiei specifice unui oraş.

Fig. 59 – Vedere de pe litoralul Mării Negre, sursa PUZ Zona Costieră (elab. INCD URBAN-INCERC)

Totodată, din lipsa de fonduri, de capacitate tehnică, dar şi sub aspectul descentralizării, administraţia publică a avut un rol minor, pasiv în evoluţia urbanistică a oraşelor româneşti. Supuse până în anul 2008 unei puternice presiuni imobiliare, oraşele au avut o dezvoltare haotică, cele mai afectate fiind oraşele mari sau oraşele staţiune.

O mare oportunitate de dezvoltare urbană a fost dată de fondurile europene (în special axa 1 din POR – dezvoltarea urbană, însoţită de alte programe ce au finanţat proiecte cu implicaţii la nivel urban), ce au adus oraşele româneşti în contextul competitivităţii, în care fiecare oraş este interesat să-şi sporească atractivitatea pentru investitori, turişti şi forţă de muncă cu o bună calificare.

68

Fig. 60 – Propunere amenajare pietonal – PIDU zona centrală Bucureşti (sursa www.observatorul urban.ro)

Tot în perioada contemporană se înregistrează o schimbare de abordare în ceea ce priveşte planificarea urbană – unde se caută o mai mare participare din partea comunităţii, o abordare integrată, o atenţie mai mare acordată spaţiului public, pietonalelor, iar oraşele reîncep să-şi recapete poziţia de centre de creativitate – spaţiile urbane găzduind diverse iniţiative culturale. De altfel – în urma reabilitării centrelor istorice se poate observa un mare interes al populaţiei pentru aceste zone ce au devenit extrem de atractive.

Calitatea arhitecturală

Arhitectura este un element fundamental al istoriei, culturii şi cadrului de viaţa; ea reprezintă unul din modurile esenţiale de expresie artistică din viaţa cotidiană a cetăţenilor şi constituie patrimoniul de mâine. O trăsătura importanta a societăţii umane si a culturii este reprezentată de exprimarea identităţii și a apartenenţei, expresia arhitecturală fiind adeseori purtătoarea unor astfel de nevoi culturale şi sociale şi, prin urmare, este important ca aceste influenţe să fie reprezentate în mod adecvat în activitatea de proiectare.

69

Calitatea arhitecturală a construcţiilor este apreciată drept un raport raţional între funcţiunea clădirilor, valoarea adăugată mediului, estetică, flexibilitate, durabilitate, atingerea unor standarde de calitate stabilite prin legislaţie specifică. Dacă în multe state europene realizarea construcţiilor publice se face prin concursuri de arhitectură iar obiectul de arhitectură rezultat reprezintă un adevărat simbol al calităţii, în România sunt puţine exemple de acest fel, legislaţia privind achiziţiile publice de proiectare în arhitectură şi urbanism nespecificând obligativitatea organizării unui concurs transparent.

Calitatea construcţiilor noi dar şi a intervenţiilor asupra celor existente, fără valoare semnificativă sau, dimpotrivă, de patrimoniu sau situate în zone protejate, a reabilitărilor, a spaţiilor publice, etc, dă totodată măsura pregătirii profesionale a proiectanţilor şi a funcţionarilor autorităţilor publice care autorizează intervenţiile. Nu în ultimul rând, calitatea arhitecturii ilustrează stadiul de cultură al unei societăţi. Este deci nevoie de formare continuă a specialiştilor, dar şi de educare a publicului larg, începând chiar de pe băncile şcolilor, în ideea dezvoltării aprecierii valorilor culturale arhitecturale şi patrimoniale şi a introducerii elementelor de limbaj formal.

Patrimoniul construit şi cultural naţional se găseşte într-o stare continuă de degradare care avansează într-un ritm mai rapid decât măsurile de protejare sau conservare, din multiple cauze, printre care:

- Carenţe legislative sau interpretări/ aplicări defectuoase ale legilor în vigoare sau neînţelegerea conceptelor actuale din domeniu.

- Nivel scăzut de informare şi responsabilizare a cetăţenilor şi administratiei asupra valorilor patrimoniale,

- Lipsa capacităţii instituţionale în gestionarea problemei patrimoniului, atât la nivelul administraţiei centrale cât şi a instituţiilor care au preluat prin descentralizarea administrativă o parte din responsabilităţi. Construcţiile de patrimoniu sunt doar „listate”, fără a fi identificate instrumente de intervenţie. De asemenea, nu există o ierarhizare a acestor construcţii de patrimoniu (în afara sintagmei – de interes naţional sau local), care să asigure o prioritizare a intervenţiilor pentru anumite clădiri sau pentru anumite zone.

- Strategiile elaborate de autorităţi, care deşi arată preocupare faţă de domeniu, nu sunt puse în aplicare; suprapuneri de responsabilităţi între instituţiile implicate (centrale, locale).

- Lipsa resurselor pentru intervenţii de urgenţă.

- Absenţa unei politici "fiscale" pentru încurajarea şi susţinerea proprietarilor în realizarea intervenţiilor constructive pe clădirile monument istoric sau în zone protejate.

- Dispariţia treptată a meşterilor şi a meseriilor tradiţionale datorată înlocuirii materialelor originale ale constructiilor cu surogate.

70

- Apariţia de noi construcţii (cu regim de utilizare al terenului mai mare si cu o arhitectura complet straina zonei) care agreseaza ambianta și identitatea locala

Din punct de vedere legislativ, România s-a aliniat la curentul european prin adoptarea documentelor cu privire la patrimoniu şi arhitectură, ratificând convenţii şi transpunând în legislatia naţională directivele europene din domeniu. Demersului legislativ i-a lipsit însă coerenţa, iar slaba aplicare a legislaţiei existente şi absenţa unei politici clare în domeniu a facilitat nenumărate abuzuri. Pe lânga toate acestea, în România se păstrează concepţia tradiţională prin care protejarea patrimoniului cultural ţine, la nivel de înţelegere, de protejarea arhitecturii de obiect, rupt de context, în totală contradicţie cu concepţia actuală europeană care prevede conştientizarea potenţialului dimensiunii istorice a mediului în totalitatea lui.

Peisajul cultural urban, locul memoriei colective care conferă caracterul distinctiv al unui oraş, a fost profund agresat în lipsa unor strategii sau politici integrate ale zonelor protejate ale oraşelor sau din lipsa de viziune a proiectelor urbane. Multe dintre clădirile valoroase situate în zone protejate nu sunt clasate, iar clădirile care formează ansambluri clasate drept monumente istorice nu sunt nominalizate individual, toate acestea ducand la demolări şi speculă cu terenurile astfel eliberate de construcţii. Presiunile economice au dus la agresarea zonelor protejate şi a centrele oraşelor prin intervenţii arhitecturale care răspund nevoilor de moment ale pietei imobiliare, în detrimentul unei strategii de dezvoltare durabile, pe termen lung.

Agresiunile asupra ţesutului urban nu constau doar în intervenţii noi lipsite de valoare, care ies din scară sau contrastează prin materialele folosite; lucrările de reparaţii sau reabilitări greşit întreprinse aduse anvelopantei clădirilor vechi, nefolosirea metodelor şi materialelor tradiţionale care dau măsura unei imagini a oraşului care şi-a pierdut din esenţa iniţială. Agresiunea constă şi în amplasarea echipamentelor tehnice, a celor edilitare şi a mijloacelor de publicitate stradală pe clădiri şi în spaţiile publice.

Fig. 61 – Imagine cu râul Colentina, Bucureşti

71

În conformitate cu legea privind protejarea monumentelor istorice, obligaţiile de întreţinere în bună stare a imobilelor clasate ca monumente istorice revin proprietarilor privaţi sau publici ai acestora. Legea 422/2001 prevede, de asemenea, obligaţiile autorităţilor publice privind protejarea monumentelor istorice. Cu toate acestea, intervenţia autorităţilor publice: locale, judeţene sau naţionale, este mult îngreunată atât datorită bugetelor locale reduse cât şi din cauza legislaţiei române care nu permite utilizarea banilor publici pentru finanţarea lucrărilor executate asupra imobilelor proprietate privată. Până în prezent, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional nu a legiferat proceduri vizând acordarea de sprijin financiar din partea autorităţilor publice centrale şi locale pentru reabilitarea clădirilor istorice. În acelaşi sens, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului a iniţiat Legea nr. 153/2011 privind măsuri de creştere a calităţii arhitectural-ambientale a clădirilor, în care, din păcate, în forma aprobată de Parlamentul României sunt exceptate de la aplicare clădirile şi ansamblurile clasate sau în curs de clasare ca monument istoric.

Peisajul cultural rural şi industrial a cunoscut, de asemenea, o lungă perioadă de distrugeri şi alterări fie din ignoranţă, abandon sau din presiuni imobiliare. Legea nr. 451 din 8 iulie 2002 pentru ratificarea Convenţiei europene a peisajului, adoptată la Florenţa în 20 octombrie 2000, completată de modificarea adusă Legii 350 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul (art. 18) asigură, începând cu anul 2009, identificarea, conservarea, punerea în valoare şi păstrarea identităţii locale a teritoriilor având valoare particulară în materie de arhitecturală şi patrimoniu natural sau construit, ori fiind mărturii ale modurilor de viaţă, de locuire sau de activitate şi ale tradiţiilor industriale, artizanale, agricole sau forestiere. Acest lucru, împreună cu iniţiative ale autorităţilor locale pentru întocmirea de ghiduri de construire pentru zone rurale încep să asigure protecţia, managementul şi amenajarea peisajului natural şi cultural.

Din perspectiva imaginii și compoziţiei urbane, o mare problemă este ignorarea cursurilor de apă din interiorul oraşelor. Deşi acestea reprezintă un potenţial uriaş prin particularizarea spaţiului urban, pentru activităţi de loisir, pentru asigurarea unui climat urban optim, pentru furnizarea unor soluţii de transport sau pentru energie, acestea nu beneficiază de un interes ridicat din partea administraţiilor. Nu se acordă atenţia cuvenită fronturilor la apă (deși în alte ţări aceste zone fac obiectul concursurilor de arhitectură și urbanism).

Aceleaşi aspecte se înregistrează şi în cazul oraşul dunărene, care nu utilizează potenţialul natural pe care îl au. Din cauza condiţiilor naturale (zone inundabile), în cele mai multe cazuri malurile Dunării sunt utilizate ca zone industriale aferente infrastructurii portuare şi mai puţin ca spaţii destinate funcţiunilor de loisir.

72

2.1.9. Dinamica spaţială a localităţilor urbane: expansiune urbană necontrolată

Potrivit studiilor ESPON aproape tot teritoriul României trebuie să răspundă la două provocări esenţiale pentru menţinerea pe piaţa economică europeană, reprezentate de scăderea populaţiei cauzată de sporul natural negativ dar mai ales de migraţia populaţiei (şi în special a forţei de muncă, iar în ultimii ani a celei calificate) şi expansiunea urbană necontrolată.

Expansiunea urbană reprezintă împrăştierea necontrolată şi neplanificată a dezvoltării urbane în zonele periferice ale oraşelor; termenul fiind utilizat pentru a exprima creşterea expansivă, rapidă şi uneori nefundamentată a marilor arii construite. Urban sprawl este caracterizat prin mai multe modele de utilizare a terenului, cum ar fi utilizarea monofuncţională a terenului (zonă comercială, rezidenţială sau industrială), zone cu comunităţi dependente de automobil, zone cu densitate scăzută în utilizarea terenului dar cu o scară mare a dezvoltărilor în raport cu vechile zone (drumuri cu profile mai largi, mari centre comerciale cu spaţii de parcare imense) şi cu o slabă diversitate în proiectare, creând uneori un sentiment de mediu urban uniform. Elementele caracteristice zonelor în care se prezintă fenomenul de expansiune urbană necontrolată, indiferent dacă vorbim de scara macro-teritorială, la nivel de oraş, sau la scară micro, la nivel de cartier, de zonă, sunt:

1. dezvoltarea de zone monofuncţionale – fie că este vorba de locuinţe, comerţ, afaceri. Aceasta contribuie şi la uniformizarea zonei şi intrarea în anonimat, se construiesc zeci de locuinţe tip, neglijând particularităţile zonei şi specificul şi trăsăturile fiecărui proprietar;

2. zone cu o slabă densitate a populaţiei, fiind vorba,de zone de locuinţe individuale, cu loturi mari, ceea ce determină un consum ridicat de teren;

Fig. 62 – imagini de la periferia Bucureştiului, sursa prezentare dr. Bogdan Suditu la Conferinta Regionala de Urbanism - Iasi 2011 „Starea Orasului, Radiografia Tranzitiei” - 7 aprilie 2011

3. zone cu comunităţi dependente de automobile – dezvoltarea acestor zone a fost făcută în mod organic, neplanificat de către administraţia locală. Prin urmare, aceste dezvoltări nu sunt făcute pe direcţia mijloacelor de transport în comun,

73

singura posibilitate de transport fiind maşina personală, care în cazul acesta, este necesară tuturor membrilor familiei, creând mari dificultăţi la nivelul persoanelor în vârstă și a copiilor. În aceste zone atenţia este concentrată în jurul asigurării necesarului de spaţii de parcare şi de manevră pentru maşini, de cele mai multe ori fiind trecută cu vederea importanţa pietonului si a spatiilor utilizate de acesta.

4. dezvoltări iniţiate de către mediul privat, cu o slabă implicare a segmentului public – aceasta este şi explicaţia pentru absenţa spaţiilor destinate pietonilor, destinate contactului social. Fiind vorba de mediul privat, aceştia vor fi interesaţi să-şi recupereze investiţia cât mai repede şi să obţină profit. Prin urmare sunt interesaţi să dezvolte cât mai multe locuinţe, pe care să le vândă sau să le închirieze, ignorând cu bună ştiinţă zona destinată circulaţiei, ce nu aduce bani în mod direct. Tot din acest motiv, dezvoltările se fac doar pentru un anumit sector, nu în mod integrat, pentru a se asigura o predictibilitate a rezultatelor. Prin urmare avem de-a face, în special în ţările estice, de subdimensionarea domeniului public, tendinţă ce va spori problemele legate de trafic.

Trecerea de la un sistem centralizat excesiv la un sistem excesiv de descentralizat, schimbarea profilului economic dat de decăderea industrială, dezvoltarea economică de după anul 2002 nu aveau cum să nu lase urme asupra profilului spaţial al localităţilor din România.

74

Fig. 63 – Sporul migratoriu – atracţia zonei periurbane (Sursa - Metodologie pentru identificarea întinderii si structurii zonelor metropolitane în România )

Analiza datelor statistice relevante la nivelul oraşelor din Romania indică o tendinţa de extindere necontrolata a spaţiului urban care generează o serie de aspecte negative precum degradarea mediului natural, consumul ireversibil de teren si distante ridicate care conduc la dependenţa de automobile, generând fluxuri importante de autovehicule, scăderea eficientei sistemelor de transport si a calităţii mediului natural.

În perioada 1993-2010 suprafaţa totală a intravilanului localităţilor urbane din România a înregistrat o creştere de 87%. Această creştere s-a datorat pe de o parte extinderii suprafeţei intravilanului pentru unele oraşe deja existente, iar pe de altă pate declarării de noi oraşe. Trebuie specificat faptul că în această perioadă popualţia urbană a scăzut cu mai mult de 6%, chiar dacă între timp au apărut aproximativ 60 de noi localităţi urbane.

Dinamica regională a

intravilanului Suprafaţa totală a intravilanului

oraşelor (ha)

Suprafaţa medie a intravilanului oraşelor

(ha)

75

1993 2010 Dinamic

a 1993 2010 Dinamica

Nord-Est 25,583 54,981 115% 799 1,195 50%

Sud-Est 33,214 43,728 32% 1,006 1,249 24%

Sud 36,815 55,379 50% 856 1,154 35%

Sud-Vest 21,170 41,833 98% 662 1,046 58%

Vest 30,203 44,994 49% 863 1,071 24%

Nord-Vest 29,689 71,277 140% 848 1,658 95%

Centru 34,430 69,720 102% 717 1,223 71%

Bucureşti-Ilfov 15,673 42,714 173% 7,837 4,746 -39%

ROMANIA 226,777 424,626 87% 872 1,327 52%

Fig. 64 – Dinamica suprafeţei intravilanului oraşelor(sursa INS)

Sunt edificatoare exemplele unor municipii mari ca Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Craiova şi Braşov sau a unor oraşe mai mici cum ar fi Mioveni (Argeş), Zărneşti (Braşov), Bocşa (Caraş-Severin), Năvodari (Constanţa), Titu (Dâmboviţa), Buftea (Ilfov), Borşa (Maramureş), Sovata (Mureş) şi Horezu (Vâlcea), a căror suprafaţă a intravilanului a crescut cu peste 1.000 hectare, în perioada 1993-2010.

Motivele care au determinat luarea deciziei de creştere a spaţiului intravilan au fost variate, predominante fiind totuşi cele legate de extinderea spaţiului construit pentru locuinţe, crearea unor zone comerciale sau a unor parcuri industriale, localizate de regulă la limita oraşelor şi în lungul principalelor cai de comunicaţii.

Există şi situaţii în care suprafaţa intravilanului unor oraşe s-a diminuat, cum este cazul oraşelor Mizil (Prahova) – cu aproape 1.500 ha, Ploieşti (Prahova) – cu peste 900 ha, Galaţi – 432 ha, Slănic Moldova (Bacău) – aproape 400 ha, Petrila (Hunedoara), Feteşti (Ialomiţa), Mărăşeşti (Vrancea), Zlatna (Alba), Boldeşti-Scăeni (Prahova), Ianca (Brăila), Vaşcău (Bihor), Pogoanele (Buzău), Anina (Caraş Severin) şi Plopeni (Prahova), sau mai nou Miercurea Ciuc. În aceste situaţii, reducerea suprafeţei intravilanului a vizat, de regulă, suprafeţe industriale care în urma scăderii sau lichidării activităţilor industriale au determinat autorităţile să decidă scoaterea acestora din suprafaţa intravilanului localităţii. De altfel, o analiză mai atentă evidenţiază că acest fenomen este specific unor oraşe industriale, care au cunoscut un amplu proces de dezindustrializare, cu precădere în perioada de până în anul 2000.

La nivel regional, se evidenţiază o creştere mai intensă a suprafeţei totale a intravilanului oraşelor din regiunea Bucureşti-Ilfov, urmată de Nord-Vest, Nord-Est şi Centru, toate cu creşteri de peste 100% în perioada 1993-2010, în timp ce regiunile Sud-Est, Vest şi Sud au înregistrat cele mai reduse creşteri, de sub 50%.

76

Creşterea de peste 170% înregistrată în regiunea Bucureşti-Ilfov se datorează şi creşterii numărului de oraşe în regiune, precum şi creşterii suprafeţei intravilanului celor două oraşe iniţiale, cu peste 11.300 ha. Cea mai mică creştere s-a înregistrat în regiunea Sud-Est, de doar 32%.

Concluziile unui chestionar elaborat de MDRT în anul 2008 confirmă faptul că expansiunea urbană necontrolată este un fenomen specific majorităţii oraşelor din România. La întrebarea dacă se confruntă cu expansiunea urbană necontrolată, majoritatea oraşelor a răspuns afirmativ. În ceea ce priveşte procentul de creştere al intravilanului din anul 1990 până în 2008, se constată o creştere constantă a acestora dar se remarcă localităţile în care intravilanul a crescut cu peste 400% - Borşa, Bragadiru sau Miercurea Nirajului din judeţul Mureş. La întrebarea cu privire la fenomenele care au generat expansiunea urbană necontrolată, din cele 226 de oraşe care au răspuns la întrebare 46 au afirmat că presiunea imobiliară a fost cel mai puternic fenomen, 19 au ales activităţile economice iar 136 au afirmat că la baza expansiunii a fost combinaţia celor două elemente. Ca mod de prezentare a expansiunii la scara macro-teritorială – cele mai multe oraşe au susţinut faptul că tipologia cea mai întâlnită este cea dispersată – 92; 47 au opinat pentru extinderea liniară, în lungul principalelor axe de transport; şi numai 20 au fost pentru extinderea de tip pată de ulei, în anumite zone de interes din zona peirurbană a oraşelor.

Fig. 65 – Localităţile care se confruntă cu fenomenul de expansiune urbană, rezultat al chestionarului MDRT, 2008

77

Fig. 66 – Procentul de creştere al intravilanului, chestionar MDRT, 2008

Boom-ul înregistrat în primii 10 ani de la Revoluţie nu e întâmplător, „ci s-a bucurat de un cadru legislativ în formare”, legea ubanismului şi a amenajării teritoriului, precum şi prima generaţie de PUG-uri au apărut abia în jurul anului 2000. De altfel expansiunea urbană necontrolată a fost „susţinută” atât de lipsa sau insuficienţa instrumentelor de reglementare dar şi de incapacitatea instituţională – administraţii subdimensionate sau de lipsa cooperării intercomunale. Nu în ultimul rând absenţa administraţiei publice din poziţia de planificare a noilor dezvoltări, lipsa unei abordări pro-active şi lipsa măsurilor de regenerare a cartierelor au fost elemente cheie ce au favorizat expansiunea urbană necontrolată.

Se pot identifica şi câteva aspecte pozitive, dar care nu vor produce efecte pe termen lung dacă în perioada următoare nu vor fi luate măsuri de diminuare a efectelor expansiunii urbane necontrolate:

rezultatul unei atractivităţi sporite a oraşului;

rezultatul unei creşteri a nivelului economic al acestuia;

prin acest fenomen oraşul poate să răspundă cerinţelor formulate de investitori, locuitori, etc.

78

Fig. 67 – Fenomene care au generat expansiunea urbană, chestionar MDRT, 2008

Fig. 68 – Tipologii ale expansiunii urbane, chestionar MDRT, 2008

Expansiunea urbană necontrolată este un fenomen extrem de complex, ce implică o multitudine de domenii şi de actori, cu efecte extrem de numeroase. Expansiune urbană necontrolată reprezintă colonizarea urbana a zonelor rurale, în special a celor

79

agricole, care, chiar daca reprezinta un proces ne-planificat, nu este totodata si unul „natural” indus de necesitate, ci un exponent al dezvoltării speculative, ce se sprijină şi se foloseşte de anumite necesităţi ale populaţiei sau ale activităţilor economice.

Indiferent de scara teritorială de la care este privită, fie la nivel de regiune, la scara oraşului, fie la nivelul cartierului, expansiunea urbană necontrolată aduce direct sau indirect costuri foarte mari pentru administraţiile locale dar şi pentru populaţie. Pierderile economice sunt dublate de cele sociale, pentru că expansiunea urbană necontrolată izolează, segregă, uniformizează promovând anonimatul. Ilustrând un vis fals al locuirii în mijlocul naturii, expansiunea transformă noul locatar în distrugătorul acesteia. Promovând interesul privat în dauna celui public, expansiunea neagă specificul unui oraş, acela de spaţiu de contact social, mixitate funcţională şi socială, de spaţii construite la scara pietonului.

Zonele cu specificităţi geografice sunt extrem de vulnerabile prin potenţialul turistic pe care îl dezvoltă. Presiunea în aceste zone este reprezentată-generata de apariţia noilor zone rezidenţiale (constituite de cele mai mult ori case de vacanţa). Riscul este dat de incapacitatea reţelelor edilitare, a retelei de transport public și a sistemului de management al deşeurilor, de a prelua si a deservii optim un numat tot mai mare de utilizatori. De asemenea, se poate observa faptul că zonele cu potenţial natural din jurul centrelor urbane sunt extrem de vulnerabile, fiind vânate de cei ce îşi doresc o casă în mijlocul naturii.

Prin complexitatea pe care o are, expansiunea urbană necontrolată nu este numai un fenomen apărut la schimbarea tendinţelor de urbanizare ci reprezintă un model de dezvoltare urbană, chiar dacă unul ne-sustenabil.

Fig. 69 – Evoluţii ale intravilanului, chestionar MDRT, 2008

80

Fig. 70 – Perspecitve aeriene realizate în zone cu tendinţa crescută de expansiune, aflate în zona periferică a municipiului București (sursa: Bing maps)

81

Fig. 71 – Imagine realizată intr-o zonă perierică a Bucureştiului, sursa prezentare dr. Bogdan Suditu la Conferinta Regionala de Urbanism - Iasi 2011 „Starea Orasului, Radiografia Tranzitiei” - 7 aprilie 2011

2.1.10. Coeziune sociala şi incluziune: segregarea socio-spaţială în oraşele din România

Crearea unor societăţi inclusive care asigură participarea tuturor categoriilor de popuaţie la viaţa economică, socială și culturală constituie una dintre priorităţile-cheie avute în vedere de către UE pentru deceniul următor. Incluziunea socială poate fi definită ca fiind ”un proces care să garanteze că cei aflaţi risc de sărăcie și excluziune socială obţin oportunităţile și resursele necesare pentru a participa pe deplin la viaţa economică, socială și culturală și să bucură de un standard de viaţă și bunăstare, considerate normale în societăţile în care trăiesc"12.”

O măsură cheie a coeziunii sociale este gradul de segregare rezidenţială la nivel de cartier în cadrul orașelor, adică inegalitatea între caracteristicile medii ale populaţiei dintre cartiere. Oamenii se asociază spaţial în funcţie de caracteristicile economice, sociale și culturale, și anume: etnie, venituri, rata șomajului, stil de viaţă. Acest proces de segregare conduce la crearea unor zone omogene la nivel de cartier din punct de vedere al acestor caracteristici.

Datele statistice cu privire la fenomenul segregării socio-spaţiale sunt limitate în România, iar dimensiunea spaţială a sărăciei este încă insuficient exploatată de către cercetători.

În ciuda datelor statistice limitate chiar și la nivel european, un studiu din anul 201013 concluzionează că segregarea socio-spaţială este un proces care se manifestă la nivelul

12 Joint report by the Commission and the Council on social inclusion, EC, 2004

13 Second State of European cities Report, 2010, CE, DG REGIO

82

orașelor din Europa, chiar dacă acest proces pare mai puţin răspândit decât în orașele din America de Nord. Dacă analizăm rata șomajului la nivel intraurban, același studiu indică faptul că diferenţele în ratele șomajului la nivel de cartiere tind să fie mai mari pe măsură ce orașele sunt mai mari și acestea înregistrează rate mai mare ale șomajului.

Fig.72 Rata șomajului la nivel intraurban în anumite orașe europene, 2001 (sursa: State

of European Cities Report, 2007, CE)

La nivelul oraşelor româneşti – problemele de ordin social sunt generate de sărăcie, şomaj, lipsa utilităţilor, accesibilitate, calitatea spaţiului construit, aspecte care încurajează amplificarea fenomenului de segregare socială la nivelul cartierelor.

Lipsa unor intervenţii coordonate şi focalizate a condus la apariţia unor cartiere defavorizate la nivelul oraşelor româneşti (în general cartierele periferice dar în unele cazuri şi zonele centrale – spre exemplu - Bucureşti, Bistriţa), cu un fond construit în stare precară, cu infracţionalitate ridicată, cu abandon şcolar, etc.

83

O altă problemă la nivelul oraşelor româneşti din perspectiva socială este dată de segregarea socială provocată prin fenomenul de expansiune urbană, care s-a înregistrat în oraşele româneşti indiferent de mărime sau rang. Au apărut aşa numitele gated communities – ansambluri rezidenţiale destinate numai unei anumite categorii sociale, care se izolează faţă de restul oraşului, negând funcţiunea specifică a mediului urban – acela de contact social.

2.2. Guvernarea urbană, sistemul de planificare şi instrumente de dezvoltare urbană

2.2.1. Administraţie publică

Conform Legii 215 din 2001 a administraţiei publice locale, administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice şi eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale. În studiul realizat în cadrul Grupului de lucru pentru administraţie publică, coordonat de către Ministerul Administraţiei şi Internelor a fost identificată ca o problemă definitorie la nivelul administraţiei publice locale- capacitatea administrativă insuficientă, ce este reflectată în structuri de management neperformante, abilităţi nesatisfăcătoare ale funcţionarilor publici, cooperare interinstituţională inadecvată, care conduc într-un final la calitatea slabă a serviciilor furnizate cetăţenilor.

Fig. 73 – Veniturile administraţiilor publice locale în anul 2011 (sursa-analiza socio-economică realizată în cadrul Grupului de lucru pe administraţie publică)

Totodată, după cum se poate observa şi din Figura 71, veniturile proprii ale localităţilor au o pondere destul de limitată – de mai puţin de 18%, cu toate că procentul a înregistrat cresteri în ultimii ani. Acest aspect limitează posibilităţile localităţilor urbane de a-şi dezvolta proiecte de dezvoltare urbană care să conducă la reabilitarea fondului construit şi a spaţiilor publice.

Având în vedere puternicele interacţiuni înregistrate între localităţi – atât la nivelul administraţiilor în furnizarea serviciilor către populaţie într-un mod cât mai eficient, sau pentru pentru coordonarea planificării şi corelarea modului de utilizare a terenului; cât şi la nivelul populaţiei sau al firmelor, în funcţie de amplasarea locuinţei şi a locului de muncă, respectiv sediu şi piaţa de desfacere, în ultimii ani au fost încheiate foarte multe parteneriate între administraţiile publice locale. În momentul de faţă sunt înregistrate la nivel naţional 620 de asociaţii de dezvoltare intercomunitară, din cadrul cărora 186 sunt cu participarea a cel puţin o localitate urbană (30%). Din aceste 186 de ADI, 8 reprezintă Zonele Metropolitane pentru Braşov, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Iaşi,

84

Oradea, Târgu-Mureş şi Timişoara. O altă asociaţie de dezvoltare intercomunitară o reprezintă cea aferentă polului de creştere Ploieşti iar pentru Baia Mare este constituit un sistem urban. Aceste parteneriate dintre autorităţile locale reprezintă o condiţie cheie pentru asigurarea unei dezvoltări durabile și coerente. De altfel, în prezent, orașele nu mai pot fi analizate doar în limitele administrative, fără să se ia în considerare teritoriul periurban, ca zonă de susţinere pentru bunuri, forţă de muncă sau resursă de teren. Masa economică și socială nu poate fi redusă doar la un oraș, fără să fie considerată și zona de influenţă a acestuia. Din păcate, în foarte multe cazuri, asociaţiile de dezvoltare nu includ toate localităţile aflate în zona de susţinere/influenţă a orașului nucleu, apărând discontinuităţi în aboradări și activităţi, neasigurarea contiguităţii spaţiale diminuează capacitatea asociaţiei de a forma un pol urban puternic și atractiv.

Un element de potenţial in cooperarea intercomunitară care poate juca un rol important in crearea unei reţele policentrice echilibrate este Sistemul urban Brăila-Galaţi. Pentru consolidarea acestui sistem urban ,afirmat ca atare în cadrul legii 351/2001 privind aprobarea PATN, Secţiunea IV – Reţeaua de localităţi, s-au făcut eforturi susţinute in ultimii ani atât cu sprijinul guvernului cât şi al consiliilor judeţene, fiind necesară continuarea acestor demersuri pentru a se putea asigura roul acestor conurbaţii, ce polarizează aproape 700.000 de locuitori, atât în dezvoltarea zonei de est a ţării dar şi în contextul Strategiei Dunării.

Alte asociaţii care ar trebui să îşi consolideze parteneriatul şi să-şi diversifice activităţile desfăşurate în comun – sunt cele ale staţiunilor de pe Valea Prahovei sau ale localităţilor din Valea Jiului de Vest, care în prezent sunt constituite pentru dezvoltarea turismului ex. (organizarea Festivalului Olimpic al Tineretului European), alimentarea cu apă, canalizare şi managementul deşeurilor, respectiv transport şi managementul situaţiilor de urgenţă. De altfel, numai 16 ADI au ca scop coordonarea planificării urbane şi teritoriale, cele mai multe – 51 (27%) fiind constituite pentru asigurarea alimentării cu apă şi canalizare, iar 40 (21%) având ca scop principal coordonarea activităţilor cu privire la managementul deşeurilor.

85

Fig.74 – Zonele metropolitane existente şi propuse (în cazul Bucureştiului)

2.2.2. Instrumentele legale de planificare urbană şi teritorială

In conformitate cu legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, cu modificările și completările ulterioare, gestionarea spaţiala a teritoriului urmăreşte sa asigure indivizilor şi colectivităţilor dreptul de folosire echitabila si responsabilitatea pentru o utilizare eficienta a teritoriului, condiţii de locuire adecvate, condiţii de muncă, de servicii şi de transport ce răspund diversităţii nevoilor şi resurselor populaţiei, reducerea consumurilor de energie, asigurarea protecţiei peisajelor naturale şi construite, conservarea biodiversităţii şi crearea de continuităţi ecologice, securitatea şi salubritatea publică, raţionalizarea cererii de deplasări, calitate estetica şi arhitecturală, protejarea identităţii arhitecturale şi culturale a localităţilor urbane şi rurale."

În vederea asigurării condiţiilor de dezvoltare urbană durabilă, prevederile legale au prevăzut un set de activităţi şi instrumente dintre care ne vom referi doar la elaborarea strategiilor, politicilor şi programelor de dezvoltare urbană şi teritorială şi la elaborarea planurilor de amenajarea teritoriului şi de urbanism.

În conformitate cu legea 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, cu modificările și completările ulterioare, Planul urbanistic general are atat caracter director şi strategic, cat şi caracter de reglementare, reprezentând principalul instrument de planificare operaţională, constituind baza legala pentru realizarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare. Fiecare unitate administrativ-teritorială are obligaţia să işi

86

întocmească şi să işi aprobe Planul urbanistic general, care se actualizează periodic la cel mult 10 ani."

Planul de urbanism general conţine:

a) diagnosticul prospectiv, realizat pe baza analizei evoluţiei istorice, precum şi a previziunilor economice şi demografice, precizând nevoile identificate în materie de dezvoltare economică, socială şi culturală, de amenajare a spaţiului, de mediu, locuire, transport, spaţii şi echipamente publice şi servicii;

b) strategia de dezvoltare spatiala a localităţii;

c) regulamentul local de urbanism aferent acestuia;

d) planul de acţiune pentru implementare şi programul de investiţii publice."

e) prin planurile de urbanism general se definesc zonele de regenerare urbană .

Cu toate acestea în numeroase cazuri PUG-urile nu sunt abordate ca procese în continuă schimare, ci ca elemente statice care nu iau în considerare activităţile economice dinamice și necesităţile sociale înregistrate la nivelul ariei urbane. Datoriă acestui fapt apar numeroase discrepanţe între abordarea autorităţilor publice cu privire la dezvoltarea orașului și intresele comunităţilor, fapt demonstrat prin derogările de la RGU realizate prun PUZ, instrument “prin care energia investiţonală privată se consumă relativ independent de planurile de dezvoltare ale unei localităţi”14

În conformitate cu analizele efectuate de MDRT, pentru 59 % dintre unitaţile administrativ-teritoriale (atât urbane cât şi rurale ) din România, există planuri urbanistice generale în vigoare iar pentru cca 41% dintre acestea, termenele de actualizare ale planurilor urbanistice generale au fost deja depăşite, dintre care doar o parte dintre ele aflandu-se în proces de actualizare, datorită lipsei resurselor financiare.

În contextul ne-finalizării băncilor de date urbane la nivelul administraţiei, şi a lipsei cadastrului general există dificultăţi majore în realizarea/actualizarea documentaţiilor de urbanism.

Din punct de vedere calitativ, datorita vechimii documentaţiilor, cu precădere la oraşele mici şi mijlocii, se constată deficienţe în privinţa lipsei viziunii strategice şi reducerea la reguli simple de dezvoltare. În foarte multe cazuri, strategiile de dezvoltare ale localităţilor (chiar și în cazul planurilor integrate de dezvoltare urbană) se constată o lipsă a corelării dintre acestea și prevederile documentaţiilor de urbanism.

În prezent modalitatea de realizare şi implementare a documentaţiilor de urbanism este în curs de reformare în conformitate cu angajamentele europene atât în ceea ce priveşte dezvoltarea urbană integrată dar şi cu obligaţiile cu privire la implementarea directivei INSPIRE.

Marile municipii (Timişoara, Cluj, Bucureşti ) au în curs de actualizare planurile de urbanism general având o abordare integrată a dezvoltării urbane şi orientată spre

14 Vera MARIN – Planificare integrată și cercetare interdisciplinară pentru dezvoltarea urbană durabilă și

competitivă a României, 2012, editura INCD URBAN‐INCERC, pag. 43

87

implementare prin proiecte, putând asigura cadrul strategic necesar pentru pregătirea perioadei 2014-2020.

O altă problemă cu care se confruntă oraşele româneşti, în special cele din Moldova şi Ţara Românească – este reprezentată de lipsa cadastrului general şi transpunerea acestuia în format informaţional, rezultând numeroase situaţii de conflict prin suprapunerea terenurilor – având ca rezultat specula imobiliară, întârzierea implementării proiectelor (în unele cazuri pierderea finanţării). Totodată nu există o situaţie clară a reţelelor, fapt pentru care avizele furnizorilor rămân necesare, chiar dacă întârzie şi îngreunează procesul de elaborare a documentaţiilor de urbanism (inclusiv prin numărul mare de avize ce trebuie obţinute) au a celor necesare autorizării construcţiilor. În unele situaţii, ambiguitatea amplasării reţelelor edilitare şi lipsa de dialog şi cooperare dintre furnizorii de servicii (alimentare cu apă, canalizare, energie electrică, gaze, fibră optică) şi administraţiile publice locale, produc daune nu doar imaginii urbane ci şi eficienţei economice a investiţiilor in infrastructura localităţilor.

Lipsa cadastrului unitar la nivel naţional şi lipsa unei anexe grafice la legea 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României conduc la neclarităţi privind limitele administrative ale unităţilor administrativ teritoriale, şi automat la blocarea investiţiilor şi a serviciilor ce trebuie furnizate locuitorilor şi firmelor pentru aceste zone.

În acest sens, se impune găsirea de soluţii care să asigure instrumentele de planificare şi gestiune a teritoriului în vederea bunei implementări a proiectelor de dezvoltare urbană.

Fig. 75 – Localităţile urbane după anul de aprobare al planurilor urbanistice generale pentru municipii şi oraşe in 2012 (sursa DGDR)

88

7.1. Analiza SWOT Puncte tari Puncte slabe Oportunităţi Riscuri

89

Reţ

eaua

de

loca

lităţi

urb

ane

- repartizare echilibrată a oraşelor şi municipiilor în profil teritorial;

prezenţa a cel puţin unui oraş important în cadrul fiecărei regiuni;

grad de urbanizare ridicat în regiunea Centru

instituirea mai multor parteneriate între localităţi – zone metropolitane, asociaţii de dezvoltare intercomunitare, grupuri de acţiune locală

o bună cooperare transfrontalieră între Giurgiu şi Ruse, realizarea în comun a mai multor proiecte de dezvoltare

existenţa axei de urbanizare Braşov-Ploieşti-Bucureşti-Giurgiu-Ruse.

- tendinţa de polarizare economică si socială generată de capitală, ceea ce conduce la slaba dezvoltare a oraşelor adiacente; - lipsa unei categorii solide de oraşe mijlocii; - existenţa unui număr ridicat de oraşe mici cu caracter mono-funcţional care sunt vulnerabile în contextul restructurării economice; - declararea de noi oraşe în perioada 1990-2010, care nu ating standardele de dezvoltare impuse de legea 351/2001;

ambiguitatea satelor aparţinătoare de oraşe face ca acestea să nu fie eligibile nici pe fondurile pentru dezvoltarea urbană şi nici pe fondurile destinate dezvoltării rurale;

nefuncţionarea sistemului urban Brăila-Galaţi;

lipsa cooperării dintre Bucureşti şi localităţile învecinate – ne-realizarea zonei metropolitane Bucureşti

o atenţie sporită dezvoltării urbane pentru următoarea perioadă de finanţare 2014-2020 – sunt propuse mai multe instrumente ce favorizează cooperarea localităţilor (CLLD, ITI).

existenţa a mai multor platforme de comunicare şi schimburi de experienţă la nivel european – URBACT, EUKN, RFSC

potenţial pentru cooperarea transfrontalieră: 1. pentru graniţa cu

Bulgaria: prin oraşele pereche situate în lungul Dunării (Calafat-Vidin, Bechet Oryahovo, Turnu Măgurele-Nikopol, Zimnicea-Svistov, Giurgiu-Russe, Olteniţa-Tutrakan, Călăraşi-Silistra);

2. pentru graniţa cu Ungaria: prin polii urbani Timişoara-Arad-Szeged; Oradea-Debrecen;

potenţial dat de concentrarea localităţilor pentru formarea de sisteme urbane: Brăila-Galaţi, Timişoara-Arad, oraşele de pe coasta de sud a Mării Negre, oraşele staţiune de pe Valea Prahovei, oraşele de pe Valea Jiului de Vest.

sistemul de alocare financiară din perioada 2007-2013 va mari discrepanţa dintre oraşele dezvoltate ci cele în curs de dezvoltare;

riscul măririi discrepanţei dintre Bucureşti şi celălalte oraşe dacă nu va fi susţinută o politică de dezvoltare policentrică;

lipsa unor intervenţii concertate va conduce la izolarea oraşului Sulina, precum şi la incapacitatea oraşelor mici de a furniza servicii de interes pentru localităţile învecinate;

lipsa unei dezvoltări coordonate a localităţilor (cooperarea urban-rural, urban-urban) va conduce la o dezvoltare haotică şi nesustenabilă a acestora.

Din

amic

a po

pulaţi

ei

- repartiţie echilibrată a populaţiei urbane la nivelul celor 8 regiuni de dezvoltare; - sold migratoriu pozitiv în regiunea Bucureşti-Ilfov; - mortalitatea infantilă este mai scăzută in mediul urban decât în cel rural

scăderea accentuată a populaţiei urbane, în ultimii 10 ani înregistrându-se schimbări drastice în ceea ce priveşte componenta demografică;

regiunile cu cel mai scăzut PIB au fost cele care au pierdut cel mai mare număr de persoane;

migrarea populaţiei în zonele periurbane, formându-se cartierele dormitor; -rata natalităţii sub media europeană; - natalitatea în scădere; -spor natural negativ.

creşterea nivelului de trai prin facilitarea oportunităţilor economice cu crearea de locuri de muncă, accesibilitatea la locuinţe ar conduce la stoparea migraţiei externe a forţei de muncă;

prin creşterea nivelului de atractivitate, oraşele pot atrage forţă de muncă de calitate, dinamica populaţiei ilustrând competitivitatea economică a oraşelor româneşti.

continuarea fenomenului de migraţie externă – ar aduce repercursiuni dezvoltării economice prin pierderea forţei de muncă şi probleme sociale – creşterea infracţionalităţii, abandonului şcolar cauzat de separarea familiilor;

90

Coe

ziune s

ocia

lă ş

i in

cluzi

une

mai multe centre sociale şi spitale au fost reabilitate din fornduri europene;

dezvoltarea segmentului de formare profesională continuă şi reconversie profesională;

- rata şomajului la nivelul ariilor urbane este mai ridicată decât media naţională; - îmbătrânirea populaţiei urbane – creşterea procentului populaţiei de peste 60 de ani;

formarea de zone enclavizate în cadrul oraşului, ce favorizează segregarea socială.

existenţa comunităţilor marginalizate, situate uneori chiar în zonele centrale ale oraşelor;

fenomenul de expansiune urbană a determinat apariţia „comunităţilor închise”, precum şi tendinţa de părăsire a zonelor centrale;

lipsa unor intervenţii coordonate şi focalizate a condus la apariţia unor cartiere defavorizate la nivelul oraşelor româneşti, cu un fond construit în stare precară, cu o infracţionalitate ridicată, cu abandon şcolar;

lipsa unei infrastructuri fizice adecvate pentru persoane cu dizabilităţi;

pierderea spiritului civic, a apartenenţei la comunitate - concept specific mediului urban.

- dezvoltarea unor programe coerente de reconversie profesională pentru industriile cele mai căutate, uzând de adaptibilitatea forţei de muncă;

programe de integrare socială pentru minorităţi;

dezvoltarea de proiecte de regenerare urbană în vederea integrării sociale şi economice a cartierelor defavorizate;

asigurarea unui transport public accesibil în zonele cu probleme sociale din oraşe.

lipsa intervenţiilor focalizate pe diverse zone din oraşe;

instabilitate financiară; - riscul acutizării fenomenului de infracţionalitate apărut in zone destructurate ale oraşelor.

91

Locu

irea

: ca

lita

tea

fondulu

i de

locu

ire,

ten

dinţe

şi ev

oluţi

i, p

iaţa

im

obilia

ră

cresterea suprafeţei locuibile /locuitor în ultimii 20 de ani;

dezvoltarea de către Guvern a programului Prima casă a condus la creşterea accesibilităţii tinerilor la locuinţe şi la reglarea pieţei;

creşterea numărului locuinţelor construite de către administraţia publică centrală sau locală, în anul 2008 construindu-se de 5 ori mai mult raportat la anul 2001.

numai 25% din stocul de locuit a fost proiectat dupa normele ultimele normative şi cerinţe referitoare la siguranţa la cutremur; - dificultate în accesarea une unei locuinţe de către tineri datorită preţului ridicat; - statul/autoritatile locale deţin un procent scăzut al fondului de locuinţe, ce determină o implicare insignifiantă pe piaţa imobiliară;

fenomenul de expansiune urbană a condus la apariţia unor zone rezidenţiale în cadrul cărora o mare parte din imobile nu sunt racordate la reţelele edilitare fiind realizate soluţii punctuale, ineficiente economic şi care degradează cadrul natural; -perioada de îndesire a marilor cartiere de locuinţe a condus la destructurarea spaţiilor publice şi la lipsa locurilor de parcare, ceea ce a condus la transformarea spaţiilor publice din proximitatea imobilelor de locuinţe în spatii de parcare;

apariţia cartierelor „dormitor” dependente de dotările şi serviciile existente în cadrul oraşului.

desfiinţarea spaţiilor de alimentaţie publică de proximitate şi încurajarea realizării de mari spaţii comerciale

noile ansambluri de locuinţe au fost dezvoltate în mod spontan iar reţelele edilitare au fost cel mult extinse şi nu adaptate noilor cerinţe din punct de vedere al capacităţii, conducând astfel la supra-solicitarea celor deja existente

- program de locuinţe pentru tineri, dezvoltat de către Guvern (ANL) - apariţia Legii 153/2011 pentru măsuri de creştere a calităţii arhitectural ambientale a clădirilor; - demararea programului de reabilitate termică a fondului de locuinţe;

existenţa de rezerve de teren în cadrul oraşelor, prin reconversia funcţională a fostelor zone industriale sau militare, în care pot fi realizate noi imobile de locuinţe; - sprijinul autorităţilor în asigurarea utilitaţilor, fiind dezvoltate mai multe programe naţionale.

-15 % din fondul de locuinţe a fost construit înainte de cel de-al doilea Razboi Mondial şi exista riscul pierderii unui fond construit valoros daca nu se va interveni in scopul reabilitării; - în cadrul programelor de eficietizare termică primeaza aspectul economic şi nu cel arhitectural urbanistic.

realizarea de noi zone rezidenţiale cu fond construit slab calitativ atat din punct de vedere arhitectural cat şi al materialelor folosite -creşterea presiunii imobiliare asupra trenurilor aflate în cadrul oraşelor, conduce la dorinţa de utilizare cât mai eficientă a acestora, şi la nerespectarea/ignorarea regulamenteleor aflate în vigoare

92

2.

Cal

itat

ea

med

iulu

i, s

erv

icii ş

i uti

lităţi

publice

- atenţia crescută înregistrată în ultima perioadă pentru reabilitarea şi protecţia spatiilor verzi din cadrul oraşelor;

o creştere puternică a suprafeţelor cu spaţii verzi în regiunea Nord-Vest;

creştere cu 47% a lungimii totate a reţelei de distribuţie a apei potabile faţă de anul 1990;

creştere cu 44% a reţelei de canalizare şi cu 150% a reţelei de distribuţie a gazelor naturale raportat la 1990.

expansiunea urbană generează numeroase disfuncţii la nivelul oraşelor care se dezvoltă în cascadă: a) realizarea noilor cartiere de locuit amplasate în zonele periferice ale oraşelor generează creşterea exponenţială a fluxurilor de trafic individual prin dependenţa de automobil rezultând blocaje de trafic, mărirea perioadei de tranzit şi consum mare de energie; 2. segregare socială şi negarea funcţiei specifice unui oraş. 3. afectarea zonelor cu potenţial natural (de regulă cele riverane cursurilor de apă, pădurilor, etc.), precum şi a suprafeţelor agricole; aducând un impact negativ asupra peisajului şi a mediului; 4. fragmentarea spaţială şi utilizarea iraţională şi ineficientă a terenului;

creşterea cantitativă a spaţiilor verzi şi nu cea calitativă, o mare parte din suprafeţele verzi luate în considerare reprezintă terenuri proprietate privată pentru care este instituită servitutea de construire;

lipsa unor centuri verzi de protecţie în jurul oraşelor contribuie la creşterea gradului de poluare;

lipsa valorificării elementelor naturale din cadrul oraşelor, şi transformarea acestora în zone de depozitare a deşeurilor;

tendinţa de mineralizare a spaţiilor ne-construite din cadrul oraşelor;

noile ansambluri de locuinţe au fost dezvoltate în mod spontan şi nu au prevăzute cu dotări proprii (şcoli, grădiniţe, cabinete medicale) conducând astfel la supra-solicitarea celor deja existente;

o bună parte din noile dezvoltări urbane (locuinţe individuale) nu sunt conectate la reţelele edilitare, fiind realizate soluţii punctuale costisitoare şi neprietenoase cu mediul;

numeroase localităţi urbane nu îndeplinesc indicatorii stabiliţi prin legea 351/2001 în ceea ce priveşte dotările minimale specifice.

- posibilitatea reabilitării spaţiilor verzi prin intermediul proiectelor cu finanţare europeană -existenţa programelor naţionale destinate dezvoltării structurii şi capacităţii reţelelor edilitare - promovarea sistemelor eficientizare energetică a construcţiilor; - promovarea sistemelor publice de transport nepoluante;

- lipsa unor măsuri de combatere sau de limitare a efectelor schimbărilor climatice va conduce creşterea vulnerabilităţii mediului urban;

riscul poluării elementelor de mediu în lipsa unor intervenţii integrate privind racordarea la reţelele edilitare;

riscul fragmentării eco-sistemelor naturale în lipsa unei planificări urbane corespunzătoare;

93

Infr

astr

uct

ură

de

tran

spor

t: m

obilit

ate,

acce

sibilit

ate şi

com

unic

aţii

- evoluţia pozitivă cu 6% a reţelei de transport subteran (metrou) în perioada 2000-2009

reabilitarea infrastructurii ecologice de transport public;

reabilitarea spaţiilor publice prin intermediul programelor cu finanţare europeană.

lipsa de racordare şi adaptare a noilor zone construite la sistemul major de transport; - numai un procent de 63% din străzile orăşeneşti erau în anul 2010 strazi modernizate; -scăderea utilizării transportului public începând cu anul 1990, numărul localităţilor urbane cu transport de pasageri a scăzut de la 115 în anul 2000 la 95 în 2007;

lungimea liniei simple de tramvai a scăzut cu 10% în perioada 2000-2010 iar pentru aceeaşi perioadă linia de troleibuze a scăzut cu 51%; - creşterea cu 10% a numărului de microbuze şi de autobuze în perioada 2000-2009 ce generează un consum sporit de carburant şi la scăderea siguranţei rutiere; - lipsa sau insuficienţa pietonalelor (şi transformarea acestora în spaţii de parcare spontană) -lipsa de mijloace de transport nepoluante -lipsa corelării dintre planificarea urbana si si dezvoltarea infrastructurii de transport la nivel local - lipsa planurilor integrate de mobilitate urbană;

noile dezvoltări urbane din zonele exterioare ale oraselor nu au fost însoţite de dezvoltări ale infrastructurii de transport

lipsa încurajării utilizării reţelei feroviare de existente (inclusiv utilizării liniilor destinate ansamblurilor industriale);

lipsa unor sisteme de transport metropolitane;

lipsa centurilor ocolitoare;

lipsa amenajării de trasee velo care sa limiteze nevoia de transport cu automobilul personal;

lipsa accesibilităţii persoanelor cu dizabilităţi.

elaborarea planurilor integrate de mobilitate urbană pentru cei 7 poli de creştere şi pentru Bucureşti cu judeţul Ilfov;

obligativitatea instituită prin Legea 350/2001 cu modificările şi completările ulterioare pentru oraşele de rang 0,1 şi 2 de a elabora planuri integrate de mobilitate urbană;

existenţa unor proiecte de dezvoltare a reţelei de metrou ce depăşesc limitele administrative ale Bucureştiului – Bragadiru-Voluntari, conexiunea cu aeroportul Henry Coandă;

participarea oraşelor româneşti în cadrul iniţiativei Civitas.

- lipsa politicilor integrate de mobilitate urbană care sa fie coreleze dezvoltarea urbană şi dezvoltarea infrastructurii urbane; - lipsa cooperării intercomunale a condus la necorelarea strategiei de dezvoltare şi extindere a transportului public urban cu strategiile şi sistemele periurbane;

lipsa reglementării unei politici a transportului de mărfuri in interiorul oraşelor contribuie la blocajele din trafic;

creşterea timpului de deplasare conduce la scăderea eficienţei economice şi la probleme sociale.

94

Eco

nom

ia o

raşe

lor

rom

âneşt

i - tendinţă de creştere a populaţiei ocupate în sectorul terţiar mediul urban;

tendinţă descendentă a ratei şomajului în mediul urban;

prezenţa unor oraşe cu o economie puternică ce concentrează masă economică – Bucureşti, Timişoara, Cluj, Constanţa, Craiova, Ploieşti, Braşov, Oradea;

creşterea constantă a numărului de unităţi de cazare (32% mai mult în 2010 faţă de anul 1990);

creşterea numărului turiştilor, cu 24% mai mult în 2010 faţă de anul 2001;

depăşirea crizei economice în ceea ce priveşte producţia industrială;

ca indicatori ai pieţei, în anul 2011 raportat la 2010 se constată creşterea PIB-ului, a salariilor, a pieţei imobiliare şi o scădere a şomajului şi a inflaţiei;

apariţia parcurilor industriale, tehnologice şi a clusterelor.

în ultimii 20 de ani oraşele româneşti au fost supuse la 2 provocări majore – restructurarea industrială şi criza financiară – care au afectat în special oraşele mici, monofuncţionale, care nu au avut alternative de dezvoltare;

polarizarea excesivă a Bucureştiului – mai mult de 50% din investiţiile străine sunt concentrate în Capitală;

lipsa reconversiei funcţionale a marilor frişe industriale cauzate de incertitudinea regimului de proprietate; - caracterul relativ sezonier al ofertei turistice.

intrarea pe piaţă românească a mai multor concerne europene care pot genera numeroase locuri de muncă;

cost relativ redus al forţei de muncă în raport cu alte state din UE;

rezerve de teren generate de prezenţa fostelor ansambluri industriale sau sit-uri militare;

oraşele româneşti beneficiază de un mare potenţial cultural dat de amprenta lăsată de diferitele perioade istorice;

oraşele româneşti se află în riscul de a pierde competiţia la nivel european în captarea de investitori, turişti şi forţă de muncă cu o bună calificare, dacă nu îşi vor dezvoltă politici de locuire, îmbunătăţire a spaţiilor publice, accesibilitate, regenerarea centrelor istorice, servicii sociale;

lipsa accesibilităţii va conduce în continuare la pierderea unor oportunităţi economice.

95

Oraşu

l ca

med

iu c

ultu

ral

concentrarea în cadrul urban a populaţiei cu un grad ridicat de pregătire (25% din populaţia a absolvit studii universitare)

creşterea cu 14% faţă de anul 1995 a numărului de instituţii de spectacole şi concerte, şi cresterea cu 11% a numărului de spectatori şi auditori -creşterea numărului de muzee cu 3% din anul 2005, mai ales în regiunile de Vest şi Nord-Vest -prezenţa unui număr mare de institutii de invatamant liceal şi universitar în mediul urban -dinamica pozitivă a dinamicii numărului de universităţi (73% în 2010 faţă de 1992), a personalului didactic (+64% faţă de 1992) şi a numărului de studenti înscrişi(+ 185% faţă de 1992). - oraşele din România prezintă o oferta culturală complexă (festivaluri, expozitii, concerte, lansari de carte etc.) susţinută de un număr impresionant de instituţii culturale; -existenţa unui patrimoniu cultural-istoric deosebit-centre isorice, vestigii arheologice, monumente istorice şi arhitecturale.

pierderea spiritului civic şi a simţului comunitar;

nu sunt prevăzute programe de reabilitare a clădirilor de patrimoniu, construcţiile sunt doar listate ca monument, lipsind o prioritizare a intervenţiilor pentru acestea; - reducerea numărului de biblioteci cu 15% în perioada 1995 –2010; - scăderea numărului de vizitatori la muzee cu 9% si anul 2005; - dispariţia şcolilor profesionale şi a celor de arte si meserii; - reducerea dramatică a şcolilor postliceale cu 75% în intervalul 1992-2010; - scăderea numărului de total de gradiniţe (59% fata de 1992);

- posibilitatea utilizării unor fonduri europene disponibile în vederea sprijinirii dezvoltării sectorului cultural; - creşterea numărului de parteneriate internaţionale având ca rezultat dinamizarea şi diversificarea manifestărilor cultural – artistice. - oportunităţi de dezvoltare a schimburilor culturale, bazate pe caracterul cosmopolit al oraşelor, prin intermediul programelor de cooperare transfrontalieră; - Cluj, Timisoara şi Iasi reprezintă oraşe din România sunt înscrise în competiţia pentru titlul de Capitală Culturală Europeană 2020.

în lipsa unor intervenţii concertate în vederea reabilitării clădirilor şi ansamblurilor de patrimoniu există riscul pierderii acestor elemente de potenţial cultural.

96

Peis

ajul urb

an ş

i ca

lita

tea

arh

itect

ura

lă

- schimbarea abordării planificării urbane în perioada contemporană - abordare integrată - atenţie mai mare acordată spaţiilor publice şi pietonale; - realizarea unor proiecte de regenerare urbană integrată în mai multe oraşe din România – Sibiu, Braşov, Timişoara, Cluj-Napoca.

- lipsa aproprierii spaţiului public de către populaţie;

în perioada comunistă oraşele din România au cunoscut o puternică îndesire a fondului construit, ceea ce a condus la alterarea peisajului şi a spaţiului public;

tendinţă de sub-urbanizare înregistrată în ultimii ani în oraşele din România, chiar de ruralizare prin modul de ocupare a loturilor cu construcţii, cu abandonarea zonelor centrale şi mutarea centrelor de interes în zonele periferice; - planificarea oraşelor la scara automobilului şi nu a pietonului; acordându-se o atenţie sporită străzilor şi parcajelor în detrimentul spaţiilor pietonale; - dezvoltarea haotică datorată presiunii imobiliare foarte puternice;

ignorarea cursurilor de apă din interiorul oraşelor;

degradarea fondului construit în zonele istorice; - lipsa utilizării identităţii locale în cadrul oraşelor.

- oportunităţi de dezvoltare oferite de finanarea europenă (POR-axa 1) -apariţia legii 153/2011 privind cresterea calităţii arhitectural-ambientale a clădirilor; - realizarea regulamentelor ilustrate de construire;

dezvoltarea concursurilor de arhitectură şi de urbanism;

patrimoniu cultural insuficient valorificat şi exploatat;

- implicarea redusă a autorităţilor în evoluţia urbanistică a oraşelor românesti datorită lipsei de fonduri şi limitării capacităţii tehnice; - în cadrul termenilor de referinţă aferenţi procesului de adjudecare a unor lucrări prin licitaţie, criteriul tehnic este ignorat în dauna celui economic; - riscul degradării ariilor centrale sau protejate în contextul limitării intervenţiilor de regenerare urbană; - imposibilitatea intervenţiei autorităţilor publice în reabilitarea fondului construit din cauza limitării impuse de normele legislative în vigoare cu privire la regimul de proprietate; - absenţa unei politici fiscale pentru încurajarea şi susţinerea proprietarilor în realizarea intevenţiilor constructive pe caldirile monument istoric sau în zone protejate; - ignorarea specificului local în procesul de construire din cauza unui nivel scăzut de informare şi responsabilizare a investitorilor; - tendinţa de uniformizare a stilurilor arhitecturale ca urmare a procesului de globalizare.

97

Din

amic

a sp

aţia

lă a

loc

alităţ

ilor

urb

ane:

exp

ansi

une

urb

ană

neco

ntr

olată

- creşterea bugetului local prin creşterea impozitelor; - nivelul expansiunii unui oraş şi presiunea imobiliară demonstrează gradul competitivităţii economice al acestuia.

lipsa coerenţei dintre planificarea spaţială şi măsurile de siguranţă pentru populaţie, mediu şi activităţile economice a condus la extinderea oraşelor în zone vulnerabile la riscurile industriale – în adiacenţa sit-urilor de tip SEVESO. - expansiunea urbană în România prin amploare şi prin lipsa unor instrumente de control a condus la nu doar la periurbanizarea localităţilor ci şi la o suburbanizare a acestora – un puternic caracter rural al noilor extinderi urbane;

fragmentarea ecosistemelor naturale prin realizarea de noi zone construite;

afectarea zonelor cu potenţial natural;

creşterea vulnerabilităţii oraşelor prin extinderea în zone de risc natural sau antropic;

afectarea agriculturii prin ocuparea unor terenuri cu potenţial agricol; - costuri semnificative pentru extinderea şi completarea reţelelor edilitare şi de transport aferente noilor extinderi, precum şi costuri mari pentru deszăpezire sau asigurarea serviciilor medicale de urgenţă; - costuri mari pentru populaţie care devine dependentă de autoturismul personal, conducând astfel la un grad ridicat de poluare, timp mai mare de deplasare sau blocaje în trafic; - negarea funcţiunii specifice mediului urban (contactul social este inlocuit de izolare, segregare, dotările de proximitate sunt înlocuite de marile spaţii comerciale); -tendinţa de expansiune a oraşelor în lungul marilor artere de penetraţie determină o accesibilitate mai scăzută; - promovarea segregării sociale.

- prin intermediul expansiunii urbane, oraşul poate răspunde optim cerinţelor spaţiale formulate de către investitori şi locuitori.

- abordare pasivă şi reactivă a autorităţilor publice în procesul de dezvoltare a oraşelor; - ignorarea prevederilor Planurilor urbanistice generale; -interesul economic primeaza în faţa necesităţii de protejare a elementelor naturale şi construite valoroase; -facilitarea diferitelor fenomene generate de schimbările climatice.

98

Guv

erna

rea u

rbană

, si

stem

ul d

e pla

nifi

care

şi

inst

rum

ente

de

dez

volt

are

urb

ană

- tendinţă de creştere a numărului de oraşe care participă în cadrul asociaţiilor de dezvoltare inter-comunitară; - susţinerea parteneriatelor dintre localităţi pentru polii de creştere prin fonduri destinate prin Axa 1 din POR – pentru dezvoltarea urbană.

prin intermediul planurilor integrate de dezvoltare urbană a fost promovată abordarea integrată şi focalizarea pe zone specifice din cadrul oraşelor;

capacitate administrativă insuficientă, reflectată în structuri de management neperformante, abilităţi nesatisfăcătoare ale funcţionarilor publici, cooperare inter-instituţională ne-adecvată şi calitatea slabă a serviciilor furnizate către cetăţeni;

parteneriate insuficiente între localităţile învecinate în special pe aspectele privind armonizarea utilizării teritoriului;

pondere limitată a veniturilor proprii pentru localităţile urbane (sub 18%);

lipsa cadastrului unitar la nivel naţional şi lipsa unei anexe grafice de Legea 2/1968 privind împărţire administrativă a României conduc la neclarităţi privind limitele administrative ale localităţilor;

lipsa băncilor de date urbane;

48% din totalul oraşelor din România au documentaţii de urbanism expirate;

insuficienţa participare a populaţiei la procesul de dezvoltare urbană; - nefuncţionarea sistemului urban Brăila-Galaţi;

un număr insuficient de personal specializat în urbanism în cadrul administraţiei publice locale.

lipsa unui program naţional de dezvoltare urbană;

participare pasivă a administraţiilor locale la procesul de dezvoltare urbană – lipsa unor mari operaţiuni urbanistice după 1990 până în 2008.

un accent important este asigurat dimensiunii urbane pentru perioada de finanţare 2014-2020;

propunerea de noi instrumente ce favorizează dezvoltarea urbană integrată şi cooperarea teritorială în viitoarea perioadă de programare: Investiţii teritoriale integrate, platforma de dezvoltare urbană, grupuri de acţiune locală; - finanţarea prin POR a planurilor integrate de mobilitate urbană, pentru municipiul Bucureşti cu judeţul Ilfov şi pentru cei 7 poli de creştere;

dezvoltarea procesului de reformare a legislaţiei în domeniul urbanismului;

dezvoltarea la nivel european a unor platforme şi instrumente de sprijinire a schimbului de bune practici şi a planificării urbane integrate: URBACT, EUKN, RFSC;

obligativitatea prin Legea 350/2001 pentru oraşele de rang 0,1 şi 2 să elaboreze strategii de dezvoltare periurbane şi planuri integrate de mobilitate urbană;

realizarea unei legi metropolitane.

ne-acordarea unei importanţe cuvenite instrumentelor de planificare şi reglementare urbană (PUG-urilor) care asigură un control al dezvoltarii urbane va conduce la dezvoltare haotică şi nesustenabilă a localităţilor urbane şi la pierderea atractivităţii din prisma investitorilor, turiştilor sau locuitorilor;

lipsa considerării zonelor de susţinere a centrelor urbane (şi preluarea doar a informaţiilor din limita administrativă a localităţii urbane) va conduce la o imagine incoerentă în ceea ce priveşte oportunităţile şi nevoile de dezvoltare;

oraşele româneşti au oportunităţi şi nevoi diferite, lipsa structurării investiţiilor realizate din fonduri europene sau naţionale în funcţie de aceste nevoi va conduce la o abordare ineficientă şi la rezultate minime în ceea ce priveşte dezvoltarea urbană durabilă.

99

3. Implicaţii de natură strategică în abordarea dezvoltării urbane în România

Încurajarea procesului de urbanizare. Nicio ţară nu s-a dezvoltat fără a trece mai întâi printr-un proces de urbanizare. Nu există ţară care să fi atins venituri mari sau creștere rapidă, fără urbanizare substanţială, de multe ori foarte rapidă. Există o relaţie solidă între urbanizare și venitul pe cap de locuitor: aproape toate ţările care au atins cel puţin 50% grad de urbanizare înainte de a ajunge și a intra în categoria statelor cu venituri medii (middle-income status), și toate statele cu venituri mari (high-income countries) sunt urbanizate in procent de 70-80%. Aproape în toate cazurile cunoscute de creștere economică înaltă și susţinută, sectoarele de prelucrare și servicii urbane au condus procesul dezvoltării, în timp ce creșterea productivităţii agricole a permis eliberarea forţei de muncă, care s-a mutat la orașe. După cum o arată analizele efectuate, productivitatea medie a unui lucrător în industria prelucrătoare sau servicii este de circa trei până la cinci ori mai mare decât a unui lucrător în sectoarele tradiţionale, și, uneori, chiar mai mult.

Fig. 76 – Creșterea economică au cunoscut în raport cu procesul de urbanizare, Sursa: Raport Banca Mondială – Oraşe competitive

România, cu una dintre cele mai mici ponderi a persoanelor care locuiesc în mediul urban în Europa, trebuie să încurajeze urbanizarea dacă speră să nu se abată de la traseul dezvoltării. Urbanizarea nu trebuie privită ca o contrapondere și în detrimentul îmbunătăţirii productivităţii agricole și ruralităţii, ci ca o completare la astfel de măsuri. Urbanizarea este un proces care se derulează cel mai probabil natural, însă autorităţile publice pot juca un rol extrem de important în dirijarea acestui proces, în dezvoltarea externalităţilor pozitive ale pieţei şi în minimizarea efectelor negative ale urbanizării (congestia traficului, poluare, tensiuni sociale etc.).

Una dintre ideile principale rezultate din gândirea economică referitoare la geografie și dezvoltarea economică este faptul că firmele din sectoarele industriale și servicii iau în considerare și ţin cont de aglomerare. Ele preferă să se localizeze în apropierea altor întreprinderi din domenii similare sau conexe și în locaţii cu acces bun la pieţele interne și internaţionale.

Zone urbane funcţionale. Pe măsură ce sectoarele de activitate din epoca dominată de comunism au dat faliment, oamenii s-au mutat mai aproape de locaţiile care oferă oportunităţi, cel mai adesea în proximitatea oraşelor majore. Şi firmele au început să se

100

deplaseze către zonele periferice, pentru a reduce costurile fixe (de exemplu, chiria, impozitele pe terenuri etc.). Ca urmare a acestor schimbări, aproape fiecare oraş major din România s-a extins către suburbii. Oraşele româneşti, similar altor centre economice din lume, nu există separat zonele rurale înconjurătoare, ci fac parte din sisteme mai largi. Aceste oraşe s-au extins către exterior în ultimele două decenii, iar acum fac parte din zone economice funcţionale care şi-au depăşit cu mult graniţele administrative. Multe dintre companiile noi s-au localizat la periferia acestor oraşe, iar oamenii fac naveta către aceste oraşe, în căutarea de oportunităţi de muncă, studii, afaceri şi relaxare.

Cu toate acestea, politicile şi planificările au reflectat în mică măsură până în prezent aceste evoluţii (de exemplu, pentru a putea accesa fonduri aferente Programului Operaţional Regional, a trebuit ca cei şapte poli de creştere ai României să se organizeze sub forma asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară): pe hârtie, zonele suburbane (comunele) ca aparţin în continuare mediului rural, în ciuda apropierii acestora de mari centre economice şi a dezvoltării lor semnificative din ultimii ani.

Pe cale de consecinţă, este importantă redefinirea zonelor urbane pentru a include suburbiile, nu doar din raţiuni statistice, ci pentru a permite o planificare adecvată şi o integrare din ce în ce mai mare a acestor comunităţi. Anumite unităţi administrativ-teritoriale suburbane şi peri-urbane trebuie să fie privite şi categorisite ca şi zone urbane funcţionale. Aceste măsuri nu doar că vor duce la creşterea populaţiei urbane a României, dar vor permite o planificare mai corectă şi un proces de decizie mai bun la nivel local, regional şi naţional.

Un prim pas în dezvoltarea în România a zonelor urbane funcţionale îl reprezintă susţinerea zonelor metropolitane și a sistemelor urbane.

Fiecare oraş are un rol bine definit în structura sistemului de aşezări şi, în consecinţă, politicile urbane ar trebui să fie adaptate rolului fiecărei categorii de oraşe în sistemul de aşezări. Oraşele mici joacă un rol esenţial în principal, în dezvoltarea zonei adiacente rurale prin legături de producţie directă cu spaţiul rural şi prin efecte de difuzare a dezvoltării către zonele adiacente. Totodată, oraşele mici facilitează economii de scară interne pentru firme, şi pun la dispoziţie spaţiului rural serviciile urbane rurale adiacente. Oraşele mijlocii oferă economii de localizare pentru industria prelucrătoare - beneficii care provin din colocarea în acelaşi spaţiu a industriilor care pot beneficia de legăturile lanţului de aprovizionare. Oraşele mari sunt considerate de obicei motoarele de creştere economică în regiunile în care sunt localizate. Ele pot oferi economii de urbanizare, caracterizate prin diverse facilităţi care încurajează inovaţia în diferite sectoare.

Oraşele nu înregistrează acelaşi pattern de dezvoltare. Europa nu mai este într-o situaţie de economică continuă creștere și mai multe orașe, în special orașe non-de capital din Europa Centrală și Europa de Est, dar, de asemenea, vechi orașe industriale din Europa de Vest, se confruntă cu procesul de stagnare economică sau chiar declin urban.

Declinul urban (shrinking cities) nu este un fenomen nou, în istorie a existat întotdeauna oraşe care înregistrat declin economic şi al populaţiei. Aşa cum menţionează un raport15 40% din toate oraşele de mărime medie din Europa au pierdut o parte semnificativă a

15 Shrink Smart project

101

populaţiei şi cele mai multe oraşe europene sunt afectate de fenomenul de „declin urban”.

Fenomenul declinului urban nu se înregistrează numai la nivelul României, dar şi la nivel european şi mondial. În general, se consideră că fenomenul declinului oraşelor este o consecinţă a procesului de globalizare. Acest context de dezvoltare economică, marcat prin trecerea de la sectorul industrial la cel terţiar, se repercutează în mai mare măsură îndeosebi asupra oraşelor mici, cu o bază industrială tradiţională aflată în declin. Închiderea unei fabrici în care era concentrată majoritatea populaţiei active a oraşului afectează de cele mai multe ori structura socio-economică a oraşului şi se repercutează asupra negativ asupra taxelor locale colectate. Forţa de muncă dislocată nu poate fi absorbită de celelalte sectoare economice, astfel că are loc creşterea şomajului. În acelaşi timp, are loc migraţia populaţiei, de obicei populaţia educată şi tânără, către alte regiuni/oraşe care oferă oportunităţi mai bune pentru locuit. În acest fel se declanşează ceea ce se numeşte spirala degradării: depopulare, îmbătrânirea populaţiei, creşterea şomajului etc. În particular, anumite servicii publice (spitale, şcoli, facilităţi de recreere, etc.) necesită o reducere a activităţilor şi chiar închiderea lor. De asemenea, infrastructura edilitară (străzi, canalizare, electricitate etc.) sunt mult mai dificil de închis şi în consecinţă, intră într-un proces de degradare ca urmare a lipsei investiţiilor pentru mentenanţă.

Ceea ce este important pentru oraşele afectate de procesul de declin urban este aceea de a identifica un set de politici publice (proactive sau reactive) şi care să răspundă problemelor specifice.

Este necesar ca autorităţile publice să accepte realitatea declinului urban şi să adopte politici şi un management care să vină în întâmpinarea procesului de declin urban şi care să difere de politicile pentru o continuă creştere. Refuzul de a accepta faptul că prosperitatea economică s-ar putea să nu se mai întoarcă ar putea constitui bariere în calea strategiilor pentru redezvoltare.

Dezvoltarea de politici de dezvoltare urbană adaptate nevoilor specifice ale localităţilor urbane, în funcţie de dimensiunea și potenţialul economic al acestora. Orașele, în funcţie de dimensiune, atractivitatea economică și de dotările sociale au caracteristici, provocări și necesităţi diferite. Este nevoie de o tratare diferenţiată a acestora în vederea stabilirii priorităţilor de investiţii în acord cu necesităţile și potenţialul local. Dacă pentru orașele mari, cu rol regional, va fi importantă conectarea acestora cu teritoriul polarizat, creșterea mobilităţii persoanelor și bunurilor și dezvoltarea unor soluţii inovative care să crească competitivitatea acestora, pentru localităţile mici și cele medii va fi importantă asigurarea unor condiţii de viaţă echitabile pentru populaţie și asigurarea accesului acesteia la infrastructura medicală, educaţională și edilitară.

Abordarea integrată a dezvoltării urbane. De cele mai multe ori problemele cu care se confruntă oraşele sunt abordate şi atacate sectorial şi în izolare faţă de contextul mai larg şi fără să ţină cont de intredependenţele cu alte probleme. Cu toate acestea, provocările cu care se confruntă oraşele sunt interrelaţionate şi de multe ori contradictorii (ex. consolidarea creşterii economice poate implica o folosire mai puţin sustenabilă a resurselor naturale, etc.). Prin urmare, orașele trebuie să se integreze aspectele sociale, economice, de mediu și dimensiunea teritorială a dezvoltării urbane în planificarea urbană și dezvoltarea economică.

Guvernarea pe mai multe niveluri. Modul de administrare (guvernare) trebuie să fie adaptat la circumstanţele mereu în schimbare și să ia în considerare diferitele nivele

102

teritoriale (de exemplu, supra-urbane, intraregionale) și temporale. În acest context este necesară coordonarea atât pe orizontală, cât şi pe verticală și să fie consolidată cooperarea lor și crearea de reţele cu alte orașe, în scopul de a împărtăși investiţii și serviciile urbane necesare a fi furnizate la o scară teritorială mai mare.

Diferitele niveluri teritoriale și de administrare au relevanţă mai multă sau mai puţină pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă oraşele, în funcţie de provocările și obiectivele specifice pe care trebuie să le abordeze. De exemplu, problemele legate de managementul apei ar putea fi cel mai bine abordate şi rezolvate la nivel sub-regional sau regional, transportul public poate fi tratat optim la nivel metropolitan, în timp ce promovarea incluziunii sociale şi integrarea grupurilor marginalizate necesită o abordare locală, la nivel de cartier. De asemenea, noi metode de guvernare bazate pe implicarea şi responsabilizarea cetăţenilor, participarea tuturor părţilor interesate relevante și utilizarea inovatoare a capitalului social sunt necesare.

Susţinerea orașelor cu potenţial pentru cooperarea transfrontalieră. Depășirea barierelor administrative ar putea crea noi oportunităţi pentru comunităţile aflate în zonele de graniţă. Planificarea în comun a dezvoltării localităţilor (dupa modelul Giurgiu – Ruse) ar asigura servicii și dotări complementare, creșterea masei economice și demografice și ar crește atractivitatea investitorilor sau a turiștilor.

Regenerarea urbană ca instrument al dezvoltării urbane integrate și durabile. Poate fi realizată pentru:

- pentru zone centrale – valorificarea zonelor istorice protejate

- pentru zone industriale

– reciclarea terenurilor

- pentru sit-uri militare dezafectate

- pentru marile ansambluri de locuit – creșterea calităţii locuirii

4. Priorităţi de dezvoltare urbană şi modalităţi de abordare a dezvoltării urbane în Acordul de Parteneriat şi Programele Operaţionale

4.1. Sprijinirea dezvoltării economiei oraşelor.

Mărirea masei economice şi demografice a oraşelor trebuie să fie una dintre priorităţile cheie care să sprijine competitivitatea oraşelor din România. Aceasta presupune o gândire dincolo de limitele administrative, şi chiar metropolitane şi identificarea de metode prin care unităţile administrativ-teritoriale să poată beneficia de proximitatea faţă de alte locaţii cu masă demografică şi economică ridicată, nu doar de zonele periurbane imediate. Dezvoltarea infrastructurii regionale din zona de influenţă imediată a oraşelor ar trebui să aibă ca scop „scurtarea” distanţelor. Cu cât circulaţia persoanelor, capitalului și ideilor este mai ușoară, cu atât economia regiunii va deveni mai dinamică. În principal, infrastructura regională face legătura între persoane, între persoane şi oportunităţi, și între persoane şi capital. Cu cât este mai mare masa demografică şi economică a unei zone, cu atât atracţia gravitaţională va deveni mai puternică şi cu atât va crește nevoia de

103

infrastructură regională de conectivitate. Raportat la mediul de afaceri, investiţiile trebuie să vizeze în primul rând modalităţi de încurajare a creării locurilor de muncă şi a unor venituri mai mari pentru populaţie. În paralel, autorităţile locale trebuie să identifice modalităţi prin care fondurile publice să poată fi folosite pentru a încuraja avantajele competitive ale economiei locale.

Pe termen lung, importanţa rolului jucat de sectorul serviciilor va creşte. În general, creşterea numărului de locuri de muncă în cadrul sectorului de servicii are tendinţa de a fi mai predictibilă, dat fiind că este generată de multe companii mici şi mijlocii. Creşterea locurilor de muncă în cadrul sectorului manufacturier are tendinţa de a fi inconstantă. Atunci când se produce, apare ca o explozie (adică este generată de o investiţie mare într-o fabrică nouă), însă se poate stinge la fel de repede.

Cu precădere la nivelul mediului de afaceri investiţiile ar trebui să fie canalizate pentru a încuraja sectorul de servicii aflat în plină dezvoltare, precum şi sectorul manufacturier aflat, încă, la un nivel destul de ridicat. Aceasta implică alocarea de fonduri pentru investiţii de afaceri de mică anvergură (de regulă, întreprinderile mici şi mijlocii sunt printre cele mai active generatoare de locuri de muncă) sau investiţii de infrastructură care să avantajeze firmele locale. Pe de o parte, investiţiile ar trebui să fie direcţionate către a suplini nevoia de spaţii de birouri (precum şi tipul acestor spaţii), şi a crea spaţii suplimentare pentru a găzdui noile afaceri aflate în dezvoltare (incubatoare de afaceri, parcuri industriale, etc). În mod evident, construcţia de birouri mari poate fi preluată de companii private (care realizează propriile studii cu privire la nevoile locale), însă pentru spaţiile de birouri necesare companiilor mici şi mijlocii este nevoie de sprijin din partea autorităţilor publice. În ceea ce priveşte noile construcţii industriale, este evident că acestea pot fi realizate pe platformele deja existente. Totuşi, de cel mai multe opri în timp ce vechile platforme industriale au legături bune cu oraşul asigurate prin intermediul transportului public, noile platforme industriale nu sunt foarte bine conectate, de obicei, cu restul oraşului.

Este important de ştiut, însă, că în afara încurajării motoarelor economice locale, trebuie sprijinită și diversitatea economică. Concentrarea economică încurajează o creştere economică mai mare (bazată pe economiile de aglomerare), dar o economie locală prea omogenă este, de asemenea, mai susceptibilă la riscurile globale, precum schimbările de pe piaţa globală. În situaţii extreme, oraşele cu o dependenţă prea ridicată faţă de un anumit sector se confruntă cu riscul de a-şi pierde avantajul competitiv în cazul în care sectorul respectiv întâmpină dificultăţi. În consecinţă, oraşele au nevoie atât de motoare economice puternice, cât şi de o bază economică diversă, iar autorităţile locale trebuie să le încurajeze pe ambele.

Pentru a preveni extinderea consecinţelor economice negative este necesar să se gestioneze foarte bine procesul suburbanizării şi scăderea densităţii populaţiei la nivelul oraşului. În mod evident, autorităţile nu pot stopa şi opri populaţia să migreze către suburbiile oraşelor. Dar pot acţiona ca oraşul să devină mai atractiv pentru populaţie, astfel încât aceasta să rămână să locuiască în oraş. Una dintre modalităţile prin care pot realiza acest lucru este de a transforma terenurile neamenajate, nefolosite sau care sunt folosite într-un procent foarte mic în puncte de atracţie pentru construcţii sau reamenajări. Reabilitarea terenurilor din fostele zone industriale este una dintre modalităţile importante prin care fostele oraşe industriale încearcă să lupte împotriva reducerii populaţiei şi a densităţii. Mai exact, reabilitarea terenurilor industriale presupune transformarea fostelor terenuri industriale, şi poate chiar poluate, în terenuri cu utilitate similară sau diferită (de ex. construcţii cu utilitate mixtă).

104

4.2. Îmbunătăţirea calităţii mediului în zonele urbane

Creşterea eficienţei energetice la nivelul orașelor presupune o modernizare treptată a stocului existent de locuinţe, ţinând cont de gradul ridicat de consum energetic al clădirilor de locuit din oraşele şi municipiile ţării. În particular, sprijinirea folosirii energiilor regenerabile sunt de maximă importanţă în asigurarea unui mediu de calitate şi reducerea emisiilor de CO2. Eficienţa energetică a clădirilor este direct legată de incluziunea socială și reducerea sărăciei energetice (fuel poverty).

Pentru orașe, ameliorarea calităţii aerului, reducerea congestionării traficului, precum și îmbunătăţirea stării de sănătate a locuitorilor lor sunt beneficii directe ale aplicării unor practici ecologice.

Un oraş cu zone pietonale și piste pentru biciclişti, cu aer curat și o mulţime de spaţii verzi şi spaţii construite de calitate este un oraş atractiv pentru oameni și pentru întreprinderi şi agenţi economici. Pe de altă parte, promovarea mobilităţii non-motorizate contribuie nu doar la reducerea poluării aerului, dar îmbunătăţeşte starea generală de sănătate a populaţiei. Reducerea congestionării traficului aduce, de asemenea, beneficii economice care permit o mai eficientă și productivă utilizarea a timpului.

4.3. Sprijinirea dezvoltării infrastructurii de bază pentru oraşele României

Infrastructura edilitară de bază un este un domeniu care are o poziţie strategică în dezvoltarea oraşelor şi municipiilor, având un impact asupra dezvoltării de anasamblu a acestora din punct de vedere social şi economic. Este important ca echiparea teritoriului cu servicii urbane de bază să se facă ţinând cont de de nevoile actorilor locali, mediu de afaceri, instituţii publice, dar şi de localităţile limitrofe.

Procesul de restructurare a economiei româneşti după anul 1990, generat de declinul activităţilor industriale a afectat profund oraşele României. Restrângerea activităţilor economice şi, legat de acestea, a bugetelor autorităţilor locale, au dus la restrângerea investiţiilor publice în infrastructura de bază a oraşelor, la deteriorarea vieţii citadine, cu impact asupra calităţii vieţii locuitorilor din mediul urban.

Starea şi calitatea infrastructurii fizice urbane constituie o condiţie esenţială pentru funcţionarea optimă a oraşelor: accesibilitatea fluxurilor de muncă, atractivitatea mediului de afaceri, turismul și cultura, etc, toate fiind influenţate de existenţa şi calitatea infrastructurii edilitare.

Finanţarea şi realizarea acestor investiţii contribuie atât la confortul cetăţenilor, cât și la atragerea de noi investiţii din partea agenţilor economici.

4.4. Promovarea incluziunii sociale în oraşele României

Un oraș inclusiv nu este neapărat un oraș în care există o egalitate completă și o populaţie omogenă, ci un oraș în care toată lumea beneficiază de oportunităţile oferite de acesta. Promovarea coeziunii în cadrul orașului este una dintre provocările majore cu care se confruntă orașele din România. De cele mai multe ori, problemele de ordin social (sărăcie, şomaj, lipsa utilităţilor, accesibilitate, calitate redusă a mediului, etc.) se localizează în anumite părţi ale oraşelor generând fenomenul de segregare socio-spaţială la nivelul oraşelor. În multe oraşe din România, cu precădere oraşele mari, au apărut cartiere defavorizate (în general cartierele

105

periferice, dar în unele cazuri şi zonele centrale) care se caracterizează printr-un fond construit precar, infracţionalitate ridicată, şomaj, abandon şcolar, etc. În aceste condiţii, ţinând cont de caracterul multisectorial al problemelor cu care se confruntă aceste teritorii, combaterea excluziunii sociale şi reintegrarea acestor cartiere în întregul oraşului nu se poate realiza prin investiţii sectoriale, ci este nevoie de implementarea unor intervenţii coordonate şi focalizate adaptate specificului local. Tipurile de măsuri necesare pentru dezvoltarea şi reabilitarea acestor zone sunt diverse şi ele trebuie să ia în considerare necesităţile şi specificul local. Fie că vorbim despre reabilitarea şi regenerarea zonelor centrale, adeseori istorice ale oraşului, fie că vorbim de sprijinirea incluziunii sociale a comunităţilor defavorizate şi marginalizate din zonele periferice ale oraşelor, elaborarea şi implementarea unor strategii integrate de dezvoltare urbană sunt instrumentele pentru promovarea incluziunii comunităţilor marginalizate.

4.5. Susţinerea mobilităţii urbane

la nivel regional/metropolitan/urban-de cartier/de obiect - asigurarea infrastructurii necesare: centuri ocolitoare/ noduri intermodale/ linii de transport în comun (pe șine) - înnoirea stocului de vehicule pentru transport în comun - facilitarea mijloacelor de transport ne-motorizate: piste de bicicliști/ pietonale

4.6. Elaborarea cadastrului și actualizarea instrumentelor de planificare asigurarea unui acces facil la date/ transparenţă fundamentare tehnică a deciziilor de dezvoltare instrumente de planificare adaptate cerinţelor actuale corelarea instrumentelor de planificare

4.7. Regenerarea urbană în zonele centrale ale localităţilor.

5. Principiile pe baza cărora vor fi identificate zonele urbane unde vor fi implementate acţiuni integrate pentru dezvoltare urbană durabilă sunt:

5.1. diferenţierea acţiunilor în funcţie de tipologia localităţilor urbane (poli de creştere, poli de dezvoltare, oraşele mici, staţiuni turistice);

5.2. utilizarea prevederilor documentaţiilor de urbanism (Planurile urbanistice generale sau Planurile urbanistice zonale) atât pentru delimitarea zonelor de intervenţie cât şi pentru stabilirea tipologiei intervenţiei;

5.3. delimitarea zonelor de intervenţie pe zone funcţionale (zone centrale, cartierele cu marile ansambluri de locuit, zone industriale, unităţi militare dezafectate);

5.4. intervenţii pe zone, nu punctuale, pentru a asigura o abordare integrată şi pentru a crea rezultate vizibile, care să aibă efecte multiplicatoare, intervenţiile nu se vor concentra pe anumite obiecte (clădiri de patimoniu, spaţiul public – un parc, o stradă, etc) ci vor realizate pe o zonă clar delimitată;

5.5. pentru identificarea zonei de intervenţie este necesar în prealabil să se stabilească obiectivul proiectului de regenerare urbană, pe baza căruia vor fi stabilite criterii de selecţie, zonele urbane ce vor face obiectul proiectelor de regenerare urbană vor fi selectate în funcţie de obiectivul intervenţiei – pentru

106

zonele centrale - revitalizarea acestora sau punerea în valoare a unor zone cu concentrare mare a clădirilor de patrimoniu, cu valoare istorică; pentru îmbunătăţirea calităţii locuirii vor fi selectate zonele din marile ansabluri de locuit – în funcţie de concentrarea populaţiei, vechimea blocurilor, lipsa spaţiilor verzi şi a celor de joacă pentru copii; pentru cartierele defavorizate – calitatea fondului construit, gradul de infacţionalitate, lipsa dotărilor; pentru asigurarea unor noi rezerve de teren care să permită noi dezvoltări – marile frişe industriale sau terenuri ale unor foste unităţi militare.

6. Obiective/ direcţii de acţiune

Obiective generale:

- Densitate în mediul urban

- Structură urbană favorabilă dezvoltării durabile

- Asigurarea unei mase urbane adecvată dezvoltării economice

- Atractivitate pentru spaţiile urbane

- Adaptarea mediului urban la schimbările climatice

Obiective specifice: Măsuri:

1. Dezvoltare urbană policentrică

2. Dezvoltarea și susţinerea parteneriatului urban-rural

3. Limitarea emisiilor de carbon

4. Creșterea accesibilităţii în și înspre mediul urban

5. Limitarea riscului natural și industrial

6. Susţinerea dezvoltării economice a orașelor

1. Conectivitate urbană

– asigurarea infrastructurii de transport între orașele mari

– platforme de dialog și schimb de experienţă

2. Zone urbane funcţionale

- zone metropolitane

- cooperare urbană transfrontalieră

3. Mobilitate urbană

- La scară regională

- La scară metropolitană

- La scara orașului

- La nivel de cartier

- La nivel de obiect

107

7. Creșterea condiţiilor de locuire din mediul urban

8. Creșterea capacităţii administrative

4. Regenerare urbană

- eficienţa energetică a locuinţelor

- creșterea suprafeţelor verzi

- Utilizarea potenţialului elementelor naturale

- Zone din oraș - Pentru zone industriale/ Cartiere dezavantajate/ Zone centrale/ Sit-uri militare dezafectate

5. Economie urbană

– terenuri, locuinţe și preţul serviciilor

6. Guvernare urbană

- Instrumente de planificare

- Sistem de planificare

- Resurse umane/ instituţii

7. Bibliografie:

Studii și rapoarte

Orașe competitive, reprofilarea geografiei economice a României, Banca Mondială, 2012

Orașele din Europa, o nouă definire, OECD-CE, 2012

Riscuri şi inechităţi sociale în România, Administraţia prezidenţială – Comisia Prezidenţială pentru analiza riscurilor sociale şi demografice - (Sept. 2009)

Raportul anual de implementare a Programului Operaţional Regional, 6 Noiembrie 2012

Analiza socio-economică, Grupul de Lucru pentru Administraţie publică din cadrul Comitetului Consultativ Administraţie Publică și bună guvernanţă coordonat de către MAI

Planificare integrată și cercetare interdisciplinară pentru dezvoltarea urbană durabilă și competitivă a României, 2012, editura INCD URBAN-INCERC

Buletinul Centrului Naţional de Statistică şi Informatică în Sănătate Publică, 2012

Documentaţii de urbanism și strategii de dezvoltare urbană:

PUZ Zona Costiera, INCD URBAN INCERC

108

Conceptul Strategis București 2035, Coordonator - UAUIM

Documente cadru la nivel european:

Carta de la Leipzig pentru orașe europene durabile, 2007

Declaraţia de la Toledo, 2010

Propunerile de regulamente pentru perioada de programare 2014-2020, 2011

Site-uri:

www.recensamantromania.ro

www.captivingromania.ro

Date statistice:

www.insse.ro

Buletinul editat de Centrul Naţional de Statistică şi Informatică în Sănătate Publică la 02.04.2012.

Sistemul educaţional din România – Date sintetice, 2011

Cadru juridic:

Legea 350/2001 cu modificările și completările ulterioare a amenajării teritoriului și urbanismului

Legea 351/2001 pentru aprobarea Secţiunii a IV a PATN – Reţeaua de localităţi

Legea 215/2001 a administraţiei publice locale modificată cu Legea 286/2006

Legea 422/2001 pentru protejarea monumentelor istorice actualizată

Legea 315/2004 pentru dezvoltarea regională, actualizată

HG 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului General de Urbanism

HG 1149/2008 pentru desemnarea polilor de creștere

Date post:	30-Jan-2017
Category:	Documents
Upload:	duongdien
View:	230 times
Download:	1 times

Dimensiunea urban? a Acordului de Parteneriat

Documents