DIALOGUL CONCRETULUI CU VIRTUALUL ÎN ARHITECTURA … · 2011. 12. 22. · concentrată pe vizual,...

UNIVERSITATEADE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM ‘‘ION MINCU’’BUCUREŞTI

DIALOGUL CONCRETULUI CU VIRTUALULÎN ARHITECTURA MODERNĂ;

METAFORA SPAŢIULUI ARHITECTURAL

TEZĂ DE DOCTORAT

- REZUMAT-

ÎNDRUMĂTOR : PROF. DR. ARH. RADU TĂNĂSOIUDOCTORAND: ARH. RALUCA MARIA MANOLIU

București 2011

UNIVERSITATEADE ARHITECTURĂ ŞI URBANISM ‘‘ION MINCU’’BUCUREŞTI

DIALOGUL CONCRETULUI CU VIRTUALULÎN ARHITECTURA MODERNĂ;

METAFORA SPAŢIULUI ARHITECTURAL

TEZĂ DE DOCTORAT

- REZUMAT-

ÎNDRUMĂTOR : PROF. DR. ARH. RADU TĂNĂSOIUDOCTORAND: ARH. RALUCA MARIA MANOLIU

București 2011

Cuprins

IntroducereIntroducere în arhitectura algoritmică

Capitolul IParcursul metaforei antropomorfe în arhitectură de la Vitruvius la morfo-geneză

Capitolul IIEvoluţia imaginii arhitecturale de la document static bidimensional la en-titate tridimensională

2.1 Formalism (digital) sau proces deschis? 2.2 Cercetarea în domeniul proiectării digitale 2.3. Capacitatea generativă a virtualului 2.4. Statutul actual al imaginii arhitecturale

Capitolul IIIFrontierele permeabile ale materialului şi imaterialului

III. 1. Impactul tehnologiilor asupra proiectării şi execuţiei de arhitectură III.2. Arhitectură asistată de computer şi arhitecturi digitale III.3. Proiectarea de arhitectură devine continuum digital III.4. Morfogeneza III.4.1. NURBS III.4.2. Proiectarea parametrică III.4.3. Modelare dinamică III.5. Metode de execuţie digitală a proiectelor de arhitectură III.6. Către o nouă materialitate a arhitecturii III.7. De la Fordism la particularizarea în masă III.8. „Forma urmează forţa” III.9. Concluzii

Capitolul IVLimite şi posibilităţi ale proiectării asistate de calculator.Algoritmul în arhitectură

IV.1. Computerul – instrument sau participant activ în procesul de creaţie?

IV.2. Moduri contemporane de utilizare a computerului în arhitectură. Introduc-ere în algoritmi. IV.3. Problema alterităţii digitale IV.4. Scurt istoric al arhitecturii algoritmice IV.5. Tipuri de algoritmi utilizaţi în proiectare

5.1. Operaţii booleene 5.2. Căutarea stocastică 5.3. Fractali 5.4. Automate celulare 5.5. Gramatica formelor 5.6. Sisteme Lindenmeyer 5.7. Algoritmii genetici 5.8. Hibridizare

IV. 6. Ordine, haos şi posibile aplicaţii arhitecturale 6.1. Amfibolia 6.2. Simbioza 6.3. Complexitate

6.3.1. Recursivitate 6.3.2. Rotaţii subtile

IV. 7. Exemple metodologice şi practice 7.1.Exemplu de protocol pentru producerea unei arhitecturi generate 7.2. Stadionul din Beijing 7.3.Biblioteca din Praga

IV.8. Concluzii

Addendum Capitolul IVCreativitate umană versus creativitate artificială

Capitolul VArhitectura digitală, o provocare pentru pedagogia proiectării

V.1. Teorie, cunoştinţe, modele şi mediu V.2. Obstacole în calea schimbării

2.1 Schimbări suferite de mediile de proiectare 2.2 Modificări survenite în baza de cunoştinţe arhitecturale

V.3. Generalităţi: apariţia şi dezvoltarea proiectării digitale 3.1 Modificări teoretice 3.2 Noi concepte: transcenderea paradigmelor sintactice lingvistice/for-

male V.4 Modele de proces de proiectare

4.1 Introducere 4.2 Modelele de formare

4.3 Modele generative 4.4 Modelul bazat pe performanţă

V.5 Provocarea reprezentată de un cadru pedagogic de definire a didac-ticii proiectării digitale

5.1 Impactul conţinutului conceptual 5.2 Dincolo de proiectarea formală reprezentaţională 5.3 Materie şi material 5.4 Implicaţii didactice 5.4.1 Transformarea definiţiei tipologice a problemelor legate de

proiectare 5.4.2 Transformarea proceselor de proiectare 5.4.3 Mediul digital şi procesul de proiectare

V.6. Explorarea modelelor digitale, a metodelor şi a conceptelor de proiectare V.7. Arhitectura digitală şi provocarea unei noi pedagogii

Capitolul VIConcluzii

Listă ilustraţii

Bibliografie

Introducere

Începutul anilor ’90 a fost martorul unei schisme petrecute

în arhitectură, declanşată de globalizarea înlesnită de criza gândirii

teoretice şi de aplecarea din ce în ce mai avidă a arhitecţilor către

formalism.

Preocuparea pentru formă din ultima decadă a secolului al

XX-lea a coincis cu o înflorire a economiei internaţionale, ceea ce a

condus la ascensiunea exponenţială a aşa-numitelor „staruri” arhi-

tecturale. Ridicaţi în panteonul aurit al mărcilor şi corporaţiilor glob-

ale, aceşti decani ai arhitecturii s-au detaşat automat de preocupările

spaţiale ale oraşului. Odată cu descreşterea economică şi cu acuta

conştientizare a problemelor planetare, precum iminentul deficit de

resurse naturale, hrană şi energie, a devenit necesară şi presantă

reconsiderarea arhitectului şi a arhitecturii, devenită între timp instru-

ment de marketing şi „marcă înregistrată”. Arhitectura trebuie să îşi

regăsească menirea, dar nu printr-o întoarcere la origini, ci

folosindu-se adecvat de noile tehnologii. În loc să cadă pradă formal-

ismelor superficiale, este de datoria arhitectului să redevină o figură

operativă în universul estetic, răspunzând, în acelaşi timp, consider-

entelor de ordin urban şi social.

În cadrul practicii contemporane de arhitectură se poate ob-

serva o deplasare semnificativă a accentului – de la o arhitectură

concentrată pe vizual, de forme şi aparenţe, la o arhitectură justificată

de performanţele sale. Parametrii – structurali, constructivi, eco-

nomici, etc. – consideraţi secundari la sfârşitul secolului al XX-lea,

redevin acum primari şi sunt consideraţi ca stimuli pozitivi în procesul

de proiectare. Se pare că arhitectura nu mai este preocupată cu

precădere de stil şi formă. Acesta este unul dintre semnalele apariţiei

unei noi paradigme.

Această nouă paradigmă poate fi înţeleasă ca o încercare

de a depăşi scenografia postmodernismului. Dorinţa sa este de a

plasa discursul arhitectural într-un cadru obiectiv, în care utilizarea

eficientă a resurselor înlocuieşte indulgenţele estetice ale operelor

Dialogul concretului cu virtualul în arhitectura modernă ;metafora spațiului arhitectural

7

construite sub umbrela postmodernismului şi a deconstructivismului,

care puneau pe primul loc forma, în detrimentul performanţei.

Această privilegiere a performanţei în cadrul procesului de proiectare

poate fi descrisă ca un interes pentru „morfogeneză”. Utilizat iniţial

în biologie, termenul se referea la logica generării formei şi a tiparelor

evolutive a organismelor vii în cadrul proceselor de creştere şi difer-

enţiere.

Recent, cercurile arhitecturale şi-au însuşit termenul, pentru

a desemna o abordare a proiectării care să conteste hegemonia pro-

cesului de creare a formei de la exterior către interior, şi de a-l înlocui

cu o logică internă a generării formei. Accentul se deplasează de la

aparenţă la performanţa materială, şi de la reprezentare, la proces.

Cu toate că există asemănări formale între contururile nes-

tandardizate ale operelor unor arhitecţi precum Frank Gehry şi FOA,

care manifestă un interes crescând pentru procesele morfogenetice

de performanţă şi generare a formei, diferenţa este enormă în privinţa

metodologiei de proiectare. Gehry a devenit, în mod ironic, exponen-

tul unei abordări mai „tradiţionaliste” a proiectării de arhitectură, în

care arhitectul este perceput ca geniul creator care impune lumii

forma preferată, iar rolul de bază al inginerului structurist este acela

de a face posibilă execuţia proiectelor maestrului, păstrând pe cât

posibil expresia poetică iniţială.

Între timp, noile generaţii de arhitecţi care operează în cadrul

noii paradigme morfogenetice pot fi văzuţi mai degrabă ca fiind cei

care iniţiază, controlează şi uşurează emergenţa proceselor gene-

rative interne ce vor da naştere noilor structuri.

Însă logica morfogenezei în arhitectură nu se limitează la

chestiuni ce ţin de metodologia proiectării, ci se extinde către arena

eticii. Dacă am putea genera forme care să opereze mai eficient din

punct de vedere structural, atunci am putea reduce necesarul de ma-

teriale de construcţie. De asemenea, dacă noile obiecte de arhitec-

tură ar funcţiona mai eficient din punct de vedere energetic, atunci

s-ar realiza economii în privinţa încălzirii şi ventilării clădirilor. În am-

bele cazuri, proiectarea morfogenetică ar ajuta considerabil la pre-

Rezumatul tezei de doctorat

8

zervarea resurselor naturale existente, devenind un argument etic în

privinţa relaţiei cu mediul înconjurător.

Nu e de mirare că, într-o perioadă dominată de computer,

interesul faţă de computaţia materială a fost egalat de cel faţă de

computaţia digitală. Orientarea către performanţa materială şi ener-

getică este acum explorată cu ajutorul noilor tehnici digitale, de la

utilizarea şi manipularea programelor de generare formală, şi până

la sistemele Lindenmayer, automatele celulare, algoritmii genetici şi

sistemele multi-agent care sunt astăzi utilizate de către arhitecţii pro-

gresişti nu doar pentru crearea unei noi generaţii de forme, ci pentru

înţelegerea noilor posibilităţi ale instrumentelor şi pentru testarea şi

evaluarea structurilor proiectate.

Distincţia dintre această nouă paradigmă şi modul anterior

de utilizare a computerului în arhitectură constă în reinventarea aces-

tuia, de la instrument de proiectare, extensie a posibilităţilor paradig-

mei anterioare a rapidografului pe calc, la dispozitiv ce devine parte

integrantă a procesului creativ. Aceasta aduce după sine o evoluţie

a naturii arhitectului, de la demiurg creator de formă, la profesionist

conştient de realitatea mediului în care trăieşte, coordonator şi con-

trolor al proceselor generative, în care obiectul final nu este exclusiv

produsul imaginaţiei arhitectului, ci include capacităţile de generare

a programului digital. Aceasta nu conduce la o sărăcire a calităţilor

creative ale arhitectului, ci la deplasarea imaginaţiei într-un mediu

diferit, la utilizarea creativă a multitudinii de procese oferite de instru-

mentele digitale.

Noile programe digitale, împrumutate din alte industrii şi

folosite acum în arhitectură, demonstrează adevăratul potenţial al

universului digital de a influenţa procesul de proiectare, prin

deschiderea de vaste orizonturi posibile. Computerul nu mai este

doar un dispozitiv protetic care lărgeşte raza de acţiune a imaginaţiei

arhitectului, ci şi un instrument de optimizare capabil să ofere metode

riguroase de găsire a tuturor opţiunilor posibile, depăşind logica

pseudo-computaţională care a predominat în practica de arhitectură

a ultimilor ani.


9

Interesul faţă de producţia digitală a determinat, de aseme-

nea, o schimbare în cadrul preocupărilor teoretice. Dacă anii ’80 şi

’90 fuseseră caracterizaţi de interesul faţă de teoriile lingvistice şi

filosofice – de la teoria structuralistă care a influenţat investigaţiile

semiologice ale primilor postmodernişti, de la Charles Jencks şi

Robert Venturi, la cercetările post-structuraliste asupra semnificaţiei

ale lui Derrida, care si-au lăsat amprenta asupra arhitecturii unui

Peter Eisenman – prima decadă a secolului al XXI-lea poate fi ca-

racterizată de un interes crescut faţă de evoluţia ştiinţifică şi tehno-

logică.

Nu se poate vorbi de o „moarte a teoriei”, aşa cum susţinea Michael

Speaks, ci de ascendenţa unei noi ramuri teoretice, angajată în şti-

inţă şi tehnologie. Se observă o descreştere a interesului fată de

teoriile lingvistice, şi un interes crescând faţă de gândirea ştiinţifică

şi înţelegerea proceselor materiale. Putea spune că, pe măsură ce

era lui Derrida apune, cea a lui Deleuze, prin intermediul lui Manuel

de Landa, răsare în cercurile arhitecturale.

Imaginaţia teoreticienilor de arhitectură nu a fost cucerită

doar de filosofiile materialiste; gândirea ştiinţifică a început să îşi

găsească locul în curricula arhitecturală, de la observaţiile lui D’Arcy

Thompson asupra formei şi evoluţiei sale, şi până la teoriile mai re-

cente, precum „emergenţa” popularizată de Steven Johnson şi de

Stephen Wolfram, în A New Kind of Science, ambii tratând problema

complexităţii ce apare din seturi iniţiale de reguli extrem de simple.

Dacă adăugăm interesul crescut fată de metodologia com-

putaţională – scriptare, modelare parametrică şi tehnici generative

bazate pe performanţă, precum algoritmii genetici – putem începe

să definim semnificativa transformare anunţată de şcolile progresiste

de arhitectură.

Scopul principal al acestei lucrări este prezentarea şi

analizarea acestei noi paradigme arhitecturale contemporane, care

se afirmă prin utilizarea tehnologiilor informatice de ultimă oră pentru

capacităţile lor generative, nu de reprezentare, şi care promite să


10

devină o mişcare arhitecturală, arhitectura digitală, cu accent pe o

nouă ramură, arhitectura algoritmică.

Chiar dacă această tendinţă pare să-şi tragă seva – după

unii, din arhitectura organică, după alţii, din suprarealism şi decon-

structivism, nu ne vom aventura aici în comparaţii teoretice între

diferitele stiluri. Bineînţeles, nimic nu se naşte din nimic, însă ceea

ce deosebeşte această nouă şi variată arhitectură constă în însăşi

esenţa sa, în limbajul care o produce. Schimbarea de limbaj deter-

mină o transformare paradigmatică, iar când această mutaţie se

manifestă la un nivel mai adânc decât cel al învelişului, al formei,

atunci se poate vorbi, pe drept cuvânt, de naşterea unei noi arhitec-

turi.

Tiparul a ucis arhitectura, ne reamintesc Victor Hugo şi

Umberto Eco. Textul a preluat o parte din atributele formei. După un

secol de joacă combinatorie cu textul şi forma, ne aflăm în pragul

unei revoluţii – atât a textului, cât şi a formei. Bucla istorică pare a

se închide, însă nu pentru a ne conduce înapoi la semnificaţia me-

dievală a obiectului de arhitectură. Textul este din nou inclus în formă,

însă acum este vorba de un text abstract, un cod scris într-un limbaj

complet străin şi care face parte integrantă din structura şi forma

obiectului: de fapt, tocmai acest text codificat este generatorul volu-

mului.

Tentaţia noului şi a explorărilor unui necunoscut plin de

promisiuni poate fi irezistibilă. Depinde de noi, ca arhitecţi, să nu

cădeam în pasiunea formelor fără fond.

Încă de la jumătatea secolului al XX-lea, unii arhitecţi au cău-

tat în filosofie şi lingvistică explicaţii şi motivaţii pentru noua arhitec-

tură a cărei apariţie o presimţeau. Vom prezenta câteva astfel de

nume şi de idei, precizând însă că scopul nu este de a teoretiza

forma, ci de a-i înţelege mecanismele. De fapt, prin parcursul argu-

mentativ ales, teza de faţă nu doreşte să atragă atenţia asupra noilor

forme, ci asupra unei noi mentalităţi şi specializări a arhitectului. Arhi-

tectul are acum posibilitatea de a recâştiga terenul pierdut în profe-

sie, redevenind creatorul şi coordonatorul tuturor proceselor.


11

Algoritmii sunt procese simple ce pot produce rezultate com-

plicate; în acelaşi mod, de la simplu la complex, ei oferă posibilitatea

arhitectului de a-i forma, a-i controla, a-i programa şi, în final, a-i

transforma în arhitectură. Programarea este aici cuvântul de ordine:

pentru a redeveni precum meşterul catedralei (virtuale sau nu), arhi-

tectul trebuie să redobândească controlul instrumentelor folosite, în

acest caz fiind vorba despre programul digital. Arhitectul ar trebui,

aşadar, să depăşească graniţa alterităţii digitalului şi să devină pro-

gramator, să-şi modeleze ustensilele de creaţie.

Invocarea lui Bachelard serveşte drept avertisment în ceea

ce priveşte hipertrofia digitală. Bachelard a înţeles că doar raţional-

ismul ştiinţific nu oferă un potenţial legitim pentru înnoirea culturală,

ci poate chiar limita imaginaţia. Se pare că scena arhitecturală con-

temporană s-a divizat în tehnoraţionalişti şi tehno-lunatici, care ex-

perimentează cu speculaţii formale nedeterminate. Aceştia din urmă,

flirtând cu noile moduri de praxis, par a fi mai capabili să producă

„imagini” ale reînnoirii culturale, însă pentru a atinge dezideratele lui

Bachelard cu privire la locuire, este nevoie de o imagine conştientă

a potenţialului spaţial şi social al sistemelor digitale. O arhitectură

digitală cu adevărat transgresivă, impregnată cu calităţi formale,

spaţiale sau materiale se poate naşte întocmai din „reveriile” asupra

unui spaţiu cognitiv, „nelocuit” până în prezent.

Evoluţia rapidă a tehnologiilor digitale în secolul al XXI-lea

promite orizonturi deosebit de interesante pentru arhitectură. E posi-

bil, însă, ca tocmai această viteză evolutivă să nu permită arhitecturii

să-şi stabilească principiile necesare, aliniate schimbărilor tehnolo-

gice. Cert este că tranziţia de la sistemele mecanice la cele electron-

ice marchează o transformare extrem de importantă, astfel încât este

necesară regândirea principiilor de operare fundamentale în acest

nou teritoriu, pentru a evita pericolele limitării tehnologiilor digitale la

aşteptările actuale ale formei arhitecturale şi la modurile de praxis

existente. În realitate, foarte puţini arhitecţi şi firme de arhitectură de-

păşesc în prezent mandatul tehnologic al creionului – cel al formelor

determinate şi al strategiilor de „proiectare” aferente acestora. Pre-


12

tenţiile arhitecţilor de a fi „digitali” şi optimismul aparent al acestor

pretenţii implică ca acest nou teritoriu să fie considerat ca atare, ceea

ce înseamnă că arhitecţii trebuie să înveţe de la cei care locuiesc

deja efectiv în acest spaţiu (programatori, matematicieni etc.).

Dobândirea competenţei digitale devine, aşadar, o chestiune vitală,

dacă dorim să creăm un nou tip de arhitectură, în loc să ne limităm

la a pretinde că am păşit într-o nouă paradigmă arhitecturală.

Motivația studiului

Încă din anul 1992, Peter Eisenman se referea la ideea in-

staurării unei paradigme electronice în arhitectură. În ”Visions unfold-

ing: architecture in the age of electronic media” (Ars Electronica,

1992), el scria: ”În cei cincizeci de ani de la cel de-al doilea război

mondial, s-a produs o schimbare de paradigmă care ar fi trebuit să

afecteze profund arhitectura: aceasta a fost trecerea de la de la pa-

radigma mecanică la cea electronică.”

Schimbarea de paradigmă a întârziat, însă, arhitectura fiind

printre ultimele domenii care au îmbrățișat adevăratul potențial al

noilor tehnologii și descoperiri ale științei, preferând să adopte un

discurs declarativ și formalist, în locul unuia explorativ. În ultimii ani,

asistăm însă la tentative – timide, la început- de a restabili locul arhi-

tecturii și arhitectului în noua eră, era digitală. Procesul nu este lipsit

de pericole și se preconizează a fi unul complex și care, mai mult ca

sigur, va suscita dezbateri furtunoase asupra relevanței, importanței,

validității noilor arhitecturi emergente și rolului arhitectului în mijlocul

tuturor acestor transfomări, considerate de unii critici ca fiind radi-

cale.

Lucrarea ”Dialogul concretului cu virtualul; metafora spațiului

arhitectural” își are rădăcinile într-un parcurs personal de interogări

și studii referitoare la rolul arhitectului și al arhitecturii de-a lungul is-

toriei, cu accent pe perioada începând cu Renașterea, și continuând

până în contemporaneitate. În timpul unui masterat la o facultate de

arhitectură clasică din Statele Unite ale Americii, am avut ocazia să


13

intru în contact direct atât cu scrierile teoreticienilor renascentiști și

clasiciști, cât și, prin intermediul prelegerilor libere din cadrul univer-

sității, cu noile teorii din fizică și matematică, unii dintre profesorii de

matematică din universitate fiind, de altfel, implicați în studiul nu-

merelor în arhitectură și în așa-numitele ”geometrii sacre”.

Rezultatul acestui torent informațional a fost o interogare:

care este, de fapt, stadiul actual al arhitecturii? Între cei ce îm-

brațișează complet necritic trecutul și formele sale și cei care sunt

considerați starurile ”noii” arhitecturi, că este numită ”deconstruc-

tivistă”, neo-high-tech”, ”neo-modernă”, ”rizomatică”, ”deleuziană”,

”blobificatoare” sau ”digitală”, unde se află, în realitate, arhitectura?

Schimbarea noii paradigme în arhitectură a fost anunțată

încă din perioada de început a erei informaționale, însă arhitecții

s-au împărțit în tabere – fragmentând, o dată în plus, arhitectura. Unii

au refuzat inițial asocierea cu computerul în atelierele lor de arhitec-

tură, iar atunci când le-au acceptat, a fost exclusiv pentru rapiditatea

desenului și pentru prezentare – randări și, mai nou, animații tridi-

mensionale. Cea de-a doua tabară este cea a entuziaștilor, a

arhitecților care își declamă arhitectura ca fiind digitală, urmați de o

pleiadă de critici fermecați de formele exotice, neînțelese, mistice și

fabuloase produse cu ajutorul computerului.

Ca arhitect utilizator al computerului și prgramelor CAD și de

de modelare 3D, m-am confruntat de la începuturi cu o nemulțumire

surdă față de ceea ce consideram ca sunt posibilitățile acestor pro-

grame digitale. Înțelegând mai târziu ca unica limitare venea din

partea mea. Eu, arhitectul, eram cel care nu înțelegea cum funcționa

programul, eu eram cea care știa ce ar fi dorit din partea unui program

destinat arhitecturii, dar care nu știa cum să își modeleze acest nou

instrument, atât de abstract și de străin.

Această ”nemulțumire” mi-a canalizat cautările în direcția

cercetării legate de programele de design și animație digitală, și am

avut plăcerea să constat că dorința de a depăși limitele uni instrument

pe care, probabil cu naivitate, îl consideram potențial nelimitat, nu era

un fapt singular. În lume, în marile universități recunoscute pentru


14

cercetarea în domeniul digitalului, în câteva firme mari de arhitectură

și în și mai multe firme de construcții, precum Dassault Systems, se

pregătea o revoluție în arhitectură, care urma să pună sub semnul

întrebării inclusiv rolul pe care urma să-l joace arhitectul în viitor:

urma acesta să rămână un spectator, un utilizator, sau un creator im-

plicat direct în toate procesele de compunere ale operei sale, de la

alcătuirea instrumentelor, și până la materializarea proiectului?

Scopul cercetării

Scopul cercetării este atăt de a găsi răspunsuri întrebărilor

enunțate mai sus, cât și de a descoperi în ce constă reala schimbare

de paradigmă în arhitectura contemporană.

Schimbarea de paradigmă atât de așteptată, pe care unii o

anunțaseră în anii ’80, după publicarea de către Deleuze și Guattari

a lucrării ”Mille plateaux”, sau la sfârșitul secolului, odată cu ridicarea

muzeului Guggenheim în Bilbao, își anunță acum sosirea, profețind

modificări mult mai radicale ale profesiei decât cele deja indicate de

Greg Lynn, arhitectul anti-ideal.

O schimbare de paradigmă este definită ca o schimbare pro-

gresivă a modului colectiv de gândire. Este schimbarea ipotezelor

de bază, a valorilor, obiectivelor, convingerilor, așteptărilor, teoriilor

și cunoștințelor. O nouă paradigmă implică transformare, transcen-

dență, progres, evoluție și tranziție.

În timp ce schimbarea de paradigmă este strâns legată de progresele

științifice, adevăratul efect al acesteia constă în înțelegerea la nivel

colectiv a faptului că o nouă teorie sau un nou model implică

înțelegeea conceptelor tradiționale într-un mod diferit, respingând

vechile ipoteze și înlocuindu-le cu altele noi. După cum spunea T.S.

Kuhn, revoluțiile științifice se produc în acele perioade în care în care

coexistă cel puțin două paradigme, una tradițională și cel puțin una

nouă.

De-a lungul anilor, paradigma dominantă pentru analiza și


15

creația arhitecturală a fost cea a intuiției și ingeniozității umane.

Poate pentru prima dată, este formulată o schimbare de paradigmă

care le depășește pe cele anterioare.

Deși ne influențează direct, îndelung așteptata schimbare

paradigmatică nu s-a produs în mintea arhitectului, ci în mintea pro-

gramatorului. Programatorul a fost cel care a inventat instrumentul

și a stabilit spațiul de lucru, abilitățile și limitele care îngrădesc acti-

vitatea arhitectului. Creatorii de software sunt meta-designeri, de-

signerii sistemelor de proiectare. În schimb, proiectanții tradiționali

care au apelat la tehnologia digitală sunt doar spectatori într-o lume

care se extinde dincolo de cunoștințele lor.

În prezent, cele două tabere antitetice de gândire, separate

de ideologii dialectic opuse, au evoluat, transformându-se în utiliza-tori de instrumente și creatori de instrumente. Prima ideologie

încearcă să stabilească o asociere între filosofiile umaniste și

fenomenele digitale, cautând idei sau principii în cadrul științelor

umaniste pentru a explica fenomenele digitale. Cea de-a doua își

are sursele în principiile tehnicii computaționale, și are drept scop

găsirea de noi mijloace de explorare creativă prin intermediul utilizării

computerului. Principalii protagoniști ai acestei tabere ideologice sunt

creatorii de software, specialiștii IT și matematcienii.

În ultimele două decenii, începând cu viziunile lui Eisenman,

curbele compuse ale lui Lynn și continuând cu multitudinea copleși-

toare a așa-numitelor studii de design digital, arhitecții au fost pre-

ocupați în primul rând de manifestarea formală a teoriilor științifice,

folosind computerul ca mediu de expresie. În loc să utilizeze teoriile

informatice ca bază structurală pentru experimentele arhitecturale,

s-a recurs la teorii filosofice din anii ’60 și ’70 pentru a a explica com-

plexitatea formelor create cu ajutorul metodelor umaniste clasice.

Când comparăm arhitecți practicieni contemporani de marcă, ob-

servăm cel puțin o temă comună: utilizarea computerului ca instru-

ment formal de explorare și dependența crescândă a activității lor de

metodele digitale. Cele mai ”paradigmatice” exemple din ultimii zece

ani prezintă partiuri și diagrame generate digital. Prin computație,


16

arhitectura se transcende pe sine dincolo de comun și de previzibil.

În schimb, prin utilizarea programelor comerciale și dependența de

posibilitățile lor de proiectare, activitatea arhitectului este în pericol

de a fi dictată de caracteristicile programului. Acceptând în mod in-

conștient constrângerile stilului unei anumite aplicații digitale, arhi-

tectura riscă să fie asociată nu cu cercetarea de ultimă generație, ci

cu un manierism în stil ”high-tech”.

A sosit momentul ca arhitectul să preia controlul asupra

acestor procese de explorare și să redevină creatorul instrumentelor

folosite în procesul de proiectare. În felul acesta, răspunsurile la în-

trebările legate de rolul arhitectului în arhitectura digitală vor fi, cel

puțin la nivel superficial, evidente.

Metodologie

1. Cercetarea teoretică în domeniul teoriei arhitecturii,

filosofiei şi psihologiei cognitive (capitolele I, II, IV şi addendum la

cap. IV).

2. Studiul de caz privind instrumentele, metodele şi procesul

de proiectare cu ajutorul tehnologiilor digitale, de la bine-cunoscutul

CAD, la programe mai complexe de modelare 3D, de tipul Maya,

FormZ sau Rhinoceros, care permit intervenţii la nivel de limbaj, de

script, presupunând aşadar o cunoaştere a limbajului de programare

de către arhitect (cap. III, IV).

Studiile de caz alese au avut drept scop accentuarea difer-

enţelor între arhitectura asistată de computer şi arhitectura digitală,

în care computerul devine partener în procesul creator, depăşind sta-

diul de simplu instrument, şi au pornit de la modul de utilizare al pro-

ceselor digitale de către arhitecţi precum Frank Gehry, Greg Lynn,

Nicholas Grimshaw, Bernhard Franken, Norman Foster şi atelierul

de arhitectură Future Systems. Exemplele au fost alese datorită

potenţialului de ilustrare a evoluţiei modalităţilor de utilizare a

tehnologiilor digitale: în timp ce Frank Gehry preferă scanarea digi-

tală a machetelor realizate manual, Greg Lynn foloseşte pro-


17

totipizarea rapidă pentru a-şi produce machetele fizice, în timp ce

Franken, Foster şi Future Systems se axează pe performanţă, pe re-

laţia dintre sit şi mediul înconjurător, pe forţele dinamice cu potenţial

modelator.

Trecerea către noua paradigmă necesită însă un pas în plus,

ilustrat în capitolul IV. Arhitectura morfogenetică se află la început de

drum, drept pentru care nu se poate vorbi de analizarea unor obiecte

arhitecturale propriu-zise, ci de prezentarea posibilităţilor pe care le

oferă aceste sisteme arhitectului şi arhitecturii.

Scurt rezumat pe capitole

Capitolul I , Parcursul metaforei antropomorfe în arhitec-tură de la Vitruvius la morfogeneză, realizează un rezumat al par-

cursului metaforei antropomorfe în arhitectură. Discursul arhitectural

abundă de o varietate nespusă de metafore, de aceea ar putea părea

extrem de restrictiv faptul că am limitat atenția asupra uneia singure.

Motivul este simplu: modelul uman ideal se află la originea tradiției

arhitecturii occidentale, care își revendică existența din cultura antică

greacă și romană, o tradiție destabilizată de mo-dernism, ridiculizată

de postmodernism și descompusă de către deconstructivism. Între-

barea firească este: ce se va întâmpla cu metafora antropomorfă în

era arhitecturii digitale? Care va fi locul său și – în ultimă instanță,

chiar a celui care creează – in cazul nostru, arhitectul?

După cum o afirmă Jameson și Deleuze, noua percepție a

universului în care trăim ne transformă în corpuri lipsite de coordonate

spațiale. Matematica riemanniană și teoria relativității a lui Einstein

au distrus cadrul conceptelor absolute și ”universale”. Modelul

antropomorf a fost înlocuit, la mijlocul secolului al XX-lea, de o vari-

etate de alte modele - cel genetic, cel cibernetic, cel informațional –

apărând, consecutiv, noi ”mituri” asupra relației între corpul uman,

mediul înconjurător și tehnologie. În a doua jumatate a secolului al

XX-lea, urmând calea deschisă de Moderniști, se prevestea disoluția


18

ființei umane în noile tehnologii, până la a deveni, în final, o interfață

ce se putea cupla cu ansambluri automatizate și inteligențe străine.

În momentul în care nu finalitatea, ci procesul a devenit ele-

mentul semnificativ în creația de arhitectură, metafora antropomorfă

a fost detronată, nemaifiind punctul de referință și măsura tuturor lu-

crurilor. Iar dacă modernitatea se definea drept ceva diferit de o sim-

plă ruptură cu modelul clasic, iar dacă arhitecții se întorc periodic

către modelul antropomorf, motivul nu este revenirea la un adevăr

etern, nici perimarea vreunui alt model, ci pentru că acesta reprezintă

un loc hibrid de mediere. Acest lucru, la rândul lui, oferă o falsă imag-

ine a arhitecturii ca structură eternă și stabilă a cunoașterii.

Capitolul II, Evoluția imaginii arhitecturale de la docu-ment static bidimensional la entitate tridimensională, tratează

evoluția imaginii arhitecturale și are un parcurs similar celui prece-

dent.

Modul în care percepem și ne reprezentăm arhitectura vor-

bește nu doar despre sfera culturală, ci și despre nivelul tehnologic

atins. Evoluțiile tehnologice au modelat disciplina arhitecturală și au

transformat-o într-o profesie distributivă, multidisciplinară și colabo-

rativă, care reacționează mult mai repede la evoluția industriei tele-

comunicațiilor decât în trecutul apropiat. În arhitectură, imaginea nu

operează doar metaforic, ca un set de instrucțiuni, ci literal, deoarece

imaginea se află încriptată în cod. Expresia arhitecturală devine, in-

trinsec, abstractă.

Adoptarea unor programe din industria de divertisment a

oferit proiectelor de arhitectură un potențial nemaiîntâlnit pentru

transformare și mișcare animată, exprimat mai întâi prin introducerea

dimensiunii temporale în proiectare, apoi a topologiilor complexe.

La origine, imaginea arhitecturală era alcătuită din linii definite prin

puncte în spațiul unui plan, pe când acum, metodele de modelare

generată de computer operează asupra unei entităţi virtuale tridimen-

sionale căreia i se atribuie potenţial de mişcare. Aşadar, imaginea

arhitecturală a evoluat de la reprezentare statică, bidimensională, la


19

o construcţie fluidă, mobilă şi tridimensională. Astfel, imaginea arhi-

tecturală, deşi rămâne parte inerentă şi integrantă a procesului de

proiectare, îşi schimbă baza ontologică de la reprezentare la organ-

ism, de la document static bidimensional la entitate tridimensională

cu potenţial animat. Imaginea idealizată este înlocuită de o sumă de

morfologii potenţiale.

Dacă expresia arhitecturală este prezentă în calitate de cod, respectiv

în limbajul de programare ca un set de instrucţiuni, atunci noua ex-

presie media a arhitecturii este întâi codul, imaginea vizuală de pe

ecran, apoi artefactul tridimensional care rezultă. Ceea ce trebuie

subliniat nu este numai o destrămare a definiţiilor formale con-

venţionale, ci şi o viziune lărgită a producţiei arhitecturale ca parte a

continuumului pe bază de proces. Mai mult, artefactele digitale îşi

asumă un loc în cadrul continuumului care nu este doar teoretic, ci şi

literal, în măsura în care artefactele sunt reprezentate prin cod.

Software-ul generator de forme evolutive a transformat ima-

ginea arhitecturală în eveniment şi performanţă, fie prin înţelegerea

arhitecturii ca epigeneză a condiţiilor spaţiale, fie prin înţelegerea

obiectului ca materializare a potenţialităţilor acumulate. În orice caz,

imaginea arhitecturală este încorporată în mod inextricabil într-un pro-

ces continuu de creare a formei, niciodată încheiat. Imaginea arhi-

tecturală generată prin metode computaţionale este diferită din punct

de vedere ontologic nu numai în ceea ce priveşte materialul, structura

şi construcţia, ci şi în ceea ce priveşte comportamentul, deoarece

acum încorporează o teorie a schimbării.

Analiza imaginii arhitecturale indică că aceasta s-a transfor-

mat nu numai în ceea ce priveşte specificitatea mediilor sale, respec-

tiv la nivel constituţional, dar şi la nivel operaţional. Procesul face

acum parte din imagine. Se poate chiar afirma că imaginea arhitec-

turală de astăzi este codul.

Metodele digitale au amplificat experienţa reală cu ajutorul

lumilor conceptuale. Imaginea arhitecturală operează acum într-un

spaţiu dinamic; este continuă, nicicând încheiată. Imaginea arhitec-

turală poate fi oricând alterată, transpusă, exportată în alte forme ale


20

mediilor digitale. Această metodă este mai degrabă activă şi dina-

mică, decât statică. Mai mult, luând în calcul timpul/mişcarea şi ani-

maţia, cercetarea digitală nu se bazează exclusiv pe generarea

formei, ci include generarea relaţională şi anti-forma sau conceptul

de informe, pentru a împrumuta termenul folosit de Bataille.

Adoptarea metodelor de proiectare digitală a dus la o trans-

formare verificabilă a imaginii arhitecturale, pe lângă potenţialele

transformări sociale şi teoretice care continuă să influenţeze practica

şi pedagogia în materie de creaţie arhitecturală contemporană.

Capitolul III, ”Frontierele permeabile ale materialului șiimaterialului”, are rolul de a prezenta impactul noilor tehnologii

asupra proiectării și execuției de arhitectură, cât și de a trece în re-

vistă modurile de utilizare a programelor digitale de către firmele de

arhitectură de marcă, servind astfel drept platformă pentru capitolul

IV, a cărui problematică este noua paradigmă în arhitectură.

În acest capitol sunt detaliate morfogeneza în arhitectură, relevanța

curbelor NURBS și a proiectării parametrice, trecându-se apoi la con-

ceptual de modelare dinamică, utilizat diferit de arhitecți precum Greg

Lynn, Bernhard Franken sau Norman Foster. În timp ce atenția lui

Lynn cade asupra formei, Franken și Foster sunt interesați de per-

formanță, programe digitale folosite permițând integrarea unui vast

număr de variabile pentru a obține forma optimă care să răspundă

cerințelor programului. Frank Gehry se folosește de tehnologie pen-

tru a pune în operă forme fantastice, imposibil de realizat fără ajutorul

computerului și a instrumentelor de fabricație digitală, dovedind odată

în plus, dacă mai era cazul, că rămâne, mai presus de toate, un

sculptor.

Abordările contemporane ale proiectării de arhitectură au

abandonat determinismul practicilor tradiţionale şi au îmbrăţişat

nedeterminarea precisă, direcţionată, a noilor procese digitale de

creaţie. În loc să lucreze pe un partiu, proiectantul construieşte un

sistem generativ de producţie formală, îi controlează comportamentul

în timp şi selectează formele care apar ca urmare a funcţionării aces-


21

tuia. În acest sistem, se defineşte în primul rând un sistem de influ-

enţe, relaţii, constrângeri sau reguli prin procesele de in-formare,

după care i se precizează comportamentul temporal; structurii de in-

terdependenţe rezultate i se conferă adesea o formă generică oare-

care (formare), care este apoi supusă procesului de de-formare sau

transformare, pe baza aceloraşi relaţii, influenţe sau reguli încorpo-

rate în sistem.

Aceste moduri de abordare ale arhitecturii deschid un univers formal

în care formele în esenţă non-lineare nu sunt stabile, ci pot fi supuse

variaţiilor, dând naştere unor noi posibilităţi, şi anume formei emer-

gente. Complexitatea formală este adesea căutată în mod in-

tenţionat, iar această intenţionalitate morfologică este cea care

motivează procesele de construcţie, operare şi selecţie. Arhitectul

devine în principiu un „editor” al potenţialului morfogenetic al sistemu-

lui proiectat, în care alegerea formelor emergente este în mare mă-

sură condiţionată de sensibilităţile estetice şi plastice ale acestuia.

Prin urmare, capacitatea arhitecturilor digitale de a genera „noi”

forme depinde foarte mult de capacităţile perceptive şi cognitive ale

proiectantului, deoarece forma emergentă apare prin procese con-

tinue, dinamice, care contribuie la descoperirea şi cunoaşterea sa

calitativă. Deşi contextul tehnologic al proiectării este puternic exter-

nalizat, remarcabila sa capacitate rămâne una de ordin interior. Rolul

generativ al noilor tehnici digitale este îndeplinit prin interpretarea şi

manipularea simultană de către proiectant a unei construcţii afişate

pe ecranul unui computer (suprafaţă topologică, câmp izomorf,

schelet kinetic, câmp de forţe, model parametric, algoritm genetic

etc.) într-un discurs complex, ce se reconstituie în permanenţă – un

discurs „auto-reflexiv”, în care grafica modelează activ gândirea arhi-

tectului.

Îmbrăţişând făţiş non-linearitatea, nedeterminarea şi emer-

genţa, noile tehnici de proiectare digitală contestă convenţiile

tradiţionale în proiectare, care erau (şi continuă să fie) fundamentale

în concepţia instrumentelor digitale destinate creaţiei arhitecturale.

În abordările proiectării computaţionale contemporane este recunos-


22

cut explicit faptul că recunoaşterea imprevizibilului şi a neaşteptatului

deschide adesea calea pentru invenţie poetică şi transformare cre-

ativă. Non-linearitatea, nedeterminarea şi emergenţa sunt căutate în

mod voit.

Capitolul IV, „Limite și posibilități ale proiectării asis-tate de calculator. Algoritmul în arhitectură”, introduce noțiunea

de arhitectură algoritmică (digitală) și prezintă tipurile de algoritmi uti-

lizați în proiectare până în momentul de față. Menirea acestui nou

tip de explorare arhitecturală este investigarea virtualului înțeles în

sens deleuzian și asistarea reală a arhitectului în procesul său cre-

ativ, dezvăluind soluții și plaje de posibilități poate nebănuite de către

proiectant, știut fiind faptul că, în interiorul universului informatic, lim-

itele imposibilului nu au fost încă definite. Capacitatea computaţio-

nală, care implică vaste volume de calcule, analiză combinatorie,

caracter aleatoriu şi recursivitate, pentru a numi doar câteva, ilus-

trează noi procese de „gândire” poate neîntâlnite în mintea umană.

Aceste „generatoare de idei” bazate pe scheme digitale au nu doar

o abilitate profundă de a lărgi orizontul imaginaţiei umană, ci şi de a

indica posibilele limite ale minţii umane. Faptul că unele lucruri erau

cândva de neconceput se poate datora în principal faptului că s-au

sustras, până atunci, posibilităţii de a exista.

Prin implicațiile pe care un astfel de tip de explorare le poate

avea asupra practicii, pedagogiei și practicianului de arhitectură, con-

sider că acest tip de arhitectură conține în sine sâmburele unei noi

paradigme arhitecturale. Nu se va modifica doar modul în care per-

cepem și creăm arhitectură; arhitectura algoritmică oferă un potențial

de evoluție însuși arhitectului: de la simplu utilizator de instrumente

digitale predefinite, la creator și modelator.

Făcând apel la psihologia cognitivă, addendum-ul la capi-tolul IV încearcă să răspundă unor întrebări ridicate în acesta din

urmă, privitoare la locul și rolul arhitectului

într-o arhitectură algoritmică, la creativitatea mașinii și la dreptul de


23

proprietate intelectuală, comparând, analizând și trăgând concluzii

uneori aparent contradictorii.

În capitolul V, ”Arhitectura digitală, o provocare pentrupedagogia proiectării”, intenția a fost de a scoate în evidență

atenția suscitată în ultimii ani de explorările digitale ale universului

arhitecturii. Nu se poate vorbi deocamdată despre un plan pedagogic

cuprinzător și unitar sau despre o dorință generală a școlilor de arhi-

tectură din lume de a adopta un astfel de plan. Progresele edu-

caționale apărute în universități precum Columbia, MIT, Harvard,

Penn, UCLA, AA sau Universitatea de arte din Viena au demonstrat

că acestea au fost puternic motivate de individualități, de câțiva im-

portanți specialiști individuali în domeniul proiectării digitale.

Există încă o profundă inerție în instituții de educație arhitec-

turală, chiar și a celor care aplică de mulți ani explorările formale di-

gitale. Cu toate acestea, declinul și transformarea unor concepte

esențiale, precum reprezentare, proiectare bazată pe precedente,

tipologii, precum și alte principii ale generației anterioare sunt pe

punctul de a fi înlocuite cu explorări bazate pe generare și animație

și cu proiectare bazată pe performanță.

În ciuda unor reticențe, proiectarea digitală este un fenomen

în expansiune, iar teoria proiectării digitale pare a fi unul dintre cele

mai active şi semnificative subiecte ale discursului teoretic actual.

Eforturile de armonizare a aspectelor digital şi teoretic se leagă de

problema întâmpinată de orice nouă pedagogie: stabilirea unei noi

taxonomii aplicabile teoriei arhitecturale digitale. Şi aceasta pentru a

pune bazele teoretice ale noilor procese de proiectare care trans-

formă, la rândul lor, modelele tradiţionale acceptate şi logica proiec-

tării. La fel ca şi progresele tehnologice şi ale mediilor ce le însoţesc,

bazele educaţiei arhitecturale par a avea şi ele nevoie de o transfor-

mare completă.


24

Concluzii

Începând cu mijlocul anilor ’90, impactul tehnologiei virtuale

a modificat în ritm alert profesia arhitecturală. Această schimbare a

alterat până şi cele mai mundane activităţi normative, transformând

drastic natura avangardei. Atenţia s-a deplasat de la nihilismul afectat

al erei deconstructiviste a anilor ’80, la paradigmele reactive. Premisa

de bază a acestei noi atitudini constă în determinarea obiectelor şi

proceselor de a reacţiona şi de a oferi răspunsuri cerinţelor specifice

ale siturilor, imperativului evoluţionar emergent, utilizatorilor şi spec-

tatorilor, cât şi proceselor de fabricaţie şi tectonicii virtuale.

Această noţiune dă naştere unui număr de şase paradigme

fundamentale:

1. Arhitecţii trebuie să proiecteze în cadrul esteticii secunde

a algoritmului. Este vorba de o estetică a tuturor soluţiilor formale

posibile rezultate din procesul de programare, care presupune intro-

ducerea unor date (input), care urmează să fie manipulate pentru

producerea de rezultate variabile (output).

2. Arhitecţii trebuie să coreografieze spaţiul prin manipularea

progresiei şi regresiei obiectelor potrivit continuum-ului virtualităţii.

Aria de cuprindere a acestui continuum începe cu realitatea spaţiului

exterior şi se extinde până la completa inversiune în spaţiul ciber-

netic, de la „out there” (interior) la „in there” (exterior), incluzând toată

gama realităţilor amestecate, hibride şi augmentate aflate între cele

două extreme.

3. Ecologiile naturale şi maşiniste formează palimpsete de

posibilităţi. Noua arhitectură trebuie să răspundă unui genius loci al

siturilor specifice. Fiecare loc reprezintă o întreţesere adâncă de vec-

tori spaţio-temporali.

4. Spaţiul şi timpul nu sunt inviolabile, ci sunt reversibile şi

încărcate de memorie.

5. Biotehnologia, nanotehnologia şi spaţiul cibernetic au

provocat prăbuşirea vechilor adagii ale arhitecturii. Forma nu mai


25

urmează funcţiei.

6. Educaţia arhitecturală nu va mai putea fi niciodată

aceeaşi. Educaţia viitorilor arhitecţi trebuie să conţină conştientizarea

miriadelor de spaţii între şi printre care poate exista arhitectura, spaţii

a căror dimensiuni se dezvăluie prin apăsarea unei taste.

Impactul virtualităţii şi al sistemelor digitale avansate ar tre-

bui să conducă arhitecţii la reevaluarea conceptelor suprarealiste şi

organice despre spaţiu. Există nenumărate asemănări între aceste

modele creative şi felul în care un arhitect ar putea percepe, inter-

acţiona şi realiza legături între arhitectură şi multitudinea de ecologii

naturale şi mecaniciste contemporane.

Analizarea mişcării contemporane a arhitecturii digitale

poate conduce la întrebări critice în legătură cu această practică şi

la câteva concluzii generale. În primul rând, ce schimbări fundamen-

tale s-au produs sau se vor produce în concepţia arhitecturală prin

utilizarea sistemelor digitale, faţă de concepţia tradiţională? Este

adevărat că arhitectura digitală, în special cea algoritmică nu este

decât o imitaţie a naturii, ca în cazul arhitecturii organice? Putem

vorbi de analogii biologice în arhitectură? Se poate afirma că această

practică nu ar fi decât o nouă evadare a arhitecturii într-un univers

virtual mai sigur?

Înainte de a răspunde la aceste întrebări este necesară evo-

carea altui aspect, cel al schimbărilor produse, sau care se vor pro-

duce în viitor, în modurile de concepţie ale formei ca un dat esenţial

al arhitecturii. Chiar dacă aceasta trebuie raportată la problema

funcţiunii, forma rămâne, fără îndoială, unul dintre fundamntele es-

tetice majore ale culturii spaţiului architectural: experienţa senzitivă

a arhitecturii nu este provocată efectiv de către funcţiune, ci de un

spaţiu care a căpătat formă prin creaţia arhitecturală. Citându-l pe

unul dintre membrii Emergent Design Group, Pierre Pelegrino, ar ex-

ista o dimensiune matematică ireductibilă în studiul formelor, care

nu poate fi accesibilă cu ajutorul intuiţiei sau prin experienţă imedi-

ată, ci presupune o cunoaştere profundă a fundamentelor sale mor-


26

fogenetice, astfel încât să poată pune în operă modele ale formei la

cel mai înalt nivel de complexitate, pe care Pellegrino îl numeşte

metanivel. Actul de a conferi formă arhitecturii s-ar justifica, deci,

într-o concepţie cvasi-ştiinţifică, punând în mişcare procese de studiu

elaborate: concepţia modelului, experimentarea și validarea.

Într-o astfel de abordare, modul prin care actul architectural

conferă formă reprezintă o procedură comparabilă cu procesul şti-

inţific de tip morfogenetic. Intenţiile arhitecţilor sunt astfel integrate

într-un proces informatizat prin alegerea unei anumite gramatici in-

formaţionale şi prin determinarea constrângerilor tehnice şi

funcţionale. Un proces de morfogeneză apelează la proprietăţile

emergente ale sistemelor fizice şi biologice, iar simularea acestuia

permite generarea de forme noi, imprevizibile. Forma este astfel

rezultată dintr-un proces de mare complexitate, cu caracteristicile în-

scrise intrinsec în patrimonial său genetic. Forma se dezvoltă au-

tonom, arhitectul nu mai este depozitarul absolut al actului creator.

Acest aspect reprezintă, poate, una dintre problemele es-

enţiale ale arhitecturii digitale, în special cea algoritmică: arhitectul

nu mai deţine exclusivitatea actului creativ.

Acest sentiment de ameninţare în ce are mai profund profesia de

arhitect - actul creator - explică şi reacţia de rezervă sau chiar de

res-pingere totală întâlnită în rândul arhitecilor, în ceea ce priveşte

utilizarea tehnicilor generative. În loc de a vedea în practicile com-

putaţionale complexe un instrument util, un ajutor, în loc de a analiza

conţinutul acestora şi a se raporta într-un mod mult mai parcimonios

la esenţa algoritmului, sentimentul concurenţei cu acestea mai per-

sistă; e mai uşor să ignori sau să negi, decât să îţi asumi, critic, o re-

alitate a arhitecturii contemporane.

Strategiile morfogenetice pe bază de algoritmi în arhitectură

sunt încă destul de larg percepute ca simple analogii biologice; la fel

s-a întâmplat cu arhitecturile organice din secolul al XIX-lea şi al XX-

lea, amplificând sentimentul de respingere faţă de o mişcare care,

se consideră, nu aduce nimic nou. Însă este oare vorba doar despre

o simplă analogie biologică? Sigur, raţionamentul analogic este unul


27

dintre instrumentele majore ale oricărei analize serioase, şi a celei

sistemice în mod special. Înţelegerea fenomenelor face apel la analo-

gie pentru a întreţine o anume formă de interdisciplinaritate necesară

emergenţei ideilor noi, numeroase descoperiri ştiinţifice găsindu-şi

astfel originea în teorii sau experimente realizate în alte domenii.

În acelaşi timp, dacă într-un raţionament analogic de tip sis-

temic se foloseşte încă adesea metafora pentru a evidenţia raporturi

care nu depăşesc domeniul ideilor, ea va utiliza mai ales forma cea

mai elaborată a analogiei, adică modelul. Modelul cibernetic, iniţiator

al creaţiei informaticii, este un model analogic, şi, în general, toată

arhitectura informatică, ca şi cercetarea în domeniul inteligenţei arti-

ficiale constituie o abstracţie, un creier artificial, dar nu o copie a

creierului uman.

Prin folosirea metodelor ştiinţifice din categoria concepţie de

modele / experiment / validare, arhitectura algoritmică ar putea aspira

la un demers de tip sistemic, elaborat, justificat şi justificabil, la o difer-

enţiere de mişcările organice mai tradiţionaliste care îşi bazau de-

mersurile pe o apropiere biomimetică, pe concepte globale, fără ca

aceste demersuri să fie neapărat ştiinţifice.

Dacă metodele s-au schimbat, şi vorbim în acest caz de al-

goritmică, ideile au rămas prezente încă de la începutul secolului (

mişcarea organică), iar aceste idei au evoluat progresiv, în paralel cu

evoluţia ştiinţifică şi folosindu-se adesea ca argument de descoperi-

rile ştiinţifice contemporane lor. În cazul lui Sullivan, de exemplu, o

abordare de tipul forma urmează funcţia revine în ideea de aplicare

a principiului generator al formelor naturale în procesul de creaţie,

iar dacă el considera de asemenea că forma rezultantă, conform

acestui principiu, trebuia să constituie un întreg superior, ale cărui

elemente constitutive erau indisolubil legate prin rapoarte organice,

rezultatul teoriilor sale, de altfel evident sistemice din punct de vedere

filozofic, nu au decât foarte puţine lucruri în comun cu generaţia de

forme rezultate din procese naturale.

Algoritmica nu va veni obligatoriu în întâmpinarea practicilor

uzuale din arhitectură, ci va sprijini un demers bine gândit al disci-


28

plinei noastre, într-un context contemporan în care auto-suficienţa

gestului architectural este depăşită. Algoritmica îşi va găsi locul

într-un sistem ştiinţific de idei, nu într-o concretizare artificială. În

acest sens, arhitectura algoritmică se va înscrie simultan într-o pa-

radigmă de cunoştinţe, paradigmă universală, dominată de sis-

temism şi de un fel de fugă către virtualitate, care, să sperăm, nu va

fi distrugătoare, ci creatoare. Este, de fapt, şi dilema în faţa căreia

se află iarăşi arhitecţii, având de dezvoltat în continuare o conştiinţă

ecologică: să construiască - şi atunci se înscriu iremediabil în logica

consumului, sau, pur şi simplu, să nu construiască. Pentru că, în de-

finitiv, într-o logică ecologică ne putem pune întrebări şi asupra per-

tinenţei utilizării intensive şi excesive a informaticii, şi atunci, care

este pertinenţa actului de a construi?

Totuşi, utilizarea algoritmilor are deja locul său în arhitectura

contemporană, trecând dincolo de poziţia ecologică, filozofică sau

conceptuală, un loc fundamental de experimentare a noilor tehnici şi

tehnologii care să poată oferi, la rândul lor, noi instrumente, noi teorii,

pentru ca acestea, mai apoi, să determine evoluţia spre o practică

mai respectuoasă fată de mediu şi în concordanţă cu dezvoltarea

tehnologică contemporană. Şi, nu în ultimul rând, pe măsură ce al-

goritmica va dezvolta concepte noi, hiper-contemporane, arhitecţii

vor avea în continuare de luptat pentru a păstra legimitatea actului

creator, la care aspiră fundamental şi care le este, într-o oarecare

măsură, ameninţată. Dar este cert, cu toate aceste probleme, uneori

conflictuale, că arhitectura contemporană nu se poate închide în faţa

realităţii şi în dogmatismul altor timpuri, să se cantoneze în glorifi-

carea ego-ului său, motivată de o realizare sau de alta, ci trebuie să

se repună permanent în discuţie, ca toate fiinţele umane, fie că sunt

arhitecţi sau nu.

Şi totuşi, chiar dacă digitalul, în general, este în plin marş

de cucerire a tuturor frontierelor realului, spre o domnie probabilă

dar nu imposibilă a virtualului, nu putem opri un gând nostalgic, legat

de minunea de a desena, ”pentru că, în fond nu este chiar aşa de

nebunesc să gândeşti că tocmai acest moment de adevăr este cel


29

pe care îl căutăm mereu, fără a putea să-l întâlnim, în misterul evi-

dent al desenelor, partiturilor, manuscriselor...”

Contribuții originale

Identificarea paradigmei arhitecturale emergente și argu-

mentarea motivelor care plasează arhitectura algoritmică în această

poziție.

Viziune sintetică asupra arhitecturii și imaginii arhitecturale

din ultimele decenii, din dubla perspectivă a filosofilor și fenome-

nologilor umaniști, și din perspectiva noului materialism, reprezentat

aici de Deleuze.

Analiza relevanței metaforei antropomorfe în arhitectura oc-

cidentală a secolului al XXI-lea.

Demistificarea modului de utilizare a computerului în mari

firme de arhitectură, de către arhitecți considerați a fi deschizători de

drum în practica digitală de arhitectură.

Enunțarea considerațiilor etice privind rolul arhitectului în era

digitală și demersul găsirii unor răspunsuri, folosind psihologia cog-

nitivă.


30

Date post:	19-Jan-2021
Category:	Documents
Upload:	others
View:	2 times
Download:	0 times

DIALOGUL CONCRETULUI CU VIRTUALUL ÎN ARHITECTURA … · 2011. 12. 22. · concentrată pe vizual,...

Documents