1. DIALOGUL Dialogul este o unitate comunicaţională, structurată ca schimb(uri) de replici între două sau mai multe persoane,

care îndeplinesc, succesiv şi alternativ, rolurile de emiţător şi receptor. 1.1. Trăsături definitorii ale dialogului 1.1.1. Alternanţa rolurilor de emiţător şi receptor

Fiecare participant activ la dialog este, pe rând, emiţător şi receptor. Aparent, cele două roluri sunt îndeplinite alternativ. Din moment ce într-un dialog se intervine într-o anumită ordine, se consideră că persoana care vorbeşte este emiţător, iar partenerul de conversaţie/ discuţie are funcţia de receptor. După ce antevorbitorul îşi încheie replica, cel ce preia cuvântul devine, din receptor, emiţător şi invers.

În fapt, lucrurile sunt mai complicate. Mai cu seamă în dialogul direct, vorbitorii aflaţi faţă în faţă, îndeplinesc concomitent, dar în măsură diferită, ambele roluri. Astfel, cel ce emite un mesaj, urmăreşte şi felul în care acesta este primit de ascultător, receptând aşa-numitele semnale back-channel din partea partenerului său. De cealaltă parte, ascultătorul nu se rezumă să recepteze un mesaj oral, ci emite aceste semnale elocvente pentru felul cum se construieşte dialogul. Alternanţa rolurilor "principale" de emiţător şi receptor motivează apariţia schimbului de replici – structura care distinge dialogul de alte unităţi comunicaţionale. 1.1.2. Interacţiunea

Pe parcursul unui dialog, participanţii sunt în interacţiune. Emiţători şi receptori, partenerii de dialog sunt, în esenţă, interlocutori. Interacţiunea dialogală nu se rezumă însă la interlocuţie, fiindcă o mulţime de factori contextuali, care depăşesc sfera verbalului, contribuie, în diverse proporţii, la producerea de semnificaţie, interacţionând dinamic (v. interacţiunea ideologică, culturală, psihică etc.). 1.1.3. Sintaxa mixtă

Într-o conversaţie/ discuţie, interlocutorii folosesc semne aparţinând unor coduri diferite (verbal, gestual, postural, olfactiv etc.). Orice cod presupune atât un ansamblu de semne specifice, cât şi un set de reguli de combinare a acestor semne. Totalitatea regulilor de folosire a semnelor unui cod reprezintă sintaxa sa.

În exprimarea orală, combinaţiile de semne verbale şi nonverbale nu urmează calea sintaxei lingvistice, ci, mai degrabă, realizează o "sintaxă mixtă". Utilizarea unor semne de naturi diverse duce la împletirea unor limbaje variate pe parcursul dialogului. Varietatea de limbaje folosite în dialog reflectă competenţele vorbitorilor de a accesa mai multe sisteme semiotice – verbale, paraverbale şi nonverbale – , pentru a se exprima prin cuvinte, mimică, gesturi, posturi, mişcări ale trupului, tonuri, pauze, contururi intonaţionale etc. 1.2. Concepte operaţionale în abordarea dialogului 1.2.1. Emiţătorul

Termenul de emiţător denumeşte persoana care vorbeşte/scrie și în responsabilitatea căreia se află conceperea, alcătuirea şi transmiterea unui mesaj către un destinatar. Din termenii utilizaţi pentru desemnarea acestei ipostaze a comunicatorului s-a creat o serie sinonimică: emiţător, emitent, transmiţător, locutor, vorbitor, enunţiator; destinatar, autor etc. 1.2.2. Receptorul

Termenul de receptor denumeşte persoana care ascultă/citeşte și în responsabilitatea căreia se află urmărirea, primirea, interpretarea mesajului şi feedback-ul care să ateste receptarea acestuia. Pentru desemnarea acestei ipostaze a comunicatorului se mai folosesc sinonimele: destinatar, ascultător, cititor, lector, auditoriu, public etc.

Orice comunicator are competenţe de emiţător şi de receptor şi îndeplineşte ambele roluri pe parcursul unui dialog. El acţionează ca emiţător cu conştiinţa faptului că va fi la rândul său receptor şi ca receptor, ştiind că va fi următorul emiţător. Acest dublu rol justifică, dincolo de interesul de a împărtăşi un gând, o simţire, o informaţie etc., atitudinea politicoasă şi cooperantă a interlocutorilor.

Preocuparea pentru înţelegerea exactă a mesajului şi pentru buna relaţie cu partenerul de dialog îl determină pe emiţător să îşi construiască replica nu numai în funcţie de ceea ce intenţionează să comunice, ci şi în funcţie de estimarea capacităţii şi a dispoziţiei de receptare a interlocutorului. Numai omul are această maleabilitate a adaptării replicii la destinatar. Un aparat, oricât de performant, emite acelaşi mesaj, indiferent de receptor (v. mesajele ce apar pe ecranele computerelor, telefoanelor mobile, bancomatelor etc.). 1.2.3. Contactul

Contactul reprezintă punerea în legătură a unui emiţător cu un receptor. Acesta se poate realiza verbal (în variante care depind de relaţiile dintre interlocutori, de natura canalului sau a contextului de comunicare) sau nonverbal (printr-un gest de intimitate, printr-o privire semnificativă, printr-un surâs de întâmpinare etc.).

Trebuie făcută însă distincţia dintre contactul comunicaţional şi contactul dialogal. Dacă e dovedit (v. Şcoala de la Palo Alto) că "nu putem să nu comunicăm", nu este mai puţin adevărat că putem să nu dialogăm. Atunci când, în loc să răspundă la un salut, la un gest, la o privire, cel vizat întoarce capul, se exprimă prin acest gest refuzul de a intra în dialog. 1.2.4. Canalul

Canalul reprezintă calea pe care se transmite un mesaj dinspre un emiţător spre receptor. Cele mai folosite canale perceptive în dialogul uzual sunt cel auditiv şi vizual. În dialogul direct, se interferează într-un enunţ mesaje transmise concomitent pe mai multe canale – auditiv, vizual, olfactiv, tactil etc., în timp ce în dialogul indirect, prin telefon, se comunică doar prin canal auditiv. În cazul videotelefonului însă, indiferent de distanţa la care se află interlocutorii, se realizează transmiterea mesajului pe două canale, auditiv şi vizual.

Într-un dialog la distanţă, problema canalului se leagă de performanţa tehnologiilor mediatoare (v. cazul interfonului, telefonului, celularului, intemetului etc.). 1.2.5. Bruiajul

Noţiunea de bruia} (zgomot) a fost introdusă în teoriile mecaniciste ale comunicării pentru a desemna o dereglare de ordin fizic survenită în cursul transferului de informaţii, adică un derajament de natură tehnică. Cu timpul, ideea de bruiaj s-a confundat cu cea a barierelor comunicaţionale.

Prin bariere comunicaţionale sunt denumite toate deficienţele care apar în procesul comunicării (de la factori fizici, precum proasta acustică a sălii, întreruperea convorbirii telefonice etc., la factori lingvistici, ca folosirea argoului, a jargonului în contexte neadecvate, a expresiilor ambigue în orice context etc., la factori socioculturali, precum enunţurile "deplasate" adresate unor colectivităţi sensibile la un anumit tip de mesaje din considerente de apartenenţă religioasă, orientare politică, nivel de civilizaţie, stare conflictuală etc.) 1.2.6. Feedback-ul

Feedback-ul reprezintă retroacţiunea, adică răspunsul prin care receptorul îi semnalează emiţătorului felul cum percepe mesajul. În cele mai multe situaţii de comunicare, feedback-ul este mai mult implicit, foarte puţine replici verbale putând fi privite ca expresie directă a reacţiei la replica anterioară. Totuşi, reacţia la replică este aşteptată de emitent şi, dacă este sesizată de acesta, devine un factor decisiv pentru modul cum evoluează un dialog. Un feedback pozitiv stimulează interlocutorii, determinând continuarea discuţiei, în timp ce un feedback negativ poate inhiba emiţătorul, periclitând, până la blocare, dialogul.

În orice caz, feedback-ul nu este numai un important factor de control al înţelegerii, ci şi un element prin care se poate demonstra caracterul circular al transmisiei mesajului, mesaj care "revine", de cele mai multe ori, parţial, la autor, în varianta reconstituită din semnele de răspuns ale receptorului. 1.2.7. Codul

Codul reprezintă un ansamblu organizat de semne care se utilizează conform regulilor unei sintaxe specifice. Aşa cum am mai spus, ansamblul de semne din componenţa unui cod este însoţit de reguli de utilizare a semnelor, pe baza cărora se poate codifica şi decodifica un anumit conţinut. Toate codurile din istoria umanităţii au fost create cu finalităţi comunicaţionale. Ele fac parte dintr -un fond material al comunicării, care face posibilă exprimarea gândurilor şi a trăirilor celor care comunică (v. codul limbii, codul gestual, codul semnelor de circulaţie, codul bunelor maniere, codul Morse etc.). 1.2.8. Mesajul

Mesajul este structura materială rezultată din semne, dispuse conform regulilor sintactice specifice unuia sau mai multor coduri, pentru a exprima ceea ce un emiţător intenţionează să transmită unui receptor. Într-un dialog oral direct, avem de a face cu o sintaxă mixtă (v. supra), corespunzătoare combinării unor semne de natură diferită. În dialogul teatral, de pildă, semnele codului lingvistic se îngemănează cu semnele altor coduri: decorative, vestimentare, posturale, muzicale etc.

Dacă ar fi să îl parafrazăm pe Ch. Morris, am putea spune că un mesaj comunicaţional are o componentă sintactică (reflectată de corectitudinea cu care sunt înlănţuite semnele), o componentă semantică (dovedită de raportarea semnelor la obiecte din lumea de referinţă) şi o componentă pragmatică (întrucât dă măsura felului în care vorbitorul, ca utilizator de limbaj, se raportează la semne pentru a comunica).

Pentru elaborarea mesajului, vorbitorul parcurge câteva faze: conştientizarea intenţiei de comunicare, conturarea conţinutului, găsirea celor mai eficiente structuri semiotice pentru exprimarea acestuia, proiectarea enunţării, enunţare a propriu-zisă. De asemenea, receptorul face câteva operaţii în interpretarea mesajului: percepe semnele, le recunoaşte, le decodifică, selectează datele ce se pretează la asimilare, emite semnale back-channel, dă un feedback corespunzător înţelegerii mesajului etc. Numărul mare de etape din "circuitul" mesajului ilustrează complexitatea acestuia. 1.2.9. Contextul Contextul este un concept cu foarte multe accepţiuni. De aceea, pentru a evita echivocul şi a putea opera cu această noţiune, cei mai mulţi specialişti în comunicare au tendinţa de a preciza sensul pe care îl atribuie ei înşişi contextului. În general, contextul este definit ca reuniune de factori-cadru în care se desfăşoară un act de comunicare. De aici, caracterul său multidimensional.

Abordarea structurală a contextului nu urmăreşte doar identificarea unor tipuri de (sub)contexte din componenţa acestuia, ci şi determinarea relaţiilor şi a interacţiunilor dintre ele. Necesitatea de a se avea în vedere contexte lingvistice, fizice, psihice, sociale şi temporale etc. pentru a se putea estima dimensiunile unui context total al comunicării' face din analiza acestuia o investigaţie interdisciplinară. 1.3. Schema dialogală. Funcţiile limbajului în viziunea lui Roman Jakobson

Din moment ce dialogul este forma prototipică de utilizare a limbajului, orice încercare de reprezentare a actului de comunicare poate fi raportată analogic la mecanismul de funcţionare a dialogului. De la schemele simple, în care comunicarea era privită ca transfer de informaţie dinspre un emitent spre un receptor, la cele din ce în ce mai nuanţate, în care sunt incluşi tot mai mulţi factori influenţi, reprezentările procesului de comunicare au la bază schema dialogală.

Una din schemele de referinţă din istoria teoriilor comunicării, în care apar cele mai multe din elementele prezentate de noi drept concepte operaţionale în abordarea dialogului, îi aparţine lingvistului Roman Jakobson. Această schemă este importantă şi pentru faptul că prezintă – în corespondenţă – factorii responsabili de realizarea comunicării cu funcţiile limbajului. Există cel puţin trei dimensiuni ale contextului:

- dimensiunea fizică este definită de ansamblul elementelor din mediul înconjurător, care au o contribuţie (pozitivă sau negativă) în procesul comunicării; - dimensiunea psihosocială a contextului include, spre exemplu, rolurile participanţilor, elemente de cultură socială, apartenenţa la anumite grupuri, mentalităţi şi statusuri formale sau informale etc.; - dimensiunea temporală, care include timpul istoric şi timpul zilei. (I.O. Pânişoară, Comunicarea eficientă (Metode de interacţiune comunicaţională), Iaşi, Ed. Polirom, 2004, p. 60.; v. şi Jean-Claude Abric, Psihologia comunicării, Iaşi, Ed. Polirom, 2002, p. 30-31.; v. şi Irena Chiru, Comunicarea interpersonală, Bucureşti, Ed. Tritonic, 2003, p. 10.)

Schema comunicării în viziunea lui Roman Jakobson - reprezentare grafică Funcţiile limbajului pot fi descrise după scopul cu care vorbitorul utilizează limbajul: pentru a comunica cu

altcineva sau chiar cu sine însuşi. 1.3.1. Funcţia emotivă, centrată pe emiţător (transmiţător, în terminologia lui Roman Jakobson), este cea prin

care autorul îşi face simţită prezenţa în mesaj (prin atitudine, prin opinie, prin stil etc.). Atât în comunicarea subiectivă, cât şi în cea obiectivă, mesajul spune ceva despre emiţătorul său.

1.3.2. Funcţia conativă, axată pe receptor (destinatar, în terminologia lui Roman Jakobson), este cea prin care interlocutorul este apelat cu diverse finalităţi, cel mai frecvent pentru a fi provocat să reacţioneze în felul scontat de locutor. De exemplu, la invitaţia Hai la film!, se aşteaptă răspunsul Vin. (şi confirmarea acestui conţinut prin acţiune).

1.3.3. Funcţia referenţială este fixată pe context, mai precis pe lumea pe care vorbitorul o reprezintă în mesajul său. Este principala funcţie pe care o evidenţiază enunţurile constatative, care descriu realitatea.

1.3.4. Funcţia fatică este cea orientată spre canalul de comunicare şi vizează verificarea funcţionalităţii acestuia. Enunţuri semiinstrumentalizate, precum Alo?, Probă!, Mă auzi? atestă aplicarea acestei funcţii a limbajului.

1.3.5. Funcţia metalingvistică este centrată pe cod şi este îndeplinită ori de câte ori cu ajutorul limbajului verbal se descrie un fapt semiotic, cu cuvinte se poate vorbi despre cuvinte sau despre semne ce aparţin altor limbaje (muzical, gestual, cromatic, militar etc.)

1.3.6. Funcţia poetică se axează pe mesaj. În comunicarea verbală, acesta este locul în care limbajul se află în "plenitudinea posibilităţilor sale de manifestare" (E. Coşeriu). Această funcţie nu este legată de poeticitate, ci de uzul general de limbaj.

Activarea concomitentă a mai multor funcţii în limbajul uzual demonstrează permeabilitatea limitelor dintre ele. De altfel, însuşi Roman Jakobson recunoaşte că toate aceste funcţii corelate elementelor din structura unui act de comunicare sunt subordonate funcţiei de comunicare a limbajului. 1.4. Modele de generare a structurii dialogului

Dintre descrierile formale ale dialogului, am reţinut două modele: cel tradiţional, care prezintă secvenţele în ordinea logică şi cronologică a apariţiei lor în dialog, şi cel generativ, care urmăreşte articularea progresivă a unităţilor comunicaţionale în unităţi tot mai complexe, de la nivelul actului de vorbire la cel al dialogului integrator (în două dintre variantele sale cele mai răspândite, conversaţia şi discuţia). 1.4.1. Modelul linear al construcţiei dialogale (succesiunea secvenţelor constitutive) 1.4.1.1. Replica şi schimbul de replici

Dialogul are o formă specifică, rezultată din schimbul de replici succesive, spre deosebire de monolog, care este alcătuit dintr-o singură intervenţie verbală, oricât de amplă ar fi aceasta. Schimbul de replici este produsul alternanţei la enunţare şi receptare.

Replica, echivalentă cu o contribuţie verbală şi/sau nonverbală a unui participant la dialog, este considerată a fi cea mai mică unitate a construcţiei dialogice. Ea poate avea diferite dimensiuni şi poate fi alcătuită din elemente de limbaj de naturi diferite: verbale, paraverbale sau nonverbale, sau doar din elemente nonverbale (gest, indicaţie realizată cu privirea), paraverbale (tăcerea, aşa-numita "replică mută") – în dialogul oral, ori exclusiv verbale – în dialogul scris.

În condiţii de oralitate, replicile sunt demarcate prin elemente de paralimbaj, precum pauza sau intonaţia. În dialogul direct, în cursul căruia partenerii se află faţă în faţă, au o deosebită relevanţă pentru delimitarea replicilor şi semnele nonverbale care însoţesc rostirea, în speţă gesturile şi mimica.

În dialogul reprodus în scris, alternanţa intervenţiilor verbale este marcată de un semn de punctuaţie de tip anticipativ, numit linie de dialog [-]. Numai în transpunerea în scris a dialogului teatral, replicile personajelor se notează după două puncte [:]. Rândul la replică

Un rol important în derularea unui dialog la care participă mai multe persoane îl are strategia de acordare/preluare a cuvântului (de disputare a rolului de emiţător). În situaţia în care alternanţa la cuvânt nu se asigură dirijat, de către un moderator, şi nici în mod firesc, prin auto- sau heteroselectare, vorbitorul " luptă pentru dreptul la replică". Deficienţele ocurente în schimbarea locutorului constituie una din cauzele apariţiei unor bruiaje în conversaţie: suprapunerea enunţurilor, întreruperile, prelungirea momentelor de tăcere etc. 1.4.1.2. Secvenţa

Secvenţa reprezintă o porţiune clar delimitată dintr-un dialog, rezervată fie unui moment comunicaţional distinct (iniţierea sau încheierea unei conversaţii/discuţii), fie tratării unei teme (sau subteme). Într-o secvenţă figurează unul sau mai multe schimburi de replici. Din punct de vedere semantic, o secvenţă prezintă un sens unitar şi îşi justifică prezenţa printr-un rol precis în organizarea conţinuturilor:

"Secvenţa (ansamblul de schimburi de replici) se caracterizează printr-o coerenţă semantică sau pragmatică accentuată, altfel spus abordează aceeaşi temă sau este centrată pe aceeaşi sarcină."

Această unitate sernantico-pragmatică se poate descompune în perechi de adiacenţă. Conceptul de pereche de adiacenţă a fost elaborat de Sacks (1967), cel care s-a referit prin acest termen la corelaţiile stabilite între două replici succesive. În accepţiunea pe care i-o acordă Sacks, perechea de adiacenţă conţine, în prima sa parte, întrebări, saluturi, oferte, incriminâri etc. şi, în a doua parte, răspunsuri, saluturi, acceptări/refuzuri, disculpări. Din acest punct de vedere,perechea de adiacenţă s-ar defini ca microunitate funcţională din componenţa unui dialog, formată din replici care

aderă pragmatic una la cealaltă: v. micro structurile întrebare-răspuns, salut-salut, ofertă-refuz, ofertă-acceptare, incriminare-disculpare etc.

Nu întotdeauna pereche a de adiacenţă se realizează efectiv. Există situaţii în care, după enunţarea primei componente, replica aşteptată pentru marcarea adiacenţei să fie "mută", amânată din cauza unei digresiuni, sau, pur şi simplu, abandonată. Şi în asemenea cazuri, chiar dacă este incompletă, perechea de adiacenţă rămâne o unitate de construcţie a secvenţei comunicaţionale. "Conceptul de pereche de adiacenţă sau de relevanţă este eficient pentru descrierea organizării conversaţiei tocmai prin faptul că, fără a nega diversitatea structurilor posibile, defineşte o normă de expectaţie."Tabelul nr. 1 - Secvenţele dialogale

Tipul desecvenţă

1. fatică 2. tranzitorie 3. pretematică 4. tematică5. posttematică

(facultativă)

Conţinutulsecvenţei

iniţierea/ încheierea unui dialog

oferta de dialog

propunerea (sugerarea) unei teme de dialog

partea de rezistenţă a dialogului, care conţine transferul de informaţii, schimbul de idei, susţinerea unor puncte de vedere similare sau diferite, exprimarea unor atitudini, stări sufleteşti, sentimente etc.

concluzii. sugestii. invitaţii, previziuni etc.

Exemple

- Salut! Ce mai faci?- Aşa şi aşa ...- Trebuie să plecacum. Mă scuzi ...-OK. Ţinemlegătura.

- Putem sta devorbă?- Cum să nu?

- Ai văzut aseară meciul Argentina –Serbia şi Muntenegru?- Ha, ha, ha! N-am pierdut un meci. Cumera să nu-l văd?

- Şi ce părere ai?- A fost bun spectacol! Măi, ce talente, ce poftă de gol, ce goluri nemaipomenite. Parcă argentinienii ar fi fost singuri pe teren..

- Deci, ţi-a plăcut meciul.- Foarte mult.

1.4.2. Modelul integrativ (articularea unităţilor simple în unităţi din ce în ce mai complexe) Prezentând structura dialogului în termenii unei sintaxe generative, specialiştii insistă asupra caracterului său integrator. Ei convin asupra faptului că structura dialogală rezultă din articularea unor unităţi simple în unităţi din ce în ce mai complexe. Unitatea mimimală este considerată a fi actul de vorbire. Unitatea de rang imediat superior este mişcarea, care este compusă din acte de vorbire. Mai multe mişcări alcătuiesc o intervenţie. Două sau mai multe intervenţii compun schimbul. Schimburile formează o tranzacţie. Tranzacţiile se amalgamează semantic şi intră în relaţii sintactice în cadrul unei discuţii/ conversaţii.1.4.2.1. Actul de vorbire

Actul de vorbire este cea mai simplă unitate comunicaţională. El este expresia, preponderent, dar nu exclusiv, lingvistică, a unei acţiuni a vorbitorului asupra interlocutorului său.

Teoria actelor de vorbire, elaborată de Austin (1962), porneşte de la postularea caracterului acţional al limbajului. Potrivit acestei teorii, vorbitorul realizează simultan, în orice enunţ, trei acte: - un act locuţionar (de rostire a unei secvenţe lingvistice): [aş vrea un suc]; - un act ilocuţionar (de rostire a enunţului conform intenţiei de comunicare – ca promisiune, ca solicitare, ca ameninţare, ca îndemn, ca ordin, ca declaraţie etc.): Aş vrea un suc!;

- un act perlocuţionar (de rostire într-un fel care să-l "atingă" pe interlocutor, determinându-l să acţioneze aşa cum doreşte locutorul): Aş vreea un suuc. [ochi măriţi, zâmbet şăgalnic, palmele lipite ca pentru o rugăminte fierbinte]

Tabelul nr. 2 - Clasificarea actelor de vorbire

Nr. crt. Criterii Categorii (clase) Exemple

1.

forţa ilocuţionară - felul în care e perceput enunţul de receptor - ca aserţiune, cerere, declaraţie, felicitare, întrebare

- reprezentative/ asertive - directive - comisive - expresive - declarative - interogative

- România a aderat la UE. - Dă-mi un indiciu. - Promit să ajung la 8. - Vă mulţumesc mult. - Vă declar soţ şi soţie.- Ţi-ai făcut temele?

2. scopul comunicării

- actele de vorbire asertive se realizează în structuri sintactice enunţiative: - actele de vorbire interogative se realizează în structuri sintactice interogative: - actele de vorbire directive se realizează în structuri imperative: - actele de vorbire expresive se realizează în structuri exclamative.

- Partidul nostru s-a aliat cu ei din 2003. - Cine s-a opus initiativei tale? - Taie-ţi unghiile! - Trăiască mirii!

3. modalitatea de realizare

- actele de vorbire directe. care presupun adresarea directă; - actele de vorbire indirecte, care implică două acte de vorbire, dintre care unul îl mediază pe celălalt.

- Arată-mi palmele.- Vrei să-mi arăţi palmele? (act comisiv + act interogativ)

„Limbile dispun de structuri sintactice specializate (propoziţii şi fraze), care, alături de intonaţie, [...] semnalizează scopul comunicativ al vorbitorului: - Structuri enunţiative (numite şi asertive): Elevii sunt atenţi. / Elevii sunt atenţi când li se predă lecţia nouă.

- Structuri interogative: Sunt atenţi elevii? / Sunt atenţi elevii când li se predă lecţia nouă? - Structuri imperative: Copii, fiţi atenţi!/ Copii, fiţi atenţi când vi se predă lecţia nouă! - Structuri exclamative: Ce elevi atenţi!/ Ce atenţi sunt elevii când li se predă lecţia nouă!

Altfel spus, sunt indirecte actele de vorbire a căror forţă ilocuţionară este mascată de un alt act de vorbire. Apare astfel o divergenţă între sensul frazei şi sensul enunţării. De exemplu, structura interogativă din vrei să-mi dai sarea, te rog? maschează un act de vorbire directiv (Dă-mi sarea!) [...] La fel de bine, se poate spune că actul de vorbire poţi să-mi dai sarea? are ataşate două forţe ilocuţionare, una primară, o cerere de informaţie, alta secundară, interogativă (Searle, 1969, 1975)." (Andra Şerbănescu, Scripturi culturale şi acte de vorbire indirecte în limba română, în Dialogul în româna vorbită, Laurenţia Dascălu Jinga şi Liana Pop (coord.), Bucureşti, Ed. Oscar Print, 2003, p. 95). 1.4.2.2. Mişcarea conversaţională

Mişcarea conversaţională, constituită din unul sau mai multe acte de vorbire, reprezintă o secvenţă de trecere de la o parte a dialogului la alta. De pildă, oferta de dialog, respingerea ofertei, oferta tematică, contraoferta tematică, divagaţia etc. pot fi considerate mişcări conversaţionale. 1.4.2.3. Intervenţia

Echivalentă formală şi funcţională a replicii (v. supra), intervenţia reprezintă fiecare "intrare" a unui vorbitor într-o conversaţie. 1.4.2.4. Tranzacţia

Secvenţa dialogală formată dintr-o serie de intervenţii (schimb sau schimburi de replici), în care se tratează tema pusă în discuţie, poartă denumirea de tranzacţie. 1.4.2.5. Conversaţia/discuţia

Chiar dacă se diferenţiază prin cadrul de comunicare, prin natura temelor abordate şi prin stilul predilect etc., din punct de vedere structural, cele două noţiuni, conversaţia şi discuţia, nu se deosebesc. Ele sunt variante ale dialogului, deci respectă pattern-ul acestuia: 1. Deschiderea conversaţiei/discuţiei: - Salut de iniţiere - Prelungire a salutului prin complimente - Secvenţe fatice 2. Negocierea temei/temelor

- Tema 1: subtemă . .subtemă . subtemă . .subtemă - Tema2: subtemă . .subtemă . subtemă . .sub temă

3. Încheierea conversaţiei - Discuţie fatică de despărţire - Remarci politicoase, complimente - Salutul de încheiere."!'

Scopul descripţiilor formale este în primul rând acela de a oferi unor potenţiali interlocutori un model pentru construirea unui dialog. Asemenea modele sunt utile în didactica limbilor (materne şi moderne), orientată spre formarea

competenţelor lingvistice şi comunicaţionale ale elevilor, în general, şi a celor conversaţionale, în special. 1.5. Tematica dialogului Dialogul se structurează în jurul unei/unor teme. Tema aleasă reprezintă un aspect dintr-o lume la care interlocutorii au acces şi pentru care manifestă interes. Pot constitui teme de dialog: cumpărăturile de sărbători, problema terorismului, aderarea României la UE, starea actuală a literaturii, moralitatea în artă, citirea rapidă, campionatul mondial de fotbal, relaţiile cu vecinii, ruptura dintre generaţii, raportul profesor - elev etc. Secvenţa tematică cuprinde mai multe schimburi de replici, subiectul se tratează progresiv, o informaţie sau o idee suscitând reacţii şi contribuind la redimensionarea fondului de cunoştinţe şi/sau de trăiri ale vorbitorilor. Situaţia ideală este aceea în care interlocutorii cooperează în tratarea temei şi cad de acord în final asupra unui punct de vedere.

Caracterul unitar al dezvoltării temei în structura dialogică se realizează printr-un ridicat grad de focalizare a subiectului de fond şi se demonstrează prin posibilitatea de a se construi din replicile interlocutorilor, puse cap la cap, unităţi textuale, ale căror părţi sunt coezive: în plan sintactic şi coerente în plan semantic. 1.5.1. Coeziunea sintactică a secvenţei tematice

Mărcile coeziunii sintactice a textului (elementele joncţionale, proformele, anafora, catafora, repetiţia, parafraza, elipsa, conectorii discursivi, paralelisme le sintactice etc.) apar şi în dialog, cu aceeaşi funcţie: de a indica modul cum se realizează legăturile dintre structurile sintactice ale unei unităţi comunicaţionale. 1.5.1.1. Conjuncţiile nu fac doar legătura dintre replici, ci sunt şi indicatori ai modului cum replica în curs se raportează la replica antevorbitorului. Putem vorbi astfel de indicatori de adversitate (dar, iar, însă, ci, numai că, în schimb etc.); de disjuncţie (sau, ori, sau ... sau, ori. .. ori, fie ... fie); de cauzalitate (fiindcă, deoarece, întrucât, pentru că, din moment ce, din cauză că, căci etc.); de finalitate (ca să, să, pentru ca să etc.); de concesie (deşi, cu toate că, chiar dacă, măcar că, chit că etc.); de consecinţă logică (încât, de, pentru ca să etc.); de opoziţie (în loc să, dacă, când etc.) etc. Dintre conjuncţiile cele mai frecvente în uz, căci introduce un argument, iar deci, concluzia argumentaţiei. De aceea, ele sunt considerate conjuncţii argumentative: A: Am dat la examen note de la 1 la 10. B: Deci, aţi procedat conform regulamentului. 1.5.1.2. Proformele sunt părţi de vorbire (pronume; mai rar, numerale) fără un sens propriu, care dobândesc semnificaţie numai în contextul lingvistic în care apar, prin raportare la elementul pe care îl substituie; „ cuvinte care stau în locul altor cuvinte, pe care le reiau (funcţie anaforică) sau le anticipă (funcţie cataforică)." (E. Vasiliu, Introducere în teoria textului, Bucureşti, E.Ş., 1990, p. 33). A: Victor Popa a luat un premiu Oscar. B: El a făcut filmul acela despre Nichita Stănescu, nu? 1.5.1.3. Anafora permite raportarea aluzivă a unei expresii verbale sau nonverbale la o secvenţă lingvistică precedentă: A: Claudiu Niculescu a marcat de două ori împotriva celor de la Bayer. B: Golurile astea îl vor propulsa spre "fotbalul mare" din Europa. 1.5.1.4. Catafora anticipă aluziv o anumită expresie: A: Toţi aceştia vor alegeri anticipate. B: Vrei să spui şi cei din partidele de guvernământ, şi cei din opoziţie? 1.5.1.5. Repetiţia implică introducerea unei expresii lingvistice din replica anterioară în replica următoare: A: Văd că ninge. B: Ninge, dar se va prinde zăpada, ce crezi? Recurenţa parţială presupune doar reluarea radicalului în structura unui component al familiei sale lexicale: A: Sunt grasă. B: Grăsuţă. Nu exagera. 1.5.1.6. Elipsa este consecinţa suprimării unui fragment din replică, în condiţiile în care acesta este subînţeles din context: A: Am nevoie de nişte bani împrumut. B: Cât? [iri trebuie] 1.5.1.7. Paralelismul constă în repetarea unor scheme structurale, în care apar alte elemente lexicale: A: A mai trecut un an ... B: A mai plecat un tren. .. 1.5.1.8. Parafraza se realizează prin reformularea ideii: A: Ai fost primit cum se cuvine? B: Vrei să spui: m-au întâmpinat cu fanfara, ca să-l parafrazez pe rege? 1.5.1.9. Conectorii discursivi, spre deosebire de conjuncţii, aparţin unui plan al comentariului ivit la trecerea de la o parte a discursului la alta şi marchează raportul logic dintre unităţile discursive. În cazul discursului dialogal, o replică se raportează fie la intervenţia anterioară, fie la un schimb de replici precedent, prin asemenea conectori discursivi: astfel, de altfel, mai mult decât atât, nemaivorbind de faptul că ... etc. A: Ai douăzeci de ani de experienţă didactică. B: Mai mult decât atât, am un doctorat în filologie. 1.5.2. Coerenţa semantică a secvenţei tematice

Dimensiunea sintactică a unui text nu poate fi decât artificial separată de cea semantică. În ceea ce priveşte textul dialogic, coerenţa poate fi privită ca o relaţie de noncontradicţie logică între conţinuturile a două replici succesive.

Informaţia acumulată pe măsura abordării în cooperare a unei teme are calitatea de a modifica progresiv şi contextul de comunicare. Odată stabilită tema, vorbitorii aduc prin replicile lor, prin modalităţile de enunţare, prin felul de raportare unul la celălalt în funcţie de redimensionările de fond cognitiv etc, informaţii noi, prin care este susţinută, interpretată, comentată, completată, într-un cuvânt, dezvoltată o anumită temă. Cu fiecare nouă achiziţie informaţională, se schimbă datele "fişierului tematic" în aceste condiţii, progresia tematică determină modificarea contextului de la o replică la alta, tema şi contextul evoluând în permanentă interdependenţă.

Informaţiile nu se adună aleatoriu în secvenţa tematică, ci sunt structurate logic, astfel încât să poată fi urmărite, memorate pe termen scurt, interpretate şi asimilate de participanţii la dialog. 1.5.3. Relaţia temă - remă - subtemă

Tema reprezintă informaţia pe care unul dintre parteneri o enunţă ca punct de pornire pentru acumularea, în colaborare, de noi date conforme cu ea. Rema constituie ansamblul de informaţii suscitate de o anumită temă. Informaţiile subsumabile remei sunt organizate în funcţie de mai mulţi factori, printre care se află: finalităţile comunicării, relaţiile logice dintre semantica replicilor, reacţiile interlocutorului faţă de enunţare, adecvarea enunţurilor la dinamica situaţiei de comunicare, comportamentul comunicaţional al autorilor etc. Există tehnici de ordonare a conţinuturilor. Aceste informaţii pot fi grupate în trei categorii generice:

(a) informaţia factuală (cognitivă, descriptivă), constând în descrierea unei stări de lucruri aparţinând unei secţiuni a universului discursiv;

(b) informaţia (inter)acţională, corespunzătoare forţei (valorii) ilocuţionare a enunţului, constând în tipul de acţiune care se realizează prin producerea enunţului respectiv într-o situaţie de comunicare determinată. [ ... ]

(c) informaţia comunicativă (discursivă), privitoare la organizarea operaţiilor de integrare, de prelucrare şi de stocare a informaţiei substanţiale (a-b) în cadrul procesului comunicativ – operaţii prin care se realizează o progresie informaţională coerentă a discursului/dialogului." (GA3, voI. al II-lea, p. 864). "În succesiunea enunţurilor care compun discursul/dialogul se constituie un «repertoriu tematic» (elementele informaţionale introduse progresiv în cârnpul de interes al interlocutorilor, pe cale discursivă sau situaţională), în «rubricile» căruia sunt distribuite, periodic, informaţii noi, atunci când tema virtuală aferentă acelei rubrici este activată. Din punctul de vedere al nivelului tematic de organizare, discursul/dialogul se prezintă aşadar ca un proces similar celui de constituire şi de dezvoltare a unui «fişier», enunţul tematizat având rolul de a adăuga informaţii «fişei» tematice respective, precum şi de a introduce «fişe» noi." (GA3, voI. al II-lea, p. 865).

De obicei, dialogul se poartă în jurul unei/unor teme centrale, din care se des prind mai multe teme secundare (subteme). Toate subtemele contribuie, prin suplimentare de informaţii, prin nuanţări, prin ilustrări, prin schimbarea unghiurilor de abordare etc. la aprofundarea temei/teme lor de bază.

Toate aceste teme şi subteme se materializează prin articularea unor unităţi semantico-sintactice din ce în ce mai complexe (act de vorbire -7 [mişcare conversaţională] -7 intervenţiei replică -7 tranzacţie -7 discuţie/conversaţie) în unitate a discursivă integratoare, adică în dialog.

Fiecare dintre aceste unităţi constitutive ale dialogului admite o investigaţie semantică prin operaţionalizarea opoziţiei temă - remă. De exemplu, într-un act de vorbire se face - direct sau aluziv - referire la o temă, pentru care, în chiar interiorul acestuia, se aduc completări rematice. Astfel, într-un act asertiv, precum Zilele Jimboliei sunt la a lX-a ediţie., tema este enunţată în expresia Zilele Jimboliei, iar rema este reprezentată de secvenţa #sunt la a IX-a ediţie. #, în care se aduc informaţii pe tema enunţată. În actul expresiv: Vă urez casă de piatră!, tema este implicită – legalizarea unei căsătorii –, prilej cu care se fac urări de trăinicie a legăturii consfinţite de cununie; prin urmare, #casă de piatră # are rol de remă. 1.6. Contextul de comunicare în dialog. Expresii lingvistice referitoare la diverse aspecte ale contextului de comunicare Contextul de comunicare este ansamblul tuturor circumstanţelor în care are loc enunţarea.

Sensibili la presiunea contextului, partenerii de dialog recurg adesea la expresii lingvistice menite să-i precizeze diverse particularităţi. Asemenea replici nu pot fi interpretate corect, dacă receptorii lor nu reuşesc să stabilească referinţa exactă a acelor semne legate strict de aspecte ale contextului de comunicare. Printre expresiile lingvistice care indică un aspect sau altul al universului de discurs figurează:

1.6.1. Pronumele personale eu şi tu, care îşi lămuresc înţelesurile abia după identificarea vorbitorului şi ascultătorului dintr-un dialog, pentru că ele desemnează doar rolurile de emiţător şi de receptor, nu şi persoanele care le performează.

1.6.2. Expresiile spaţialităţii – aici, acolo, în faţa, în spatele, la stânga, la dreapta, înainte, înapoi, in perimetrul acesta, pe câmp ia aceea, muntele de lângă noi etc. – indică repere şi coordonate care se pot preciza numai în urma analizei localizării dialogului.

1.6.3. Expresiile temporalităţii – acum, astăzi, mai târziu, mai devreme, atunci, iarna trecută, vara asta, morfemele timpurilor verbale, verbele auxiliare etc. – depind de raportarea momentului vorbirii din contextul de comunicare actual la momentul intâmplării dintr-un alt context, invocat de vorbitor. 1.7. Relaţia de comunicare în dialog. Factori pragmatici care influenţează relaţia de comunicare

Dialogul se realizează între persoane între care s-a stabilit deja o legătură de natură socială: familială (părinte-copil, frate-soră, unchi -nepot, bunic-nepot etc.), profesională (profesor-elev, manager-secretară, doctor-pacient, şef-subaltern, profesor-profesor etc.), atectivă (iubit-iubită, prieten-prieten, credincios-duhovnic etc.) etc. Calitatea relaţiei de comunicare depinde de natura acestei relaţii sociale, fiind influenţată de numeroşi factori pragmatici, precum atitudine a

vorbitorilor, raportul social dintre interlocutori, tipul de temperament sau starea eului. 1.7.1. Atitudinea este o formă de comportament uman manifestată ca luare de poziţie faţă de o persoană, un obiect,

un eveniment etc., atât pe parcursul desfăşurării unui dialog, cât şi cu prilejul unor acte de vorbire anterioare. Prin consecinţele lor asupra evoluţiei unei conversaţii/discuţii, atitudinile sunt evaluate fie capozitive, atunci când ameliorează fluxul comunicaţional şi calitatea relaţiilor dintre interlocutori, fie ca negative, atunci când afectează modul de desfăşurare a schimbului de replici şi relaţia comunicaţională, putând duce până la blocarea dialogului şi ruperea relaţiilor dintre vorbitori.1.7.2. Raporturile sociale Raporturile sociale (familiale şi profesionale) sunt determinate de poziţiile interlocutorilor într-o anumită ierarhie stabilită de tradiţia socială. Situarea pe aceeaşi poziţie ierarhică implică o comunicare de la egal la egal, favorizând dezvoltarea unei relaţii simetrice (realizată pe orizontală: între colegi, prieteni, fraţi, veri, cumnaţi, cuscri etc.), în timp ce situarea pe poziţii diferite presupune relaţiile asimetrice (realizate pe verticală: între profesor-elev, părinte-fiu, sef-subaltern" , în cupluri comunicaţionale în care cel care ocupă poziţia superioară dirijează dialogul). 1.7.3. Starea eului

Starea eului este definită în analiza tranzacţională drept comportament comunicaţional determinat de trăsături fundamentale ale personalităţii vorbitorului, care explică manifestările acestuia într-un anumit context de comunicare. De la o situaţie la alta, unul şi acelaşi vorbitor poate manifesta stări diferite ale eului, chiar dacă se încadrează, pe baza comportamentelor dominante, într-un anumit tip de personalitate. După Eric Beme (1971) există trei stări fundamentale ale personalităţii: starea de copil, starea de adult şi starea de părinte. Relaţia asimetrică a ierarhiei (dominării) este asigurată plurisemiotic de: - indici paraverbali ("ton de şef'), devenit uneori a doua natură şi transpus chiar în spaţiul privat; - posturi (dominatoare la unii, timide şi retractile la ceilalţi); - organizarea spaţială (scaunul înalt, somptuos în spatele unui birou masiv al şefului); - formulele de adresare diferenţiate ("dumneavoastră" folosit de subalterni în relaţia cu superiorul şi "tu" folosit de şef în relaţia cu subalternii); - intervenţii cantitativ şi calitativ diferite (managerul intervine mai des, întrerupe discursul subalternului, monopolizează şedinţa etc." (Daniela Rovenţa-Frumuşani, Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, p. 43). 1.7.4. Temperamentul

Urmărind manifestările predilecte ale vorbitorilor, psihologia a delimitat patru tipuri fundamentale de temperament (sangvinic, coleric, flegmatic şi melancolic) şi a furnizat descrieri specifice fiecărui tip în parte, insistând asupra unor calităţi şi defecte tipologice.Sangvinicul reprezintă tipul cel mai agreabil sub raport comunicaţional, adaptabil unor situaţii variate. Acest tip de temperament dezvoltă relaţii interpersonale cu uşurinţă, este sociabil, optimist, creativ, flexibil, cu simţul umorului (puncte forte), dar refuză programele rigide, nu poate spune nu, găseşte scuze, se plictiseşte repede, pierde noţiunea timpului, este motivat de emoţii şi emotiv, dovedeşte capacitate diminuată de concentrare, vorbeşte mult (puncte slabe). Nevoia emoţională a sangvinului este de a fi privit, recunoscut şi aprobat. Apreciază partenerii de discuţie care ascultă şi care se entuziasmează, care laudă şi aprobă şi fi displac acei parteneri care critică şi nu îi apreciază simţul umorului. Colericul se remarcă prin spirit autoritar, extravertit, nestăpânit, uşor irascibil. Îşi asumă provocări, rezolvă, ia decizii, organizează, conduce, degajă încredere (puncte forte). Puncte slabe: prea mare siguranţă de sine, se desprinde cu greu de punctele de vedere proprii, tinde să fie dependent de activitatea profesională, autocrat, dominator, arogant, manipulatar, nepăsător, cu teama de a nu pierde controlul, se aşteaptă la devotament total din partea celorlalţi. [ ... ] Fără răbdare, activ, deranjează deseori şi dă naştere conflictelor, pe care le dă imediat uitării: ieşiri nervoase frecvente, intoleranţă vizavi de opinii opuse, dorinţa unei permanente schimbări, înclinaţie pentru proiecte grandioase, dar niciodată terminate [...] Stabileşte uşor relaţii de comunicare cu tipul temperamental sangvinic datorită capacităţii acestuia din urmă de a se adapta cu Lejeritate.[. . .] Apreciază partenerii de discuţie cooperanţi, care privesc lucrurile În aceeaşi manieră, care fi sprijină şi i se subordonează şi Îi displac partenerii independenţi, neloiali, fără sentimentul responsabilităţii. Flegmaticul nu ridică probleme în plan comunicaţional: calmul, lentoarea, seriozitatea, echilibrul emoţional, meticulozitatea, rezistenţa la efort, stabilitatea opiniilor şi caracterul previzibil al reacţiilor îi conferă statutul de om de încredere (s.a.), cu condiţia de a-i fi respectat ritmul propriu. Puncte forte: calm. echilibrat, spiritual, sobru, afabil, demn de încredere, conciliant, stabil, bun ascultător, consecvent, bun manager. Puncte slabe: neimplicat, apatic, încăpăţânat, se mobilizează greu, indiferent, neperseverent, puţin adaptabil la schimbare. [ ... ] Flegmaticul apreciază partenerii de discuţie care iau decizii în locul lui, îl respectă şi fi recunosc calităţile şi îi displac cei care forţează şi aşteaptă prea mult de la el. Melancolicul întâmpină dificultăţi de comunicare, manifestând tendinţa de închidere în sine şi de suspiciune generalizată, de analizare la nesfârşit a cuvintelor care îl vizează. [...] Puncte forte: organizat, apreciază liniştea şi activităţile pe cont propriu, corect, exact, analitic, extrem de concentrat pe detalii, traduce totul în scheme, cifre, grafice. Puncte slabe: fără spontaneitate, idealist până la naivitate, suspicios, greu de mulţumit, se deprimă cu uşurinţă, econom, perfecţionist în extremă, acumulează frustrări.[ ... ] Apreciază seriozitatea, profunzimea interlocutorului şi capacitatea acestuia de a purta o discuţie sensibilă şi îi displac partenerii superficiali, imprevizibili, mereu în întârziere, dezorganizaţi. (Irena Chiru, op. cit., pp. 23-25).

Aşa cum nu se poate decanta o stare a eului de alta în structura personalităţii noastre, nu se pot izola în masa vorbitorilor nici persoane care ar aparţine în totalitate şi în exclusivitate unui tip. Prin urmare, putem vorbi doar de

persoane cu temperamente predominant sangvinice, colerice, flegmatice şi melancolice. O analiză din perspectivă psihologică a relaţiei de comunicare evidenţiază o bună relaţionare a interlocutorilor aparţinând anumitor tipuri temperamentale (sangvinicii cu colericii sau cu melancolicii) şi un risc de impas comunicaţional atunci când sunt puşi faţă în faţă indivizi temperamental identici (colerici între ei, relaţie conflictuală; melancolici între ei, preferinţa de a nu vorbi deloc) sau incompatibili (colerici cu melancolici). 1.8. Comportamentul comunicaţional

Comportamentul comunicaţional reprezintă ţinuta socială, psihologică, pragmatică a comunicatorilor în dialogurile pe care le poartă. Particularităţile definitorii ale unei anumite conduite depind de contextul de comunicare, de relaţia socială dintre vorbitori, de atitudinile afişate de aceştia, de finalităţile comunicative, de stilul, dar şi de personalitatea fiecăruia. După Irena Chiru (2003), am avea de-a face cu patru tipuri comportamentale: activist, metodic, sensibil şi creativ. Tabelul nr. 6 - Comportamentele comunicaţionale

Tipul de comportament

activist metodic sensibil creativ

Trăsătura fundamentală orientarea spre acţiune orientarea spre metodesensibilitatea la factorul

umanorientarea spre

idei

Particularităţide manifestare

energic, decis, concis, cu reacţii rapide, dornic de

provocări etc.

metodic, raţional, calculat, calm etc.

emotiv, înţelegător, perspicace etc.

imaginativ, creator, inovator

etc.

Într-o mare măsură, comportamentul vorbitorului depinde şi de contextul de comunicare. Astfel, de la un context la altul, aceeaşi persoană poate avea un comportament diferit, în funcţie de scopuri comunicaţionale dintre cele mai diverse. Într-o evidenţă a comportamentelor comunicative, sensibile la context, autorii GA3 includ: comportamentul euristic, de ranJorsare, de susţinere (de sprijin), reflexiv, explicativ, autocentrat şi ludic. 1.9. Stilul de comunicare

Stilul de comunicare rezultă din Însumarea tuturor particularităţilor emiterii, reprezentând tot ceea ce asigură identitatea şi unicitatea expresiei. Stilul comunicativ se constituie la intersecţia unor atitudini comunicative exprimabile prin opoziţii manifestate gradual de-a lungul unui continuum: dominant/supus, histrionic/rezervat, conflictual/nonconflictual, expresivi inexpresiv, calm/frenetic, atenti neatent, semnificativ (care se impune atenţiei)/nesemnificativ, deschis/închis, prietenos/ ostil. Stilul comunicativ se reflectă în: distanţele mai mari sau mai mici de interacţiune, intensitatea vocală şi accentele afective, debitul verbal, comportamentele comunicative adoptate, iniţiativele verbale.

Variabilele stilistice sunt consecinţele intervenţiei tuturor factorilor determinanţi pentru realizarea expresiei unui enunţ: cadrul fizic, tipul comunicării, permisivitatea canalului, relaţiile dintre interlocutori, rolul social şi comportamentul interlocutorilor, limbajele utilizate, personalitatea locutorului care îşi pune amprenta pe stilul comunicativ." Trăsăturile stilistice ale enunţului şi ale enunţării se pot identifica la două nivele: a) la nivelul limbajului colectiv, unde, în general, se deosebesc variantele: - stil neutru (nemarcat stilistic), stilul convorbirilor uzuale; - stil solemn (marcat stilistic de trăsătura <- colocvial> şi nuanţat în funcţie de domeniile în care apare enunţul), stilul limbajelor profesionale - administrativ, politic, juridic,jurnalistic, ştiinţific, beletristic, didactic - şi al discursurilor emise de instituţii sau susţinute în ocazii speciale; - stil familiar (marcat stilistic de trăsătura <rcolocvial»), stilul dialogurilor între apropiaţi - rude, prieteni, colegi, vecini etc. b) la nivelul limbajului individual (fiecare are libertatea de a comunica în stilul său - v. Buffon: "Stilul este omul."), unde cele mai frecvente manifestări expresive se pot încadra într-una din variantele: - stil emotiv, specific vorbitorilor care nu îşi pot masca emoţiile şi care acţionează în acord cu acestea, fiind adeseori inhibaţi în situaţii publice de comunicare, unde felul lor de a fi iese din tiparul convenienţelor sociale; - stil director, caracteristic celor obişnuiţi să-şi impună punctele de vedere, să-şi manifeste pretinsa superioritate faţă de interlocutor, sugerându-i sau ordonându-i ce are de făcut, nerespectându-i propria libertate de decizie; - stil flexibil, specific unor comunicatori abili, celor ce caută şi reuşesc să-şi schimbe stilul de comunicare în funcţie de împrejurări sau de interlocutori.; - stil reflexiv, caracteristic vorbitorilor rigizi, cu capacitatea de a-şi domina emoţiile, de a se exprima formal, respectând convenţiile sociale şi ignorând particularităţile situaţiei de comunicare.; - stil îndatoritor, specific unor comunicatori cu sociabilitate ridicată, care ascultă cu atenţie, nu se adresează niciodată interlocutorilor de pe poziţie de superioritate, dar au o extraordinară putere de convingere."

Strategia stilistică reprezintă capacitatea individuală a vorbitorului de a trezi şi menţine interesul interlocutorului, de a-şi susţine punctul de vedere într-o manieră proprie, prin care să-l convingă, să-l influenţeze şi chiar să-l "seducă" pe partenerul de lor, schimbările de teme), conţinuturile vehiculate (noi/banale), tipul de argumentare (argumente logice, afective etc.), strategiile de acces la cuvânt (întreruperea vorbitorilor) şi de menţinere a cuvântului, numărul şi lungimea pauzelor în comunicare, tipurile de acte de vorbire predominante în exprimarea unui cuvânt (acord/dezacord cu interlocutorul, lăudarea interlocutorului/criticarea interlocutorului etc.), structurile lingvistice cel mai frecvent folosite în performarea unor acte de vorbire (enunţiative/interogative/exclamative/imperative), preferinţa pentru acte de vorbire

directe sau indirecte, ocurenţa unor modalizatori (de certitudine/incertitudine, epistemici/deontici/afectivi), lexicul folosit (termeni neutri/încărcaţi afectiv), recurenţe lexicale, noutatea expresiei lingvistice (originalitate/clişeu). Cum comunicarea se realizează printr-un sistem complex de semne (în care limba este doar unul dintre subsisteme), stilul comunicativ se corelează şi cu aspecte legate de aspectul fizic al individului, carismă etc. Cunoaşterea destinatarului, estimarea orizontului său de aşteptare, dar şi a limitelor lui de interpretare determină în mare măsură opţiunile modale în construcţia şi enunţarea mesajului. Ornarea discursului presupunea în retorica romană nu atât împodobirea lui cu figuri, cât, mai ales, adecvarea acestuia la auditoriu. 1.10. Regulile şi principiile comunicării dialogale

Construcţia unei unităţi comunicaţionale de tip dialogal se realizează prin aplicarea unor reguli însuşite fie din experienţa de comunicare, fie dintr-o educaţie sumară (să saluţi primul când te întâlneşti cu o persoană mai în vârstă, când intri într-o încăpere etc., să-ţi scoţi pălăria/ să-ţi scoţi mâinile din buzunar în faţa unei doamne/a unei persoane etc.) sau dintr-un studiu complex al comunicării. Dintre regulile de natură socială, semiotică, lingvistică, pragmatică, psihologică etc., enumerăm:

- existenţa a cel puţin doi parteneri de dialog într-o situaţie de comunicare completă (realizarea contactului comunicaţional direct sau mediat; accesul la un cod pe baza căruia să se poată exprima comunicatorii; existenţa unui canal de transmisie eficient; stabilirea caracteristicilor fundamentale ale contextului de comunicare etc.); - intenţia de comunicare a partenerilor de dialog; - interesul comun asupra unei teme de dialog; - fondul de cunoştinţe comun care să permită dezvoltarea temei de dialog; - capacitatea de orientare a replicilor în funcţie de destinatarul lor; - capacitatea de autocontrol conversaţional: de stăpânire emoţională, de inhibare a pornirii de a întrerupe replica enunţiatorului cu propria intervenţie, pentru a se respecta principiul alternanţei la cuvânt; - reactivitatea promptă şi rapidă la replica interlocutorului; - respectarea maximelor conversaţionale (v. infra); - respectarea maximelor politeţii (v. infra) etc." Pentru ca un dialog să aibă loc, trebuie satisfăcute următoarele reguli constitutive: (a) să existe minimum doi participanţi la actul de comunicare; (b) participanţii la dialog să se afle într-o situaţie comună de interacţiune (faţă-în-faţă sau într-o situaţie mediată tehnic - telefon, calculator, televizor, radio etc.), care să le permită interlocutorilor o legătură interacţională (prin limbă, prin elemente paraverbale şi nonverbale); (c) între participanţii la dialog să existe interes reciproc (locutorul trebuie să se orienteze spre alocutor, manifestând intenţia/dorinţa de a comunica; alocutorul trebuie să reacţioneze la ceea ce spune locutorul; atât locutorul, cât şi alocutorul trebuie să fie dispuşi să se angajeze în procese cognitive care implică în special memoria de scurtă durată); (d) participanţii la dialog trebuie să aibă un univers comun de discurs (cunoştinţe comune despre lume, cunoştinţe contextuale comune, experienţe împărtăşi te, ca bază a schimbului informaţionalj.t'(G'Aâ, vol. al II-lea, p. 780); V. şi Tatiana Slama-Cazacu, op. cit., p. 153: "Dialogul se bazează pe funcţionarea unor reguli (s.a.), care îi conferă caracteristicile specifice şi totodată îi dau o formă structurată (s.a.), organizată."

Regulile după care se construieşte şi se poartă un dialog se bazează pe câteva principii, care guvernează comportamentul comunicativ al indivizilor umani' 1 în societate. 1.10.1. Principiul cooperării. Maximele conversaţionale

Intenţia de dialog a interlocutorilor presupune hotărârea lor de a coopera pentru a-şi împărtăşi informaţii, idei, diverse emoţii. De aceea, principiul cooperării stă la baza comunicării dialogice. Pe parcursul schimburilor de replici, interlocutorii trebuie să respecte anumite reguli de natură etică pentru ca această cooperare să se realizeze într-adevăr. Maximele conversaţionale

Aceste constrângeri ce derivă din principiul cooperării au fost formulate de P. Grice (1975) şi denumite maxime conversaţionale", P. Grice prezintă atitudinea cooperantă" a comunicatorilor sub forma unor seturi de sarcini pe care aceştia trebuie să le îndeplinească", pentru a nu-şi pune interlocutorul în încurcătură:

31 "În situaţiile impersonale, regulile de interacţiune comportamentală sunt stabilite prin norme sociale. Cu cât relaţia devine mai puţin impersonală, cu atât normele sociale reglementează mai puţin interacţiunea, iar interlocutorii stabilesc reguli proprii." (Irena Chiru, op. cit., p. 8).

32 "Denumite după categoriile kantiene, cele patru maxime subsumate principiului cooperativ: maxima cantităţii, a calităţii, a relevanţei şi a manierei, specifică, de fapt, căile raţionale de realizare a schimburilor cooperative." (St. Levinson 1983, p. 103, apud Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Limbaj şi comunicare (Elemente de pragmatică lingvistică), Bucureşti, Ed. ALL, 2003, p. 45).

33 "Punctul de vedere al lui Paul Grice este filosofic şi se situează pe tradiţia raţiona- listă a filosofiei analitice. În concepţia sa, raţionalitatea funciară a comportamentului conversaţional este rezultatul a două ipoteze: 1. participanţii la o conversaţie respectă un principiu general de cooperare (cooperative principle) care presupune ca fiecare participant să contribuie la conversaţie în conformitate cu aşteptările celorlalţi, cu stadiul, scopul şi direcţia tranzacţiei conversaţionale; 2. fiecare contribuţie la conversaţie trebuie să respecte următoarele maxime sau reguli: - maxima cantităţii: intervenţia să conţină atâta informaţie câtă este necesar, nici mai mult (redundanţă), nici mai puţin (ermetisrn); - maxima calităţii: contribuţia să fie veridică; - maxima relaţiei: contribuţia să fie pertinentă (be relevant); - maxima manierei: contribuţia să fie clară, nonambiguă, ordonată (be perspicuous)." (Daniela Rovenţa-Frumuşani, Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, p. 32)

34 "Pe scurt, aceste maxime specifică ce anume trebuie să facă participanţii la un dialog pentru a conversa eficient, raţional şi cooperant." (St. Levinson, Pragm atics, Cambridge University Press, 1983, pp. 102-103).

- maxima cantităţii (Give the right amount of information!), referitoare la cantitatea de informaţie pe care trebuie să o conţină un enunţ, prevede ca vorbitorul să spună exact cât trebuie, adică suficient pentru a se face bine înţeles. Atât excesul de cuvinte pentru exprimarea unui conţinut (logoreea, expresia pleonastică), cât şi formulările laconice (expresia telegrafică) influenţează negativ actul de cooperare.

- maxima calităţii (Ee truel), potrivit căreia vorbitorul trebuie să includă în enunţurile sale numai informaţii despre care ştie că nu sunt false. Schimbul de replici trebuie să fie o tranzacţie cinstită, în care informaţiile împărtăşite să fie verificate ca adevărate. Atât informaţiile false, cât şi cele trecute sub tăcere pun sub semnul întrebării onestitatea vorbitorului. Minciuna afectează modul cum se realizează cooperarea.

- maxima relevanţei (Ee relevant!), în conformitate cu care vorbitorul are obligaţia să-şi formuleze replica astfel încât aceasta să fie potrivită (pertinentă) în situaţia de comunicare în care apare. Atât conţinutul, cât şi forma enunţului trebuie să fie adecvate contextului, să corespundă temei dialogului, relaţiei dintre parteneri, locului şi momentului în care se produce enunţarea. Altfel, este considerată deplasată sau neavenită.

- maxima manierei (Ee perspicuous!, Ee briet', Ee orderly!) recomandă o prezentare logică, clară şi succintă a conţinuturilor. Evitarea ambiguităţii şi concizia vin în sprijinul retoricii dialogale, replica "scurtă şi cuprinzătoare" asigurând eficienţa în unitate a de timp afectată comunicării."

Adeseori, vorbitorul care ştie că prin ceea ce are de gând să spună se abate de la o asemenea regulă, re curge la formule de avertizare pentru partenerul său/partenerii săi de conversaţie, precum: Cred că am spus deja prea mult ... , Nu am dreptul să vă răspund la această intrebare ... , Iertaţi-mă că vă voi reţine mai mult cu ... (pentru încălcarea maximei cantităţii); Nu sunt sigur, dar am auzit că ... , Cred că vor vota pentru ... (pentru încălcarea maximei calităţii); Ştiu că mă abat de la subiect, dac, Chiar dacă nu e momentul potrivit, vreau să ... (pentru încălcarea maximei relevanţei), Deschid acum o paranteză şi revin la ... , Poate că raţionamentul meu e greu de urmărit ... (pentru încălcarea maximei manierei) etc. Putem ilustra, la fel de bine, şi situaţia inversă. Atunci când receptorul observă abaterea de la o maximă comunicaţională, include în replica sa un amendament similar: Te repeţi ... , Te diluezi ... , N-ai spus totul ... (pentru încălcarea maximei cantităţii); La vârsta mea, sunt sătul de minciunile mele, darămite de ale tale., Nu e chiar aşa ... , Exagerezi ... (pentru încălcarea maximei calităţii), Hai să punem lucrurile la locul lor. .. , Puteai să mai aştepţi cu

35 "H.P. Grice ne previne însă că maximele principiului cooperativ nu trebuie înţelese tale quale. Esenţial este nu faptul că emiţătorul s-ar conforma întotdeauna maximelor, ci faptul că receptorul interpretează întotdeauna intervenţiile în conversaţie ale colocutorului în raport cu maximele, presupunând respectarea acestora la un nivel mai profund." (Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Limbaj şi comunicare, p. 47).

asta ... , Aşa ceva nu se spune ... (pentru încălcarea maximei relevanţei), Fii mai scurt, te rog. .. , Fii mai explicit ... , Începe cu începutul.: (pentru încălcarea maximei manierei). 1.10.2. Principiul politeţii. Maximele politeţii

În vederea realizării cooperării în cursul unui dialog, politeţea" faţă de interlocutor este o condiţie implicită. De recunoaşterea calităţii principiale a politeţii şi de corelarea acesteia cu cooperarea s-a ocupat G. Leech", care s-a orientat în elaborarea unei teorii a politeţii după modelul stabilit de Grice în tratarea principiului cooperării. Maxim ele politeţii

G. Leech (1983) organizează tot sub forma unor maxime constrângerile care se impun pentru asigurarea unui climat de politeţe în actul dialogal. El introduce însă două concepte operaţionale necesare pentru un plus de rigoare în formularea maximelor: sinele şi celălalt 38 •

Pentru G. Leech, maximele politeţii se structurează opozitiv în funcţie de mărimile scalare utilizate în descriere:

- maxima tactului implică minimalizarea costului pentru celălalt cu scopul maximalizării beneficiului pentru sine;

- maxima generozităţii implică minimalizarea beneficiului pentru sine şi maximalizarea beneficiului pentru celălalt;

36 "Considerată drept una din universaliile comportamentului comunicativ al indivizilor, politeţea este dificil de definit, mai ales pentru că standardele şi formele sale concrete de expresie sunt extrem de diversificate temporal, spaţial, social şi chiar individual. Existenţa unui concept empiric de politeţe care funcţionează în fiecare comunitate complică lucrurile, influenţând definiţiile specialiştilor." (Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Limbaj şi comunicare, p. 65).

37 "Pragmatica atribuie conceptului de politeţe o semnificaţie mai largă şi mai profundă, considerând-o nu drept ingredient, asociat cu buna creştere, ci drept constantă a comportamentului comunicativ (s.a.), determinată de natura interacţională a proceselor de comunicare; politeţea este o premisă a dialogului, desemnând ansamblul strategiilor lingvistice care servesc la instituirea, menţinerea sau dezvoltarea relaţiilor interpersonale (s.a., cu trimitere la Green 1989, p. 141). Ea nu este guvernată de reguli care să stabilească explicit concordanţe între anumite situaţii de comunicare şi anumite comportamente (inclusiv verbale), definind ce este permis şi ce nu, ci de reguli reprezentând, de fapt, exigenţe generale, detenninate de un principiu unic. Acestea îşi găsesc expresia în anumite tipuri fundamentale de acţiune, realizate într-un număr de forme concrete practic nelimitat." (ibidem, p. 66).

38 .Politeţea priveşte o relaţie între doi participanţi pe care îi putem numi sinele şi celălalt. În conversaţie, sinele va fi în mod normal identificat cu locutorul, iar celălalt cu interlocutorul. Dar vorbitorii arată de asemenea respect şi unor terţe părţi, care pot sau nu să fie prezente în situaţia de comunicare." (G. Leech, Principles of Pragmatics, Londra-New York, Longman, 1983, p. 111).

- maxima aprobării implică minimalizarea nemulţumirii faţă de celălalt; - maxima modestiei implică minimalizarea mulţumirii faţă de sine; - maxima acordului implică minimalizarea dezacordului între sine şi celălalt; - maxima simpatiei implică minimalizarea antipatiei faţă de celălalt."

Am putea apropia şi mai mult maximele politeţii de cele ale cooperării, reformulându-le în maniera lui Grice: maxima tactului (,fii cu tact cu celălalt"), maxima generozităţii (,fii generos cu celălalt"), maxima aprobării (,fii mulţumit de celălalt"), maxima modestiei (,fii mai puţin mulţumit de tine însuţi"), maxima acordului (,fii de acord cu celălalt"), maxima simpatiei ("nu fi antipatic cu celălalt''ş."

Oricum, maximele politeţii sunt atât de strâns legate de cele ale cooperării, încât trebuie tratate împreună, în complementaritatea pe care o presupun.

La aceste principii de natură etică se pot adăuga şi alte principii ce ţin fie de tehnica utilizării limbajului în dialog (principiul exprimabilităţii, principiul alternanţei, principiul economiei), fie de retorica actului dialogal (principiul relevanţei, principiul influenţei). 1.10.3. Principiul exprimabilităţii

Acest principiu se referă la limitele de exprimare ale vorbitorului, care este constrâns să ţină seama de posibilităţile sistemului lingvistic de a reda ideea sa, dar şi de convenţiile sociale care reglementează expresia. Locutorul care vrea să transmită o anumită semnificaţie trebuie să identifice, în sistemele semiotice cunoscute, acele semne prin care să poată formula exact ceea ce intenţionează să exprime. În acelaşi timp, el trebuie să respecte convenţia socială de utilizare a somnelor alese, astfel încât enunţul său să poată fi receptat de interlocutor. 1.10.4. Principiul economiei

Principiul economiei implică reducerea dimensiunilor expresiei semiotice în comunicare, recomandând furnizarea concentrată a informaţiei, astfel încât să se realizeze în cel mai scurt timp atât emiterea, cât şi receptarea. Comunicatorii au obligaţia de a nu abuza de timpul celuilalt/celorlalţi şi de a nu-i supune la un efort prea îndelungat de decodare. 1.10.5. Principiul alternanţei Principiul alternanţei priveşte asigurarea rolului de locutor, pe rând, fiecărui 39 G. Leech, op. cit., pp. 131-132

~o "Pragmatica politeţii joacă un rol crucial în societate, permiţând concilierea intereselor în general divergente ale lui Ego [v. Sinele] şi Alter [v. Celălalt] şi menţinând o stare de echilibru relativ şi totdeauna precar Între protecţia de sine şi menajarea celuilalt." (Catherine Kerbrat-Orecchioni, apud Daniela Rovenţa-Frumuşani, op. cit., p. 47).

participant activ la dialog. În timpul dialogului, la intervale cvasiegale de timp, orice receptor devine emiţător şi viceversa. Felul în care se realizează alternanţa la locuţie influenţează pozitiv sau negativ relaţiile dintre interlocutori. Există vorbitori care monopolizează discuţia, încălcând principiul alternanţei pe care se întemeiază dialogul. Nerespectarea acestui principiu poate duce la tensiuni în derularea fluxului de replici, fiindcă vorbitorul afectat de întârzierea sau de neprimirea dreptului la cuvânt va protesta, îşi va negocia statutul de actor în schema comunicării într-o manieră mai mult sau mai puţin politicoasă, sau chiar va abandona discuţia etc. 1.10.6. Principiul relevanţei

Prezentat în plan teoretic de D. Sperber şi D. Wilson (1995), acest principiu prevede conceperea şi emiterea unui enunţ, astfel încât informaţia pe care acesta o include să fie relevantă la nivelul relaţiei emiţător - receptor. Altfel spus, ceea ce este relevant pentru receptor îi suscită interesul, îi măreşte volumul de cunoştinţe şi îi poate influenţa comportamentul, provocându-i reacţia atitudinală sau acţională pe care o urmăreşte locutorul. Este relevant numai acel enunţ care îl "atinge" pe destinatarul său. 1.11. Tipuri de dialog

Varietatea de actualizare a structurilor dialogale face dificilă orice încercare de natură taxinomică. Nu numai numărul ridicat de tipuri de dialog îngreunează operaţia de clasificare, ci şi fenomenul interferenţelor tipologice (de exemplu, cearta este, în acelaşi timp, un dialog informal şi un dialog conflictual; polemica, un dialog formal şi conflictual etc.), evident în numeroase variante de actualizare a structurilor dialogale.

Din considerente didactice, în abordarea tipurilor de dialog, am avut în vedere, pe de o parte, posibilele distincţii de ordin tipologie, şi, pe de altă parte, ilustrarea acestora prin referirea la variante de dialog de un anumit tip, răspândite în practica socială şi, de aceea, foarte cunoscute.

În prima parte, am căutat să formulăm cât mai clar criteriile pe baza cărora să se evidenţieze distincţiile tipologice, preliminare unei operaţii de clasificare. Pentru aceasta, am luat în considerare aspecte ale situaţiei de comunicare, pe care le-am prezentat deja ca factori determinanţi pentru construcţia dialogală. Criteriile pentru care am optat ţin de elemente componente ale actului de comunicare (canalul de comunicare, numărul participanţilor la dialog, cadrul comunicării), de factori psihosociali (relaţiile dintre participanţi), pragmalingvistici (varianta de limbaj utilizată) şi stilistici (stilul funcţional al limbii comune în care se încadrează o anumită specie de dialog).

Propunem, în consecinţă, următoarele distincţii tipologice, în conformitate cu criteriile stabilite de noi:

Tabelul nr. 7 - Tipologia dialogurilor

Criteriul canalul de numărul de coprezenţa varianta relaţiile stilul

taxinomic comunicare

participanţi participanţilor de limbaj

dintre funcţional

În cadru narticlnanti dialogul

dialogul autodialog dialogul direct

formal dialogul dialogul Tipul de oral vs. vs. dialog (faţă în faţă) (solemn) confJicrual artistic vs. dialog dialogul interperson dialogul vs. dialogul dialogul

scris vs. dialog (Ia distanţă) dialogul nonconfJicrunon grup informal

(colocvialÎn cea de-a doua parte a acestui demers, vom trece în revistă particularităţile

tipurilor delimitate în urma aplicării criteriilor alese şi vom zăbovi asupra câtorva dintre cele mai clar conturate variante de actualizare ale unui tip de dialog. 1.11.1. Dialogul oral şi scris Dialogul oral se desfăşoară în două moduri: faţă-În-faţă şi la distanţă.

În dialogul oral faţă în faţă, care constituie forma primară şi cea mai complexă a dialogului, comunicatorii utilizează semne aparţinând unor coduri diferite, emise concomitent pe mai multe canale." Receptarea enunţului se face pe măsură ce acesta este enunţat. Transmisia se realizează numai prin canale naturale.

În dialogul oral la distanţă intervin mediile tehnice. De la operaţia de stabilire a contactului comunicaţionalla întreruperea deliberată sau accidentală a acestuia, vorbitorii depind de canale artificiale prin care este asigurată transmiterea mesajelor: auditiv, în cazul convorbirii telefonice sau al dialogurilor radiofonice; vizual şi auditiv, în comunicarea prin internet şi webcam sau în televideoconferinţe.

Dialogul scris se realizează doar prin canal vizual. Din această cauză, registrul semnic al dialogului scris este mult mai restrâns, practic, limitat la semne grafice. Expresia semnică este lineară, semnul lingvistic fiind privilegiat - dacă privim statistic fenomenul frecvenţei semnelor în enunţul scris. În raport cu semnele sonore, considerate naturale, şi, de aceea, semne de rang primar, semnele grafice sunt considerate de rang

41 "Folosirea canalului oral de comunicare se reflectă în plan macro textual (organizarea de ansamblu a dialogului) şi în plan microtextual, local (selecţia formelor de expresie). [ ... ] Coprezenţa spaţio-temporală a interlocutorilor determină folosirea unui limbaj al momentului (deictice personale şi spaţio-temporale frecvente, limbaj afectiv, sensuri contextuale speciale, salturi logice, elipse etc.), permanenta orientare spre interlocutor (prin vocative, interjecţii, formule de adresare, întrebări retorice, întrebări de confirmare etc.), adaptarea la interlocutor (reveniri, corecţii, repetiţii, ezitări, secvenţe fatice - ai înţeles, da", O.K. ?), sincretismul (transmiterea informaţiei pe mai multe canale)." (GA3, vol. al II-lea, p. 791).

secund. Din această cauză, opoziţia dialog oral/dialog scris este dublată de opoziţia dialog de graduii/dialog de gradul aIII-lea.42

În dialogul scris, momentul emiterii este disociat de cel al receptării. Distanţa temporală între cele două faze depinde de modalitatea aleasă de a comunica în scris: este minimă în cazul conversaţiei (chat-ului) pe MIRC/Messenger, medie în cazul dialogului prin poşta electronică (prin E-mail) şi mare, în situaţia când poşta clasică mediază dialogul. 1.11.2. Autodialogul şi dialogul interpersonal (sau de grup)

În funcţie de numărul participanţilor la dialog, se pot diferenţia următoarele tipuri de dialog, corespunzătoare unor tipuri fundamentale de comunicare:

- autodialogul, la care participă o singură persoană, care vorbeşte, în gând sau cu voce tare, cu ea însăşi, punându-şi întrebări la care singură răspunde, erniţând puncte de vedere, pe care le susţine cu argumente sau le infirmă cu contraargumente, dezvoltând relaţia emiţător-receptor în sine şi în propriul beneficiu. Autodialogul se confundă, de cele mai multe ori, cu vorbirea interioară:

"Nu, nu, nu! Asta nu mi se poate Întâmpla! Dumnezeu nu-mi poate da mai mult decât pot duce. " "Şi dacă sunt eu excepţia excepţiilor, dacă tocmai eu trebuie să trăiesc iadul pe pământ?" "A, nu, nu-i aşa. Îl am pe Patrick. Şi o am pe ... Nu-i mai spun Maya. Poate şi numele ăsta e de vină. O, Doamne! Cum de nu m-am gândit?" "Şi cum o să-i spun? Doamne, nu găsesc alt nume. Repede! Ceva ce să se potrivească cu Petrescu. Petra. Petra Petrescu, o nu. E prea bărbătesc. Dur ca piatra. " "O să-i spun Joy. Ea e bucuria mea, sufleţelul mamei. " "Nu merge. Joy Petrescu, pff. .. Ca nuca-n perete. " "Ceva franţuzesc. Fleur? Fleur şi Patrick?" "Nu. Fleur Petrescu. Floare şi piatră. Nu, nu. " .Natalie? Natalie Petrescu? Natalie şi Patrick?" "Perfect! Natalie. Ma petite. "

- interpersonal, forma de comunicare definitorie pentru uzul de limbaj, la care participă doi sau mai mulţi comunicatori, care îndeplinesc, rolurile de emiţător şi receptor. Oamenii se antrenează într-un dialog interpersonal cu finalităţi diverse: pentru a transmite

42 "Între studiile consacrate acţiunii în general şi interacţiunii verbale în special, o atenţie de favoare a dobândit în ultimele decenii problema dialogului. Am distins două direcţii:

1. prima, care se ocupă de dialogul natural (dialog de gradul 1), în forma sa de manifestare primară: oralitatea - şi

2. - a doua, incluzând cercetările privind dialogul de gradul II (dialog secund, de tip mimetic), ce se manifestă mai ales în formă scrisă." (Liana Pop, op. cit., p. 1).

şi a recepta informaţie, pentru a-şi face cunoscute opinii şi a le confrunta cu ale celorlalţi, pentru a contribui la menţinerea şi îmbunătăţirea unei relaţii de comunicare, pentru a verifica cunoştinţele interlocutorului într-un anum it domeniu etc. Atunci când persoanele care dialoghează reprezintă un grup social (profesional, politic, etnic etc.), ele comunică de pe poziţiile unui emiţător şi receptor multiplu, fiind obligat să nu vorbească în nume propriu, să nu îşi exprime propriile opinii şi atitudini, ci pe cele ale grupului căruia îi aparţine (v. negocierea, talk-show-ul, conferinţa de presă etc.). 1.11.3. Dialogul direct şi mediat

Atunci când vorbitorii aflaţi în interacţiune se găsesc în acelaşi loc, în acelaşi moment, dialogul se desfăşoară direct, adică fără mediere tehnică.

Singura variantă de realizare a dialogului direct este dialogul oral faţă-În-faţă (conversaţia uzuală, negocierea, interviul profesional, şedinţa, dezbaterea, talk-show-ul etc).

Dialogul mediat este scris sau oral, purtat între interlocutori aflaţi la distanţă, graţie mijlocirii tehnice. Evoluţia tehnologiilor comunicării a ajuns la performanţe inimaginabile, datorită cărora se poate realiza un dialog la distanţă la orice oră, indiferent de locurile unde s-ar afla pe glob interlocutorii conectaţi la o reţea de telefonie, la internet (conversaţia telefonică, interviul radiofonic, chat -ul, E-mail-ul etc.).

Dialogul indirect poate fi oral sau scris, între două sau mai multe persoane, online sau defazat. Mijloacele tehnice care fac posibilă comunicarea sunt ignorate de vorbitori atâta timp cât aparatele funcţionează şi nu există probleme de transmisie şi receptare a mesajelor. Dar atunci când apare un deranjament tehnic major şi comunicarea este blocată, vorbitorii conştientizează faptul că transmiterea mesajului nu depinde de ei, că, în foarte mare măsură, ei, în calitate de comunicatori "la distanţă", . depind de tehnologie.

Dincolo de aspectele tehnice specifice, dialogul indirect are o serie de particularităţi care variază în funcţie de raportarea temporală a enunţării la receptare. În linii mari, se diferenţiază pe baza criteriului temporal:

- dialogul la distanţă în timp real (în care receptarea se face în acelaşi timp cu emiterea);

- dialogul la distanţă defazat (în care receptarea se face într-un moment ulterior emiterii, la un interval temporal mai scurt sau mai lung). 1.11.4. Dialogul formal şi informal

Opoziţiajormal- informal se realizează în funcţie de mai mulţi factori, între care primează relaţia dintre interlocutori, statutul lor social, cadrul comunicaţional şi stilul enunţării. În linii mari, dialogul formal este o discuţie, purtată pe teme serioase, de cele mai multe ori cu scopul de a găsi soluţii la anumite probleme, în timp ce

dialogul informal corespunde unei conversaţii, care, fie că se poartă pe teme minore, fie implică numai o comunicare fatică, de stabilire şi/sau de menţinere a unui contact comunicaţional. În orice caz, conversaţia se desfăşoară liber, nu urmăreşte un scop anume, nu are o progresie tematică, ci permite trecerea de la un subiect la altul.

Dialogul formal este planificat, se desfăşoară după un anumit scenariu, vorbitorii respectă o ordine a intervenţiilor verbale, îşi cenzurează mimica şi gesturile, stilul enunţării lor este, în majoritatea cazurilor, solemn. În contrast, dialogul informal este ocazional, spontan, aparent fără nicio finalitate informaţională, liber de constrângeri, iar enunţare a este preponderent familiară.

Participanţii la un dialog formal sunt distanţi, rolurile lor se realizează în funcţie de statutul social şi de raporturile dintre ei. Partenerii de dialog informal sunt apropiaţi, iar condiţia lor socială este irelevantă pentru felul în care se desfăşoară schimbul de replici.

1.11.4.1. Conversaţia este tipul informal de comunicare dia logică orală, în care doi sau mai mulţi participanţi îşi asumă în mod liber rolul de emiţător". Ea se defineşte printr-o serie de trăsături care o diferenţiază de discuţie.

Conversaţia" are caracter neinstituţionalizat, actualizându-se în contexte extrem de variate şi implică un grad de familiaritate mai mult sau mai puţin ridicat între interlocutori (părinte-copil, frate-soră, vânzător-client, şofer-călător, doi sau mai mulţi vecini etc.).

Scopul conversaţiei este difuz şi în continuă negociere între interlocutori pe durata dialogului (socializarea, cunoaşterea celuilalt, dobândirea de informaţii, oferirea de informaţii, autoexprimarea etc.), iar semnificaţia mesajelor vehiculate este construită de participanţi de pe poziţii interpersonale, nu în funcţie de rolul socioprofesional al indivizilor implicaţi în actul de comunicare. Un efect al acestui raport dintre participanţii la dialog îl constituie gradul mic de structurare tematică a conversaţiei şi desfăşurarea ei fără un protocol de interacţiune prestabilit. În plan lingvistic, conversaţia foloseşte registre stilistice variate (stilul familiar, stilul neutru etc.) şi este tolerantă la abaterile de la norma limbii literare, însă nu le încurajează în mod voit. Toate aceste aspecte conferă conversaţiei un caracter informal.

În timp ce dialogul informal este nediferenţiabil, adică nu se pretează la subclasificări, dialogul formal suportă distincţii tipologice, în funcţie de finalitatea cu care se poartă, sau în funcţie de structură, de diverse particularităţi ale situaţiei de comunicare (v. discuţia, negocierea, ancheta/examinarea, interviul, dezbaterea, talk-show-ul, conferinţa de presă etc.). 43 St. Levinson, op. cit., pp. 284-285, apud Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Conversaţia. Structuri şi strategii, p. 39. 44 V. GA3, voI. al Il-lea, p. 812.

1.11.4.2. Discuţia" este un tip de dialog formal, care se opune conversaţiei. Ea reprezintă o interacţiune verbală între doi sau mai mulţi participanţi, desfăşurată într-un context socioprofesional, având drept scop prestabilit rezolvarea unor probleme de tip instituţional (de exemplu, discuţiile dintre elev/student şi profesor, poliţist şi şofer, şef şi angajat, medic şi pacient, regizor-actor, agent de vânzări-patron etc.).

În discuţie, semnificaţiile mesajelor emise sunt negociate de pe poziţii de rol (socioprofesional, instituţional, funcţional etc.), trăsătură ce condiţionează şi delimitează clar rolurile discursive ale comunicatorilor.

Caracterul formal al discuţiei este întărit de gradul mare de structurare tematică, aceasta desfăşurându-se conform unui anumit protocol de interacţiune, şi de constrângerile lexicale şi gramaticale generate de respectarea normei limbii literare.

1.11.4.3. Întrevederea este un tip de dialog formal care presupune întâlnirea oficială dintre două sau mai multe persoane publice (lideri politici, oameni de afaceri, miniştri, reprezentanţi ai sindicatelor şi ai patronatului etc.), cu scopul de a discuta probleme sau teme de interes general din domeniul politicului, economicului, socialului, religiosului, a culturii etc. Între participanţi se stabileşte o relaţie de comunicare orală şi directă, dar cu caracter oficial, întrucât aceştia interacţionează de pe poziţia rolului avut în contextul politic naţional şi internaţional sau în domeniul socioprofesional în care activează. De asemenea, caracterul protocolar al întrevederii este conferit de planificarea riguroasă a temei şi obiectivelor ce urmează a fi discutate, a datei şi contextului în care se va produce întâlnirea dintre comunicatori, de anunţarea acestor informaţii în presă şi chiar de difuzarea lor la radio sau televiziune.

Întrevederea cunoaşte câteva subtipuri: audienţa este un tip de întrevedere pe care o poate solicita o persoană privată unei persoane cu funcţie de conducere (director, decan, rector, manager etc.), în vederea clarificării unei situaţii sau cu scopul expunerii unei probleme din dorinţa de a se găsi o soluţie; întrevederea la nivel înalt este întâlnirea la care participă persoane politice naţionale şi internaţionale importante (şefi de state sau de guverne, preşedinţii diverselor foruri internaţionale etc.). Dacă numărul participanţilor este mai mare, această întrevedere poartă numele de summit, iar dacă întâlnire a dintre oficialităţi se realizează fără accesul mass mediei şi fără a da publicităţii informaţii referitoare la ce s-a discutat, aceasta poartă numele de întrevedere/reuniune secretă sau" cu uşile închise",

1.11.4.4. Negocierea este dialogul formal care se susţine cu scopul armonizării unor puncte de vedere divergente. Interlocutorii se situează iniţial pe poziţii antagonice, au interese opuse, dar vizează găsirea unei soluţii care să fie acceptată de ambele părţi. Apelul la negociere este motivat de necesitatea găsirii unei soluţii care să con vină 45 GA3, voI. al II-lea, p. 812.

interlocutorilor, care, din această cauză, nu se comportă ca adversari, ci ca parteneri de dialog.

În acest scop, negocierea presupune concesii reciproce repetate până la atingerea unei stări de echilibru, pe care fiecare parte o apreciază ca mulţumitoare în raport cu interesele sale. Specificul negocierii constă într-un mod aparte de parcurgere a secvenţelor dialogale .. egocierea se derulează în etape, se fac paşi înainte şi înapoi, iar, pentru a se ieşi din momentele de criză, negociatorii trebuie să fie nu numai cooperanţi, ci şi - strategic - concilianţi, să aibă dispoziţia de a accepta anumite compromisuri şi de a se adapta la situaţiile nou ivi te.

Practica negocierilor a demonstrat apariţia frecventă a convulsiilor comunicative, care determină apariţia unui "punct critic", în care dialogul scapă de sub control, iar de aici încolo continuarea discuţiilor este ameninţată. Un bun comunicator este însă capabil să anticipe punctul critic, să îl evite, sau, în eventualitatea atingerii lui, să îl depăşească.

Niciuna din părţile implicate nu poate dicta soluţia finală, la care se ajunge printr-un protocol specific, format din propuneri şi contrapropuneri, din argumente şi contraargumente. Comportamentul psiho- şi sociolingvistic al negociatorilor, calitatea lor umană, abilitatea argumentativă, talentul fonnulărilor adaptate la dinamica situaţiei de comunicare joacă un rol decisiv în realizarea consensului scontat de aceştia.

De remarcat este faptul că într-o negociere finalizată pozitiv nu câştigă o parte în dauna celeilalte, ci se ajunge la un rezultat convenabil ambelor părţi:

"Negocierea are drept obiectiv principal realizarea unui acord de voinţă, a unui consens, şi nu a unei victorii.":" Cu alte cuvinte, scopul oricărei negocieri este acordul pe tema discutată. Numeroase conflicte politice au fost aplanate prin negocieri la nivel naţional şi/sau internaţional printr-un dialog de acest tip (negocierile sovieto-americane pe tema războiului rece etc.). De asemenea, litigii majore în diferite domenii de interes social au fost soluţionate prin negocieri abile (negocierile dintre guvern şi sindicate etc.). Succesul în negociere presupune eliminarea conflictului iniţial printr-un compromis asumat ca "necompromiţător", în condiţiile asigurării unui climat favorabil folosirii eficiente a resurselor de cerere - ofertă şi de argumentare, graţie maleabilităţii argumentative a unor buni negociatori.

Este considerată eşuată o negociere în urma căreia fie nu se ajunge la un acord, fie se ajunge ca una din părţi să cedeze mai mult decât era dispusă să o facă la începutul dialogului.

Fiind legată de situaţii conflictuale, negocierea de interes public se poartă, totuşi, "cu uşile închise". Accesul presei este pennis în anumite momente, pentru comunicate

46 D. Voiculescu, Negocierea - formă de comunicare în relaţiile interumane, Bucureşti, E.Ş., 1991, p.33

ale reprezentanţilor celor două părţi, sau în finalul negocierilor, pentru comunicarea. rezultatului - care certifică dezamorsarea conflictului iniţial sau/şi al celor ocurente pe parcursul dialogului.

1.11.4.5. Ancheta este dialogul formal purtat cu finalitatea dobândirii unor informaţii sau a dezvelirii unui adevăr ascuns. Interlocutorii au un statut clar, un singur rol discursiv, pe care nu îl schimbă pe parcursul dialogului. Pe de o parte, se află anchetatorul (cel care pune întrebările), iar, pe de altă parte, anchetatul (cel care dă răspunsurile). Există numeroase tipuri de anchetă (socială, profesională, politică,juridică, jurnalistică etc.).

În anchetele de natură penală, de pildă, anchetatorul, prin întrebări deschise sau închise, urmăreşte să-I facă pe cel anchetat să furnizeze informaţia pe care o caută, iar cel anchetat are interesul să ascundă informaţia respectivă şi, de regulă, fie oferă informaţii false, fie neagă faptul că ar cunoaşte adevărul.

În chestionarele aplicate în diverse domenii, anchetatorul recurge la întrebări standardizate pentru a ajunge la informaţii dintre cele mai diverse (v. ancheta sociologică, sondajul de opinie, interviul la distanţă, ancheta dialectală, sociologică, psihologică, socio- şi psiholingvistică etc.). Aceste chestionare nu urmăresc însă influenţarea interlocutorului, ci radiografierea unei stări de fapte. 1.11.4.6. Examinarea

Şi examinarea prin întrebări puse de profesor este un gen de anchetă, care are ca scop evaluarea cunoştinţelor şi competenţelor elevului. În şcoala tradiţională, rolul de examinator îi era atribuit exclusiv profesorului, iar cel de examinat îi revenea numai elevului. Astăzi, se încurajează atât auto evaluarea, în care examinatorul şi examinatul sunt una şi aceeaşi persoană, cât şi evaluarea profesorilor de către studenţi (în perspectivă, şi de către elevi), în care rolurile se inversează (studenţii sunt examinatori, iar profesorii sunt examinaţi).

Pentru profesor, ancheta poate deveni un instrument de evaluare, care poate fi aplicat atât în probele orale, cât şi în cele scrise. Pentru a fi eficientă, ancheta didactică trebuie pregătită riguros, pentru a prezenta principalele caracteristici ale unui instrument de evaluare (validitatea, obiectivitatea, fidelitatea, aplicabilitatea) şi pentru a fi eficient structurată ca act dialogic, după modelul perechilor de adiacenţă întrebare - răspuns, în care cerinţele să fie enunţate ca întrebări, iar felul în care le rezolvă elevii să constituie răspunsul. De altfel, în didactica modernă a fost introdus conceptul operaţional de item, care reprezintă tocmai perechea de adiacenţă întrebare - răspuns, prin care se verifică însuşirea anumitor conţinuturi de către elevi. Ca părţi componente ale unor probe de evaluare, itemii se clasifică, în funcţie de gradul lor de obiectivitate, în patru categorii (obiectivi, subiectivi, semiobiectivi şi complementari). Itemii obiectivi, de pildă, permit verificarea elementelor de conţinut, asigurând

un grad de obiectivitate ridicat în măsurarea rezultatelor pregătirii şcolare. La rândul lor, itemii obiectivi se împart în:

- itemi obiectivi cu alegere duală, care reprezintă o sarcină de lucru prin care se urmăreşte capacitatea celui examinat de a indica valoarea de adevăr a unei afirmaţii. De exemplu: Cerinţă: Notaţi cu A răspunsul corect şi cu F răspunsul fals. Sarcină de lucru: M. Eminescu a publicat poemul Epigonii în revista:

a) "Familia"; b) "Convorbiri literare".

- itemi cu alegere multiplă, care presupun rezolvarea unei sarcini de lucru, a cărei soluţie corectă va fi selectată de elev dintr-o listă de propuneri de "soluţii": Cerinţă: Încercuiţi soluţia corectă. Sarcină de lucru: Căldura specifică a unui corp depinde de:

a) sursa de căldură; a) natura corpului; b) masa corpului; c) forma corpului; d) temperatura corpului.

- itemi de asociere, care implică rezolvarea unei sarcini de lucru care pretinde recunoaşterea elementelor (cuvinte, definiţii, simboluri etc.) aflate într-o relaţie dată.

Cerinţă: Completaţi spaţiile goale din următoarele propoziţii cu cuvinte potrivite, alese din următoarea listă de paronime. Sarcină de lucru:

Lista de cuvinte: arbitrar, arbitral; alineat, aliniat; ordin al, ordinar; transă, tranşă; a imputa, a amputa. 1) În urma unui cumplit accident, i s-au ................... picioarele. 2) Un nou paragrafîncepe cu un ............ 3) Am plătit prima .............din împrumut. 4) Fluierul ................a pus capăt meciului. 5) Al cincilea este un numeral ..................

Itemii semiobiectivi testează o gamă mai largă de cunoştinţe şi competenţe. În cazul lor, elevul este pus în situaţia de a-şi construi răspunsul, nu de a-l alege dintr-o listă de posibile răspunsuri propusă de examinator. De exemplu, trebuie să dea răspuns la întrebări ca: De ce este considerat M Eminescu un poet reprezentativ pentru cultura română", De ce nu are adverbul caz? etc.

Itemii semiobiectivi pot fi: - itemi cu răspuns scurt, care presupun fie formularea unui răspuns scurt la o

întrebare (Î: Care este partea de vorbire care denumeşte acţiuni? R: Verbul denumeşte acţiuni.), fie introducerea unor secvenţe în enunţuri incomplete, astfel încât acestea să aibă sens şi valoare de adevăr: Cerinţă: Completaţi spaţiile punctate din următoarele enunţuri, astfel încât acestea să fie adevărate. Sarcină de lucru: 1) Trecerea unei substanţe din stare solidă în stare lichidă se numeşte .............. 2) Masa unui corp nu se modifică în timpul ............................ 3) Apa şi alcoolul dintr-un amestec se pot separa prin procedeul numit ............

- itemi cu întrebări structurate, care reprezintă sarcini de lucru compuse din mai multe întrebări, cu ajutorul cărora elevul este îndrumat în activitatea de structurare a unui răspuns mai amplu.

Cerinţă: Alcătuiţi o prezentare a conţinuturilor următorului text, răspunzând, în ordine, la următoarele întrebări. Sarcină de lucru: Citiţi cu atenţie următorul text:

În SUA zăcămintele de sulf sunt situate la adâncimi de 100 - 500 m. Ele sunt exploatate prin procedeul Frasch. Acesta constă În injectarea in puţuri a vaporilor de apă, la 160°C, sub presiune ridicată. Cu ajutorul acestora, se realizează topirea sulfului, urmată de condensarea vapori/or şi transformarea lor in apă lichidă La această temperatură. Sulful lichid este apoi scos La suprafaţă prin injectarea de aer comprimat. Puritatea sa este excepţională. Pornind de la acest text, răspundeţi la următoarele întrebări:

1) La ce adâncimi sunt situate zăcămintele de sulf în SUA? 2) Prin ce procedeu este exploatat sulful? 3) În ce constă acest procedeu? etc.

- itemi de completare, care, aşa cum rezultă din denumirea lor, presupun introducerea unor secvenţe lingvistice, care au fost intenţionat eliminate de profesor, cu scopul de a verifica dacă elevul, pe baza cunoştinţelor dobândite, are capacitatea de a le adecva la context. Cerinţă: Completaţi spaţiile libere, astfel încât enunţul să fie corect. Sarcină de lucru:

Modurile verbale personale indică .........................faţă de ...............În limba română, modurile verbale personale sau ...............sunt în număr de ..........Acestea sunt: indica tivul, care exprimă ........................, .................................., care indică , condiţional-opta tivul, care redă acţiuni ..........sau ................, .................................. , care indică ............................şi prezumtivul, care . .......................................

Itemii subiectivi sunt de o factură aparte, în sensul că în structura acestora intră o întrebare deschisă, la care se aşteaptă un răspuns deschis. Din sarcina didactică specifică unui item subiectiv, nu se observă decât o orientare tematică din partea examinatorului, subiectul examinat având şi libertate de gândire, şi libertate de expresie. De pildă, elevului i se cere să răspundă oral sau în scris la întrebări ca: Este Încălzirea globală un pericol real?, Poate deveni Timişoara o capitală culturală a Europei? etc.

În lecţiile din aria curriculară limbă şi comunicare, itemii subiectivi reprezintă un instrument frecvent de evaluare. Tipurile de itemi subiectivi practicaţi sunt, în special:

- eseul liber, redactat în scris. În acest caz, în afară de impunerea temei, nu apare nicio constrângere structurală: nici titlul, nici conţinuturile, nici succesiunea ideilor, nici dimensiunile etc. De exemplu, cerinţa didactică se poate formula în următorii termeni: Redactaţi un eseu pe tema egalităţii sexelor. Găsiţi un titlu potrivit pentru eseul dumneavoastrâ.;

- eseul structurat, care, spre deosebire de eseul liber, se pretează la împletirea itemilor subiectivi cu itemii obiectivi în evaluare. În acest caz, sarcina de lucru implică formularea unor cerinţe care dirijează inserarea conţinuturilor eseului într-o ordine logică şi impun anumite dimensiuni pentru acesta. Cerinţă: Elaboraţi un eseu de maximum două pagini cu titlul Simbolistica luminii În viziunea lui L Blaga. Sarcină de lucru: Veţi avea în vedere: - semnificaţiile simbolice ale luminii; - ambivalenţa luminii; - pledoaria pentru mister; - contribuţia luminii luci ferice la potenţarea misterului; - identificarea luminii cu poezia; - viziunea lui L. Blaga asupra lumii şi a poeziei.

Itemii complementari pun problemele în termeni corelativi, ce ţin de implicaţi a logică: dacă A, atunci B. ltemii complementari pot fi: - itemi de tip cauză - efect, care presupun formularea unor sarcini de lucru în termeni inferenţiali, precum: Dacă afară plouă, ce se petrece În interiorul norilor? - itemi cu răspuns deschis, în cazul cărora se aşteaptă răspunsuri deschise la

întrebări, dar acestea trebuie să fie corecte din punct de vedere ştiinţific: Există figuri de stil Într-un text ştiinţific?

- itemi cu răspuns închis, în cazul cărora se aşteaptă o unică soluţie la problema enunţată: Ce figură de stil identificaţi În enunţul: Lupta între palate continuă.?

1.11.4.7. Interviul" implică o relaţie dialogală între minimum doi interlocutori, bazată pe alternanţa întrebare-răspuns, şi are ca scop obţinerea, clarificarea şi transmiterea unor informaţii utile pentru cel care ia interviul sau pentru cei pe care îi reprezintă cel ce pune întrebările. Interviul se află în legătură directă cu ancheta din perspectiva scopului (obţinerea informaţiei) şi a rolurilor discursive ale comunicatorilor (care sunt bine delimitate: intervievator şi intervievat).

Deşi interlocutorii au un statut clar la nivelul rolului lor discursiv, în cadrul interviului este dificilă determinarea "raportului de forţe" care se stabileşte între intervievator şi intervievat, întrucât acesta depinde de particularităţile tipului de interviu, de funcţia şi personalitatea celui intervievat: din punctul de vedere al structurii dialogale, intervievatorul este cel care domină sau conduce comunicarea, pe când, din punctul de vedere al conţinutului informaţional vehiculat în schimbul de replici, cel intervievat are rolul de a furniza materialul informaţional (informaţia propriu-zisă)".

Interviul se deosebeşte de dezbatere şi conversaţie prin disimetria rolurilor interacţionale: cel care ia interviul are misiunea de a obţine diverse informaţii de la intervievat prin intermediul întrebărilor, iar intervievatul are responsabilitatea de a le furniza - în măsura în care acest lucru este posibil- prin răspunsurile sale:".

Ca formă de interacţiune verbală, interviul este prezent atât în sfera comunicării mediatice (de exemplu, interviul publicistic), cât şi în cea a comunicării profesionale (de exemplu, interviul de angaiare). 1.11.4.7.1. Interviul publicistic

În domeniul jurnalisticii, noţiunea de interviu este percepută din două puncte de vedere": ca sursă de intormare (din această perspectivă interviul reprezintă o

47 După Nicki Stanton, interviul reprezintă ,,0 conversaţie planificată şi controlată între două sau mai multe persoane, care au un anumit scop, cel puţin pentru unul dintre participanţi, şi în cursul căreia ambele părţi vorbesc şi ascultă pe rând." (Nicki Stanton, Comunicarea, Bucureşti, "Societatea ştiinţă şi tehnică" S.A., 1995).

48 Catherine Kerbrat-Orecchioni, Les interactions verbales. Approche interactionnelle et structure des conversations, Tome 1, Paris, Armand Col in, 1998, p. 119. 49 Ibidem, pp. 119-120.

50 Mariana Cemicova, Interviul, un dialog specializat, Timişoara, Ed. "Augusta", 1997, p. 8.

metodă de colectare a informaţiei preluată din sociologie, ce urmează a fi valorificată în formă scrisă sau audio-vizuală, în articole, reportaje etc.) şi ca gen publicistic (din această perspectivă interviul reprezintă forma concretă pe care o ia informaţia pentru a ajunge la publicul cititor, radio ascultător sau telespectator). Văzut ca metodă, "interviul este o investigaţie care are ca scop strângerea unor informaţii sau opinii inedite direct de la o persoană reprezentativă care acceptă ca declaraţiile sale să fie aduse la cunoştinţa publicului?" .

Cea de-a doua modalitate de a percepe interviul publicistic interesează şi domeniul comunicării, întrucât acesta reprezintă un dialog specializat, o formă de interacţiune verbală care implică prezenţa a cel puţin doi interlocutori.

Interviul publicistic este o întrevedere în cadrul căreia jurnalistul/reporterul adresează o serie de întrebări unei persoane (de obicei, foarte cunoscute: om politic, scriitor, artist, funcţionar, sportiv etc.) pentru a afla informaţii, opinii, explicaţii necesare cunoaşterii sau înţelegerii unui fapt, a unui eveniment sau a unei situaţii". Structural, orice interviu este construit dintr-o succesiune de întrebări şi răspunsuri, fundamentul acestuia fiind întrebările, întrucât răspunsurile intervievatului reprezintă un efect al tipului de întrebare şi al felului în care aceasta a fost formulată. Interviul poate fi publicat în presa scrisă sau difuzat la radio şi televiziune.

Tipologia interviurilor publicistice este foarte variată. Aceste interviuri se clasifică în funcţie de diverse criterii, dintre care putem aminti câteva:

a) scopul imediat şi funcţia interviului>: interviul de informaţie (urmăreşte datele concrete, faptele, oferind informaţii, precizări, descrieri de la persoanele implicate în evenimente); interviul de interpretare (persoana intervievată este un specialist sau un comentator specializat care explică şi interpretează în manieră obiectivă un fapt sau un eveniment, evitând să facă apel la părerile sale pentru a fi imparţial), interviul de opinie şi comentariu (prezintă reacţia celui intervievat faţă de un anumit eveniment, reliefând opinia' şi poziţia personală), interviul emoţional (urmăreşte să prezinte starea de spirit provocată de un eveniment celui intervievat: bucurie, nemulţumire, revoltă etc.), interviul de atmosferă (are rolul de a caracteriza un eveniment, un loc sau un grup social prin limbajul celui intervievat, prin vestimentaţie, prin mimică sau prin. comportament), interviul de promovare (urmăreşte să atragă atenţia publicului asupra unui eveniment social, cultural, sportiv: inaugurarea unei instituţii, premiera unui spectacol, vernisajul unei expoziţii, o competiţie sportivă internaţională etc.), interviul portret (are ca scop conturarea personalităţii celui intervievat, surprinzând aspectele ce

51 Mare Capelle, Ghidul iurnalistului, Ed. Caro, 1994, p. 55, apud Mariana Cemicova, op. cit., p. 9.

52 Cf. L. Ionică, Interviul de televiziune, în Manual de iurnalism. Tehnici fundamentale de redactare, voI. II, M. Coman (coord.), Iaşi, Polirom, 1999, p.193. 53 Ibidem, pp. 198-199.

ţin de domeniul care l-a consacrat şi nu numai: scriitor, artist, sportiv, politician etc.), interviul stradal sau vox pop-ut" (presupune o succesiune de câteva scurte interviuri realizate pe stradă, cu trecători aleşi la întâmplare şi are ca scop ilustrarea atitudinii opiniei publice sau nivelul de cunoaştere al unei probleme; se utilizează în emisiunile de ştiri, în talk-show-uri, în documentarele de televiziune şi în anchete, în unele emisiuni de divertisment).

b) gradul de formalism impus de relaţiile dintre interlocutor!": interviul neprotocolar (în care intervievaţii sunt oameni obişnuiţi), interviul semiprotocolar (cei intervievaţi sunt lideri politici, funcţionari superiori, oameni de afaceri, directori de instituţii etc.) şi interviul protocolar (cei intervievaţi sunt conducători de state, guverne, organizaţii internaţionale etc.).

c) numărul de participanţi": interviul cu un reporter şi un intervievat (apare cel mai frecvent în presă); interviul cu un reporter şi mai mulţi intervievaţi (se foloseşte pentru faza de documentare în realizarea materialelor de presă, dar şi pentru a pune în evidenţă curentele de opinie); interviul cu mai mulţi reporteri şi un singur intervievat (este situaţia conferinţei de presă); interviul cu mai mulţi reporteri şi mai mulţi intervievaţi (se întâlneşte în cazul dezbaterii sau al mesei rotunde). 1.11.4.7.2. Interviul de angajare

Comunicarea profesională pune faţă-în-faţă interlocutori cu statut diferit, dar bine determinat: de o parte, se află persoanele particulare care desfăşoară sau vor desfăşura diverse activităţi într-un anumit context profesional, iar, de cealaltă parte, sunt reprezentanţii unei instituţii, comunicatorii care interacţionează din perspectiva rolului pe care îl au într-o anumită instituţie. Dialogul dintre interlocutori are caracter formal, întrucât interlocutorii comunică de pe poziţia rolului deţinut în contextul socio-profesional care generează interacţiunea verbală.

Într-o societate modernă, obţinerea unui loc de muncă/accesul la un post superior vacant este efectul felului în care reuşim să ne autoprezentăm în faţa celor care sunt responsabili de selectarea forţei de muncă. Într-o primă etapă, Între angajator şi aspirantul la angajare are loc un dialog la distanţă, pe calea scrisului, candidatul trebuind să-şi promoveze imaginea şi calităţile personale prin intermediul unui curriculum vitae (CV) şi printr-o scrisoare de intenţie, texte funcţionale care se elaborează respectând o serie de reguli meni te să facă accesibilă parcurgerea informaţiei şi să reliefeze competenţele şi intenţiile candidatului. În cea de-a doua etapă, a procesului de recrutare a noului personal, cele două părţi se vor afla într-un dialog faţă în faţă. Întrucât cel ce organizează întâlnirea (angajatorul) este interesat să obţină informaţii suplimentare 54 L. Ionică, op. cit., pp. 205-206. 55 Ibidem, p. 200. 56 Cf. Mariana Cernicova, op. cit., pp. 13-46, passim.

despre competenţele şi abilităţile candidatului, acesta va recurge la metoda chestionării. Interviul de angaiare este tipul de dialog ce se va actualiza în acest context de comunicare.

Întrebările la care trebuie să răspundă candidatul urmăresc diverse aspecte: pregătirea sa profesională, personalitatea sa, modul în care se raportează la cei din jurul său, cunoştinţele sale referitoare la postul pe care candidează sau la instituţia care organizeză interviul, aşteptările candidatului etc. Fiecare întrebare adresată de reprezentantul instituţiei care face angajarea îşi are rostul său, indiferent că este o întrebare cu caracter general sau o întrebare axată pe problemele postului. Iată câteva tipuri de întrebări'? care pot apărea într-un interviu de angajare:

1. întrebări introductive pentru demararea discuţiei: Cum a fost drumul". Vă place la noi în firmă/întreprindere?

2. întrebări de trecere spre discuţia propriu-zisă: Cum aţi aflat de noi", De ce candidaţi tocmai la noi?

3. întrebări legate de pregătirea profesională: Cum a decurs pregătirea dumneavoastră profesionalăr, Care din calificările dumneavoastră corespund postului pe care candidaţi?

4. întrebări legate de starea socială şi de predispoziţiile personale: În ce mediu aţi crescuti, Ce părere are familia dumneavostră în legătură cu planificata schimbare a locului de muncă", Când consideraţi că o persoană este dificilă", Cum reacţionaţi când o persoană ridică pretenţii inacceptabile?

5. întrebări despre capacitatea de a lucra în echipă: Ce calităţi şi îndemânări vi se par utile în cazul lucrului în echipă", Care sunt avantajele şi dezavantajele lucrului în echipă?

6. întrebări referitoare la motivarea efortului: Etapa dumneavoastră de pregătire a fost unidirecţională sau aţi luat în considerare mai multe alternative", Presupunând că brusc aţi deveni şomer; ce vă va lipsi cel mai mult?

7. întrebări referitoare la puterea de concentrare şi rezistenţa la efort: Ce sarcini aţi considerat a fi extrem de plictisitoare la fostul loc de muncă şi cum le-aţi gestionat", V-aţi enervat vreodată pe anumite obiceiuri ale colaboratorilor dumneavoastră?

8. întrebări care vizează flexibilitatea şi capacitatea de adaptare: În ce condiţii aţi fi dispus să staţi peste program", Aveţi probleme când trebuie să renunţaţi la obişnuinţe mai vechi", Preferaţi sarcinile care nu implică responsabilităţi prea mari?

9. întrebări referitoare la capacitatea de a răzbate şi de a fi convingător: Vă amintiţi vreo situaţie din experienţa personală în care aţi avut succes în ciuda neîncrederii celor din jurul dumneavoastră?, Care este strategia dumneavoastră de a-i convinge pe cei din jur că aveţi dreptate?

10. întrebări referitoare la capacităţile de conducător ale candidatului: Cum puteţi dumneavoastră, singur, să stimulaţi echipa?

57 Y. Evelina Graur, Tehnici de comunicare, Cluj-Napoca, Ed. Mediamira, 2001, pp. 48-49.

Il. întrebări referitoare la contractul de muncă: Ce salariu speraţi să primiţi de la noi?, Ce speraţi prin schimbarea locului de muncă?

Există mai multe tipuri de interviuri de angajare", delimitarea lor se poate realiza apelând la diverse criterii, precum:

a) caracterul structurat sau nestructurat al interviului: interviul structurat se desfăşoară după o grilă/după un chestionar cu întrebări prestabilite, se foloseşte ca formă de selecţie preliminară când există un număr mare de candidaţi, obiectivul interviului fiind identificarea realizărilor candidaţilor, dar şi depistarea eventuale lor neconcordanţe dintre cerinţe şi rezultatele reale; interviul nestructurat este utilizat pentru a evidenţia unele trăsături ale personalităţii candidatului, întrebările adresate au rolul de a-l provoca pe solicitant să vorbescă despre sine, iar ordinea adresării întrebărilor generale şi specifice nu este prestabilită).

b) numărul persoanelor participante la interviu: interviul "panel" este susţinut în faţa unei comisii lărgi te, deci în faţa unui grup de intervievatori, care prin întrebările formulate urmăresc aspecte diferite legate de competenţele candidatului; interviul de grup presupune un grup de intervievaţi şi un singur intervievator; aceste două variante se adaugă formei tipice de intervievare în care avem un un candidat şi unul sau mai mulţi intervievatori.

c) testarea comportamentului candidatului: interviul de sondare a comportamentului candidatului urmăreşte să verifice modul în care ar putea reacţiona candidatul într-o anumită situaţie şi utilizează întrebări tipice precum Ce aţiface dacă aţi fi în situaţia x?, Ce aţi făcut când a trebuit să ... ? etc.; interviul de testare a rezistenţei la stres are ca scop observarea modului în care reacţionează candidatul într-o situaţie-limită şi se foloseşte în cazul posturilor care implică sarcini numeroase şi variate.

1.11.4.8. Dezbaterea reprezintă tipul de dialog formal ce presupune o confruntare de opinii între mai mulţi participanţi pe o problemă de interes general, înfruntare de idei desfăşurată, de regulă, într-un context public sau difuzată prin intermediul radioului sau al televiziunii.

Dezbaterea are un caracter organizat, întrucât actanţii comunicării au roluri discursive clar definite: moderatorul ce are atribuţia de a coordona şi de a veghea la buna desfăşurare a dezbaterii dobândind statut de "autoritate", liber acceptată în contextul comunicaţional creat; un număr limitat de participanţi care pot fi specialişti în domeniului căruia îi aparţine tema dezbătută, oameni de cultură, oameni politici, precum şi reprezentanţi ai grupurilor sociale sau profesionale interesate de problema abordată; publicul care asistă la dezbatere, fie în mod direct, prin prezenţa în sală, fie mediat în cazul difuzării ei la radio sau televiziune. 58 Cf. Evelina Graur, op. cit., pp. 46-47.

Dezbaterea are caracter prestabilit, deoarece detaliile legate de organizarea ei, adică tema, durata şi locul de desfăşurare, numărul participanţilor, rolul de moderator sunt cunoscute din timp.

Caracterul argumentativ al dezbaterii este dat de înfruntarea de opinii dintre participanţi. Acestora li se cere să-şi susţină poziţia sau să contrazică ideile celorlaţi participanţi cu ajutorul argumentelor pentru a modifica opiniile interlocutorilor. Participanţii la dezbatere intenţionează să găsească o soluţie acceptabilă pentru problema abordată, fiind dispuşi să-şi reconsidere poziţia iniţială şi să accepte o alta, dacă aceasta este bine fundamentată. Dorinţa comună de a găsi soluţii de rezolvare a problemei face ca discuţia în contradictoriu să se desfăşoare într-o atmosferă amiabilă, plină de respect şi folosind un limbaj decent.

Dezbaterea poate fi raportată la alte tipuri de dialog, precum discuţia, interviul şi talk-show-ul. Prin caracterul său argumentativ, dezbaterea are trăsături comune cu discuţia, prin caracterul mediatic se aseamănă cu interviul" şi prezintă similitudini relative cu talk-show-ul, prin ambele aspecte menţionate.

1.11.4.9. Talk-show-ul este un dialog specializat (apropiat ca structură de dezbaterea televizată), din punct de vedere comunicaţional, şi totodată un gen publicistic, din perspectiva contextului în care se actualizează şi a finalităţilor sale, fiind specific radioului şi televiziunii. Acesta se caracterizează prin coexistenţa funcţiei informative şi a celei de divertisment'", aspect pus în evidenţă prin însuşi termenul cu care este denumit, întrucât primul element, talk, trimite spre caracterul său de interacţiune verbală, iar show spre statutul său de spectacol mediatic".

Talk-show-ul reprezintă o emisiune radio sau TV construită pe principiile dialogului şi structurată - asemenea dezbaterilor TV - de dispozitive comunicaţionale care iau forma unei duble "puneri în scenă": o punere în scenă verbală, întrucât moderatorul are sarcina de a coordona schimbul verbal dintre participanţi în spaţiul televizat (locul în care se află moderatorul şi invitaţii săi şi, eventual, publicul invitat), şi o punere în scenă vizuală, care se referă la modalităţile tehnice de redare a imaginii pe ecran, necesare construirii unui spaţiu televizual (spaţiul perceput de telespectator pe ecran) 62. Relaţia de comunicare pe care o actualizează talk-show-ul este bidirecţională: 59 Evelina Graur, op. cit., p. 47.

60 C. Ilie, Semi-institutional discource: The case 01 talk-shows, in "Journal of Pragmatics", 33, p. 211, apud Ioana Cristina Pârvu, Aspecte ale metacomunicării în talk- show, în Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, online: http://www.unibuc.ro/eBooks/filologie/.

61 V. Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Cooperare şi conflict în dezbaterea televizată, în Gabriela Pană Dindelegan (coord.), loc. cit.

62 V. Guy Lochard, Henri Boyer, Comunicarea mediatică, Iaşi, Ed. Institutul European, 1998, pp. 96-97.

un dialog direct între cei aflaţi în emisiune şi un dialog mediat, prin implicarea radioascultătorilor sau a telespectatorilor în analizarea problemei (v. cazul telefoanelor în direct) şi prin intenţionalitatea oricărui produs mediatic (receptarea diverselor mesaje de către publicul larg).

Rolurile discursive ale participanţilor la această interacţiune verbală sunt clar delimitate: moderatorul, invitaţii şi publicul (cel prezent în emisiune şi cel din faţa televizorului). Scopul talk-show-ului este acela de a lua în discuţie diverse aspecte controversate ale unor probleme de actualitate din sfera politicului, socialului, culturii sau a lumii mondene şi de a pune faţă în faţă (şi, evident, de "a expune" în faţa publicului), într-o confruntare directă, invitaţi cu opinii, idei, credinţe, atitudini şi chiar cu imagini diferite. Confruntarea dintre interlocutori are caracter conflictual, dialogul dintre aceştia construindu-se în jurul acţiunii de respingere a discursului celuilalt, pe dezacordul dintre invitaţi, fapt ce conduce la o marcare netă a poziţiei fiecărui participant". Intervenţiile invitaţilor sunt construite pe obiective perlocuţionare opuse şi urmăresc "pe de o parte, anihilarea interlocutorilor, pe de alta, câştigarea acordului şi a aprobării publicului?", Altfel spus, ele au ca scop, în primul rând, combaterea şi contrazicerea "adversarului din ringul dialogal" cu argumente mai mult sau mai puţin pertinente, care să demonstreze cu orice preţ că acesta nu are dreptate şi, în al doilea rând, să primească susţinerea publicului prin aprobare şi acord.

Rolul moderatorului în talk-show este esenţial. El gestionează interacţiunea verbală: prezintă invitaţii, alocă un anumit timp intervenţiilor, anunţă dreptul la replică al participanţilor, întrerupe invitatul dacă se abate de la subiectul emisiunii, menţine prin redirecţionarea invitaţilor tema iniţială, întrerupe dezbaterea pentru momentele de publicitate. Moderatorul are însă şi rolul de participant la dialogului invitaţilor: este cel care aa'rc.Y,,;;a.e-d" ;'a.t.r",.h.b..r"; "L'DJX)Dde" sau . incomode" invitatilor intensifică starea conflictuală dintre aceştia, alteori tempere~ză conflictele, iro~ize~ză diverse aspecte dezbătute, joacă rolul moralistului, dar şi destinde atmosfera prin replici amuzante=.

Rolul discursiv al publicului depinde de ponderea acordată comunicării cu acesta pe parcursul emisiunii, aspect strâns legat de formatul emisiunii şi de canalul mediatic de difuzare (radio sau televiziune). În talk show-urile televizate comunicarea directă cu publicul din faţa ecranului este limitată sau chiar absentă (totuşi părerile telespectatorilor pot ajunge în emisiune prin intermediul intemetului, însă în urma unei selecţii făcute de moderator sau de realizatori), spre deosebire de talk-show-urile radiofonice unde intervenţiile telefonice directe ale ascultătorilor sunt vitale. Accesul la cuvânt dat destinatarului acestui tip de emisiune "amplifică impresia de direct, de viu, de netrucare, de interes'?". 63 V. Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, loc. cit. 64 Ibidem. 65 Cf. Ioana Cristina Pârvu, op. cit., în Gabriela Pană Dindelegan (coord.), loc. cit. 66 o. Şimonca, Talk-show-ul radiofonic, în Manual de jurnalism. Tehnici fim da- mentale de redactare, vol. al II-lea, M. Coman (coord.), Iaşi, Ed. Polirom, 1999, p. 249.

Distincţia dintre dezbaterile televizate şi talk-show-uri Deşi dezbaterile televizate şi talk-show-urile au o serie de trăsături comune

(cuvânt pus în imagine, schimb-confruntare de opinii organizat de un moderator, mod de a trata teme care se referă la raportul dintre individ şi societate", prezenţa unui public provocat sau nu să reacţioneze la problema abordată), acestea reprezintă, atât din perspectivă comunicaţională, cât şi din perspectivă jurnalistică, două tipuri de dialog distincte cu particularităţi de conţinut, nu atât de structură şi, implicit, două genuri publicistice aparte, pentru că ele corespund unei "mize mediatice proprii?".

Într-o formă schematizată, tabelul de mai jos umăreşte să marcheze aspectele semnificative prin care dezbaterile televizate se deosebesc de talk-show-urile televizate, conform analizei propuse de P. Charaudeau, R. Ghiglione'": Tabelul nr. 8 - Distincţia dezbateri TV - talk-show-uri

Aspecte analizate 1. Tematica 2. Finalitatea 3. Participanţii 4. Valoarea actului comunicativ

Dezbaterile TV - tratează teme fundamentale ancorate în spaţiul public care ţin de domenii variate: politicul, religiosul, juridicul, ştiinţificul şi "domeniul civil": - urmăresc problematizarea, în măsura în care tema abordată este prezentată din perspectiva problemelor pe care le implică şi Înţelegerea, în măsura în care se adoptă o strategie de explicare sau ilustrare destinată să facă inteligibile problema- tizarea şi tezele susţinute; - mizeză pe obţinerea credibilităţii, relie- fiind adevărul, prin confiuntarea unor tipuri diferite de cunoaştere a aceleiaşi teme; - aduc în faţa publicului participanţi aleşi fie pentru cornperenţa lor, intervenind în calitate de experţi (oameni de ştiinţă, ma- gistraţi, oameni politici, reprezentanţi ai unor grupuri socioprofesionale etc.), fie pentru încrederea pe care o prezintă în calitate de martori: - corespund unor puneri 111 scenă a cuvântului care sunt apte să servească unei perspective raţionale de abordare a problemei.

Talk-show-urile TV - nu tratează o temă politică, religioasă, ştiinţifică etc., ci un fapt social sau un eveniment (delincvenţă, epidemii crimi- nalitate, calamităţi naturale etc.) - urmăresc, prin faptele sociale prezenta- te, conflictele şi "spectacolul" conflictelor şi implică o vagă problematizare; - mizează pe scoaterea în evidenţă a conflictului sau a dramei umane în diferite ipostaze în legă tură cu o temă pretext, prin confruntarea unor judecăţi şi opinii exprimate tranşant; - prezintă faptele sociale prin intermediul experienţei sau al expertizei unui anonim (avocat, judecător, poliţist etc.), fie prin intermediul experienţei personale ce permite accesul în spaţiul privat al unor indivizi; - corespund unor puneri În spectacol. care sunt apte să servească unei perspective emoţionale de abordare a conflictelor dintre indivizi şi a dramelor intime ale acestora.

În peisajul mediatic actual, cele două genuri publicistice - dezbaterea televizată

şi talk-show-ul televizat - tind să se suprapună şi, adesea, li se atribuie denumirea 67 Patrick Charaudeau, Rodolphe Ghiglione, Talk-show-ul. Despre libertatea

cuvântului ca mit, Iaşi, Ed. Polirom, 2005, p. 107. 68 Ibidem. 69 ibidem, pp. 107-112, passim.

unică de talk-show, fapt ce dă senzaţia unui gen hibrid, întrucât acesta amestecă trăsături ce le diferenţiază, cel puţin în plan teoretic.

1.11.4.10. Masa rotundă este tipul de dialog formal ce presupune o discuţie cu caracter riguros pe o temă prestabilită, la care sunt invitate să participe mai multe persoane (specialişti din diverse domenii ale ştiinţei, cercetători, oameni de cultură, oameni politici, întreprinzători, jurnalişti etc.) şi are ca scop găsirea unor soluţii de rezolvare a problemelor relevate sau identificarea unor noi perspective de analiză a temei discutate 70.

Caracterul formal al acestei interacţiuni verbale dialogice este conferit de următoarele particularităţi:

• cadrul comunicaţional de tip instituţional În care se desfăşoară: masa rotundă este organizată sub egida unei instituţii (universităţi, facultăţi, organizaţii, partide politice, federaţii sindicale, ministere, centre şi agenţii naţionale, zonale sau locale etc.);

• statutul comunicatorilor: participanţii la masa rotundă sunt reprezentanţi ai unei instituţii şi comunică de pe poziţia rolului socio-profesional pe care îl au (profesie, funcţie, titlu, rang etc.), astfel că imaginea publică nu lasă să se manifeste componenta personală, individuală a actanţilor comunicării; eficienţa acestui act de comunicare este condiţionată de menţinerea imaginii publice pe tot parcursul dialogului;

• relaţia ce se stabileşte Între interlocutori este de natură protocolară, dar favorizează comunicarea orizontală (de la egal la egal)", întrucât participanţii la masa rotundă au acelaşi statut, neexistând discordanţe la nivelul "raportului de forţe", aspect ce favorizează atingerea obiectivelor întâlnirii; egalitatea şi relativa distanţă dintre interlocutori, caracterul său protocolar sunt atestate chiar şi prin termenul care desemnează acest tip de dialog, deoarece masa rotundă elimină poziţiile privilegiate În cadrul comunicării de grup;

• rolurile discursive sunt similare, iar participanţii respectă o anumită ordine a intervenţiilor verbale, evitându-se întreruperea vorbitorului, monopolizarea rolului de locutor şi refuzarea dreptului de a interveni în discuţie, fapt ce măreşte gradul de convenţionalism al comunicării;

• stilul enunţării este solemn, obiectiv, impersonal, această variantă a limbajului oral fiind în strânsă legătură cu natura protocolară, formală a dialogului, precum şi cu temele de discuţie care solicită anumite competenţe profesionale şi lingvistice pentru abordarea lor.

Deşi mesele rotunde nu implică în mod necesar prezenţa unui auditoriu, acestea pot fi accesibile publicului prin difuzarea lor la radio sau la televiziune.

1.11.4.11. Conferinţa de presă este un tip de dialog formal specializat şi reprezintă o întâlnire cu caracter oficial între reprezentantul unei instituţii, numit purtător 70 L. Ionică, op. cit., p. 194. 71 Cf. Ibidem.

de cuvânt, (sau chiar între cel care conduce instituţia respectivă - ministru, prim-ministru, preşedinte de partid, preşedinte de ţară etc.), delegat să facă publice diverse informaţii, elementele de noutate şi poziţia faţă de un anumit eveniment sau să justifice/să argumenteze o anumită hotărâre, situaţie etc., şi jurnalişti, care au dreptul de a pune întrebări referitoare la subiectul prestabilit al conferinţei. Obiectivul general al acestei forme de comunicare îl constituie informarea publicului larg prin intermediul mass-mediei.

Componenta comunicaţională a conferinţei de presă este reliefată, pe de o parte, de dialogul direct ce se stabileşte Între instanţele discursive, cu roluri prestabilite, iar, pe de altă parte, de relaţia de comunicare unidirecţională şi mediată dintre sursa de emitere a mesajelor ( o instituţie) şi destinatarul acestora (publicul larg, interesat să se informeze). Practic, situaţia dialogală actualizată prin conferinţa de presă nu este decât o modalitate de intermediere a comunicării dintre instituţii sau dintre acestea şi masele interesate de mesajele transmise. Natura formală a acestui tip de dialog se justifică prin următoarele elemente:

• caracterul planificat şi organizat al conferinţei de presă: întâlnirile dintre reprezentanţii diverselor instituţii şi jurnalişti, în această formă, nu se produc la întâmplare, ci sunt pregătite din timp atât în privinţa cadrului de desfăşurare, a conţinutului informaţional ce urmează a fi făcut public, cât şi în privinţa modalităţilor de informare a reprezentanţilor presei. Aşadar, organizatorii conferinţelor de presă redactează o invitaţie, care conţine informaţii referitoare la data, ora şi locul de desfăşurare, şi o prezentare concisă şi clară a subiectului/temei. Se desemnează persoana/persoanele care vor face prezentarea, se schiţează sau se nuanţează informaţiile ce vor fi făcute publice, se prevăd posibilele întrebări ale jurnaliştilor şi chiar concluzia intâlnirii. În acelaşi sens, organizatorii întocmesc un dosar de presă ce va fi oferit jurnaliştilor" .

• rolurile discursive prestabilite: situaţia de comunicare descrisă aduce faţă în faţă interlocutori care relaţionează de pe poziţia pe care le-o conferă conferinţa de presă. Comunicatorii interacţionează în funcţie de rolul lor instituţional. Purtătorul de cuvânt (sau cei care conduc instituţia organizatoare a conferinţei de presă), aşa cum reiese şi din sintagma nominală utilizată pentru a fi denumit, este doar "vocea" desemnată să facă public mesajul unei instituţii. Acestuia nu i se permite să emită păreri personale, să îşi manifeste imaginea personală/individuală, ci doar să redea sau să explice poziţia forului pe care îl reprezintă; el este, în acest context, imaginea publică a instituţiei în numele căreia vorbeşte. Jurnaliştii invitaţi comunică, de asemenea, de pe poziţia rolului socioprofesional pe care îl au, fiind cei care vor transmite, la rândul lor, publicului interesat informaţia primită sau extrasă graţie competenţei profesionale personale. Reprezentanţii presei au sarcina de a pune o serie întrebări cu scopul de a nuanţa, de a completa sau de a clarifica diverse aspecte referitoare la subiectul conferinţei. Ei sunt, 72 V. http://www.guidon.asso.fr/article.

în această situaţie de comunicare "vocea" şi imaginea publică a oamenilor care vor să se informeze. Relaţiile de comunicare actualizate prin conferinţa de presă pot fi redate grafic prin schema următoare:

Purtătorul Jurnaliştii de cuvânt --. PUBLIC LARG

INSTITUŢIE -. (imaginea .- (imaginea (of - d . c . ) (cerere de informaţie) otertă e mtorrnaţie instituţiei) I PUbJiC~ I

COMUNICARE DIRECTĂ --- COMUNICARE MEDIATĂ

• caracterul structurat şi coordonat al actului comunicaţional: interacţiunea verbală generată de conferinţa de presă se deschide cu o secvenţă monologală, realizată de purtătorul de cuvânt prin expunerea informaţiilor pe care instituţia vrea să le aducă la cunoştinţa marelui public, şi este urmată de o secvenţă dialogală concretizată prin alternanţa întrebărilor adresate de jurnalişti cu răspunsurile purtătorului de cuvânt. Gestionarea procesului de comunicare este realizată de purtătorul de cuvânt (sau de coordonatorul conferinţei, în cazul în care există), acesta având control asupra timpului alocat conferinţei de presă, asupra numărului de întrebări la care răspunde, asupra ordinii întrebărilor şi asupra timpului rezervat secvenţei de întrebări şi răspunsuri din cadrul actului de comunicare". Uneori, această caracteristică determină un raport de forţe inegal între jurnalişti şi purtătorul de cuvânt, care poate manipula interlocutorii, dacă întrebarea adresată este dificilă, incomodă sau atinge un punct sensibil, folosind diverse strategii comunicaţionale menite să evite adevăratul răspuns: oferirea unor răspunsuri foarte scurte sau mai lungi, neclare, vagi, cu ocolişuri, cu repetiţii şi reveniri în acelaşi loc, utilizarea unui limbaj de lemn (termeni prea speţializaţi sau neînţeleşi de mase, clişee etc.)". ~

Din perspectiva actului jurnalistic realizat, conferinţa de presă reprezintă "un caz particular de intervievare?", o modalitate de adunare a informaţiei, printr-un interviu de tip special ce presupune mai mulţi intervievatori şi un singur intervievat (nu este însă exclus să existe şi mai mulţi intervievaţi). Informaţia obţinută prin conferinţele de presă are avantajul de a fi un punct de vedere oficial, însă îşi pierde caracterul de exclusivitate prin numărul mare de jurnalişti cărora le este transmisă". În cazul în care 73 Mariana Cemicova, op. cit., p. 33.

74 Tatiana SJama-Cazacu, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Iaşi, PoJirom, 2000, p. 120. 75 David Randall, Jurnalistul universal, Iaşi, Polirom, 1998, p.80. 76 Mariana Cemicova, op. cit., p. 33.

I

subiectul conferinţelor de presă este de interes naţional, acestea pot fi transmise, în direct sau prin înregistrare, la radio sau televiziune. 1.11.5. Dialogul conflictual şi non conflictual

Dacă dialogul nonconflictual poate fi definit ca discuţie/conversaţie între interlocutori în bune relaţii de tip comunicaţional, cooperanţi, dispuşi să respecte regulile realizării unei comunicări eficiente, dialogul conflictual (cearta, polemica, altercaţia) se poartă între persoane aflate în relaţii antagonice. Dialogul nonconflictual se organizează principial, respectând reglementările eticii conversaţionale (v. supra 1.7.2.).

Numeroase cauze pot determina apariţia conflictului comunicaţional: lipsa respectului dintre partenerii de dialog, aversiunea faţă de modul celuilalt/celorlalţi de a gândi sau faţă de simpatiile lor în lumea politică, mondenă, culturală, manifestarea unei atitudini incorecte (judecarea greşită, acuzarea, luarea în derâdere, ironizarea excesivă, injuriile etc.) faţă de unul dintre interlocutori într-un act de comunicare precedentă, în general, încălcarea maximelor politeţii şi a unor maxime comunicaţionale (ca maxima calităţii, a relevanţei sau a manierei). Neînţelegerile dintre vorbitori pot fi anulate printr-un discurs conciliant sau pot escalada, ducând până la ruperea oricărei legături dintre vorbitori (v. cearta, altercaţia).

1.11.5.1. Cearta este acea formă a dialogului în care cei ce vorbesc se situează pe poziţii opuse într-o anumită privinţă şi îşi susţin punctul de vedere într-un mod nepoliticos, maximalizându-şi orgoliul şi desconsiderând şansele interlocutorului de a se face înţeles. 1 u există intenţia de acord final într-o ceartă. Dimpotrivă, prin argumentele aduse, fiecare dintre parteneri îşi justifică dorinţa de menţinere a diferenţei de opinii, niciunul dintre ei neavând vreo intenţie de conciliere, indiferent de consecinţe.

- Deci, ai făcut-o şi pe asta! urlă Puiu de îndată ce îi întâlni privirea, te-ai coborât într-atât ca să-ţi atingi scopurile? ' se răsti el, lovind, simetrie, cu pumnii strânşi, În uşa lucioasă a dulapului de pe hol. Crezi că mă şantajezi acum, pentru că m-ai prins cu una la bar? Ho-ho-ho! râse el în batjocură. Nu mă mai îmbrobodeşti tu ca data trecută.

- Tu eşti realmente frustrat că te-ai căsătorit cu mine, chiar ai impresia că mi-ai făcut o favoare, constată Corina cu un ton la fel de neprietenos.

- Umbli după mine? continuă el, vizibil neinteresat de ce auzea. Erafixat exclusiv pe emisie. Umbli după mine? reluă cu năduf Te demiţi să faci asta?!

Se apropia de ea tot mai agresiv. Muşchii obrajilor îi zvâcneau, iar nările, umflate ritmic, păreau gata să-i pocnească. Corina se intreba neliniştită ce va urma. Se acumulase atâta tensiune între ei, încât se simţea ameninţată. Trebuia să găsească neapărat o soluţie, să-i curme pornirea de a o stâlci în lovituri - chiar dacă nu fizice, psihice, în orice caz. Îşi încrucişă braţele pe piept, aţâţătoare, arătându-i că nu este deloc intimidată de răbufnirile lui.

- Ataci? Ataci, în loc să re aperi? îl provocă ea. Extraordinar ce tupeu am avut eu când am intrat într-un bar din Bucureşti să beau apă! Tu ştiai că eu sunt la Bucureşti,

ştiai unde plec, doar mi-am luat rămas bun de la tine cu o seară inainte şi ţi-am dat toate detaliile. Dar eu, spuse ea înaintând spre el fără teamă, eu de unde era să ştiu că tu eşti acolo? Îi prinse bărbia Între degetul mare şi arătător şi Îl privi tăios În ochi, de foarte aproape, dându-i de Înţeles că nu scapă aşa uşor de explicaţii in acest moment crucial pentru relaţia lor conjugală. - Deci, dacă aflu cine ţi-a spus, îl omor. .. , urlă Puiu, trântind uşa În urma lui.

De regulă, cearta se poartă În dialoguri orale, în care dobândesc o deosebită forţă expresivă semnele paraverbale, gestuale, de proximitate etc. Intenţia de suspendare a contactului comunicaţional de pe poziţii de "superioritate", de autoritate, se manifestă dur: prin ieşirea intempestivă din încăpere, prin trântirea uşii, sau prin Întreruperea legăturii tehnice (trântirea telefonului, ieşirea de pe Mess etc.), adică prin gesturi, zgomote, ieşiri din cadru etc., care substituie cuvintele.

Cearta este marcată de o agresivitate, care se manifestă fie ca agresivitate verbală, actualizată, în cele mai grave cazuri prin injurii, invective, epitete depreciative, clişee verb ale, termeni suburbani sau obsceni etc., fie ca agresivitate paraverbală (ritmul rapid al vorbirii, tonul ridicat, vocea puternică sau ascuţită etc.) şi nonverbală (gesturi violente sau vulgare). Aceste forme de agresivitate lezează personalitatea, imaginea publică, stima de sine a interlocutorilor. Renunţarea la argumente şi folosirea atacului sporesc tensiunea dialogului, scad capacitatea de autocontrol a comunicatorilor şi pierderea respectului reciproc.

Încălcarea maximelor conversaţionale şi de politeţe dovedeşte caracterul neprincipial al certurilor. Relaţiile conflictuale evidenţiate pe parcursul unei certe se acutizează spre finalul acesteia. Cei ce se ceartă riscă să aibă serioase probleme în relaţionarea ulterioară. Toate aceste aspecte negative conferă structurii dialogale un caracter informal.

"Cearta de tip verbal implică o interactivitate conversaţională prin intermediul căreia se lansează presupoziţii, sunt respinse presupoziţii, se contracarează respingerea presupoziţiilor, întărindu-se presupoziţiile lansate anterior [ ... ], dar, în acelaşi timp, implică şi agresivitate.':"

Asemenea polemicii, mecanismul care organizează structura certei este dezacordul, la care se adaugă însă componenta agresivă. "Bătălia ideatică" este substituită printr-o "confruntare predominant lingvistică", având ca efect, de cele mai multe ori, potenţarea stării conflictuale, nu soluţionarea ei.

1.11.5.2. Polemica (termeni sinonimi: dispută, controversă) este tipul de dialog conflictual, oral sau scris, care presupune o confruntare de opinii pe o temă de 77 Mariana Cemicova, op. cit., p. 33.

actualitate, Între doi sau mai mulţi participanţi cu idei diferite, urmărind impunerea opiniei unuia dintre interlocutori printr-un proces de argumentare". Acest tip de interacţiune se bazează pe dezacordul dintre comunicatori În ceea ce priveşte ideile susţinute şi pe contrazicerea acestora prin argumente" pertinente, folosind "arme", precum: demonstraţia, controversa, dilema, raţionamentul, analiza sau sinteza etc. Dorinţa persoanelor implicate Într-o dezbatere polemică este aceea de a-i demonstra adversarului că propria opinie este mai Întemeiată decât cea susţinută de acesta.

Caracterul conflictual, "violent" al polemicii se manifestă Ia nivelul conţinutului ideatic, partenerii evitând orice formă de agresivitate. Evaluarea opiniilor disputate din prisma valorii lor de adevăr (adevărat-fals) evidenţiază componenta asertivă, nu agresivă a polemicii". "Duelul exclusiv al ideilor", prin apelul Ia argumente şi contraargumente, nu Iasă loc atacurilor şi agresivităţii verbale, ci Încurajează o conduită acţională şi lingvistică civilizată. 1.11.6. Dialogul artistic şi nonartistic

Opoziţia artistic/nonartistic se bazează pe finalităţile predominant estetice sau predominant utilitare ale actelor dialogice.

Dialogurile artistice nu sunt spontane, naturale, ci create de un autor cu mijloacele de mimare a realităţii specifice unor domenii artistice în vederea producerii unor valori estetice (v. dialogul literar în textul dramatic, epic, liric; dialogul cinematografic; dialogul muzical etc.).

Dialogurile nonartistice urmăresc altfel de obiective: educaţionale (dialogul didactic), politice (dialogul politic), tranzacţionale (dialogul tranzacţional), fiIosofice (dialogul socratic) etc. 1.11.6.1. Dialogul artistic şi nonartistic. Dialogul teatral

Dintre dialogurile artistice, cel mai apropiat de dialogurile nonartistice este dialogul teatral, care are întotdeauna ca punct de referinţă dialogul natural. În reprezentarea scenică, dialogul teatral mimează conversaţia sau discuţia, uzând de toate mijloacele de expresie specifice oralităţii."

Trebuie să observăm că dialogul teatral se petrece în alte condiţii şi are alt statut decât cel real. În primul rând, situaţia de comunicare este diferită. În opera dramatică

78 Cf. C. Munteanu, Pamfletul ca discurs literar, Bucureşti, Minerva, 1999, p. 116- 117, apud Carmen Radu, Rolul componentei asertive in discursul polemic actual, în Gabriela Pană Dindelegan (coord.), loc. cit.

79 Cf. Mariana Tuţescu, L 'Argumentation, deuxieme partie, chapitre V, (online) http:/ www.unibuc.ro/eBooks/ 80 Cannen Radu, op. cit., în Gabriela Pană Dindelegan (coord.), loc. cit.

81 Doina Modola Prun ea, Dialogul dramatic, în "Semiotică şi poetică", 1984, nr.l , 114-115.

(de altfel, în orice operă literară), enunţiatorul real este autorul acesteia. El este responsabil pentru întregul text literar. Atât expresia, cât şi semnificaţia operei sunt rezultatul voinţei, intenţiilor şi competenţelor lui ideologice, lingvistice, stilistice şi artisti ce. Dar autorul transferă această răspundere asupra altor voci. În textul dramatic, se aude vocea enunţiatorului didascaliilor, care ordonă toate acţiunile prezentate pe scenă (intrări, ieşiri, deplasări, gesturi etc.) şi se aud vocile personajelor, antrenate în dialogul scenic. Acesta presupune o dublă interacţiune: - a personajelor Între ele (ca În orice dialog); - a personajelor cu publicul, dat fiind că tot ce este rostit pe scenă are în vedere acest receptor privilegiat, întotdeauna prezent în actul discursiv teatral.

Astfel, dialogul dramatic este conceput şi perceput ca imitare a diverselor tipuri de discurs în faţa şi pentru beneficiul (plăcerea, informarea, înţelegerea) unui receptor specific - publicul sau cititorul de teatru (spectator virtual).

O altă particularitate a dialogului dramatic, observată încă de Aristotel, este faptul că el este conceput pentru a fi rostit în mod efectiv, în cadrul spectacolului teatral, de către actori, care se substituie personajelor. Actorii sunt fiinţe reale care joacă rolul unor fiinţe fictive şi le rostesc cu voce tare (recită) replicile. Astfel, în teatru, un discurs fictiv (dialogul sau monologul dramatic) este asumat de un locutor real. Aparenţă seducătoare, care creează efectul de realitate al teatrului. Actorul chiar rosteşte replicile ca şi cum cuvintele ar fi ale sale. "Ca şi cum" - pentru că nu el, actorul, alege cuvintele, formulează frazele, produce actele ilocutorii. El doar reproduce replici scrise de dinainte de autor, potrivite şi necesare în situaţia de vorbire fictivă pe care o imaginează.

Mai mult, faptul că discursul teatral vizează un receptor "din afară" îi conferă acestuia o inerentă notă retorică: acest spectator/receptor trebuie convins, impresionat, emoţionat, distrat etc. El trebuie să se simtă implicat în spectacol, lui trebuie să i se creeze iluzia realităţii, chiar dacă ştie că se află în faţa unui joc de semne, a unui simulacru artistic."

Imitând dialogul real, dialogul teatral şi-a creat câteva modele specifice." Cel mai uşor de ilustrat sunt variantele dialogului pe două voci, în care două personaje prezente în scenă schimbă replici.

a) Falsul dialog, frecvent în tragedia clasică, este dialogul între un personaj, care deţine puterea şi îşi exprimă neliniştile, şi un confident de condiţie inferioară (servitor, doică, însoţitor etc.), care îi dă o replică (uneori monosilabică), doar pentru a-i ritma ori stimula discursul. De exemplu, în prima scenă din Conul Leonidafaţă cu reactiunea, Leonida povesteşte despre evenimentele din 1866, despre Republica din Ploieşti, iar interlocutoarea sa, Efimiţa, intervine cu câte o replică monosilabică: "Ei!",

82 Nu întâmplător, mari dramaturgi, ca Shakespeare, Racine, Eschil, Sofocle, sunt consideraţi a fi unii dintre cei mai mari poeţi ai lumii. 83 V. Anne Ubersfeld, Lire le theâtre, III, Le dialog de theâtre, Paris, Ed. Belin, 1996.

"Aş!", "Zău!", sau cu exclamaţii admirative: "Ţi-ai găsit! ... dumneata nu eşti d'ăia ... Ehei! Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva!", ori cu interogaţii care stimulează continuarea discursului lui Leonida: "Adică cum?"; "Da' ... ce spunea în scrisoare?", "Şi pe Papa de la Roma? Auzi, soro?" etc.

b) Duetul de dragoste presupune o relaţie afectivă simetrică, în care personajele sunt reciproc subiect şi obiect al iubirii. Replicile sunt oarecum echivalente ca dimensiune şi simetrice din punct de vedere sintactic şi semantic. De pildă, în comedia O noapte furtunoasă, scena IX, din primul act, adică disputa dintre Veta şi Chiriac este o lungă declaraţie de iubire: "Chiriac: Te crez. (aruncă departe spanga şi ia pe Veta În braţe) Veta (strângându-l cu putere): Chiriac! [ ... ] Chiriac, să nu mai faci ce mi-ai făcut,

- -,- ca mor ... zau. ma omor. .. Chiriac: Nu, nu mai fac. Veta: Îmi făgădui eşti? Te juri? Chiriac: Da! Veta: Şi o să mă crezi că eu numai la tine mă gândesc? .. "

c) Conflictul afectiv (cearta, confruntarea din dragoste) este foarte frecvent în scenele de dragoste, atunci când, din diverse cauze, între partenerii îndrăgostiţi relaţiile devin conflictuale. De pildă, prima parte a scenei citate anterior conţine un dialog de acest gen: "Veta: Nu; lasă-mă ... Ce folos câtă fericire am avut un an, dacă într-o zi mi-am plâns-o toată! Nu, nu mai voi, mai bine mi-este aşa cum sunt. ..

Chiriac: Dar eu . .eu ce să fac? Veta: Ce fac şi eu Învăţul are şi dezvăţ; nu ştii dumneata? Chiriac: Dezvăţ! lesne din gură. Îi scoţi românului ochii şi după aia-i zici: "Lasă că

nu e rău şi fără să vezi ... mai bine că s-a întâmplat aşa! n-o să mori fără luminile ochilor! Învăţul are şi dezvăţ!" Dar dacă n-oi vrea eu să mai trăiesc aşa! care va să zică să mor, ai ... "

d) Conflictul agresiv (polemica, cearta) presupune o relaţie antagonică, manifestată simetrie: un subiect S se opune unui subiect S' în legătură cu un obiect dorit de amândoi, sau dorit de unul şi respins de celălalt. Conflictul verbal poate degenera uneori în confruntare fizică (luptă, duel). Un exemplu clasic de înfruntare verbală este disputa dintre Creon şi Hemon din Antigona lui Sofocle: "Creon: Or vrei să-i şi slăvesc pe cei ce-s răzvrătiţi? Hemon: Pe cei mârşavi nicicând ţi-oi spune să-i slăveşti. Creon: Ce oare alt făcut-a ea-n sminteala ei? Hemon: Norodul tot gândeşte-n Teba altcumva! Creon: Dar ce? Norcdu-rni porunci-va ce-am să fac? Hemon: Vezi că vorbeşti de parc-ai fi un tinerel? [ ... ]" e) Conflictul încrucişat

Conflictul dramatic are două feţe: una "afectivă", implicând sentimentele, dorinţele, trăirile interlocutorilor, şi una "politică" sau "ideologică", lupta pentru putere sau lupta de idei. În Antigona lui Sofocle, dramatismul confruntării între legea cetăţii (reprezentată de Creon) şi legea divină (slujită de Antigona) este accentuat prin evocarea situaţiei familiale. Antigona este logodnica fiului lui Creon, pedepsirea ei îl implică şi pe acesta, după cum disputa Antigonei cu sora sa, Ismena, este nu numai o confruntare în jurul ideii de datorie şi de lege, dar şi o ciocnire între caractere: teama Ismenei se opune curajului Antigonei, ezitările celei dintâi, int1exibilităţii orgolioase a celei de-a doua.

Dar în teatru se re curge de foarte. multe ori la dialogul cu trei sau mai mulţi (inter)locutori, antrenaţi în schimburi complexe de replici, cu arhitecturi verbale complicate. Uneori, interlocutorii se grupează câte doi şi dialogurile lor se desfăşoară "în ecou" sau în paralel.

1. 12. Limbaje coocurente în comunicare 1.12.1. Limbajul verbal în dialogul oral Unitatea de bază în comunicarea dialogală o reprezintă cuvântul."

Semnul verbal este însă departe de a fi suficient pentru gama largă de necesităţi de exprimare. "Nu ştiu cum să te fac să (mă) înţelegi", "Nu asta am vrut să spun", "De-aş putea exprima ce simt", "Unde să găseşti cuvântul/Ce exprimă adevărul?" etc. sunt expresii ale faptului că vorbitorii resimt "neajungerii limbii"."

Indiferent de limba în care se poartă dialogul, anumite clase semantice de cuvinte apar cu frecvenţă ridicată în limbajul verbal. 1.12.1.1. Cuvintele capcană

Cuvintele capcană sunt cele care nu redau gândul vorbitorului, fiind folosite tocmai pentru a-l ascunde. Pentru a ne comporta adecvat, în funcţie de context, de relaţiile pe care le avem cu interlocutorii, de scopul cu care comunicăm, suntem siliţi uneori să facem exerciţii de disimulare lingvistică. De pildă, există momente când pe parcursul unui dialog ne abatem deliberat de la maxima calităţii. Ne servim atunci de

84 Există un consens în admiterea faptului că "cuvântul e cel mai puternic instrument de care ne putem servi pentru a ne atinge scopurile. Puterea lui ne cere să devenim mai atenţi la efectul provocat asupra celor care ne ascultă. În plus, ne cere să nuanţăm, fiindcă efectul cuvintelor poate fi extrem de diferit de la o persoană la alta. F olosite ca instrumente pragmatice de persuasiune şi influenţare, cuvintele nu au atât rolul de a furniza informaţii, cât acela de a transpune ascultătorul în starea emoţională care serveşte cel mai bine scopul comunicatorului." (Şt. Prutianu, op.cit., voI. 1, pp. 47-48).

85 Şt. Prutianu explică astfel această carenţă de exprimabilitate: "Cuvintele nu sunt realitatea ca atare, ci doar simboluri cărora membrii unei comunităţi lingvistice le-au atribuit semnificaţii. Milioane de experienţe individuale ajung îngrămădite într-un singur cuvânt." (Ibidem, p. 50).