(Diacon Prof. N. I. Nicolaescu) Cheia Interpretării Istorice a Apocalipsei

7/23/2019 (Diacon Prof. N. I. Nicolaescu) Cheia Interpretării Istorice a Apocalipsei

http://slidepdf.com/reader/full/diacon-prof-n-i-nicolaescu-cheia-interpretarii-istorice-a-apocalipsei 1/17

Studii Teologice, Seria II, Anul I, Nr. 5-6, Iulie-August, 1949

"Prnf. Diac. N. I. liICOLAESCU:

CHEIA INTERPRETĂRII ISTORICE A APOCALIPSEI.

Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul, singura carte profetică în Noul Testament, ocupă un loc aparte în canonul Sfintei Scripturi. Ea este expresia unui nou profetism: profetismulcreştin, a cărui sarcină specifică este aceea de a îndemna, de amângâia şi de a edifica vieaţa creştină, nu cu ajutorul prezicerii viitorului, ci prin mijlocirea dreptei propovăduiri a cuvântului lui Dumnezeu (I Cor. XIV, 3). In ierarhia harismelor,profeţia ocupă, aşa dar, un loc de cinste, menirea ei fiind toc

mai aceea de a tălmăci credincioşilor voia lui Dumnezeu.Deşi este opera celui mai popular autor, în ceea ce priveşte

limba şi stilul, şi deşi este cartea cea mai citită din toată literatura profetică, Apocalispa Sfântului Ioan nu mai este însă oscriere pe înţelesul tuturor, aşa cum s’ar cere unei adevărateprofeţii creştine. Vremile, care s’au scurs dela compunerea eişi dela prima ei interpretare, i-au acoperit tot mai mult înţelesulşi au pus în calea credincioşilor obstacole tot mai grele pentru

dreapta ei tâlcuire. Sunt veacuri întregi, de când ApocalipsaSfântului Ioan, fiul lui Zevedei, şi-a ferecat tot mai mult porţile şi de când toţi exegeţii caută cu stăruinţă şi cu ingeniozitatecheia cu care să le poată deschide. Toate cheile născocite pânăacum cu ajutorul imaginaţiei sunt însă nepotrivite, iar Apocalipsa continuă a se înfăţişa cititorilor, care folosesc asemeneachei, ca o carte tot mai misterioasă şi mai neînţeleasă.

De unde provine oare greutatea înţelegerii acestei cărţicanonice? Nu cumva din însuşi cuprinsul ei? La această întrebare, izvorîtă din lumea protestantă, adevărata critică biblicănu poate da decât un răspuns negativ şi anume: Autorul Evangheliei a patra şi al celor trei Epistole care-i poartă numele, nuputea scrie o carte obscură prin însuşi conţinutul ei, adică o

Stud i i Teol og i ce



288 S T U D I I T E O L O G I C E

carte pe care să n’o fi înţeles nici el, nici primii săi cititori. Nnputea scrie o carte fără înţeles, tocmai ucenicul prea iubit al

Domnului şi ţeologhisitorul Logosului dumnezeesc, căci o astfelde carte n’ar fi fost de nici un folos duhovnicesc pentru creştiniicărora le-a fost dedicată. Cheia înţelegerii Apocalipsei n’a fostprin urmare o cheie misterioasă sau inexistentă. Dar ea numai trebue căutată în fantezia exegeţilor, ci în caracterul literar al cărţii, în condiţiimile speciale care au determinat compunerea ei şi mai ales în tezaurul profetic al revelaţiei biblice, dincare Apocalipsa face parte integrantă.

Istoria literaturii oricărui popor şi mai ales istoria literaturii oricărei religii ne demonstrează că nicio carte lipsită deînţeles n’a supravieţuit autorului şi că nicio scriere vechenu-şi poate păstra peste veacuri claritatea originală. Popoareleşi societăţile uită, cu timpul, şi felul de a gândi al strămoşilorlor, şi felul lor de a-şi exprima ideile, pe care le mai păstreazăcu fidelitate doar documentele istorice ale trecutului. Interpre

tarea acestor documente este cu atât mai dificlă, cu cât societatea şi-a schimbat mai mult structura. Ea este posibilă numai pentru aceia, care se pot apleca asupra fântânii istorice atrecutului, ca să citească într’însa tot ansamblul de idei carestau la baza acdui document. Numai cei ce pot descifra istoriapot afla, aşa dar, înţelesul cel adevărat al documentelor trecutului, adică înţelesul pe care autorul însuşi a voit să-l transmităcititorilor prin cuvintele sale. Aşa cum, în mod normal, nimeni

nu vorbeşte altora dacă nu este înţeles şi nimeni nu ascultăcuvintele altuia dacă nu le înţelege, tot astfel nimeni nu-şi procură şi nu preţuieşte o carte, dacă nu-i poate pătrunde înţelesul. Circulaţia de care s’a bucurat Apocalipsa, în primele veacuri, ne dovedeşte deci că ea a avut un înţeles bine determinat,,pe care primii cititori l-au preţuit tocmai pentru claritatea şiutilitatea lui în aprofundarea învăţăturii creştine. Primirea Apo-calipsei între cărţile biblice ne dovedeşte, cu alte cuvinte, că eaa avut şi are un conţinut moral şi religios revelat, pe care creştinii veacului apostolic l-au înţeles foarte bine şi tocmai deaceea l-au socotit vrednic să stea alături de celelalte scrieri aleNoului Testament.

Factorul esenţial care determină uitarea înţelesului original al oricărei scrieri vechi este, într’adevăr, schimbarea şi apoi



S T u 1> I I T E O L O G I C E m

mitarea coiidiţ iunilor spedfice care stau la origina oricăreiscrieri şi mai ales a scrierilor biblice. Ih istoria oricărei litera

turi, vine un momient în care textele vechi îşi pierd înţelesulpentru cititorii necunoscători ai trecutului. In acel moment,textul unei scrieri nu mai poate fi pus în mâna oricui, ci trebueinterpretat pentru public numai de către cunoscătorii istorieirespective. Acesta este de fapt motivul principal pentru careinterpretarea Sfintei Scripturi nu se poate face fără o prealabilă pregătire introductivă, adică fără aprofundarea cunoştinţelor filologice, arheologice, culturale, morale, religioase şi so

ciale, legate de istoricul fiecărei cărţi. In cunoaşterea acestorcondiţiuni ,stă aşa dar primul pas către cheia tâlcuirii A-pocalipsei.

înainte de a descrie această cheie, trebue să amintim însăcă, în privinţa formei, Apocalipsa aparţine unui gen literar cu-totul aparte. Ea aparţine genului literar apocaliptic, care s’a-născut odată cu frământările sociale şi religioase prin care a

trecut Palestina pe vremea lui Antioh Epifaniu, pe la jumătateaveacului al doilea înainte de Hristos. Desvoltarea literaturiiapocaliptice merge deci paralel cu înrăutăţirea condiţiunilor politice şi economice care au dus la cucerirea Ierusalimului decătre Romani în anul 63 înainte de Hristos şi mai ales la distrugerea lui şi a templului în anul 70 după Hristos.

Care sunt caracteristicile principale ale literaturii apocaliptice din această epocă?

Cea dintâi caracteristică a scrierilor apocaliptice apocrife,compuse în această epocă, este pesimismul şi fatalismul, care lestrăbate dela un capăt la altul. Autorul unor asemenea apoca-lipse — fie că este vorba despre apocrifa Carte a Iui Enoch, citată de către Sfântul Iuda în epistola canonică ce-i poartă numele, fie că este vorba despre apocrifa Carte a IV-a a lui Esdrasau despre oricare altă scriere apocrifă cu caracter apocaliptic

— manifestă o stare sufletească de disperare chinuitoare faţ ăde prezent şi de neîncredere totală în reuşita eforturilor umanepentru schimbarea şi îmbunătăţirea situaţiei prezente. Pentruel, toate evenimentele politice, sociale şi religioase se desfăşoarăcu o putere magică invincibilă, ca şi cum ar fi dictate dinaintede voinţa neîmblânzită a unei fatalităţi inexorabile. Convinspână la desnădejde paralizantă că lucrurile nu se mai pot




schimba fără intervenţia miraculoasa şi directa a lui Dumnezeu,autorul scrierii apocaliptice apocrife îndeamnă deci pe cititori

să-şi ia gândul dela prezent şi să-şi ancoreze nădejdea numai înviitor. Prin aceasta, cititorii sunt îndemnaţi să părăsească oriceefort personal sau colectiv de a-şi ameliora vieaţa şi să-şiconsoleze aşteptarea doar cu efortul psihologic al unui eroismpasiv şi cu nostalgia unor idealuri de pe altă lume. Literaturaapocaliptică apocrifă face aşa dar operă de adevărată, dezarmare morală a voinţelor, îndreptând inimile cititorilor doarspre aşteptarea febrilă a intervenţiei directe şi miraculoase a

lui Dumnezeu în istoria popoarelor. A doua caracteristică esenţială a genului literar apocalip

tic este preferinţa pentru înlocuirea adevăratelor nume ale persoanelor şi lucrurilor cu nume convenţionale sau cu expresiisimbolice. Pseudonimia, adică falsa denumire a noţiunilor, formează de fapt predilecţia întregei literaturi apocaliptice. Această predilecţie îndeamnă pe autor să-şi ascundă numele şi —

după expresia lui A. Gelin, din care împrumutăm aceste obser-vaţiuni critice i) — să-şi acopere marfa cu nume ilustre dintrecut: patriarhi, profeţi sau apostoli. Uneori, tendinţa spreascunderea adevăratelor nume şi denumiri izvorăşte din teamaautorului de a nu fi urmărit pentru caracterul subversiv alscrierii şi de a nu expune nici pe cititori la unele vexaţiuni dinpartea autorităţilor poliţieneşti ale statului subminat printr’oastfel de propagandă religioasă. De obiceiu, această predilecţie

izvorăşte însă tot din desgustul autorului pentru starea socialăîn care trăeşte şi din preferinţa sa, fie pentru vremile de altădată, fie pentru vremile viitoare, socotite mai drepte şi maifericite. Procedeul falselor denumiri face deci parte integrantădin însuşi genul literar în care sunt scrise toate apocalipselepropriu zise. De aceea nici o apocalipsă nil trebue interpretatăad litteram.

A treia caracteristică mai însemnată a genului apocalipticeste ficţiunea literară.-Ficţiunea literară este un procedeu literar care îngădue autorului să evadeze din prezent şi să se refugieze cu gândul în trecut. Aci, în umbra acestui trecut istoric,

1) A. Gelin. Apoca l ypae , în L a Sa i n t l i m e (col. L. Pirot), X II , Paria 3938, pag. 588 sq.



S T U D I I T E O L O G I C E 291

el îşi alege după voie un moment fictiv de viziune, din care priveşte, ca printr’o fereastră, atât evenimentele prezentului, cât

şl evenimentele viitorului. Pentru vizionar, atât faptele prezente, cât şi cele trecute, pot fi aşa dar înfăţişate ca viitoare,înainte de a fi o profeţie, apocalipsa este deci mai ales o filo-sofie religioasă a istoriei. Această constatare exclude din capullocului orice posibilitate de a căuta în apocalipse preziceri exacteale viitorului şi ne explică suficient eşecul tuturor acelora cares’au abătut dela această elementară regulă ermineutică.

A patra caracteristică mai de seamă a genului literar în caresunt scrise apocalipsele o constitue aproximaţia şi exagerarea.Precum se ştie, profetul aude, iar autorul de apocalipse vede,aşa cum omul de ştiinţă pipăe. Nici profetul, nici autorul apo-calipsei nu-şi pot verifica însă vedeniile. De aceea ei nu obişnuiesc să pretindă că descriu întocmai cuvintele auzite şi lucrurile privite cu ajutorul inspiraţiei divine. Şi pentru unul, şi pentru altul, graiul pare prea sărac în cuvinte şi expresii, iar. cu

cii vintele şi expresiile prea sărace în însemnare, ca să poatăcuprinde şi zugrăvi toată bogăţia ideilor şi toată măreţia lucrurilor intuite pe cale extraordinară. Din această cauză, profeţiilese feresc mai totdeauna de preziceri precise, iar apocalipselecuprind, de obiceiu, descrieri foarte aproximative şi foarte exagerate. De la această regulă, nu se abate nici Apocalipsa Sfântului Ioan Evanghelistul, care abundă în expresii ca acestea:«ca un om», «ca un bătrân», «ca para focului», «ca de trâmbi

ţă», «asemenea leului», «ca un vuet de valuri», «ca sticla»,«ca o 3nare de sticlă», «balaur mare», etc.

Dacă lipsa de precizie izvorăşte într’adevăr din sărăcia limbii, iar aproximaţia din însuşi caracterul vedeniei, exagerareaurmăreşte însă un scop practic anume căutat: impresionareacât mai puternică a cititorului. In vederea atingerii acestuiscop, autorul caută şi preferă imaginile cele mai irealizabile şi

descrierile cele mai fantastice (Apoe. IX, 17—19, etc.). In chipvoit, expresiile sale sunt deci mai complicate decât ideile, lumeacerească este amestecată artificial în istoria umană, iar lumeaumană este transpusă tale quale în istoria cerească. Din aceastăcauză, un comentator serios nu va căuta niciodată să tragăconcluziuni dogmatice din combinaţia unor imagini apocaliptice




strict irealizabile şi nu se va îndepărta de îndemnul Bisericii laprudenţă maximă în privinţa interpretării Apocalipsei.

A cincea caracteristică a genului literar aprocaliptic este obscuritatea, adică lipsa de claritate în expunere. Profetul şivizionarul contemplează totdeauna prezentul şi viitorul numaiprin prizma eternităţii. După cuvintele sale, autorul apocalipseipercepe bine colorile, liniile şi dimensiunile lucrurilor, dar ochiulsău pierde proporţia obiectelor de amănunt şi amestecă totulîntr’un tablou lipsit de perspectiva distanţelor şi a reliefuluispecific1). Numai studiul ajutat de comparaţia obiectelor cu

noscute poate duce aşa dar pe cititor la o înţelegere cât desumară şi de imperfectă a viziunii apocaliptice. In această lucrare, efortul său se izbeşte însă chiar dela început de intenţiaaghiografului, care anume şi-a îmbrăcat inspiraţia într’o hainăde nepătruns. De obiceiu, autorul apocalipsei renunţă voluntarla stilul propriu, spre a-şi îmbrăca ideile în haina simboalelorcelor mai variate. Uneori, interpretează el însuşi parte dinaceste simboale (Apoc. I, 20). Alte ori, el propune cititoruluiadevărate enigme, a căror deslegare necesită nu numai efortintelectual, ci şi cunoştinţe speciale privind mentalitatea autorului şi a destinatarilor scrierii sale (Apoc, XHE, 18). Toateacestea arată destul de lămurit caracterul specific al Apocalipsei şi subliniază în deajuns cât de superficiali sunt aceia caresocotesc că pot citi şi interpreta această carte fără nici o pregătire specială în vederea acestui scop.

Sublinierea acestor trăsături caracteristice ale genului literar apocaliptic nu s’a făcut însă nici pentru a descuraja pe ceice ar dori să afle cheia Apocalipsei Sfântului Ioan, nici pentrua ne face să uităm distanţa care desparte această scriere canonică de produse apocrife similare. Sublinierea caracterului general al literaturii apocaliptice s’a făcut, dimpotrivă, spre aînţelege pentru ce, în Biserica Ortodoxă, citirea Apocalipsei s’afăcut totdeauna cu cea mai extraordinară prudenţă şi tot odată

spre a înţelege pentru ce — cu toată preţuirea pe care i-oacordă credincioşii — Apocalipsa Sfântului Ioan este carteaasupra căreia s’au scris până astăzi cele mai puţine comentarii.

Acest fapt, care se constată atât în literatura patristică veche,

1) L. de Graiulmaison, J esu s Chr is t , II, pag. 259.




cât si în literatura creştină mai nouă, este cu totul semnificativ.El ne explică şi motivul pentru care primirea Apocalipsei încanonul Noului Testament s’a făcut abia în urma recunoaşteriicelorlalte scrieri canonice. Amânarea înscrierii Apocalipsei în.rândul cărţilor biblice n’a fost dictată însă de motivul că Biserica s’ar fi îndoit cumva de origina ei apostolică şi de caracterul ei inspirat, ci pentru motivul că în. primele veacuri, ereziile montaniste şi mileniste săvârşeau grave abuzuri în folo- -

sirea ei. Analiza genului literar apocaliptic nu este deci o osteneală

inutilă. Ea ne arată, în primul rând, că Apocalipsa Sfântuluievanghelist Ioan este alcătuită după un procedeu literar specific şi că interpretarea ei trebue să pornească dela cunoaştereaprealabilă a tuturor trăsăturilor caracteristice ale acestui genliterar. Un om care nu cunoaşte în mod critic legile fundamentale ale gândirii umane şi care n’a studiat temeinic diferiteleprocedeuri de exprimare a ideilor, nu, va găsi nici odată drumulcare să4 conducă la înţelegerea Sfintei Scripturi şi cu atât mai

puţin a Apocalipsei. Un astfel de om nu va putea afla niciodatăcheia Apocalipsei şi nu se va putea elibera niciodată de cătuşele literelor şi ale cuvintelor neînsufleţite, spre a prinde sborulideilor care dau vieaţă şi înţelepciune. Acesta este motivul pentru care înţelegerea şi cu atât mai mult interpretarea Apocalipsei nu este accesibilă oricui.

Cunoaşterea aprofundată a genului literar apocaliptic nu

ne duce numai la această primă concluzie oarecum negativă. Eane dovedeşte şi ceva pozitiv şi anume: cheia pentru înţelegerea Apocalipsei nu este chiar atât de misterioasă, de necunoscutăşi de inaccesibilă, pe cât le place unora s’o descrie. In fapt, aflarea ei coincide cu însăşi încadrarea cărţii în condiţiunile istoriceîn care a apărui, adică cu însăşi aflarea sensului pe care Sfântul evanghelist Ioan şi creştinii Asiei proconsulare dela sfârşitul veacului apostolic îl legau de întrebuinţarea cuvintelor aces

tei scrieri.Prin însuşi genul ei literar, Apocalipsa nu este aşa dar

o carte cu totul misterioasă. Limba ei nu este o limbă necunoscută în veacul apostolic. Ideile ei nu sunt o revelaţie extraordinară pentru Biserica creştină. Limba Apocalipsei, cristalizatăîn 404 versete, împrumută din Vechiul Testament 518 cuvinte




şi expresii, 88 fiind luate numai din profeţia lui Daniil. Autorulîmprumută. diir Geneză, imagina pomului vieţii, din Exod ima

gina plăgilor Egiptului, din Levitic imagina jertfelor, din Numeri imagina lui Balaam, din Deuteronom imagina Sabatului,din Ezechil imagina curţii cereşti şi numele simbolice Gog şiMagog, din Zaharia imagina cailor şi a vânturilor, din Ioil imagina lăcustelor, şi aşa mai departe. Cel ce şi-ar închipui căpoate înţelege vocabularul, stilul şi ideile Apocalipsei fără săcunoască în chip desăvârşit Vechiul Testament, dovedeşte aşa

dar o îndrăsneală caracteristică doar celor cu desăvârşire ignoranţi.Pe lângă aceste înprumuturi substanţiale din Vechiul Tes

tament, autorul Apocalipsei împrumută apoi nenumărate cuvinte, imagini şi simboale din folklorul apocaliptic al epocii. Inveacul apostolic, Efesul centraliza cele mai felurite credinţe,legende şi obiceiuri religioase. Alături de vechile superstiţii autohtone, se întâlniseră aci ideile religioase ale tuturor popoa-

•relor orientale, cărora tânăra comunitate creştină trebuia săle reziste cu hotărîre. Situaţia era aproape aceeaşi în toate localităţile mai populate din Asia proconsulară. Pretutindeni, setea religioasă a maselor populare era alimentată cu cele maibizare concepţii despre lume şi vieaţă, iar literatura apocaliptică apocrifă făcea o adevărată operă de destrămare sufleteascăchiar printre creştini. Cum putea răspunde Apostolul nevoii misionare de a-şi apăra păstoriţii de influenţa acestei literaturi şide propaganda misteriilor orientale? Obişnuita predicare a învăţăturii tradiţionale nu mâi era îndestulătoare în aceste con-diţiuni. De aceea sfântul loan părăseşte, la un moment dat, atitudinea aceasta şi adoptă una nouă. Apocalipselor apocrife, elle opune, sub inspiraţia Sfântului Duh, o nouă Apocalipsă, careîncheie însuşi canonul Noului Testament. Această Apocalipsăinsuflată este, aşa dar, o adevărată replică apostolică împotriva

literaturii apocrife şi un mijloc prin care Biserica primară întăreşte credinţa creştină în biruinţa finală a Bisericii în lume.In combaterea rătăcirilor alimentate de scrierile apocalip

tice apocrife şi de propaganda clerului cultelor politeiste dinprovincia Asiei proconsulare, sfântul loan Evanghelistul se serveşte aşa dar, cum era şi firesc, nu numai de vocabularul şi ideilepur creştine, ci şi de vocabularul, expresiile şi ideile religioase




ale adversarilor nouei religiuni. Aluziile pe care noi nu le maiînţelegem erau deci limpezi pentru cititorii scrierii sale. Multe

din cuvintele, imaginile şi siniboalele sale sunt luate deci şi dinscrierile apocrife şi din atmosfera vremii şi pot fi găsite în fol-klorul religios al vremii. Parte din ele intră în compunerea Talmudului, altele se păstrează în diferite isvoare istorice. Rădăcinile lor îndepărtate se găsesc apoi în străvechile legende religioase ale Asiei anterioare, trecând în folklorul creştin dtipa,epurarea 4or de orice nuanţă politeistă. Monştrii marini, moştenire a miturilor cosmogonice babiloniene, care intră în simbolismul Apocalipsei sfântului Ioan, ne dâu un excelent exempluîn această privinţă. De sigur, autorul Apocalipsei creiază şi expresii proprii şi descoperă şi idei noui, dar el asimilează şi foloseşte pentru scopul său şi acest material apocaliptic de împrumut. In felul acesta, literatura creştină se îmbogăţeşte cu oscriere nouă, care alungă din circulaţie apocalipsele apocrife şifereşte pe cititori de orice sincretism religios. Cel ce-şi închipue

că poate înţelege uzul vorbirii şi ideile Apocalipsei ignorândaceste isvoare care furnizează material de construcţie pentruopera evanghelistului Ioan, dovedeşte aşa dar lipsa oricărei pregătiri intelectuale pentru înţelegerea critică a acestei scrieri.

La aceste scurte observaţiuni, trebue să adăogăm şi constatarea că, în ceea ce priveşte planul şi procedeul de compunere, Apocalipsa ni se înfăţ işează ca evocarea unei drame imense.Structura ei ne aminteşte în parte atât tragedia greacă din

epoca elenismului, cât mai ales celebrele misterii din evul mediu.Ca într’o poveste de proporţii uriaşe, sfântul Ioan evanghelistulpune în faţa imaginaţiei cititorului o acţiune de dimensiuni cosmice. Această acţiune grandioasă se desfăşoară pe diferite tărâmuri şi pune în joc diferite personagii şi forţe supraomeneşti,care angajează-, în încleştarea lor, întreaga existenţă. Autorulconduce pe cititori nu numai dela Ierusalim la Pella, dela Pella

la Efes şi dela Efes la Roma, ca să le amintească o dureroasăperegrinare pământească impusă credincioşilor de împrejurărileactuale, dar îi coboară şi în adâncul pământului, ca să contem-pleze cu duhul soarta păcătoşilor, şi-i urcă apoi la ceruri, sprea le arăta frumuseţea liturghiei săvârşite de cei aleşi în cinsteaFiului lui Dumnezeu.

Procedeul descrierii diferitelor scene, pe care se desfăşoară




această dramă cosmică, obligă pe autor să revină adesea la punctele de plecare ale acţiunilor şi să repete de mai multe ori ace

leaşi lucruri. Când repetă, descrierea marchează însă o gradaţieprogresivă, după legile paralelismului poeziei ebraice. Evenimentele simbolizate prin diferite semne şi peceţi nu arată deci osuccesiune cronologică a anumitor fapte istorice viitoare, ci descriu progresiv unele şi aceleaşi fapte din vieaţa Bisericii în adoua jumătate a veacului apostolic. Cunoaşterea acestui procedeu de compunere, în care faptele se repetă ca într’un cerc şi încare acţiunea trece succesiv depe un tărâm pe altul, exclude,

aşa dar, orice posibilitate de a prezice isfcüria omenirii cu ajutorul simbolismului profetic şi eshatologic al acestei scrieri apostolice. Cel ce ignoră acest adevăr elementar şi face diferite profeţii, bazându-se pe interpretarea Apocalipsei, va fi deci totdeauna desminţit de fapte, iar teoriile sale se vor prăbuşi ca şicasa zidită pe nisip din parabola Mântuitorului. Aşa s’au prăbuşit,într’adevăr, atât interpretările ereticilor montanişti, care anunţau apropiata venire a Domnului, în veacul al doilea, aşa s’auspulberat, în primele veacuri creştine, toate interpretările mile-nariste ale Apocalipsei1). Istoria interpretării Apocalipsei nus’a încheiat însă, cum era de aşteptat, cu aceste prime eşecuri.Ea a continuat să se avânte pe cărări atât de subiective şi deîntortochiate, încât s’a putut spune, din acest punct de vedere,că istoria interpretării Apocalipsei formează un capitol considerabil în istoria rătăcirilor umane 2).

Interpretarea eronată a Apocalipsei începe cu Papia al Iera-polei şi Sf. Justin Martirul şi Filosoful, care înţelege literal mileniul, cu Irineu, care identifică fiara apocaliptică cu imperiulroman, cu Ipolit, care identifică Babilonul cel mare cu Roma, cuClement Alexandrinul, Origen şi Metodiu de Olimp, care emitprima exegeză alegorică şi spirituală a vedeniei din insula Pat-mos, şi se continuă apoi cu donatistul Tychonius, părintele tuturor interpretărilor fanteziste asupra acestei scrieri apostolice.

Pe cărarea deschisă de Tychonius în tratatul său de ermineuticădin anul 382, se vor avânta fără ezitare Augustin, Ieronim, Pri-

1) Vezi Léon Gry, L e m i l lén ar i sme da n s ses or i f j i nes et ses dével op p emen t s, Paris, 1904.

2) Vezi L. — Cl. l ’illion, L a üai n t e B i b l e, V II I, Paris 1928, pag. 789- 790 en nota 1.




masius, Apringius, Beda şi în general toţi exegeţii apuseni carei-au urmat. Pe el îl va urma, în felul său, Berengaud, în secolul

IX, care se sileşte să demonstreze că Apocalipsa este o viziunegrandioasă a întregei istorii a umanităţii, pe el îl va urma Ioa-chim de Ploris, spre sfârşitul veacului al Xll-lea, care susţinelegătura profeţiilor Apocalipsei cu evenimentele istorice ale generaţiei sale şi pe. el îl urmează toţi aceia care au identificatsemnele timpului cu anumite simboale apocaliptice. Desfăşurarea evenimentelor istorice, dictate totdeauna de factori naturali,a desminţit însă rând pe rând şi pe Ioachim de Floris, care îm

părţea istoria omenirii — cu ajutorul Apocalipsei — în şapteperioade cu totul imaginare, şi pe Ioan Oliva, care identifică pe

Antihrist cu un pseudo-papă, şi pe Alcazar, care socotea că mileniul a început cu epoca lui Constantin cel Mare, şi pe Nicolaede Lyra, care socotea că mileniul a început cu întemeierea ordinului cerşetorilor, şi pe Wiclif, Huss şi Luther, care pretindeaucă papa este întruparea lui Antihrist, şi va desminţi fără cruţarepe toţi aceia care vor mai încerca asemenea interpretări puerile.Căci cum am putea numi altfel încercările comentatorilor care,în explicarea Apocalipsei, nu ţin seama nici de concordanţa eicu restul revelaţiei biblice, nici de caracterul ei literar şi nici decondiţiunile istorice în care a fost compusă ?

In istoria acestor interpretări, sunt însă şi unele teorii sausisteme de interpretare care ne obligă să descriem, cât de sumar, şi altă latură a problemei. Precum s’a arătat, unul dintre

aceste sisteme obişnueşte să vadă în Apocalipsă prezicerea tuturor evenimentelor mai însemnate din vieaţa popoarelor. Dinacest punct de vedere, s’ar putea spune că aproape n’a rămasniciun popor a cărui istorie să nu fi fost oglindită în vreun felde simbolismul Apocalipsei. Figuri ilustre şi personalităţi proeminente s’au crezut rând pe rând prevestite nominal de vizionarul din insula Patmos. Dela Nero până la Iulian Apostatul,dela Mahomed până la Luther, dela Friederich al II-lea pânăla Hitler, Antihrist a fost crezut întrupat de atâtea ori, încâtniciun exeget nu s’ar mai avânta astăzi pe povârnişul unei interpretări atât de nesigure. Biserica n’a acordat niciodată atenţiaei unor asemenea ipoteze. Când comentatorii dela sfârşitul veacului al XVIII-lea identificau începutul domniei lui Antihrist cumarea revoluţie franceză, când germanul Hengstenberg din se-




colul trecut susţinea că domnia lui Gog şi Magog s’a începutcu «demagogia dela 1848», sau când anumiţi propagandişti re

ligioşi anunţă sfârşitul lumii pentru ţările intrate în faza construirii socialismului, servindu-se de false interpretări asupra Apocalipsei, problema folosirii acestei cărţ i nu mai este însăindiferentă Bisericii. Ea trebue să amintească oficial credincioşilor sensul ei cel adevărat, care n’are menirea de a abate privirea cititorilor dela obligaţiunile lor sociale şi a-i arunca înmrejele pesimismului celui mai obscurantist, ci dimpotrivă: să-iîmbărbăteze în credinţă, să-i întărească în răbdare şi să-i călească sufleteşte în lupta pentru construirea unui viitor maibun, de care depinde atât soarta lor, cât şi soarta generaţiilorcare-i urmează.

Exegeza ştiinţ ifică şi realistă, dornică să evite orice alunecare spre subiectivism în interpretare, aşează deci tot mai strict

Apocalipsa în istoria veacului apostolic şi o încadrează tot maimult în unitatea de idei a întregei Scripturi Sfinte, adică o leagă

tot mai mult de eshatologia sinoptică (Matei XXTV-XXV, Marcu Xm , Luca XXI) şi de eshatologia paulină (I Tes, IV, 13-V, 11,II Tes. H, 1-12, I Cor. XV, etc.).

Care sunt, pe scurt, conditiunile istorice în care s’a scris Apocalipsa sfântului Ioan şi în ce raport stă această scriere cucelelalte texte profetice şi eshatologice din Noul Testament?

Ca să înţelegem aceste condiţiuni, vom aminti iarăşi că genul literar apocaliptic s’a născut şi s’a desvoltat într’o perioadă

de aproape trei sute de ani, marcată prin cele mai sbuciumateevenimente istorice. Lăsând la o parte ireparabilele înfrângeripolitice şi militare care îngenunchiaseră Palestina dela AntiohEpifaniu şi Pompei până la Tit şi Vespasian şi trecând sub tăcerea mizeria crescândă a maselor de sclavi, de liberţi şi de muncitori liberi, care pierduseră de mult nădejdea într’o soartă maibună, vom aminti că mediul geografic în care a apărut Apoca

lipsa a fost, în veacul apostolic? teatrul unor fenomene deosebit de impresionante. Istoricii vechi ne spun că, în tot acest secol, pământul Asiei a suferit nenumărate cutremure. La anul17, douăsprezece oraşe au fost distruse într’o singură noapte.La anul 60, Colose şi Laodiceea au fost culcate la pământ, pentru a fi din nou dărâmate după refacerea lor din ruinele primului cutremur. Ani de-a-rândul, Palestina a suferit urmările de-




■ zastruoase ale unei secete cumplite, iar furtuni înspăimântătoare au distrus recoltele unor regiuni întregi din imperiu în

anii 63, 68 şi 69. In anul 79, Vezuviul izbucneşte cu furie şi îngroapă toate oraşele şi satele învecinate. Acestei stări, îi corespunde întocmai şi atmosfera dela curtea imperială. împăraţii sesucced la intervale scurte, se ceartă pentru domnie, se răsboiescşi se extermină fără milă. Claudiu alungă din Roma pe Iudei,Nero incendiază oraşul şi deslănţue persecuţiile împotriva creştinilor. După o scurtă perioadă de linişte plină de rele prevestiri,aceste persecuţii religioase sunt reluate apoi de Domiţian, care

exilează chiar pe sfântul Ioan evanghelistul în insula Patmos.La anul 70, cetatea sfântă cade, iar Templul este dărâmat pânăla temelie. Acum, sute de mii de prizonieri iudei iau drumul captivităţii. Dela această dată, fiul lui Zevedei părăseşte Palestinaşi se stabileşte în Efes.

In această epocă, credinţa creştină se răspândeşte rând perând în toate localităţile mai de seamă din provincia Asiei pro-consulare. Creştinismul întâlneşte însă în cale, alături de ereziaiudeo-gnostică, pe care o combătuse sfântul apostol Pavel înepistola către Coloseni şi de unele erezii polimorfe combătuteîn epistolele pastorale, şi ameninţarea Nicolaiţilor, care predicaulaxismul moral, şi erezia dochetistă, care tăgăduia realitateaîntrupării Logosului, şi propaganda precursorilor gnostici, caredeschid conflictul între creştinism şi păgânism. Apocalipsa neinformează însă că, în ciuda tuturor acestor curente contrarii,

Biserica progresează continuu. Grupaţi în jurul episcopului, credincioşii se împotrivesc cu hotărîre oricăror atacuri şi sunt gatasă înfrunte cu bărbăţie orice persecuţie. Cu toate acestea, unelesemne de oboseală şi de delăsare morală se manifestă în sânulcomunităţilor din Efes, din Smirna, din Pergam, din Tiatira,din Sardes şi din Laodiceea. Numai Filadelfia merită să fie lăudată pentru zelul ei misionar şi pentru puritatea dogmei, a moralei şi a cultului său. Celelalte comunităţi trebue să înveţe dela

Apostol că Antihrist este deja prezent în lume şi încearcă săle amăgească prin fiecare eretic cu tendinţe dochetiste, prinfiecare desfrânat cu idei nicolaite, prin fiecare creştin lipsit derespect faţă de cultul oficial al Bisericii.

Pe lângă aceşti adversari religioşi, care atacă Biserica chiarîn interior, sfântul Ioan evanghelistul previne pe cititorii scrierii




sale şi împotriva unor adversari temuţi din afară. Unul dintreaceşti adversari vine dinspre Apus, altul dinspre răsărit. Dinspre

apus, comunităţile creştine din Asia trebue să ţină piept politiciireligioase imperiale, care obligă provinciile să adore pe regii imperiului, vii sau morţi, şi să ridice sanctuare Romei asupritoare.Smirna se închina geniului Romei de aproape trei secole, Efesulde aproape un secol şi jumătate. Rând pe rând, cetăţile Asieiproconsulare devin neocore, adică se consacră oficial cultuluiidolatru al Romei. August îşi organizează un cult propriu în

toate municipiile, iar Domiţian se intitulează chiar în actele oficiale «Dominus et Deus noster: Domnul şi Dumnezeul nostru».El porunceşte să i se zidească un templu măreţ chiar în Efes,ale cărui ruine au fost descoperite de către arheologii austriaciîn anul 1930, şi face din adorarea sa criteriul romanităţii pentruprovinciile asiatice1). Sfântul Ioan ia deci atitudine împotrivaacestei primejdii, religioase. De aceea primele patrusprezece capitole ale scrierii sale se înfăţişează ea un paralelism polemic

între Cezar şi Hristos, iar refrenele liturghiei cereşti, care asigură unitatea spirituală a întregei drame, constituiesc o replică,misionară împotriva cultului imperial atât de ofensator pentru’conştiinţa creştină.

Pentru conştiinţa creştină, acest cult imperial repugnă înprimul rând din cauza caracterului său idolatru. Dar el repugnăşi din cauza metodei cu care încearcă să se răspândească, propagarea lui îmbrăcând haina unei persecuţiuni violente, îndreptate mai ales împotriva ucenicilor lui Hristos. Domiţian reeditează cruzimea lui Nero. Măsurile luate de el împotriva Bisericiiredeschid persecuţia religioasă din vara anului 64, care umplusede groază chiar şi pe necreştini şi care lăsase răni adânci înamintirea comunităţ ilor creştine (Apoc. VI, 9-11). Prigoanadela anul 96 redeşteaptă într’un chip straniu amintirea călăuluişi evocă legenda populară după care Nero nu murise la anul

67, d se refugiase în părţile Eufratului, de unde se va întoarcela Roma în fruntea unei armate puternice. Falşi Nero au apărut,

1) A. J. Festugiero et Fabre, L e mon i i c (j r eco-r oma i n au tem ps de N o t r e

Scign ei t r J i i sus Ch r i s t , II, pag. 7— 34 , A. Detssiwuin, L i c h t vom Os t c n , 1009,

pag. — 2S8; Eusebiu de Cezareea, I sto r i a b iser i ceasca , III, XVIII, 4, Apoc.

X I I I 15— 18, Cf. A. Gelin, op. ci t . t pag. 587.




într’adevăr, în câteva rânduri. Unul, amintit de istoricul Tacit(II, 8,9), fusese semnalat, pe vremea lui Oton (69), într’unadin insulele Ciclade; altul, pomenit de istoricul Suetonius (Nero,57), ameninţa imperiul cu ajutorul Părţilor, pe vremea lui Titus(79-81). Aşa se născuse legenda lui Nero—redux, dela care literatura apocaliptică iudaică aştepta nimicirea Romei şi inaugurarea erei mesianice pentru poporul ales. Aşa se născuse apoi,spre sfârşitul veacului apostolic, legenda evoluată a lui Nero-re-divivus din scrierea apocrifă înălţarea lui Isaia, după care Nero

va* învia, prin puterea diavolului, şi se va năpusti iarăşi, cu furiemult mai sălbatică, asupra comunităţilor creştine şi asupra conducătorilor lor. Sub această nouă formă, legenda se oglindeşteoarecum chiar în Apocalipsa sfântului Ioan (XVII, 9 şi urm.).Toţi comentatorii o iau deci în considerare în explicarea sim-boalelor Apoealipsei şi combat actualizarea lor.

Apocalipsa sfântului Ioan Evanghelistul nu previne însă pecititori numai împotriva primejdiei unei noui persecuţii reli

gioase pornite din capitala imperiului roman, nici numai împotriva expansiunii cultului imperial, care-şi arată începutul înapoteozarea împăraţilor şi în dorinţa lor de a li se ridica templeşi altare ca unor zei. Această apoteozare este combătută şi decătre sfântul apostol Petru (I Petru II, 17).

Precum s’a arătat, Apocalipsa previne pe cititori şi'împotriva unei primejdii care, pentru un observator aşezat în insula

Patmos, vine din răsărit (Apoc. XIII, 11 şi urm.). Comunităţilecreştine din Asia proconsulară cunosc foarte bine şi aceastăprimejdie. Ea vine mai întâi din partea marelui — preot al cultului imperial din Efes, zelos delator al creştinismului. Dar eavine, în al doilea rând, mai ales din partea preoţ ilor zeuluiMithra, căruia i se ridicaseră sanctuare măreţe în Laodiceea, înPergam, în Sardes, în Smirna şi chiar în Efes. In veacul apostolic, cultul mithraic întreţinea în Asia temple impunătoare,

sanctuare măreţe şi serbări fastuase. El avea un sacerdoţiu arogant şi brutal, care unea cultul imperial cu acela al zeului localşi care încerca să sugrume chiar din faşă noul cult creştin. Apocalipsa reflectă, aşa dar, şi protestul creştin împotriva ameninţării acestor două culte idolatre venind din răsărit, a căror furieşi urîciune evocă în imaginaţia aghiografului chipul celor doi



"302S T U D I I T E O L O G I C E

monştri din folklorui iudaici Leviatan şi Behemot (Enoh LX, 7şi urm.), oglindiţi mai ales în simbolismul capitolului XIII.

Acestea sunt, pe scurt, împrejurările istorice în care sfântulevanghelist Ioan îşi desfăşoară activitatea misionară în Asia şiacestea sunt ideile religioase care asaltează comunităţile creştinedin jurul Efesului în a doua jumătate a veacului întâi. Numaicunoaşterea lor înlătură vălul care ascunde înţelesul Apocalipseişi îngădue exegetului să repună cartea în contextul de fapţe şide idei pe care le oglindeşte. In veacul întâi, Biserica din împre

jurimile Efesului şi din marile centre ale Asiei proconsulare atrăit cu adevărat acele condiţiuni istorice cu caracter geografic,economic, social, politic, cultural şi religios, care au dat naşterenevoii scrierii Apocalipsei. Ea le-a trăit, sub alte forme, şi înveacurile următoare, aşa cum le-au trăit şi alte comunităţi creştine. Totdeauna, credincioşii acestor comunităţi au aflat în Apo-calipsă mângâiere în suferinţe, îmbărbătare în necazuri, îndemnîn luptă şi sprijin puternic în credinţă, în nădejde şi în dragoste.

Numai cei dornici de mântuire uşoară, spectaculoasă şi gratuită,au căutat în Apocalipsă prevestiri catastrofale pentru alţii şisoroace izbăvitoare pentru ei înşişi. Adevăraţii creştini nu s’aulăsat însă niciodată ademeniţi de asemenea interpretări subiective. Ei şi-au adus totdeauna aminte de cuvintele Mântuitorului,care ne-a arătat că Dumnezeu n’a descoperit nimănui soroculsfârşitului lumii (Marcu XIII, 32-33), ca şi de cuvintele sfântului apostol Pavel, care scrie Tesalonicenilor: «Şi vă rugăm,

fraţilor, cu privire la Parusia Domnului nostru Iisus Hristos şila adunarea noastră cu EI, să nu vă clintiţi de grabă cu mintea,nici să vă spăimântaţi nici de duh, nici de cuvânt, nici de scrisoare trimisă ca dela noi, cum că ar fi sosit ziua Iui Hristos. Sănu vă amăgească nimeni în nici un chip!» (II Tes. n, 1-3).

Se ştie, într’adevăr, că unele comunităţi creştine manifestăchiar din veacul apostolic o oarecare nerăbdare în aşteptarea

venirii a doua u Domnului. In anul 51/52, această nerăbdare devine îngrijorătoare la Tesalonic, unde câţiva credincioşi îşi părăsesc lucrul şi îşi petrec vremea în aşteptatea sfârşitului lumii.Intemeindu-se pe recomandarea sfântului apostol Pavel de arespecta harismele, ei dau crezare oricărei profeţii mincinoaseşi arată o predilecţie maladivă pentru pretinse epistolii, teofanii:şi apocalipse, atâtea mijloace obscurantiste prin care zeloţii Pa-



S T T ' I ) I I T E O L O G I C E 303

rusiei încearcă să turbure liniştea sufletească şi ordinea socialăa primelor comunităţi creştine. Dacă asemenea aberaţii doctri

nare şi practice n’ar fi fost combătute la timp, o întreagă comunitate religioasă ar fi alunecat spre erezie şi spre mizerie, lă-sându-se să moară de foame prin iluminism. Apostolul neamurilor însă veghează. El combate mai întâiu credinţa greşităîn apropierea venirii a doua a Domnului şi cere apoi restabilirea ordinei în vieaţa comunităţii din Tesalonic. Măsurile luatede Apostol în acest scop merg atât de departe, încât el porun

ceşte creştinilor devotaţi adevăratei cauze creştine să lase sămoară de foame pe cei care refuză lucrul pentru motive deiluminism profetic şi de devoţiune religioasă (II Tes. III, 10—15). După învăţătura sa şi mai ales după învăţătura Mântuitorului, creştinii sunt datori să se opună oricăror profeţi, taumaturgi şi hristoşi mincinoşi şi să se ferească de orice alunecare spre reverii bolnăvicioase (Matei XXIV, 5-6, 23—26; ITim. IV, 1-2; II Tim. ni, 1—6; Tit. I, 15, ni, 9—11, etc.).

Pe baza acestei învăţături revelate, Biserica primară demai târziu a combătut cu succes milenarismul şi montanismul.Ea a convertit apoi popoarele şi a mântuit sufletele nu prinapariţii şi prin viziuni miraculoase, ci prin predicarea şi trăireacorectă a adevărurilor şi virtuţilor creştine. Să nu se uite că,deşi harismele abundau în Biserica apostolică, ele au încetatcu timpul şi au cedat locul ierarhiei bisericeşti propriu zise.

Această ierarhie învaţă, conduce şi sfinţ eşte sufletele nu prinminuni şi semne care frizează erezia, ci prin mijloacele ei consacrate de pastoraţie şi de misiune.

Cei ce cred şi învaţă altfel, abătându-se ei înşişi, ori făcândpe alţii să se abată de la trăirea adevăratei evlavii creştine şisă-şi pună nădejdea în puterea semnelor, a minunilor şi a profeţiilor apocaliptice, să ştie prin urmare că s’au îndepărtat deînvăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli şi că, dacă nu

se îndreaptă, Biserica îi va trata ca pe păgâni şi ca pe vameşi.

■O—r

•Studi i T eol ogi ce

Date post:	17-Feb-2018
Category:	Documents
Upload:	daniel-budeanu
View:	231 times
Download:	0 times

(Diacon Prof. N. I. Nicolaescu) Cheia Interpretării Istorice a Apocalipsei

Documents