Dezvoltarea emoţională şi socială a copilului şi

adolescentului

asist. univ. Petruța Rusu

Ce sunt emoțiile?

“Emoția este o reacție subiectivă la un eveniment relevant, caracterizată prin modificări fiziologice, experențiale și comportamentale”( Stroufe, 1996).

Modelul A B C (Ellis)

Abilitățile emoționale înseamnă: 1. a înțelege 2. a exprima3. a regla emoțiile

Cum își dezvoltă copiii abilitățile emoționale?

Adulții ( părinți, educatori) contribuie la dezvoltarea abilităților emoționale ale copiilor prin 3 modalități:

prin reacțiile avute la emoțiile exprimate de copii

prin discuțiile despre emoții prin exprimarea propriilor emoții

Cele mai inadecvate tipare emoționale ale părinților (Goleman, 1995)

1. Ignorarea sentimentelor copiilor2. Indulgența –părinți care încearcă prin orice

metodă să calmeze emoțiile negative ale copiilor ( ex. mituirea)

3. Manifestarea disprețului, lipsa de respect față de sentimentele copiilor - interzicerea manifestărilor emoționale negative ale copiilor, pedepsirea lor

Luarea în serios a sentimentelor copiilor Identificarea și înțelegerea cauzelor emoțiilor

negative Ajutarea copilului în a găsi căi pozitive de

calmare a sentimentelor

Părintele – antrenor emoțional

Dezvoltarea socio-emoțională în perioada 0-12 luni

la naştere copilul are deja capacitatea de a-şi manifesta interesul, distresul, dezgustul.

la nou născut există un zâmbetul spontan, reflex, care abia la 3 – 6 săptămâni se transformă în zâmbet social.

la 2 – 4 luni - mânia, surpriza, tristeţea. principala achiziţie din punct de vedere emoţional în primele 6 luni de

viaţă este sentimentul de frică. Paradigmele folosite pentru evidenţierea fricii sunt:

fanta vizuală (visual cliff) – frica de înălţime - la 5 – 7 luni copilul refuză să parcurgă fanta vizuală, acest comportament fiind însoţit de creşterea ratei cardiace.

frica de persoane străine – la 5 – 6 luni distinge persoanele cunoscute de cele necunoscute, iar la 6 luni respinge persoanele nefamiliare.

la 7 – 10 luni respinge mult mai clar interacţiunea (unii copii întorc privirea, nu se lasă luaţi în braţe).

la 12 luni, frica de străini e însoţită de anxietatea de separare.

Experiment “fanta vizuală” (1)

Experiment “fața înghețată” (2)

copii de 3 luni mamele au fost aşezate în faţa copiilor, cu o expresie

“îngheţată” a feţei într-un timp foarte scurt copiii şi-au dat seama că ceva

nu este în regulă şi au început să protesteze – chiar printr-un plâns zgomotos - pentru a-şi face mamele să revină la expresivitatea obişnuită.

într-un alt experiment, copiii îşi puteau vedea mamele prin intermediul unui circuit TV închis. Atunci când interacţiunea avea loc “în direct” copiii erau mulţumiţi, ca şi atunci când mama s-ar fi aflat în faţa lor. Când însă li se prezenta o înregistrare a mamei, mesajele acesteia nemaifiind contingente cu cele ale copilului, apărea un protest instantaneu.

Ataşamentul este definit ca fiind relaţia afectivă preferenţială, selectivă ce se stabileşte cu una sau mai multe persoane de referinţă.

Există multiple explicaţii oferite până în momentul de faţă ataşamentului

Ipoteza biologică – fiecare individ se naşte cu capacitatea de a se ataşa de o persoană de referinţă

ATAȘAMENTUL

EXPERIMENT (3)

Harlow a realizat un experiment pe maimuţele Rhesus, separând puii de la naştere şi ducându-i la o mamă surogat, fie de sârmă, dar dotată cu o sticlă de lapte, fie de pluş, dar fără dispozitiv de hrănire.

Când au fost puse să aleagă, maimuţele au ales mama de pluş. Maimuţele “obligate” să crească alături de mama de sârmă s-au dovedit a fi mult mai temătoare, cu tendinţă redusă de explorare a mediului.

Cele crescute cu mama de pluş în schimb au părut a avea un nivel de anxietate redus şi o tendinţă crescută de explorare a mediului.

nici una din aceste maimuţe nu a reuşit să aibă un comportament social normal, nici după câţiva ani;

niciuna dintre maimuțe nu a putut manifesta un comportament matern corespunzător cu proprii pui.

Concluzia : nevoia de ataşament este înnăscută, prezentă la toţi membrii speciei, dar capacitatea de a manifesta un veritabil ataşament depinde de “întâlnirea” fiecărui individ cu o “figură de ataşament”. Dacă acest lucru nu este posibil, întreaga dezvoltare ulterioară a individului are foarte mult de suferit.

Bowlby şi Ainsworth au identificat mai multe tipuri de ataşament în funcţie de tipul de interacţiune oferit de adult, paradigma experimentală folosită fiind “situația străină”- expunerea copilului la un stres progresiv pentru a studia reacţiile sale emoţionale, dar şi modul de relaţionare cu persoana de referinţă chiar în condiţii care par a fi “ameninţătoare” pentru copil.

Fazele experimentului (4) sunt următoarele: Copilul şi părintele se află într-o încăpere nefamiliară Intră o persoană necunoscută Părintele iese Părintele se întoarce, străinul iese Părintele iese Se întoarce necunoscutul Părintele vine, necunoscutul pleacă

Tipuri de atașament Ataşament sigur, securizant – 65% din copii considerarea adultului ca bază de explorare a

mediului; au curajul să exploreze pornind de la această bază securizantă, unde se pot întoarce dacă se întâmplă ceva rău.

căutarea interacţiunii cu adultul (persoana de referinţă) când acesta se întoarce în cameră

Ataşament anxios, evitativ – 20% din copii explorare independentă a mediului (se rupe uşor

de părinte, se ataşează de străini, nu are probleme când e părăsit de persoana familiară)

evitare activă (când adultul se întoarce, copilul îl evită sau îl ignoră).

Ataşament anxios, rezistent explorare redusă a mediului şi teama de obiecte sau

situaţii noi – dificultatea restabilirii interacţiunii cu adultul când acesta se întoarce (nu-l ignoră, dar când acesta caută contactul este “pedepsit” pentru faptul de a-l fi părăsit pe copil).

Ataşamentul dezorganizat (dezorientat) derută extremă în faţa situaţiei, perplexitate în mişcări, în

reacţii, aproape invariabil apatie, depresie lipsa unei relaţii cu adultul, chiar în condiţii de stres,

indiferenţă caracteristic mai ales pentru copiii maltratati, abuzaţi

fizic, a căror apatie e explicată de comportamentul punitiv inconsecvent şi nemotivat.

tipurile de ataşament devin “interiorizate”, sub forma unor “modele de lucru interne”, şi se manifestă ulterior în interacţiunile sociale stabilite de individ.

modelele interne de lucru ghidează comportamentul în contextul viitoarelor relații apropiate – copiii care se simt demni de a fi iubiți se așteaptă la interacțiuni pozitive cu ceilalți , copiii care se simt respinși vor avea așteptări negative în noile relații

Atutudinea adulților privind atașamentul (Crowell & Treboux, 1995)

Tipuri de atitudini ale adulților privind atașamentul primar:

Autonom – discută deschis și coerent atât despre emoțiile pozitive cât și despre emoțiile negative din copilărie

Evitativ – neagă experiențele negative sau le evită Preocupat – foarte implicați în amintirile lor, copleșiți,

incoerenți și confuzi în timpul interviului Nerezolvat – adulții care nu au reușit să-și

reorganizeze viața mentală după experiențele dureroase din copilărie

Perioada 1-3 ani Principalele achiziţii social-emoţionale ale acestei vârste

sunt: Sociabilitate crescută - manifestată prin tolerarea mai

bună a necunoscuţilor, distres mai puţin evident când persoana semnificativă pleacă, scăderea nevoii de apropiere fizică adult-copil, dar amplificarea nevoii contactului psihologic, la distanţă, prin limbaj, privire, zâmbet, indici non-verbali. De exemplu, copiii devin dezinteresaţi de jucării dacă e afectat contactul vizual cu mama (prin interpunerea unui ecran sau prin ignorarea copilului).

Amplificarea dorinţei de împărtăşire a emoţiilor – apare în paralel cu dezvoltarea limbajului şi implică emoţii ca empatia, ruşinea, vina, gelozia, mândria, timiditatea, dispreţul.

Primele abilităţi de interacţiune cu alţi copii (15 – 24 luni) – apar schimburi de expresii faciale, verbale, sau de jucării.

Perioada 1-3 ani

Dobândirea conştiinţei de sine :conştientizarea propriei autonomii (“eu sunt cel

care pot face ceva”)recunoaşterea de sine (se recunoaşte în

oglindă) referirea verbală la propria persoană – apar pronumele personale “eu”, “meu” în vocabular

Conştientizarea celorlalţi – copiii realizează că acţiunile lor pot fi diferite de ale celorlalţi şi chiar că pot să-şi asume roluri diferite, independente de rolurile celorlalţi (dispariţia egocentrismului).

Capacitatea de reglare afectivă – apare controlul impulsurilor (când este nemulţumit copilul nu mai recurge atât de des la violenţă fizică, ci la cea verbală).

Vârsta preșcolară

copiii devin mult mai încrezători în forţele proprii şi trec la explorarea unui “câmp” mult mai larg – inclusiv de relaţii sociale.

copiii încep să se perceapă nu doar ca simpli actori ai propriilor acţiuni, ci şi ca “regizori” ai acestora.

se dezvoltă stima de sinese dezvoltă identitatea de gen

Vârsta școlară mică

copiii încep să se definească în termenii grupurilor cărora le aparţin şi încep să vobească despre ei înşişi în termeni de tendinţe sociale (sunt timid, sunt prietenos, sunt drăguţ).

concept de gen mult mai elaborat 20 până la 25 % dintre copiii de vârstă şcolară

suferă de tulburări emoţionale care pot lua forma comportamentului acting-out (reacţii agresive, minciună, furt, sfidarea regulilor, care sunt expresia exterioară a “furtunii” emoţionale), a anxietăţii (anxietate de separare, fobie şcolară) sau a depresiei.

Competența emoțională și rezultatele școlare

Elementele cheie ale reușitei școlare ( Centrul Național de Programe pentru Copii Mici, SUA):

Încredere Curiozitate Intenție – perseverență, eficacitate Control de sine Raportare – implicarea alături de alți copii, empatie Capacitatea de a comunica – încredere în ceilalți,

plăcere de a se implica în diverse activități cu copii și adulți

Cooperare – echilibrarea nevoilor proprii cu ale celorlalți

Funcțiile prietenilor la vârsta școlară mică

Sursă de comparaţieSursă de valori alternativeSursă de securitate emoţionalăSursă de îmbogăţire a performanţelor

cognitive

Adolescența

Centrarea pe propria persoană Anxietăţile legate de viitor pot duce la diverse strategii

de autoapărare:1. Izolare emoţională, care duce la pasivitate, apatie,

cinism, scăderea nivelului de aspiraţii;2. Negarea realităţii, cu retragerea din orice competiţie,

“îmbolnăvirea” în perioade de examene, perioade de indecizie şi de refuz al problemelor stresante;

3. Fantasmare, vise cu ochii deschişi, pentru a compensa realitatea sau dimpotrivă pentru a “suferi” ca un veritabil erou neînţeles, o victimă a propriului curaj;

4. Raţionalizare, de tipul “strugurilor prea acri”.

Relaţia adolescenţi-părinţi dincolo de mituri

• Kim, Conger, Lorenz, Elder (2001) arată că înteţirea conflictelor din familiile cu copii adolescenţi se datorează reciprocităţii dintre modalităţile negative de abordare a problemelor de către cei implicaţi.

• Ei explică, după o analiză atentă a 451 de familii, faptul că comportamentul negativ al părinţilor creşte probabilitatea comportamentului negativ al copilului care la rândul lui accentuează conflictul iniţial. Acesta este menţinut aşadar datorită reciprocităţii interacţiunii şi nu atât datorită comportamentelor luate separat (respectiv, comportamentul ostentativ al adolescenţilor şi interdicţiile părinţilor).

creşte creşte

Modalitate de abordare negativă din partea părinţilor

Modalitate de abordare negativă din partea adolescenţilor

Modalitate de abordare negativă a problemelor în relaţii viitoare

(de ex. cu partenerul)

Transfer

Diferențe de gen în dezvoltarea socio-emoțională

când îşi autoevaluează intensitatea şi frecvenţa unor emoţii după trăirea acestora nu există diferenţe între bărbaţi şi femei (Barrett, Robin, Pietromonaco, & Eyssell, 1998).

bărbaţii şi femeile se diferenţiază mai mult în exprimarea emoţiilor decât în intensitatea sau natura emoţiilor trăite (Johnson & Schulman, 1988).

Diferențe de gen

- determinate de mass media, educația părinților

mamele băieţilor acceptă mai uşor comentarii despre furie şi răzbunare de la copiii lor decât mamele fetelor (credinţa „ aşa sunt băieţii, mai bătăuşi”); fetele în schimb sunt încurajate să se concentreze mai mult pe moduri de reparare a relaţiilor (credinţa „fetele trebuie să se poarte frumos, nu să se bată sau să se certe”).

femeile trebuie să fie mai responsabile, mai atente la nevoile celorlalţi,mai loiale, mai protective, mai grijulii

competitivitatea/cooperativitatea bărbaţii trebuie să fie competitivi, dominanţi, să deţină controlul,

agresivi

Diferențe de gen

Autocontrolul Fetele, în general, prezintă abilităţi crescute de

management comportamental şi de învăţare/perfecţionare a acestuia, întrucât au un nivel mai redus al serotoninei şi al metabolismului decât băieţii.

Abilităţile atenţionale mai reduse şi comportamentul impulsiv, susţinute neurohormonal, implică un efort mai mare din partea băieţilor şi a părinţilor în educarea autocontrolului comportamental (Gurian, M., 2001).

Dezvoltarea socială și emoțională

la vârsta adultă

Vârsta adultă tânără Probleme legate de cuplu și familie

- probabilitatea de divorț : 1920 – 18%, 1950 - 30 %, 1970- 50 %, 1990 - 67%Semnale timpurii ale divorțului ( Gottman): critica aspră zidul tăcerii conversații paralele (cea rostită și cea în gând)

- căsnicia lui și căsnicia ei – implicare - retragere

Job burnout

Criza vârstei de mijloc (40-45 ani)

dublul standardgenerația sandvich

Vârsta a treia

RELAŢIILE MARITALE fericire maritală sporită faţă de perioada anterioară şi ulterioară

(mai mare între 63-69 ani decât după 70 ani) rată scăzută a divorţurilor problemele pot să apară, de exemplu,

dacă soţia continuă să lucreze, iar soţul deja este pensionat supravieţuirea după moartea soţului/soţiei este dificilă – aduce

lipsa de structură a vieţii, convingerea că „nu mai eşti important pentru altcineva

”bărbaţii se recăsătoresc într-o proporţie mult mai mare, femeile rămân văduve în lipsa partenerului, cea mai bună ajustare se face prin implicarea în noi roluri şi în activităţi multiple

RELAŢIILE CU COPIII ȘI NEPOȚII

majoritatea copiilor îşi văd părinţii în medie de cel puţin 2 ori pe săptămână în multe cazuri locuiesc cu / în apropierea cel puţin a unuia dintre copii există relaţii de ajutor reciporc

părinţii oferă ajutor copiilor sau contribuie la creşterea şi educarea nepoţilor

copiii înţeleg nevoile celor în vârstă, oferă suport emoţional, discută despre problemele importante;

implicare în creşterea şi educarea nepoților cei în vârstă nu intervin în permanenţă, ci mai ales în caz de

probleme diferențe de gen privind rolurile asumate apropierea copiilor este mai mare de bunicii materni

Când privim de-a lungul vieţii ca şi întreg, ce regretăm mai mult?

(Roese, 2005; Summerville, 2005)