DECIZII RELEVANTE Trimestrul al II-lea 2017
Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:
SECŢIA I-A CIVILĂ
- judecător Florin ŞUIU
SECŢIA A II-A CIVILĂ
- judecător conf. univ. dr. Marian BRATIŞ - Vicepreşedintele Curţii de Apel
Timişoara
SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE
- judecător dr. Carmen PÂRVULESCU – Preşedintele secţiei
- judecător Camelia LUCACIUC
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
- judecător dr. Diana DUMA-PĂTRAŞCU
SECŢIA PENALĂ
- judecător conf. univ. dr. Marian BRATIŞ - Vicepreşedintele Curţii de Apel
Timişoara
Grefier-documentarist Floare NYIREDI
1
Cuprins
SECŢIA I-A CIVILĂ ............................................................................................................... 3
§. Drept civil. Drepturi reale ................................................................................................ 3
1. Expropriere. Componentele despăgubirii. Calcul. Apel declarat împotriva
sentinţei de obligare la plata de despăgubiri .................................................................. 3
§. Drept procesual civil ......................................................................................................... 7
2. Contestaţie la executare. Competenţă de soluţionare ............................................ 7
3. Declinare de competenţă. Cale de atac .................................................................... 9
4. Hotărâre judecătorească pronunţată într-un proces funciar în primă instanţă şi
supusă recursului potrivit legii speciale. Inadmisibilitate. Calea de atac prevăzută de
lege conform dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă ......................................... 10
SECŢIA A II-A CIVILĂ ....................................................................................................... 12
§. Dreptul insolvenţei .......................................................................................................... 12
5. Angajarea răspunderii patrimoniale personale în privinţa membrilor organelor
de conducere/supraveghere ale debitorului persoană juridică. Limitarea întinderii
răspunderii la prejudiciul cauzat efectiv, aflat în legătură cu pasivul debitoarei .... 12
6. Procedura insolvenţei. Invocarea de către creditor a compensaţiei legale, cu
privire la datoriile reciproce născute după deschiderea procedurii insolvenţei
debitorului. Admisibilitate ............................................................................................. 15
§. Aspecte de drept procesual ............................................................................................ 17
7. Conflict negativ de competenţă materială asupra soluţionării cererii
reconvenţionale, având ca obiect contract de asociere în participaţiune, între
completul specializat în litigii cu profesionişti şi completul de judecător sindic.
Regulator de competenţă în favoarea completului pentru litigii cu profesionişti ..... 17
SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE ............................................. 21
8. Contestare decizie de încadrare şi recalcularea salariilor de bază ..................... 21
9. Contracte individuale de muncă pe perioadă determinată. Caracterul abuziv al
încheierii succesive pe o perioadă îndelungată de timp a raporturilor de muncă pe
perioadă determinată. Sancţiunea aplicabilă .............................................................. 27
2
10. Decizie de suspendare de drept a contractului individual de muncă a
gestionarului de fapt ....................................................................................................... 37
11. Modificarea contractului individual de muncă. Efectele detaşării ................. 44
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL .......................................... 56
§. Contencios administrativ ............................................................................................... 56
12. Cererea pentru acordarea despăgubirilor formulată separat de cererea de
anulare a actului vătămător cu depăşirea termenului prevăzut de art. 19 din Legea
nr. 554/2004. Prescripţie ................................................................................................. 56
13. Fonduri europene. Cerere de finanţare prin care se solicită finanţare
nerambursabilă, formulată de o întreprindere legată cu altă societate. Cerinţe de
eligibilitate. Întreprindere autonomă ............................................................................ 62
14. Fonduri europene. „Neregulă” izvorâtă din nerespectarea termenelor legale
de publicare a unui anunţ tip erată, cu efecte juridice şi asupra procedurii de
atribuire a altui contract de furnizare din cadrul aceluiaşi proiect nu justifică
aplicarea vreunei corecţii financiare, câtă vreme notificarea publicată în SEAP, se
afirmă postarea eratei, urmare a solicitărilor de clarificări. Autoritate de lucru
judecat .............................................................................................................................. 72
SECŢIA PENALĂ .................................................................................................................. 78
§. Drept procesual penal .................................................................................................... 78
15. Procedura Camerei preliminare. Contestaţie. Cerere pentru sesizarea Înaltei
Curţi de casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unei chestiuni de drept referitoare la sancţiunea nulităţii/anulabilităţii
rechizitoriului. Inadmisibilitate ..................................................................................... 78
3
SECŢIA I-A CIVILĂ
§. Drept civil. Drepturi reale
1. Expropriere. Componentele despăgubirii. Calcul. Apel declarat împotriva
sentinţei de obligare la plata de despăgubiri
Legea nr. 33/1994: art. 26 alin. (1) şi (2)
Curţii Constituţionale: Decizia nr. 380 din 26 mai 2015
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.1: art. 477 alin. (1), art.
479 alin. (1)
Exproprierea constă în achiziţia forţată pentru cauză de utilitate publică a unor
bunuri în vederea executării de lucrări de utilitate publică cu plata unei drepte şi prealabile
despăgubiri, despăgubire ce se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul
cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, iar criticile din apelul declarat
împotriva sentinţei de obligare a expropriatorului la despăgubiri în cuantum superior celor
stabilite prin propria hotărâre trebuie să vizeze în mod necesar modul în care instanţa a făcut
aplicarea art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994.
(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 62 din 12 aprilie 2017,
rezumată de judecător Florin Şuiu)
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Arad la 05.05.2016, reclamantul A… a
solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor şi
Infrastructurii prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România
(CNADNR) – DRDP Timişoara anularea hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 5/2011
comunicată la 07.04.2016; obligarea pârâtului la plata sumei de 44103,68 euro, respectiv
echivalentul în lei la data plăţii efective, cu titlu de despăgubire pentru imobilul expropriat,
teren arabil în suprafaţă de 8614 mp. situat în extravilanul oraşului B… şi la acoperirea
prejudiciului cauzat prin expropriere (ale cărui componente le-a indicat), sume la care să fie
calculată dobânda legală.
În motivare a arătat că este proprietarul terenului mai sus descris; că nu este de acord
cu valoarea despăgubirilor stabilite; că, deşi a expirat termenul prevăzut de art. 18 din Legea
nr. 255/2010, iar lucrările de construire la tronsonul de autostradă Arad - Nădlac ce se
efectuează pe terenul proprietatea sa au început, până în momentul de faţă nu şi-a dat acordul
cu privire la exproprierea terenului si nici nu a primit dovada că s-a consemnat la dispoziţia sa
vreo sumă de bani cu titlu de despăgubiri; că nu i s-a comunicat raportul de evaluare pentru a
1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015
4
cunoaşte modul în care a fost expertizat imobilul; că nu s-a făcut dovada acordului său şi nici
a negocierii prealabile, conform dispoziţiilor Legii nr. 255/2010, ale art. 562 alin. (3) Cod
civil şi ale art. 14 din Constituţie.
A arătat că, potrivit art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994 [aplicabil potrivit art.
9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004], despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului
şi din prejudiciul cauzat proprietarului.
Prin sentinţa civilă nr. 686 din 29 noiembrie 2016 pronunţată în dosarul nr.
x/108/2016, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea reclamantului; în consecinţă, a anulat
în parte hotărârea de stabilire a despăgubirilor şi a obligat pârâtul la plata sumei de 151.294 lei
cu titlu de despăgubiri, cu dobândă legală aferentă şi a respins restul pretenţiilor solicitate.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că prin hotărârea contestată s-a dispus
exproprierea de la reclamant a suprafeţei de 8614 mp. teren cu acordarea unei despăgubiri în
sumă de 6141,78 lei, sumă apreciată de fostul proprietar ca fiind derizorie, atât faţă de
valoarea de circulaţie a terenurilor, cât şi faţă de sumele oferite pentru alte terenuri.
Chiar dacă se realizează în temeiul legii speciale (Legea nr. 255/2010), stabilirea
despăgubirilor cuvenite în caz de expropriere se face în conformitate cu prevederile cadrului
normativ general cuprins în Legea nr. 33/1994, fiind incidente prevederile art. 26 alin. (1), (2)
din Legea nr. 33/1994, a reţinut instanţa care, pentru stabilirea despăgubirilor cuvenite
reclamantului, a procedat conform art. 25 din aceeaşi lege, numind o comisie de trei experţi,
concluziile raportului de expertiză întocmit de aceştia fiind că valoarea de circulaţie a
suprafeţei expropriate ar fi de 143.104 lei, la această sumă adăugându-se 8.190 lei,
contravaloarea prejudiciului cauzat proprietarului.
Instanţa a observat că finalitatea procedurii de expropriere este stabilirea unei juste
despăgubiri în condiţiile în care exproprierea reprezintă o ingerinţă permisă de art. 44 din
Constituţie şi de art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţie, în măsura în care este fundamentată pe o
cauză de utilitate publică; că o justă despăgubire presupune acordarea proprietarului
expropriat a preţului pe care l-ar fi încasat în cazul în care ar fi vândut de bună voie terenul
(preţul pieţii); că, fiind vorba despre o vânzare forţată în care consimţământul vânzătorului nu
este cerut de lege, este firesc ca despăgubirea pentru bunul expropriat să cuprindă preţul
echivalent celui pentru care s-ar fi vândut bunul în cazul unei vânzări consimţite de ambele
părţi şi eventualul prejudiciu reprezentat inclusiv de beneficiul de care a fost lipsit ca urmare a
unei exproprieri intempestive, în raport de lucrările realizate şi care urmau să aducă un
beneficiu cert şi previzibil.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de
Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, care a solicitat schimbarea ei în sensul
respingerii acţiunii.
În motivare a învederat că, potrivit notei de fundamentare a H.G. nr. 488/2011 pentru
modificarea si completarea H.G. nr. 416/2010, drumurile publice din România reprezintă
componenta principală a sistemului naţional de transport şi constituie obiectul exclusiv al
proprietăţii publice şi că prin H.G. nr. 947/1990 s-a aprobat Programul naţional de
modernizare a drumurilor existente şi construcţia de autostrăzi în România.
A arătat că la momentul promovării proiectului H.G. nr. 416/2010, procedurile de
expropriere aplicabile erau cele prevăzute de Legea nr. 198/2004 şi de H.G. nr. 434/2009
5
pentru acele imobile proprietate privată care se regăsesc pe culoarul de expropriere aferent
proiectului, astfel că, la acea dată, expropriatorul a întocmit o documentaţie tehnico-
economică cuprinzând date privind încadrarea lucrării în planurile de urbanism şi amenajare a
teritoriului; în prezent, cadrul legal în materia exproprierii îl reprezintă Legea nr. 255/2010,
lege care, prin art. 5 dispune că expropriatorul are obligaţia de a aproba prin hotărâre de
guvern şi lista proprietarilor imobilelor care constituie coridorul de expropriere, aşa cum
rezultă din evidenţele unităţilor administrativ-teritoriale.
A mai arătat că indicatorii tehnico economici ai obiectivului de investiţii „Autostrada
Nădlac – Arad” au fost aprobaţi prin H.G. nr. 1480/2009 şi că prin H.G. nr. 416/2010 s-au
aprobat amplasamentul lucrării, declanşarea procedurilor de expropriere pentru imobilele
situate pe amplasamentul lucrării „Autostrada Nădlac – Arad” şi suma globală estimată cu
titlu de despăgubire în valoare de 63.000 mii lei, suma (rezultată din raportul de expertiză
întocmit de un expert autorizat ANEVAR angajat de către expropriator conform cu vechiul
cadru legislativ în materie de expropriere) fiind suplimentată cu 17.500 mii lei prin H.G. nr.
1218/2010.
În continuare, a arătat că raportul de evaluare întocmit conform art. 11 alin. (7), (8),
(9) din Legea nr. 255/2010 cuprinde elementele constitutive ale valorilor despăgubirilor
aferente fiecărui imobil in parte, astfel cum sunt prevăzute de Legea nr. 33/1994, adică preţul
la care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel şi contravaloarea prejudiciului cauzat
proprietarului prin expropriere.
În fine, a arătat că după apariţia Legii nr. 255/2010, valoarea despăgubirilor propuse
spre plată a fost stabilită de SC C… SRL prin efectuarea unui nou raport de expertiză menit să
respecte cerinţele noii legi.
Examinând sentinţa apelată, instanţa a reţinut următoarele:
Exproprierea constă în achiziţia forţată pentru cauză de utilitate publică a unor bunuri
din proprietatea privată în vederea executării de lucrări de utilitate publică cu plata unei drepte
şi prealabile despăgubiri. În acest sens, art. 1 din Legea nr. 33/1994 prevede că „Exproprierea
de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o
dreaptă şi prealabilă despăgubire…”; art. 562 alin. (3) Cod civil prevede că „Exproprierea se
poate face numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă şi
prealabilă despăgubire…”; Constituţia României prevede în art. 44 alin. (3) că „Nimeni nu
poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă
şi prealabilă despăgubire.”, iar art. 1 alin. (1) din Protocolul 1 adiţional la Convenţie prevede
că „… Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege…”
În aplicarea acestor prevederi şi în concordanţă cu ele, art. 26 alin. (1) din Legea nr.
33/1994 stabileşte că „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din
prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptăţite”, iar alineatul (2) al aceluiaşi
articol prevede că „la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor
ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea
administrativ teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse
proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile
prezentate de aceştia.”,cu privire la preţul de vânzare urmând a fi avute în vedere statuările
6
deciziei Curţii Constituţionale nr. 380 din 26 mai 2015 privind neconstituţionalitatea
sintagmei „la data întocmirii raportului de expertiză”. Această normă stabileşte, deci, obligaţia
legală atât în sarcina instanţei, cât şi în sarcina experţilor de a ţine seama de preţul cu care se
vând, de regulă, imobilele similare (de acelaşi fel, adică cu aceleaşi caracteristici) în zona
respectivă la data exproprierii.
Raportând aceste considerente la situaţia dedusă judecăţii, instanţa a constatat în
primul rând că, prin criticile formulate, pârâtul expune consideraţii privind evoluţia viziunii
legiuitorului asupra construirii de autostrăzi prezentând aspecte cu caracter general care nu au
relevanţă din perspectiva situaţiei concrete dedusă judecăţii şi, deci, nu sunt de natură a atrage
schimbarea hotărârii primei instanţe.
Apoi, apelantul face referire la componentele despăgubirii şi la modalitatea de calcul a
acestora, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 33/1994, normă
legală care a fost avută în vedere de tribunal la pronunţarea sentinţei, conform celor mai sus
arătate.
Nici susţinerile vizând legalitatea şi corecta cuantificare a despăgubirilor prin
hotărârea contestată de reclamant şi dată în baza Legii nr. 255/2010 (ale cărei prevederi
apelantul le reproduce când se referă la raportul de evaluare întocmit în temeiul acestui act
normativ) nu au fost reţinute ca fiind de natură a atrage schimbarea sentinţei, instanţa de apel
constatând că stabilirea cuantumului despăgubirilor se impune a fi realizată în baza art. 26 din
lege şi nu prin raportare la criteriile avute în vedere de experţi la momentul întocmirii acestui
raport.
Faptul că prin hotărâri de guvern au fost stabilite sume globale destinate despăgubirii
persoanelor expropriate nu se constituie nici el în temei de schimbare a sentinţei, câtă vreme
art. 22 din Legea nr. 255/2010 (în baza căreia a fost emisă hotărârea de stabilire a
despăgubirilor) prevede că persoana nemulţumită de cuantumul despăgubirilor se poate adresa
instanţei de judecată care va soluţiona acţiunea potrivit dispoziţiilor art. 21-27 din Legea nr.
33/1994, ceea ce presupune că stabilirea unei sume globale nu împiedică persoana expropriată
să conteste suma primită individual şi că, în examinarea contestaţiei, instanţa astfel investită
este ţinută, aşa cum s-a arătat, să respecte criteriile prevăzute de menţionata lege în stabilirea
cuantumului despăgubirilor.
Curtea a mai observat că, faţă de dispoziţiile art. 477 alin. (1), art. 479 alin. (1) C. pr.
civ., efectul devolutiv al apelului este supus (şi) limitării exprimate prin adagiul „tantum
devolutum quantum appellatum”, instanţa de apel neputând examina cauza decât în limitele
stabilite de apelant şi cu referire la motivele expuse de acesta, cu excepţia prevăzută de art.
479 alin. (1) C. pr. civ. privind motivele de ordine publică.
Or, singurele susţineri ale apelantului privitoare la componentele şi cuantumul
despăgubirilor acordate reclamantului prin hotărârea primei instanţe sunt cele mai sus evocate
şi examinate, nefiind contestată validarea opiniei majoritare şi înlăturarea opiniei separate,
după cum nu au fost contestate în mod concret, punctual şi argumentat comparabilele avute în
vedere de experţi sau metoda de calcul utilizată de aceştia şi nici componentele incluse de
aceiaşi experţi în categoria de despăgubiri ce intră sub incidenţa art. 26 din Legea 33/1994 şi
însuşite de prima instanţă. Cum apelantul însuşi nu a formulat critici în sensul menţionat, în
lipsa investirii nici instanţa de apel nu poate examina sentinţa sub aceste aspecte decât cu
7
consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. pr. civ.. raportat la art. 477 alin. (1) C. pr.
civ. şi a principiului „tantum devolutum quantum appellatum” mai sus menţionat.
Pentru aceste considerente, apelul pârâtului a fost respins ca nefondat.
§. Drept procesual civil
2. Contestaţie la executare. Competenţă de soluţionare
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.2: art. 666, art. 651 alin.
(3)
În condiţiile în care un complet specializat în soluţionarea litigiilor cu profesionişti s-
a raportat la natura litigiului şi a apreciat că îi revine competenţa de soluţionare a cererii de
încuviinţare a executării silite, faţă de dispoziţiile art. 651 alin. (3) C. pr. civ. potrivit cărora
„Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la
executare …”, tot un complet specializat în sensul mai sus arătat este instanţa de executare
competentă să soluţioneze contestaţia privind executarea astfel încuviinţată.
(Secţia I civilă, Sentinţa civilă nr. 91 din 12 iunie 2017,
rezumată de judecător Florin Şuiu)
Prin contestaţia la executare înregistrată la 27 aprilie 2017 pe rolul Tribunalului Caraş-
Severin - Secţia a II-a civilă, de contencios, administrativ şi fiscal la completul specializat în
soluţionarea litigiilor cu profesionişti, reclamanta A… a chemat în judecată pârâţii B… şi
C…, solicitând anularea actelor de executare contestate şi, după caz, a oricărui act de
executare, anularea încheierii nr. 74/30.03.2017 a Tribunalului Caraş-Severin prin care s-a
admis cererea de încuviinţare a executării silite şi suspendarea executării silite începute în
dosarul execuţional nr. y/ex/2017 al BEJ D... până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a
prezentei contestaţii.
Prin încheierea nr. 97/ 03.05.2017 pronunţată în dosarul nr. x/115/2017, completul
astfel investit a admis excepţia propriei necompetenţe materiale şi a declinat competenţa de
soluţionare a contestaţiei în favoarea Secţiei I Civilă - completele specializate în soluţionarea
cauzelor civile.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că faţă de cele statuate prin Decizia
nr. 18/17.10.2016 dată asupra unui recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, competenţa de soluţionare a cauzelor se determină după natura şi obiectul litigiului,
neavând nici o relevanţă calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, astfel că, întrucât
obiectul prezentului litigiu este contestaţia la executare căreia îi sunt aplicabile dispoziţiile art.
1350 Cod civil (natura şi obiectul pricinii fiind, astfel, civile), este lipsită de relevanţă
2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015
8
calitatea de profesionist a părţilor. Or, completul investit cu prezenta cerere a contestatoarei
este competent să judece cauzele prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 şi nu un
litigiu de natura celui de faţă.
Urmare a declinării astfel dispusă, contestaţia la executare a fost înregistrată sub dosar
nr. x/115/2017* la Secţia I civilă a tribunalului, secţie care, la rândul său, prin încheierea nr.
26/15.05.2017 a admis excepţia de necompetenţă materială funcţională a secţiei şi a trimis
cererea contestatoarei la completul iniţial investit; a constatat ivit conflictul negativ de
competenţă între cele două secţii ale tribunalului şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Timişoara
spre soluţionare.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că, potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr.
304/2004 republicată, în cadrul tribunalului funcţionează secţii/complete specializate inclusiv
pentru cauze civile şi comerciale şi că art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 dispune că „prin
hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii… în raport cu numărul cauzelor, se pot
înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii
de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: a) cererile în materie de
insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad-hoc; b) cererile în materia societăţilor
comerciale şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia
registrului comerţului; c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea
concurenţei; d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare”, această
enumerare fiind exemplificativă şi nu limitativă (aspect reţinut în considerentele deciziei
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 18/17.10.2016).
Apoi, potrivit Deciziei nr. 18/17.10.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, revine
judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela elementele comune, cum sunt cele
avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate în art. 226
alin. (1) din Legea nr. 71/2011 şi de a aprecia asupra competenţei materiale procesuale proprii
în soluţionarea litigiului cu judecata căruia a fost investit.
Or, în speţă, pe de o parte, contestatoarea a solicitat anularea încheierii de încuviinţare
a executării silite nr. 74/30.03.2017 pronunţată de Secţia a II-a Civilă a Tribunalului Caraş-
Severin - complet specializat în soluţionarea litigiilor între profesionişti care, soluţionând o
atare cerere, s-a considerat competent material şi funcţional să o facă, o astfel de dezlegare
având caracter interlocutoriu şi, pe de altă parte, indiferent de calitatea părţilor, prin raportare
la obiectul şi natura cererii, soluţionarea unui litigiu cum este cel de faţă în care pretenţiile
părţilor rezultă dintr-o investiţie de capital pentru renovarea unor imobile în scopul revânzării
nu intră în competenţa completului specializat în soluţionarea cauzelor civile, de minori şi
familie al Secţiei I civilă, ci în cea a completului specializat în soluţionarea litigiilor cu
profesionişti din cadrul Secţiei a II-a a aceluiaşi tribunal.
Având a se pronunţa asupra conflictului de competenţă astfel ivit, Curtea a reţinut
următoarele:
Pe calea cererii adresată instanţei, debitoarea a contestat actele de executare silită
efectuate în dosarul execuţional nr. y/ex/2017 al BEJ D..., executare încuviinţată prin
încheierea nr. 74/30.03.2017 dată de Tribunalul Caraş-Severin în dosar nr. z/115/2017 (de
asemenea contestată)
9
Admiţând cererea formulată de executor, judecătorul a constatat că sunt îndeplinite
toate condiţiile cerute de art. 666 C. pr. civ. pentru încuviinţarea executării silite, ceea ce
presupune că a fost verificată inclusiv cea potrivit căreia o atare cerere este soluţionată de
instanţa de executare, conform alin. (1) din acest articol.
În aceste condiţii, cum completul specializat în soluţionarea litigiilor cu profesionişti a
stabilit că îi revine competenţa materială să încuviinţeze executarea asumându-şi calitatea de
instanţă de executare, faţă de dispoziţiile art. 651 alin. (3) C. pr. civ. potrivit cărora „Instanţa
de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare
…”, tot un complet specializat în sensul mai sus arătat este instanţa de executare competentă
să soluţioneze contestaţia privind executarea astfel încuviinţată.
Suplimentar, instanţa a observat că, statuând prin Decizia nr. 18/2016 că determinarea
competenţei materiale procesuale a secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul
sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1)
din Legea nr. 71/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că „Revine… judecătorului,
ca prim interpret al legii, rolul de a… aprecia asupra competenţei materiale procesuale proprii
în soluţionarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit”.
Or, instanţa supremă a pronunţat această decizie la 17 octombrie 2016, ceea ce
presupune că, încuviinţând la 30 martie 2017 executarea silită, completul s-a raportat la natura
litigiului şi a apreciat el însuşi că îi revine competenţa de soluţionare a cererii în calitate de
instanţă de executare, astfel că soluţionarea contestaţiei de faţă intră în competenţa aceleiaşi
instanţe de executare, respectiv în cea a unui complet având aceeaşi specializare.
Pentru aceste considerente, Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a contestaţiei la
executare în favoarea Secţiei a II-a civilă, de contencios, administrativ şi fiscal – complet
specializat în soluţionarea litigiilor cu profesionişti a Tribunalului Caraş-Severin.
3. Declinare de competenţă. Cale de atac
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.3: art. 132 alin. (3)
Faţă de dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. pr. civ., potrivit cărora „Dacă instanţa se
declară necompetentă, hotărârea nu este supusă nici unei căi de atac...”, recursul declarat
împotriva hotărârii prin care o instanţă a declinat competenţa materială de soluţionare a
cauzei în favoarea alteia este inadmisibil.
(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 63 din 12 aprilie 2017,
rezumată de judecător Florin Şuiu)
Prin sentinţa civilă nr. 3195/22.12.2016, Tribunalul Timiş a admis excepţia
necompetenţei sale materiale, cu consecinţa declinării competenţei de soluţionare a cauzei în
favoarea Judecătoriei Timişoara, sens în care a constatat ivit un conflict negativ de
3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015.
10
competenţă, în raport cu sentinţa civilă nr. 10519/21.09.2016, pronunţată de Judecătoria
Timişoara, prin care această din urmă instanţă a declinat competenţa de soluţionare a aceleiaşi
cauze în favoarea Tribunalului Timiş.
Împotriva hotărârii tribunalului, pârâţii A…, B…, C… şi D… au declarat recurs,
susţinând că hotărârea este nelegală, întrucât Judecătoria Timişoara, iniţial investită, a omis a
se pronunţa asupra excepţiei de necompetenţă internaţională a instanţelor române, făcând
referire la această excepţie exclusiv în practicaua hotărârii, astfel că greşit tribunalul a apreciat
că excepţia a fost soluţionată de judecătorie şi că nu este de competenţa sa să o repună în
discuţie, sens în care a reţinut greşit incidenţa art. 132 alin. (2) C. pr. civ., care prevăd
posibilitatea contestării acestei soluţii doar odată cu hotărârea ce se va pronunţa pe fondul
pricinii.
Verificând recursul astfel declarat, Curtea, în baza art. 483 şi urm. C. pr. civ., a
constatat următoarele:
Conflictul negativ de competenţă ivit între Judecătoria Timişoara şi Tribunalul Timiş
cu privire la competenţa materială de soluţionare a dosarului nr. x/325/2016* a fost tranşat de
Curtea de Apel Timişoara care, prin sentinţa civilă nr. 1/04.01.2017, a stabilit competenţa de
soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei I Civile a Tribunalului Timiş şi a înaintat dosarul
cauzei la tribunal pentru competentă soluţionare.
Recursul pendinte a fost formulat împotriva sentinţei civile nr. 3195/PI/22.12.2016
pronunţată de Tribunalul Timiş, respectiv împotriva unei hotărâri prin care această instanţă s-a
declarat necompetentă material să soluţioneze cauza şi a declinat competenţa în favoarea
Judecătoriei Timişoara, hotărâre care intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 132 (3) C. pr. civ.,
potrivit cu care „dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă nici unei căi
de atac...”, astfel că a fost apreciat ca inadmisibil şi a fost respins ca atare.
4. Hotărâre judecătorească pronunţată într-un proces funciar în primă instanţă
şi supusă recursului potrivit legii speciale. Inadmisibilitate. Calea de atac prevăzută de
lege conform dispoziţiilor noului Cod de procedură civilă
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.4: art. 245, art. 247, 248
alin. (1), art. 457 alin. (1), art. 483 alin. şi (2)
Legea nr. 76/2012, art. 7 alin. (1) şi (2)
Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. pr. civ. modificat prin art. XVIII din Legea
nr. 2/2013, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile evaluabile în bani în
valoare de până la 1.000.000 lei, iar din coroborarea prevederilor art. 1 din Titlului XIII al
Legii nr. 247/2005 cu cele ale art. 7 din Legea nr. 76/2012 rezultă că hotărârea dată în cauză
de prima instanţă este supusă numai apelului.
(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 68 din 26 mai 2017,
rezumată de judecător Florin Şuiu)
4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015
11
Prin sentinţa civilă nr. 436/27.07.2016 pronunţată de Judecătoria Ineu în dosar nr.
x/246/2016 a fost admisă cererea formulată de reclamanta A… în contradictoriu cu pârâta
Asociaţia Urbarială „Composesoratul Foştilor Urbarialişti din Comuna B…”; în consecinţă,
instanţa a constatat nulitatea absolută a actului juridic denumit „Declaraţie” autentificat sub
nr. 1/2009 de BNP C... şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestui
act juridic.
Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei a fost respins prin decizia civilă nr.
1239/14.12.2016 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. x/246/2016.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta.
La termenul de judecată din 26.04.2017, în baza art. 245, art. 247 alin. (1) C. pr. civ,
instanţa a pus in discuţie excepţia inadmisibilităţii recursului invocată pe cale de întâmpinare
de intimată şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. pr. civ., hotărârea judecătorească este supusă
numai căilor de atac prevăzute de lege, iar art. 483 alin. (2) C. pr. civ. dispune că „Nu sunt
supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j)…
precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv…”,
plafonul de 500.000 lei fiind majorat la 1.000.000 lei prin art. XVIII din Legea nr. 2/2013.
Or, în cauză, contravaloarea dreptului înstrăinat - conform declaraţiei a cărei nulitate s-
a cerut a fi constatată prin cererea de chemare în judecată - este de 8.000 lei , sumă inferioară
celor menţionate de art. 483 alin. (2) C. pr. civ. mai sus-citat.
În mod suplimentar, Curtea a observat că prin declaraţia a cărei nulitate a fost
constatată de judecătorie, antecesorul reclamantei a renunţat la dreptul pe care îl deţinea în
cadrul asociaţiei pârâte înfiinţată în temeiul art. 28 din Legea nr. 1/2000, astfel că din
coroborarea prevederilor art. 1 din Titlului XIII al Legii nr. 247/2005 („În scopul accelerării
judecării plângerilor, contestaţiilor şi a altor litigii apărute în urma aplicării… Legii nr.
1/2000… numite în continuare procese funciare, procedura în faţa instanţelor judecătoreşti se
va efectua conform prevederilor acestui titlu…) şi art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege („Hotărârile
pronunţate… în procesele funciare în primă instanţă sunt supuse numai recursului…”) cu cele
ale art. 7 din Legea nr. 76/2012 („(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte
ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este
„definitivă”, de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă
numai apelului la instanţa ierarhic superioară. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în
care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este
„supusă recursului” sau că „poate fi atacată cu recurs” ori, după caz, legea specială foloseşte o
altă expresie similară”) rezultă aceeaşi concluzie, cea a inadmisibilităţii prezentului recurs.
Pentru aceste considerente care, faţă de prevederile art. 248 alin. (1) C. pr. civ., fac
inutilă examinarea fondului susţinerilor recurentei, instanţa a respins ca inadmisibil recursul
pârâtei.
12
SECŢIA A II-A CIVILĂ
§. Dreptul insolvenţei
5. Angajarea răspunderii patrimoniale personale în privinţa membrilor
organelor de conducere/supraveghere ale debitorului persoană juridică. Limitarea
întinderii răspunderii la prejudiciul cauzat efectiv, aflat în legătură cu pasivul debitoarei
Legea nr. 85/2016: art. 169 alin. (1) lit. g)
Conform art. 169 lit. g) din Legea nr. 85/2014, judecătorul sindic poate dispune ca o
parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajunsă în stare de insolvenţă, fără
să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă să fie suportată
de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii dacă fapta
constă în aceea că ,,în luna precedentă încetării plăţilor au plătit sau au dispus să se
plătească cu preferinţă unui creditor în dauna celorlalţi creditori“.
Această plată dispusă în favoarea pârâtei apelante prezintă toate caracterele unei
plăţi preferenţiale, atât sub aspect cronologic, cât şi prin luarea în considerare a persoanei
faţă de care s-a dispus plata, şi anume pârâta apelantă.
Prin urmare, fapta pârâtei apelante este prevăzută expres de art. 169 lit. g), este o
faptă ilicită, descrisă de lege, a cauzat un prejudiciu clar determinat la suma de 20.492 lei,
există legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi acest prejudiciu, precum şi vinovăţia
pârâtei apelante constând în intenţia directă cu care a lucrat în a-şi prefera încasarea
acestor dividende înaintea plăţii altor creditori îndreptăţiţi la stingerea, chiar parţială, a
creanţelor lor.
În raport de aceste constatări ale Curţii, criticile pârâtei apelante înscrise la pct. 3-6
din cererea de apel sunt întemeiate doar sub aspectul întinderii răspunderii la care poate fi
obligată raportată la pasivul debitoarei de care a dispus în mod preferenţial şi anume suma
de 20.492 lei, iar nu la întregul pasiv al aceleiaşi debitoare în sumă de 27.053,07 lei.
(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 331/A din 10 mai 2017,
rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)
Prin sentinţa nr. 60/31.01.2017 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr.
x/108/2016/a1, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta SC A… SRL împotriva
pârâtei B…; a fost obligată pârâta să suporte din averea personală suma de 57.053,07 lei
reprezentând pasivul debitorului SC C… SRL, în insolvenţă.
Din conţinutul listei cu plăţile efectuate de către debitor în perioada 1.06.2016-
30.06.2016 a reieşit că, în luna anterioară deschiderii procedurii – iunie 2016 pârâta B… în
calitate de asociat unic al debitorului a ridicat dividende în sumă de 20.492 lei.
13
Prin aceste plăţi despre care face vorbire art.169 lit. g) din Legea nr. 85/2006 este
evident că, pârâta A… în calitate de administrator societar a ignorat prevederile art. 213 Cod
civil privind obligaţia organului de administrare al persoanei juridice de a acţiona în interesul
acesteia cu prudenţa şi diligenţa cerute unui bun proprietar şi a promovat interesul personal
susţinând starea de insolvenţă.
Considerând aşadar că, prin plăţile dividendelor au fost prejudiciaţi creditorii
debitorului întrucât au fost diminuate sau chiar risipite posibilităţile de realizare a creanţelor,
Tribunalul Arad, în aplicarea prevederilor art.169 lit. g) din Legea nr. 85/2014, a admis
acţiunea.
Împotriva încheierii din data de 29.11.2016, prin care a fost respinsă cererea în
probaţiune formulată de pârâtă, dar şi împotriva sentinţei civile nr. 60/31.01.2017, pronunţate
de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/108/2016/a1 a declarat apel pârâta B…, solicitând în
principal, admiterea apelului, anularea hotărârii atacate, ca fiind netemeinică şi nelegală şi
trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Arad, iar în subsidiair, admiterea apelului,
modificarea, în tot, a hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii formulate, ca fiind
neîntemeiată.
Examinând apelul declarat, prin prisma motivelor invocate şi a prevederilor art. 476
Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:
Prin primul petit al cererii de apel, pârâta apelantă a solicitat admiterea apelului,
anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, arătând în motivare că apelanta
nu are calitate de creditor şi că nu îi este aplicabil art. 169 lit. c) şi d) din Legea nr. 85/2014.
Această nu este o apărare care să aducă în discuţie lipsirea de efecte a sentinţei atacate
pentru motivele expres arătate de art. 480 alin. (3) C. pr. civ., prevederi care se referă la
necercetarea fondului şi la nelegala citare a unei părţi în proces.
Un alt motiv de apel este critica respingerii de către prima instanţă a administrării
tuturor probelor solicitate de apelantă, fără ca încheierea prin care s-a pronunţat această
dispoziţie să fie motivată. Nici acest motiv nu se dovedeşte a fi un motiv de anulare a sentinţei
atacate, întrucât, în mod corect, judecătorul sindic a respins cererea în probaţiune, arătând şi
motivele pentru care s-a pronunţat în acest sens, prin încheierea din 29.11.2016, şi anume că
cererea pârâtei în probaţiune vizează lămurirea motivelor insolvenţei, în condiţiile în care
obiectul cauzei prezente îl formează acţiunea în atragerea răspunderii patrimoniale a pârâtei,
ceea ce, în condiţiile art. 255 alin. (1) C. pr. civ. cererea în probaţiune nu îndeplineşte
cerinţele de utilitate şi pertinenţă a probelor.
A treia critică din apel, circumscrisă petitului anulării sentinţei, se referă la înlăturarea
tuturor apărărilor pârâtei apelante, fără a se indica motivul înlăturării acestor apărări.
Nici acest motiv nu se circumscrie dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. pr. civ., deoarece
se face referire la fondul cauzei, problemă care urmează a fi analizată odată cu examinarea, în
fond, a apelului.
În ceea ce privesc criticile înscrise la pct. 4-6 din cererea de apel, Curtea constată că
toate aceste motive vizează fondul cauzei, iar nu nulitatea hotărârii primei instanţe, pentru
necercetarea fondului sau nelegala citare.
În consecinţă, Curtea constată că nu sunt incidente dispoziţiile art. 480 alin. (3) C. pr.
civ., pentru a se dispune anularea sentinţei ca o consecinţă a admiterii apelului pârâtei.
14
Examinând, în fond, apelul aceleiaşi pârâte, Curtea constată că acesta este fondat, însă
pentru motivele care succed.
Astfel, prima instanţă a admis acţiunea creditorului reclamant având ca obiect
atragerea răspunderii patrimoniale personale a pârâtei în calitate de asociat unic şi
administrator al debitoarei, obligând-o pe aceasta să suporte întreg pasivul debitoarei în sumă
de 57.053,07 lei, în condiţiile în care a constatat că sunt incidente prevederile art. 169 lit. g)
din Legea nr. 85/2014 şi starea de fapt conform căreia pârâta înainte de a cere deschiderea
procedurii insolvenţei debitoarei a dispus să se facă plăţi către persoana sa în calitate de
creditor în sumă de 20.492 lei cu titlu de dividende cuvenite aceleiaşi pârâte în calitate de
asociat al debitoarei.
Cu privire la starea de fapt, Curtea reţine că, într-adevăr, aşa cum o demonstrează lista
cu plăţile efectuate de debitoare în perioada 06.06.2016-30.06.2016, pârâta apelantă a dispus
să se plătească de către debitoare către persoana sa, în calitate de asociat unic, cu titlu de
dividende, sumele de 5.000 lei, în data de 06.06.2016, 5.000 lei, în 13.06.2016, 5.000 lei în
17.06.2016, 2.100 lei în 21.06.2016, 3.292 lei în 24.06.2016, rezultând un total de 20.492 lei.
Această stare de fapt nu este contrazisă de către pârâta apelantă, însă aceeaşi apelantă
oferă argumentul necesităţii de a-şi procura aceste fonduri pentru a-şi asigura mijloacele de
subzistenţă, în condiţiile în care societatea debitoare nu ai dispunea de o activitate lucrativă
producătoare de venituri.
Conform art. 169 lit. g) din Legea nr. 85/2014, judecătorul sindic poate dispune ca o
parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajunsă în stare de insolvenţă, fără să
depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă să fie suportată de
membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii dacă fapta constă în
aceea că ,,în luna precedentă încetării plăţilor au plătit sau au dispus să se plătească cu
preferinţă unui creditor în dauna celorlalţi creditori“.
Aşa cum rezultă din lista de plăţi mai sus arătată, pârâta apelantă a dispus să se
plătească de către debitoare în contul său cu titlu de dividende sumele mai sus arătate, toate în
luna iunie 2016. Aceasta în condiţiile în care debitoarea avea de achitat alte datorii situate în
anterioritatea obligaţiei de plată a dividendelor şi anume suma de 55.053,07 lei rezultată din
întoarcerea executării silite potrivit sentinţei civile nr. 1857/06.04.2016 pronunţată de
Judecătoria Ard, faţă de creditoarea SC A… SRL.
Această plată dispusă în favoarea pârâtei apelante prezintă toate caractere unei plăţi
preferenţiale, atât sub aspect cronologic, cât şi prin luarea în considerare a persoanei faţă de
care s-a dispus plata, şi anume pârâta apelantă.
Procedura insolvenţei s-a deschis faţă de debitoare la cererea acesteia, prin încheierea
civilă nr. 268/01.08.2016, iar plăţile predilecte făcute sunt din luna iunie 2016, adică înainte
cu o lună de depunerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.
Prin urmare, fapta pârâtei apelante este prevăzută expres de art. 169 lit. g), este o faptă
ilicită, descrisă de lege, a cauzat un prejudiciu clar determinat la suma de 20.492 lei, există
legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi acest prejudiciu, precum şi vinovăţia pârâtei
apelante constând în intenţia directă cu care a lucrat în a-şi prefera încasarea acestor dividende
înaintea plăţii altor creditori îndreptăţiţi la stingerea, chiar parţială, a creanţelor lor.
15
În raport de aceste constatări ale Curţii, criticile pârâtei apelante înscrise la pct. 3-6 din
cererea de apel sunt întemeiate doar sub aspectul întinderii răspunderii la care poate fi
obligată raportată la pasivul debitoarei de care a dispus în mod preferenţial şi anume suma de
20.492 lei, iar nu la întregul pasiv al aceleiaşi debitoare în sumă de 27.053,07 lei.
În schimb, criticile aceleiaşi apelante referitoare la fapta prevăzută de art. 169 lit. d)
din Legea nr. 85/2014 sunt total nefondate, întrucât prima instanţă nu a reţinut această faptă
ilicită în sarcina apelantei şi nu a dispus atragerea răspunderii patrimoniale pe acest temei,
astfel că sub acest aspect, Curtea se consideră dispensată de a mai analiza orice alte critici.
Faţă de cele enunţate mai sus, Curtea, în temeiul art. 480 Cod procedură civilă, a
admis apelul pârâtei B… împotriva sentinţei civile nr. 60/31.01.2017 pronunţată de Tribunalul
Arad în dosarul nr. x/108/2016/a1; a schimbat, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a obligat
pârâta să suporte pasivul debitoarei, în parte, în limita sumei de 20.492 lei.
6. Procedura insolvenţei. Invocarea de către creditor a compensaţiei legale, cu
privire la datoriile reciproce născute după deschiderea procedurii insolvenţei
debitorului. Admisibilitate
Legea nr. 85/2014 : art. 90
Legea nr.85/2006: art. 52
În mod nelegal prima instanţă a respins contestaţia creditoarei, deoarece potrivit
prevederilor art. 90 din Legea nr. 85/2014, deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează
dreptul nici unui creditor de a invoca compensarea creanţelor sale cu cea a debitorului
asupra sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt
îndeplinite la data deschiderii procedurii. Compensarea poate fi constatată şi de
administratorul judiciar/lichidatorul judiciar.
Aceste prevederi se aplică în mod corespunzător şi creanţelor reciproce născute după
data deschiderii procedurii insolvenţei.
Compensaţia legală intervine de drept, inclusiv în cadrul procedurii insolvenţei, iar
judecătorul sindic sau, după caz, lichidatorul judiciar, se limitează doar la a o constata iar
nu la supunerea operaţiunii compensării controlului judiciar.
(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 414/A din 14 iunie 2017,
rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)
Prin sentinţa civilă nr. 355/30.03.2017 pronunţată în dosarul nr. x/30/2014/a3 de
Tribunalul Timiș s-a respins contestaţia formulată de contestatorul creditor Societatea A… SA
împotriva măsurii lichidatorului judiciar al debitoarei intimate B… SRL , SCP C… SPRL.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Timiș, a reținut că
prin cererea ce face obiectul prezentului dosar, creditoarea Societatea A… SA a contestat
măsura dispusă de Societatea C… SPRL - în calitate de lichidator judiciar al debitoarei
Societatea B… SRL, prin care i s-a admis doar în parte cererea de compensare a creanţelor
16
reciproce şi a solicitat judecătorului-sindic ca prin hotărârea ce o va pronunţa, sa admită
contestaţia şi sa dispună compensarea creanţelor reciproce dintre părţi, constatând ca a
intervenit stingerea obligaţiilor de plata reciproce prin compensare legala, pana la concurenta
celei mai mici dintre ele, respectiv pana la concurenta sumei de 26.772,52 lei, aceasta suma
reprezentând diferenţa intre creanţa debitoarei fata de Societatea A… SA (151.171,05 lei) şi
creanţa societăţii creditoare faţă de debitoare (124.398,53 lei) – cu cheltuieli de judecată.
Între contestatoare şi debitoarea în insolvenţă s-au derulat relaţii comerciale şi au fost
acumulate datorii de ambele părţi.
Pentru creanţele pe care debitoarea i le datora la data la care împotriva acesteia s-a
declanşat procedura insolventei, prevăzuta de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei
şi s-a dispus deschiderea procedurii generale de insolventa, conform sentinţei civile nr.
553/04.03.2014, pronunţata de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/30/2014, societatea
creditoare a depus cererea de admitere a creanţelor nr. 2640/18.04.2014, deoarece creanţa sa
de la acea data, în suma de 154.169,97 lei, se constituia intr-o creanţa certa, lichida şi
exigibila, aşa cum prevede art. 31 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei,
aplicabilă.
Ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, intre Societatea A… SA şi debitoare s-au
derulat, în continuare, relaţii comerciale reciproce, care au dus, în urma unor plăţi şi
compensări la diminuarea creanţei societăţii creditoare fata de debitoare, de la suma de
154.169,97 lei (valoare cu care a fost înscrisă în tabelul creanţelor), la suma de 124.398,53 lei
(cat îi mai datorează în prezent debitoarea), iar ca urmare aceloraşi relaţii comerciale
reciproce derulate, în continuare, intre părţi, s-a ajuns ca şi societatea creditoare sa datoreze
debitoarei suma de 151.171,05 lei.
Compensaţia, ca măsură de stingere a obligaţiilor este prevăzută de Codul civil în
Capitolul I din Titlul VII, însă legea specială aplicabilă speţei, Legea nr. 85/2006 prevede că
această procedură poate fi făcută şi după deschiderea procedurii „atunci când condiţiile
prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii
procedurii”.
Deci pentru datoriile reciproce existente înainte de data deschiderii procedurii se poate
proceda la compensare şi după deschiderea procedurii. La fel şi pentru datorii reciproce
născute după deschiderea procedurii, însă nu pot fi compensate sume din perioade diferite.
Art.121 şi 1123 din Legea nr. 85/2006, prevede modalitatea de distribuire a sumelor
realizate ca urmare a lichidării, vânzării bunurilor şi ordinea efectuării plăţilor.
Compensarea unor sume din perioade diferite ar duce la prejudicierea altor creditori
care ar fi îndreptăţiţi la plată, faţă de ordinea stabilită prin textele de lege anterior menţionate.
Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel, Societatea A… SA prin care a
solicitat admiterea apelului, schimbarea in tot a hotărârii apelate – ca netemeinică şi nelegala
, iar pe cale de consecință admiterea contestației formulate împotriva măsurii dispuse de
lichidatorul judiciar al debitoarei.
Examinând calea de atac a creditoarei prin prisma motivelor invocate în scris în
cuprinsul acesteia, Curtea reţine apelul ca fondat, pentru următoarele considerente:
17
Aşa cum rezultă din contestaţia formulată în faţa primei instanţe cât şi din criticile
aduse în apel, creditoarea reclamă măsura lichidatorului judiciar de respingere a cererii
creditoarei de compensare legală a creanţelor reciproce ale acesteia şi ale debitoarei.
În mod nelegal prima instanţă a respins contestaţia creditoarei, deoarece potrivit
prevederilor art. 90 din Legea nr. 85/2014, deschiderea procedurii de insolvenţă nu afectează
dreptul nici unui creditor de a invoca compensarea creanţelor sale cu cea a debitorului asupra
sa, atunci când condiţiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la
data deschiderii procedurii. Compensarea poate fi constatată şi de administratorul
judiciar/lichidatorul judiciar.
Aceste prevederi se aplică în mod corespunzător şi creanţelor reciproce născute după
data deschiderii procedurii insolvenţei.
Aceleaşi dispoziţii au fost cuprinse şi în articolul 52 din Legea nr. 85/2006.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, contestatoarea creditoare a deţinut la data
deschiderii procedurii, o creanţă în sumă de 154.169,97 lei împotriva debitoarei.
După deschiderea procedurii, între creditoare şi debitoare s-au desfăşurat în continuare
raporturi comerciale, ceea ce a condus la efectuarea unor plăţi şi compensări între părţi şi la
reducerea creanţei iniţiale, la suma de 124.398,53 lei.
În cadrul aceloraşi raporturi comerciale şi debitoarea a înregistrat creanţe împotriva
creditoarei, în sumă de 151.171,05 lei.
Aceste aspecte nu au fost contestate.
Prin urmare, între creditoare şi debitoare există datorii reciproce, născute din cadrul
aceloraşi raporturi comerciale, care sunt supuse compensaţiei legale.
Compensaţia legală intervine de drept, inclusiv în cadrul procedurii insolvenţei, iar
judecătorul sindic sau, după caz, lichidatorul judiciar, se limitează doar la a o constata iar nu
la supunerea operaţiunii compensării controlului judiciar.
În consecinţă, Curtea a admis apelul creditoarei Societatea A… SA împotriva sentinței
civile nr. 355/30.03.2017 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/30/2014/a3, a
schimbat sentinţa atacată, în sensul că a admis contestaţia creditoarei Societatea A… SA şi a
dispus compensarea legală a creanţelor reciproce ale creditoarei şi debitoarei SC B… SRL
până la concurenţa sumei de 26772,52 lei în favoarea debitoarei.
§. Aspecte de drept procesual
7. Conflict negativ de competenţă materială asupra soluţionării cererii
reconvenţionale, având ca obiect contract de asociere în participaţiune, între completul
specializat în litigii cu profesionişti şi completul de judecător sindic. Regulator de
competenţă în favoarea completului pentru litigii cu profesionişti
Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă : art. 123
Legea nr.85/2014: art. 45
18
Legea nr.85/2006: art. 11
Legea nr.71/2001: art. 226
Atât acţiunea principală, cât şi cererea reconvenţională, sunt de competenţa instanţei
secţiei sau completului specializat în litigiile cu profesionişti deoarece jucătorul sindic are o
competenţă limitată la cererile, contestaţiile şi acţiunile prevăzute de art. 45 din Legea nr.
85/2014, sau după caz dacă procedura s-a deschis sub legea anterioară la cererile
contestaţiile şi acţiunile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 85/2006. Normele legii insolvenţei
prin care se reglementează competenţa judecătorului sindic sunt norme speciale şi primesc
aplicare potrivit principiului lex specialea generalibus derogant.
În schimb competenţa instanţei, secţiei sau completului specializat în litigiile cu
profesioniştii se califică în raport de dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, dar
şi în raport de criterii obiective referitore la specificul cauzei rezultând din raportul juridic
dedus judecăţii referitor la activităţi de producţie, comerț şi prestării de servicii.
În prezenta cauză, obiectul se referă la un raport de drept societar şi anume
validitatea contractului de asociere în participaţiune. Or, acest obiect este expres stabilit în
competenţa instanţei, secţiei sau completului specializat în litigii cu profesionişti de
prevederile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 37 din 5 iulie 2017,
rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)
Prin încheierea civilă din 14 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/115/2016,
Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului Caraş-Severin a
admis excepţia sa de necompetenţă materială funcţională a Completului C9-LP (0) specializat
în soluţionarea litigiilor cu profesionişti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei,
având ca obiect obligaţia de a face – cerere reconvenţională disjunsă din dosarul nr.
y/115/2016, privind pe reclamanta SC A… SRL în contradictoriu cu pârâta SC B… SA, în
insolvenţă, reprezentată prin administrator judiciar C… SPRL – Cabinetul Individual de
Insolvenţă D… în favoarea Completului C1- Sindic.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanța a reținut, în esență, că prin cererea
înregistrată la data de 08.02.2016, sub nr. y/115/2016, reclamanta SC B…SA, reprezentată
prin administrator judiciar C… SPRL şi Cabinetul Individual de Insolvenţă D…, în
contradictoriu cu pârâta SC A… SRL a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce-o va pronunţa,
să se constate nulitatea absolută a contractului de asociere în participaţiune autentificat sub nr.
1331/25.08.2011 de notarul public E… din F…, precum şi a Actului adiţional nr. 1
autentificat sub nr. 2108/27.12.2011, respectiv a Actului adiţional nr. 2 autentificat sub nr.
1026/06.05.2014 de SNP G… din H.... Drept consecinţă a constatării nulităţii contractului sus
identificat şi a actelor adiţionale aferente, reclamanta solicită obligarea pârâtei la plata sumei
de 1.300.000 lei reprezentând contravaloarea prestaţiilor de care a beneficiat pârâta în temeiul
acestui contract, inclusiv plata integrală a contravalorii apei termale folosite pe perioada
cuprinsă între data perfectării contractului în cauză şi până la data încetării efectelor acestuia.
19
În subsidiar, reclamanta a solicitat rezilierea contractului de asociere în participaţiune
autentificat sub nr. 1331/25.08.2011 de notarul public E… din F…din culpa exclusivă a
pârâtei şi obligarea acesteia la plata de daune interese estimate provizoriu la 1700.000 lei.
Pârâta a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat pronunţarea
unei hotărâri care să ţină loc de contract de asociere în participaţiune şi obligarea reclamantei
la restituirea integrală a sumelor achitate de reclamantă, în cuantum total estimat la 510.000
lei.
Prin încheierea de şedinţă din 03.10.2016 instanţa a dispus în temeiul dispoziţiilor art.
210 alin. (2) Cod procedură civilă disjungerea cererii reconvenţionale având ca obiect
obligaţia de a face şi trimiterea ei la serviciul registratură în vederea formării unui nou dosar
şi repartizarea lui la acelaşi complet, cu termen de judecată la data de 14.11.2016.
Cererea reconvenţională disjunsă de acţiunea principală a fost înregistrată la data de
12.10.2016, sub nr. x/115/2016.
La termenul de judecată din data de 14.11.2016, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia
necompetenţei funcţionale a completului C9-LP(0) specializat în soluţionarea litigiilor cu
profesionişti din cadrul Secţiei a II-a civilă – contencios, administrativ şi fiscal a Tribunalului
Caraş-Severin.
Faţă de prevederile art. 248 (1) Cod procedură civilă instanţa a analizat cu prioritate
această excepţie, reţinând următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 123 alin. (1) Cod procedură civilă „cererile accesorii,
adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea
principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe, cu excepţia
cererilor prevăzute la art. 120 (respectiv cererile în materia insolvenţei sau concordatului
preventiv)”.
Conform dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 „atribuţiile judecătorului-
sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al
lichidatorului judiciar şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii
insolvenţei. Atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului
judiciar sau, în mod excepţional, debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi
administra averea. Deciziile manageriale ale administratorului judiciar, lichidatorului judiciar
sau debitorului care şi-a păstrat dreptul de administrare pot fi controlate sub aspectul
oportunităţii de către creditori, prin organele acestora”.
Din interpretarea sistematică a normelor cuprinse în Legea nr. 85/2014 rezultă că,
atunci când o acţiune are consecinţe asupra patrimoniului societăţii debitoare aflate în
insolvenţă, de regulă, competenţa îi aparţine judecătorului-sindic.
Prin sentinţa civilă nr. 93/JS din 20 aprilie 2017, judecătorul sindic din cadrul Secţiei
a II-a Civilă, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Caraş-Severin a
admis excepţia de necompetenţă materială funcţională a completului C1 – Sindic şi a declinat
competenţa de soluţionare a cauzei, având ca obiect obligaţia de a face – cerere
reconvenţională disjunsă din dosarul nr. y/115/2016, privind pe reclamanta SC A… SRL în
contradictoriu cu pârâta SC B… SA, în insolvenţă, reprezentată prin administrator judiciar
C… SPRL – Cabinetul Individual de Insolvenţă D… în favoarea Completului C9-LP(0)
specializat în soluţionarea litigiilor cu profesionişti din cadrul Secţiei a II-a civilă –
contencios, administrativ şi fiscal a Tribunalului Caraş-Severin; totodată, constatând ivit
conflict negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a trimis dosarul Curţii de Apel
Timişoara, în vederea pronunțării unui regulator de competență intervenit.
20
În motivarea acestei decizii, Secţia a II-a civilă a reţinut că în data de 14 decembrie
2015, s-a deschis procedura insolvenţei împotriva reclamantei în dosar nr. z/115/2015* al
Tribunalului Caraş-Severin, însă contractul în litigiu a fost încheiat cu patru ani înainte de
deschiderea procedurii insolvenţei. S-a reţinut că atribuţiile judecătorului sindic sunt cele
prevăzute expres de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 85/2014. Între ele, alin. (2) a dispus că
atribuţiile judecătorului sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii
administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar şi la procesele şi cererile de natură
aferente procedurii insolvenţei. Însă, în prezenta cauză, cererea reconvenţională nu este
formulată de administratorul judiciar, ci de către pârâta din cauza principală şi are ca obiect
pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de asociere în participaţiune între
reclamantă şi debitoarea insolventă şi, în subsidiar, obligarea pârâtei reconvenţionale SC B…
SA, în insolvenţă la restituirea integrală a sumelor achitate de reclamanta reconvenţională în
cuantum total estimat de 510.000 lei. În opinia, judecătorului sindic, o astfel de cerere nu este
una aferentă procedurii insolvenţei, în sensul Legii nr. 85/2014, deoarece ea nu priveşte acte şi
operaţiuni al debitoarei care există deja ci este întemeiată pe dreptul comun în materia
contractelor. Prin cerere reclamanta tinde să înlocuiască voinţa societară cu hotărârea
judecătorească. În această situaţie, judecătorul sindic apreciază că nu este competent să judece
cauza, competenţa de soluţionarea a cauzei, revenindu-i instanţei de drept comun, respectiv
tribunalul. De fapt, ambele părţi au fost de acord cu aceste argumente care exclud competenţa
judecătorului sindic.
Aşa fiind, judecătorul sindic a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea
Completului C9-LP(0) specializat în soluţionarea litigiilor cu profesionişti din cadrul Secţiei a
II-a civilă – contencios, administrativ şi fiscal a Tribunalului Caraş-Severin şi, constatând ivit
un conflict negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a trimis dosarul Curţii de
Apel Timişoara, în vederea pronunțării unui regulator de competență intervenit.
Dosarul a fost astfel, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/115/2016.
Examinând conflictul negativ de competenţă ivit între cele două complete din cadrul
Tribunalului Caraş-Severin, Curtea reţine următoarele:
Din actele dosarului rezultă că obiectul cauzei îl constituie cererea reconvenţională
formulată de reclamanta reconvenţională SC A… SRL, prin care se solicită pronunţarea unei
hotărâri care să ţină loc de contract de asociere în participaţiune şi obligarea reclamantei la
restituirea sumelor achitate de reclamanta reconvenţională.
Din acelaşi dosar rezultă că pârâta reconvenţională SC B… SA se află în insolvență şi
că aceasta a introdus cu titlu de acţiune principală o cerere în constatarea nulităţii unui
contract de asociere în participațiune, respectiv, în subsidiar, de reziliere a aceluiaşi contract.
Atât acţiunea principală, cât şi cererea reconvenţională, sunt de competenţa instanţei
secţiei sau completului specializat în litigiile cu profesionişti deoarece jucătorul sindic are o
competenţă limitată la cererile, contestaţiile şi acţiunile prevăzute de art. 45 din Legea
nr.85/2014, sau după caz dacă procedura s-a deschis sub legea anterioară la cererile
contestaţiile şi acţiunile prevăzute de art. 11 din Legea nr. 85/2006. Normele legii insolvenţei
prin care se reglementează competenţa judecătorului sindic sunt norme speciale şi primesc
aplicare potrivit principiului lex specialea generalibus derogant.
21
În schimb competenţa instanţei, secţiei sau completului specializat în litigiile cu
profesioniştii se califică în raport de dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, dar şi
în raport de criterii obiective referitore la specificul cauzei rezultând din raportul juridic dedus
judecăţii referitor la activităţi de producţie, comerț şi prestării de servicii.
În prezenta cauză, obiectul se referă la un raport de drept societar şi anume validitatea
contractului de asociere în participaţiune. Or, acest obiect este expres stabilit în competenţa
instanţei, secţiei sau completului specializat în litigii cu profesionişti de prevederile art. 226
alin. (1) din Legea nr. 71/2011.
Faţă de considerentele de mai sus, Curtea stabileşte competenţa materială de
soluţionare a cauzei care face obiectul dosarului nr. x/115/2016 în favoarea completului
specializat în soluţionarea litigiilor cu profesioniştii din cadrul Secţiei a II-a civilă -
Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului Caraş-Severin.
SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE
8. Contestare decizie de încadrare şi recalcularea salariilor de bază
Legea nr. 293/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea şi
completarea O.U.G. 83/2014
Scopul noilor sisteme de salarizare prevăzute prin Legea nr. 330/2009 şi Legea nr.
284/2010 a fost simplificarea, prin eliminarea sporurilor, astfel încât salariul să fie constituit
din cât mai puţine elemente. Prin urmare, în salariul de bază respectiv indemnizația de
încadrare se includ sporurile, care potrivit Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea
unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din
salariul de bază, respectiv din indemnizația de încadrare brută lunară, sporuri care nu s-au
mai acordat separat într-un procent diferențiat. Noţiunea de salariu brut a fost definită prin
art. 12 din Legea cadru 284/2010, unde se arată că acesta cuprinde salariul de bază (astfel
cum a fost el reconfigurat prin Legea nr. 330/2009), sporurile, precum şi alte elemente ale
sistemului de salarizare.
(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 470 din 23 mai 2017,
rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)
Prin Sentinţa civilă nr. 2914 pronunţată la data de 6 decembrie 2016 de către
Tribunalul Caraş-Severin în dosarul cu nr. x/115/2016, s-a respins acţiunea formulată de
reclamanţii A…, B…, C…, şi alţii, prin reprezentant Sindicatul „D…” al Direcţiei de Sănătate
Publică Caraş-Severin, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia de Sănătate Publică Caraş-Severin
şi Ministerul Sănătăţii.
Fără cheltuieli de judecată.
22
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (5) indice 5, coroborate cu dispoziţiile aliniatelor 13 şi
14 ale aceluiaşi articol, din O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice
în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru
Locuinţe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2015, începând cu data de 1
decembrie 2015, prin excepţie de la prevederile alin. (1), cuantumul brut al salariilor de bază
de care beneficiază personalul direcţiilor de sănătate publică se majorează cu 25% faţă de
nivelul acordat pentru luna iunie 2015, iar dacă în urma aplicării prevederilor alin. (13) rezultă
un cuantum brut al salariului de bază mai mic decât cel aflat în plată, se menţine în plată
cuantumul avut.
În temeiul acestor dispoziţii legale, pârâta a procedat la emiterea dispoziţiilor
contestate, menţionate mai sus, aplicând majorarea cu 25% la cuantumul brut al salariilor de
bază aferente lunii iunie 2015, după cum rezultă din examinarea statelor de plată aferente lunii
iunie 2015 şi a dispoziţiile contestate.
Aşadar, în mod legal, pârâta a emis dispoziţiile contestate, aplicând majorarea cu 25%
la cuantumul brut al salariilor de bază aferente lunii iunie 2015, textul legal prevăzând în mod
expres faptul că se majorează cu 25% cuantumul brut al salariilor de bază de care beneficiază
personalul direcţiilor de sănătate publică faţă de nivelul acordat pentru luna iunie 2015.
Susţinerile reclamanţilor în sensul că prin sintagma „cuantumul brut al salariilor de
bază” se înţelege salariul de încadrare + sporurile aferente activităţii, în raport de care trebuia
aplicată majorarea şi la sporul pentru condiţii de muncă deosebite, nu pot fi acceptate de
instanţă din moment ce intenţia legiuitorului a fost neechivocă în sensul că se majorează
cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu veniturile brute ale reclamanţilor.
Împotriva sentinţei civile au declarat apel reclamanţii A…, B…, C… şi alţii prin
reprezentant Sindicatul „D…” al Direcţiei de Sănătate Publică Caraş-Severin, solicitând
modificarea în tot a sentinţei apelate ca netemeinică şi nelegală, iar pe cale de consecinţă
admiterea cererii de apel aşa cum a fost formulată.
În fapt, reclamanţii apelanţi arată că, prin cererea introductivă, au solicitat modificarea
dispoziţiilor emise de Directorul Direcţiei de Sănătate Publică, în sensul recalculării salariilor
de bază aferente lunii decembrie 2015, cu luare în considerare a majorării salariale în procent
de 25% şi a sporului pentru condiţii de munca deosebite, reclamanţii fiind angajaţi ce îşi
desfăşoară activitatea în cadrul laboratoarelor din cadrul DSP Caraş-Severin.
Reclamanţii apelanţi învederează că, deşi, au arătat la instanţa de fond că acest spor
pentru condiţii vătămătoare şi periculoase, de care beneficiază doar angajaţii din laboratoare,
a fost majorat de fiecare dată când a fost majorat şi salariul de bază, instanţa de fond nu a ţinut
seama de acest fapt şi a respins acţiunea reclamanţilor.
Totodată, reclamanţii apelanţi susţin că, sentinţa instanţei de fond este criticabilă,
deoarece nu ţine seama de art. 1 alin. (5) indice 5 din O.U.G. nr.35/2015 unde se menţionează
că: "Salariul brut, solda lunară brută cuprind salariul de bază, solda funcţiei/salariul funcţiei
de bază, sporurile, indemnizaţiile fiecărei categorii de personal”.
23
Mai mult, instanţa de fond a apreciat că de acest spor beneficiază doar o anumită
categorie de personal, aşa cum este stabilit de către Ministerul Sănătăţii potrivit
Regulamentului privind acordarea sporurilor la salariile de bază, în conformitate cu
prevederile notei din anexa la Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului
plătit din fondurile publice din 25.05.2010.
De asemenea, reclamanţii apelanţii menţionează faptul că, condiţiile periculoase şi
vătămătoare în care şi-au desfăşurat activitatea se evidenţiau anual în Buletinele de
determinare prin expertiză a locurilor de muncă din cadrul Direcţiei de Sănătate Publică
Caraş-Severin, din care rezultă clar condiţiile de muncă pentru fiecare angajat în funcţie de
laboratorul în care îşi desfăşoară activitatea.
Or, în această situaţie este firesc ca odată cu majorarea salariului de bază să fie majorat
şi acest spor, care nu este un spor în sumă fixă.
O altă critică ce se impune a fi precizată cu privire la sentinţa pronunţată de Tribunalul
Caraş-Severin, este aceea că instanţa de fond nu a motivat în nici un fel în ce condiţii acest
spor se putea majora şi nici de ce consideră că nu face parte din cuantumul brut al salariului
de bază, deşi potrivit prevederilor din O.U.G. nr. 35/2015, legiuitorul precizează clar din ce se
compune cuantumul brut al salariului de bază.
Dacă, legiuitorul ar fi considerat că sporurile din afara salariului de bază, aşa cum este
şi acest spor, nu fac parte din cuantumul brut al salariilor de bază, învederează că nu era
necesar să folosească sintagma privind majorarea cuantumului brut al salariului de bază, ci
folosea doar sintagma majorarea salariului de bază.
Mai precizează că, de acest spor beneficiază doar personalul care a promovat acţiunea
şi care lucrează în condiţii deosebite, cu substanţe periculoase, personal ce beneficiază de
acest spor în toate direcţiile sanitare din ţară.
Reclamanţii apelanţi fiind o categorie de personal, care beneficiază de acest spor din
momentul angajării, fiind o categorie specială de angajaţi, din cauza condiţiilor periculoase în
care lucrează, fiind vorba despre laboratoare de microbiologie, epidemiologie, radiaţii,
toxicologie, chimie sanitară, spor ce îl consideră că formează împreună cu salariul de bază,
salariul brut definit de legile salarizării.
Subliniază faptul că, însăşi pârâţii precizează că salariul brut este format din salariul de
bază, sporurile şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare, potrivit fluturaţilor de salariu,
ce au fost depuşi la dosarul de fond.
Aşa cum au precizat în cererea introductivă, reclamanţii apelanţi consideră că, odată
cu aplicare procentului de majorare de 25% la salariul de bază la acest procent trebuia aplicat
şi la sporul pentru condiţii deosebite, iar motivarea instanţei de fond din sentinţa apelată, cum
că acest spor nu ar face parte din acest cuantum brut, considerând-o că este netemeinică.
În drept, reclamanţii apelanţi şi-au întemeiat apelul pe dispoziţiile art. 460 şi art. 480
alin. (2) Cod procedură civilă şi pe dispoziţiile art. 223, respectiv art . 411 Cod procedură
civilă.
În cauză au depus întâmpinare pârâta Direcţia de Sănătate Publică Caraş-Severin şi
pârâtul Ministerul Sănătăţii.
24
Prin întâmpinare, pârâta Direcţia de Sănătate Publică Caraş-Severin solicită
respingerea apelului ca fiind netemeinic şi nelegal, menţinerea ca legală şi temeinică a
sentinţei apelate.
Tribunalul, temeinic a reţinut că, pârâta Direcţia de Sănătate Publică Caraş-Severin a
procedat la aplicarea corectă a textului de lege privind majorarea salarială, deoarece în calitate
de angajator nu a făcut altceva decât să pună în aplicare legislaţia specifică salarizării.
Detalierea modului de aplicare a legislaţiei privind salarizarea fiind făcută în
conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 293/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru
modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din
fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, pentru
personalul Direcţiilor de Sănătate publică, începând cu data de 1 decembrie 2015, majorarea
cu 25% a salariului de bază s-a aplicat la cuantumul brut al salariilor de bază aferente lunii
iunie 2015.
Totodată fiind enumerate şi dispoziţiile art. 12 din Legea cadru nr. 284/2010 care
precizează clar că salariul brut cuprinde salariul de bază, sporurile, precum şi alte elemente
ale sistemului de salarizare.
În structura Legii nr. 293/2015 nu se regăseşte sintagma salariu de încadrare de unde
stabilirea drepturilor salariale nu a putut fi stabilită decât la nivelul salariului de bază.
Dispoziţiile art. 1 din actele administrative atacate de către reclamanţi precizează că
majorarea salarială se realizează la nivelul salariului de bază.
Începând cu data de 1 ianuarie 2010 în conformitate cu dispoziţiile Legii 330/2009
noul salariu de bază a fost cel corespunzător lunii decembrie 2009 la care s-au adăugat
sporurile, sporuri ce au fost introduse în structura salariului de bază. Odată intrată în vigoare
Legea 293/2015 era obligatoriu ca majorarea de 25% să fie aplicată la cuantumul brut al
salariului de bază aferent lunii iunie 2015.
Văzând dispoziţia legală mai sus arătată şi coroborând dispoziţiile art.1 pct.1 alin.5^5
cu alin. (5) indice 6, alin. (5) indice 7 şi alin. (13) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015 este evident că pentru personalul Direcţiilor
de Sănătate Publică, majorarea de 25% se aplică la cuantumul brut al salariilor de bază
aferente lunii iunie 2015.
În drept, pârâta şi-a întemeiat întâmpinarea pe dispoziţiile art. 205 - 208 Cod
procedură Civilă, Legea nr. 293/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru
modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din
fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.
Prin întâmpinare pârâtul intimat Ministerul Sănătăţii solicită respingerea apelului ca
fiind netemeinic şi nelegal, menţinerea celor dispuse prin sentinţa civila apelată cu privire la
admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Sănătăţii, învederând în
esenţă că persoana juridică, în calitate de angajator, în prezenta cauza, este Direcţia de
Sănătate Publică a Judeţului Caraş-Severin, care a încheiat câte un contract individual de
muncă cu fiecare reclamant, contract care a dat naştere atât la drepturi cât şi la obligaţii din
partea ambelor părţi contractuale.
25
Examinând apelurile declarate de reclamanţi prin prisma motivelor invocate, precum
şi a actelor de procedură efectuate în faţa instanţei de fond, cu aplicarea corespunzătoare a
prevederilor 466 şi următoarele C. pr. civ., Curtea reţine următoarele:
În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 293/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 35/2015
pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014, privind salarizarea personalului plătit
din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice,
pentru personalul Direcţiilor de Sănătate publică, începând cu data de 1 decembrie 2015, prin
dispoziţiile emise de angajator majorarea cu 25% a salariului de bază s-a aplicat la cuantumul
brut al salariilor de bază aferente lunii iunie 2015. Reclamanţii angajaţi ai Direcţiei de
Sănătate Publică Caraş-Severin au arătat că solicită modificarea dispoziţiilor întrucât
majorarea cu 25% s-a aplicat doar la salariul de baza, nu şi la sporul pentru condiţii de muncă
deosebite.
În esenţă, reclamanţii şi-au argumentat cererea prin faptul că sporul în cauză formează
împreună cu salariul de bază noţiunea de salariu de bază brut astfel cum este definit de legile
salarizării, situaţie în carele sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (55) din O.U.G. nr. 35/2015.
Un alt argument a fost acela că fiind unităţi sanitare aflate în subordinea sau coordonarea
ministerelor, astfel cum sunt definite de art.1 alin.57 din OUG nr.83/2014, le sunt aplicabile
cumulat dispoziţiile art. 1 alin. (55) şi (5
6) din O.U.G. nr. 83/2014.
Potrivit art. 1 alin. (55) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 293/2015
începând cu data de 1 decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor de
funcţie/salariilor de funcţie/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul din
sistemul public sanitar, precum şi personalul din cadrul Institutului Naţional de Expertiză
Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă şi al serviciilor teritoriale de expertiză
medicală aflate în subordinea caselor teritoriale de pensii se majorează cu 25% faţă de nivelul
acordat pentru luna septembrie 2015.
Legal a reţinut prima instanţă că este neîntemeiată susţinerea reclamanţilor că prin
sintagma „cuantumul brut al salariilor de bază” se înţelege salariul de încadrare şi sporurile
aferente activităţii.
Dacă ne referim la sistemul bugetar, atunci Curtea reţine că scopul noilor sisteme de
salarizare prevăzute prin Legea nr. 330/2009 şi Legea nr. 284/2010 a fost simplificarea, prin
eliminarea sporurilor, astfel încât salariul să fie constituit din cât mai puţine elemente. Se mai
reține că începând cu data de 1 ianuarie 2011 salarizarea personalului bugetar se face în
conformitate cu dispozițiile Legii nr. 285/28.12.2010 privind salarizarea în anul 2011 a
personalului plătit din fonduri publice. Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010
cuantumul brut al salariilor de bază, al indemnizațiilor de încadrare se va stabili în anul 2011
ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție
sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010. Prin
urmare, se constată că în salariul de bază respectiv indemnizația de încadrare se includ
sporurile, care potrivit Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului
plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază,
respectiv din indemnizația de încadrare brută lunară, sporuri care nu s-au mai acordat separat
într-un procent diferențiat.
26
De asemenea, noţiunea de salariu brut a fost definită prin art. 12 din Legea-cadru nr.
284/2010 unde se arată că acesta cuprinde salariul de bază (astfel cum a fost el reconfigurat
prin Legea nr. 330/2009), sporurile, precum şi alte elemente ale sistemului de salarizare.
Cu privire la sporul din litigiu, Curtea reține că sporul pentru condiţii de muncă este un
spor care se calculează prin aplicarea cotei procentuale asupra salariului de bază (art. 14 din
Ordinul MS nr. 547/26.05.2010 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea sporurilor
la salariile de bază, în conformitate cu prevederile notei din anexa nr. II la Legea-cadru
nr.330/2009).
Prin urmare, acest spor nu constituie o parte a indemnizației/ salariului de bază, la care
să se calculeze procentual alte sporuri prevăzute de lege ci, este un adaos salarial pentru
compensarea corespunzătoare a unor condiții de muncă în considerarea cărora este acordat.
În consecinţă, majorarea cu 25% aplicată la cuantumul brut al salariilor în condiţiile
art. 1 alin. (55) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 293/2015 nu are în vedere
sporurile care se acordă separat ci, doar sporurile care s-au introdus în noul salariu de bază
conform Legii nr.330/2009. Că este aşa, rezultă şi din regimul diferenţiat al acestora, regim
reglementat prin art. 1 alin. (56) din O.U.G. nr. 83/2014 potrivit căruia cuantumul sporurilor,
indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac
parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută
de încadrare de care beneficiază personalul din cadrul sistemului public sanitar şi personalul
din cadrul Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă şi
al serviciilor teritoriale de expertiză medicală aflate în subordinea caselor teritoriale de pensii,
se majorează potrivit alin. (55) în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în
aceleaşi condiţii.
Deşi, reclamanţii au susţinut în subsidiar că le sunt aplicabile aceste dispoziţii fiind
unităţi sanitare aflate în subordinea sau coordonarea ministerelor, astfel cum sunt definite de
art. 1 alin. (57) din O.U.G. nr. 83/2014, Curtea constată că nici această susţinere nu este
întemeiată.
Astfel, norma prevăzută de art. 1 alin. (57) din ordonanţa de urgenţă, defineşte sfera
personalului din sistemul public sanitar indicând trei categorii de personal:
1. personal din unităţile sanitare publice cu şi fără paturi, centrele de diagnostic şi
tratament, centrele medicale, centrele de sănătate, centrele de sănătate multifuncţionale,
unităţile specializate de urgenţă şi transport sanitar publice, inclusiv unităţile sanitare aflate în
subordinea sau coordonarea ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie;
2. personalul din cabinetele medicale şi de medicină dentară, de unitate, ale
Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Afacerilor Interne, precum şi ale Serviciului
Român de Informaţii;
3.personalul din reţeaua de medicină şcolară şi universitară, preşcolară şi
antepreşcolară, asistenţă medicală comunitară, precum şi din alte unităţi sanitare şi medico-
sociale publice, inclusiv personalul din unităţile nominalizate în anexa nr. 2 la Hotărârea
Guvernului nr. 144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu
modificările şi completările ulterioare, finanţate integral de la bugetul de stat şi din venituri
proprii şi subvenţii de la bugetul de stat, aflate în subordinea sau coordonarea Ministerului
Sănătăţii.
27
De dispoziţiile cumulate ale art. 1 alin. (55) şi (5
6) din O.U.G. nr. 83/2014 modificată
prin Legea nr. 293/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 beneficiază personalul indicat
în alin. (58), (5
9), (5
10) şi nu întreg personalului sanitar definit de alin. (5
7) al art. 1. Astfel,
legiuitorul a reglementat situaţia particulară a aplicării cumulate ale dispoziţiilor indicate
numai în situaţia unei părţi din personalul sanitar. Că este aşa rezultă din împrejurarea că
personalul indicat în alin. (58), (5
9), (5
10) se regăseşte definiţia dată de alin. (5
7) al art.1.
Or, situaţia particulară a reclamanţilor este reglementată nu în categoria de personal
avută în vedere de teza a I-a din alin. (57) al art.1 (unităţile sanitare aflate în subordinea sau
coordonarea ministerelor şi instituţiilor cu reţea sanitară proprie) cum greşit susţin apelanţii ci,
în teza a III-a personalul din unităţile nominalizate în anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr.
144/2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii. Astfel, potrivit anexei nr.
2 la H.G. nr. 144/2010 lit. A, pct. I subpunctul 1 direcţiile de sănătate publică judeţene sunt
unităţi cu personalitate juridică aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea
Ministerului Sănătăţii, nefiind însă unităţi sanitare. Or, pentru categoria de personal avută în
vedere de teza a III-a, beneficiar al dispoziţiile cumulate ale art. 1 alin. (55) şi (5
6), în sensul
majorării atât a salariului de bază cât şi a cuantumului sporurilor ce fac parte din salariul brut,
este doar personalul din reţeaua de medicină şcolară şi universitară, preşcolară şi
antepreşcolară, asistenţă medicală comunitară, precum şi din alte unităţi sanitare şi medico-
sociale publice, aspect ce rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (510
). În consecinţă, personalul din
unităţile nominalizate în anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 144/2010 privind organizarea
şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, finanţate
integral de la bugetul de stat şi din venituri proprii şi subvenţii de la bugetul de stat, aflate în
subordinea sau coordonarea Ministerului Sănătăţii nu poate beneficia decât de majorarea
salariului de bază astfel cum este prevăzut de art. 1 alin. (55). Alin.13 al art.1 instituie doar o
excepţie de la art. 1 alin. (55) în sensul că majorarea se aplică la cuantumul brut al salariilor de
bază aferente lunii iunie 2015 şi nu faţă de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015 cum
este stabilit ca regulă generală pentru celelalte categorii de personal sanitar.
Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 480 alin. (1) Cod de procedură civilă, Curtea
constatând că hotărârea primei instanţe de fond respectă cerinţele de legalitate şi temeinicie, a
respins apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 2914 pronunţată la data de 6
decembrie 2016 de către Tribunalul Caraş Severin în dosarul cu nr. x/115/2016, luând
totodată act de împrejurarea că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată în calea de atac a
apelului.
9. Contracte individuale de muncă pe perioadă determinată. Caracterul abuziv
al încheierii succesive pe o perioadă îndelungată de timp a raporturilor de muncă pe
perioadă determinată. Sancţiunea aplicabilă
Legea nr. 53/2003: art. 82 şi următoarele
O.G. nr. 42/2004: art. 19 alin. (3), alin. (4) şi alin. (5)
28
Din interpretarea gramaticală a textului art. 19 alin. (5) din O.G. nr. 42/2004, rezultă
că raporturile de muncă încheiate pe perioadă determinată pot fi prelungite peste durata
maximă, dacă persistă condiţiile cu caracter excepţional care au determinat încheierea lor,
până la încheierea unor noi contracte pe perioadă nedeterminată pentru posturile ce vor fi
ocupate prin concurs, în condiţiile legii. Astfel, măsura încheierii unor contracte individuale
de muncă pe perioadă determinată nu poate fi perpetuă, ci, dimpotrivă, de natură să satisfacă
o nevoie de forţă de muncă cu caracter temporar, derivată din diverse activităţi de inspecţie
şi control sanitar-veterinar, de consultanţă în domeniu: acţiuni de dezinfecţie, dezinsecţie,
deratizare, examene şi lucrări de laborator, etc. Toate aceste operaţiuni trebuie să aibă, în
esenţă, un caracter temporar şi excepţional pentru a justifica încheierea, în mod repetat şi
peste durata limită prevăzută de norma generală, a unor raporturi de muncă pe perioadă
determinată. Menţinerea unor raporturi de muncă pe perioadă determinată într-un interval
de timp foarte lung, ce depăşeşte zece ani de zile, prin prelungirea succesivă a contractelor
individuale de muncă, demonstrează că, activităţile specifice au avut caracter permanent şi
ar fi impus, cu necesitate, ocuparea respectivelor posturi în mod definitiv, prin organizarea
unor concursuri, conform prevederilor legale.
(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 339 din 12 aprilie 2017,
rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)
Prin Sentinţa civilă nr. 2824/PI din data 17.11.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş
în dosarul nr. 3006/30/2016 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată
formulată de reclamanții A…, B…, C…, D…, E…, prin Sindicatul Liber al Personalului
Sanitar Veterinar Timiş, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru
Siguranţa Alimentelor Timiş, ce a avut ca obiect constatarea modificării raporturilor
individuale de muncă existente intre părţi, în sensul calificării contractelor individuale de
muncă aflate în derulare, ca fiind încheiate pe perioadă nedeterminată, începând cu data la
care a expirat termenul limită prevăzut de lege în care se puteau încheia astfel de contracte pe
perioadă nedeterminată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a analizat în prealabil excepţiile invocate
în cauză, reţinând, în ceea ce priveşte excepţia tardivității cererii de chemare în judecata
invocată de către pârâtă, că, raportat la prevederile art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul Muncii,
în speţă este vorba de o acțiune în constatare şi nu de o acțiune privind contestarea unei
decizii unilaterale a angajatorului. Constatarea raportului de muncă ca fiind unul pe perioadă
„nedeterminată” fiind consecința nulității clauzei care prevede că reclamanții sunt încadrați
pe perioadă „determinată”, motiv pentru care acțiunea reclamanților poate fi formulată pe
toată durata existentei contractului individual de muncă.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a reţinut că reclamanții sunt angajații pârâtei Direcția
Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Timiș cu contracte individuale de muncă
încheiate pe perioadă determinată prelungite succesiv prin decizii respectiv acte adiționale la
contractul individual de muncă, conform înscrisurilor de la filele 31 - 92 din dosar, contracte
ce se află în derulare şi în prezent.
29
Prin cererea introductivă, reclamanții solicită să se constate că raporturile de muncă ale
acestora cu instituția pârâtă au devenit raporturi de muncă pe durată nedeterminată şi, în
consecință, să fie obligată pârâta la încheierea cu fiecare reclamant a câte unui act adițional la
contractul individual de muncă, în vigoare, pe durata nedeterminată.
Conform art. 83 lit. h) din Codul muncii contractul individual de muncă poate fi
încheiat pe o durata determinată şi „în alte cazuri prevăzute expres de legi speciale ori pentru
desfășurarea unor lucrări, proiecte sau programe”.
Potrivit art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-
veterinare şi pentru siguranța alimentelor, aprobata cu modificări şi completări prin Legea nr.
215/2007 „controlul oficial prevăzut la alin. (1) şi (2), activitățile desfășurate în laboratoarele
sanitar-veterinare şi pentru siguranța alimentelor, precum şi alte activităţi desfășurate în
condițiile art. 48 alin. (5) se asigură de personal de specialitate angajat în baza unui contract
individual de muncă pe perioadă determinată, încheiat în condițiile legii, cu direcțiile sanitar-
veterinare şi pentru siguranța alimentelor județene, respectiv a municipiului București, în baza
tarifelor stabilite conform art. 48”.
Respectiva ordonanța reprezintă actul normativ special în baza căruia reclamanții îşi
desfăşoară întreaga activitatea.
Prin Decizia nr. 962/12.03.2014 pronunțată în dosar nr. x/3/2011/a1, decizie general
obligatorie, Înalta Curte de Casație şi Justiție a statuat în sensul: „înlăturarea de la aplicare a
legii generale ori de cate ori există o dispoziție specială intr-o materie dată, nu trebuie sa fie
expresă, fiind de la sine înțeleasă, întrucât este consecința directă a principiului specialia
generalibus derogant”.
Din coroborarea celor două texte de lege rezultă fără urmă de tăgadă că, contractele
individuale de muncă ale reclamanților, încheiate pe perioadă determinată, au fost prelungite
în condițiile legii, prin acte adiționale la contractul individual de muncă, încadrându-se în
situațiile de excepție prevăzute de art. 83 lit. h) din Codul muncii raportat la dispozițiile art.
19 alin. (4) din O.G. nr. 42/2004 care prevede în mod expres că, „contractele individuale de
muncă prevăzute la alin. (3), încheiate pe perioada maximă prevăzută de legislația în vigoare,
pot fi prelungite ulterior, cu acordul parților, atât timp cât există condițiile care au stat la baza
încheierii acestora, în măsura asigurării resurselor financiare prevăzute în acest sens, până la
încheierea unor noi contracte individuale de muncă, în urma organizării concursurilor, în
condițiile legii”.
Astfel, potrivit textelor de lege supraexpuse, pârâta în mod legal a încheiat cu
reclamanții contracte individuale de muncă pe perioada determinată, având în vedere
specificul meseriei, contracte pe care le-a prelungit ulterior prin acte adiționale, prin acordul
părţilor, constatându-se că există condițiile care au stat la baza încheierii acestora.
Susținerile reclamanților privind caracterul permanent al activității desfășurate nu pot
fi reținute de către instanță raportat la dispozițiile art. 19 alin. (3) şi (4) din O.G. nr. 42/2004,
dat fiind caracterul determinat al contractului individual de muncă încheiat intre părţi,
prelungit prin acte adiționale pe perioadă determinată.
Chiar dacă s-ar reţine caracterul permanent al activității desfășurate de către
reclamanți, consecința imediată ar fi transformarea posturilor ocupate de către reclamanți în
posturi pe perioadă nedeterminată şi ocuparea acestora prin concurs. În concluzie, activitățile
30
prestate de reclamanți nu pot fi exercitate decât în baza unor contracte individuale de munca
încheiate pe perioadă determinată dat fiind şi strategia de personal a instituției pârâte care este
flexibilă fiind adaptabilă volumului de prestări de servicii la un anumit moment.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel in termenul legal reclamanţii-apelanţi A…,
B…, C..., D…, E…, Sindicatul Liber al Personalului Sanitar Veterinar Timiş, solicitând
schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată
în faţa primei instanţe de fond.
Sintetizând motivele de apel ale reclamanţilor, Curtea reţine că acestea au vizat în
esenţă caracterul netemeinic şi nelegal al sentinţei atacate.
S-a arătat că în mod nelegal s-a considerat prin sentinţa atacată că prelungirea
contractelor individuale de muncă ale apelanților-reclamanți, încheiate pe perioada
determinată, s-a dispus conform prevederilor legale ale O.G. nr. 42/2004 şi ale Codului
muncii.
Contractul individual de muncă poate fi încheiat pe o durată determinată în cazuri
prevăzute expres de legi speciale, însă dispoziţiile speciale ale O.G. nr. 42/2004 arată la art.
19 alin. (3) că „activităţile desfăşurate în laboratoarele sanitar-veterinare şi pentru siguranţa
alimentelor ...se asigură de personal de specialitate angajat în baza unui contract individual de
muncă pe perioadă determinată, încheiat, în condiţiile legii".
În realitate, nulitatea clauzei referitoare la durata contractului se justifică prin
încălcarea de către pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Timiş a
dispoziţiilor art. 84, coroborat cu art. 82 din Legea nr. 53/2003, care prevedeau încheierea a
cel mult trei contracte individuale de muncă pe perioadă determinată, fără a se putea depăşi o
durată totală de 24 de luni, dar şi a prevederilor art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 42/2004, care se
referă la posibilitatea încheierii unor contracte individuale de muncă, doar în condiţiile legii,
adică în acord cu prevederile în materie ale Codului muncii.
Mai mult decât atât, intimata-pârâta a încălcat şi dispoziţiile prevăzute de art. 19 alin
(4). În cazul reclamanţilor, la baza încheierii contractelor de muncă pe perioadă determinată
nu au stat anumite condiţii obiective, aşa cum prevede legea, aspect ce se poate constata din
cuprinsul actelor adiţionale prin care s-au prelungit în mod constant contractele de muncă.
Au mai susţinut reclamanţii apelanţi că dispoziţiile speciale de mai sus au fost
încălcate şi prin prisma momentului limită până la care se pot prelungi contractele pe perioadă
determinată, legea specială stabilind că aceste prelungiri pot avea loc „până la încheierea unor
noi contracte”, iar în cazul apelanților-reclamanți, în anul 2015 s-au încheiat noi contracte cu
fiecare dintre aceştia.
Astfel, prin modul în care intimata-pârâta a înţeles să deruleze raportul juridic de
dreptul muncii existent, a încălcat în mod vădit principiul securităţii şi stabilităţii raporturilor
juridice, având în vedere că a dat naştere unei stări de continuă incertitudine cu privire la
existenţa unui loc de muncă, iar mai mult decât atât, acest aspect ii prejudiciază în mod direct
pe apelanții-reclamanți întrucât ei au fost şi sunt în imposibilitatea de a contracta un credit
bancar, de a beneficia de o asigurare de viaţă, sau pensie privată în condiţii
normale/avantajoase astfel cum beneficiază orice angajat pe o perioada nedeterminată.
Intimata-pârâtă prin prelungirile contractelor de muncă cu depăşirea duratei
determinate de 24 luni/respectiv 18 luni, precum şi prin încheierea unui număr mare de
31
contracte succesive pe perioadă determinată, a încălcat dispoziţiile legale exprese şi totodată
scopul legii, acela ca angajatorul sa nu abuzeze de utilizarea contractului pe perioadă
determinată.
Reclamanţii subliniază că art. 12 alin. (1) în Codul muncii instituie principiul duratei
nedeterminate a contractului individual de muncă, iar contractul individual de muncă pe
durată determinată prevăzut în art. 80 din Codul muncii (în forma în vigoare înainte de
republicare) constituie doar excepţia de la regulă.
Astfel, aliniatele (3), (4) şi (5) reglementează durata maximă în care poate fi utilizată o
astfel de formă de derulare a raporturilor de muncă, cu trimitere la termenul de 24 de luni
prevăzut de art. 82, tocmai pentru a păstra caracterul de excepţie al instituţiei şi a proteja
stabilitatea locului de muncă pentru angajat prin încheierea cu precădere de contracte
individuale de muncă pe durată nedeterminată.
Având în vedere că până în prezent au avut loc o serie de prelungiri ale raportului de
muncă ce confirmă caracterul simulat al deciziilor/contractelor de muncă pe durată
determinată, în realitate fiind vorba de un raport de muncă pe durată nedeterminată, şi s-a
depăşit durata maximă de 24 luni, raportul de muncă de mai sus a devenit un raport de muncă
pe durată determinată, clauzele care prevăd contrariul fiind lovite de nulitate.
Contrar susţinerii pârâtei, faptul reclamanţii au semnat actele adiţionale din data de
22.12.2015, prin care s-au prelungit contractele de muncă, nu înlătură nelegalitatea clauzei
prin care se stabileşte „durata determinată”, nelegalitatea fiind consecinţa încălcării
dispoziţiilor legale exprese şi nu a faptului că ar fi avut loc o modificare unilaterală a
contractelor, cum sugerează pârâta.
Instanţa de fond în mod neîntemeiat a reţinut că activităţile prestate de apelanții-
reclamanți nu pot fi exercitate decât în baza unor contracte individuale de muncă încheiate pe
perioadă determinată, întrucât caracterul acestora nu este unul permanent, încheierea a mai
mult de trei contracte de muncă în condiţiile arătate conduce la concluzia unei nevoi
permanente a unităţii intimate de un post de tipul celui ocupat de apelanţi printr-un contract
individual de muncă pe durată determinată, rezultând, prin urmare, o veritabilă simulare al
caracterului temporar al acestei nevoi şi menţinerea nelegală a raporturilor de muncă sub
spectrul precarităţii.
Această permanentizare trebuie analizată şi prin prisma Ordinului nr. 64/2007 - şi
ulterior a Ordinelor nr. 113/2008, nr. 111/2011 şi nr. 112/2011 emise de Autoritatea Naţională
Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor în implementarea prevederilor
Regulamentului European şi al Consiliului nr. 882/2004/CE privind controalele oficiale
efectuate pentru a se asigura verificarea conformităţii cu legislaţia privind hrana pentru
animale şi cea privind alimentele şi cu regulile de sănătate şi de protecţie a animalelor, care au
creat structuri şi au determinat efectuarea unor activităţi cu caracter permanent, activităţi de
asistenţă, inspecţie şi control sanitar veterinar de stat.
În drept, apelul reclamanţilor a fost fundamentat pe prevederile art. 466 şi urm. din
Codul de procedură civilă.
Pârâta-intimată Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Timiş a
formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului promovat de reclamant
deoarece instanţa de fond a reţinut in mod corect incidenţa dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din
32
O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa
alimentelor, aprobată prin Legea nr. 215/2004, care reprezintă actul normativ special,
derogatoriu de la dispoziţiile Codului muncii: Contractele individuale de muncă ale
reclamanţilor, încheiate pe perioadă determinată, au fost prelungite în condiţiile legii, prin
acte adiţionale la contractul individual de muncă, încadrându-se în situaţiile de excepţie
prevăzute de art. 83 lit. h) din Codul muncii, raportat la dispoziţiile art. 19 alin. (4) din O.G.
nr. 42/2004.
În opinia pârâtei, cadrul legal în materie permite încadrarea personalului contractual,
pentru efectuarea analizelor şi examenelor de laborator, doar prin contracte individuale de
muncă pe durată determinată, această durată fiind permisă în temeiul legislaţiei speciale
reprezentate de O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru
siguranţa alimentelor, aprobată prin Legea nr. 215/2004, cu modificările ulterioare, în virtutea
principiului specialia generalibus derogant.
Referitor la caracterul activităţilor desfăşurate de către reclamanţi, instanţa de fond a
reţinut în mod corect că susţinerile reclamanţilor privind caracterul permanent al activităţii
desfăşurate nu pot fi reţinute raportat la dispoziţiile art. 19 alin. (3) şi (4) din O.G. nr.
42/2004, dat fiind caracterul determinat al contractului individual de muncă încheiat între
părţi, prelungit prin acte adiţionale pe perioadă determinată şi că activităţile prestate de
reclamanţi nu pot fi exercitate decât în baza unor contracte individuale de muncă încheiate pe
perioadă determinată dat fiind şi strategia de personal a instituţiei pârâte care este flexibilă
fiind adaptabilă volumului de prestări servicii la un anumit moment.
În privinţa reclamantei A…, s-a arătat că acesta este într-o situaţie particulară
deoarece, acesta desfăşoară control oficial sanitar veterinar în conformitate cu Ordinul nr.
64/2007 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind organizarea şi desfăşurarea
activităţii de control oficial sanitar-veterinar efectuat de către personalul de specialitate în
unităţile care produc alimente de origine animală, cu modificările şi completările ulterioare
(..). Coroborând aceste prevederi cu dispoziţiile art. 6 din Ordinul nr. 64/2007, rezultă implicit
că nici contractele individuale de muncă ale personalului pârâtei nu pot avea decât o durată
determinată, în funcţie de unităţile supuse controlului şi de contractele încheiate cu aceste
unităţi.
Ca atare, O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru
siguranţa alimentelor, aprobată prin Legea nr. 215/2004, cu modificările ulterioare şi Ordinul
nr. 64/2007, cu modificările ulterioare reprezintă legislaţia specială care justifică încheierea
contractelor individuale de muncă pe durată determinată, acestea ţinând de specificitatea
activităţilor desfăşurate de personalul încadrat pentru efectuarea analizelor şi examenelor de
laborator, respectiv pentru efectuarea controlului oficial sanitar veterinar.
În fine, intimata pârâtă face referire la practica judiciară în materie, menţionând că,
prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile s-a reţinut caracterul derogatoriu al O.G.
42/2004 privind organizarea activităţii veterinare aprobată prin Legea 215/27.05.2004 şi s-a
reţinut că angajatorul este beneficiarul unei reglementări speciale prin care legiuitorul îi
conferă posibilitatea de a încadra personal respectiv în calitate de medici veterinari pe
perioadă determinată, compatibilă cu specificul muncii desfăşurate.
33
În drept, în susţinerea întâmpinării au fost invocate dispoziţiile art. 471 alin. (5), 480,
art. 205 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, nerepublicată, art.
275 din Codul muncii – Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru
siguranţa alimentelor, aprobată prin Legea nr. 215/2004, cu modificările ulterioare, art. 216
din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare, Ordinul nr.
64/2007 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind organizarea şi desfăşurarea
activităţii de control oficial sanitar-veterinar efectuat de către personalul de specialitate în
unităţile care produc alimente de origine animală, cu modificările şi completările ulterioare.
În apel au fost depuse următoarele înscrisuri: Contract nr. 348/28.10.2014 pentru
asigurarea controlului oficial sanitar veterinar, acte adiţionale ale unor contracte pentru
asigurarea controlului oficial sanitar veterinar, încheiate cu diferite persoane juridice,
Notificări emise de pârâtă, Hotărârea Curţii Europene de Justiţie în Cauza Bianca Kucuk
împotriva Land Nordrhein-Westfalen, Directiva nr. 1999/70/CE/28 iunie 1999, privind
acordul cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat intre CES, UNICE şi CEEP,
toate în copie.
La solicitarea expresă a instanţei de apel, pârâta a depus la dosar şi ultimele acte
adiţionale prin care raporturile de muncă dintre părţi pe perioadă determinată s-au prelungit
ulterior datei de 31.12.2016, respectiv Actele Adiţionale nr. 2/29.12.2016 încheiat de pârâtă
cu reclamanţii apelanţi, prin care s-au prelungit contractele individuale de muncă ale acestora
până la data de 31.12.2017, depuse de asemenea in copii.
Analizând apelul reclamanţilor prin prisma motivelor invocate,a actelor de procedură
efectuate în faţa primei instanţe, a înscrisurilor depuse in apel, cu aplicarea corespunzătoare a
prevederilor art. 466 şi urm. C. pr. civ., Curtea reţine următoarele:
Aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, reclamanții sunt angajații pârâtei Direcția
Sanitară Veterinară şi pentru Siguranța Alimentelor Timiș, cu contracte individuale de muncă
succesive, decizii şi acte adiţionale la acestea, încheiate pe perioadă determinată în temeiul
prevederilor art. 81 lit. b) din Codul muncii şi art. 19 alin. (4) din O.G. nr. 42/2004.
Astfel, din înscrisurile depuse la dosar de către reclamanţi, reprezentate de carnetele de
muncă, contractele şi actele adiţionale încheiate cu pârâta, a rezultat că raporturile individuale
de muncă ale pârâtei cu reclamanta A… s-au născut încă din data de 01.01.2002 şi, cu toate că
au fost încheiate mai multe contracte individuale de muncă pe perioadă determinată,
prelungite prin acte adiţionale, activitatea sa efectivă pe postul de medic veterinar în cadrul
Direcţiei Sanitar Veterinare şi Pentru Siguranţa Alimentelor Timiş nu a fost întreruptă până în
prezent, cu excepţia cazurilor de suspendare de drept la care face referire art. 51 din Codul
muncii.
Reclamantul B… a lucrat la pârâtă ca tehnician veterinar, respectiv ca asistent
veterinar şi inginer gradul II cu contract de muncă pe perioadă determinată prelungit succesiv,
începând cu data de 01.12.2002 şi până in prezent.
În privinţa reclamantei C…, la dosarul primei instanţe se află mai multe decizii ale
pârâtei care confirmă susţinerile acesteia din acţiunea principală, potrivit cărora este angajata
pârâtei încă din data de 05.02.2005, prin contracte individuale de muncă şi acte adiţionale
încheiate succesiv, fără ca activitatea sa pe postul de inginer să fi fost întreruptă efectiv.
34
Tot astfel, reclamanta D… este încadrată în serviciul pârâtei începând cu data de
31.12.2002 pe durată determinată, pe postul de tehnician, raporturile de muncă fiindu-i
prelungite succesiv şi fără întrerupere pe toată această durată.
În fine, potrivit înscrisurilor depuse la dosar in primă instanţă, reclamanta E…
lucrează la pârâtă ca medic veterinar încă din data de 01.02.2008, activitatea sa, de asemenea
neîntreruptă în cadrul Direcţiei, având la bază mai multe contracte individuale de muncă şi
acte adiţionale la acestea prin care durata iniţială a CIM a fost prelungită în mod repetat.
De menţionat este şi faptul că, prin poziţia procesuală exprimată în ambele faze
procesuale, pârâta nu contestă modalitatea de derulare a raporturilor de muncă pe care le-a
avut cu reclamanţii şi nici prelungirea succesivă a contractelor de muncă pe perioadă
determinată, apărările sale fiind esenţialmente bazate pe incidenţa în cauză a normei speciale
derogatorii de la Codul muncii, reprezentată de O.G. nr. 42/2004, care, în opinia sa, îi conferă
facultatea de a dispune în timp nelimitat prelungirea raporturilor de muncă pe perioadă
determinată ale reclamanţilor.
Faţă de aceste apărări, precum şi în considerarea aspectelor de drept susţinute de
reclamanţi în apelul supus analizei, Curtea apreciază că, pentru soluţionarea corectă a
litigiului, are mai întâi de stabilit raportul existent între prevederile art. 82 şi următoarele din
Codul muncii, pe de-o parte, şi prevederile O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii
veterinare, în ce priveşte limita de timp în care se pot încheia contracte de muncă pe o
perioadă determinată şi numărul maxim de contracte de acest gen care pot fi încheiate
succesiv cu acelaşi salariat.
În acest sens, Curtea apreciază că este corect raţionamentul primei instanţe, potrivit
căruia prevederile art. 19 alin. (4) din O.G. nr. 42/2004 au caracter derogatoriu de la normele
generale ale art. 82 alin. (5), respectiv art. 84 alin. (1), referitoare la numărul maxim de
contracte de acest fel care pot fi încheiate succesiv şi la durata totală maximă a acestora.
Este necesar a se menţiona că textul art. 19 alin. (4) din O.G. nr. 42/2004 are
următorul conţinut „Contractele individuale de muncă prevăzute la alin. (3), încheiate pe
perioada maximă prevăzută de legislaţia în vigoare, pot fi prelungite ulterior, cu acordul
părţilor, atât timp cât există condiţiile care au stat la baza încheierii acestora, în măsura
asigurării resurselor financiare prevăzute în acest sens, până la încheierea unor noi contracte
individuale de muncă, în urma organizării concursurilor, în condiţiile legii.” Or, la momentul
intrării in vigoare a acestei norme legale, durata maximă prevăzută de legislaţia în vigoare
pentru care se puteau încheia unul sau multe asemenea acte succesive, reglementată de art. 82
alin. (1) din Codul muncii (în varianta vigoare în anul 2004), era de 18 luni.
Se observă cu destulă uşurinţă că, prin posibilitatea prelungirii duratei acestor
contracte, inserată în conţinutul art. 19 alin. (4) din O.G. nr. 42/2004, peste perioada maximă
prevăzută de legislaţia în vigoare, legiuitorul a înţeles să deroge de la prevederile Codului
muncii, care impuneau o limită maximă în care se puteau încheia unul sau mai multe astfel de
acte, iar caracterul de normă specială derogatorie a fost păstrat chiar daca dispoziţiile generale
in materie au suferit mai multe modificări in timp.
Însă, deşi sub aspectul duratei pentru care pot fi încheiate mai multe contracte
individuale de muncă, textul art. 19 alin. (4) din Ordonanţa ante-menţionată este derogatoriu
de la regulile de drept comun în materia legislaţiei muncii, nici în reglementarea O.G. nr.
35
42/2004 contractul individual de muncă încheiat pe perioadă determinată nu îşi pierde
caracterul excepţional consacrat în mod expres de art. 82 alin. (1) din Codul muncii.
Aşa cum corect au amintit reclamanţii în conţinutul prezentului apel, art. 12 alin. (1)
din Codul muncii instituie principiul duratei nedeterminate a contractului individual de
muncă, iar contractul individual de muncă pe durată determinată prevăzut în art. 82 din Codul
muncii constituie doar excepţia de la regulă, pentru situaţii exhaustiv delimitate prin art. 83
din acelaşi cod.
Or, din interpretarea gramaticală a textului art. 19 alin. (5) din O.G. nr. 42/2004,
rezultă că raporturile de muncă încheiate pe perioadă determinată pot fi prelungite peste
durata maximă, dacă persistă condiţiile (cu caracter excepţional care au determinat încheierea
lor), până la încheierea unor noi contracte (pe perioadă nedeterminată), ce vor fi ocupate prin
concurs, în condiţiile legii. Aceasta înseamnă că măsura încheierii unor contracte individuale
de muncă pe perioadă determinată nu poate fi perpetuă ci, dimpotrivă, de natură să satisfacă o
nevoie de forţă de muncă ce are caracter temporar şi derivă din diverse activităţi de inspecţie
şi control sanitar-veterinar, de consultanţă în domeniu: acţiuni de dezinfecţie, dezinsecţie,
deratizare, examene şi lucrări de laborator, etc. Toate aceste operaţiuni trebuie să aibă în
esenţă un caracter temporar şi excepţional, pentru a justifica încheierea, în mod repetat şi
peste durata limită prevăzută de norma generală, a unor raporturi de muncă pe perioadă
determinată, condiţie care nu a fost dovedită în cazul concret al speţei de faţă.
Dimpotrivă, menţinerea reclamanţilor în raporturi de muncă pe perioadă determinată
într-un interval de timp record ce depăşeşte zece, chiar cincisprezece ani de zile, prin
prelungirea succesivă a contractelor individuale de muncă, demonstrează cu evidenţă că
activităţile specifice la care s-a făcut referire mai sus au avut caracter permanent şi ar fi impus
cu necesitate ocuparea respectivelor posturi în mod definitiv, prin organizarea unor
concursuri, conform prevederilor legale.
Este adevărat că, potrivit art. 8 alin. (2) din Anexa I la Ordinul nr. 64/2007, pentru
aprobarea Normei sanitare veterinare privind organizarea şi desfăşurarea activităţii de control
oficial sanitar-veterinar efectuat de către personalul de specialitate în unităţile care produc
alimente de origine animală, personalul de specialitate necesar pentru efectuarea controlului
oficial sanitar-veterinar, se angajează prin contract de muncă încheiat pe perioadă
determinată. Însă textul indicat de pârâtă este conţinut printr-un act administrativ ce nu poate
fi interpretat decât în consens cu actul normativ care constituie cadru general al activităţii
sanitar veterinare şi care are o forţă juridică superioară, respectiv O.G. nr. 42/2007. In plus,
chiar textul indicat de pârâtă face referire la condiţiile legii, aşa încât actul administrativ nu
poate excede cadrului legislativ specific şi, cu atât mai puţin, reglementărilor de drept
comunitar incidente, aşa cum se va explica mai jos.
În strânsă legătură cu aspectele de mai sus, Curtea aminteşte că, drept consecinţă a
aderării României la Uniunea Europeană, dreptul comunitar a devenit parte integrantă a
legislaţiei naţionale, iar unul din principiile care definesc relaţia dintre cele două ordini
juridice este cel potrivit căruia dreptul naţional trebuie interpretat în lumina directivelor
europene, astfel cum au fost interpretate de Curtea Europeană de Justiţie (Cauza 14/83,Sabine
von Colson and Elisabeth Kamann contra Land Norrdrhein-Westfalen).
36
Astfel, instanţa de apel va reţine că este datoare să ia în considerare exigenţele impuse
statelor membre ale Uniunii prin art.5 lit. a) din Acordul cadru din 18 martie 1999 privind
munca pe durată determinată, parte Anexă a Directivei 1999/70/CE/28 iunie 1999, normă
comunitară potrivit căreia „pentru a preveni abuzurile care rezultă din folosirea contractelor
sau a raporturilor de muncă pe durată determinată succesive, statele membre, după
consultarea partenerilor sociali, în conformitate cu legislaţia, convenţiile colective şi practicile
naţionale, introduc, acolo unde nu există măsuri legale echivalente de prevenire a abuzului,
într-un mod care să ia în considerare nevoile unor sectoare şi categorii specifice de lucrători,
una sau mai multe din următoarele măsuri:..a)motive obiective care să justifice reînnoirea
unor asemenea contracte sau raporturi de muncă”.
Această obligaţie a statelor membre a fost interpretată de Curtea de la Luxemburg în
Cauza C-586/10, în speţa Bianca Kucuk împotriva Land Nordrheim-Westfalen, sugestivă
pentru rezolvarea litigiului pendinte fiind aprecierea Curţii potrivit căreia „o prevedere
naţională care se limitează să autorizeze, în mod general şi abstract, printr-o normă legislativă
sau administrativă, încheierea de contracte de muncă pe durată determinată succesive nu ar fi
conformă” noţiunii de motiv obiectiv la care se referă art. 5 din Acord.
De asemenea, instanţa comunitară, a mai reţinut, în cuprinsul aceleaşi hotărâri, că
„reînnoirea repetată a unui raport de muncă şi încheierea de numeroase contracte pe durată
determinată succesive, precum şi perioada în care salariatul vizat a fost deja angajat în temeiul
unor astfel de contracte demonstrează existenţa unui abuz în sensul clauzei 5 din Acordul-
cadru CDD. Astfel, Curtea citează opinia Comisie Europene potrivit căreia, „încheierea mai
multor contracte pe durată determinată succesive, în special o perioadă îndelungată, ţine să
demonstreze că prestaţia solicitată lucrătorului vizat nu constituie o simplă nevoie temporară.”
Particularizând aceste consideraţii la speţa de faţă, instanţa de apel poate concluziona
că pârâta nu se poate apăra prin simpla invocare a prevederilor art. 19 alin. (5) din O.G. nr.
42/2004, pentru a justifica încheierea/prelungirea fără nicio limitare a unui număr excesiv de
contracte individuale de muncă/acte adiţionale aferente pe perioadă determinată cu
reclamanţii, deoarece, chiar şi potrivit normei speciale, raportul de muncă pe perioadă
determinată are caracter excepţional, iar în speţă nu există dovezi că activitatea pârâtei ar
justifica o asemenea conduită a angajatorului.
În fine, organizarea unui concurs care să facă posibilă ocuparea în mod definitiv a
posturilor reclamanţilor, aşa cum prevede art. 19 alin. (5) din O.G. nr. 42/2004, este o
îndatorire legală a pârâtei, astfel că nerespectarea ei nu-i poate crea acesteia un avantaj în
procesul cu angajaţii.
Argumentele de fapt şi de drept menţionate supra îndreptăţesc instanţa de control
judiciar să concluzioneze că prelungirea repetată şi fără limitare a raporturilor de muncă ale
reclamanţilor pe perioadă determinată este abuzivă şi nelegală, impunându-se anularea
contractelor individuale de muncă încheiate în aceste condiţii, în partea privitoare la termenul
contractual.
În continuare, Curtea va face aplicarea prevederilor art. 57 alin. (4) din Codul muncii,
cu privire la efectele specifice ale nulităţii contractului individual de muncă, potrivit cărora
„în situaţia în care o clauză este afectată de nulitate, întrucât stabileşte drepturi sau obligaţii
pentru salariaţi, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de
37
muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispoziţiile legale sau convenţionale
aplicabile”. De asemenea, se va lua în considerare şi principiul potrivit căruia „constatarea
nulităţii contractului individual de muncă produce efecte numai pentru viitor” [art.57 alin. (2)
din Codul muncii].
Or, acesta fiind contextul legal al efectelor nulităţii contractului individual de muncă,
Curtea observă că cererea reclamanţilor de a constata că raporturile lor de muncă au devenit
pe perioadă nedeterminată, ca efect al nelegalităţii termenului contractual, nu poate fi admisă
retroactiv, căci lipsirea de efecte a acestor clauze operează doar de la momentul pronunţării
unei hotărâri de admitere a acţiunii şi doar asupra contractelor individuale de muncă aflate în
derulare la această dată.
Pentru toate aceste motive, potrivit art. 480 alin. (2) C. pr. civ., constatând că prima
instanţă de fond a interpretat eronat prevederile art. 19 alin. (5) din O.G. nr. 42/2004, Curtea
va admite în parte acţiunea reclamanţilor şi va constata că, de la data pronunţării prezentei,
12.04.2017, Contractul individual de muncă nr. 522/26.05.2015, prelungit prin Actul
Adiţional nr. 2/29.12.2016 încheiat de pârâtă cu reclamanta A… a devenit un contract
individual de muncă pe perioadă nedeterminată.
De asemenea, cu privire la ceilalţi reclamanţi, va constata că, de la data pronunţării
prezentei, 12.04.2017, Contractul individual de muncă nr. 552/29.06.2015, prelungit prin
Actul Adiţional nr. 2/29.12.2016 încheiat de pârâtă cu reclamantul B… a devenit un contract
individual de muncă pe perioadă nedeterminată; că, de la aceiaşi dată, Contractul individual
de muncă nr. 557/29.06.2015, prelungit prin Actul Adiţional nr. 2/29.12.2016 încheiat de
pârâtă cu reclamanta C… a devenit un contract individual de muncă pe perioadă
nedeterminată; Contractul individual de muncă nr. 560/06.08.2015, prelungit prin Actul
Adiţional nr. 2/29.12.2016 încheiat de pârâtă cu reclamanta D… a devenit un contract
individual de muncă pe perioadă nedeterminată, respectiv că, Contractul individual de muncă
nr. 558/29.06.2015, prelungit prin Actul Adiţional nr. 2/29.12.2016 încheiat de pârâtă cu
reclamanta E… a devenit un contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată.
Va fi păstrată soluţia Tribunalului in ce priveşte respingerea în rest a acţiunii
principale şi se va lua act că reclamanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată în niciuna din
cele două faze procesuale.
10. Decizie de suspendare de drept a contractului individual de muncă a
gestionarului de fapt
Legea nr. 53/2003: art. 50 lit. i)
Legea nr. 22/1969: art. 4 alin. (3)
Manipularea zilnică a produselor petroliere necesare desfăşurării activităţii de
transport a angajatorului, concomitent cu întocmirea şi verificarea unor documente care să
justifice consumul acestora, nu se poate realiza, în fapt, decât prin îndeplinirea atribuţiilor
de gestionar al acestor consumabile, pe care le preia şi le distribuie mai departe.
Suspendarea contractului de muncă intervine de drept, ca efect al suspendării „ex lege” a
38
calităţii de gestionar, datorită legăturii indisolubile a calităţii de gestionar şi a calităţii de
salariat.
Prevederea legală instituită prin art. 4 alin. (3) din Legea nr. 22/1969 nu porneşte de
la prezumţia de vinovăţie a salariatului împotriva căruia s-a pus în mişcare acţiunea penală,
pentru simplul fapt că măsura instituită nu este una definitivă, atribuţiile astfel suspendate
putând fi reluate, dacă la finele procesului penal nu se constată vinovăţia făptuitorului prin
hotărâre judecătorească definitivă.
(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 346 din 12 aprilie 2017,
rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)
Prin Sentinţa civilă nr. 2899/21.11.2016 pronunţată în Dosarul nr. x/30/2016,
Tribunalul Timiş a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A…, în contradictoriu cu
pârâta Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timișoara, cerere ce a avut ca
obiect anularea Deciziei de suspendare a Contractului individual de muncă nr. TM1/D/311
din 11 mai 2016, precum şi plata drepturilor salariale de la data emiterii deciziei de
suspendare atacată şi până la reîncadrarea in muncă,cu toate sporurile cuvenite şi recalculate
in funcţie de rata inflaţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamantul A… are
calitatea de angajat al pârâtei SNTFC „CFR Călători” SA în funcția de primitor-predător
produse fluide la Depoul de Locomotive Timișoara/Biroul Aprovizionare Administrativ, în
baza Contractului individual de muncă nr. 492/01.10.1998. Prin Decizia nr. 311/11.05.2016
pârâta a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului începând cu
data de 12.05.2016 până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, măsura suspendării
fiind justificată de punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva reclamantului. Astfel, prin
Ordonanța emisă de DIICOT Serviciul Teritorial Timișoara la data de 15.04.2016 s-a dispus
punerea în mișcarea acțiunii penale împotriva reclamantului A…, având calitatea de inculpat
în Dosarul nr. x/D/P/2015, pentru comiterea infracțiunilor de constituire de grup infracțional
organizat, fals intelectual, uz de fals și complicitate la delapidare cu consecințe deosebit de
grave.
Reclamantul a declanșat demersul judiciar, solicitând anularea deciziei de suspendare
a contractului de muncă nr. 311/11.05.2016 și plata drepturilor salariale de la data emiterii
deciziei de suspendare și până la reîncadrarea în muncă. În esență, reclamantul a arătat că
decizia contestată nu cuprinde în conținutul său precizări cu privire la termenul în care poate
fi contestată, instanța competentă a fi sesizată și prevede un temei de drept inaplicabil în
cauză care atrage doar suspendarea calității de gestionar nu și suspendarea contractului
individual de muncă.
Instanța de fond a apreciat că se impune respingerea criticilor de nelegalitate invocate
de către reclamant, având în vedere că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 62 alin. (3)
din Codul muncii pe care își întemeiază reclamantul apărarea, dispoziții legale care
reglementează mențiunile pe care trebuie să le cuprindă decizia de concediere. Normele
instituite pentru suspendarea contractului individual de muncă nu impun îndeplinirea
anumitor condiții de formă pentru decizia de suspendare emisă, a căror nerespectare să atragă
39
nulitatea absolută a deciziei. Faptul că nu se prevede un termen de contestare sau instanța
competentă să soluționeze contestația nu înseamnă că reclamantul este privat de dreptul de a
contesta decizia de suspendare, întrucât competența instanței de judecată este reglementată
prin lege, iar decizia poate fi atacată oricând pe parcursul producerii efectelor juridice
specifice.
(..) Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 22/1969 reglementează un caz de suspendare legală de
drept a calității de gestionar, calitate dobândită în mod evident prin încheierea contractului
individual de muncă. Suspendarea intervine în virtutea legii din pricina unor împrejurări care,
independent de voința părților, fac cu neputință prestarea muncii de către salariat, din pricina
pericolului pe care-l reprezintă persoana suspectată de săvârșirea unor infracțiuni în legătură
cu serviciul.
În cazul de față, aceste împrejurări reprezintă punerea mișcarea acțiunii penale
împotriva reclamantului pentru săvârșirea unor infracțiuni în legătură cu calitatea de gestionar
pe care reclamantul o deține în cazul societății pârâte. Astfel, în ordonanța parchetului s-a
reținut că începând cu anul 2010 până în prezent, la nivelul depoului de locomotive B…, s-a
constituit și a acționat un grup infracțional organizat, având ca scop însușirea și sustragerea
combustibilului din gestiune, în baza unui plan infracțional foarte bine conceput, cu roluri clar
definite pentru fiecare dintre membrii grupării. În cadrul grupului infracțional organizat,
reclamantul, în calitate de primitor-distribuitor, împreună cu mecanicii de locomotivă, au
alimentat în locomotive cantități de combustibil mai mici decât cele consemnate în
documentele de consum, contribuind la crearea unui surplus care apoi a fost însușit și
valorificat pe piața neagră, prejudiciul produs în patrimoniul pârâtei fiind estimat la suma de
3.997.068 lei.
Cu privire la susținerile reclamantului referitoare la inaplicabilitatea temeiului de drept
reprezentat de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 22/1969, întrucât nu ar putea opera suspendarea
contractului individual de muncă ci doar a calității de gestionar, prima instanţă a reţinut că,
potrivit art. 17 alin. (3) și (4) Codul muncii, funcția/ocupația reprezintă unul dintre elementele
obligatorii care trebuie să se regăsească în conținutul contractului individual de muncă,
neputând fi disociat de contractul în sine. Pe de altă parte, nu se poate aplica suspendarea doar
a calității de gestionar fără a se proceda la suspendarea contractului individual de muncă,
pentru că din analiza fișei postului se poate observa cu ușurință că „gestionarea produselor
petroliere aflate în gestiunea combustibil-lubrifianți și alimentarea cu combustibili și
lubrifianți a locomotivelor/automotoarelor etc.” reprezintă însuși scopul general al postului
ocupat de reclamant, așadar calitatea de gestionar se identifică cu postul ocupat, conform
contractului individual de muncă și atribuțiilor cuprinse în fișa postului. Cu alte cuvinte,
reclamantul nu deține o altă funcție care să implice printre alte atribuții și cele de gestiune,
pentru a putea fi suspendate doar atribuțiile de gestiune.
Astfel cum în mod pertinent a arătat pârâta, suspendarea doar a calității de gestionar,
nu și a contractului de muncă, ar presupune necesitatea oferirii unui alt post reclamantului
corespunzător pregătirii sale profesionale, or conduita ilicită a salariatului nu poate naște
obligații în sarcina angajatorului.
40
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, reclamantul A…, prin care a
solicitat schimbarea în tot a sentinţei supusă reformării, în sensul admiterii cererii de chemare
în judecată astfel cum a fost formulată în faţa primei instanţe de fond.
În motivarea apelului, reclamantul susţine că sentinţa primei instanţe este nelegală şi
netemeinică întrucât în primul rând, măsura suspendării calităţii de gestionar nu poate face
parte din categoria situaţiilor prevăzute de art. 50 lit. i) Codul muncii.
Potrivit art. 50 lit. i) din Codul muncii, angajatorul poate lua măsura suspendării
contractului individual de muncă în cazuri expres prevăzute de lege pentru suspendarea
contractului de muncă şi nu a calităţii de gestionar.
Aşa cum s-a arătat, conform Adresei nr. 5083/1993, contestatorul a fost angajat în
cadrul societăţii intimate în calitate de manipulator, ocupaţie pe care o poate exercita şi în
continuare până la lămurirea situaţiei în care contestatorul a fost implicat fără voia sa.
Cu acordul angajatului, angajatorul poate modifica conţinutul contractului de muncă
dându-i atribuţii în altă activitate.
Mai arată reclamantul apelant că dosarul de urmărire penală deschis împotriva sa şi a
mai multor persoane trenează de un interval de timp îndelungat şi independent de voinţa
salariatului. Astfel, deşi organele de urmărire penală au efectuat reţinerile iniţiale în aprilie
2016, din acel moment şi până în prezent contestatorul nu a fost chemat niciodată să prezinte
vreo declaraţie, să fie confruntat cu o altă persoana sau să i se impute ceva.
Este total ilegal şi inuman ca în acest caz să fie iniţiată o anchetă, să nu i se impute
unei persoane nicio faptă, ci doar să i se pretindă la începutul anchetei să recunoască orice dar
să recunoască ceva, după 3 luni să fie încetat şi controlul judiciar, în schimb să i se interzică
dreptul la muncă.
Pe de altă parte, măsura suspendării contractului individual de muncă poate fi aplicată
doar în condiţiile art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, iar nu a art. 50 alineat ultim.
Conform Codului muncii angajatorul putea lua măsura suspendării contractului de
muncă doar în condiţiile art. 52 alin. (1) lit. c1) din Codul muncii (..) şi nu în condiţiile art. 50
lit. i) din Codul muncii, aşa cum a făcut în prezent intimata.
În fine, apelantul a mai susţinut că, până la pronunţarea unei hotărâri definitive de
condamnare, în cauză operează prezumţia de nevinovăţie a inculpatului, astfel că angajatorul
nu este îndrituit să restrângă exerciţiul dreptului la muncă, iar principiul prezumţiei de
nevinovăţie consacrat de art. 6 parag. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale nu se limitează la o simplă garanţie procedurală în materie penală,
sfera acestuia de aplicare fiind mai vastă şi impunând ca niciun reprezentant al statului sau al
unei autorităţi publice să nu declare că o persoană este vinovată de o infracţiune, înainte ca
vinovăţia acesteia să fi fost stabilită de o „instanţă”. În acest sens poate fi amintită Hotărârea
din 4 iunie 2013, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Teodor
împotriva României, parag. 36. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a
României prin Decizia CCR nr. 261/5 mai 2016 publicată în M. Of. nr. 511/2016.
Pârâta-intimată Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători”
SA - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara, a formulat
întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat şi menţinerea ca
temeinică şi legală a sentinţei apelate.
41
Referitor la inaplicabilitatea temeiului de drept, întrucât nu poate opera suspendarea
contractului individual de muncă, ci doar a calităţii de gestionar, întrucât dispoziţiile art. 50
lit. i) din Codul muncii s-ar referi la cu totul alte situaţii decât cele prevăzute de art. 4 alin.
ultim din Legea nr. 22/1969, intimata învederează că prevederile celor două acte normative
invocate sunt cât se poate de clare şi nu lasă loc de interpretări. Chiar Legea nr. 22/1969
impune suspendarea calităţii de gestionar pentru infracţiunile prevăzute la art. 4 alin. (1) lit.
a), b) şi c) respective infracţiunile intenţionate contra patrimoniului.
În acest sens nu s-a putut aplica suspendarea doar a calităţii de gestionar, fără a se
proceda la suspendarea contractului individual de muncă a apelantului, deoarece prin analiza
fişei postului acestuia, ataşată la dosar, se poate observa cu uşurinţă că este însuşi scopul
general al postului ocupat: „gestionarea produselor petroliere aflate în gestiunea combustibil -
lubrifianţi şi alimentarea cu combustibil şi lubrifianţi a locomotivelor/automotoarelor, etc.”
(şi nu manipulator aşa cum susţine apelantul).
Se mai arată că societatea intimată, nu avea sub nicio formă obligaţia şi posibilitatea
oferirii unui alt post corespunzător pregătirii profesionale a reclamantului, având în vedere
atât conduita ilicită a acestuia cât şi faptul că, coroborarea textelor actelor normative invocate,
împreună cu cele ale fişei postului, nu lasă loc niciunei interpretări.
Faptele pentru care s-a pus în mişcare plângerea penală au fost incompatibile cu
funcţia deţinută, prevederile imperative ale art. 4 din Legea nr. 22/1969 impunând
suspendarea salariatului în situaţia punerii în mişcare a acţiunii penale pentru fapte prevăzute
la art. 4 alin. (1). De asemenea, măsura suspendării nu era o opţiune a angajatorului, ci o
măsura imperativă ce trebuia luată în temeiul art. 4 din Legea nr. 22/1969.
În apel au mai fost depuse următoarele înscrisuri: Certificat de competenţe
profesionale nr. 4582/10.12.2003, emis de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Autorizaţiile nr.
5083/1993 şi nr. 9850/1990 ambele eliberate de Depoul CFR Timişoara şi Actul Adiţional nr.
910/2015 la Contractul individual de muncă nr. 301/B/1074 DIN 01.04.2001, toate în copii
xerox.
Analizând apelul reclamantului, prin prisma motivelor invocate, a actelor de procedură
efectuate în faţa primei instanţe de fond, a înscrisurilor depuse în calea de atac, cu aplicarea
corespunzătoare a prevederilor art. 466 şi urm. Codul de procedură civilă, Curtea reţine
următoarele:
În prezent, reclamantul A… are calitatea de angajat al pârâtei SNTFC „CFR Călători”
SA în funcția de primitor-predător produse fluide la Depoul de Locomotive Timișoara/Biroul
Aprovizionare Administrativ, în baza Contractului individual de muncă nr. 301/B/1074, iar
prin Decizia nr. TM 1/D/311/11.05.2016, contestată prin prezenta, pârâta a dispus
suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului începând cu data de
12.05.2016, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, măsura suspendării fiind
justificată de angajator, de împrejurarea punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva
reclamantului, în Dosarul nr. x/D/P/2015 al DIICOT Serviciul Teritorial Timișoara.
Într-adevăr, în cursul judecăţii în faţa primei instanţe, intimata-pârâtă a dovedit că prin
Ordonanța emisă de DIICOT Serviciul Teritorial Timișoara la data de 15.04.2016 s-a dispus
punerea în mișcarea acțiunii penale împotriva reclamantului A…, având calitatea de inculpat
în Dosarul nr. x/D/P/2015, pentru comiterea infracțiunilor de constituire de grup infracțional
42
organizat, fals intelectual, uz de fals și complicitate la delapidare cu consecințe deosebit de
grave, fără a rezulta că respectivul dosar penal ar fi fost soluţionat definitiv.
Curtea observă că prin prezentul apel, reclamantul a criticat soluţia pronunţată de
primă instanţă din perspectiva încadrării eronate a măsurii dispusă de angajator în sfera
cauzelor de suspendare a contractului individual de muncă la care se referă art. 50 din Codul
muncii; precum şi sub aspectul aplicării eronate a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr.
22/1969, în sensul că această normă se referă doar la suspendarea calităţii de gestionar şi nu a
întregului raport individual de muncă. S-a mai invocat şi nerespectarea, prin măsura
suspendării contractului individual de muncă, a prezumţiei de nevinovăţie, principiu garantat
de normele art. 6 paragraful 2 din CEDO.
Analizând aceste critici, instanţa de apel constată că în mod corect Tribunalul a
observat că în cauză sunt incidente prevederile art. 50 lit. i) din Codul muncii, potrivit cărora
„contractul individual de muncă se suspendă de drept…în alte cazuri expres prevăzute de
lege”.
Astfel, Curtea constată că, potrivit menţiunilor din fişa postului de „primitor predător
de produse fluide”, ocupat de reclamant la momentul suspendării contractului său de muncă
(filele 19-21 dosar fond), „gestionarea produselor petroliere aflate în gestiunea combustibil-
lubrifiant şi alimentarea cu combustibili şi lubrefianţi a locomotivelor /automotoarelor”
constituie scopul general al postului.
Din atribuţiile cu caracter specific ale postului ocupat, cele mai importante sunt în
legătură cu operaţiunile de preluare de combustibil, uleiuri, lubrefianţi, etc. de la distribuitori,
repartizarea acestora în rezervoarele indicate (vagonabil, autocisterne, butoaie), precum şi
predarea lor în vederea consumului pe baza unei evidenţe scriptice-registre, bonuri de
consum, etc., pe care trebuie să le întocmească, ori să le verifice cu stricteţe.
În acest context, este evident că manipularea zilnică a produselor petroliere necesare
desfăşurării activităţii de transport a pârâtei, concomitent cu întocmirea şi verificarea unor
documente care să justifice consumul acestora, nu se poate realiza în fapt decât prin
îndeplinirea atribuţiilor de gestionar al acestor consumabile, pe care le preia şi le distribuie
mai departe. Altfel spus, calitatea de gestionar este de esenţa activităţii pe care reclamantul o
desfăşoară în cadrul societăţii pârâte în temeiul contractului individual de muncă.
Fără îndoială, reclamantul se află în situaţia expres reglementată de art. 4 alin. (3) din
Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în
legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau instituţiilor publice,
care prevede suspendarea de drept a calităţii de gestionar dacă intervine punerea în mişcare a
acţiunii penale pentru una dintre infracţiunile prevăzute în alin. (1) al articolului, printre care
cele împotriva patrimoniului, de fals uz de fals etc.
Este adevărat că textul legal mai sus menţionat se referă exclusiv la calitatea de
gestionar, iar nu la întregul contract individual de muncă, însă, în cazul de faţă, din raţiuni
amplu argumentate mai sus, în mod corect s-a apreciat că suspendarea calităţii de gestionar
determină imposibilitatea executării atribuţiilor din fişa postului de „primitor predător de
produse fluide”, ocupat de reclamant, astfel că suspendare întregului raport de muncă între
părţi este singura măsură care ar asigura aplicarea întocmai a prevederilor art. 4 alin. (3) din
Legea nr. 22/1969.
43
Curtea va înlătura argumentele apelantului, potrivit cărora, angajatorul ar fi avut
obligaţia continuării raporturilor de muncă, chiar dacă acest lucru ar fi presupus schimbarea
atribuţiilor de serviciu, de vreme ce nu a fost identificată vreo obligaţie legală a societăţii în
această privinţă. Dimpotrivă, conform prevederilor art. 41 din Codul muncii, modificarea
elementelor esenţiale ale contractului individual de muncă, printre care şi felul muncii se
poate face doar prin acordul de voinţă al părţilor, liber exprimat, acord care în speţă nu a
existat sau nu a fost dovedit.
De asemenea, nu prezintă relevanţă împrejurarea că, potrivit unui raport individual de
muncă existent anterior între părţile litigante, reclamantul a desfăşurat o altă activitate în
serviciul pârâtei, deoarece esenţial, din punctul de vedere al felului muncii, rămâne contractul
de muncă aflat în derulare la momentul suspendării contestate.
În considerarea argumentelor de fapt şi de drept mai sus expuse, suspendarea
raportului individual de muncă nu a intervenit din iniţiativa angajatorului, astfel că nu sunt
incidente prevederile art. 52 alin. (1) lit. c1) din Codul muncii, aşa cum neîntemeiat pretinde
apelantul. Suspendarea contractului a intervenit de drept, ca efect al îndeplinirii premiselor
enunţate de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 22/1969 şi având în vedere că suspendarea ex lege a
calităţii de gestionar presupune, în cazul concret al speţei de faţă, suspendarea, tot prin efectul
legii, a calităţii de salariat, datorită legăturii indisolubile dintre cele două. De aceea, în mod
corect angajatorul şi prima instanţă de fond au apreciat că în speţă sunt incidente prevederile
art. 50 lit. i) din Codul muncii. Suspendarea contractului individual de muncă a avut loc de
drept, iar decizia atacată nu a făcut decât să constate intervenirea cauzei de suspendare.
În fine, Curtea nu va putea reţine nici argumentul apelantului ce vizează o pretinsă
încălcare de către pârâtă şi de prima instanţă de fond a prezumţiei de nevinovăţie, ca garanţie
instituită de prevederile art. 6, al doilea paragraf din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, astfel cum aceasta a fost interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în
jurisprudenţa invocată.
Este adevărat că prezumţia de nevinovăţie a unei persoane acuzate de săvârşirea unei
infracţiuni, în înţelesul art. 6 alin. (2) din Convenţie, are o sferă de aplicare mai largă, în
sensul că obligaţia de respectare a acestei garanţii nu incumbă în mod exclusiv instanţei
penale, ci şi instanţelor de drept civil şi celorlalte autorităţi ale statului. Însă, în cazul de faţă,
nu i se poate reproşa angajatorului ori instanţei de fond că ar fi prezumat în vreun fel
vinovăţia reclamantului, mai ales că, aşa cum s-a arătat mai sus, rezolvarea litigiului a
presupus constatarea aplicabilităţii prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 22/1969,
referitoare la suspendarea de drept a atribuţiilor de gestionar în cazul în care împotriva
salariatului s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru fapte considerate incompatibile cu
exercitarea acestor atribuţii.
De menţionat este că nici prevederea legală instituită prin art. 4 alin. (3) din Legea nr.
22/1969 nu porneşte de la prezumţia de vinovăţie a salariatului împotriva căruia s-a pus în
mişcare acţiunea penală, pentru simplul fapt că măsura instituită nu este una definitivă,
atribuţiile astfel suspendate putând fi reluate dacă finele procesului penal nu se constată
vinovăţia făptuitorului prin hotărâre judecătorească definitivă. De aceea, premisele speţei de
faţă sunt cu mult diferite de cele redate în conţinutul hotărârii Curţii Europene a Drepturilor
Omului în cauza Teodor împotriva României, invocată în apel de către reclamant, în care, în
44
esenţă, măsura concedierii salariatului era justificată de o instanţă civilă, printre altele, pe
vinovăţia penală a acestuia, în lipsa unei hotărâri definitive în procesul penal.
Pentru toate aceste argumente, Curtea a constatat că în mod corect prima instanţă de
fond a apreciat că suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului a operat în
temeiul art. 50 lit. i) din Codul muncii, coroborat cu art. 4 alin. (3) din Legea nr. 22/1969,
astfel că, în baza art. 480 alin. (1) Codul de procedură civilă, a respins apelul reclamantului şi,
pe cale de consecinţă, cererea sa accesorie având ca obiect plata cheltuielilor de judecată.
11. Modificarea contractului individual de muncă. Efectele detaşării
Legea nr. 53/2003: art. 43, art. 45 şi art. 47
Regulamentul (CE) nr. 883/2004: art. 12 alin. 1
Deşi termenii de detașare sunt același în legislația românească și în cea europeană,
aceştia nu trebuie confundaţi, întrucât detașarea transnațională se apropie mai mult de
delegare decât de detașare, așa cum sunt acestea definite de Codul muncii.
În cazul detașării transnaționale, așa cum este reglementată în Regulamentul (CE) nr.
883/2004, salariatul, pe perioada detașării, continuă să muncească pentru angajatorul care a
dispus detașarea, pe când în cazul detașării prevăzută de Codul muncii, salariatul, pe durata
detașării, va presta munca pentru angajatorul la care s-a dispus detașarea.
(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia civilă nr. 323 din 4 aprilie 2017,
rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)
Prin sentinţa civilă nr. 3135/2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.
x/30/2015, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul
A…, în contradictoriu cu pârâta SC B… SRL. A fost obligată pârâta la plata către reclamant
a drepturilor salariale cuvenite reclamantului pentru perioada 13.12.2013 – 31.07.2014,
perioadă în care a fost detaşat la SC B… SRL, la nivelul sumei de 2282 euro brut, sumă din
care s-au dedus drepturile salariale achitate în ţară în RON, pe aceeaşi perioadă, la care s-a
adăugat dobânda legală aferentă calculată pentru fiecare salariu în parte de la data de la care
salariul era datorat până la data plăţii efective. A fost respinsă în rest cererea fiind obligată
pârâta la plata către reclamant a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În ceea ce priveşte puterea de lucru judecat care s-a impus în prezenta cauză, că
apărare procedurală potrivit art. 31 NCPC, faţă de dispoziţiile deciziei civile nr.
384/24.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. y/30/2015, tribunalul a
apreciat că fiind întemeiată, urmând a fi reţinută, pentru următoarele considerente.
(..) Aşadar, astfel cum rezultă fără echivoc din cuprinsul articolului 431 din acelaşi
cod, efectele lucrului judecat constau în faptul că: „(1) nimeni nu poate fi chemat în judecată
de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) oricare
dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu
soluţionarea acestuia din urmă”.
45
Analizând dispozitivul şi considerentele deciziei civile nr. 384/24.03.2016 pronunțată
de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. y/30/2015, tribunalul a reţinut că, pentru intervalul
12.06.2013 – 12.12.2013 între părţi a operat efectul pozitiv al lucrului judecat. Astfel, efectul
pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate
cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a
mai fi contrazis. În acest sens, puterea de lucru judecat, în forma prezumţiei, vine să asigure,
din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele
hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar
uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice
făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate. În speță, prin decizia civilă nr.
384/24.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. y/30/2015, s-a statuat
asupra faptului că, în intervalul 12.06.2013 – 12.12.2013, reclamantul din prezenta cauză s-a
aflat la un curs de formare profesională desfăşurat în Germania, cu tema „Şcolarizarea echipei
pentru setup fabrica B… în România”. Prin urmare, tribunalul a reţinut că pentru acest
interval a operat puterea de lucru judecat, astfel că a respins acţiunea reclamantului pentru
această perioadă, anume 01.07.2013 – 12.12.2013, iar, pe cale de consecinţă, a analizat
cererea de chemare în judecată pentru intervalul 13.12.2013 – 01.05.2014.
Reclamantul a fost angajatul pârâtei în baza contractului individual de muncă nr.
8/14.05.2013 (filele 22 -24 dosar). În aceeaşi zi, între părţi a intervenit şi un act adiţional de
formare profesională, act adiţional în baza căruia trebuia să participe la un curs de formare
profesională ce se ţinea în Germania şi avea o durată de 6 luni, pentru intervalul 12.06.2013 –
12.12.2013 (fila 25 dosar).
Ulterior, la data de 08.08.2013, între părţi a intervenit decizia nr. 83 de schimbare a
locului de muncă (filele 6 – 7 dosar), recunoscută de părţi, în cuprinsul căreia la art. 2 s-au
convenit următoarele: „perioada de detaşare începe cu data de 01.09.2013 până la data de
31.07.2014. Pe durata detaşării, salariatul beneficiază de aceleaşi drepturi conform CIM
numărul 8/14.05.2013 înregistrat la ITM/în Registrul general de evidenţă a salariaţilor”; la art.
3 „pe durata detaşării SC B… SRL se obligă să achite în RON contribuţiile sociale la sistemul
securitate socială din România. Obligaţia de a plăti drepturile salariale ale persoanei detaşate,
precum şi celelalte beneficii revin SC B… SRL”, art. 6 „detaşarea se face cu respectarea
prevederilor art. 45-47 din Legea nr. 53/2003 modificată”.
Această convenţie de detaşare reprezintă un act juridic valabil, asumat de ambele părţi
conform art. 268 NCPC, iar pârâta nu a înțeles să solicite, pe cale reconvenţională constatarea
nulităţii absolute, anularea, caducitatea ori orice altă cauză de ineficacitate ori de încetare a
actului juridic civil, astfel că la momentul actual, convenţia de detaşare produce efectele
juridice dorite de părţi la semnarea sa, potrivit principiului forţei obligatorii a contractului
instituit de art. 1270 alin. (1) NCC, „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile
contractante”.
Din analiza conţinutului convenţiei de detaşare, tribunalul a reţinut că art. 3 teza finală
prevede că „obligaţia de a plăti drepturile salariale ale persoanei detaşate, precum şi celelalte
beneficii revin SC B… SRL”.
46
(..) La rândul său, art. 46 Codul muncii impune o serie de condiţii ce reprezintă
caracteristici obligatorii ale detaşării. Astfel, detaşarea este urmarea unei dispoziţii obligatorii
pentru salariat, are caracter temporar (cel mult un an), se dispune în cadrul altei unităţi.
(..) În speţă, tribunalul a reţinut că, deşi se află în prezenţa instituţiei detaşării, iar
decizia nr. 83/08.08.2013 de schimbare a locului de muncă reprezintă un act juridic valabil,
care produce efecte juridice, pârâta nu a făcut dovada achitării drepturilor salariale mai
favorabile, cuvenite reclamantului pentru perioada 13.12.2013 – 31.07.2014.
A fost întemeiată susţinerea pârâtei potrivit căreia la nivel european există doar
instituţia detaşării, societatea pârâtă neputând trimite spre formare profesională decât în
prezenţa unei convenţii de detaşare, în baza formularului A1, însă în raport cu legislaţia
noastră, în situaţia detaşării lucrătorilor români în ţările U.E., sunt prioritare reglementările
Directivei 96/71/CE privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii. De asemenea,
fac parte din dreptul nostru intern în materie, începând cu 1 mai 2010, Regulamentul (CE) nr.
883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială, precum şi Regulamentul (CE)
nr. 987/2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr.
883/2004, însă aceste acte normative nu modifică raporturile juridice dintre părţi..
Astfel, Legea nr. 344/2006 privind detaşarea salariaţilor în cadrul prestării de servicii
transnaţionale a transpus în legislaţia naţională Directiva nr. 96/71/C.E., iar potrivit art. 1 lit.
b) din această lege, acest act normativ se aplică întreprinderilor stabilite pe teritoriul României
care, în cadrul prestării de servicii transnaţionale, detaşează, pe teritoriul unui stat membru al
Uniunii Europene, al Spaţiului Economic European sau pe teritoriul Confederaţiei Elveţiene,
salariaţi cu care au stabilite raporturi de muncă, în condiţiile stabilite la art. 4 alin. (2). Pârâta
nu se încadrează în domeniul de aplicare al acestei legi, prin urmare, sunt aplicabile
prevederile dreptului naţional, respectiv art. 45-47 Codul muncii, descrise mai sus.
În speţă, întrucât în convenţia de detaşare în cuprinsul art. 2 s-a stabilit că: „perioada
de detaşare începe cu data de 01.09.2013 până la data de 31.07.2014. Pe durata detaşării,
salariatul beneficiază de aceleaşi drepturi conform CIM numărul 8/14.05.2013 înregistrat la
ITM/în Registrul general de evidenţă a salariaţilor”, tribunalul a făcut aplicarea prevederilor
art. 57 alin. (4) Codul muncii potrivit cărora în situaţia în care o clauză este afectată de
nulitate, întrucât stabileşte drepturi sau obligaţii pentru salariaţi, care contravin unor norme
legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de
drept cu dispoziţiile legale sau convenţionale aplicabile, salariatul având dreptul la
despăgubiri. Pe cale de consecinţă, instanţa a aplicat în speţă prevederile art. 47 alin. (2)
Codul muncii, potrivit cărora „pe durata detaşării salariatul beneficiază de drepturile care îi
sunt mai favorabile, fie de drepturile de la angajatorul care a dispus detaşarea, fie de drepturile
de la angajatorul la care este detaşat.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, în baza art. 272 Codul muncii, tribunalul
a constatat decăderea pârâtei din dreptul de a proba cuantumul salariatului similar în
Germania, aceasta fiind citată în mod expres cu această solicitare, însă nu s-a conformat, prin
urmare, instanţa va avea în vedere valoarea indicată în cuprinsul înscrisului de la filele 132-
137, anume fila 136, Grupa E1, anume 2282 euro/lună.
47
Prin încheierea de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul sentinţei civile nr.
3135/08.12.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/30/2015, a fost admisă cererea
de îndreptare a erorii materiale.
S-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele şi dispozitivul
sentinţei civile nr. 3135/PI/08.12.2016 pronunţată de Tribunalul Timiş în sensul că se va
indica în mod corect perioada pentru care se obligă pârâta la plata drepturilor salariale pentru
reclamant respectiv 13.12.2013 - 01.05.2014, în loc de 13.12.2013-31.07.2014, cum din
eroare s-a consemnat.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut faptul că, într-adevăr, în considerentele şi
dispozitivul hotărârii s-a consemnat în mod eronat perioada pentru care a fost obligată pârâta
la plata drepturilor salariale către reclamant şi anume 31.07.2014, în loc de 01.05.2014, astfel
cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Totodată, s-a constatat că această eroare se încadrează în prevederile art. 442 alin. (1)
C. pr. civ., fiind respectat, totodată, principiul disponibilităţii.
Prin încheierea de lămurire şi de îndreptare a dispoziţiilor contradictorii din cuprinsul
sentinţei civile nr. 3135/08.12.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/30/2015, a
fost admisă cererea de lămurire şi de îndreptare a dispoziţiilor contradictorii din cuprinsul
sentinţei civile nr. 3135/PI/08.12.2016 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.
x/30/2015.
S-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 2282 euro brut, sumă
ce se va achita lunar, pentru fiecare lună din perioada 13.12.2013 – 01.05-2014.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că dispoziţiile art. 443 din Codul de
procedură civilă trebuie înţelese în sensul clarificării, explicitării măsurilor dispuse de instanţă
prin dispozitivul hotărârii atunci când acesta nu este suficient de clar şi poate genera
dificultăţi în înţelegerea lui.
S-a constatat că, într-adevăr, prin dispozitivul hotărârii s-a dispus obligarea pârâtei la
plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite pentru perioada în care a fost detaşat, la
nivelul sumei de 2282 euro brut, sumă din care se vor deduce drepturile salariale achitate în
ţară în RON, la care se adaugă dobânda legală aferentă calculată pentru fiecare salariu în parte
de la data de la care salariul era datorat până la data plăţii efective, or, a fost evident că
această sumă se va plăti lunar având în vedere faptul că şi salariul cuvenit petentului se acordă
lunar conform CIM.
S-a constatat cererea de lămurire şi de îndreptare a dispoziţiilor contradictorii din
cuprinsul sentinţei civile nr. 3135/PI/08.12.2016 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.
x/30/2015 s-a încadrat în prevederile art. 443 C. pr. civ.
Împotriva sentinţei civile a declarat apel atât reclamantul A…, cât şi pârâta SC B…
SRL.
I) Prin cererea de apel reclamantul A… a solicitat admiterea apelului, schimbarea în
parte a sentinţei apelate în sensul că pârâta să fie obligată să plătească reclamantului drepturile
salariale aferente detaşării în suma de 2.282 euro brut pentru fiecare lună din perioada
13.12.2013 -01.05.2014, sumă din care se vor deduce drepturile salariale achitate în ţară în
RON pentru aceeaşi perioadă (13.12.2013 - 01.05.2014), la care se adaugă dobânda legală
48
aferentă, calculată pentru fiecare salariu în parte de la data de la care era datorat până la data
plăţii efective.
În motivare s-a arătat că, deşi opinia reclamantului este că neconcordanţele evidenţiate
se pot îndrepta pe calea acţiunilor prevăzute la art. 442 şi 443 din codul de procedură civilă, a
formulat prezentul apel pentru situaţia în care prima instanţă ar avea o apreciere diferită,
pentru a nu pierde termenul de apel. Astfel cum rezultă din dosarul cauzei, respectiv după
cum rezultă şi din considerentele hotărârii, salariul de 2.282 euro brut trebuie calculat şi plătit
pentru fiecare lună din perioada de detaşare, 13.12.2013 - 01.05.2014. În acest sens,
reclamantul apreciază că se impune că dispozitivul hotărârii să prevadă faptul că salariul de
2.282 euro brut trebuie calculat şi plătit pentru fiecare lună din perioada de detaşare,
13.12.2013 - 01.05.2014.
În drept: dispoziţiile art. 466 şi următoarele din Codul de procedură civilă.
II) Prin cererea de apel pârâta SC B… SRL a solicitat admiterea apelului, schimbarea
hotărârii atacate, respingerea în totalitate a acţiunii intimatului şi obligarea intimatului la plata
de cheltuieli de judecata atât în prima instanţa cat şi în apel.
În susţinerea apelului au fost învederate, în esenţă trei aspecte: autoritatea de lucru
judecat în raport de decizia nr.384/24.03.2016 pronunţată în dosar în dosarul nr. y/30/2015,
nelegala obligarea a societăţii pârâte la plata pretinselor drepturi pana la 31.07.2014, în
condiţiile în care reclamantul a cerut plata până la 01.05.2014, încălcarea dispoziţiilor legale
incidente si a probatoriului administrat sub două aspecte: că a fost finalizat cursul la
12.12.2013 şi că în perioada 13.12.2013-01.05.2014 reclamantul a muncit la societatea B…
GmbH şi că a fost dovedit cuantumul sumei acordate (2.282 de euro pe luna) ori că pârâta nu
s-a conformat în vreun fel dispoziţiilor instanţei.
Cu privire la existenţa autorităţii de lucru judecat în raport de decizia nr.
384/24.03.2016 pronunţată în dosar în dosarul nr. y/30/2015, pârâta a arătat că prin această
hotărâre s-a stabilit că reclamantul a fost la cursul de formare profesională în Germania în
întreaga perioada si a fost obligat la plata de despăgubiri pentru cheltuielile efectuate de
societatea cu acest curs.
Curtea de Apel Timişoara a stabilit, analizând întreaga perioada si întreaga
documentaţie cu privire la curs (planurile de şcolarizare pentru întreaga perioada petrecuta în
Germania la curs, dovada cheltuielilor suportate de societatea noastre pentru curs pe întreaga
perioada), în care reclamantul din prezentul dosar a fost în Germania, în pagina 4 alin.4
menţionând că :
În acest sens se impune precizarea că natura postului ocupat operator producţie, a
impus efectuarea unui stagiu de formare profesională de ordin practic, fiind detaşat în acest
scop, nicidecum pentru a presta activitate în interesul companiei mamă, astfel că, sub acest
aspect, instanţa de fond a dat o justă interpretare atât probatoriului administrat în cauză
(contractul individual de muncă, actul adiţional cu clauza de formare profesională, decizia de
detaşare), cât şi prevederilor art. 196 alin. (2), art. 197 alin. (1) si art. 198 alin. (1), (2) şi (3)
din Codul muncii.
Potrivit susţinerilor la interogatoriu în perioada iulie 2013 - mai 2014 intimatul a fost
detaşat în Germania la Societatea B… GmbH, cheltuielile de «transport si cazare » fiind
49
suportate « de societate ». Aceste susţineri, coroborate cu înscrisurile de la filele 6-38, 47, 48,
63-72 din dosarul instanţei de apel atestă achitarea cheltuielilor de către apelantă. "
Prin urmare, Curtea de Apel Timişoara a analizat şi tranşat definitiv orice litigiu în
legătura cu raporturile de muncă si este stabilit cu autoritate de lucru judecat că, pe întreaga
perioadă, în care a fost în Germania, reclamantul a participat la cursul de formare
profesională, o chestiune de fond tranşată definitiv.
Reclamantul încearcă prin prezenta acţiune să modifice concluziile definitive ale
instanţei de judecata, deoarece argumentul de la care pleacă acţiunea reclamantului este că a
lucrat în Germania si nu că fost la un curs de formare profesională.
Instanţa în mod nelegal a aplicat doar parţial autoritatea de lucru judecat a sentinţei,
soluţia temeinică si legală fiind respingerea acţiunii, ca urmare a tranşării definitive a
chestiunii litigioase.
În privinţa nelegalei obligări a societăţii pârâte la plata pretinselor drepturi pana la
31.07.2014 în condiţiile în care reclamantul a cerut plata până la 01.05.2014 arată că este
necontestat de nimeni că detaşarea a încetat la aceasta dată (anexat s-a depus decizia de
încetare a detaşării nr. 9/29.04.2014) si că după această dată reclamantul nu se mai afla în
Germania. Prin urmare, depăşind limitele acţiunii si probatoriul administrat, instanţa a stabilit
perioada pentru care trebuie să plătească pârâta, până la 31.07.2014.
Apelanta a susţinut în continuare că prima instanţă prin ignorarea si încălcarea
dispoziţiilor legale incidente si a probatoriului administrat instanţa a ajuns la doua concluzii
vădit greşite :- că a fost finalizat cursul la 12.12.2013 şi că în perioada 13.12.2013-01.05.2014
reclamantul a muncit la societatea B… GmbH. - că a fost dovedit cuantumul sumei acordate
(2.282 de euro pe luna) si că pârâta nu s-a conformat în vreun fel dispoziţiilor instanţei.
Din actele depuse în prezentul dosar reiese că reclamantul a fost la curs pe întreaga
perioada. Pârâta a dovedit că reclamantul a fost format si a semnat protocoale de şcolarizare si
procese-verbale de şcolarizare pe întreaga perioadă petrecută în Germania astfel că
reclamantul știa exact de ce şcolarizare a beneficiat şi putea refuza semnarea planului daca
acesta nu corespundea realităţii. Instanţa de fond, în mod greşit, a respins incidenţa legislaţiei
comunitare Regulamentul (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate
socială şi Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16
septembrie 2009,) care dovedeşte că la nivel comunitar nu există instituţia delegării, ci doar a
detaşării.
Se învederează faptul că, în prezentul litigiu, nu sunt îndeplinite condiţiile art. 47 alin.
(2) Codul muncii, reclamantul nefiind detaşat în Germania (în înţelesul art.47), ci delegat în
vederea efectuării cursului de formare profesională.
Luând în considerare faptul că la nivel european nu există decât instituţia „detaşării”
societatea pârâtă si reclamantul nu puteau beneficia de prevederile formularului european A1
si implicit nu putea trimite spre formare profesională salariaţii în lipsa unei dispoziţii de
detaşare.
Documentul portabil Al se eliberează în aplicarea prevederilor Regulamentului (CE)
nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială şi cele ale Regulamentului
(CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 16 septembrie 2009,
50
regulamente care se aplică în relaţia dintre statele membre UE şi Spaţiul Economic European
(SEE).
De altfel şi Convenţia din data de 20.08.2013, încheiată între pârâtă si societatea B…
GmbH din Germania la punctul 5 lămureşte acest aspect; „Pe perioada stagiilor de
specializare profesională si practică salariaţii B… România vor fi detaşaţi, sensul prevederilor
Regulamentului CE 683/2004 în Germania la locaţia B…. Germania stabilită la punctul 2. Din
punct de vedere al prevederilor Codului Muncii din România, detaşarea în Germania a
salariaţilor va fi tratată ca o delegare, salariaţii fiind trimişi temporar din dispoziţia
angajatorului lor în Germania în vederea urmării stagiului de specializare profesională si
practică.
În aceste condiţii, concluziile instanţei de fond referitoare la faptul că reclamantul a
fost detaşat si a muncit pentru societatea mamă din Germania sunt eronate, necorespunzând
realităţii situaţiei, si nelegale, fiind o greşită interpretare si aplicare a prevederilor comunitare
si romane incidente.
Instanţa doar a menţionat aceste prevederi legale, însă nu le-a aplicat situaţiei concrete
din speţă.
Instanţa de fond în mod greşit şi nelegal a reţinut că pârâta nu s-a conformat
dispoziţiilor instanţei si a refuzat să comunice cuantumul salariului reclamantului la societatea
din Germania şi, prin urmare, a considerat dovedite simplele afirmaţii ale reclamantului că
trebuia sa primească 2.282 de euro/ brut pe luna.
Pârâta s-a conformat integral dispoziţiilor instanţei si a depus răspunsul primit de la
B… GmbH prin adresa din 09.05.2016 în care a precizat că reclamantul nu a fost niciodată
angajat al societăţii B… GmbH şi că nu a fost plătit de B… GmbH. B… GmbH a precizat că
reclamantul a fost în Germania la cursul de formare profesională si că fost plătit de societatea
pârâtă în baza contractului individual de muncă încheiat cu societatea pârâtă.
Totodată, pârâta afirmă că s-a conformat dispoziţiilor instanţei când a depus toate
diligentele necesare si a depus toate înscrisurile solicitate.
Mai mult fiind vorba de un terţ (B… GmbH), pârâta nu avea nici o obligaţie sau
posibilitate legală de a obţine alte răspunsuri dorite de instanţă (dar evident nemenţionate până
la motivarea sentinţei).
Instanţa a încălcat şi prevederile art. 272 din Codul Muncii (coroborat cu art. 249 C.
pr. civ.), deoarece sarcina probei în litigiile de muncă aparţine angajatorului doar cu privire la
raporturile de muncă dintre angajator si salariat si numai între subiectele acestor raporturi
juridice. Angajatorul nu poate sa fie obligat sa combată prin înscrisuri orice simple afirmaţii
ale reclamantului care nu au legătura cu raportul dintre ei (în acest caz sa depună alte
înscrisuri de la un terț).
Mai mult, Tribunalul Timiş a acordat suma de 2.282 de euro fără a justifica această
decizie.
Instanţa a acceptat un email depus de reclamant şi prin care susţine că reprezintă suma
care era plătită în branşa. Însă, emailul a fost nelegal acceptat, deoarece a fost depus după
administrarea probatoriului, la termenul de dezbatere al fondului (deși emailul e din
16.03.2016), Mai mult, email-ul nu are nici un fel de valoare probatorie, deoarece conţine
doar opinia unei persoane fără a dovedi ceva.
51
De altfel, s-a susţinut şi faptul că reclamantul nu face în nici un fel dovada solicitărilor
formulate în prezentul dosar, astfel că, nu există la dosarul cauzei niciun document justificativ
al sumei de 26,950 Euro solicitată prin acţiune. Mai mult, nu există niciun temei legal care să
justifice această solicitare, întrucât, aşa cum a detaliat deja, reclamantul a fost în Germania
pentru formare profesională trimis șl plătit de către pârâtă, în baza unui contract individual de
muncă legal încheiat în România, de către o societatea romana șl un cetăţean roman.
Reclamantul nu are un drept salarial mai favorabil faţă de cel stabilit în Contractul Individual
de Muncă 8/14.05.2013, drept care i-a fost achitat integral.
Împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din cuprinsul sentinţei civile nr.
3135/08.12.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/30/2015, precum şi a
încheierii de lămurire şi de îndreptare a dispoziţiilor contradictorii din cuprinsul aceleaşi
sentinţe, a formulat apel pârâta B… SRL, învederând faptul că, având în vedere că prin cele
două încheieri este modificată sentinţa nr. 3135/8.12.2016, acestea trebuie să urmeze soluţia
din apel cu privire la sentinţa, a cărei modificare a solicitat-o prin cererea de apel, în sensul
respingerii în totalitate a acţiunii.
Mai mult, se consideră că, prin Încheierea Tribunalului Timiş din data de 26.01.2017,
de soluţionare a cererii de lămurire si de îndreptare a dispoziţiilor contradictorii, au fost
depăşite limitele unei lămuriri de dispozitiv, în sensul că prin încheiere a fost modificat
complet dispozitivul sentinţei transformând o obligaţie unică de plată a sumei de 2.2282 euro,
într-o obligaţie de plată a aceleiaşi sume pe o perioadă de mai multe luni, multiplicând
obligaţia pârâtei de plată.
În cauză, s-a depus întâmpinare reclamantul A…, la apelul formulat de către apelantă
împotriva sentinţei civile nr. 3135/08.12.2016 precum şi la apelul formulat de către apelantă
împotriva încheierii Tribunalului Timiş din data de 26.01.2017 de soluţionare a cererii de
lămurire dispozitiv şi împotriva încheierii Tribunalului Timiş din data de 26.01.2017 de
soluţionare a cererii de îndreptare a erorii materiale, solicitând respingerea apelurilor
formulate de pârâta SC B… SRL, ca nefondate, cu cheltuieli de judecată. În motivare au fost
reluate, cu nuanţări, susţinerile făcute în faţa primei instanţe
În cauză, s-a depus întâmpinare de către pârâta SC B… SRL, prin care s-a solicitat
respingerea apelului formulat de reclamant, ca inadmisibil.
În cuprinsul întâmpinării se susţine faptul că, raportat la prevederile art. 445 C. pr.
civ., apelul este inadmisibil, solicitând respingerea acestuia ca atare.
Examinând apelurile reclamantului şi pârâtei prin raportare la motivele de apel şi la
probele administrate în cauză, Curtea constată că sunt neîntemeiate pentru considerentele ce
vor fi expuse în continuare:
Analizând cu prioritate excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de decizia nr.
384/24.03.2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar în dosarul nr. y/30/2015,
instanţa constată că în cauză se invocă efectul pozitiv al acestei autorităţi.
În dosarul nr. y/30/2015 obiectul judecăţii l-a format clauza contractuală de formare
profesională, cuprinsă în actul adiţional la contractul individual de muncă nr. 8/14.05.2013.
Prin actul adiţional menţionat părţile au stabilit că angajatul va participa în perioada
12.06.2013-12.12.2013 la un curs de formare profesională desfăşurat în Germania, acesta
asumându-şi, totodată, obligaţia de a nu avea iniţiativa încetării contractului individual de
52
muncă timp de 24 luni de la data încheierii programului de formare profesională, în caz
contrar urmând să suporte costurile pregătirii profesionale, proporţional cu perioada rămasă
nelucrată din cele 24 de luni.
Prin decizia civilă nr. 384/24.03.2016 Curtea de Apel Timişoara, dând eficienţă
clauzei înscrise în actul adiţional la contractul de muncă a stabilit că în perioada 12.06.-
12.12.2013 reclamantul a participat la un curs de formare profesională desfăşurat în
Germania, cu tema „Şcolarizarea echipei pentru setup fabrica B… în România”, fiind detaşat
în acest scop, nicidecum pentru a presta activitate în interesul companiei mamă.
Conform noii reglementări din art. 430 alin. (1) Codul de procedură civilă, dacă
aceeaşi problema dedusă judecăţii într-un litigiu anterior, purtat între aceleaşi părţi, a fost
soluţionată definitiv, într-o anumită manieră, precum cea din speţă, acest aspect dobândeşte
autoritate de lucru judecat, iar instanţa, dând expresie funcţiei pozitive a autorităţii de lucru
judecat, pentru evitarea contrazicerilor dintre considerentele hotărârilor judecătoreşti, este
ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, în caz contrar ajungându-se la încălcarea componentei
puterii lucrului judecat. În consecinţă, în mod legal a constatat prima instanţă că pentru
perioada 12.06-11.12.2013 a operat efectul pozitiv al lucrului judecat, aspectele invocate de
reclamant fiind deja analizate prin hotărârea menţionată, astfel că motivele cu valoare
decizională din această hotărâre se impun şi în prezenta cauză, conform art. 430 alin. (1) Cod
procedură civilă. Criticile formulate de pârâtă cu privire la efectul aceste decizii şi cu privire
la perioada ulterioară indicată prin cerere sunt neîntemeiate. Aşa, cum s-a arătat anterior
raţionamentul instanţei în pronunţarea deciziei nr. 384/24.03.2016 a fost determinat de actul
adiţional la contractul de muncă. Cum acest act a vizat o perioadă limitată de timp, iar ulterior
acesta nu a mai fost nici prelungit şi nici nu a fost încheiat un act adiţional identic cu clauză
de formare profesională, nu se poate extinde efectul pozitiv al puterii de lucrul judecat pentru
perioada 13.12.2013-01.05.2014, tribunalul procedând în mod legal la analizarea pe fond a
pretenţiilor.
În continuare, Curtea va analiza critica pârâtei privitoare la pretinsa nelegală obligare a
societăţii pârâte la plata drepturilor salariale pana la data de 31.07.2014, în condiţiile în care
reclamantul a cerut plata până la 01.05.2014.
Prin sentinţa civilă nr. 3135/PI/ pronunţată în şedinţa publică din data 08.12.2016,
sentinţă ce face obiectul controlului judiciar în apel, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către
reclamant a drepturilor salariale cuvenite reclamantului pentru perioada 13.12.2013 –
31.07.2014. Prin încheierea pronunţată la data de 26.01.2017 s-a admis cererea de îndreptare a
erorii materiale dispunându-se indicarea corectă a perioadei pentru care a fost obligată pârâta
la plata drepturilor salariale, ca fiind 13.12.2013 – 01.05.2014. Întrucât prin încheierea din
data de 26.01.2017, a fost corectată eroarea materială din sentinţă, Curtea constată că sunt
neîntemeiate susţinerile apelantei privitoare la acordarea unor drepturi ce nu au fost solicitate
de reclamant.
În fine, având de analizat critica privitoare la încălcarea de către prima instanţă a
dispoziţiilor legale incidente si a probatoriului administrat sub două aspecte, respectiv
reţinerea greşită că a fost finalizat cursul de pregătire profesională a reclamantului la data de
12.12.2013 şi că în perioada 13.12.2013-01.05.2014 reclamantul ar fi muncit la societatea
B… GmbH, Curtea reţine că esenţial în această analiză este calificarea corectă a deciziei nr.
53
83/08.08.2013. Astfel, apelanta a susţinut că perioada de şcolarizare stabilită prin Actul
adiţional cu clauză de formare profesională a fost prelungită întrucât materia de şcolarizare nu
a fost parcursă, sens în care a ataşat procesul verbal de şcolarizare semnat de reclamant. În
privinţa Deciziei nr. 83/08.08.2013 apelanta a susţinut că aceasta nu are decât valoarea unei
delegări pentru continuarea cursului de formare profesională.
Potrivit art. 196 alin. (2) din Codul muncii, toate prevederile legate de formarea
profesională se stabilesc prin acordul parţilor, în cadrul unui act adiţional la contractul
individual de munca. Or, în cauză a fost încheiat un singur act adiţional la contractul
individual de muncă, respectiv actul adiţional nr. 8/14.05.2013 (f.8 dosar primă instanţă), prin
care părţile au stabilit că angajatorul iniţiază şi finanţează integral participarea salariatului
A… la un curs de formare profesională având o durată de 6 luni, care se va desfăşura în
perioada 12.06.2013-12.12.2013. Ulterior, angajatorul nu indicat vreo împrejurarea din care
să rezulte că obiectivul de formare profesională nu a fost atins şi era necesară prelungirea
cursului. Mai mult, Curtea constată că în toate procesele verbale de şcolarizare este înscrisă
menţiunea că şcolarizarea a fost eficientă. În condiţiile în care formarea profesională devine
decizie concretă, doar în prezenta unui act adiţional la contractul individual de muncă al
salariatului, în lipsa acestuia, în mod legal se poate constata că la încetarea actului adiţional
nr. 8/14.05.2013 scopul pentru care salariatul continua să se afle la societatea B… GmbH
Germania nu a fost acela de urmare a unor cursuri de formare profesională. Că este aşa,
rezultă din decizia nr. 83/08.08.2013 de schimbare a locului de muncă prin detaşare, conform
căreia a existat o solicitare de detaşare personal făcută de societatea B… GmbH Germania, iar
decizia pârâtei a fost aceea de detaşare a reclamantului la societatea solicitantă pentru
perioada 01.09.2013-31.07.2014 în funcţia de operator producţie.
În acord cu susţinerile apelantei pârâte, Curtea admite că termenul de detașare deşi
este același și în legislația românească, și în cea europeană, aceştia nu trebuie confundaţi,
întrucât detașarea transnațională se apropie mai mult de delegare decât de detașare, așa cum
sunt acestea definite de Codul muncii (art. 43, respectiv art. 45).
Astfel, conform art. 12 alin. 1 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004, regulament UE cu
aplicabilitate directă în țara noastră, salariatul detașat este:
“(1) Persoana care desfășoară o activitate salariată într-un stat membru, pentru un
angajator care își desfășoară în mod obișnuit activitățile în acest stat membru, și care este
detașată de angajatorul respectiv în alt stat membru pentru a lucra pentru angajator continuă
să fie supusă legislației primului stat membru, cu condiția ca durata previzibilă a activității să
nu depășească douăzeci și patru de luni și să nu fi fost trimisă să înlocuiască o altă persoană.“
Astfel, în cadrul detașării transnaționale, așa cum este definită ea în Regulament,
salariatul, pe perioada detașării, continuă să muncească pentru angajatorul care a dispus
detașarea, pe când în cazul detașării în sensul Codul muncii, salariatul, pe durata detașării, va
presta munca pentru angajatorul la care s-a dispus detașarea, după cum rezultă din textul art.
45 alin. (1), respectiv art. 47 alin. (1) din Codul muncii.
Legea nu interzice o detașare la un angajator străin (din cadrul unui stat membru UE)
în sensul Codului muncii, dar, în acest caz, salariatul detașat se va supune prevederilor din
țara în care este detașat, astfel acesta va datora taxe și contribuții sociale statului unde s-a
dispus detașarea. Or, în speţă, analizând decizia nr. 83/08.08.2013 rezultă că părţile au înţeles
54
să încheie un acord de detaşare în sensul Regulamentului precizat. Că este aşa, rezultă din
faptul că s-a menţionat că pe întreaga perioadă a detașării transnaționale, obligațiile de plată
ale salariatului, a virării taxelor și contribuțiilor sociale, vor fi îndeplinite în continuare de
către angajatorul român care a dispus detașarea. Având în vedere aceste considerente rezultă
că, pe întreaga perioadă a acestui tip de detașare, contractul de muncă al salariatului român nu
a fost suspendat, acesta figurând în continuare la angajatorul român care a dispus detașarea.
Ceea ce a omis apelanta pârâtă, a fost faptul că această formă de detaşare
transnaţională nu înseamnă că, salariatul detașat pierde drepturile suplimentare, atât în relația
cu angajatorul unde este detașat, cât și cu angajatorul care l-a detașat. Astfel, angajatorul care
detașează trebuie să asigure salariatului condiții de muncă și de angajare în statul unde este
detașat, precum: perioadele maxime de lucru și perioadele minime de odihnă; salariul minim,
inclusiv plata orelor suplimentare, securitatea, sănătatea și igiena la locul de muncă și altele
prevăzute expres de lege. De asemenea, dispoziţiile minimale în ceea ce privește salariul
minim din statul unde este detașat trebuie aplicate salariatului, cu excepția cazului în care
dispoziţiile minimale din România sunt mai favorabile. Aceste prevederi au fost incluse în
Decizia nr. 83/08.08.2013, chiar dacă într-o formă simplificată şi cu referire la legislaţia
naţională. Astfel, art. 5 din decizie face referire la condiţiile de climă, riscuri şi legislaţie, iar
art. 6 din aceeaşi decizie face referire la art. 47 din Codul muncii, care la alin. (2) prevede că
„pe durata detaşării salariatul beneficiază de drepturile care îi sunt mai favorabile, fie de
drepturile de la angajatorul care a dispus detaşarea, fie de drepturile de la angajatorul la care
este detaşat.” Contrar celor susţinute de apelanta pârâta, Curtea constată că actul juridic
încheiat la data de 20.08.2013 între B… GmbH Germania şi B… SRL România (f.60-61
dosar primă instanţă) nu contrazice decizia de detaşare din litigiu şi nici nu confirmă că
reclamantul s-a aflat în cadrul societăţii din Germania pentru urmarea unui stagiu de
specializare profesională şi de practică. Astfel, convenţia din data de 20.08.2013 prin care cele
două societăţi au convenit ca salariaţii societăţii B… România să urmeze stagii de specializare
profesională şi de practică la B… Germania, pe de o parte este ulterioară Deciziei de detaşare
a reclamantului nr. 83/08.08.2013, iar pe de altă parte nu lămureşte situaţia reclamantului care
îşi încetase stagiul de pregătire la expirarea termenului convenit prin actul adiţional la
contractul individual de muncă.
Nici referirea la necesitatea emiterii deciziei de detaşare pentru beneficiul de
prevederile formularului european A1 nu schimbă conţinutul clauzelor stabilite prin această
decizie. Astfel, angajatorul român avea obligaţia de a îndeplini formalitățile necesare în
vedere obținerii certificatului A1 de la Casa de Pensii. Prin acest certificat salariatul dovedește
că România este țara în care își are rezidența și își va achita contribuțiile sociale în această
ţară. În cazul acestui tip de detașare transfrontalieră (pentru care părţile din litigiu au optat),
certificatul A1 devine obligatoriu, în caz contrar, salariatul datorează contribuții sociale în țara
în care este detașat.
Cu privire la critica apelantei referitoare la faptul că nu a fost dovedit cuantumul sumei
acordate (2.282 de euro pe luna), iar pârâta nu avea vreo obligaţie procesuală în privinţa
probei, Curtea reţine că în mod legal prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 272 din
Codul muncii privitoare la sarcina probei, sarcină care, în litigiile de muncă revine
angajatorului. În acest context, instanţa de control judiciar constată că aspectele critice
55
invocate de apelantă sunt nefondate câtă vreme anterior detaşării angajatorului român avea
obligaţia de a se interesa care sunt principalele prevederi naționale ale statului în care se
dispune detașarea, pentru a verifica dacă dispozițiile principale privind legislația muncii din
țara unde s-a dispus detașarea sunt sau nu mai favorabile, astfel încât salariatul român să
beneficieze de cel puțin nivelul minim de reglementare din țara respectivă. Or, pârâta apelantă
nici în calea de atac a apelului nu a înţeles să depună alte înscrisuri de la societatea din
Germania, care face parte din cadrul aceluiaşi grup de firme, din care să rezulte care era
nivelul de salarizare pentru lucrători comparabili la angajatorul străin. Cuantumul salariului
la care a fost obligată pârâta a rezultat din înscrisul de la pagina 132-137 dosar primă instanţă,
înscris ce a constituit singurul element de referinţă în raport de susţinerile reclamantului şi în
lipsa altor probe din partea pârâtei.
În privinţa apelului declarat de pârâtă împotriva încheierii de îndreptare a erorii
materiale şi a încheierii de lămurire a dispozitivului, Curtea reţine că singurul argument adus
de apelantă este că prin modul de soluţionare au fost depăşite limitele unei lămuriri de
dispozitiv, în sensul că prin încheiere a fost modificat complet dispozitivul sentinţei
transformând o obligaţie unică de plată a sumei de 2282 euro, într-o obligaţie de plată a
aceleaşi sume pe mai multe luni.
Curtea în acord cu apelanta pârâtă concluzionează că procedura specială de lămurire a
dispozitivului poate fi folosită de părţi doar în ipoteza în care dispozitivul hotărârii
judecătoreşti nu este suficient de clar, fapt ce poate crea dificultăţi în procedura de executare
silită, nefiind o cale menită să ducă la anularea ori modificarea hotărârii, întrucât o astfel de
finalitate poate fi atinsă doar prin intermediul căilor legale de atac. Însă, în speţă, reclamanta a
solicitat instanţei de fond lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 3135/08.12.2016 în
sensul că suma de 2282 euro este cuantumul salariului brut pentru fiecare lună din perioada
13.12.2013 - 01.05.2014. Prin sentinţa menţionată, expresia „la nivelul sumei de 2280 euro
brut la care se adaugă dobânda legală aferentă calculată pentru fiecare salariu în parte de la
data la care salariul era datorat până la data plăţii efective”, a fost interpretată ca însemnând că
2282 euro salariu brut este salariul cuvenit „pentru fiecare lună din perioada 13.12.2013 -
01.05.2014”, expresii identice ca şi conţinut, instanţa nemodificând astfel hotărârea supusă
procedurii de lămurire a dispozitivului, scopul fiind doar acela de acurateţe. În privinţa
încheierii de îndreptare a erorii materiale, aceasta a vizat doar o eroare de dactilografiere,
eroare îndreptată în mod legal prin încheierea din data de 26.01.2017, aşa cum s-a arătat în
considerentele de mai sus.
Deşi în apel s-a depus soluţia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr.
z/30/2015 privind admiterea apelului declarat de pârâtă într-o cauză cu obiect similar, Curtea
constată că în prezenta cauză motivele de apel diferă (nu s-a invocat nelegalitatea acordării
diferenţelor salariale în raport de cuantumul salariului brut), astfel că reţinând limitele
efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, jurisprudenţa depusă de pârâta apelantă
nu poate fi reţinută.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 3135/08.12.2016 este lipsit
de interes, în condiţiile în care solicitarea acestuia a fost deja admisă prin încheierile de
îndreptare a erorii materiale şi lămurire dispozitiv din data de 26.01.2017. De altfel,
56
reclamantul a şi menţionat că a declarat apelul numai pentru ipoteza în care ar fi fost admis
apelul pârâtei împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului hotărârii apelate.
Faţă de aceste considerente, reţinând că hotărârea primei instanţe respectă cerinţele de
legalitate şi temeinicie, iar criticile formulate sunt neîntemeiate, în raport de dispoziţiile art.
480 alin.1 Cod procedură civilă Curtea va respinge apelurile declarate de reclamantul A… şi
pârâta B… SRL împotriva sentinţei civile nr. 3135 din 08 decembrie 2016 pronunţată de
Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/30/2015. Totodată va respinge apelul declarat de pârâta B…
SRL împotriva încheierii de lămurire şi de îndreptare a dispoziţiilor contradictorii din
cuprinsul sentinţei civile nr.3135/08.12.2016, în contradictoriu cu pârâta SC C… SRL. Ca o
consecinţă firească a respingerii apelurilor declarate, Curtea va respinge şi solicitarea
apelantei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
§. Contencios administrativ
12. Cererea pentru acordarea despăgubirilor formulată separat de cererea de
anulare a actului vătămător cu depăşirea termenului prevăzut de art. 19 din Legea nr.
554/2004. Prescripţie
Legea nr. 188/1999: art.80 şi art. 106
Legea nr. 554/2004: art. 19
Legea nr. 360/2002: art. 59 alin. (2), art.60 alin. (1), art. 62 alin. (3)
Curtea reţine că reclamantul a contestat cele două dispoziții prin care a fost
sancţionat disciplinar cu „trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază
al gradului profesional deţinut”, respectiv cu eliberarea din funcţia de conducere deţinută în
vederea numirii pe o funcţie de execuţie.
La data de 10.11.2015, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat împotriva
hotărârii primei instanţe, prin care acţiunea a fost respinsă şi a constatat nulitatea acestor
dispoziţii, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii prevederilor art.59 alin. (2), art. 60
alin. (1) şi art. 62 alin. (3) din Legea nr. 360/2002, în baza cărora au fost emise actele
contestate.
Curtea a constatat ca nu ar putea retine susţinerile reclamantului intimat însuşite de
instanţa de fond în sensul că a formulat acţiunea în despăgubiri ulterior, la data de
18.02.2016, acţiune ce face obiectul dosarului de faţă, deoarece doar la data pronunţării
hotărârii de casare (10.11.2015) a cunoscut întinderea prejudiciului ce i-a fost adus prin
actele contestate şi deci se încadrează în termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr.
554/2004 pentru promovarea acţiunii, având în vedere că reclamantul a cunoscut efectiv
57
faptul că actul administrativ de sancţionare disciplinară a atras după sine o serie de
prejudicii materiale constând în reducerea salariului încasat lunar, reprezentând coeficientul
ierarhic, indemnizaţia de conducere, încă de la data comunicării dispoziţiilor nr.
670/18.01.2011 şi nr. 970/14.02.2011, întrucât din acest moment reclamantul a cunoscut că
va fi numit, în urma aplicării sancţiunii disciplinare, în funcţia de ofiţer specialist I.
Astfel, se impune a avea în vedere că natura pagubei materiale suferite de reclamant
constă în diferenţa dintre drepturile salariale aferente funcţiei de conducere deţinută anterior
emiterii dispoziţiilor contestate şi cele corespunzătoare funcţiei de ofiţer specialist I,
confirmându-se susţinerile recurentului în sensul că drepturile salariale aferente fiecărei
funcţii puteau fi calculate încă de la data comunicării dispoziţiei de sancţionare, pe baza
elementelor care compun salariul unei funcţii de conducere, respectiv salariul funcţiei de
ofiţer specialist I, fiind determinabil prejudiciul suferit de reclamant încă de la data
comunicării dispoziţiilor contestate, şi nu doar de la data anulării acestora.
Contrar susţinerilor intimatului, faţă de caracterul determinabil al cuantumului
salariului fiecărei funcţii, paguba suferită de acesta constând în diferenţa drepturilor
salariale, putea fi determinată şi calculată, iar reclamantul trebuia să cunoască întinderea
acesteia de la data comunicării dispoziţiei de sancţionare, de la acel moment curgând
termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr.554/2004.
Aşadar, persoana vătămată prin actul de sancţionare, odată cu cererea de anulare a
acestuia, poate solicita şi despăgubirile ce se compun din drepturile salariale de care a fost
lipsită în perioada în care s-a aplicat actul nelegal, raţionament ce decurge şi din prevederile
art. 19 din Legea nr. 554/2004. Cererea pentru acordarea despăgubirilor formulată separat
de cererea de anulare a actului vătămător prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004,
reglementează o situaţie de excepţie când reclamantul nu a avut în mod rezonabil
posibilitatea să cunoască existenţa şi întinderea prejudiciului, ceea ce nu este cazul în speţa
de faţă.
(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia civilă nr. 2316 din 6 aprilie 2017,
rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)
Prin sentinţa civilă nr. 5202/09.12.2016 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr.
x/59/2016 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Inspectoratul de
Poliţie Judeţean A… şi a fost respinsă acţiunea în contencios administrativ exercită de
reclamant în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calităţii procesual pasive.
S-a recalificat excepţia tardivităţii acţiunii invocată de pârâtul Inspectoratul General al
Poliţiei Române în excepţie a prescripţiei dreptului la acţiune şi s-a respins ca neîntemeiată
această excepţie.
A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Inspectoratul
General al Poliţiei Române, invocată de acest pârât.
A fost admisă în parte acţiunea în contencios administrativ exercitată de reclamantul
B… în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române şi a fost obligat
pârâtul la plata către reclamant a unor despăgubiri materiale echivalente cu diferenţele dintre
drepturile salariale încasate şi drepturile salariale majorate, indexate şi reactualizate care i s-ar
58
fi cuvenit în funcţia din care a fost destituit prin Dispoziţia nr. 670/18.01.2011 a IGPR şi
Dispoziţia 970/14.02.2011, anulate prin Decizia civilă nr. 6386/10.11.2015 a Curţii de Apel
Timişoara, de la data destituirii din funcţia de adjunct al şefului IPJ, la data repunerii în
funcţie-09.12.2015 precum şi la plata daunelor morale echivalent la data plăţii a sumei de
2000 euro.
A fost obligat pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române la consemnarea
vechimii în muncă a reclamantului corespunzător funcţiei de adjunct al şefului IPJ pentru
perioada destituirii.
A fost respinsă în rest acţiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu pârâtul
Inspectoratul General al Poliţiei Române.
A fost obligat pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei Române la plata către reclamant
a sumei de 4550 lei cheltuieli de judecată parţiale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei
Române, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, rejudecând cauza,
respingerea acţiunii formulată de reclamant, ca prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.
Prin decizia pronunțata, Curtea a admis recursul formulat de recurentul pârât
Inspectoratul General al Poliţiei Române, a casat în parte sentinţa recurată şi în rejudecare: a
admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la cererea reclamantului privind
plata unor despăgubiri materiale echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate
şi drepturile salariale majorate, indexate şi reactualizate care i s-ar fi cuvenit în funcţia din
care a fost destituit; a respins ca prescrisă cererea reclamantului privind plata unor
despăgubiri materiale echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi
drepturile salariale majorate, indexate şi reactualizate care i s-ar fi cuvenit în funcţia din care a
fost destituit; a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului având ca obiect plata daunelor
morale; a menținut în rest dispoziţiile sentinţei recurate.
În considerentele deciziei, s-a arătat că, în prealabil se impune a preciza că sentinţa
civilă nr. 5202/9.12.2016 nu a fost recurată sub aspectul modului de soluţionare a excepţiei
lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Arad, a excepţiei
lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul General al Poliţiei Române, cu
privire la recalificarea excepţiei tardivităţii acţiunii invocate de pârâtul IGPR ca fiind
excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi nici sub aspectul obligării pârâtului IGPR la
consemnarea vechimii în muncă a reclamantului corespunzător funcţiei de adjunct al şefului
IPJ pentru perioada destituirii, astfel încât aceste aspecte au intrat în puterea lucrului judecat
şi nu fac obiectul prezentei analize.
Aşadar, având în vedere că nici reclamantul intimat nu a înţeles să formuleze recurs cu
privire la soluţia de recalificare a excepţiei tardivităţii acţiunii invocate de pârâtul IGPR ca
fiind excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, sunt nerelevante susţinerile acestuia din
întâmpinarea formulată în recurs cu privire la greşita recalificare de către prima instanţă a
excepţiei tardivităţii acţiunii ca fiind excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs invocat de către recurent, cu privire la
greşita soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei dreptului material la
acţiune, în sensul respingerii acesteia, Curtea a reținut că este întemeiat pentru
considerentele ce succed.
59
Potrivit prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 , „(1) Când persoana vătămată a
cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de
prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia
să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios
administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)”.
Curtea reţine că prin Dispoziţia I.G.P.R. nr. 670/11.01.2011 reclamantul B… a fost
sancţionat disciplinar cu „trecerea într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al
gradului profesional deţinut”. Prin Dispoziţia nr. 970/14.02.2011, reclamantul a fost eliberat
din funcţia de conducere deţinută în vederea numirii pe o funcţie de execuţie.
Reclamantul a contestat cele două dispoziţii în instanţă, iar la data de 10.11.2015,
Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat împotriva hotărârii primei instanţe, prin
care acţiunea a fost respinsă şi a constatat nulitatea acestor dispoziţii, ca urmare a declarării
neconstituţionalităţii prevederilor art. 59 alin. (2), art. 60 alin. (1) şi art. 62 alin. (3) din Legea
nr. 360/2002, în baza cărora au fost emise actele contestate.
Nu pot fi reţinute susţinerile reclamantului intimat însuşite de instanţa de fond în
sensul că a formulat acţiunea în despăgubiri ulterior la data de 18.02.2016, acţiune ce face
obiectul dosarului de faţă, deoarece doar la data pronunţării hotărârii de casare (10.11.2015) a
cunoscut întinderea prejudiciului ce i-a fost adus prin actele contestate şi deci se încadrează în
termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 pentru promovarea acţiunii,
având în vedere că reclamantul a cunoscut efectiv faptul că actul administrativ de sancţionare
disciplinară a atras după sine o serie de prejudicii materiale constând în reducerea salariului
încasat lunar, reprezentând coeficientul ierarhic, indemnizaţia de conducere, încă de la data
comunicării dispoziţiilor nr. 670/18.01.2011 şi nr. 970/14.02.2011, întrucât din acest moment
reclamantul a cunoscut că va fi numit, în urma aplicării sancţiunii disciplinare, în funcţia de
ofiţer specialist I.
Astfel, se impune a avea în vedere că natura pagubei materiale suferite de reclamant
constă în diferenţa dintre drepturile salariale aferente funcţiei de conducere deţinută anterior
emiterii dispoziţiilor contestate şi cele corespunzătoare funcţiei de ofiţer specialist I,
confirmându-se susţinerile recurentului în sensul că drepturile salariale aferente fiecărei
funcţii puteau fi calculate încă de la data comunicării dispoziţiei de sancţionare, pe baza
elementelor care compun salariul unei funcţii de conducere, respectiv salariul funcţiei de
ofiţer specialist I, fiind determinabil prejudiciul suferit de reclamant încă de la data
comunicării dispoziţiilor contestate, şi nu doar de la data anulării acestora.
Contrar susţinerilor intimatului, faţă de caracterul determinabil al cuantumului
salariului fiecărei funcţii, paguba suferită de acesta constând în diferenţa drepturilor salariale,
putea fi determinată şi calculată, iar reclamantul trebuia să cunoască întinderea acesteia de la
data comunicării dispoziţiei de sancţionare, de la acel moment curgând termenul de un an
prevăzut de art. 19 din Legea nr.554/2004.
De altfel, chiar decizia nr.1593/3.04.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reţinută
de instanţa de fond, stabileşte că „momentul evaluării certe a întinderii prejudiciului nu îl
poate reprezenta decât data comunicării efective a actului administrativ vătămător”, în speţă
deciziile de sancţionare contestate. Referitor la decizia nr. 568/2007 pronunţată de Curtea
Constituţională invocată de intimat, Curtea constată că prin această decizie s-a reţinut că
60
"termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are în vedere tocmai acele
situaţii în care, în momentul introducerii cererii în anulare a actului administrativ individual,
persoana vătămată nu poate în mod obiectiv cunoaşte existenţa şi întinderea pagubei, astfel că
nu poate formula concomitent o acţiune în despăgubire.”. Or, în cazul de faţă, nu se poate
reţine o astfel de situaţie, în condiţiile în care reclamantul putea în mod obiectiv cunoaşte
existenţa şi întinderea pagubei deoarece paguba suferită de acesta consta în diferenţa
drepturilor salariale, fiind determinabilă.
De asemenea, raportat la prevederile art. 80 şi art. 106 din Legea nr. 188/1999,
invocate de recurent, rezultă că persoana vătămată prin actul de sancţionare, odată cu cererea
de anulare a acestuia, poate solicita şi despăgubirile ce se compun din drepturile salariale de
care a fost lipsită în perioada în care s-a aplicat actul nelegal, raţionament ce decurge şi din
prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004. Cererea pentru acordarea despăgubirilor formulată
separat de cererea de anulare a actului vătămător prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004,
reglementează o situaţie de excepţie când reclamantul nu a avut în mod rezonabil posibilitatea
să cunoască existenţa şi întinderea prejudiciului, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă.
Referitor la susţinerea intimatului că la data la care a promovat prima acţiune prin care
a solicitat doar anularea dispoziţiilor nr. 670/11.01.2011 şi nr. 970/14.02.2011, nu a cunoscut
întinderea prejudiciului, Curtea constată că se confirmă susţinerile recurentului în sensul că
prin acţiunea ce face obiectul dosarului de faţă, introdusă după pronunţarea deciziei Curţii de
Apel Timişoara prin care s-au anulat dispoziţiile contestate, reclamantul nu a precizat
cuantumul concret al diferenţei dintre drepturile salariale pe care le solicită, ci doar cu ocazia
acordării cuvântului pe fond în faţa primei instanţe, s-a solicitat plata diferenţelor salariale
pentru perioada 14.02.2011-9.12.2015 (conform menţiunilor din practicaua sentinţei recurate),
solicitare ce putea fi cuprinsă şi în cererea iniţială (deoarece reclamantul cunoştea că i-au fost
diminuate drepturile salariale), fără a se menţiona exact cuantumul, ci doar perioada în care a
fost lipsit de aceste drepturi.
Astfel, Curtea constată că reclamantul nu a fost împiedecat ca prin acţiunea iniţială,
sau în termenul de un an de la data emiterii actelor contestate ca urmare a cărora drepturile
salariale ale acestuia au fost diminuate lunar, să solicite şi plata despăgubirilor ce fac obiectul
dosarului de faţă. Acesta a ales să promoveze acţiunea în despăgubiri după cinci ani de la data
la care s-a solicitat anularea actelor considerate nelegale, respectiv de la data la care a
cunoscut că prin acele acte i se diminuează drepturile salariale şi că implicit suferă un
prejudiciu ce poate fi recuperat doar prin anularea actelor.
Concluzionând, reclamantul a introdus acţiunea în despăgubiri cu depăşirea termenului
prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 motiv pentru care se impune admiterea excepţiei
prescripţiei dreptului la acţiune cu privire la cererea reclamantului privind plata unor
despăgubiri materiale echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi
drepturile salariale majorate, indexate şi reactualizate care i s-ar fi cuvenit în funcţia din care a
fost destituit.
Cu privire la cel de al doilea motiv de recurs invocat de către recurent, Curtea constată
că sunt întemeiate criticile acestuia referitor la nelegala sa obligare la plata sumei de 2000
Euro echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
61
Astfel, Curtea a constatat că este fondată această critică, care poate fi circumscrisă
formal motivului de recurs prevăzut de art.488 alin.1 pct. 8 C.proc.civ., fiind vorba despre
invocarea greşitei aplicări a unor norme de drept material, respectiv dispoziţiile care
reglementează răspunderea civilă delictuală.
Instanţa de fond, prin sentinţa recurată a admis în parte cererea reclamantului de
obligare a pârâtului la plata daunelor morale, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de
2000 Euro reprezentând daune morale către reclamant.
Pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală în privinţa recurentului-pârât, este
necesar ca reclamantul intimat să facă dovada - în temeiul art. 249 C. pr. civ. - că sunt
îndeplinite condiţiile cumulative, prevăzute de art. 1357 alin. (1) Cod civil, sus-citat, respectiv
să existe fapta ilicită, să existe prejudiciu, să existe legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu şi să existe vinovăţia presupusului autor al faptei ilicite.
Or, în cauză, Curtea a reținut , contrar celor susţinute de intimat şi însuşite de instanţa
de fond, că nu sunt îndeplinite aceste condiţii cumulative.
Astfel, în ceea ce priveşte fapta ilicită, se observă că, în opinia instanţei de fond,
aceasta rezidă în emiterea unor dispoziţii constatate nelegale şi anulate prin care reclamantul a
fost trecut într-o funcţie inferioară.
Or, potrivit art. 1364 Cod civil, „îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege
sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea seama de
caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări”.
Reiese, deci, din interpretarea acestor prevederi legale, că este exonerat de răspundere
cel care îndeplineşte o activitate impusă ori permisă de lege în măsura în care nu putea să îşi
dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări.
Aceasta este situaţia din cauza de faţă, întrucât, la data emiterii Dispoziţiilor
Inspectorului General al Poliţiei Române nr. 670/18.01.2011 şi nr.970/14.02.2011, recurentul-
pârât a aplicat dispoziţii legale în vigoare, fără a putea avea reprezentarea faptului că, mai
târziu, Curtea Constituţională, prin decizia nr.392/2014, va constata neconstituţionalitatea
acelor prevederi legale. Or, în dosarul ce a avut ca obiect anularea celor două dispoziţii,
Curtea de Apel Timişoara admiţând recursul declarat împotriva hotărârii primei instanţe, prin
care acţiunea a fost respinsă, a constatat nulitatea acestora, exclusiv ca urmare a declarării
neconstituţionalităţii prevederilor art.59 alin. (2), art. 60 alin. (1) şi art. 62 alin. (3) din Legea
nr. 360/2002, în baza cărora au fost emise actele contestate.
În aceste condiţii, constată Curtea că sunt întemeiate susţinerile recurentului, în sensul
că nu există fapta ilicită.
Având în vedere că este vorba despre condiţii cumulative, Curtea reţine că
neîndeplinirea condiţiei referitoare la fapta ilicită face de prisos analizarea celorlalte condiţii,
motiv pentru care se constată că este neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a
pârâtului la plata unor daune morale pretins suferite de acesta.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (2) C. pr. civ. raportat la art. 488
pct.8 C. pr. civ., Curtea a admis recursul declarat, a casat în parte sentinţa recurată şi
rejudecând procesul în fond, în baza art. 498 alin. (1) C. pr. civ., a admis excepţia prescripţiei
dreptului la acţiune cu privire la cererea reclamantului privind plata unor despăgubiri
materiale echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale
majorate, indexate şi reactualizate care i s-ar fi cuvenit în funcţia din care a fost destituit, a
respins ca prescrisă cererea reclamantului privind plata unor despăgubiri materiale
62
echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale majorate,
indexate şi reactualizate care i s-ar fi cuvenit în funcţia din care a fost destituit şi a respins ca
neîntemeiată cererea reclamantului având ca obiect plata daunelor morale.
Curtea a menținut în rest dispoziţiile sentinţei recurate.
13. Fonduri europene. Cerere de finanţare prin care se solicită finanţare
nerambursabilă, formulată de o întreprindere legată cu altă societate. Cerinţe de
eligibilitate. Întreprindere autonomă
Ordinul Ministrului Economiei şi Finanţelor nr. 477/2008
Legea nr. 346/2004
Reclamanta a depus cererea de finanţare prin care solicita finanţare nerambursabilă
în procent maxim de 70% pentru activitatea (Codul CAEN) 4120 cu locaţia de implementare
judeţul Timiş, localitatea A…, însoțită de anexele obligatorii respectiv de Formularul D -
„Declaraţia privind încadrarea: întreprinderii în categoria ÎMM” din 13.06.2012 (pag. 45 -
50 din dosarul cererii de finanţare). În acord cu documentul anterior menţionat, reclamanta
s-a declarat ca fiind întreprindere autonomă cu un număr mediu anual de salariaţi de 46
persoane, o cifră de afaceri de 5.694,808 mii lei/1.318,334 mii euro, active totale de
3.757,453 mii lei/869,841 mii euro încadrându-se în categoria întreprindere mică.
Raportat la declarația reclamantei, în sensul ca este întreprindere mică, prin
contractul de finanțare nr. 4m/4003411/4/04.11.2013 i s-a acordat o intensitate a ajutorului
de stat de 70%.
Prin procesul verbal contestat s-a reținut că, de fapt, la data acordării finanțării
nerambursabile reclamanta era întreprindere mijlocie, reținându-se ca reclamanta SC B…
SRL era întreprindere legată cu SC C… SRL atât prin intermediul domnului D… (asociat şi
administrator al ambelor firme) cât şi prin intermediul pieţelor pe care acţionează
Verificarea, din punct de vedere legal, a calificării societăţii reclamante ca
întreprindere legată cu SC C… SRL şi nu ca întreprindere autonomă, dată fiind contestarea
în instanţă a constatărilor entităţii de control, presupune analiza datelor particulare ale
speţei prin raportare la dispoziţiile art. 4 ind. 4 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea
înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, în versiunea în vigoare la data
depunerii cererii de finanţare.
Din cuprinsul actelor depuse la dosarul cauzei rezultă că în cadrul reclamantei
domnul D… deținea 50% din părţile sociale şi calitatea de administrator iar în cadrul SC
C… SRL , domnul D… deținea 95,24% din părţile sociale şi calitatea de administrator al
acestei societăţi.
Curtea constată că, raportat la împrejurarea ca unul dintre asociații reclamantei care
deține în societatea reclamanta 50% din părțile sociale, este asociat cu părți sociale de
95,24% în SC C… SRL, deținând astfel un control asupra activității acestei din urma
societăţi, văzând şi raporturile dintre cele doua societăţi, conform dispozițiilor legale
63
anterior enunțate, în mod corect organele de control au apreciat ca reclamanta şi SC C…
SRL sunt întreprinderi legate.
În privinţa grupului de persoane fizice care, potrivit legii, acţionează de comun acord
în toate întreprinderile considerate legate, legiuitorul nu a stabilit concret ce se înţelege prin
sintagma „acţionează de comun acord”. Astfel că, devine îngăduită concluzia că sintagma
are a fi supusă unei interpretări extensive şi nu uneia restrictive, cum tinde a acredita ideea
reclamanta, atunci când arată că textul are în vedere strict administratorii de societăţi,
membrii din consiliile de administraţie ori persoane din conducerea executivă a acestora.
Dimpotrivă, sintagma „grup de persoane fizice care acţionează de comun acord”,
interpretează Curtea, se referă, fără doar şi poate, şi la acţionarii comuni la toate aceste
societăţi presupuse a fi legate, al căror pachet de acţiuni apare a fi majoritar şi a căror
acţiune consensuală se exprimă prin intermediul dreptului de vot în adunarea generală a
acţionarilor, cu consecinţe indubitabile şi asupra activităţii societăţii. În speţă, o astfel de
concluzie devine pe deplin îngăduită şi prin prisma prezumţiei supra arătate, dar şi datorită
împrejurării probate şi necontestate, că domnul D… deţine pachetul majoritar de acţiuni la
fiecare din cele doua societăţi în analiză.
Legat de cerinţa legală privind modul în care îşi desfăşoară activitatea sau o parte din
activitate cele doua întreprinderi presupuse a fi legate, pe aceeaşi piaţă relevantă ori pe pieţe
adiacente, ale unui produs sau serviciu situate în aval ori în amonte faţă de piaţa în discuţie,
Curtea apreciază ca legale concluziile pârâtului exprimate în decizia contestată. Din
examinarea codului CAEN a societăţii reclamante, desemnând obiectul de activitate, practic,
al acesteia, se observă că principala activitate a reclamantei o reprezintă lucrări de
construcții a clădirilor rezidențiale şi nerezidențiale, este autorizata sa exercite şi alte
activităţi, cum ar fi, cultivarea cerealelor, activităţi în ferme mixte, comerț cu ridicata al
mașinilor agricole, echipamentelor şi furniturilor, comerț cu ridicata a mașinilor unelte,
comerț cu ridicata a altor mașini şi echipamente, activităţi de închiriere şi leasing cu mașini
şi echipamente agricole şi pentru construcţii etc.
Or, în aceste condiţii, Curtea apreciază ca utilajele SC C… SRL , au aptitudinea şi ar
putea sa fie utilizate în cadrul activităţilor secundare (cultivarea cerealelor, spre exemplu),
pe care reclamanta ar putea să le deruleze .
Așadar, Curtea nu poate face abstracţie de obiectul de activitate secundar declarat al
societăţii reclamante câtă vreme este îngăduită şi prezumţia că, oricând, desfăşurarea
activităţii lor pe pieţe adiacente este realizabilă.
Pe de altă parte, chiar dacă nu se verifică împrejurarea desfăşurării activităţii de
către cele doua societăţi comerciale pe aceeaşi piaţă, fiind în acest sens corectă afirmaţia
reclamantei, nu se poate ignora totuşi faptul că ele acţionează, conform obiectului de
activitate, pe pieţe adiacente, verificând astfel una dintre cerinţele prevăzute alternativ de
lege.
(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, Sentinţa civilă nr. 160 din 24 mai 2017,
rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)
64
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 154/59/2017 la data
de 07.02.2017, reclamanta SC B… SRL în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor
Europene - Direcţia Generală Programe Competitivitatea solicitat anularea deciziei nr.
89428/07.11.2016, privind soluţionarea contestaţiei formulată de SC B… SRL; admiterea
contestaţie nr. 943/07.07.2016, înregistrată sub nr. 58789/11.07.2016, cu consecinţa anulării
Procesului Verbal nr. 3364/04.03.2016 de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor
bugetare pentru programele operaţionale în cadrul obiectivului convergenţă privind proiectul
„Modernizarea activităţii SC B… SRL prin achiziţionarea de utilaje şi echipamente
specializate", cod SMIS 43697, contract de finanţare nr. 4m/400341/4/04.II.2013, cu
obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința pronunțata, Curtea a respins acțiunea reclamantei, reținând următoarele:
Curtea a constatat că prin acţiunea promovata în faţa instanţei de contencios
administrativ reclamanta SC B… SRL a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătoreşti prin
care să se dispună anularea deciziei nr. 89428/07.11.2016, privind soluţionarea contestaţiei
formulată de SC B… SRL; admiterea contestaţie nr. 943/07.07.2016, înregistrată sub nr.
58789/11.07.2016, cu consecinţa anulării Procesului Verbal nr. 3364/04.03.2016 de constatare
a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în cadrul
obiectivului convergenţă privind proiectul „Modernizarea activităţii SC B… SRL prin
achiziţionarea de utilaje şi echipamente specializate", cod SMIS 43697, contract de finanţare
nr. 4m/400341/4/04.II.2013.
În fapt, Curtea a reținut că reclamanta SC B… SRL a depus în cadrul Programul
Operaţional Sectorial „Creşterea Competitivităţii Economice” 2007-2013 (POS CCE), Axa
prioritară 1 „Un sistem inovativ şi coeficient de producţie”, Domeniul major de intervenţie
1.1. „Investiţii productive şi pregătirea pentru competiţia pe piaţă a întreprinderilor, în special
a IMM", Operaţiunea a) „Sprijin pentru consolidarea şi modernizarea sectorului productiv
prin investiţii tangibile şi intangibile”, schemă de finanţare A2 „Sprijin financiar în valoare de
până la 1.065.000 lei acordat pentru investiţii pentru întreprinderile mici şi mijlocii”, cererea
de finanţare pentru proiectul „Modernizarea activităţii SC B… SRL prin achiziţionarea de
utilaje şi echipamente specializate”, cerere înregistrată sub nr.1373/05.07.2012.
Cererea de finanţare depusă a fost însoţită de anexele obligatorii respectiv de
Formularul D - „Declaraţia privind încadrarea întreprinderii în categoria IMM” din
13.06.2012. Conform documentului depus, SC B… SRL s-a declarat întreprindere autonomă
încadrându-se, conform datelor furnizate, în categoria întreprindere mică.
La data de 04.11.2013 a fost perfectat Contractul de finanţare nr.
4m/400341/4/04.11.2013 între Ministerul Economiei, în calitate de Autoritate de Management
pentru Programul Operaţional Sectorial „Creşterea Competitivităţii Economice” (Aty
POSCCE), prin Agenţia pentru Dezvoltare Regională Vest, în calitate de Organism
Intermediar pentru Programul Operaţional Sectorial „Creşterea Competitivităţii Economice”
(Ol POSCCE) şi reclamanta, în calitate de beneficiar, având drept obiect acordarea finanţării
nerambursabile pentru proiectul „Modernizarea activităţii SC B…SRL prin achiziţionarea de
utilaje şi echipament specializate" cod SMIS 43697.
65
Cererea de rambursare nr.1 finală din 19.08.2014 prin care reclamanta a solicitat
valoarea nerambursabilă a cheltuielilor realizate în implementarea proiectului a fost achitata
conform menţiunii „bun de plată" de Autoritatea de Management POS CCE.
Curtea constată că în cursul anului 2014, Curtea de Conturi, în calitate de Autoritate de
Audit, a performat un audit al sistemului de management şi control pentru Programul
Operaţional Sectorial "Creşterea Competitivităţii Economice" fiind evaluate prevederile
menţionate la art. 58 din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1083/2006. în vederea punerii în
aplicare a recomandării Autorităţii de Audit privind realizarea pentru toate proiectele, până la
Cererea de rambursare finală sau până la finalul perioadei de durabilitate, a verificării
încadrării beneficiarului în condiţiile de eligibilitate pentru care a depus formularul Anexei 2 -
Calculul pentru întreprinderi partenere sau legate din Legea nr. 346/2004 şi Declaraţia privind
încadrarea în categoria ÎMM, Autoritatea de Management POSCCE a emis Instrucţiunea nr.
4254/26.02.2015.
In vederea implementării masurilor cuprinse în Instrucţiunea Autorităţii de
Management POSCCE nr. 4254/26.02.2015, pentru proiectul SMIS 43697 Organismul
Intermediar POSCCE a întocmit Lista de reverificare eligibilitate a reclamantei din
24.11.2015 conform căreia „având în vedere posibilitatea reîncadrării beneficiarului în
categoria întreprinderilor mijlocii, precum şi a O.U.G. nr. 66/2011 (....) se va iniţia
suspiciunea de neregulă în vederea clarificării încadrării beneficiarului în categoria ÎMM”.
Organismul Intermediat POSCCE a întocmit Suspiciunea de neregulă nr.
20434/25.11.2015 pe care a înaintat-o către Ministerul Fondurilor Europene DGPC (AM
POSCCE) fiind înregistrată sub nr. 27553/26.11.2015.
Ca urmare a controalelor efectuate, a fost întocmit Proiectul de Proces verbal de
constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele operaţionale în
cadrul obiectivului convergenţa privind proiectul „Modernizarea activităţii SC B… SRL prin
achiziţionarea de utilaje şi echipamente specializate" cod SMIS 43697, contract de finanţare
nr. 4ml40034114104.11.2013, beneficiar SC B…SRL, în cuprinsul căruia s-a menţionat ca
„(....) Suspiciunea de neregulă nr. 20434/25.11.2015 se confirmă şi se propune diminuarea cu
10% a alocaţiei financiare nerambursabile aferent sumeţ eligibile plătite. Se impune
recuperarea de la beneficiar a sumei corespunzătoare alocaţiei financiare nerambursabila,
plătită prin CR1 finală", în sarcina SC B…SRL fiind stabilit un debit în valoare de 143.185,88
lei din care: contribuţie din fonduri UE: 123.139,85 lei şi contribuţie publică naţională de la
bugetul de stat: 20.046,03 lei.
Proiectul de Proces verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor
bugetare a fost înaintat de Ministerul Fondurilor Europene - AM POSCCE, prin adresa nr.
2222/15.02.2016 reclamantei în vederea formulării unui punct de vedere privind constatările
din cadrul procesului-verbal în conformitate cu prevederile art. 21 alin. 14 din O.U.G. nr.
66/2011, cu modificările şi completările ulterioare.
Reclamanta a comunicat , conform adresei nr. 937/22.02.2016, înregistrată la AM
POSCCE sub nr. 2654/23.02.2016, un punct de vedere la proiectul de proces verbal conform
căruia beneficiarul consideră „argumentele şi concluziile Notei de Constatare ca fiind lipsite
de temei legal" şi solicită „actualizarea concluziilor Notei de Constatare, în conformitate cu
66
situaţia de fapt şi drept a companiei pe baza considerentelor menţionate în prezenţa
documentaţie".
Curtea constată că pârâtul a întocmit în forma finală Procesul verbal de constatare a
neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare înregistrat sub nr. 3364/04.03.2016, proces
care a fost comunicat beneficiarului prin poştă şi prin email.
Curtea reţine că reclamanta a promovat contestație pe cale administrativa împotriva
acestui proces verbal, contestație care a fost respinsa de Direcţia Generală Programe
Competitivitate (AM POSCCE) prin Decizia de soluţionare a contestaţiei nr.
89428/07.11.2016.
Nemulţumită fiind de soluţia obţinută în cadrul procedurii administrative prealabile,
reclamanta a promovat prezenta acţiune în faţa instanţei de contencios administrativ,
solicitând anularea actelor administrative mai sus precizate.
Curtea a analizat legalitatea actelor administrative contestate de reclamanta, prin
raportare la motivele invocate de către reclamanta, precum şi la prevederile legale incidenta în
speţa.
Curtea constată că actele perfectate de parat sunt legale, întrucât evaluarea cererii de
finanţare depusa de reclamanta s-a efectuat prin aplicarea dispoziţiilor Ghidului solicitantului
din 2011 „Sprijin financiar în valoare de până la 1.065.000 lei acordaţi pentru investiţii în
întreprinderile mici şi mijlocii” pentru apelul de proiecte cod POS CCE-A1-DM 1.1.- O a) -
A2 „Sprijin financiar în valoare de până la 1.065.000 lei acordat pentru investiţii pentru
întreprinderile mici şi mijlocii”.
Aşadar, conform prevederilor pct. 11.1. „Criterii de eligibilitate a solicitantului” din
Ghidul solicitantului este precizat „Pot beneficia de alocare financiară nerambursabilă
persoanele juridice care sunt întreprinderi mici sau mijlocii” şi sunt prezentate condiţiile care
trebuie îndeplinite conform Legii nr. 346/2004.
In vederea probării îndeplinirii cerințelor de eligibilitate, Cererea de finanţare (anexa 1
la Ghidul solicitantului) se impune a fi însoţită de formularele şi documentele suport
menţionate la pct. 6 „Documente Conţinute În Cererea De Finanţare – Formulare” respectiv
de Formularul D - „Declaraţia privind încadrarea întreprinderii în categoria ÎMM”.
În concordanta cu dispozițiile pct. 1.5 din Ghidul solicitantului, ajutorul financiar
nerambursabil va fi acordat solicitanţilor eligibili în conformitate cu prevederile
regulamentelor de ajutor de stat respectiv în baza Schemei de ajutor de stat pentru investiţii
aprobată prin Ordinul MEF nr. 477/2008 şi a Schemei de ajutor de minimis pentru consultanţă
aprobată prin Ordinul MEF nr. 478/2008.
Valoarea maximă a ajutorului reprezintă procentul maxim calculat la valoarea eligibilă
a proiectului care poate fi finanţat din fonduri nerambursabile şi este stabilită astfel:
„A) Valoarea maximă a finanţării acordate din totalul costurilor eligibile pentru
investiţii este de :
a) pentru întreprinderile mici:
- 60% pentru proiectele care se implementează în Regiunea Bucureşti - Ilfov
- 70% pentru proiectele care se implementează în restul regiunilor
b) pentru întreprinderile mijlocii:
- 50% pentru proiectele care se implementează în Regiunea Bucureşti - Ilfov;
67
- 60% pentru proiectele care se implementează în restul regiunilor.
B) Valoarea maximă a finanţării nerambursabile pentru consultanţă şi instruire
specializata acordată ÎMM prin schema de minimis, este de 70% din valoarea cheltuielilor
eligibile pentru servicii de consultanţă specifică şi instruire specializată, dar nu mai mult de
10% din valoarea totală a cheltuielilor eligibile ale proiectului, cu respectarea prevederilor din
cap. III. Elaborarea şi Completarea Cererii de finanţare şi depunerea proiectului, cap. 111.2.1.,
litera A \ Documente a căror prezentare este obligatorie şi cap. IV Cheltuieli eligibile”.
Raportat la prevederile anterior enunţate, Curtea constată că valoarea maximă a
finanţării nerambursabile se calculează luându-se în considerare categoria de întreprinderi
eligibile (întreprindere mică sau mijlocie) şi locaţia de implementare a proiectului.
Curtea reamintește dispozițiile art. 1 din Ordinul Ministrului Economiei şi Finanţelor
nr. 477/2008, cu modificările şi completările ulterioare, privind aprobarea schemei de ajutor
de stat, conform cărora „ solicitanţii trebuie să respecte următoarele criterii de eligibilitate:
sunt întreprinderi mici sau mijlocii (inclusiv societăţi cooperative), cu excepţia
microîntreprinderilor, care nu pot beneficia de prevederile prezentei scheme. Pentru a
demonstra calitatea de ÎMM, solicitanţii trebuie să completeze modelul declaraţiei cuprinzând
informaţii cu privire la încadrarea unei întreprinderi în categoria IMM din anexa 1 la Legea
nr. 346/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care a preluat prevederile
Comunicării CE publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C 118 din 20 mai 2003;
(...)”.
Obligaţia de depunere a declaraţiei cuprinzând informaţii cu privire la calificarea unei
întreprinderi ca ÎMM, prevăzută ca model în anexa nr. 1 la Legea nr. 346/2004, cu
modificările şi completările ulterioare, se regăseşte şi la art. 21 alin. 2 din Ordinul Ministrului
Economiei şi Finanţelor nr. 478/2008, cu modificările şi completările ulterioare, privind
aprobarea schemei de ajutor de minimis.
După cum am menţionat şi anterior, în considerentele sentinței, reclamanta a depus
cererea de finanţare „Modernizarea activităţii de producţie a SC B… SRL prin achiziţionarea
de utilaje şi echipament specializate" prin care solicita finanţare nerambursabilă în procent
maxim de 70% pentru activitatea (Codul CAEN) 4120 cu locaţia de implementare jud. Timiş,
loc. Remetea Mare, însoțită de anexele obligatorii respectiv de Formularul D - „Declaraţia
privind încadrarea: întreprinderii în categoria ÎMM” din 13.06.2012 (pag. 45 - 50 din dosarul
cererii de finanţare).
În acord cu documentul anterior menţionat, reclamanta s-a declarat ca fiind
întreprindere autonomă cu un număr mediu anual de salariaţi de 46 persoane, o cifră de
afaceri de 5.694,808 mii lei/1.318,334 mii euro, active totale de 3.757,453 mii lei/869,841 mii
euro încadrându-se în categoria întreprindere mică.
Raportat la declarația reclamantei,în sensul ca este întreprindere mica, prin contractul
de finanțare nr. 4m/4003411/4/04.11.2013 i s-a acordat o intensitate a ajutorului de stat de
70%.
Prin procesul verbal contestat s-a reținut că, de fapt, la data acordării finanțării
nerambursabile reclamanta era întreprindere mijlocie.
68
S-a constatat de către parata ca reclamanta SC B… SRL era întreprindere legată cu SC
C… SRL atât prin intermediul domnului D… (asociat şi administrator al ambelor firme) cât şi
prin intermediul pieţelor pe care acţionează.
In ceea ce privește motivul de nelegalitate invocat de către reclamanta, în sensul ca
procesul verbal ar fi fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art.34 alin. (2) fiind încălcat astfel
termenul de 3 zile în care actul trebuia comunicat, Curtea constata ca proiectul de Proces
verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare pentru programele
operaţionale în cadrul obiectivului convergenţă privind proiectul „Modernizarea activităţii SC
B… SRL prin achiziţionarea de utilaje şi echipamente specializate" cod SMIS 43697, contract
de finanţare nr. 4m/400341/4/04.11.2013, beneficiar SC B… SRL a fost înaintat;
beneficiarului SC B… SRL în vederea formulării unui punct de vedere cu adresa nr.
2222/15.02.2016; prin e-mail în data de 16.02.2016 la adresa ….. .
Curtea reţine că reclamanta a recepţionat proiectul de proces verbal transmis de către
MFE -DGPC, în timp util, comunicând paratei, conform adresei nr. 937/22.02.2016 punctul
de vedere la proiectul de proces verbal.
Procesul verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare
înregistrat sub nr. 3364/04.03.2016 a fost comunicat de către MFE - DGPC beneficiarului la
adresa de e-mail …. în data de 07.03.2016 (conform dovezii anexate) şi prin poştă cu
scrisoare recomandată cu confirmare de primire din care rezultă faptul că beneficiarul a primit
Procesul verbal de constatare.
Mai mult, Curtea constata ca reclamanta a şi promovat pe cale administrativa
contestație împotriva acestui proces verbal.
Astfel fiind, Curtea constată că reclamanta a luat cunoștință de cuprinsul procesului
verbal de nereguli, formulând apărări în acest sens, context în care nu poate fi primita
susținerea reclamantei.
Verificarea, din punct de vedere legal, a calificării societăţii reclamante ca
întreprindere legată cu SC C… SRL şi nu ca întreprindere autonomă, dată fiind contestarea în
instanţă a constatărilor entităţii de control, presupune analiza datelor particulare ale speţei prin
raportare la dispoziţiile art. 4 ind.4 din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi
dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, în versiunea în vigoare la data depunerii cererii de
finanţare, conform cu care „Întreprinderile legate sunt întreprinderile între care există oricare
dintre următoarele raporturi:
a) o întreprindere deţine majoritatea drepturilor de vot ale acţionarilor sau ale
asociaţilor celeilalte întreprinderi;
b) o întreprindere are dreptul de a numi sau de a revoca majoritatea membrilor
consiliului de administraţie, de conducere ori de supraveghere a celeilalte întreprinderi;
c) o întreprindere are dreptul de a exercita o influenţă dominantă asupra celeilalte
întreprinderi, în temeiul unui contract încheiat cu această întreprindere sau al unei clauze din
statutul acesteia;
d) o întreprindere este acţionară sau asociată a celeilalte întreprinderi şi deţine
singură, în baza unui acord cu alţi acţionari ori asociaţi ai acelei întreprinderi, majoritatea
drepturilor de vot ale acţionarilor sau asociaţilor întreprinderii respective.
69
(2) Se prezumă că nu există o influenţă dominantă dacă investitorii prevăzuţi la alin.
(3) al art. 42 nu sunt implicaţi direct sau indirect în conducerea întreprinderii respective, fără
ca drepturile pe care le deţin în calitatea lor de acţionar sau asociat să fie prejudiciate.
(3) Sunt considerate întreprinderi legate şi întreprinderile între care există oricare
dintre raporturile descrise la alin. (1), prin intermediul uneia ori mai multor întreprinderi sau
prin oricare dintre investitorii prevăzuţi la alin. (3) al art. 42.
(4) Întreprinderile între care există oricare dintre raporturile descrise mai sus, prin
intermediul unei persoane fizice sau al unui grup de persoane fizice care acţionează de comun
acord, sunt, de asemenea, considerate întreprinderi legate, dacă îşi desfăşoară activitatea sau o
parte din activitate pe aceeaşi piaţă relevantă ori pe pieţe adiacente.
(5) O piaţă adiacentă, în sensul prezentei legi, este acea piaţă a unui produs sau a unui
serviciu situată direct în amonte ori în aval pe piaţa în cauză”.
Din cuprinsul actelor depuse la dosarul cauzei rezulta ca în cadrul reclamantei domnul
Pop Ionel deținea 50% din părţile sociale şi calitatea de administrator iar în cadrul SC C…
SRL , domnul D… deținea 95,24% din părţile sociale şi calitatea de administrator al acestei
societăţi.
În plus, Curtea reţine că activitatea principala desfășurată de reclamanta este aceea de
lucrări de construcții a clădirilor rezidențiale şi nerezidențiale, iar activitatea principala a SC
C… SRL este aceea de comerț cu ridicata a mașinilor agricole, echipamentelor şi furniturilor.
Curtea constată că, raportat la împrejurarea ca unul dintre asociații reclamantei care
deține în societatea reclamanta 50% din părțile sociale, este asociat cu părți sociale de 95,24%
în SC C… SRL, deținând astfel un control asupra activității acestei din urma societăţi, văzând
şi raporturile dintre cele doua societăţi, conform dispozițiilor legale anterior enunțate, în mod
corect organele de control au apreciat ca reclamanta şi SC C… SRL sunt întreprinderi legate.
În privinţa grupului de persoane fizice care, potrivit legii, acţionează de comun acord
în toate întreprinderile considerate legate, legiuitorul nu a stabilit concret ce se înţelege prin
sintagma „acţionează de comun acord”. Astfel că, devine îngăduită concluzia că sintagma are
a fi supusă unei interpretări extensive şi nu uneia restrictive, cum tinde a acredita ideea
reclamanta, atunci când arată că textul are în vedere strict administratorii de societăţi, membrii
din consiliile de administraţie ori persoane din conducerea executivă a acestora.
Dimpotrivă, sintagma „grup de persoane fizice care acţionează de comun acord”,
interpretează Curtea, se referă, fără doar şi poate, şi la acţionarii comuni la toate aceste
societăţi presupuse a fi legate, al căror pachet de acţiuni apare a fi majoritar şi a căror acţiune
consensuală se exprimă prin intermediul dreptului de vot în adunarea generală a acţionarilor,
cu consecinţe indubitabile şi asupra activităţii societăţii. În speţă, o astfel de concluzie devine
pe deplin îngăduită şi prin prisma prezumţiei supra arătate, dar şi datorită împrejurării probate
şi necontestate, că domnul D… deţine pachetul majoritar de acţiuni la fiecare din cele doua
societăţi în analiză.
Legat de cerinţa legală privind modul în care îşi desfăşoară activitatea sau o parte din
activitate cele doua întreprinderi presupuse a fi legate, pe aceeaşi piaţă relevantă ori pe pieţe
adiacente, ale unui produs sau serviciu situate în aval ori în amonte faţă de piaţa în discuţie,
Curtea apreciază ca legale concluziile pârâtului exprimate în decizia contestată.
70
Din examinarea codului CAEN a societăţii reclamante, desemnând obiectul de
activitate, practic, al acesteia, se observă că principala activitate a reclamantei o reprezintă
lucrări de construcții a clădirilor rezidențiale şi nerezidențiale, este autorizata sa exercite şi
alte activităţi, cum ar fi, cultivarea cerealelor, activităţi în ferme mixte, comerț cu ridicata al
mașinilor agricole, echipamentelor şi furniturilor, comerț cu ridicata a mașinilor unelte,
comerț cu ridicata a altor mașini şi echipamente, activităţi de închiriere şi leasing cu mașini şi
echipamente agricole şi pentru construcţii etc.
Or, în aceste condiţii, Curtea apreciază ca utilajele SC C… SRL , au aptitudinea şi ar
putea sa fie utilizate în cadrul activităţilor secundare (cultivarea cerealelor, spre exemplu), pe
care reclamanta ar putea să le deruleze .
Așadar, Curtea nu poate face abstracţie de obiectul de activitate secundar declarat al
societăţii reclamante câtă vreme este îngăduită şi prezumţia că, oricând, desfăşurarea
activităţii lor pe pieţe adiacente este realizabilă.
Pe de altă parte, chiar dacă nu se verifică împrejurarea desfăşurării activităţii de către
cele doua societăţi comerciale pe aceeaşi piaţă, fiind în acest sens corectă afirmaţia
reclamantei, nu se poate ignora totuşi faptul că ele acţionează, conform obiectului de
activitate, pe pieţe adiacente, verificând astfel una dintre cerinţele prevăzute alternativ de lege.
Prin urmare, în virtutea prevederilor art.4 ind. 4 alin. (1), (4) şi (5) din Legea nr.
346/2004, incidente speţei, reclamanta se priveşte a fi întreprindere legată cu SC C… SRL şi
nu autonomă, contrar susţinerilor nefondate ale reclamantei după cum supra s-a demonstrat şi
judicios a conchis entitatea de control, care corect a apreciat că devin implicit aplicabile
prevederile art.6 alin. (1), (6) şi (7) din Legea nr. 346/2004, pentru a verifica în ce măsură
cerinţele instituite de art. 4 din lege, ţinând de numărul de angajaţi, cifra de afaceri ori valoare
activelor permit sau nu încadrarea reclamantei în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii.
În acord cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 346/2004 „Întreprinderile mici şi
mijlocii se clasifică, în funcţie de numărul mediu anual de salariaţi şi de cifra de afaceri
anuală netă sau de activele totale pe care le deţin, în următoarele categorii:
a) microîntreprinderi - au până la 9 salariaţi şi realizează o cifră de afaceri anuală netă
sau deţin active totale de până la 2 milioane euro, echivalent în lei;
b) întreprinderi mici - au între 10 şi 49 de salariaţi şi realizează o cifră de afaceri
anuală netă sau deţin active totale de până la 10 milioane euro, echivalent în lei;
c) întreprinderi mijlocii - au între 50 şi 249 de salariaţi şi realizează o cifră de afaceri
anuală netă de până la 50 milioane euro, echivalent în lei, sau deţin active totale care nu
depăşesc echivalentul în lei a 43 milioane euro”.
Sens în care, entitatea de control a procedat la cumularea datelor privind numărul de
angajaţi ai celor doua societăţi legate, cum şi privind valoarea activelor celor doua societăţi,
concluzionând astfel că, de vreme ce numărul mediu de angajaţi depăşea atât la data depunerii
cererii de finanţare, dar şi ulterior, 50 de salariaţi, iar cifra de afaceri neta a fost de 17.619,448
mii lei în 2011, respectiv de 22.287,44 mii lei în 2012, deci în ultimii doi ani premergători
încheierii contractului de finanţare, reclamanta nu se încadra în categoria de întreprindere
mica , faţă de prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 346/2004.
Aceasta situaţie rezulta din cumularea nr. de salariați, respectiv cifra de afaceri a
reclamantei şi a SC C… SRL, după cum urmează: SC Timoc SRL în anul 2011 numărul
71
mediu de salariaţi este 46 şi cifra de afaceri netă 5.694,808 mii lei iar în anul 2012 numărul
mediu salariaţi este 52 şi cifra de afaceri netă este 8.072,059 mii lei; SC C… SRL în anul
2011 numărul mediu de salariaţi este 4 şi cifra de afaceri netă este 11.924,640 mii lei iar în
anul 2012 numărul mediu de salariaţi este 5 şi cifra de afaceri netă este 14.215,384 mii lei.
Așadar, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 lit. c) din Legea nr. 346 privind
stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor, mici şi mijlocii cu modificările şi
completările ulterioare întreprinderi mijlocii - au între 50 şi 249 de salariaţi şi realizează o
cifră de afaceri anuală netă de până la 50 milioane euro, echivalent în lei, sau deţin active
totale care nu depăşesc echivalentul în lei a 43 milioane euro. Ca urmare a celor de mai sus,
Curtea a reținut ca reclamanta şi SC C… SRL sunt societăţi legate conform Legii nr.
346/2004 .
Reclamanta susţine ca au fost încălcate dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr.
346/2004.
Curtea constata ca în acord cu dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 346/2004 „Dacă
la data întocmirii situaţiilor financiare anuale întreprinderea nu se mai încadrează în
plafoanele stabilite la art. 3 şi 4, aceasta nu îşi va pierde calitatea de întreprindere mică,
mijlocie sau microîntreprindere decât dacă depăşirea acestor plafoane se produce în două
exerciţii financiare consecutive”.
Raportat la prevederile legale invocate, Curtea constată că la data semnării
contractului de finanţare, şi anume la 04.11.2013, situaţia era următoarea, şi anume: în anul
2011, numărul de salariați era de 50 şi cifra de afaceri neta de 17619, 448 mii lei, iar în anul
2012 numărul de salariați era de 57 şi cifra de afaceri de 22287,44 mii lei.
Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite cerințele impuse de legiuitor, şi anume
depăşirea plafoanelor stabilite de lege s-a produs în două exerciţii financiare consecutive, fata
de momentul întocmirii situațiilor financiare anuale, fiind astfel respectate dispozițiile art. 6
alin. (2) din Legea nr. 346/2004.
Curtea reţine că noţiunea de neregulă, în raport cu data depunerii cererii de finanţare, a
fost definită de art. 2 pct.7 din Regulamentul nr.1083/2006 al Consiliului UE, direct aplicabil
în statele membre, conform art.288 din tratatul UE, ca traducându-se în orice încălcare a unei
dispoziţii a dreptului comunitar care rezultă dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator
economic care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al
Uniunii Europene printr-o cheltuială necorespunzătoare.
Aşadar, Curtea constata ca în speţa reclamanta a săvârşit o neregula pentru obţinerea
fondurilor nerambursabile, în acest caz fiind necesar a se dispune fie retragerea integrală a
finanţării nerambursabile sau diminuarea acesteia în funcţie de prevederile legale.
Potrivit art. 14 din Ordinul 477/2008, intensitatea maxima a ajutorului de stat care
poate fi acordat unei întreprinderi mijlocii pentru un proiect implementat în regiunea Vest este
de maxim 60% :
Câtă vreme s-a probat în speță ca reclamanta la data depunerii cererii de finanțare nu
avea calitatea de întreprindere mica, ci de întreprindere mijlocie, Curtea constată că în mod
corect s-a procedat la diminuarea cu 10% a alocaţiei financiare nerambursabile aferente sumei
eligibile plătite, impunându-se, pe cale de consecință, recuperarea de la beneficiar a sumei
corespunzătoare alocaţiei financiare nerambursabilă. Diminuarea procentului aferent finanţării
72
nerambursabile se impune în scopul respectării intensităţii prevăzute în normele incidente
privind ajutorul de stat.
Totodată, împrejurarea de care se prevalează reclamanta că autoritatea contractantă nu
a analizat la momentul aprobării cererii de finanţare cărei categorii de întreprinderi i se
subsumează reclamanta, deşi avea posibilitatea de a o face, nu poate fi reţinută ca un element
de nelegalitate a actelor administrative contestate în cauză, acestea fiind rezultatul unor
verificări ulterioare ale structurii de control de din cadrul autorităţii contractante.
Aşa fiind, pentru argumentele ce preced, Curtea găseşte nefondată acţiunea
reclamantei, în raport de textele legale aplicabile cauzei, sens în care a respins-o ca atare.
Curtea a luat act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
14. Fonduri europene. „Neregulă” izvorâtă din nerespectarea termenelor legale
de publicare a unui anunţ tip erată, cu efecte juridice şi asupra procedurii de atribuire a
altui contract de furnizare din cadrul aceluiaşi proiect nu justifică aplicarea vreunei
corecţii financiare, câtă vreme notificarea publicată în SEAP, se afirmă postarea eratei,
urmare a solicitărilor de clarificări. Autoritate de lucru judecat
O.U.G. nr. 66/2011
H.G. nr. 925/2006
O.U.G. nr. 34/2006
Fapta reţinută în sarcina reclamantului cu privire la încălcarea prevederilor art. 26
alin. (2) din H.G. nr. 925/2006 prin nerespectarea obligaţiei de a publica un anunţ de tip
erată ca urmare a modificărilor produse asupra anunţului de participare, nu se circumscrie
noţiunii de neregulă care să atragă aplicarea unei corecţii financiare de 5% din valoarea
fără TVA a contractului de furnizare nr. 16901/28.12.2011, în conformitate cu prevederile
punctului 1.12 din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011.
Curtea apreciază că așa – zisa „neregulă” este una pur formală, în sensul tezei II din
punctul menţionat, care permite neaplicarea vreunei corecţii financiare iar, pe de alta parte,
art. 2 alin. (1) lit. n) raportat la art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011 impun respectarea
principiului proporţionalităţii la stabilirea neregulii şi aplicarea corecţiei financiare.
Potrivit art. 1 12 din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011, „Dacă acest tip de neregulă” [n
legătură cu o serie de obligaţii auxiliare în procedura de atribuire a contractului, cum fără
dubiu, se priveşte a fi, fără doar şi poate, şi nerespectarea termenelor pretinse de art. 26 alin.
(2), art.27 alin. (3) şi art. 33 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 pentru publicarea anunţului tip
erată, care, deşi transmis în termen legal spre publicare, nu a avut aptitudinea, în raport de
data transmiterii lui, de a se şi încadra termenelor prevăzute de lege pentru verificarea de
către ANRMAP, cum şi pentru publicarea efectivă], „este doar de natură formală, fără un
potenţial impact financiar, nu se va aplica nicio reducere/corecţie financiară”.
Or, aşa cum cu îndestulătoare evidenţă s-a precizat supra, transmiterea spre
publicare a eratei, în vederea eliminării cerinţei OHSAS 18001, eliminare determinată de
solicitările de clarificări ale operatorilor economici, a fost generată de o conduită extranee
73
autorităţii contractante care avea obligaţia legală de a răspunde tuturor solicitărilor, chiar
tardive, de clarificări. În plus, prin anunţul tip erată s-a modificat şi data de depunere a
ofertelor din data de 18.10.2011 la 25.11.2010.
Context în care, atât timp cât nerespectarea termenelor prevăzute chiar de norme
imperative ale legii în publicarea anunţului tip erată, cu consecinţa refuzului ANRMAP
pentru publicare, nu reprezintă o neregulă cu potenţial impact financiar, de vreme ce totuşi în
data de 14.10.2011, printr-o notificare publicată în SEAP se afirmă postarea eratei, urmare a
solicitărilor de clarificări, cu decalarea termenului de depunere a ofertelor din 18.10.2011 în
data de 25.10.2011, nu se justifică, apreciază Curtea, nici aplicarea vreunei corecţii
financiare.
În cauză este operant cu privire la abaterea supra analizată, chiar efectul pozitiv al
lucrului judecat derivat din sentinţa civilă nr. 8176/05.12.2013 a Tribunalului Timiş rămasă
irevocabilă prin decizia civilă nr. 1054/12.02.2015 a Curţii de Apel Timişoara, hotărâri
judecătoreşti unde instanţele au statuat irevocabil şi fără posibilitatea de a fi contrazise
printr-o statuare ulterioară a instanţelor, că neregula izvorâtă din nerespectarea termenelor
legale de publicare a aceluiaşi anunţ tip erată, cu efecte juridice şi asupra procedurii de
atribuire a altui contract de furnizare din cadrul aceluiaşi proiect „Sistemul integrat de
management al deşeurilor în judeţul Timiş”, reprezintă o neregulă pur formală circumscrisă
art. 1.12 din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011, teza finală.
Efectul pozitiv al lucrului judecat se identifică prezumţiei absolute, irefragabile a
lucrului judecat instituită de art. 1200 pct. 4 din Codul civil de la 1864, care semnifică faptul
că, fără a fi necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză între două litigii
(condiţie triplă de natură a atrage incidenţa excepţiei peremptorii şi absolute a autorităţii de
lucru judecat), o chestiune litigioasă deja dezlegată de instanţă în mod irevocabil într-un
litigiu, se impune într-o judecată ulterioară, nemaiputând fi contrazisă, dat fiind că aceasta
exprimă adevărul judiciar – res iudicata pro veritate habetur.
A proceda altfel, ar avea consecinţa nerespectării principiului securităţii şi stabilităţii
raporturilor juridice, element al preeminenţei dreptului într-o societate democratică, aşa cum
constant statuează în legătură cu acest aspect Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de
altfel.
(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, Decizia civilă nr. 2879 din 9 mai 2017,
rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 21.12.2012 sub nr.
x/59/2012, Judeţul Timiş prin Consiliul Judeţean Timiş, a chemat în judecată pârâtul
Ministerul Mediului şi Pădurilor - Direcţia Generală Autoritatea de Management Programul
Operaţional Sectorial de Mediu, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună
anularea titlului de creanţă constând în Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a
corecţiilor financiare nr. 136872/20.09.2012 şi a Deciziei nr. 141299/20.11.2012 a Direcţiei
Generale Autoritatea de Management Programul Operaţional Sectorial de Mediu din cadrul
Ministerului Mediului şi Pădurilor, înregistrată la Consiliul Judeţean Timiş sub nr.
14199/29.11.2012, dată în soluţionarea contestaţiei formulate de Judeţul Timiş.
74
Prin sentinţa civila nr. 544/29.01.2014 pronunţată în dosar nr. x59/2012 Tribunalul
Timiş, a admis acţiunea formulată de reclamantul Judeţul Timiş prin Consiliul Judeţean
Timiş, împotriva pârâtului, Ministerul Mediului şi Pădurilor - Direcţia Generală Autoritatea
de Management Programul Operaţional Sectorial de Mediu şi în consecinţă a dispune
anularea Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr.
6872/20.09.2012 şi a Deciziei nr. 141299/20.11.2012 a Direcţiei Generale Autoritatea de
Management Programul Operațional Sectorial de Mediu din cadrul Ministerului Mediului şi
Pădurilor dată în soluţionarea contestaţie.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul recurent Ministerul Mediului şi
Pădurilor – Direcţia Generală – Autoritatea de Management Programul Operaţional Sectorial
de Mediu, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, iar pe fond respingerea
cererii de anulare a Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr.
136872/20.09.2012 şi de anulare a Deciziei nr. 141299/20.11.2012, acte emise de către
Ministerul Mediului şi Pădurilor - Direcţia Generală AM POS Mediu.
Prin decizia pronunțata Curtea de Apel a respins ca neîntemeiat recursul formulat.
Curtea a reținut că soluţia primei instanţe se priveşte a fi legală şi temeinică şi va fi
păstrată, criticile aduse sentinţei cu privire la modul de interpretare şi caracterizare de către
tribunal a celor două nereguli constatate prin Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a
corecţiilor financiare nr. 136872/20.09.2012 dresată de pârâtul recurent, respectiv, cu privire
la nerespectarea de către autoritatea contractantă (reclamant în speţă), în cadrul procedurii de
atribuire a contractului de furnizare nr.16903/28.12.2011 având ca obiect „Achiziţionare
motostivuitor HC CPCD 15 CD 15N-RW 32”, apartenent proiectului „Sistemul integrat de
management al deşeurilor în judeţul Timiş”, a dispoziţiilor art. 26 alin. (2), 27 alin. (3) şi art.
33 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 în legătură cu trimiterea anunţului de tip erată operatorului
SEAP spre publicare, cum şi vizavi de nerespectarea art. 202 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006
şi art. 36 ind.1 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006, legat de neefectuarea de verificări detaliate în
legătură cu preţul ofertei operatorului economic ce a oferit preţul cel mai scăzut, nefiind
întemeiate, în aprecierea Curţii.
Aşadar, Curtea a constatat că prin acţiunea promovată în faţa instanţei de contencios
administrativ reclamantul Judeţul Timiş prin Consiliul Judeţean Timiş, a solicitat pronunţarea
unei hotărâri prin care să se dispună anularea titlului de creanţă constând în Nota de constatare
a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. 136872/20.09.2012 şi a Deciziei
nr.141299/20.11.2012 a Direcţiei Generale Autoritatea de Management Programul
Operaţional Sectorial de Mediu din cadrul Ministerului Mediului şi Pădurilor, înregistrată la
Consiliul Judeţean Timiş sub nr.14199/29.11.2012, dată în soluţionarea contestaţiei formulate
de Judeţul Timiş.
Prin Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr.
136872/20.09.2012, emisă de Ministerul Mediului şi Pădurilor – Direcţia Generală
Autoritatea de Management Programul Operaţional Sectorial de Mediu, privitor la încheierea
contractului de furnizare nr. 16904/28.12.2011 „Furnizare compactar deşeuri menajere" din
cadrul proiectului „Sistemul integrat de management al deşeurilor în judeţul Timiş" , echipa
de control a reţinut că autoritatea contractantă a încălcat prevederile art. 26 alin. (2) din H.G.
nr. 925/2006 prin nerespectarea obligaţiei de a publica un anunţ de tip erată ca urmare a
75
modificărilor produse asupra anunţului de participare. Totodată, s-a reţinut încălcarea de către
autoritatea contractantă a prevederilor art. 202 din O.U.G. nr. 34/2006 şi a art. 361 din H.G.
nr. 925/2006 privind nesolicitarea unor clarificări ca urmare a faptului că oferta câştigătoare
are un preţ neobişnuit de scăzut.
În consecinţă, echipa de control a aplicat o corecţie financiară de 5% din valoarea fără
TVA a contractului de furnizare nr. 16904/28.12.2011 „Furnizare compactor deşeuri
menajere" din cadrul proiectului „Sistem integrat de management al deşeurilor în judeţul
Timiş", în conformitate cu prevederile punctului 1.12 din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011
privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea
fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora şi conform pct. 12
al Ghidului COCOF 07/07/0037/03.
Împotriva notei de constatare anterior menționată, reclamantul a formulat contestație
administrativă, potrivit dispoziţiilor art. 46 și 47 din O.U.G. nr. 66/2011, aceasta fiind
respinsă prin decizia nr. 14199/29.11.2012.
Nu se poate reţine critica recurentului în sensul că soluţia primei instanţe nu cuprinde
motivele pe care se sprijină, tribunalul configurând, din probatorul administrat, starea de fapt
ce a determinat aplicarea corecţiei financiare contestate şi procedând la aplicarea normelor
legale în aprecierea şi încadrarea juridică a acestei stări de fapt.
Contrar celor învederate de recurent, se constată că prima instanţă a făcut un examen
complet şi corect al susţinerilor părţilor, demonstrând aplicarea regulii de drept incidente, prin
aceea că, deşi a constatat săvârşirea unei abateri, rezultate din nerespectarea art. 26 alin. (2),
art.27 alin. (3) şi art.33 alin.(1) din H.G. nr. 925/2006 în procedura de atribuire în discuţie,
precum organul de control, de altfel, a conchis totuşi că ea atrage, prin efectele produse ori
potenţial a fi produse, incidenţa art. 1.12 din O.U.G. nr. 66/2011, cum, de altfel, în cele ce
urmează, va confirma şi Curtea în analiza căii de atac.
Analizând legalitatea actelor contestate de reclamant, Curtea a reținut că acesta, în
calitate de autoritate contractantă, a demarat în cadrul proiectului – ”Sistem integrat al
deşeurilor în judeţul Timiş” procedura de achiziţie publică pentru contractul „Achiziţionare de
echipamente (pe loturi) pentru depozitul de deşeuri, în data de 30.08.2011, sens în care a
publicat anunţul de participare nr. 129263/30.08.2011, cu termen limită de depunere a
ofertelor pentru achiziționarea unui compactor de deșeuri menajere, constituind în cadrul
procedurii lotul V.
Potrivit art. 26 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006, în cazul în care, după publicarea unui
anunţ, intervin anumite modificări faţă de informaţiile deja publicate, autoritatea contractantă
are obligaţia de a transmite spre publicare un anunţ de tip erată la anunţul iniţial, în condiţiile
prevăzute de Regulamentul Comisiei Europene nr. 1.564/2005, care stabileşte formatul
standard al anunţurilor publicitare în cadrul procedurilor de atribuire prevăzute în directivele
nr. 17/2004/CE şi 18/2004/CE.
Curtea a reținut că, în speță, autoritatea contractantă a transmis către SEAP clarificarea
nr. 10 din 13.10.2011 prin care elimina cerinţa OHSAS 18001, iar în data de 14.10.2011 -
anunţul tip erată nr. 24174/14.10.2011 la anunţul de participare nr. 129263/30.08.2011 - prin
care a fost menţionată renunţarea la cerinţa OHSAS 18001 şi decalarea termenului de
depunere a ofertelor din data de 18.10.2011 în data de 25.10.2011.
76
În aceste condiţii, Curtea apreciază că nu se poate reţine nerespectarea de către
autoritatea contractantă a dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006, întrucât aceasta
și-a îndeplinit obligaţia de a modifica anunţul iniţial - printr-un anunţ tip erată, transmis spre
publicare la data de 14.10.2011. Refuzul ANRMAP din data de 14.10.2011, de a publica
efectiv anunţul transmis de către reclamant, considerându-l tardiv nu poate fi imputat
reclamantei pentru a fi circumscris noţiunii de neregulă sancţionabilă potrivit punctului 1.12
din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011.
De asemenea, dispoziţiile art. 33 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 stabilesc pentru cazul
prelungirii termenului de depunere a ofertelor, obligaţia de a preciza această modificare
printr-o erată la anunţul de participare, care trebuie, însă, publicată cu cel puţin 3 zile înainte
de data anunţată iniţial pentru deschiderea ofertelor, iar art. 27 alin. (3) prevede că autoritatea
contractantă are obligaţia de a lua în calcul şi marja de timp de 3 zile lucrătoare, necesară
pentru verificarea anunţurilor de către Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi
Monitorizarea Achiziţiilor Publice şi pentru transmiterea acestora către Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene de către operatorul SEAP, astfel cum este prevăzut la art. 49 alin. (2) şi (3)
din ordonanţa de urgenţă.
Reclamantul a transmis anunţul tip erată la data de 14.10.2011, iar data iniţială de
deschidere a ofertelor era 18.10.2011, durată care respecta termenul prevăzut de art. 33 alin.
(1), dar nu şi pe cele ale art. 27 alin. (3) din H.G. nr. 925/2006. Cu toate acestea, autorităţii
contractante nu îi este imputabil faptul că, formal, nu a avut în vedere şi marja de timp de 3
zile lucrătoare, necesară pentru verificarea anunţurilor întrucât, cererile de clarificări din
partea operatorilor economici interesaţi, cereri care au determinat publicarea anunţului tip
erată, au fost depuse în datele de 11.10.2011 şi de 13.10.2011, cu nerespectarea termenul
iniţial pentru depunere 06.10.2011. Ori, potrivit art. 79 alin. (2) din OUG 34/2006, autoritatea
contractantă avea obligaţia de a răspunde inclusiv solicitărilor de clarificare depuse tardiv.
Pe cale de consecinţă, în cauză, se constată că în mod corect prima instanţa a statuat ca
fapta reţinută în sarcina reclamantului cu privire la încălcarea prevederilor art. 26 alin. (2) din
H.G. nr. 925/2006 prin nerespectarea obligaţiei de a publica un anunţ de tip erată ca urmare a
modificărilor produse asupra anunţului de participare, nu se circumscrie noţiunii de neregulă
care să atragă aplicarea unei corecţii financiare de 5% din valoarea fără TVA a contractului de
furnizare nr. 16901/28.12.2011, în conformitate cu prevederile punctului 1.12 din Anexa la
O.U.G. nr. 66/2011.
Curtea apreciază că așa – zisa „neregulă” este una pur formală, în sensul tezei II din
punctul menţionat, care permite neaplicarea vreunei corecţii financiare iar, pe de alta parte,
art. 2 alin. (1) lit. n) raportat la art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011 impun respectarea principiului
proporţionalităţii la stabilirea neregulii şi aplicarea corecţiei financiare.
Potrivit art. 1 12 din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011, „Dacă acest tip de neregulă” (în
legătură cu o serie de obligaţii auxiliare în procedura de atribuire a contractului, cum fără
dubiu, se priveşte a fi, fără doar şi poate, şi nerespectarea termenelor pretinse de art. 26 alin.
(2), art.27 alin. (3) şi art. 33 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006 pentru publicarea anunţului tip
erată, care, deşi transmis în termen legal spre publicare, nu a avut aptitudinea, în raport de
data transmiterii lui, de a se şi încadra termenelor prevăzute de lege pentru verificarea de către
77
ANRMAP, cum şi pentru publicarea efectivă), „este doar de natură formală, fără un potenţial
impact financiar, nu se va aplica nicio reducere/corecţie financiară”.
Or, aşa cum cu îndestulătoare evidenţă s-a precizat supra, transmiterea spre publicare a
eratei, în vederea eliminării cerinţei OHSAS 18001, eliminare determinată de solicitările de
clarificări ale operatorilor economici, a fost generată de o conduită extranee autorităţii
contractante care avea obligaţia legală de a răspunde tuturor solicitărilor, chiar tardive, de
clarificări. În plus, prin anunţul tip erată s-a modificat şi data de depunere a ofertelor din data
de 18.10.2011 la 25.11.2010.
Context în care, atât timp cât nerespectarea termenelor prevăzute chiar de norme
imperative ale legii în publicarea anunţului tip erată, cu consecinţa refuzului ANRMAP pentru
publicare, nu reprezintă o neregulă cu potenţial impact financiar, de vreme ce totuşi în data de
14.10.2011, printr-o notificare publicată în SEAP se afirmă postarea eratei, urmare a
solicitărilor de clarificări, cu decalarea termenului de depunere a ofertelor din 18.10.2011 în
data de 25.10.2011, nu se justifică, apreciază Curtea, nici aplicarea vreunei corecţii financiare.
În plus, aşa cum în mod judicios a observat reclamantul intimat, în cauză este operant
cu privire la abaterea supra analizată, chiar efectul pozitiv al lucrului judecat derivat din
sentinţa civilă nr. 8176/05.12.2013 a Tribunalului Timiş rămasă irevocabilă prin decizia civilă
nr. 1054/12.02.2015 a Curţii de Apel Timişoara, hotărâri judecătoreşti unde instanţele au
statuat irevocabil şi fără posibilitatea de a fi contrazise printr-o statuare ulterioară a
instanţelor, că neregula izvorâtă din nerespectarea termenelor legale de publicare a aceluiaşi
anunţ tip erată, cu efecte juridice şi asupra procedurii de atribuire a altui contract de furnizare
din cadrul aceluiaşi proiect „Sistemul integrat de management al deşeurilor în judeţul Timiş”,
reprezintă o neregulă pur formală circumscrisă art.1.12 din Anexa la O.U.G. nr. 66/2011, teza
finală.
Efectul pozitiv al lucrului judecat se identifică prezumţiei absolute, irefragabile a
lucrului judecat instituită de art.1200 pct.4 Codul civil de la 1864, care semnifică faptul că,
fără a fi necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză între două litigii (condiţie
triplă de natură a atrage incidenţa excepţiei peremptorii şi absolute a autorităţii de lucru
judecat), o chestiune litigioasă deja dezlegată de instanţă în mod irevocabil într-un litigiu, se
impune într-o judecată ulterioară, nemaiputând fi contrazisă, dat fiind că aceasta exprimă
adevărul judiciar – res iudicata pro veritate habetur.
A proceda altfel, ar avea consecinţa nerespectării principiului securităţii şi stabilităţii
raporturilor juridice, element al preeminenţei dreptului într-o societate democratică, aşa cum
constant statuează în legătură cu acest aspect Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de
altfel.
Context în care, Curtea nu poate, decât cu nesocotirea nepermisă a puterii lucrului
judecat să statueze contrar vizavi de efectele neregulii (este vorba despre aceeaşi neregulă, cu
acelaşi conţinut) identificate în legătură cu publicarea aceluiaşi anunţ tip erată, apt a genera
consecinţe asupra mai multor proceduri de atribuire din cadrul aceluiaşi proiect unitar sus
menţionat.
În ceea ce priveşte cea de-a doua faptă, în sensul că autoritatea contractantă nu a
respectat dispoziţiile art. 202 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 şi ale art. 36 ind. 1 alin. (2) din
H.G. nr. 925/2006, constând în nerespectarea obligaţiei de a efectua verificări detaliate cu
78
privire la preţul ofertei operatorului economic care a oferit preţul cel mai scăzut, în condiţiile
în care oferta acestuia era de 82% din valoarea estimată a achiziţiei publice, Curtea retine că,
aşa cum rezultă din actele depuse la dosar, valoarea estimată a lotului V a fost de 1520267,50
lei (fără TVA).
Ori, în speță, contractul a fost atribuit societății SC A… SA, oferta acestuia fiind cea
mai scăzută, respectiv, 1250000 lei.
Prin urmare, cum contractul a fost atribuit la o valoare mai mică decât valoarea
estimată, fiind îndeplinite celelalte criterii de calificare și selecție și existând documentul
justificativ al prețului (societatea câștigătoare a prezentat autorizația de reprezentant şi
distribuitor autorizat pentru Romania a produselor B….) este evident că nu era necesară
solicitarea de alte documente justificative.
Afirmaţia recurentului că prima instanţă a preluat susţinerea reclamantului că scăderea
preţului de vânzare a produsului a rezultat din scăderea comisionului pe care reprezentantul îl
încasează de la firma producătoare nu se verifică, nereieşind de nicăieri din cuprinsul
sentinţei, valorizarea unui aşa argument.
Reținând cele expuse, Curtea a respins recursul formulat ca neîntemeiat.
SECŢIA PENALĂ
§. Drept procesual penal
15. Procedura Camerei preliminare. Contestaţie. Cerere pentru sesizarea Înaltei
Curţi de casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru
dezlegarea unei chestiuni de drept referitoare la sancţiunea nulităţii/anulabilităţii
rechizitoriului. Inadmisibilitate
Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală: art. 345, art. 475
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002: art. 114
În ce priveşte solicitarea scrisă ca în temeiul art. 475 și urm. Cod procedură penală,
să se sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să
stabilească dacă prin omisiunea stabilirii în cuprinsul rechizitoriului a datei săvârşirii
pretinsei infracţiuni pentru care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului în cazul
infracţiunilor în forma simplă actul de sesizare a instanţei este nul sau anulabil, constată că
aceasta este inadmisibilă.
Astfel potrivit art. 475 Cod procedură penală, dacă, în cursul judecăţii, un complet de
judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu
soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei
lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de
79
Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul
legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea
solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea
rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
În speţă, cauza nu se află în cursul judecăţii şi cu atât mai puţin în ultimă instanţă şi
nici nu s-a pus în discuţie o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe
fond a cauzei respective, ci o chestiune care presupune o apreciere de fapt.
(Secţia penală, Decizia penală nr. 3/CO/CP din 12 ianuarie 2017,
rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)
Tribunalul Timiş prin încheierea penală din 23.12.2016 pronunţată de judecătorul de
cameră preliminară de la Tribunalul Timiş, în temeiul art. 345 alin. (3) C. pr. pen., a admis în
parte cererile şi excepţiile invocate de către inculpatul A…, prin apărătorii aleşi.
1. A exclus următoarele probe administrate în cursul urmăririi penale, în dosarul nr.
x/P/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş:
- declaraţia martorei B…, din data de 13.07.2016 (filele 78-82 dosar u.p.) şi declaraţia
martorului C… din data de 13.07.2016 (filele 85-88 dosar u.p.), acestea fiind administrate cu
nerespectarea dispoziţiilor art. 122 alin. (1) C. pr. pen., respectiv a dispoziţiilor art. 201 C. pr.
pen., acestea din urmă doar în ceea ce priveşte audierea martorului B… în data de 13.07.2016;
3. A respins în rest, ca nefondate, cererile şi excepţiile privind legalitatea actului de
sesizare a instanţei, a administrării probelor şi a actelor efectuate de organele de cercetare
penală, invocate de către inculpatul A…, prin apărătorii aleşi.
În temeiul art. 345 alin. (3) C. pr. pen., în termen de 5 zile de la comunicarea prezentei
încheieri, procurorul va comunica judecătorului de cameră preliminară dacă menţine
dispoziţia de trimitere în judecată sau solicită restituirea cauzei.
Judecătorul de cameră preliminară, analizând cererile şi excepţiile invocate,a reţinut
următoarele:
Rolul procedurii în camera preliminară este acela de a reprezenta un filtru privind
aspecte ce ţin exclusiv de legalitatea cauzei penale, în cursul acestei proceduri nefiind
analizate temeinicia acuzaţiei, substanţa probelor ori numărul lor, ori caracterul complet al
urmăririi penale.
Aşadar, obiectul procedurii de cameră preliminară îl reprezintă analizarea legalităţii
activităţilor din cursul urmăririi penale şi nu fondul cauzei; judecătorul de cameră
preliminară nu verifică temeinicia sau aparenţa de temeinicie a probelor administrate şi nici
caracterul complet al urmăririi penale ori oportunitatea sau suficienţa probelor administrate.
În ceea ce priveşte excepţia privind lipsa datei săvârşirii presupusei faptei, ca element
de neregularitate a actului de sesizare, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că
aceasta este nefondată, în condiţiile în care, deşi la secţiunea „în drept” din cuprinsul
rechizitoriului, procurorul de caz nu precizează o dată concretă a comiterii faptei, menţionând
că aceasta ar fi fost comisă în cursul lunii ianuarie, momentul săvârşirii infracţiunii poate fi
determinat din descrierea situaţiei de fapt şi din analiza probatoriului administrat în cauză,
realizate de procurorul de caz în actul de sesizare a instanţei, acest aspect nefiind de natura a
80
atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii, urmând ca temeinicia
acuzaţiei să fie analizată de instanţa de fond, în cursul judecăţii.
Împotriva acestei încheierii a declarat contestaţie inculpatul.
În motivele contestaţiei s-a arătat că au invocat în apărarea lor ca motiv de
neregularitate a rechizitoriului întocmit de procurorul de caz lipsa menţiunii datei săvârşirii
pretinsei infracţiuni de luare de mita însă judecătorul de la prima instanţă a respins aceasta
excepţie motivând că ”deşi la secţiunea în drept din cuprinsul rechizitoriului procurorul de caz
nu precizează o dată concretă a comiterii faptei menţionând că aceasta ar fi fost comisă în
cursul lunii ianuarie momentul săvârşirii infracţiunii poate fi determinat din descrierea
situaţiei de fapt şi din analiza probatoriului administrat în cauză realizate de procurorul de caz
în actul de sesizare al instanţei
Acest aspect nefiind de natură a atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor
judecaţii urmând ca temeinicia acuzaţiei să fie analizată de instanţa de fond în cursul
judecăţii”.
Apreciază că în speţă fapta imputată inculpatului şi pentru care s-a dispus trimiterea în
judecată vizează săvârşirea unei infracţiuni în forma simplă caracterizată printr-o singură
acţiune, un singur rezultat şi o singură formă de vinovăţie.
Necesitatea menţionării în cuprinsul actului de sesizare al instanţei al momentului
săvârşirii pretinsei infracţiuni se impune atât pentru exercitarea în forme corespunzătoare a
dreptului la apărare cât şi pentru stabilirea limitelor judecăţii.
În temeiul art. 475 și urm. Cod procedură penală, s-a solicitat Curţii de Apel Timişoara
să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să stabilească
dacă prin omisiunea stabilirii în cuprinsul rechizitoriului a datei săvârşirii pretinsei infracţiuni
pentru care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului în cazul infracţiunilor în forma
simplă actul de sesizare a instanţei este nul sau anulabil.
În acest sens s-a arătat că potrivit art.154-155 Cod penal termenul de prescripţie,
condiţie ce înlătura răspunderea penală începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii motiv
pentru care se impune obligativitatea menţionării în rechizitoriu a datei săvârşirii infracţiunii.
S-a invocat din jurisprudenţa CEDO cauza Mattoccia v. Italia 2000 când CEDO a
statuat ”acuzatului trebuie să-i fie adus la cunoştinţă cu promptitudine şi în detaliu acuzarea
adică faptele materiale care stau la baza acuzării; în materie penală furnizarea de informaţii
complete detaliate în ceea ce priveşte acuzaţiile aduse împotriva unui pârât reprezintă o
condiţie esenţială pentru a se asigura că s-au respectat procedurile.”
De asemenea în jurisprudenţa CEDO se evidenţiază cauza Pelissier şi Sassi c. Franţa
1994 când CEDO a statuat ”lipsa informării precise şi complete a acuzatului cu privire la
natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa încalcă dreptul acestuia la apărare respectiv
încalcă art. 6 paragraful 3 lit. a) și b) din Convenţie coroborat cu paragraful 1 care prevede o
procedură echitabilă.” Identificarea infracţiunii în timp reprezintă o valenţă a naturii acuzaţiei
aduse inculpatului în înţelesul Convenţiei.
Rolul instanţei de judecată este de a judeca cauza dedusă şi nicidecum de a acuza
inculpatul în locul procurorului.
81
Analizând contestaţia prin prisma motivelor invocate, în raport cu probele da la dosar
şi cu dispoziţiile legale în materie, constată că aceasta este nefondată din următoarele
considerente:
Analizând cuprinsul rechizitoriului întocmit în cauză se poate constata că acesta
respectă dispoziţiile art. 328 Cod procedură penală în ce priveşte elementele pe care trebuie să
le cuprindă.
Aşa cum şi judecătorul de primă instanţă a arătat, chiar dacă procurorul de caz nu
precizează o dată concretă a comiterii faptei, menţionând că aceasta ar fi fost comisă în cursul
lunii ianuarie, momentul săvârşirii infracţiunii poate fi determinat din descrierea situaţiei de
fapt şi din analiza probatoriului administrat în cauză, realizate de procurorul de caz în actul de
sesizare a instanţei, acest aspect nefiind de natura a atrage imposibilitatea stabilirii obiectului
sau limitelor judecăţii, urmând ca temeinicia acuzaţiei să fie analizată de instanţa de fond, în
cursul judecăţii.
Judecătorul de contestaţie constată pe lângă cele reţinute de către judecătorul de primă
instanţă că atât din cuprinsul rechizitoriului cât şi din cuprinsul actelor de urmărire penală şi a
probelor care îl însoţesc rezultă evident localizarea spaţială şi temporală a faptei pentru care
inculpatul a fost acuzat, neexistând cel puţin la acest moment procesual nicio confuzie.
În ce priveşte solicitarea scrisă ca în temeiul art. 475 și urm. Cod procedură penală, să
se sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să stabilească
dacă prin omisiunea stabilirii în cuprinsul rechizitoriului a datei săvârşirii pretinsei infracţiuni
pentru care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului în cazul infracţiunilor în forma
simplă actul de sesizare a instanţei este nul sau anulabil, constată că aceasta este inadmisibilă.
Astfel potrivit art. 475 Cod procedură penală, dacă, în cursul judecăţii, un complet de
judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu
soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei
lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii
şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de
principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.
În speţă, cauza nu se află în cursul judecăţii şi cu atât mai puţin în ultimă instanţă şi
nici nu s-a pus în discuţie o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe
fond a cauzei respective, ci o chestiune care presupune o apreciere de fapt.
Referitor la jurisprudenţa CEDO invocată în contestaţie, este de constatat că aceasta
nu are în vedere situaţia procesuală din prezentul dosar, făcând referire la situaţii diferite.
În prima speţă invocată, Curtea a constatat că în stadiul preliminar al procedurii,
autorităţile nu i-au comunicat reclamantului ansamblul informaţiilor de care dispuneau asupra
acuzaţiei, reclamantul având acces complet la dosarul cauzei doar din septembrie 1989, deşi
ancheta începuse trei ani mai devreme. De asemenea, Curtea a constatat că, pe parcursul
judecării, versiunea acuzatorilor asupra stării de fapt, anume asupra locului şi a momentului
comiterii faptei s-a modificat de mai multe ori, fără ca reclamantului să i se fi comunicat acest
fapt în avans pentru a-şi pregăti o apărare adecvată. În aceste condiţii, Curtea a considerat că
echitatea procedurii a fost afectată, astfel că art. 6 a fost violat.
82
În cea de a doua speţă, Curtea a constatat că rechizitoriul parchetului nu viza decât
calitatea de autor al infracţiunii ce li se reproşa reclamanţilor, astfel încât niciun element nu le
permitea acestora să anticipeze posibilitatea de a fi condamnaţi pentru complicitate la
infracţiunea în cauză. Nici în faţa instanţelor nu s-a pus niciun moment această problemă,
unicul lucru dezbătut fiind posibilitatea de a se reţine că reclamanţii erau administratori de
fapt sau de drept ai societăţii, problemă de care depindea reţinerea calităţii autori ai
infracţiunii. Curtea a considerat că, în dreptul francez, calitatea de complice implică alte
condiţii, astfel încât reclamanţilor trebuia să li ofere posibilitatea de a cunoaşte această
acuzaţie şi de a-şi pregăti o apărare specifică în condiţiile date. În condiţii, în care nu au
beneficiat de această posibilitate, Curtea a considerat că drepturile lor la apărare au fost
violate.
Faţă de cele de mai sus, Curtea în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. pr. pen.
raportat la art. 347 C. pr. pen. a respins ca nefondată contestaţia formulată de inculpat.