DECIZII RELEVANTE Trimestrul I 2017

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

SECŢIA I-A CIVILĂ

- judecător Florin ŞUIU

SECŢIA A II-A CIVILĂ

- judecător conf. univ. dr. Marian BRATIŞ - Vicepreşedintele Curţii de Apel

Timişoara

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

- judecător dr. Carmen PÂRVULESCU – Preşedintele secţiei

- judecător Camelia LUCACIUC

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

- judecător dr. Diana DUMA-PĂTRAŞCU

SECŢIA PENALĂ

- judecător conf. univ. dr. Marian BRATIŞ - Vicepreşedintele Curţii de Apel

Timişoara

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

1

Cuprins

SECŢIA I-A CIVILĂ .................................................................................................................... 3

§. Drept procesual civil.................................................................................................................. 3

1. Cerere în acoperirea prejudiciului moral. Disjungere. Competenţă de soluţionare. Art.

99 alin. (2) C. pr. civ. ..................................................................................................................... 3

2. Conflict de competenţă. Soluţionare. Competenţă ............................................................. 6

3. Contestaţie în anulare. Eroare materială ............................................................................ 7

4. Prestaţii sociale încasate necuvenit. Cerere de restituire. Conflict de competenţă ......... 9

SECŢIA A II-A CIVILĂ ............................................................................................................ 11

§. Dreptul insolvenţei .................................................................................................................. 11

5. Procedura insolvenţei. Anularea tranzacţiei şi efectele sancţiunii tranzacţiei în

procedura insolvenței declaraţiei de creanţă ............................................................................ 11

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE .................................................. 15

§. Aspecte de drept material ....................................................................................................... 15

6. Contractul individual de muncă. Perioada de probă. Prelungirea duratei prin voinţa

unilaterală a angajatorului ......................................................................................................... 15

7. Dreptul la indemnizaţia lunară reparatorie prevăzută de art. 4 alin. (2) lit. c) din Legea

nr. 341/2004. Ordonanţa nr. 1/2015 - act normativ cu caracter temporar ............................. 18

8. Legalitatea deciziei de sancţionare. Competenţa de a emite decizia de sancţionare.

Noţiunea de conducător al instanţei. Delegare din partea preşedintelui instanţei către

vicepreşedinte a atribuţiei de a emite decizia de sancţionare .................................................. 23

§. Aspecte de drept procesual ..................................................................................................... 31

9. Calitatea procesuală pasivă a unităţii administrativ teritoriale şi Consiliului local în

acţiunile având ca obiect dreptul personalului didactic din unităţile de învăţământ

preuniversitar la decontarea navetei, reglementat de Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011,

astfel cum a fost modificată şi completată prin actele normative ulterioare ......................... 31

10. Competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect anularea deciziei de

sancţionare a directorului Camerei de Conturi ........................................................................ 37

11. Competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect anularea deciziei prin care a

fost reziliat contractul de administrare a secţiei unui spital .................................................... 40

2

12. Modificarea obiectului acţiunii nu poate forma obiect de judecată pentru prima dată

în calea de atac a apelului. Nelegala compunere a completului de judecată dat fiind starea

de incompatibilitate a judecătorului, care a constatat perimată cererea reclamantului ...... 43

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL ............................................... 52

§. Contencios administrativ ........................................................................................................ 52

13. Alocaţia de plasament, raportat la art. 128 alin. (1) din Legea nr. 272/2004

Aplicarea principului „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” ....................... 52

14. Necesitatea chemării în judecată şi a persoanei care a câştigat concursul la care a

participat reclamantul, în ipoteza în care se solicită reevaluarea punctajului obținut de

candidaţi, modificarea baremului de concurs şi corectarea din nou a lucrărilor candidaţilor

conform noului barem invocat de reclamant. ........................................................................... 64

15. Salarizare funcţionari publici ......................................................................................... 70

SECŢIA PENALĂ ....................................................................................................................... 81

§. Drept procesual penal ............................................................................................................. 81

16. Cerere de redeschidere a procesului penal. Recalificarea acestuia, de către prima

instanţă, în cerere de apel împotriva hotărârii penale de condamnare a petentului.

Scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia Curţii de Apel. Nelegalitate ....................... 81

3

SECŢIA I-A CIVILĂ

§. Drept procesual civil

1. Cerere în acoperirea prejudiciului moral. Disjungere. Competenţă de

soluţionare. Art. 99 alin. (2) C. pr. civ.

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.1: art. 99 alin. (2), art.

94 alin. (1) lit. k)

Cererea de obligare la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral formulată

împotriva altor pârâţi decât cei în legătură cu care reclamantul a formulat pretenţii ce ţin de

dreptul muncii poate fi disjunsă, iar competenţa de soluţionare se stabileşte prin raportare la

criteriul valoric dacă incidenţa art. 99 alin. (2) C. pr. civ. nu este reţinută în cauză.

(Secţia I civilă, Sentinţa civilă nr. 42 din 15 martie 2017,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin cererea înregistrată la completul specializat de conflicte de muncă şi de asigurări

sociale din cadrul Secţiei I civilă a Tribunalului Caraş-Severin sub dosar nr. x/115/2016,

reclamanta A… a chemat în judecată pârâţii Liceul B…, Inspectoratul C…, Universitatea D,

Universitatea E şi Ministerul F şi a solicitat:

1. obligarea pârâţilor liceul B… şi Inspectoratul C… la încadrarea domniei sale pe

postul de profesor corespunzător specializării conferită de diploma de absolvire a Facultăţii

G… din cadrul universităţii pârâte începând cu data de 01.08.2009 şi până la 31.08.2012 şi

obligarea liceului pârât la efectuarea menţiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă;

2. obligarea liceului la plata diferenţei de drepturi salariale dintre salariul

corespunzător funcţiei de profesor şi salariul efectiv plătit în perioada 01.08.2009 -

31.08.2012, sume actualizate cu rata inflaţiei aplicată la data plăţii efective;

3.obligarea în temeiul art. 1349 raportat la art. 1357 şi art. 1381 din Codul civil a

pârâţilor Universitatea E… şi Ministerul F… la plata sumei de 70 000 lei reprezentând daune

morale pentru prejudiciul produs prin lipsirea de diploma de absolvire pentru o perioadă de 6

ani de la data absolvirii şi promovării examenului de licenţă, neputând fi încadrată şi

remunerată conform studiilor.

Prin încheierea de şedinţă din 27 septembrie 2016, instanţa a dispus disjungerea

petitului 3 şi formarea unui nou dosar.

Acesta a fost înregistrat la 30.09.2016 sub nr. x/2/115/2016 pe rolul aceluiaşi complet,

obiectul său fiind cel sus-arătat.

1 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015

4

În motivare, reclamanta a arătat că, urmare a absolvirii cursurilor Facultăţii G… din

cadrul universităţii pârâte, i-a fost eliberată adeverinţa nr. x/2009 având termen de valabilitate

până la eliberarea diplomei de licenţă; diploma nu a fost eliberată, iar reclamanta a primit o

nouă adeverinţă în anul 2010. Cum diploma de licenţă nu a fost eliberată, a sesizat instanţa de

judecată şi, definitiv, la 10.09.2014, pârâţii au fost obligaţi la tipărirea şi eliberarea diplomei

de licenţă. A mai arătat că a fost salariata liceului pârât în funcţia de maistru instructor şi că,

deşi în urma absolvirii cursurilor facultăţii a solicitat ca, începând cu data de 01.08.2009, să

fie retribuită cu un salariu aferent studiilor, pârâtul a refuzat încadrarea cu motivarea că

adeverinţa nr. x/2009 este insuficientă, refuzul menţinându-se în perioada 01.08.2009 -

31.08.2012.

A apreciat că întreaga culpă pentru această situaţie revine universităţii care nu a

eliberat în termenul de un an diploma aferentă specializării absolvite şi ministerului care nu a

aprobat tipărirea formularelor de diplomă şi a suplimentului la diplomă; a arătat că solicitarea

de obligare a acestora la plata despăgubirilor în cuantumul arătat este justificată de necesitatea

compensării suferinţelor de ordin fizic şi emoţional cauzate de faptul că timp de 6 ani după

promovarea examenului de licenţă nu s-a putut bucura de absolvirea unei facultăţi şi de toate

beneficiile corespunzătoare studiilor superioare; a apreciat că în cauză sunt îndeplinite

condiţiile răspunderii civile delictuale.

În drept a invocat prevederile art. 1349, 1357, 1381, 1385, 1386 teza a doua, 1388

alin. (1), 1391 alin. (1) Cod civil, art. 2 lit. b) şi d) din Metodologia privind mişcarea

personalului didactic din învăţământul preuniversitar, art. 167 alin. (5) din Legea nr. 84/1995,

art. 104 şi art. 106 din Legea nr. 1/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 2416/ 25.10.2016 pronunţată în dosar nr. xx/115/2016,

Tribunalul Caraş-Severin a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi, în

consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în despăgubiri morale în favoarea

Judecătoriei Reşiţa.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că obiectul juridic al acţiunii îl

constituie plata de daune morale în sumă de 70.000 lei de către universitate şi minister; că,

acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 raportat la art. 1357 şi art. 1381 Cod civil,

nu sunt incidente prevederile art. 231 din Codul muncii şi ale art. 1, alin. (1) lit. o) din Legea

nr. 62/2011 referitoare la conflictele de muncă; că potrivit art. 94, pct. 1, lit. k) C. pr. civ.,

judecătoriile judecă în primă instanţă „orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la

200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti”, astfel că

Judecătoriei Reşiţa îi revine competenţa de soluţionare a prezentei cauze.

Astfel investită, prin încheierea din 15.02.2017 pronunţată în dosar nr. xx/115/2016

Judecătoria Reşiţa a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei invocată din oficiu,

a stabilit competenţa de soluţionare a cererii în favoarea tribunalului şi a trimis cauza la

Curtea de Apel Timişoara pentru soluţionarea conflictul negativ de competenţă astfel apărut.

Instanţa a avut în vedere că soluţionarea prezentei cereri a fost declinată de tribunal

prin încheierea din 25.10.2016 ca efect al disjungerii dispusă în dosar nr. x/115/2016 la

termenul din 27.09.2016, însă, anterior, tribunalul a pronunţat două încheieri de şedinţă (la

21.06.2016 şi 09.08.2016) prin care nu a invocat vreo excepţie, astfel că a depăşit primul

5

termen de judecată la care instanţa îşi verifică din oficiu competenţa, astfel cum dispune art.

131 C. pr. civ.

A mai observat instanţa că în cauză operează şi prorogarea legală de competenţă

potrivit art. 99 alin. (2) C. pr. civ. care prevede că, în cazul în care mai multe capete principale

de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză au fost deduse judecăţii printr-

o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină

ţinându-se seama de pretenţia care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt; or, în

cauză, presupusa faptă ilicită constă în neeliberarea diplomei de studii solicitate în primul

capăt de cerere din dosarul nr. x/115/2016 al tribunalului.

Având a se pronunţa asupra conflictului de competenţă cu care a fost investită, Curtea

a reţinut următoarele:

Pe calea prezentei cereri, reclamanta a solicitat obligarea în solidar a universităţii şi

ministerului la plata de despăgubiri în cuantum de 70.000 lei pentru prejudiciul moral pe care

susţine că l-a suferit ca urmare a faptelor pretins ilicite săvârşite de pârâţii care au lipsit-o de

diploma de absolvire a facultăţii, indicând ca temei de drept al acestor pretenţii prevederile

art. 1349, 1357 şi art. 1381 Cod civil.

Cum pretenţiile reclamantei vizează angajarea răspunderii civile delictuale, iar

raporturile juridice dintre părţi nu sunt de natura celor a căror soluţionare este dată de art. 208

din Legea nr. 62/2011 în competenţa tribunalului ca primă instanţă (Curtea reamintind că

prezentul conflict de competenţă a apărut între un complet specializat de conflicte de muncă şi

de asigurări sociale din cadrul tribunalului şi judecătorie), văzând valoarea obiectului cererii

reclamantei şi având în vedere prevederile art. 94 alin. (1) lit. k) C. pr. civ. potrivit cărora

„Judecătoriile judecă… în primă instanţă… orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de

până la 200.000 lei inclusiv…”, instanţa a stabilit competenţa materială de soluţionare a

prezentei acţiuni în favoarea judecătoriei.

Verificarea de către tribunal a propriei competenţe materiale în judecarea pricinii la un

termen ulterior celui imperativ prevăzut de art. 131 alin. (1) C. pr. civ. nu prezintă relevanţă în

procedura regulatorului de competenţă şi nici nu putea fi cenzurată de judecătorie, din

perspectiva nerespectării acestor prevederi discuţia putându-se purta, eventual, în cazul în

care, ulterior pronunţării prin încheiere interlocutorie asupra competenţei, instanţa ar fi revenit

asupra celor astfel statuate, situaţie ce nu se regăseşte, însă, în cauză.

În continuare, Curtea a observat că, urmare a disjungerii dispusă conform celor mai

sus-arătate şi ca excepţie de la prevederile art. 94 alin. 1 lit. k) C. pr. civ., tribunalul ar fi

rămas competent material să soluţioneze cererea în despăgubiri morale în cazul în care ar fi

fost incidente prevederile art. 99 alin. (2) C. pr. civ. potrivit cărora „În cazul în care mai multe

capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar

cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de

chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de

acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt”.

Or, în cauză, reclamanta a solicitat, pe de o parte, angajarea răspunderii de dreptul

muncii a pârâţilor angajatori (liceu şi inspectorat) în sensul obligării acestora la efectuarea de

menţiuni în carnetul de muncă şi de plăţi salariale ca urmare a eliberării diplomei de licenţă şi,

pe de altă parte, angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor universitate şi minister în

6

sensul obligării la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin neeliberarea diplomei în

termenul prevăzut de lege în acest sens, astfel că aceste cereri nu sunt nici întemeiate pe un

titlu comun şi nu au nici aceeaşi cauză.

Apoi, strânsa legătură cerută de norma citată presupune ca soluţia dată asupra uneia

dintre cereri să fie, dacă nu determinantă, cel puţin semnificativă pentru soluţia dată cererii ce

a fost disjunsă, în sensul că judecătorul investit cu soluţionarea uneia să nu poată ignora

hotărârea dată asupra celeilalte. Or, a constatat Curtea, dat fiind obiectul cererilor disjunse,

fiecare dintre acestea poate fi soluţionată independent de cealaltă, fără ca admiterea sau

respingerea cererii de obligare a angajatorului la rectificarea carnetului de muncă şi la

efectuarea de plăţi salariale să fie relevantă în aprecierea caracterului întemeiat sau

neîntemeiat al pretenţiilor de acoperire a prejudiciului moral susţinut a fi fost determinat de

fapta celor obligaţi să emită diploma, reciproca fiind, de asemenea valabilă.

Pentru aceste considerente şi faţă de prevederile art. 94 alin. 1 lit. k) C. pr. civ, Curtea

a stabilit competenţa materială de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Reşiţa.

2. Conflict de competenţă. Soluţionare. Competenţă

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.2: art. 135 alin. (1), art.

136 alin. (1) şi (2)

Conflictul de competenţă ivit între secţiilor specializate ale aceluiaşi tribunal se va

soluţiona de secţia corespunzătoare celei înaintea căreia s-a ivit conflictul.

(Secţia I civilă, Încheierea civilă nr. 16 din 8 februarie 2017,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin - Secţia I civilă, reclamanta A…

a chemat în judecată pârâţii Municipiul B… prin Primar şi Consiliului Local al Municipiului

B… solicitând să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilele

înscrise în CF nr. …; să se dispună radierea dreptului pârâţilor, greşit înscris în cartea

funciară şi înscrierea dreptului în favoarea reclamantei ; să se constate nelegalitatea H.G. nr.

532/2002 şi a două hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului B… .

În drept a invocat dispoziţiile Legii nr. 554/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 2918/07.12. 2016 pronunţată în dosar nr. x/115/2016 cauza a

fost trimisă pentru soluţionare pe rolul completului de judecată C5, contencios administrativ şi

fiscal din cadrul Secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pentru termenul de

judecată din 13.01.2017, instanţa reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 107 din Regulamentul de

ordine interioară al instanţei judecătoreşti faţă de împrejurarea că o cerere a reclamantei având

un obiect aproape identic formulată în contradictoriu cu pârâţii din cauza de faţă a fost

2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015

7

soluţionată de completul de judecată C5 al Secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi

fiscal a Tribunalului Caraş-Severin.

La rândul său, prin sentinţa civilă nr. 27/13.01.2017 pronunţată în dosar nr.

x/115/2016*, completul C5 din cadrul Secţiei a II-a Civilă, de contencios administrativ şi

Fiscal a Tribunalului Caraş-Severin a admis excepţia de necompetenţă materială - funcţională

şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Secţiei I Civilă a aceluiaşi

tribunal, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul la Curtea de

Apel Timişoara pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă reţinând, în esenţă, că

reclamanta a formulat o acţiune în revendicare, nelegalitatea hotărârii de guvern şi a

hotărârilor de consiliu local indicate în cuprinsul cererii fiind invocată pe cale de excepţie, în

condiţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Secţiei I civilă a Curţii de Apel Timişoara.

Astfel investită, la termenul de judecată din 08.02.2017, în baza art. 131 alin. (1), art.

132 alin. (1) C. pr. civ. raportat la art. 136 alin. (2) C. pr. civ, instanţa a invocat din oficiu

necompetenţa funcţională a acestei secţii în soluţionarea conflictului de competenţă, având în

vedere următoarele:

Potrivit art. 136 C. pr. civ., „(1) Dispoziţiile … privitoare la excepţia de necompetenţă

şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale

aceleiaşi instanţe judecătoreşti care se pronunţă prin încheiere. (2) Conflictul se va soluţiona

de secţia instanţei stabilite potrivit art. 135 corespunzătoare secţiei înaintea căreia s-a ivit

conflictul.”, art. 135 dispunând „(1) Conflictul de competenţă ivit între două instanţe

judecătoreşti se soluţionează de instanţa imediat superioară şi comună instanţelor aflate în

conflict”.

Or, în cauză, în sensul normelor citate, completul C5 din cadrul Secţiei a II-a civilă, de

contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Caraş-Severin fiind cel care a apreciat că

înaintea sa s-a ivit conflictul negativ de competenţă, competenţa materială funcţională în

soluţionarea acestui incident procedural îi revine Secţiei contencios administrativ şi fiscal a

Curţii de Apel Timişoara.

Pentru aceste considerente, în baza art. 248 alin. (1), art. 136 alin. (1), (2) C. pr. civ.,

instanţa a declinat competenţa de soluţionare a conflictului negativ de competenţă ivit la

Tribunalul Caraş-Severin între completul C5 din cadrul Secţiei a II-a civilă, de contencios

administrativ şi fiscal şi Secţia I-a Civilă privind dosarul nr. x/115/2016 al Tribunalului

Caraş-Severin în favoarea Secţiei contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel

Timişoara.

3. Contestaţie în anulare. Eroare materială

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.3: art. 503 alin. (2)

pct. 2, alin. (3)

3 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015

8

În sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. pr. civ., eroarea materială vizează greşeli legate

de aspecte formale ale judecării apelului şi nu greşeli de judecată, deci nu de interpretare a

dispoziţiilor legale, de apreciere a probelor administrate ori de apreciere asupra necesităţii

administrării de noi probe.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 3 din 11 ianuarie 2017,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin sentinţa civilă nr. 1921/14.03.2016, Tribunalul Arad a admis acţiunea civilă

formulată de reclamanta A… împotriva pârâtei B… cu consecinţa anulării certificatului de

moştenitor nr. 6/2014 şi a contractului de donaţie nr. 154/2014, repunând părţile în situaţia

anterioară încheierii celor două acte juridice.

Prin decizia civilă nr. 241/21 septembrie 2016 pronunţată în dosar nr. x/108/2015

Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei.

Prin contestaţia în anulare formulată, pârâta contestatoare a solicitat anularea deciziei

astfel pronunţată şi, pe cale de consecinţă, admiterea apelului şi respingerea acţiunii

introductive.

În motivare a învederat că soluţia contestată este rezultatul unei erori materiale

evidente în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 şi alin. (3) C. pr. civ. care rezultă din interpretarea

eronată a actelor notariale întocmite, instanţa de apel neavând în vedere situaţia de fapt reală,

total opusă celei prezentate de reclamanta intimată.

Astfel, deşi reţine că nu este vorba de o lipsă a discernământului, instanţa de apel a

constatat incidenţa erorii-viciu de consimţământ şi a apreciat că nu se impune efectuarea unei

expertize medicale care să stabilească situaţia în care se afla reclamanta, respectiv dacă putea

sau nu să aibă reprezentarea actelor pe care le-a încheiat. Apoi, instanţa a apreciat ca fiind

suficiente declaraţiile unor martori care nu au cunoştinţe medicale şi care nu au fost prezenţi

la notar pentru a se stabili dacă, la momentul încheierii actelor, reclamanta era sau nu în

eroare cu privire la actele întocmite.

A arătat că s-a ocupat personal de reclamantă şi de starea de sănătate a acesteia, fapt

dovedit cu corespondenţa purtată cu medicul curant şi cu declaraţiile martorilor audiaţi,însă

aceste aspecte nu au fost luate în considerare de instanţe, consecinţa fiind conturarea unei

imagini nereale a relaţiilor dintre părţi; că ambele instanţe au dat o valoare greşită depoziţiilor

martorilor şi le-au interpretat în mod unilateral, dând eficienţă unor aspecte fără legătură cu

cauza şi care nu aveau cum să fie cunoscute de martori.

În drept a invocat prevederile art. 503 şi urm. C. pr. civ.

Examinând decizia criticată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor de drept

indicate, instanţa a reţinut următoarele:

Contestaţia în anulare este reglementată de legea procedurală civilă ca fiind o cale

extraordinară de atac, de retractare, pe calea căreia partea interesată tinde să obţină de la

instanţa care a pronunţat o hotărâre definitivă desfiinţarea propriei hotărâri şi rejudecarea

pricinii. Date fiind consecinţele juridice ale desfiinţării unei asemenea hotărâri, dispoziţiile

legale ce reglementează această cale de atac sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi

extinse la alte situaţii decât cele avute în vedere de legiuitor.

9

Raportând aceste considerente la situaţia dedusă judecăţii, instanţa a constatat că

susţinerile contestatoarei sunt nefondate ca temeiuri de anulare a deciziei contestate.

Astfel, potrivit art. 503 alin. (2) pct. 2, alin. (3) C. pr. civ. (a cărui incidenţă a fost

invocată), hotărârea poate fi atacată cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată apelului

este rezultatul unei erori materiale.

În sensul acestei norme, eroarea materială vizează greşeli legate de aspecte formale ale

judecării apelului, greşeli involuntare şi nu de judecată, deci nu de interpretare a dispoziţiilor

legale, de apreciere a probelor administrate ori de apreciere asupra necesităţii administrării de

noi probe.

Conform celor mai sus-arătate, solicitând anularea hotărârii dată de curtea de apel,

contestatoarea a învederat că soluţia de respingere a apelului rezultă din interpretarea eronată

a înscrisurilor şi a declaraţiilor de martori şi din refuzul administrării de probe suplimentare,

ceea ce a condus, în opinia domniei sale, la stabilirea unei stări de fapt neconformă cu

realitatea şi, pe cale de consecinţă, la interpretarea şi aplicarea greşită a normelor ce

reglementează viciile de consimţământ ca motive de nulitate a contractului.

Or, a observat instanţa, aceste susţineri nu se constituie în evidenţieri a vreunei erori

materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. pr. civ. mai sus evocat ci în veritabile critici de

netemeinicie şi nelegalitate care, vizând o hotărâre definitivă, nu pot fi primite.

Pentru aceste considerente, contestaţia în anulare formulată de pârâta contestatoare a

fost respinsă.

4. Prestaţii sociale încasate necuvenit. Cerere de restituire. Conflict de

competenţă

Legea nr. 448/2006: art. 101 alin. (1), (3)

O.U.G. nr. 44/2014: art. I

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, rep.4: art. 1341 Cod civil

Legea nr. 263/2010: art. 153

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.5: 94 alin. (1) lit. k)

Competenţa de soluţionare a cererii Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi

Protecţia Copilului de restituire a sumelor de bani pretins încasate necuvenit cu titlu de

prestaţii sociale nu revine în baza legii speciale secţiei specializată în litigii de muncă a

tribunalului ci se stabileşte în funcţie de criteriul valoric.

(Secţia I civilă, Sentinţa civilă nr. 38 din 1 martie 2017,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011

5 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015

10

Prin acţiunea civilă înregistrata pe rolul Judecătoriei Timişoara la 11.08.2016,

reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) A… a

solicitat obligarea pârâtului B… la plata debitului în sumă de 1.318 lei reprezentând prestaţii

sociale încasate necuvenit pentru minorii C… şi D… în perioada 10.2013 - 02.2015 şi a

dobânzii aferente.

În drept, au fost invocate Legea nr. 134/2010, Legea nr. 287/2009, Legea nr.

448/2006, O.U.G. nr. 80/2013 şi O.U.G. nr. 44/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 14030/24.11.2016 pronunţată în dosar nr. x/325/2016,

judecătoria a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Timiş

reţinând că, faţă de dispoziţiile art. 152 din Legea nr. 263/2010 potrivit cărora jurisdicţia

asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel şi de cele ale art. 153 lit. a) şi b)

care prevede că tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind modul de calcul şi

de depunere a contribuţiei de asigurări sociale şi alte drepturi şi obligaţii de asigurări sociale

născute în temeiul acestei legi, competenţa soluţionării acţiunii revine Tribunalului Timiş.

Astfel investit, prin sentinţa civilă nr. 175/PI/21 februarie 2017 pronunţată în dosar nr.

x/325/2016, Tribunalul Timiş a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis

cauza Curţii de Apel Timişoara pentru soluţionarea acestui conflict, reţinând că prezenta

cauză - având ca obiect restituire prestaţii sociale încasate necuvenit în baza Legii nr.

448/2006 - atrage competenţa în primă instanţă a judecătoriei, neputând fi asimilată unui

litigiu în materia drepturilor şi obligaţiilor de asigurări sociale, astfel că nu este atrasă

jurisdicţia asigurărilor sociale conform art. 152 din Legea nr. 263/2010. De altfel, a mai

observat tribunalul, termenul de prescripţie indicat de Legea nr. 448/2006 este cel prevăzut de

art. 2517 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, ceea ce trimite la natura juridică civilă a

cauzei.

Având a se pronunţa asupra conflictului de competenţă astfel ivit, Curtea a reţinut

următoarele:

Prin acţiunea de faţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la restituirea unor sume

de bani, invocând că acesta le-a încasat necuvenit cu titlu de prestaţii sociale, depunând în

dovedire dispoziţiile prin care instituţia a stabilit debitul şi indicând ca temeiuri de drept

Codul de procedură civilă, Codul civil, Legea nr. 448/2006 şi O.U.G. nr. 44/2014.

Potrivit art. 101 din legea evocată, „(1) Sumele încasate necuvenit, cu titlu de prestaţii

sociale, se recuperează…(3) Pentru recuperarea sumelor… termenul de prescripţie este cel

prevăzut de art. 2.517 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil…”, iar art. I din ordonanţă

stabileşte situaţiile în care beneficiarul (nu) datorează dobânzi şi penalităţi sau majorări de

întârziere pentru sumele necuvenit încasate.

În consecinţă, în condiţiile Legii nr. 448/2006, restituirea de către beneficiar a

sumelor încasate cu titlu de prestaţii sociale poate fi cerută în situaţia în care cel care a

efectuat plata apreciază că beneficiarul nu era îndreptăţit în acest sens şi că, astfel, suma

plătită nu era datorată, fiind încasată necuvenit, situaţie ce intră sub incidenţa Codului civil

indicat de reclamantă ca temei al acţiunii (art. 1341), fără ca legea evocată să dea în

competenţa vreunei secţii specializate a tribunalului soluţionarea litigiului având ca obiect

cererea de restituire a plăţii nedatorate şi fără ca un asemenea litigiu să poată fi asimilat

vreunuia dintre cele arătate la art. 153 din Legea nr. 263/2010.

11

Apoi, Curtea a constatat că, arătând că valoarea debitului este inferioară sumei de

10.000 lei, reclamanta a indicat ca fiind incidente prevederile art. 1026 - 1033 C. pr. civ.,

norme ce stabilesc competenţa judecătoriei ca primă instanţă în soluţionarea cererilor aici

arătate, fără ca - în exercitarea prerogativelor recunoscute de art. 9 alin. (1), (2) C. pr. civ. – să

invoce vreo dispoziţie specială care să atragă competenţa funcţională a altei instanţe.

Pentru aceste considerente, văzând valoarea obiectului cererii reclamantei şi având în

vedere prevederile art. 94 alin. (1) lit. k) C. pr. civ. potrivit cărora „Judecătoriile judecă… în

primă instanţă… orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei

inclusiv…”, instanţa a stabilit competenţa materială de soluţionare a acţiunii în favoarea

Judecătoriei Timişoara.

SECŢIA A II-A CIVILĂ

§. Dreptul insolvenţei

5. Procedura insolvenţei. Anularea tranzacţiei şi efectele sancţiunii tranzacţiei

în procedura insolvenței declaraţiei de creanţă

Legea nr. 85/2006: art. 3 pct. 14, art. 46, art. 49

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil: art. 2278

Debitoarea, la momentul încheierii tranzacţiei, pentru această operaţiune, deşi s-a

aflat în perioada de observaţie, nu se încadrează în prevederile art. 49 alin. (1), dat fiind că

încheierea tranzacţiei prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti nu se încadrează în

activităţile curente definite de art. 3 pct.14 din aceeaşi lege, nefiind activităţi de producţie,

comerţ sau prestări servicii şi operaţiuni financiare în cursul normal al comerţului său.

Ca atare, fiind un act ce depăşeşte condiţiile menţionate la alineatul 1, tranzacţia

analizată în litigiu se încadrează în dispoziţiile art. 49 alin. (2) din lege, care reglementează

pentru încheierea unor astfel de acte, operaţiuni şi plăţi, condiţia autorizării obligatorii a

administratorului judiciar, iar pentru acordarea acestei autorizări se mai stabileşte imperativ

că administratorul judiciar trebuie să obţină aprobarea Comitetului Creditorilor într-un

termen maxim stabilit de lege.

În atare situaţie şi întrucât nu ne aflăm în cazurile prevăzute la art. 49 şi nici nu au

fost autorizate de judecătorul sindic, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor,

în speţă cele supuse analizei ca urmare a cererii reclamantei, sunt nule, astfel cum art. 46

alin. (1) din lege stabileşte imperativ. Faptul că tranzacţia a fost încheiată cu bună credinţă

din partea pârâtei apelante, aşa cum se susţine în motivele căii de atac, nu este suficient

pentru a înlătura motivele de nulitate.

12

(Secţia a II-a civilă, Decizia civilă nr. 151/A din 1 martie 2017,

rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa civilă nr. 1208/06.10.2016 pronunțată de Tribunalul Timiş în dosar nr.

x/30/2014/a4, s-a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta Administraţia Judeţeană a

Finanţelor Publice Timiş în contradictoriu cu pârâtele S.C. A…. S.R.L. – prin administrator

special B…, S.C. A… S.R.L. – prin administrator judiciar C… S.P.R.L. Timişoara, S.C. D…

S.R.L. E…, comuna F… şi S.C. G… S.A. Bucureşti; a fost anulată tranzacţia încheiată între

intimatele S.C. A… S.R.L şi S.C. D… S.R.L, ce a format dispozitivul sentinţe civile nr.

15702/27.11.2014 pronunţată în dosar nr x/325/2014 al Judecătoriei Timişoara; a fost anulată

operaţiunea de plată a sumei de 130.000 lei, făcută de debitoarea intimată S.C. A… S.R.L prin

administrator special B… către intimata creditoare G…, la data de 16.01.2015; a fost obligată

intimata creditoare G… să restituie debitoarei S.C. A… S.R.L, prin administrator judiciar (în

prezent lichidator judiciar) C… S.P.R.L, suma de 130.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că potrivit art. 46 alin. (1) din Legea

85/2006, în afară de cazurile prevăzute la art. 49 sau de cele autorizate de judecătorul-sindic,

toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt

nule.

Potrivit art. 49 alin. (1) din acelaşi act normativ, pe perioada de observaţie, debitorul

va putea să continue desfăşurarea activităţilor curente şi poate efectua plăţi către creditorii

cunoscuţi, care se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente, după

cum urmează: a) sub supravegherea administratorului judiciar, dacă debitorul a făcut o cerere

de reorganizare, în sensul art. 28 alin. (1) lit. h), şi nu i-a fost ridicat dreptul de administrare.

Contrar susținerilor intimaților, în sensul că tranzacţia încheiată în dosar nr.

x/325/2014 este un act juridic care se încadrează în condiţiile obişnuite de exercitare a

activităţii curente, această operațiune nu face parte din categoria actelor enumerate la art. 49

din Legea nr. 85/2006. Aceasta deoarece, prin încheierea tranzacției, debitoarea a renunțat la

un drept, respectiv dreptul de a încasa o creanţă cu mai mult de jumătate mai mare (în total

691.862,47 lei), faţă de creanţa acceptată (280.000 lei).

Ori, potrivit art. 49 alin. (2) din Legea 85/2006, această operațiune depăşea condiţiile

menţionate la alin. (1) şi trebuia autorizată în exercitarea atribuţiilor de supraveghere de

administratorul judiciar, în acest scop fiind necesară convocarea unei şedinţe a comitetului

creditorilor, în vederea supunerii spre aprobare a cererii administratorului special, în termen

de maximum 5 zile de la data primirii acesteia.

[…]

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel SC D… SRL F… prin administrator judiciar

H… SPRL Timişoara şi administrator special I…, solicitând admiterea acestuia şi anularea în

tot a sentinţei apelate.

[…]

Examinând cererea de apel prin prisma motivelor reiterate de pârâtă, Curtea reţine

următoarele:

13

Judecătorul sindic sesizat cu acţiunea introductivă a reclamantei, a dispus prin

dispozitivul hotărârii anularea unei tranzacţii încheiate între intimatele pârâte, precum şi a

unei operaţiuni de plată făcute de debitoare către creditoarea G… SA cu consecinţa restituirii

de către această creditoare a sumei de 130.000 lei; în contextul argumentării acestei soluţii în

considerentele hotărârii, în paragraful 8 de la pagina 11, judecătorul sindic reţine şi datoria pe

care apelanta pârâtă ar avea-o faţă de societatea debitoare în baza unei sentinţe a Judecătoriei

Timișoara, aspect considerat ca fiind nefondat şi netemeinic de către apelantă, întrucât acest

titlu a fost anulat în tot prin sentinţa pronunţată la 27.11.2014 prin intermediul căreia s-a şi

consemnat existenţa tranzacţiei.

Cu toate acestea, menţiunea din considerentele sentinţei arătate mai sus nu a constituit

un argument în sprijinul măsurilor dispuse prin dispozitiv în legătură cu anularea actelor şi

operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii de insolvenţă, nu au nici o relevanţă în

raport de petitul cu care instanţa a fost sesizată în prezenta cauză, ci judecătorul cauzei s-a

limitat a reproduce dispozitivul sentinţei nr. 13494/2014 a Judecătoriei Timişoara, fără nici o

altă menţiune aferentă acestei alegaţii, sens în care o astfel de abordare nu poate comporta

critici din partea apelantei.

În ansamblul dispoziţiilor din Legea 85/2006, la articolul 49 este reglementată

activitatea debitorului în perioada de observaţie, stabilindu-se în primul rând că desfăşurarea

activităţilor curente şi plăţile către creditorii cunoscuţi care se încadrează în condiţiile

obişnuite de exercitare a activităţii curente, se pot efectua de către debitor prin reprezentantul

său legal, fie sub supravegherea administratorului judiciar, fie sub conducerea acestuia dacă

debitorului i s-a ridicat dreptul de administrare.

Debitoarea, la momentul încheierii tranzacţiei, pentru această operaţiune, deşi s-a aflat

în perioada de observaţie, nu se încadrează în prevederile art. 49 alin.1, dat fiind că încheierea

tranzacţiei prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti nu se încadrează în activităţile curente

definite de art. 3 pct.14 din aceeaşi lege, nefiind activităţi de producţie, comerţ sau prestări

servicii şi operaţiuni financiare în cursul normal al comerţului său.

Ca atare, fiind un act ce depăşeşte condiţiile menţionate la alineatul 1, tranzacţia

analizată în litigiu se încadrează în dispoziţiile art. 49 alin. (2) din lege, care reglementează

pentru încheierea unor astfel de acte, operaţiuni şi plăţi, condiţia autorizării obligatorii a

administratorului judiciar, iar pentru acordarea acestei autorizări se mai stabileşte imperativ că

administratorul judiciar trebuie să obţină aprobarea Comitetului Creditorilor într-un termen

maxim stabilit de lege.

În speţă, această autorizare a administratorului judiciar există, întrucât practicianul în

insolvenţă alături de administratorul special al debitoarei şi-au dat consimţământul la

încheierea actului juridic sub forma tranzacţiei, fără însă a exista aprobarea Comitetului

Creditorilor, aşa cum s-a menţionat mai sus.

Pe de altă parte, încheierea unei tranzacţii este supusă condiţiei obligatorie a

confirmării de către judecătorul sindic, ori în speţă, în procedura de insolvenţă, judecătorul

sindic nu numai că nu a dispus o astfel de confirmare, ci mai mult, a înlocuit practicianul în

insolvenţă sub al cărui mandat a fost încheiată tranzacţia, tocmai pentru încălcarea

dispoziţiilor art. 20 alin. (1) lit. m) din Legea 85/2006.

14

În atare situaţie şi întrucât nu ne află în cazurile prevăzute la art. 49 şi nici nu au fost

autorizate de judecătorul sindic, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor, în

speţă cele supuse analizei ca urmare a cererii reclamantei, sunt nule, astfel cum art. 46 alin.

(1) din lege stabileşte imperativ. Faptul că tranzacţia a fost încheiată cu bună credinţă din

partea pârâtei apelante, aşa cum se susţine în motivele căii de atac, nu este suficient pentru a

înlătura motivele de nulitate, în sensul că nu pot da valoare acestui act juridic, iar în ce

priveşte interesul debitoarei care ar fi fost urmărit cu prilejul încheierii tranzacţiei, aceasta

rămâne o simplă afirmaţie a apelantei, fără a fi necesar a fi aprofundată în contextul cauzei.

În motivele de apel se mai menţionează neîntemeiat că instanţa dle fond nu a motivat

în vreun fel repunerea părților în situaţia anterioară, apreciind că în situaţia în care se

anulează doar tranzacţia fără o repunere a părţilor în situaţia anterioară, ar constitui o soluţie

nelegală.

Cu toate acestea, nulitatea poate fi definită ca sancţiunea ce intervine, dacă legea nu

dispune altfel, în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispoziţiile

legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic, astfel încât acel act nu va mai

produce, în tot sau în parte, efecte juridice.

Prin efectele nulităţii actului juridic civil se înţeleg consecinţele juridice ale aplicării

sancţiunii nulităţii, adică urmările datorate desfiinţării în întregime sau în parte a unui act

juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale

de validitate. Aşadar, esenţa efectelor nulităţii este exprimată în chiar definiţia nulităţii şi

constă în lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru

încheierea sa valabilă. Efectul nulităţii actului juridic civil este exprimat prin adagiul quod

nullum est, nullum producit efectum.

Cele menţionate mai sus evidenţiază cele trei principii ale efectelor nulităţilor actului

juridic civil, respectiv retroactivitatea efectelor nulităţii, în sensul că efectele nulităţii se

produc din momentul încheierii actului juridic; repunerea în situaţia anterioară (restitutio in

integrum) care se realizează prin restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic

anulat; anularea atât a actului juridic iniţial, cât şi a actului juridic subsecvent.

Prin principiul retroactivităţii efectelor nulităţii se înţelege regula potrivit căreia

nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, adică efectele nulităţii se

produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil. Aşadar, vor fi înlăturate şi efectele

actului juridic care s-au produs între momentul încheierii acestuia şi momentul anulării

efective a actului. În temeiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil, părţile

ajung în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat acel act juridic.

Principiul restabilirii situaţiei anterioare (repunerii în situaţia anterioară) este acea

regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie

restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-

ar fi încheiat.

Prin urmare, toate aceste efecte sunt stabilite prin lege şi sunt aferente instituţiei

nulităţii actului juridic, urmând a se determina în concret, în speţă, urmare a constatării

nulității tranzacţiei, iar pe de altă parte, autoritatea de lucru judecat menţionată de parte doar

în notele scrise, fără a fi consemnată ca atare în motivele de apel, nu operează în speţă, în

15

contextul în care şi art. 2278 C. civ. arată că tranzacţia care, punând capăt unui proces început,

este constatată printr-o hotărâre judecătorească, poate fi desfiinţată prin acţiune în nulitate sau

acţiune în rezoluţiune ori reziliere, precum orice alt contract. Hotărârea prin care s-a desfiinţat

tranzacţia, face ca hotărârea judecătorească prin care tranzacţia fusese constatată, să fie lipsită

de orice efect.

Pe cale de consecinţă şi în raport dle prevederile art. 480 alin. (1) C. pr. civ, a fost

respins ca nefondat apelul pârâtei D… SRL.

[…]

SECŢIA LITIGII DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

§. Aspecte de drept material

6. Contractul individual de muncă. Perioada de probă. Prelungirea duratei prin

voinţa unilaterală a angajatorului

Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, rep.: art. 8, art.17 alin.3 lit. n), art.17

alin.4, art. 31 alin. (3)

Codul muncii reglementează perioada de probă, ca modalitate de verificare a

aptitudinilor salariatului. Această perioadă nu se prezumă şi nici nu constituie un act

unilateral al angajatorului, ci trebuie prevăzută expres în contract [art.17 alin. (3) lit. n),

combinat cu art.17 alin. (4)].

Legea prevede o durată maximă a perioadei de probă, însă durata efectivă este

stabilită de angajator, cu acordul salariatului.

Prelungirea duratei perioadei de probă, printr-un act de voinţă unilaterală a

angajatorului nesocoteşte principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe ce guvernează

raporturile de muncă.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 68 din 26 ianuarie 2017,

rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

Prin sentinţa civilă nr. 2864 din 5.10.2016, Tribunalul Arad a respins contestaţia

formulată de reclamantul A…, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri

Funciare - Unitatea de Administrare B…, ca neîntemeiată fără cheltuieli de judecată.

Tribunalul a reţinut că în speţă, contestatorul a fost încadrat la unitatea pârâtă cu

contract individual de muncă pe durata nedeterminată în funcţia de muncitor calificat –

electromecanic - staţie pompare apa - canal.

16

Contractul de muncă a fost încheiat sub condiţia unei perioade de probă de 60 de zile

calendaristice.

Prin decizia nr. x/07.04.2016, perioada de probă a fost prelungită de 30 de zile.

La data de 06.05.2016 i s-a comunicat contestatorului un document intitulat notificare

la sfârşitul perioadei de probă, care este însă în realitate o decizie de încetare a raportului de

muncă şi acest lucru rezultă din cuprinsul documentului.

În acest context instanţa a analizat contestaţia reclamantului prin prisma dispoziţiilor

art. 31 alin. (1), (3) din Codul Muncii care prevede că: ”(1) Pentru verificarea aptitudinilor

salariatului, la încheierea contractului individual de muncă se poate stabili o perioadă de

probă de cel mult 90 de zile calendaristice pentru funcţiile de execuţie şi de cel mult 120 de

zile calendaristice pentru funcţiile de conducere. (3) Pe durata sau la sfârşitul perioadei de

probă, contractul individual de muncă poate înceta exclusiv printr-o notificare scrisă, fără

preaviz, la iniţiativa oricăreia dintre părţi, fără a fi necesară motivarea acesteia.”

Astfel, filozofia textului de lege în accepţiunea legiuitorului a fost aceea de a crea un

instrument pentru verificarea completă şi aplicată a competenţelor profesionale ale

salariatului, precum şi a abilităţilor comportamentale ale acestuia, după încheierea unui

contract de muncă.

Se distinge că perioada de probă are caracter facultativ şi negociabil, în sensul în care

aceasta este o negociere între angajator şi salariat.

De asemenea, perioada de probă începe în prima zi de activitate a salariatului şi

continuă până la împlinirea termenului negociat, părţile fiind ţinute de un veritabil contract

individual de muncă, cu singura excepţie a posibilităţii părţilor de a înceta acest contract

printr-o simplă notificare.

Acest instrument pus la dispoziţie în principal angajatorului, vizează în mod

fundamental simplificarea modalităţii încetării contractului de muncă, faţă de condiţiile

standard prevăzute în art. 55 şi următoarele din Codul Muncii.

Aşadar natura juridică a dispoziţiilor art. 31 alin. (1), (3) din Codul Muncii constituie

un caz distinct de încetare a contractului individual de muncă faţă de art. 61 lit. d) şi art. 75

alin. (2) din Codul Muncii.

Clarificarea naturii juridice a dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din Codul Muncii se impune

a fi analizată şi în contextul art. 1276 Cod Civil care reglementează situaţia de denunţare

unilaterală a contractului cu particularităţile sale juridice.

Astfel, clauza de denunţare unilaterală conferă părţilor dintr-un contract dreptul de a

denunţa într-un anumit termen contractul astfel încheiat.

De asemenea, este o ipoteză de neexecutare licită a contractului, neproducând efecte

asupra prestaţiilor executate sau în curs de executare.

Mai mult, dacă una dintre părţi oricare dintre ele, se dezice de contract, efectul este

acela al desfiinţării contractului respectiv, astfel pur şi simplu partea care a făcut uz de clauza

de dezicere determină încetarea ca atare a contractului fără ca cealaltă parte să se poată opune

sau să poată opri un astfel de efect, aşadar nu este nevoie nici de intervenţia cocontractantului

şi mai mult nici a instanţei de judecată.

Ca şi corolar a celor expuse clauza de denunţare unilaterală îşi are izvorul în însăşi

voinţa părţilor dacă nu este consacrată expres de lege.

17

Or, în cazul dedus judecăţii acţiunea reclamantului vizează chiar interpretarea

dispoziţiilor art. 31 alin. (3) din codul muncii, care se referă la denunţarea unilaterală a

contractului de muncă după împlinirea termenului de probă, sens în care instanţa constată

situaţia permisivă a angajatorului de a proceda la denunţarea unilaterală a contractului

individual de muncă încheiat între aceasta şi reclamant.

Aşadar, având în vedere că contractul individual de muncă încheiat între părţi a fost

prevăzută clauza perioadei de probă şi nefiind în situaţia unei stipulaţii contrare, instanţa a

apreciat contestaţia reclamantului ca neîntemeiată şi a respins-o.

În temeiul art. 453 alin. (1) Cod procedură civilă, având în vedere că nu s-au solicitat

cheltuieli de judecată, instanţa nu le-a acordat.

Apelul declarat de reclamant a fost generic motivat în drept cu dispoziţiile art.466 şi

urm. Cod procedură civilă, iar în fapt s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a constatat

situaţia permisivă a angajatorului de a denunţa unilateral contractul individual de muncă.

Astfel, părţile de comun acord au convenit ca perioada de probă să fie de 60 de zile

calendaristice, clauză inserată în contractul individual de muncă, iar după expirarea perioadei

angajatorul a dispus prelungirea acesteia cu 30 de zile „în vederea verificării aptitudinilor

salariatului”, modificând astfel unilateral contractul individual de muncă.

Prin întâmpinare, intimata a pus concluzii de respingere a apelului ca nefondat,

considerând că angajatul nu s-a prezentat la staţia la care a fost repartizat ca electromecanic şi

nu a beneficiat de instructajul de specialitate în cadrul perioadei de probă de 60 de zile, fapt ce

a impus prelungirea acestei perioade cu încă 30 de zile.

Apelul este fondat.

Prin acţiunea introductivă reclamantul A…, a solicitat anularea deciziei nr. x din

5.05.2016 prin care Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare - Filiala Teritorială de

Îmbunătăţiri Funciare Timiş Mureş Inferior - Unitatea de Administrare B… a dispus încetarea

raporturilor de muncă începând cu 6.05.2016, conform prevederilor art. 31 alin. (3) din Codul

muncii.

A susţinut că a fost angajatul intimatei în postul de muncitor calificat – electromecanic

la Staţia de pompare apă-canal, iar prin contractul individual de muncă părţile au convenit ca

perioada de probă să fie de 60 de zile calendaristice.

Prin decizia nr. x/7.04.2016 angajatorul a prelungit perioada de probă cu încă 30 de

zile, iar la 6.05.2016 i-a comunicat decizia prin care a dispus încetarea raporturilor de muncă.

Apelantul a considerat că prelungirea perioadei de probă a reprezentat un act unilateral

de voinţă al uneia din părţile contractante ce a condus la modificarea unilaterală a contractului

individual de muncă [art.41 alin. (1) din Codul muncii].

Din actele şi lucrările dosarului se reţine că părţile au încheiat contractul individual de

muncă înregistrat sub nr. x/5.02.2016 în Registrul general de evidenţă a salariaţilor, în

conformitate cu care apelantul a fost încadrat pe durată nedeterminată în meseria de muncitor

calificat – electromecanic staţie – apă-canal.

Cu ocazia încheierii contractului părţile au convenit ca perioada de probă să fie de 60

zile calendaristice.

Codul muncii reglementează perioada de probă, ca modalitate de verificare a

aptitudinilor salariatului, la încheierea contractului individual de muncă putând fi stabilită o

18

perioadă de probă de cel mult 90 de zile calendaristice pentru funcţiile de execuţie şi de cel

mult 120 de zile calendaristice pentru funcţiile de conducere [art.31alin. (1)].

Această perioadă nu se prezumă şi nici nu constituie un act unilateral al angajatorului,

ci trebuie prevăzută expres în contract [art.17 alin. (3) lit. n), combinat cu art.17 alin. (4)].

Aşadar, ca regulă, legea prevede o durată maximă a perioadei de probă, însă durata

efectivă este stabilită de angajator, cu acordul salariatului.

În speţă, după stabilirea duratei perioadei de probă, printr-un act de voinţă unilaterală

angajatorul a prelungit această perioadă, nesocotind astfel principiul consensualităţii şi al

bunei-credinţe ce guvernează raporturile de muncă [art.8 alin. (1) din Codul muncii].

Apărările intimatei au vizat lipsa nejustificată a apelantului de la serviciu, fapt ce a

condus la imposibilitatea efectuării instructajului specific necesar desfăşurării activităţii, însă

această situaţie nu a justificat prelungirea unilaterală a perioadei de probă cu încă 30 zile

calendaristice, la finele căreia a fost notificat angajatul şi s-a dispus încetarea contractului

individual de muncă.

În consecinţă, nerespectarea clauzelor contractului individual de muncă este în măsură

să atragă nulitatea deciziei contestate.

Pentru considerentele expuse s-a apreciat ca fondat apelul declarat în cauză urmând a

fost admis conform art. 480 alin. (2) din Cod procedură civilă, a fost schimbată în tot sentinţa

civilă apelată şi, în fond, a fost admisă acţiunea. A fost anulată Notificarea şi Decizia nr. x din

5.05.2016 emisă de Agenţia Naţională de Îmbunătăţiri Funciare - Unitatea de Administrare

B… şi s-a dispus reintegrarea contestatorului în postul deţinut anterior. Totodată, a fost

obligată intimata să plătească apelantului despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi

reactualizate şi cu celelalte drepturi de care acesta ar fi beneficiat, cu începere din 6.05.2016

şi până la data reintegrării.

7. Dreptul la indemnizaţia lunară reparatorie prevăzută de art. 4 alin. (2) lit. c)

din Legea nr. 341/2004. Ordonanţa nr. 1/2015 - act normativ cu caracter temporar

Legea nr. 341/2004 modificată prin O.U.G. nr. 95/2014: art. 4, alin. (2), lit. c)

O.U.G. nr.57/2015: 12 alin. (2)

Hotărârea de Guvern nr. 1412 din 2 septembrie 2004, pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 341/2004: art.28

Ordonanţa nr.1/2015

În contextul succesiunii în timp a prevederilor legale care reglementează dreptul la

indemnizaţia reparatorie solicitată de reclamantă începând cu data de 01.01.2016, în mod

eronat s-a apreciat că exigenţa neobţinerii veniturilor din motive neimputabile petiţionarei s-

ar fi păstrat şi pentru anul 2016, cu toate că efectele Ordonanţei 1/2015 erau limitate in timp

în mod expres doar la anul 2015.

Norma tranzitorie cuprinsă în art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015 are ca scop

doar plafonarea indemnizaţiei în discuţie la suma cuvenită sau acordată în luna decembrie a

19

anului trecut, cu consecinţa modificării temporare a prevederilor Legii nr. 341/2004, potrivit

căreia aceasta ar trebui raportată la coeficienţii de multiplicare ce sunt aplicaţi asupra

câştigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat

şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru care se face

plata.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 56 din 25 ianuarie 2017,

rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

Prin Sentinţa civilă nr. 2397 din data de 18 octombrie 2016 pronunţată de Tribunalul

Caraş-Severin în Dosarul nr. x/115/2016 a fost respinsă acţiunea civilă formulată de

reclamanta A…, împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut in esenţa ca reclamanta A… are

calitate „urmaş” al unui „Erou-martir al Revoluţiei Române din Decembrie 1989”, calitate

dovedită prin Certificatul ….. eliberat în acest sens de către Secretariatul de Stat pentru

Recunoaşterea Meritelor Luptătorilor împotriva Regimului Comunist instaurat în România în

perioada 1945-1989.

În această calitate, prin cererea înregistrată cu nr. x/23.11.2015, reclamanta a solicitat

pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin acordarea indemnizaţiei reparatorii, începând

cu data de 01.01.2016, potrivit prevederilor art. 4, alin. (2), lit. c) din Legea nr. 341/2004

modificată prin O.U.G. nr. 95/2014.

Prin adresa nr. x/29.01.2016, pârâta i-a comunicat reclamantei faptul că, faţă de

dispoziţiile art. II din O.G. nr. 1/2015, ale H.G. nr. 1412/2014 cu modificările şi completările

aduse prin H.G. nr. 99/2015, ale art. 4 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 341/2004 aşa cum au fost

modificate prin O.U.G. nr. 95/2014, ale art. 7 din O.G. nr. 95/2014 şi ale art. 12 din O.U.G.

nr. 57/2015, nu îndeplineşte condiţiile de acordare, în anul 2016, a indemnizaţiei reparatorii

pentru calitatea de copil major de erou martir în coeficient de 0,5 fără a se ţine cont de

„motivele neimputabile”.

În acest context, instanţa a reţinut că, potrivit prevederilor art. 4, alin. (2), lit. c) din

Legea nr. 341/2004 - Legea recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie

1989 şi pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Braşov din noiembrie 1987, cu

modificările şi completările ulterioare, copilul eroului martir primeşte o indemnizaţie lunară

reparatorie, calculată pe baza coeficienţilor de multiplicare ce sunt aplicaţi asupra câştigului

salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat

prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, respectiv un coeficient de 1,10 până la

majorat sau până la terminarea studiilor, fără a depăşi vârsta de 26 de ani, indiferent în

întreţinerea cui se află şi un coeficient de 0,50, după vârsta de 26 de ani.

Referitor la indemnizaţia lunară reparatorie ce se acordă copilului major al eroului

martir în anul 2015, instanţa a reţinut că, potrivit art. II, alin. (1) din Ordonanţa nr. 1 din 14

ianuarie 2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 341/2004, în anul 2015 copiii

eroilor-martiri, indiferent de vârstă, dacă nu sunt încadraţi în nicio formă de învăţământ ori nu

20

realizează venituri din motive neimputabile lor beneficiază de o indemnizaţie lunară

reparatorie în cuantum de 2020 lei.

Acest cuantum a fost menţinut şi pentru anul 2016 prin art. 12, alin. (2) din O.U.G nr.

57/9 decembrie 2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016,

prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, care prevede că, în anul

2016, indemnizaţiile stabilite în baza Legii nr. 341/2004, cu modificările şi completările

ulterioare, se acordă în cuantumul cuvenit sau aflat în plată în luna decembrie 2015.

Este adevărat că prin Hotărârea nr. 99 din 10 februarie 2015 pentru modificarea şi

completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 341/2004, aprobate prin Hotărârea

Guvernului nr.1.412/2004, a fost abrogat art. 28 în care erau prevăzute cazurile de „motive

neimputabile”, aşa cum susţine reclamanta, însă abrogarea unui articol printr-o normă

metodologică de aplicare a legii nu modifică norma juridică, respectiv Ordonanţa nr.

1/14.01.2015, ce reglementează acordarea la data formulării cererii (23.11.2015) a

indemnizaţiei lunare reparatorii ce se acordă copilului major al eroului martir.

Cât priveşte stabilirea dreptului la indemnizaţia reparatorie pentru anul 2016, instanţa

a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 12 alin. (2) din O.U.G nr. 57/9 decembrie 2015

privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor

termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, în anul 2016, indemnizaţiile stabilite în baza

Legii nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, indemnizaţia reparatorie se

acordă în cuantumul cuvenit sau aflat în plată în luna decembrie 2015.

Or, în speţă, reclamanta nu s-a „aflat în plată” în luna decembrie 2015, întrucât nu a

beneficiat pentru anul 2015 de indemnizaţia lunară reparatorie, iar pentru a i se stabili

„cuantumul cuvenit” în luna decembrie 2015, reclamanta trebuia să facă dovada îndeplinirii

atât a condiţiilor prevăzute prin Legea nr. 341/2004, cât şi a dispoziţiilor art. II, alin. (1) din

Ordonanţa nr. 1 din 14 ianuarie 2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 341/2004,

potrivit cărora, în anul 2015 copiii eroilor-martiri, indiferent de vârstă, dacă nu sunt încadraţi

în nicio formă de învăţământ ori nu realizează venituri din motive neimputabile lor,

beneficiază de o indemnizaţie lunară reparatorie în cuantum de 2020 lei.

Coroborând textele legale mai sus menţionate, faţă de data la care reclamanta a

formulat cererea înregistrată la pârâtă sub nr. x/23.11.2015, privind acordarea indemnizaţiei

reparatorii pentru anul 2016 în „cuantumul cuvenit” în luna decembrie 2015, instanţa a

constatat că, în cauză, reclamanta nu a făcut dovada că nu realizează venituri din „motive

neimputabile”, pentru ca pârâta să-i poată stabili „cuantumul cuvenit” în luna decembrie 2015

în raport de care să-i acorde indemnizaţia reparatorie în anul 2016, potrivit dispoziţiilor art.

12, alin. (2) din O.U.G nr. 57/2015.

În concluzie, Tribunalul a constatat că în mod legal, pârâta Casa Judeţeană de Pensii

Caraş-Severin a comunicat reclamantei, prin adresa nr. x/29.01.2016, că nu îndeplineşte

condiţiile de acordare, în anul 2016, a indemnizaţiei reparatorii pentru calitatea de copil major

de erou martir în coeficient de 0,5 fără a se ţine cont de „motivele neimputabile”, şi nu i-a

acordat acesteia indemnizaţia lunară reparatorie întrucât, la data depunerii cererii sale

înregistrate cu nr. x/23.11.2015, nu a făcut dovada că nu realizează venituri din motive

neimputabile, aşa cum prevăd dispoziţiile art. II, alin. 1 din Ordonanţa nr. 1 din 14 ianuarie

21

2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 341/2004, în vederea acordării indemnizaţiei

reparatorii în anul 2016 în „cuantumul cuvenit” în luna decembrie 2015.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel in termenul legal reclamanta A…, solicitând

casarea în întregime a hotărârii atacate si pe cale de consecinţa, rejudecând cauza în fond,

admiterea acţiunii sale, astfel cum a fost ea formulată în faţa primei instanţe de fond.

În motivarea apelului, reclamanta a arătat că dreptul la indemnizaţia reparatorie

solicitată începând cu data de 1.01.2016 i-a fost recunoscut prin dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit.

c) din Legea nr. 341/2004, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora,

persoanele care au obţinut titlurile prevăzute la art. 3 indice 1 litera b) primesc o îndemnizaţie

lunară reparatorie, calculată pe baza coeficienţilor de multiplicare ce sunt aplicaţi asupra

câştigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi

aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru care se face

plata, astfel: c) copil al eroului martir-un coeficient de 1,10 pană la majorat sau pana la

terminarea studiilor, fără a depăşi vârsta de 26 ani, indiferent în întreţinerea cui se află şi un

coeficient de 0.50, după vârsta de 26 de ani.

Or, contrar celor reţinute de prima instanţa de fond, legea nu prevede altă condiţie

suplimentară de acordare, decât cea a dovedirii calităţii de urmaş erou martir, calitate

dovedită prin certificat.

Reclamanta a mai susţinut că prevederile art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015 nu

îngrădesc dreptul de acordare a indemnizaţiei lunare, ci reglementează doua cazuri distincte

de acordare în cuantumul cuvenit în luna decembrie 2015 ori în cuantumul aflat în plată.

Pârâta-intimată Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin a formulat întâmpinare prin

care a solicitat instanţei respingerea apelului, cu motivarea că motivele de apel invocate de

apelant sunt nefondate, neargumentate, străine de cauză şi nedovedite de vreo probă legală la

dosar şi că in mod corect instanţa de fond a reţinut ca cererea de chemare in judecată nu

îndeplineşte condiţiile legale de acordare a indemnizaţiei pretinse.

În drept, intimata a invocat in susţinerea pretenţiilor art. 471 alin. (5) Cod procedură

civilă, Legea nr. 263/2010.

În apel nu au fost administrate probe noi.

Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, a actelor de procedură efectuate în

faţa primei instanţe de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466 şi urm. C. pr.

civ., Curtea reţine următoarele:

Într-adevăr, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, reclamanta A… se află în

posesia Certificatului …. eliberat de către Secretariatul de Stat pentru Recunoaşterea

Meritelor Luptătorilor împotriva Regimului Comunist instaurat în România în perioada 1945-

1989, care atesta calitatea sa de „urmaş” al unui „Erou-martir al Revoluţiei Române din

Decembrie 1989”.

Litigiul dintre părţi are la baza refuzul paratei Casa Judeţeana de Pensii Caras Severin

de a soluţiona favorabil cererea petiţionarei, înregistrată cu nr. x/23.11.2015, în legătură cu

acordarea indemnizaţiei reparatorii, începând cu data de 01.01.2016, potrivit prevederilor art.

4, alin. (2), lit. c) din Legea nr. 341/2004 modificată prin O.U.G. nr. 95/2014. Astfel, prin

adresa nr. x/29.01.2016, pârâta i-a comunicat reclamantei faptul că, faţă de dispoziţiile art. II

din O.G. nr. 1/2015, ale H.G. nr. 1412/2014 cu modificările şi completările aduse prin H.G.

22

nr. 99/2015, ale art. 4 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 341/2004 aşa cum au fost modificate prin

O.U.G. nr. 95/2014, ale art. 7 din O.G. nr. 95/2014 şi ale art. 12 din O.U.G. nr. 57/2015, nu

îndeplineşte condiţiile de acordare, în anul 2016, a indemnizaţiei reparatorii pentru calitatea

de copil major de erou martir în coeficient de 0,5 fără a se ţine cont de „motivele

neimputabile”.

Or, analizând normele art. 4 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 341/2004 - Legea

recunoştinţei pentru victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 şi pentru revolta

muncitorească anticomunistă de la Braşov din noiembrie 1987, cu modificările şi completările

ulterioare, Curtea reţine că textul recunoaşte în favoarea copilului eroului martir - care a

obţinut titlul prevăzut la art. 3 indice 1 lit. b) – dreptul la acordarea unei indemnizaţii lunare

reparatorii, echivalentă unui coeficient de 1,10 până la majorat sau până la terminarea

studiilor, fără a depăşi vârsta de 26 de ani, indiferent în întreţinerea cui se află şi un coeficient

de 0,50, după vârsta de 26 de ani. Reclamanta îndeplineşte la data de 01.01.2016 premisele de

acordare a dreptului la indemnizaţia în coeficient de 0,50, căci se afla în posesia certificatului

ante-menţionat şi a depăşit vârsta de 26 de ani.

Prin Ordonanţa Guvernului nr. 1/2015, a fost modificată şi completată Legea cadru nr.

341/2004, iar în privinţa aplicării sale în cursul anului 2015 a fost introdus art. II, care la alin.

(1) prevede că „în anul 2015 copiii eroilor-martiri, indiferent de vârstă, dacă nu sunt încadraţi

în nicio formă de învăţământ ori nu realizează venituri din motive neimputabile lor

beneficiază de o indemnizaţie lunară reparatorie în cuantum de 2020 lei”. In consecinţă, pe

lângă condiţia obţinerii certificatului prevăzut de legea cadru şi numai pentru anul 2015,

calitatea de beneficiar al indemnizaţiei pentru urmaş al eroului martir devenea condiţionată de

prezentarea unor documente care să ateste că petiţionarul nu realizează venituri din motive

neamputabile.

In scopul delimitării motivelor neimputabile, prin art.28 din H.G. nr.1412 din 2

septembrie 2004, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 341/2004,

au fost enumerate în mod exhaustiv situaţiile care se circumscriu acestei noţiuni, însă aceste

prevederi cu caracter administrativ au fost abrogate ulterior prin H.G. nr. 99/2015.

În contextul succesiunii în timp a prevederilor legale care reglementează dreptul la

indemnizaţia reparatorie solicitată de reclamantă începând cu data de 01.01.2016, Curtea

reţine că în mod eronat prima instanţa de fond a apreciat că exigenţa neobţinerii veniturilor

din motive neimputabile petiţionarei s-ar fi păstrat şi pentru anul 2016, cu toate că efectele

Ordonanţei 1/2015 erau limitate in timp in mod expres doar la anul 2015.

Pe de altă parte, prevederile art. 12 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea

personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi

unele măsuri fiscal-bugetare se referă strict la păstrarea cuantumului unor indemnizaţii,

ajutoare şi alte drepturi acordate prin legi speciale, măsură justificată prin nota de

fundamentare, prin necesitatea încadrării în anul 2016 într-o ţintă de deficit bugetar care să nu

depăşească 3% şi pentru a nu se afecta în mod semnificativ sustenabilitatea finanţelor

publice.

Cu alte cuvinte, norma tranzitorie cuprinsă în art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015

are ca scop doar plafonarea indemnizaţiei în discuţie la suma cuvenita sau acordată în luna

decembrie a anului trecut, cu consecinţa modificării temporare a prevederilor Legii nr.

23

341/2004, potrivit căreia aceasta ar trebui raportată la coeficienţii de multiplicare ce sunt

aplicaţi asupra câştigului salarial mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor

sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, aferent anului pentru

care se face plata.

În acest context, în mod greşit prima instanţa a apreciat că prevederile 12 alin. (2) din

O.U.G. nr. 57/2015 ar avea semnificaţia extinderii şi pentru anul 2016 a condiţiei

suplimentare de acordare prevăzută de art. II alin. (1) din O.G. nr. 1/2014. Ca este aşa, rezultă

şi din interpretarea logico-gramaticala a art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015, care dispune

că în anul 2016, indemnizaţiile stabilite în baza Legii nr. 341/2004, cu modificările şi

completările ulterioare, se acordă în cuantumul cuvenit sau aflat în plată în luna decembrie

2015. Or, noţiunea de cuantum cuvenit are în mod evident doar o semnificaţie valorică, de

suma fixa pe care beneficiara ar fi primit-o daca îndeplinea toate condiţiile de acordare, căci

în caz contrar, distincţia dintre cuantumul cuvenit al indemnizaţiei şi cel aflat în plată ar fi

fost inutila.

Pentru toate aceste motive, considerând că prima instanţa a interpretat şi aplicat greşit

prevederile 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015, în temeiul art. 480 alin. (2) din C.pr.civ.,

Curtea a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte

acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta să-i acorde acesteia indemnizaţia lunara reparatorie

prevăzută de art. 4 alin. (2), lit. c) din Legea nr. 341/2004, în limitele cuantumului stabilit

pentru anul 2016 de prevederile art.12 alin. (2) din O.U.G. nr. 57/2015, începând cu data de 1

ianuarie 2016.

8. Legalitatea deciziei de sancţionare. Competenţa de a emite decizia de

sancţionare. Noţiunea de conducător al instanţei. Delegare din partea preşedintelui

instanţei către vicepreşedinte a atribuţiei de a emite decizia de sancţionare

Legea nr. 567/2004: art. 86 alin. (1), coroborat cu art. 85 alin. (1) lit. a) şi art. 84

lit. h)

Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin HCSM

nr. 387/2005: 17 alin. (2), art. 9 alin. (1) şi (2)

Dacă intenţia legiuitorului ar fi fost să limiteze sfera persoanelor competente absolut

să dispună asupra aplicării sancţiunii avertismentului la categoria preşedinţilor de instanţă,

ar fi menţionat acest lucru în mod expres, aşa cum a făcut-o în textul alin. (2) al aceluiaşi art.

86 din Legea nr. 567/2004, când a individualizat cu exactitate ce persoană din conducerea

instanţei sau parchetului poate aplica celelalte sancţiuni disciplinare personalului auxiliar de

specialitate. Chiar dacă s-ar aprecia că persoana competentă să dispună sancţionarea cu

avertisment a contestatoarei era preşedintele instanţei, Curtea nu identifică nicio dispoziţie

legală sau administrativă care să împiedice preşedintele să delege o atare atribuţie

vicepreşedintelui.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

24

Decizia civilă nr. 20 din 11 ianuarie 2017,

rezumată de judecător dr. Carmen Pârvulescu)

Prin sentinţa civilă nr. 2716/22.09.2016, pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr.

x/111/2015*, a fost admisă contestaţia formulată de contestatoarea A…, în contradictoriu cu

intimata Judecătoria B… şi-n consecinţă s-a dispus anularea Deciziei nr. x/19.11.2015 emisă

de Judecătoria B…, respectiv anularea sancţiunii disciplinare a avertismentului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanta este angajată a

intimatei pe perioadă nedeterminată, având funcţia de grefier, fapt ce reiese din fişa postului

nr. 6 şi din Decizia nr. x/19.11.2015.

Prin Decizia nr. 10/19.11.2015, contestatoarei i s-a aplicat sancţiunea avertismentului,

conform art. 86 alin. (1), coroborat cu art. 85 alin. (1) lit. a) şi art. 84 lit. h) din Legea nr.

567/2004, cu modificările ulterioare, reţinându-se în sarcina sa că a refuzat să participe ca

grefier în şedinţa de judecată din data de 01.10.2015 a completului C x civil, din cadrul

Judecătoriei B… .

În ceea ce priveşte nulitatea deciziei de sancţionare pe motiv că aceasta nu a fost emisă

de preşedintele Judecătoriei B…, ci de vicepreşedintele acestei instanţe, tribunalul a constatat

că potrivit art. 86 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, cu modificările ulterioare, sancţiunea

avertismentului se aplică de conducătorul instanţei sau al parchetului în cadrul căruia îşi

desfăşoară activitatea cel sancţionat.

În HCSM nr. 1375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al

instanţelor judecătoreşti, nu este prevăzut în mod distinct printre atribuţiile preşedintelui

judecătoriei sau ale vicepreşedintelui şi vreo atribuţie în aplicarea sancţiunii avertismentului la

personalul auxiliar, conform art. 13 şi 14 din acest regulament.

Prin urmare, singura dispoziţie care se referă la posibilitatea aplicării sancţiunii

avertismentului este prevăzută de art. 86 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, cu modificările

ulterioare, dispoziţie care foloseşte expresia „conducătorul instanţei” fără a se referi la

preşedintele instanţei sau la vicepreşedintele acesteia.

Astfel, tribunalul a constatat că prin interpretarea expresiei „conducătorul instanţei”

trebuie înţeles preşedintele instanţei, deoarece preşedintele instanţei este conducătorul

acesteia, nu vicepreşedintele sau colegiul de conducere al instanţei.

Dacă am extinde această expresie de „conducător” al instanţei şi la vicepreşedintele

judecătoriei, am dilua noţiunea de „conducător” care nu poate semnifica decât unul, nu mai

mulţi, întrucât legea se referă la „conducător” nu la conducători. In opinia Tribunalului, daca

s-ar extinde aceasta noţiune ar însemna ca ea include şi colegiul de conducere al instanţei

respective, ceea ce nu înseamnă însă că şi acest for ar avea atribuţii în aplicarea de sancţiuni

disciplinare.

Prin urmare, deoarece se prevede în mod expres în art. 86 alin. (1) din Legea nr.

567/2004, cu modificările ulterioare, că sancţiunea avertismentului se aplică de conducătorul

instanţei în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea cel sancţionat, conducător al instanţei este

doar preşedintele acesteia, nu vicepreşedintele sau alt organ colegial de conducere.

Astfel, cum Decizia nr. x/19.11.2015 de aplicare a sancţiunii avertismentului, a fost

emisă de vicepreşedintele Judecătoriei B…, doamna judecător C…, aceasta este nulă întrucât

25

nu a fost emisă de către conducătorul instanţei care avea o atribuţie specifică în acest sens şi

prevăzută în mod imperativ de art. 86 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, cu modificările

ulterioare, aceea de a aplica sancţiunea avertismentului, iar această atribuţie nu poate fi

delegată vicepreşedintelui instanţei respective deoarece este o dispoziţie imperativă atribuită

de lege în favoarea doar a conducătorului instanţei, nu a altor organe de conducere şi nici a

vicepreşedintelui instanţei, iar de la dispoziţiile imperative ale legii nu se poate deroga.

De asemenea, este de menţionat că dispoziţia din art. 86 alin. (1) din Legea nr.

567/2004, cu modificările ulterioare, este prevăzută de o lege nu de un regulament de ordine

interioară, iar legea are o forţă superioară regulamentelor care sunt adoptate de alte organe şi

nu de forul legiuitor care este Parlamentul României.

În cazul în care legiuitorul ar fi dorit să prevadă această atribuţie de aplicare de

sancţiuni şi la alte organe de conducere, ar fi specificat în mod concret în atribuţiile

vicepreşedintelui instanţie şi posibilitatea de a aplica sancţiuni disciplinare, ceea ce nu a făcut.

În ceea ce priveşte fapta pentru care a fost sancţionată contestatoarea, instanţa a

constatat că aceasta nu a refuzat nejustificat să intre la înlocuiri în şedinţa de judecată din data

de 01.10.2015, cum se reţine în decizia contestată, ci a motivat acest refuz de faptul că este

bolnavă şi că are mai mult de lucru, ea intrând şi la alte înlocuiri sau a făcut şi alte activităţi

date de grefierul şef de secţie, respectiv a lucrat la preluare acte.

Aceste motive invocate de contestatoare sunt confirmate de declaraţiile martorilor

audiaţi în faţa instanţei, care relatează faptul că contestatoarea şi-a luat concediu medical iar

ulterior s-a operat la picior.

De asemenea, instanţa a reţinut că nu a existat o planificare de permanenţă în cadrul

Judecătoriei O, iar stabilirea grefierilor care intră la înlocuiri se face după volumul de lucru,

repartizându-se la înlocuiri grefieri care au mai puţin de lucru sau care au intrat în mai puţine

şedinţe de judecată.

Tribunalul a constatat că inexistenţa unei planificări de permanenţă la grefieri poate

duce la comentarii, discuţii şi sustrageri de la îndatoririle de serviciu, motivat de faptul că

unele grefiere au de lucru mai mult decât altele, de ce să intre la înlocuiri, unele sunt

favorizate etc., ceea ce nu este un mod de lucru planificat în sensul de a şti de la începutul

lunii respective cine intră la înlocuiri în planificarea de permanenţă.

Atâta timp cât nu există planificări de permanenţă stabilite de către preşedintele de

secţie, nu se poate susţine că refuzul contestatoarei este nejustificat deoarece contestatoarea

nu a avut o planificare de permanenţă stabilită anterior şi adusă la cunoştinţa ei la sfârşitul

lunii, pentru luna următoare.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen legal, apelanta Judecătoria B…,

solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate, iar pe fond respingerea

contestaţiei formulată de A…, ca nefondată.

Sintetizând motivele de apel ale pârâtei, Curtea reţine că acestea au vizat în primul

rând împrejurarea că în mod eronat s-a reţinut nelegalitatea Deciziei nr. x/2015, instanţa de

fond achiesând la susţinerile contestatoarei, fără a face nicio referire la motivele pentru care le

înlătură pe cele prezentate de intimată în întâmpinare.

Astfel, se reţine că Legea nr. 567/2004 dă atribuţia de a aplica sancţiunea

avertismentului „conducătorului instanţei” dar, printr-un raţionament juridic propriu, o

26

restrânge la „preşedintele instanţei”. Dacă legiuitorul ar fi intenţionat o astfel de limitare, ar fi

prevăzut-o în mod expres, aşa cum, spre exemplu, a făcut în cazul art. 45 alin. (3) din Legea

nr. 304/2004, care prevede expres că „atribuţiile date prin lege sau prin regulament în

competenţa preşedinţilor sau a vicepreşedinţilor de instanţe nu pot fi delegate colegiilor de

conducere”.

Nu există niciun text legal similar, care să interzică preşedintelui să delege o astfel de

atribuţie vicepreşedintelui. Deşi această limitare legală nu există, ea a fost realizată de cel

chemat să o aplice - instanţa de fond.

Referirea instanţei de fond la Regulamentul de ordine interioară al instanţelor

judecătoreşti aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015 nu are nicio relevanţă în speţă,

întrucât Decizia nr. x/19.11.2015 a fost emisă la o dată anterioară intrării în vigoare a acestei

hotărâri.

Prin urmare, în cauza de faţă sunt aplicabile prevederile art. 17 alin. (2) din

Regulamentul aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015, conform cărora „vicepreşedintele

judecătoriei îndeplineşte orice alte atribuţii (...) stabilite de preşedintele instanţei”. Nici de

această dată nu există vreo limitare a atribuţiilor pe care preşedintele le poate stabili pentru

vicepreşedinte.

Preşedintele judecătoriei, primind rezultatul cercetării cu propunerea domnului

judecător D…, de a se aplica sancţiunea avertismentului, preşedintele Curţii de Apel a

împuternicit în acest sens vicepreşedintele, prin rezoluţia din data de 27.10.2015. În aceste

condiţii, este evident că delegarea a existat, iar omisiunea vicepreşedintelui de a lua măsurile

legale ar fi constituit, ea însăşi, o abatere disciplinară.

În concluzie, se susţine în conţinutul apelului că nu poate fi reţinută incidenţa vreunui

caz de nulitate, în condiţiile în care, pe de o parte, a existat o delegare din partea preşedintelui

instanţei către vicepreşedinte, aşa cum a arătat anterior, iar pe de altă parte, sintagma

„conducătorul instanţei” la care face referire instanţa de fond nu se referă doar la preşedintele

instanţei, întrucât şi vicepreşedintele poate îndeplini oricare din atribuţiile preşedintelui cu

acordul acestuia - situaţie aplicabilă în cauză, ori chiar fără acest acord, în caz de absenţă a

preşedintelui.

Referitor la temeinicia deciziei, apelanta pretinde că instanţa de fond preia din nou

toate susţinerile contestatoarei, fără a reţine şi a înlătura apărările sale.

Astfel, în mod greşit s-a reţinut de către prima instanţa de fond că refuzul

contestatoarei de a participa la şedinţa de judecată este unul nejustificat, în condiţiile în care la

dosarul cauzei nu a fost depus niciun act medical doveditor, iar martorii audiaţi au declarat că

nu au văzut-o şchiopătând sau plângându-se de starea de sănătate anterior acestui refuz.

Împrejurarea de fapt reţinută de prima instanţă de fond atunci când a concluzionat

asupra caracterului justificat al refuzului de a-şi exercita atribuţia de serviciu stabilită, anume

operaţia ulterioară la picior a avut loc abia în anul 2016, la 4 luni de la şedinţa de înlocuire,

timp în care contestatoarea a fost la serviciu.

În mod eronat prima instanţa a reţinut că reclamanta a avut mult de lucru în perioada

respectivă, fără a se lua în considerare că nu a existat nicio şedinţă a completului civil x timp

de 3 săptămâni, în perioada 22.09.2015-16.10.2015, deci dacă nu ar fi intrat la înlocuiri,

27

contestatoarea intimată nu ar fi intrat în nicio şedinţă de judecată în tot acest timp, pretinzând

că la înlocuiri să intre grefierii care aveau şi propria şedinţă săptămânală.

A mai susţinut apelanta că activităţile suplimentare pe care contestatoarea pretinde că

le-ar fi prestat în serviciu instanţei au fost efectuate în perioada vacanţei judecătoreşti, timp de

două săptămâni şi au constat printr-o înlocuire a grefierului delegat la serviciul registratură,

astfel cum rezultă din fişa postului, iar ce a lucrat în lunile iulie şi august nu o îndreptăţeau să

refuze să îşi îndeplinească o atribuţie stabilită pentru data de 1 octombrie.

Instanţa de fond nu face nicio referire la concluziile actului de cercetare întocmit de

domnul judecător D…, conform căreia „abaterea disciplinară există” şi nici măcar la

recunoaşterea expresă a contestatoarei, la audierea din cadrul cercetării prealabile, prin care a

arătat că nu ar fi intrat în concediu medical dacă nu ar fi trebuit să intre în şedinţa de înlocuire,

aspect menţionat în cuprinsul actului de constatare.

Instanţa de fond reţine în mod eronat că inexistenţa unei planificări de permanenţă a

grefierilor ar fi îndreptăţit-o pe contestatoare să refuze o şedinţă de înlocuiri, în situaţia în care

nici un act normativ nu instituie o astfel de obligaţie la nivelul unei instanţe, iar, în aceste

condiţii, instanţa de fond se substituie conducerii, apreciind cum trebuie organizată activitatea

intimatei pentru a fi pe placul contestatoarei.

Poziţia procesuală a intimatei contestatoare A… a fost formulată prin întâmpinarea

depusă la dosar la filele 13-16, prin care aceasta a solicitat respingerea apelului ca fiind

nefondat, iar pe cale de consecinţă menţinerea în integralitate a sentinţei apelate, cu motivarea

că în mod eronat apelanta arată că instanţa de fond nu ar fi făcut nici o referire la motivele

pentru care sunt înlăturate susţinerile sale, căci se poate constata că ulterior analizării

întregului material probator aceasta a dispus în consecinţă, pronunţând soluţia în cauză şi că,

în ce priveşte persoana care are calitatea de conducător al instanţei de judecată, în aplicarea

prevederilor art. 86 alin. (1) din Legea nr. 567/2004 s-a reţinut în mod corect că singurul

conducător al unei instanţe este preşedintele.

Raportat la presupusa delegare pe care preşedintele Judecătoriei B… ar fi dat-o

vicepreşedintelui, arată că instanţa de fond nici nu putea să se pronunţe cu privire la o simplă

susţinere, odată ce aceasta delegare nu a fost depusă niciodată la dosarul cauzei, nici nu a fost

prezentată în instanţă şi nici nu a fost anexată Deciziei nr. x ce face obiectul contestaţiei, aşa

cum se cuvenea.

Astfel, apreciază că instanţa de fond, în mod temeinic şi legal a constatat nulitatea

absolută a Deciziei nr. x2015, întrucât a fost emisă de un organ de conducere necompetent -

vicepreşedinte, şi nu de conducerea instanţei - preşedintele, aşa cum impune imperativ legea.

În ceea ce priveşte temeinicia deciziei atacate, arată că, aşa cum rezultă din toate actele

depuse la dosarul cauzei, se poate constata că aceasta a fost netemeinică, deoarece

contestatoarea a avut o afecţiune care a necesitat nu doar îngrijiri medicale, ci şi intervenţie

chirurgicală. Zilele în care s-a prezentat la medic şi data operaţiei nu au depins de voinţa

contestatoarei, deoarece după cum bine se cunoaşte, pentru a te prezenta la un medic, la un

consult ai nevoie de o programare pe care o face medicul în funcţie de programul său de lucru

şi de ocupare a acestuia. Faptul că afecţiunea datează de mai mulţi ani nu are relevanţă în

cauză, odată ce s-a făcut dovada cauzei care a dus la necesitatea intervenţiei chirurgicale,

anume acea lovitură peste picior cu uşa de la maşină.

28

Raportat la inexistenţa unei planificări de permanenţă, contestatoarea arată că instanţa

de fond în mod corect a reţinut că nu se poate aprecia refuzul contestatoarei ca fiind

nejustificat, odată ce nu i s-a adus la cunoştinţă la sfârşitul lunii despre planificarea pentru

următoarea lună. Astfel, nu se poate invoca propria culpă a apelantei la aplicarea sancţiunii

disciplinare.

În drept, intimata contestatoare a invocat prevederile Legii nr. 67/2004, Hotărârea

CSM nr. 387/2005, Legea nr. 304/2004, O.U.G. nr. 158/2005.

În apel a fost administrată proba cu înscrisuri, fiind depuse la dosar copii ale listelor de

şedinţă din data de 01.10.2015 ale completelor civile x şi y, precum şi listele de şedinţă din

săptămâna anterioară, 24.09.2015 şi 08.10.2015.

Analizând apelul pârâtei, prin prisma motivelor invocate, a actelor de procedură

efectuate în faţa primei instanţe de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466

şi urm. Cod de procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Reclamanta A… are calitatea de grefier în cadrul Judecătoriei B…, iar prin Decizia nr.

x/19.11.2015, emisă de această instanţă, i-a fost aplicată sancţiunea disciplinară a

avertismentului, reţinându-se în sarcina sa abaterea disciplinară prevăzută de art. 84 lit. h) din

Legea nr. 567/2004, coroborat cu art. 54 alin. (1) lit. a) din Hotărârea CSM nr. 387/2005, pe

motiv că ar fi refuzat să participe ca grefier în şedinţa de judecată din data de 01.10.2015 a

completului C x civil, din cadrul Judecătoriei B… .

Decizia de sancţionare disciplinară a fost emisă pe baza cercetării disciplinare

efectuate de domnul judecător D…, desemnat prin Rezoluţia preşedintelui Curţii de Apel

B…. nr. x/15/A/06.10.2015 în condiţiile art. 150 alin. (2) din HCSM nr. 387/2005, privind

Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, precum şi pe baza Adresei nr.

3599/15.A/2015, prin care Preşedintele Curţii de Apel B…. a sesizat conducerea Judecătoriei

B… în vederea aplicării sancţiunii avertismentului, în baza art. 86 alin. (1) din Legea nr.

567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al

parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului

Naţional de Expertize Criminalistice.

Cu privire la criticile apelantei ce ţin de modalitatea în care prima instanţă de fond a

interpretat şi aplicat prevederile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 567/2004, pe baza cărora a

concluzionat că decizia de sancţionare atacată este nulă deoarece nu a fost emisă de

Preşedintele Judecătoriei B…, trebuie menţionat că textul legal are următorul conţinut:

„Sancţiunea prevăzută la art. 85 alin. (1) lit. a) (nr. avertismentul) se aplică de conducătorul

instanţei sau al parchetului în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea cel sancţionat”.

De observat este că norma supusă analizei nu face vreo referire expresă la preşedintele

instanţei, iar noţiunea de conducere a instanţei are o sferă mai largă deoarece, astfel cum

rezultă din conţinutul art. 9 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor

judecătoreşti, aprobat prin HCSM nr. 387/2005 şi aplicabil în speţa de faţă, prin raportare la

data săvârşirii pretinsei abateri disciplinare, 28.09.2015, în Secţiunea a III-a intitulată

„conducerea instanţelor” sunt individualizate şi definite şi funcţiile de vicepreşedinte şi

preşedinte de secţie.

În plus, dacă intenţia legiuitorului ar fi fost să limiteze sfera persoanelor competente

absolut să dispună asupra aplicării sancţiunii avertismentului la categoria preşedinţilor de

29

instanţă, ar fi menţionat acest lucru în mod expres, aşa cum a făcut-o în textul alin. (2) al

aceluiaşi art. 86 din Legea nr. 567/2004, când a individualizat cu exactitate ce persoană din

conducerea instanţei sau parchetului poate aplica celelalte sancţiuni disciplinare personalului

auxiliar de specialitate.

Curtea împărtăşeşte opinia exprimată în conţinutul apelului, potrivit căreia, pentru a se

aprecia asupra aspectului de nelegalitate invocat, prevederile Legii nr. 567/2004 trebuie

coroborate cu normele Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti în

vigoare la momentul săvârşirii abaterii, observându-se astfel că, potrivit art. 17 alin. (2) din

HCSM nr. 387/2005 „vicepreşedintele judecătoriei îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute

de lege şi de regulamente ori stabilite de preşedintele instanţei, conform legii”. Ori, astfel

stând lucrurile, chiar dacă s-ar aprecia că persoana competentă să dispună sancţionarea cu

avertisment a contestatoarei era preşedintele instanţei, Curtea nu identifică nicio dispoziţie

legală sau administrativă care să împiedice preşedintele să delege o atare atribuţie

vicepreşedintelui.

Instanţa de apel conchide că, în condiţiile date, argumentele contestatoarei acceptate

de prima instanţă de fond, sunt cu atât mai netemeinice cu cât pârâta-apelantă a dovedit că, în

speţa de faţă, o atare delegare de atribuţii a avut loc prin rezoluţia olografă a Preşedintei

Judecătoriei B… aplicată pe Adresa nr. 3599/15/A/2015, prin care Preşedintele Curţii de Apel

B... o sesiza cu privire la aplicarea sancţiunii avertismentului în ce o priveşte pe contestatoare

(fila 120 dosar fond). Urmează că în mod eronat instanţa de fond a apreciat asupra neegalităţii

deciziei de sancţionare disciplinară a reclamantei.

În ce priveşte temeinicia sancţiunii aplicate contestatoarei, din actul final al cercetării

disciplinare, dar şi din declaraţia salariatei în faţa comisiei, consemnată în scris şi ataşată la

dosarul de fond la fila 75, a rezultat că d-na grefier A… şi-a manifestat în mod explicit

refuzul de a intra în sala de judecată, pentru a o înlocui pe d-na grefier E… din constituirea

completului de judecată cu nr. x, deoarece, în data de 28.09.2015 a adus la cunoştinţa

vicepreşedintei instanţei că are o afecţiune medicală (s.n.) şi nu poate manipula dosare din

acest motiv.

Curtea reţine că, odată dovedit, refuzul reclamantei de a îndeplini o sarcină de serviciu

stabilită de conducătorul ierarhic nu este apt să înlăture caracterul culpabil al faptei, ca o

componentă legala a abaterii disciplinare definită expres prin prevederile art. 247 alin. (2) din

Codul muncii, decât dacă se dovedeşte că această atitudine a contestatoarei a avut la bază o

cauză obiectivă, temeinic justificată şi independentă de voinţa sa, care a împiedicat-o să facă

faţă corespunzător respectivelor atribuţii. Aceasta întrucât şi prevederile art. 84 lit. h) din

Statut menţionează că, pentru a constitui abatere disciplinară refuzul de a îndeplini o

îndatorire ce îi revine potrivit legii şi regulamentelor privind organizarea şi funcţionarea

instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea ori alte atribuţii stabilite de

conducătorii instanţelor judecătoreşti sau ai parchetelor de pe lângă acestea, trebuie să fie

nejustificat.

Sintetizând argumentele contestatoarei din cererea de chemare în judecată, Curtea

reţine că aceasta pretinde că refuzul său de a intra în sala de judecată ar fi fost justificat de

starea de sănătate, precum şi de volumul mare de muncă pe care l-a avut în cadrul instanţei, în

comparaţie cu întreg personalul auxiliar al instanţei.

30

Cu privire la starea pretins precară de sănătate a reclamantei, se impune a se preciza

că, astfel cum rezultă din Raportul final al cercetării disciplinare, întocmit de domnul

judecător D…, în aprecierea existenţei abaterii, a gradului de vinovăţie, precum şi asupra

individualizării sancţiunii avertismentului a fost avută în vedere doar perioada anterioară

obţinerii certificatului medical, cuprinsă între momentul în care salariata a fost informată că a

fost desemnată să intre în şedinţă în locul colegei sale şi data de 30.09.2015, de la care a intrat

în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, dovedită cu certificat medical.

Or, fără a insista inutil asupra acestui aspect, este evident că în legislaţia muncii

singurul motiv care justifică neîndeplinirea obligaţiei de serviciu pentru incapacitate de muncă

datorată unei afecţiuni medicale este certificatul de concediu medical, care în cauză a fost

obţinut abia în data de 30.09.2015, după ce refuzul reclamantei de a intra în sala de şedinţă a

fost explicit şi neîndoielnic manifestat. Împrejurarea obţinerii ulterioare a unui certificat

medical constatator al incapacităţii de muncă nu este de natură a justifica refuzul anterior de

îndeplinire a unei obligaţii de serviciu pe motiv de boală, mai ales în condiţiile în care, din

probele administrate, respectiv din declaraţia martorului F…, care se coroborează cu propriile

susţineri (fila 76 dosar fond), salariata nu şi-a motivat refuzul pe o stare de sănătate ce

urmează a fi dovedită potrivit legii. Dimpotrivă, neavând iniţial intenţia de a intra în concediu

medical, reclamanta a încercat să negocieze cu conducătorul instanţei în legătură cu

îndeplinirea unei alte atribuţii, în schimbul participării la şedinţa din data de 01.10.2015,

respectiv aceea de a efectua procedura prealabilă pe completul 25, deoarece această sarcina i

s-a părut mai potrivită în raport cu starea de sănătate.

Starea de fapt prezentată mai sus şi recunoscută chiar de reclamantă, îndreptăţeşte

instanţa de apel să concluzioneze că, în situaţia în care conducerea instanţei ar fi acceptat să-i

înlocuiască atribuţiile, reclamanta nu ar fi intrat în concediu medical.

Totodată, împrejurările menţionate, precum şi relatările grefierului şef de secţie G…,

în legătura cu faptul că reclamanta ar fi condiţionat participarea sa la şedinţa de judecată din

24.09.2015 pe acelaşi complet Cx, solicitând asigurări că nu va mai intra în alte înlocuiri, sunt

de natură a diminua credibilitatea reclamantei, care afirmă că starea de sănătate este cea care a

justificat în data de 28.09.2015 refuzul de a participa la şedinţa de judecată.

Cât priveşte volumul de muncă al reclamantei, în comparaţie cu al celorlalţi grefieri de

şedinţă din instanţă, acesta a fost dovedit prin situaţia întocmită la nivelul Secţiei civile a

Judecătoriei B… de grefierul şef de secţie (fila 84 dosar fond). Reclamanta a avut în cursul

anului 2015 în medie 3 şedinţe pe lună, cu o medie de 35 de dosare pe fiecare şedinţă, iar în

perioada 22.09.16.10.2015 nu ar fi participat la şedinţe de judecată în completul y, unde era

titulară, deoarece preşedintele acestuia urma să lipsească din instanţă. Din aceeaşi situaţie, a

rezultat că salariata a participat la doar 20 de şedinţe de judecată, în comparaţie cu media pe

grefier de 30 de şedinţe, astfel că argumentele sale legate de volumul prea mare de muncă nu

sunt susţinute prin probele administrate.

Nici celelalte atribuţii de serviciu, care exced sarcinilor de grefier de şedinţă, privind

participarea la efectuarea unui număr de 29 de lucrări în cadrul biroului de informaţii şi relaţii

publice, dar şi înlocuirea pe perioada vacanţei judecătoreşti a registratorului, nu justifică

refuzul din 28.09.2015 de a participa la şedinţa de judecată.

31

În fine, în mod eronat prima instanţă de fond a apreciat că inexistenţa unei planificări

de permanenţă în cursul anului 2015, în ce priveşte activitatea personalului auxiliar ar

contribui în vreun fel la caracterul netemeinic al actului de constare atacat, câtă vreme în acest

sens nu exista la acea vreme vreo obligaţie legală sau administrativă în sarcina conducerii

instanţei.

Pentru toate aceste motive de fapt şi de drept, Curtea reţine că în mod eronat prima

instanţă de fond a apreciat că decizia de sancţionare a reclamantei este nelegală şi

netemeinică, astfel că, în baza art. 480 alin. (2) Cod de procedură civilă, va admite apelul

pârâtei, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată contestaţia

reclamantei, luându-se act că niciuna dintre părţi nu a solicitat cheltuieli de judecată.

§. Aspecte de drept procesual

9. Calitatea procesuală pasivă a unităţii administrativ teritoriale şi Consiliului

local în acţiunile având ca obiect dreptul personalului didactic din unităţile de

învăţământ preuniversitar la decontarea navetei, reglementat de Legea educaţiei

naţionale nr. 1/2011, astfel cum a fost modificată şi completată prin actele normative

ulterioare

Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, rep.: art. 267

Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale: art. 21 alin. (1), art. 62 alin.

(1)

Legea nr. 1/2011: art. 106

Consiliul Local sau Primăria, nu sunt entităţi cu personalitate juridică, ci organ

deliberativ, respectiv structură executivă a unităţii administrativ-teritoriale, neavând

capacitate de folosinţă a drepturilor civile pentru a fi parte în judecată. Unitatea

administrativ-teritorială în a cărei rază teritorială se află unitatea de învăţământ angajatoare

nu are calitate procesuală pasivă într-un litigiu având ca obiect decontarea navetei unui

cadru didactic sau a unui cadru didactic auxiliar.

Între unitatea de învăţământ angajatoare şi unitatea administrativ-teritorială, în a

cărei rază teritorială se află, există raporturi juridice de drept administrativ, în temeiul

obligaţiilor legale reciproce şi specifice ce le revin în procesul bugetar, conform dispoziţiilor

Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, modificată şi completată, coroborate cu cele ale

art. 105 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, modificată şi completată.

Raporturile dintre ordonatorii de credite, dintre ordonatorul de credite şi instituţia din

subordine, căreia trebuie să i se asigure fondurile, se cantonează în domeniul raporturilor

juridice de drept administrativ, care nu se regăsesc în sfera de competenţă a instanţei

specializată în soluţionarea litigiilor de dreptul muncii, întrucât, potrivit prevederilor art. 267

din Codul muncii, republicat, pot fi părţi în conflictele de muncă: salariaţii, angajatorii,

32

sindicatele şi patronatele şi alte persoane juridice care au vocaţie în temeiul legilor speciale

sau a Codului de procedură civilă.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 80 din 31 ianuarie 2017,

rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

Prin Sentinţa civilă nr. 2772 pronunțată la 18.11.2016 de către Tribunalul Caraș-

Severin în dosarul nr.x /115/2016, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta

A…, în contradictoriu cu pârâţii B…, Consiliul Local al Oraşului C… şi Primarul Oraşului

C… şi în consecinţă s-a dispus obligarea pe pârâţilor la plata către reclamantă a cheltuielilor

cu efectuarea navetei pentru perioada 1.09.2014-16.07.2015, reprezentând contravaloarea a

7,5 l benzină la 100 km parcurşi. Totodată, a dispus obligarea pe pârâţilor la plata către

reclamantă a cheltuielilor cu efectuarea navetei pentru perioada 17.07.2015-31.08.2016,

reprezentând valoarea abonamentelor lunare pe mijlocul de transport în comun pentru ruta

D... – C…. şi retur.

A respins celelalte pretenţii ale reclamantei, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut în esenţă că, reclamanta a fost angajata

pârâtului, în calitate de personal didactic.

În această calitate, reclamanta, având domiciliul în localitate R, a efectuat naveta la

locul de muncă pe ruta D... – C…. şi retur, pe parcursul anului şcolar 2014 – 2015, în

perioada 1 septembrie 2014 - 31 august 2015 şi pe parcursul anului şcolar 2015 – 2016, în

perioada 01 septembrie 2015 - 31 august 2016 şi, întrucât mijloacele de transport în comun pe

ruta respectivă aveau un program inadecvat raportat la orarul general de desfăşurare a

activităţii didactice, deplasarea la şi de la serviciu s-a făcut cu autoturismul proprietate

personală, justificând acest fapt prin înscrisuri lunare pe care le-a anexat cererilor depuse la

unitatea de învăţământ pârâtă pentru decontarea cheltuielilor de transport.

De asemenea, la rândul ei, unitatea de învăţământ a înaintat lunar pârâtei Primăria

Oraşului C… situaţia centralizată (tabele nominale) cu toate cadrele didactice, printre care şi

reclamanta A… (poziţia 4), care fac naveta, tabel care estimează km şi costul (fila 28 dosar).

Din adeverinţele eliberate de unitatea de învăţământ pârâtă a rezultat faptul că

reclamantei nu i s-au decontat cheltuielile făcute cu naveta pe parcursul anilor şcolari 2014 –

2015 şi 2015 – 2016.

În acest context, Tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 276 din Legea nr.

1/2011 - Legea educaţiei naţionale, modificată şi completată, personalul didactic din unităţile

de învăţământ conexe, care nu dispune de locuinţă în localitatea unde are postul, i se

decontează cheltuielile de transport, conform legii.

Astfel, pentru perioada 1 septembrie 2014 - 16.07.2015 sunt incidente dispoziţiile

Instrucţiunii nr. 2/17.02.2011, privind decontarea navetei cadrelor didactice, emisă de

Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, publicată în Monitorul Oficial nr.

123 din 17 februarie 2011, care la art. 1 prevăd că personalului didactic din unităţile de

învăţământ de stat, care nu dispune de locuinţă şi căruia nu i se poate oferi o locuinţă

corespunzătoare în localitatea unde are postul, i se decontează cheltuielile pe mijloacele de

33

transport în comun, din localitatea de reşedinţă la locul de muncă şi de la locul de muncă în

localitatea de reşedinţă. În continuare, aceleaşi dispoziţii legale stipulează că în cazul în care

nu există mijloace de transport în comun, între localitatea de reşedinţă şi sediul unităţii de

învăţământ, urmează a se deconta contravaloarea a 7,5 l benzină Premium la 100 km parcurşi,

dacă transportul se face cu autoturismul proprietate personală, iar în cazul în care există

mijloc de transport în comun, dar personalul didactic preferă să circule cu autoturismul

proprietate personală, urmează a se deconta contravaloarea abonamentului lunar pe

respectivul mijloc de transport în comun.

În ceea ce priveşte perioada 17.07.2015-31 august 2016, Tribunalul a reţinut că în

conformitate cu dispoziţiile art. 1, art. 3, art. 4 alin. (1) lit. d), art. 7 alin. (6), (7), (8), (9) lit.

c), art. 10 şi art. 12 din H.G. nr. 569/2015 pentru aprobarea Normelor metodologice privind

decontarea cheltuielilor pentru naveta la şi de la locul de muncă a cadrelor didactice şi a

personalului didactic auxiliar din învăţământul preuniversitar de stat, beneficiază de

decontarea cheltuielilor de navetă cadrele didactice şi personalul didactic auxiliar care nu

deţin locuinţă în localitatea unde aceştia îşi au postul, navetă care poate fi efectuată cu

autoturismul proprietate personală sau deţinut legal cu orice titlu în situaţia în care pe ruta

dintre localitatea de domiciliu/reşedinţă şi localitatea în care se află situată unitatea de

învăţământ nu există servicii de transport efectuate de operatorii de transport în comun sau

programul acestora diferă semnificativ de orarul/programul unităţii de învăţământ sau pe ruta

dintre localitatea de domiciliu/reşedinţă şi localitatea în care se află situată unitatea de

învăţământ există servicii de transport efectuate de operatorii de transport în comun, însă

cadrul didactic, respectiv personalul didactic auxiliar optează pentru transportul cu

autoturismul proprietate personală sau deţinut legal cu orice titlu, caz în care decontarea

cheltuielilor cu efectuarea navetei se face la valoarea unui abonament pentru ruta respectivă

sau pentru distanţe similare.

Totodată, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 105 alin. (2) lit. f) din Legea

nr. 1/2011 - Legea educaţiei naţionale, modificată şi completată, finanţarea complementară se

asigură din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale de care aparţin unităţile de

învăţământ preuniversitar şi din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată, aprobate anual

prin legea bugetului de stat cu această destinaţie, pentru cheltuielile pentru naveta cadrelor

didactice şi a personalului didactic auxiliar, conform legii.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1, art. 2, art. 5 alin. (2) şi art. 6 din H.G. nr.

569/2015 pentru aprobarea Normelor metodologice privind decontarea cheltuielilor pentru

naveta la şi de la locul de muncă a cadrelor didactice şi a personalului didactic auxiliar din

învăţământul preuniversitar de stat, autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a

cuprinde în bugetul local sume destinate decontării cheltuielilor cu efectuarea navetei

beneficiarilor din învăţământul preuniversitar de stat, din unităţile de învăţământ special şi din

centrele de resurse şi asistenţă educaţională, care nu dispun de locuinţă în localitatea unde este

situată unitatea de învăţământ la care au postul. Sumele destinate navetei beneficiarilor se

asigură din veniturile proprii ale bugetelor locale şi din sumele defalcate din taxa pe valoarea

adăugată pentru echilibrarea bugetelor locale.

Consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ analizează şi verifică legalitatea

solicitărilor, aprobă lunar cererile solicitanţilor şi fundamentează necesarul lunar de finanţare,

34

individual şi pe total unitate de învăţământ. Necesarul de finanţat se transmite de către

directorul unităţii de învăţământ sub formă de solicitare primarului, în termen de 5 zile

lucrătoare de la încheierea lunii pentru care se face fundamentarea, în vederea deschiderii de

credite pentru efectuarea plăţilor.

Raportat la aceste dispoziţii legale, instanţa a constatat că acţiunea reclamantei pentru

perioada 1 septembrie 2014 - 16.07.2015 a fost întemeiată, însă în ceea ce priveşte perioada

17.07.2015 - 31 august 2016 acţiunea acesteia este întemeiată doar în parte, decontarea

cheltuielilor de transport cu naveta trebuind să se efectueze în condiţiile prevăzute de

dispoziţiile art. 7 alin. (7) din H.G. nr. 569/2015, respectiv la valoarea unui abonament pentru

ruta respectivă.

Prin urmare, având în vedere că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţiile prevăzute de

lege în sarcina acestora, reclamanta a fost îndreptăţită să solicite instanţei obligarea

angajatorului la plata cheltuielile cu efectuarea navetei, dispoziţiile art. 253 alin. (1) din Codul

muncii republicat stabilind că „angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor

răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a

suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii

obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul”. Nedecontarea cheltuielilor generate de

efectuarea navetei constituie deci o încălcare a dispoziţiilor legale menţionate mai sus,

atrăgând răspunderea civilă contractuală a pârâtului şi, fiind îndeplinite condiţiile răspunderii

civile contractuale, pârâtul era obligat la plata către reclamantă a contravalorii cheltuielilor

de transport neacordate potrivit legii.

Împotriva sentinței civile au declarat apel pârâţii Instituţia Primarului Oraşului C… şi

Consiliul Local C…, înregistrat pe rolul acestei instanţe, la data de 05.01.2017, sub nr.

x/115/2016, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei atacate ca fiind

nelegala şi netemeinica, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulata în

contradictoriu cu instituția lor.

În motivare s-a arătat că reclamanta nu are calitatea de angajata a pârâţilor, așa încât

solicitarea formulata privind decontarea cheltuielilor ocazionate de plata navetei nu le este

opozabilă.

În cazul personalului salariat din învăţământ, ordonatorul de credite nu este Primarul

Oraşului C…, ci Ministerul Educaţiei prin intermediul Inspectoratului Şcolar al Judeţului E….

Sumele de bani pentru achitarea salariilor cadrelor didactice sunt primite de la Bugetul

Statului, sub forma de sume defalcate din TVA, Consiliului Local C…nerevenindu-i decât

atribuţia de a redistribui aceste sume. Numărul cadrelor didactice şi încadrarea acestora sunt

aprobate de către Inspectoratul Judeţean E…, fără vreo consultare prealabilă a Consiliului

Local C…, care nu asigura din venituri proprii decât cheltuielile materiale ale unităţilor de

învăţământ

Unităţile de învăţământ angajatoare au personalitate juridică, buget propriu,

contabilitate proprie şi ordonator de credite, Consiliul Local fiind doar un intermediar în ceea

ce priveşte alocarea sumelor de către Ministerul Educaţiei de la bugetul de stat, pentru

salarizarea personalului didactic.

În drept, pârâţii şi-au întemeiat apelul pe dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 215/2001,

Legea nr. 118/2010, art. 466 şi urm. C. pr. civ.

35

În cauză s-a depus întâmpinare de către reclamanta intimată A…, prin care a solicitat

respingerea apelului și menținerea sentinţei civile nr. 2772/18.11.2016 pronunţată de

Tribunalul Caraş-Severin ca fiind temeinică, legală.

Reclamanta solicită a se observa că din motivele prezentate de către apelanţii-pârâţi în

cererea de apel, în mod greşit se referă la, citează „solicitarea reclamantei privind acordarea

premiului anual aferent anului 2010, respectiv al 13-lea salariu...".

Învederează reclamanta că, prin cererea introductivă, a solicitat obligarea pârâţilor la

decontarea cheltuielilor de transport la şi de la locul de muncă. începând cu 01.09.2014, nu a

solicitat nici un premiu anual (al 13-lea salariu) aferent anului 2010, întrucât nici nu a lucrat în

învăţământ în anul 2010.

Examinând apelul reclamantei, prin prisma motivelor invocate, a actelor de procedură

efectuate in faţa primei instanţe de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466

şi urm. C. pr. civ., Curtea a reţinut următoarele:

Chestiunea supusă analizei este calitatea procesuală a unităţii administrativ teritoriale

şi consiliului local în acţiunile având ca obiect dreptul personalului didactic din unităţile de

învăţământ preuniversitar la decontarea navetei reglementat de Legea educaţiei naţionale nr.

1/2011, astfel cum a fost modificată şi completată prin actele normative ulterioare.

În conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei

publice locale, doar unitatea administrativ teritorială ar putea avea calitate procesuală, având

personalitate juridică, şi nu consiliul local sau primăria, care nu sunt entităţi cu personalitate

juridică, ci organ deliberativ, respectiv structură executivă a unităţii administrativ-teritoriale,

neavând capacitate de folosinţă a drepturilor civile pentru a fi parte în judecată. Astfel, chiar

dacă în apelul semnat de primar, în mod formal este indicat faptul că acesta reprezintă

Consiliul Local C… şi Instituţia Primarului oraşului C…, în realitate el semnând în numele

unităţii administrativ teritoriale, care este Oraşul C…, deoarece, conform art. art. 21 alin. (2)

şi art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/200, primarul reprezintă unitatea administrativ teritorială

în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine,

precum şi în justiţie.

Tot aşa, deşi prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au indicat calitatea de

pârât a primarului Oraşului C…, în realitate au înţeles să atribuie această calitate unităţii

administrativ teritoriale, iar nu persoanei primarului, motiv pentru care, în continuare Curtea a

analizat calitatea procesuală pasivă a acesteia.

Unitatea de învăţământ preuniversitar de stat are obligaţia efectuării plăţii

abonamentelor/biletelor şi contravalorii transportului efectuat cu autoturismul/ambarcaţiunea

proprietate personală sau deţinută legal cu orice titlu, în luna următoare celei pentru care au

fost prezentate documentele justificative.

Având în vedere dispoziţiile art. 105 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 1/2011, modificată şi

completată, ordonatorul principal de credite al bugetului local are obligaţia virării lunare, pe

baza necesarului lunar de finanţare, individual şi pe total unitate de învăţământ, transmis

autorităţii administrativ-teritoriale, a sumelor necesare pentru decontarea, de către unitatea de

învăţământ angajatoare, a cheltuielilor cu naveta cadrelor didactice şi a personalului didactic

auxiliar, conform legii.

36

Potrivit art. 106 din Legea nr. 1/2011, modificată şi completată, „Finanţarea de bază şi

finanţarea complementară se realizează pe baza contractului de management administrativ-

financiar încheiat între directorul unităţii de învăţământ preuniversitar şi primarul

localităţii/primarul de sector în a cărei/cărui raza teritorială se află unitatea de învăţământ,

respectiv cu preşedintele consiliului judeţean/primarul de sector, în cazul şcolilor speciale”.

Însă, neîncheierea contractului de management administrativ-financiar între directorul unităţii

de învăţământ preuniversitar şi primarul localităţii/primarul de sector în a cărei/cărui raza

teritorială se află unitatea de învăţământ nu înlătură obligaţia ordonatorului principal de

credite al bugetului local de virare lunară, pe baza necesarului lunar de finanţare comunicat de

unitatea de învăţământ, a sumelor necesare pentru decontarea cheltuielilor cu naveta cadrelor

didactice şi a personalului didactic auxiliar, conform legii, întrucât obligaţia suportării acestor

cheltuieli derivă din lege.

Împrejurarea că alocarea resurselor bugetare, elaborarea bugetului de stat şi a

bugetului local, precum şi rectificarea acestora revin puterii executive şi puterii legiuitoare, iar

acestea nu au identificat şi alocat resursele necesare decontării navetei personalului didactic şi

personalului didactic auxiliar, nu împiedică instanţa de judecată sesizată cu o acţiune având ca

obiect obligarea angajatorului la plata unor drepturi prevăzute de legislaţia în vigoare să se

pronunţe asupra pretenţiilor deduse judecăţii, iar admiterea unei astfel de cereri de chemare în

judecată nu reprezintă stabilirea de către instanţă a unei alte modalităţi de alocare a resurselor

bugetare, ci asigură aplicarea legii într-un stat de drept, fără a fi depăşite atribuţiilor puterii

judecătoreşti şi a se săvârşi un exces de putere prin îndeplinirea unor atribuţii care revin

exclusiv puterii legislative.

Prin Decizia nr. 10/19.09.2011, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a arătat că raporturile

dintre ordonatorii de credite sau ordonatorul de credite şi angajator nu permit atragerea în

proces a ordonatorului de credite pentru a fi obligat la alocarea de fonduri.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 13/13.06.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a

admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie si a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.

21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare,

ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi

funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare,

coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea

obligaţiilor de plata ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi

completările ulterioare şi ale art. 222 din Codul civil, adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie

2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în

calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile

dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca

obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială”.

Deşi situaţiile avute spre dezlegare nu sunt identice cu cea din prezenta cauză,

raţionamentul este identic, întrucât între unitatea de învăţământ angajatoare şi unitatea

administrativ-teritorială, în a cărei rază teritorială se află, există raporturi juridice de drept

administrativ, în temeiul obligaţiilor legale reciproce şi specifice ce le revin în procesul

bugetar, conform dispoziţiilor Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, modificată şi

37

completată, coroborate cu cele ale art. 105 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, modificată şi

completată.

Raporturile dintre ordonatorii de credite, dintre ordonatorul de credite şi instituţia din

subordine, căreia trebuie să i se asigure fondurile, se cantonează în domeniul raporturilor

juridice de drept administrativ, care nu se regăsesc în sfera de competenţă a instanţei

specializată în soluţionarea litigiilor de dreptul muncii, întrucât, potrivit prevederilor art. 267

din Codul muncii, republicat, pot fi părţi în conflictele de muncă: salariaţii, angajatorii,

sindicatele şi patronatele şi alte persoane juridice care au vocaţie în temeiul legilor speciale

sau a Codului de procedură civilă.

Prin urmare, unitatea administrativ-teritorială în a cărei rază teritorială se află unitatea

de învăţământ angajatoare nu are calitate procesuală pasivă într-un litigiu având ca obiect

decontarea navetei unui cadru didactic sau a unui cadru didactic auxiliar.

Faţă de aceste considerente, reţinând că hotărârea primei instanţe s-a dat cu aplicarea

greşită a legii, Curtea în conformitate cu art. 480 alin. (2) Cod procedură civilă a admis apelul

declarat de pârâții Consiliul Local al Orașului C… şi Primarul în reprezentarea Oraşului C…,

împotriva sentinţei civile nr. 2772 pronunţată la data de 18.11.2016 de către Tribunalul Caraş-

Severin în dosarul cu nr. x/115/2016, în contradictoriu cu reclamantul Sindicatul F… în

reprezentarea membrei de sindicat A… şi cu pârâtul Liceul B… . A schimbat în parte sentinţa

civilă apelată în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a apelanţilor pârâţi

şi în consecinţă a respins acţiunea civilă formulată de reclamantă împotriva Consiliului Local

al Orașului C… şi Primarului în reprezentarea Oraşului C…, fiind menţinută în rest sentinţa

civilă apelată.

10. Competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect anularea deciziei de

sancţionare a directorului Camerei de Conturi

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.: 135 alin. (4)

coroborate cu cele ale art. 136 alin. (1) şi (2)

Legea nr. 188/1999: art. 13 alin. (1) lit. b)

Camera de Conturi a Judeţului nu este o autoritate autonomă a administraţiei publice

şi nu face parte din categoria ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale, pentru ca reclamantul, în calitate de director al acesteia, să

aibă calitatea de funcţionar public potrivit art. 13 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Sentinţa civilă nr. 4 din 22 februarie 2017,

rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

Prin încheierea de şedinţă din data 27 ianuarie 2016 pronunţată de Tribunalul Timiş –

Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, în Dosarul nr. x/30/2015 a fost admisă excepţia

necompetenţei funcţionale a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Timiş

38

şi în consecinţă a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei Secţiei I civile a

Tribunalului Timiş, completelor specializate în soluţionarea litigiilor de muncă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de contencios administrativ, iniţial

sesizată, a reţinut în esenţă că, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr

6595/30/21.08.2015, reclamantul A… a chemat în judecată pârâta Curtea de Conturi a

României solicitând instanţei să dispună anularea Ordinului Preşedintelui Curţii de Conturi cu

nr. x/2015, prin care i-a fost aplicată sancţiunea avertismentului scris, în temeiul art. 248 alin.

(1) lit. a) din Codul muncii.

În speţă, reclamantul este auditor extern la Curtea de Conturi a Judeţului, unde

îndeplineşte funcţia de director.

Potrivit art. 14 alin. (5) din Statutul auditorului public extern din cadrul Curţii de

Conturi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 125/08.05.2014, „După numirea în funcţie, între

auditorul public extern şi Curtea de Conturi se încheie un contract individual de muncă, de

regulă, pe durată nedeterminată, care are anexată fişa postului pe care a fost angajat”, aşadar

reclamantul face parte din categoria personalului contractual, supunându-se reglementărilor

prevăzute de Codul muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003, republicată, în baza unui contract

individual de muncă, aşa încât secţia de contencios administrativ nu are competenţa judecării

cauzei. În acelaşi sens, se observă de către instanţă că sancţiunea a fost aplicată reclamantului

în temeiul Codului muncii, astfel cum s-a arătat deja mai sus şi că, potrivit art. 40 din Codul

de conduită etică şi profesională a Curţii de Conturi, „Ordinul de sancţionare poate fi contestat

de auditorul public extern la instanţele judecătoreşti competente potrivit Codului de procedură

civilă şi Codului muncii, în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării.”

Cum reclamantul este personal contractual, prezentul litigiu este un conflict de muncă,

în sensul art. 231 din Codul muncii.

Or, conform dispoziţiilor art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea

judiciară, „în cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate

pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de

contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale”.

Rezultă, astfel, că toate cauzele ce se circumscriu unui domeniu specializat, cum este cel de

dreptul muncii şi asigurărilor sociale, se judecă de completele specializate sau, în măsura în

care s-au înfiinţat, conform art. 37 alin. (2) din aceeaşi lege, de instanţe specializate.

În speţă, cum la Tribunalul Timiş au fost înfiinţate complete specializate în materia

dreptului muncii, în cadrul Secţiei I civile, acestora le revine atribuţia de soluţionare a cauzei

de faţă, calificată potrivit considerentelor mai sus expuse.

Pe de altă parte, fiind investită prin declinarea competenţei de către Secţia de

Contencios Administrativ şi Fiscal a Tribunalului Timiş, Secţia I civilă - completul specializat

in litigii de muncă şi asigurări sociale aparţinând aceleaşi instanţe, a pronunţat Încheierea din

data de 27 octombrie 2016, prin care, la rândul său, şi-a declinat competenţa de soluţionare a

cauzei în favoarea Tribunalului Timiş – Secţia de Contencios administrativ şi fiscal şi,

constând ivit conflictul negativ de competenţă între cele doua secţii, a înaintat dosarul Curţii

de Apel Timişoara – Secţia I-a civilă, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

În motivarea soluţiei pronunţată, ultima instanţă învestită a observat că reclamantul are

calitatea de director al Camerei de Conturi …. fiindu-i astfel aplicabile prevederile art. 13

39

alin. (1), lit. b) din Legea nr. 188/1999, text care are următorul conţinut:„(1) Categoria

funcţionarilor publici de conducere cuprinde persoanele numite în una dintre următoarele

funcţii publice:b) director (…)”.

De asemenea art. 109 din acelaşi act normativ prevede că litigiile „care au ca obiect

raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios

administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres

prin lege competenţa altor instanţe”. Prin urmare, prezenta cauză este de competenţa

Tribunalului Timiş – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pe rolul Curţii de Apel Timişoara, cauza a fost înregistrată pe rolul Secţiei litigii de

muncă şi asigurări sociale la data de 13 februarie 2017.

Examinând conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe, prin prisma

actelor de procedură deja efectuate, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 135 şi

136, alin. (1) şi (2) C. pr. civ., Curtea a constatat următoarele:

Reclamantul A… este auditor public extern in cadrul Curţii de Conturi, îndeplinind

funcţia de director al Camerei de Conturi …, iar prin acţiunea pendinte a solicitat anularea

Ordinului cu nr. x/2015, emis de Preşedintele Curţii de Conturi a României, prin care i s-a

aplicat sancţiunea disciplinară a „avertismentului scris”.

Aşa cum corect a observat prima instanţa sesizată, pentru stabilirea competenţei

materiale funcţionale este necesar a se clarifica natura juridică a raportului dintre parţi, sens în

care trebuie menţionat că prin Hotărârea Plenului nr. 125/08.05.2014, Curtea de Conturi a

României a aprobat Statutul auditorului public extern, care, la art. 14 alin. (5) dispune că

„după numirea în funcție, între auditorul public extern și Curtea de Conturi se încheie un

contract individual de muncă, de regulă, pe durată nedeterminată, care are anexată fișa

postului pe care a fost angajat.”

Totodată, prin art. 40 din Codul de conduită etică şi profesională a Curţii de Conturi,

„ordinul de sancţionare poate fi contestat de auditorul public extern la instanţele judecătoreşti

competente potrivit Codului de procedura civilă şi Codului muncii, în termen de 30 de zile

calendaristice de la data comunicării.”

Concluzionând asupra reglementărilor interne mai sus enunţate, astfel cum au fost

aprobate de Curtea de Conturi a României, instanţa sesizată cu regulatorul de competenţă

observa ca acestea sunt aplicabile în speţă, în lipsa unei norme legale cu forţa juridica

superioara care să reglementeze în mod expres natura juridică a raportului de muncă sau de

serviciu al auditorului public extern.

De asemenea, Curtea reţine că în mod greşit instanţa în faţa căreia s-a ivit prezentul

incident procedural a făcut aplicarea prevederilor art. 13 alin. (1), lit. b) din Legea nr.

188/1999 privind Statutul funcţionarului public, pe baza căruia a apreciat că funcţia de

conducere pe care reclamantul o ocupa în cadrul structurii teritoriale a paratei, Camera de

Conturi .., este de natura a atrage calitatea de funcţionar public a autorului acţiunii.

În realitate, acest text de lege nu este aplicabil în speţă, deoarece el se referă exclusiv

la „categoria funcţionarilor publici de conducere care cuprinde persoanele numite în una

dintre următoarele funcţii publice: b) director şi director adjunct din aparatul autorităţilor

administrative autonome, al ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acestora”.

40

Or, potrivit art. 40 din Regulamentul de ordine interioară, Camera de Conturi … este

doar „o structură de specialitate ale Curţii de Conturi de la nivel teritorial, care, împreună cu

departamentele de specialitate, ca structuri centrale ale acesteia, realizează funcţia de

control/audit a Curţii de Conturi asupra modului de formare, de administrare şi de

întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, precum şi auditul

performanţei asupra gestiunii bugetului general consolidat şi a oricăror altor fonduri publice”.

Or, astfel stând lucrurile, în mod evident, Camera de Conturi … nu este o autoritate

autonomă a administraţiei publice şi nu face parte din categoria ministerelor şi al celorlalte

organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru ca reclamantul, în calitate de

director al acesteia, să aibă calitatea de funcţionar public potrivit art. 13 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 188/1999.

Pentru motivele de fapt şi de drept mai sus expuse, în baza art. 135 alin. (4) C. pr. civ.

coroborate cu cele ale art. 136 alin. (1) şi (2), Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a

prezentei cauze în favoarea Secţiei I civilă a Tribunalului Timiş - completul specializat în

litigii de muncă şi asigurări sociale şi a trimis dosarul acestei secţii a primei instanţe, în

vederea continuării judecăţii.

11. Competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect anularea deciziei prin

care a fost reziliat contractul de administrare a secţiei unui spital

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.: 135 alin. (4)

coroborate cu cele ale art. 136 alin. (1) şi (2)

Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 320/2007: art. IX

Contractul de administrare este un act juridic calificat ca şi act adiţional la contractul

individual de muncă, potrivit dispoziţiilor art. IX din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr.

320/2007, privind aprobarea conţinutului Contractului de administrare a

secţiei/laboratorului sau serviciului medical din cadrul spitalului public

Deşi legea nu stabileşte natura juridică a contractului de administrare încheiat în

baza Legii nr. 95/2006, este exclusă natura administrativă, ţinând seama că, în esenţă, nu

este vorba de prestarea unor servicii publice şi că nu este aplicabil nici un regim de drept

public.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Sentinţa civilă nr. 7 din 6 martie 2017,

rezumată de judecător dr. Carmen Pârvulescu)

Prin acţiunea civilă înregistrată în data de 01.11.2016 la Tribunalul Caraş-Severin sub

nr. x/115/2016, reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu cererea de

anulare a Deciziei nr. x/03.10.2016 prin care a fost reziliat unilateral Contractul de

Administrare al Secţiei de Chirurgie nr. x/21.10.2008 încheiat cu pârâtul Spitalul A… . Prin

aceeaşi cerere de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata

41

tuturor drepturilor băneşti şi orice alte beneficii pe toată perioada scursă de la emiterea

deciziei menţionate şi până la anularea definitivă a acesteia precum şi obligarea pârâtului la

respectarea prevederilor Contractului de administrare.

Prin Încheierea nr. 195/CC/14.11.2016, instanţa de Contencios Administrativ şi Fiscal

a admis excepţia de necompetenţă material-funcţională a Tribunalului şi a declinat

competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamantul B… în contradictoriu cu pârâtul

Spitalul A…, în favoarea Secţiei I civilă a Tribunalului Caraş-Severin, la un complet

specializat în materia conflictelor de muncă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut în esenţă că potrivit dispoziţiilor art. IX

din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 320/2007, privind aprobarea conţinutului Contractului

de administrare a secţiei/laboratorului sau serviciului medical din cadrul spitalului public,

contractul de administrare încheiat între unitatea spitalicească şi şefii de secţie constituie act

adiţional la contractul individual de muncă, conform art. 17 alin. (4) din Codul muncii. În

speţă, reclamantul – medic în cadrul Spitalului A… – nu are calitatea de funcţionar public,

raporturile dintre părţi fiind contractuale. Contractul de administrare a Secţiei Chirurgie nr.

12019/21.10.2008, fiind calificat de OMFP nr. 320/2007, drept act adiţional la contractul

individual de muncă, înseamnă că prevederile Codului muncii se aplică raporturilor juridice

dintre unitatea spitalicească şi şeful de secţie.

Cauza a fost înregistrată la Secţia I civilă, care prin sentinţa civilă nr. 234 din 07

februarie 2017, pronunţată în dosar nr. x/115/2016, a declinat competenţa de soluţionare a

cererii reclamantului, în favoarea Secţiei de contencios administrativ şi fiscal, declanşând

conflictul negativ de competenţă. În motivare s-a reţinut, în esenţă că reclamantul a indicat în

cererea de chemare în judecată, că acţiunea sa vizează o acţiune în contencios administrativ,

acesta indicând ca temei de drept, Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ (art.7), şi

faptul că a formulat şi o plângere prealabilă în acest sens, pârâtul respingând solicitarea

reclamantului la data de 31.10.2016.

Conform dispoziţiilor legale prin care a fost reglementată activitatea şefilor de secţie

din cadrul spitalelor publice, se reţine că aceştia au obligaţia de a încheia un contract de

administrare conform Legii nr. 95/2006 şi a Ordinului MS nr. 320/2007 acesta fiind un act

juridic distinct faţă de contractul individual de muncă, situaţie faţă de care activitatea este

reglementată special.

Astfel, acest contract de administrare nu poate fi considerat un contract individual de

muncă şi nici un contract de management datorită caracterului reglementar, modelul

(cuprinsul) contractului de administrare fiind stabilit prin ordin de ministru. În continuare,

instanţa a arătat că natură juridică a acestuia este una civilă, fiind un contract de prestări de

servicii publice.

În acest sens aprobarea modelului-cadru al contractului prin Ordinul MS nr.320/2007

scoate în evidenţă importante particularităţi care deosebesc acest contract de contractul

individual de muncă. Astfel, obiectul contractului îl reprezintă organizarea, conducerea şi

administrarea secţiei, precum şi gestionarea mijloacelor materiale şi băneşti ale acesteia, în

condiţiile realizării unui management eficient şi de calitate. In conţinutul contractului de

administrate intră drepturi şi obligaţii specifice, diferite de cele prevăzute pentru salariaţi

(art.39 din Codul muncii), atât pentru cât şi pentru instituţia angajatoare. Modificarea acestui

42

contract poate avea loc numai prin act adiţional, prin acordul ambelor părţi sau

reglementărilor legale intervenite ulterior, fără a se putea face în condiţiile Codului muncii

prin delegare, detaşare sau trecere în altă muncă. Ca modalitate specifică de încetare a

contractului de administrare avem rezilierea acestui contract care se realizează prin act

administrativ al Managerului Spitalului (ordonator de credite) şi produce efecte de la data

luării la cunoştinţă, situaţie pe care nu o întâlnim printre cauzele de încetare a contractului

individual de muncă. Litigiile izvorâte din încheierea, executarea, modificarea, încetarea şi

interpretarea clauzelor contractului de management se soluţionează conform prevederilor care

reglementează contenciosul administrativ şi nu conform procedurii speciale privind

soluţionarea conflictelor de drepturi.

Despre contractul de administrare încheiat pentru ocuparea funcţiei de şef de secţie în

cadrul spitalelor nu s-ar putea afirma că vor deveni contracte individuale de muncă care

numai de formă să păstreze denumirea de contract de administrare, ca efect al completării

Legii nr. 95/2006 cu privire la reforma în domeniul sănătăţii prin Ordinul MS nr.320/2007, cel

puţin pentru aspectul că şeful de secţie din cadrul spitalelor publice ocupă o funcţie publică.

Instanţa a reţinut că, raportat la situaţia de faţă, capacitatea de a sta în nume propriu în

instanţă, în calitate de pârât a unei instituţii publice, în speţă Spitalul A…, nu este

condiţionată de faptul că acesta se află sau nu într-un raport de subordonare sau coordonare cu

alte autorităţi publice, această calitate putând fi apreciată doar în raport cu capacitatea

administrativă a instituţiei, respectiv cu atributul acesteia de a efectua operaţiuni

administrative în regim de instituţie publică. Faţă de acestea, instanţa a constatat că,

reclamantul a solicitat anularea rezilierii contractului de administrare al Secţiei de Chirurgie

nr. x/21.10.2008 încheiat cu Spitalul A…, această măsură fiind dispusă potrivit Deciziei nr.

x/03.10.2016, aceasta fiind un act administrativ a cărei contestare intră sub incidenţa

dispoziţiilor art. 1 alin. (1) a Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Fiind sesizată cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă astfel ivit între cele

două secţii (pricina fiind înregistrată la data de 03.03.2017), Curtea constată că, în cauză,

competenţa de soluţionare a cererii de faţă revine Secţiei I civilă – complet specializat în

soluţionarea litigiilor de muncă din cadrul Tribunalului Caraş-Severin, pentru următoarele

considerente:

În fapt, petitul principal al acţiunii îl formează anularea Deciziei nr. x/03.10.2016 prin

care a fost reziliat unilateral Contractul de Administrare al Secţiei de Chirurgie nr.

x/21.10.2008 încheiat cu pârâtul Spitalul A… .

Şefii de secţie, în baza aceluiaşi contract de muncă exercită două funcţii: una de

execuţie (activitate medicală) şi una de conducere. Se constată că, în situaţia particulară a

acestora, contractul individual de muncă nu se suspendă (ca şi în cazul managerului de spital)

ci, se încheie un contract de administrare, act juridic calificat ca şi act adiţional la contractul

individual de muncă, potrivit dispoziţiilor art. IX din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr.

320/2007, privind aprobarea conţinutului Contractului de administrare a secţiei/laboratorului

sau serviciului medical din cadrul spitalului public.

În aceste condiţii, contractul individual de muncă fiind în derulare, personalul de

specialitate medico-sanitară, ce ocupă astfel de funcţii, beneficiază de drepturile salariale

43

cuvenite pentru funcţia ocupată, fiind salariaţi în accepţiunea clasică a acestei noţiuni, potrivit

Codului muncii.

Deşi legea nu stabileşte natura juridică a contractului de administrare încheiat în baza

Legii nr. 95/2006, este exclusă natura administrativă, ţinând seama, în esenţă, că nu este vorba

de prestarea unor servicii publice şi că nu este aplicabil nici un regim de drept public.

În raport de aceste considerente, în cauză, competenţa privind soluţionarea unor astfel

de cereri revine completului specializat în materia litigiilor de muncă şi asigurări sociale,

astfel că, în cauză, instanţa a stabilit competenţa de judecată în favoarea Tribunalului Caraş-

Severin – Secţia I civilă - complet specializat în materia litigiilor de muncă şi asigurări

sociale.

12. Modificarea obiectului acţiunii nu poate forma obiect de judecată pentru

prima dată în calea de atac a apelului. Nelegala compunere a completului de judecată

dat fiind starea de incompatibilitate a judecătorului, care a constatat perimată cererea

reclamantului

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.: art. 41 alin. (1), art.

176 pct. 4, art. 478 alin. (3)

Decizia de recalculare a pensiei nu a format obiectul judecăţii în primă instanţă, iar

solicitarea de analiză a aceste decizii nu poate fi primită în apel în condiţiile în care, potrivit

art. 478 alin. (3) Cod procedură civilă în apel nu se poate schimba obiectul cererii de

chemare în judecată, şi nici nu se pot formula pretenţii noi. Această soluţie decurge din

funcţia fundamentală a instanţei de control judiciar, anume aceea de a examina regularitatea

hotărârii primei instanţe cu privire la pretenţiile ce au fost deduse în faţa acesteia.

Judecătorul a avut de analizat în ce măsură părţile au mai stăruit sau nu în

continuarea procesului civil, iar concluzia că această cauză a rămas în nelucrare o perioadă

de timp, corespunzătoare soluţiei că a intervenit perimarea, nu conduce la concluzia că

judecătorul a devenit incompatibil în continuarea judecăţii în situaţia în care instanţa de

control judiciar a stabilit contrariul.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 190 din 28 februarie 2017,

rezumată de judecător Camelia Lucaciuc)

Prin Sentinţa civilă nr. 3215 pronunțată la data de 18.10.2016 de Tribunalul Arad în

dosarul nr. x/108/2013, a fost respinsă acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamantul

A… împotriva pârâtei Casa Judeţeană de Pensii B…, având ca obiect contestarea deciziei de

pensionare nr. x/09.04.2013 emisă de pârâtă şi recalculare pensie, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin decizia nr. x/9.04.2013, reclamantul

a fost înscris la pensia pentru limită de vârstă în baza art. 52 din Legea nr. 263/2010,

drepturile fiindu-i stabilite începând cu data de 06.02.2013, pentru o vechime totală în muncă

44

de 36 ani, 2 luni şi 21 zile, realizată în perioada 15.09.1967 - 12.08.2005, din care: condiţii

normale - 21 an 5 luni 4 zile, în grupa II - 6 ani 11 luni 11 zile, perioade asimilate - 6 ani 3

luni 20 zile, stagiu aferent perioadelor de incapacitate temporară de muncă - 0 ani 0 luna 16

zile; stagiu aferent grupe/condiţii muncă - 1 an 6 luni.

Vârsta standard de pensionare a reclamantului a fost redusă în temeiul Legii nr.

263/2010 de la 64 ani 9 luni, la 63 ani 9 luni, cu l an pentru cei 6 ani prestaţi în grupa a II-a de

muncă conform tabelului nr. 1 al art. 55 din Legea nr. 263/2010. Punctajul mediu anual

rezultat din calcul este de 1.42598 puncte care înmulţit cu valoarea punctului de pensie de

762,10 lei conduce spre un cuantum al pensiei de 1087 lei - la data 06.02.2013 (art. 94-101

din lege). Potrivit dispoziţiilor legale în vigoare la data emiterii deciziei, contrar susţinerilor

reclamantului, Casa Judeţeană de Pensii B… a luat în calcul datele înregistrate de angajator în

carnetul de muncă şi din adeverinţele întocmite conform dispoziţiilor legale în forma și

condiţiile prevăzute în art. 76 în Anexa - din HCJ nr. 257/20.03.2011 pentru aprobarea

Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii

public precum şi în art. 124,125 din acelaşi act normativ.

Probele administrate, dar mai ales buletinul de calcul anexat a evidenţiat că, pentru

stagiul de cotizare realizat de reclamant şi cuprins în perioada 15.09.1967 - 31.03.2001 adică

înainte de data de 1.04.2001 (data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2001) respectând

dispoziţiile tranzitorii ale art.165 din Legea nr.263/2010, Casa Judeţeană de Pensii B… a

utilizat, la determinarea punctajului anual necesar calculului pensiei, salariile brute sau nete,

după caz, în conformitate cu modul de înregistrare a acestora în carnetul de muncă, precum şi

sporurile cu caracter permanent care au făcut parte din baza de calcul a pensiilor conform

legislaţiei anterioare ( Legea nr. 3/1977, Legea nr. 49/1992, în prezent abrogate).

Din Buletinul de Calcul a rezultat indubitabil că perioada 02.04.1993-01.06.1997 a

fost luată în calcul la determinarea punctajului mediu anual.

În mod similar indemnizaţia de conducere, a fost luată în calcul aşa cum a rezultat din

acelaşi buletin de calcul coroborat cu înscrisurile din carnetul de muncă poziţia 18, în

intervalul 01.08.1990-01.01.1991 cuantumul acesteia fiind de 400 lei.

Înscrisurile prin care reclamantul a tins a dovedi anumite sporuri sau bonificaţii nu au

îndeplinit exigenţele la care fac referire dispoziţiile art. 76 din H.G. nr. 257/20.03.2011,

pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul

unitar de pensii publice precum şi în art. 124 şi 125.

În conformitate cu dispoziţiile art. 165 alin. (3) din Legea nr. 263/2010, până la 1

aprilie 1992 sporul de vechime este dat automat de programul informatic conform

procentelor din lege iar după aprilie 1992 sporul de vechime utilizat la calcul de către Casa

Judeţeană de Pensii B…a fost cel înscris în carnetul de muncă certificat de angajator, singurul

răspunzător pentru înregistrările făcute.

A rezultat astfel următorul spor de vechime utilizat: pentru perioada 01.03.1978-

01.03.1983 - 3%, pentru perioada 01.03.1983-01.09.1983-5%, pentru perioada 01.09.1983-

01.03.1l88-9%, pentru perioada 01.03.1988-01.04.1992-12%.

Ulterior acestei perioade, din citirea carnetului de muncă, ori alte acte, nu au rezultat

dovezi, sub forma cerută de lege, înscriere în carnetul de muncă sau adeverinţe prin care să se

45

certifice acest spor aşa cum se cere în mod expres prin art. 165 alin. (4) din Legea nr.

263/2010.

Cât priveşte adeverinţa nr. x/21.04.1998, s-a notat că aceasta nu a fost emisă de

angajator şi nu a avut forma cerută de lege pentru o astfel de adeverinţă. Decretul-Lege nr.

92/1976, şi dispoziţiile art. 127 din Normele la Legea nr. 263/2010, stipulează că aceste

adeverinţe vor conţine obligatoriu datele de identificare ale persoanei, aspect omis la data

completării acesteia şi fără de care adeverinţa nu are valoare probantă.

Tot astfel, adeverinţa nr. x/01.08.1975 referitoare la perioada 01.10.1974 -

11.07.1975, ce s-a evidenţiat a fi mai degrabă o recomandare, nu este întocmită conform

dispoziţiilor legale, neconfirmând datele de identificare ale reclamantului şi nici salariul

tarifar, contrar susţinerilor reclamantului care solicită luarea în calcul pentru această perioadă

a unei retribuţii de 2060 lei, acesta suma nefiind înserată sub nicio formă în înscrisul arătat.

De altfel, această perioadă a fost inclusă în calcul ca stagiu asimilat 01.10.1970-

31.07.1975 (conform buletinului de calcul) pentru studiile superioare efectuate la zi,

certificate prin adeverinţa x/19.09.2012 emisă de C…, prin care se certifică faptul că domnul

A… „a fost înmatriculat în data de 01.10.1970 și a absolvit la data de 15.09.1975, obţinând

diploma de zootehnist”. Potrivit art. 49 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 263/2010, asiguraţii

beneficiază de asimilarea ca stagiu de cotizare a unei singure perioade de studii superioare,

cursuri de zi, la alegere şi dacă nu au realizat stagii de cotizare în condiţiile prezentei legi care

să se suprapună cu această perioadă.

Reclamantului, perioada 01.10.1970-01.10.1975, i-a fost luată în calcul ca stagiu

asimilat, neexistând la dosar înscrisuri care să certifice altă situaţie de fapt, în condiţiile art. 49

lit. b) din Legea nr. 263/2010.

Pentru stagiul de cotizare al reclamantului cuprins în perioada 01.04.2001-

12.08.2095, adică stagiul realizat după 01.04.2001, pentru care sunt aplicabile dispoziţiile art.

33 din Legea 263/2010, care reglementează baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de

asigurări sociale şi dispoziţiile art. 96 din aceeaşi lege care reglementează determinarea

punctajului anual al asiguratului prin valorificarea salariilor brute lunare, inclusiv a sporurilor

şi adausurilor, pârâta a valorificat, aceste venituri certificate în adeverinţa privind stagiul de

cotizare nr. x/02.08.2012 eliberată de pârâtă.

Potrivit art. 103 coroborat cu art. 107 alin. (3) din Legea nr. 263/2010 cererile privind

recalcularea drepturilor de pensie se depun împreună cu adeverinţele în original la sediul

pârâtei, singura instituţie cu atribuţii în ce priveşte calculul pensiei.

Conformându-se celor de mai sus, cu cererea nr. x/22.06.2015, reclamantul înţelege sa

solicite recalcularea drepturilor de pensie anexând Adeverinţa nr. x/27.02.2015 eliberata de

SC D… SA, adeverinţă nr. 136 eliberata de SC E… SRL, Certificat nr. … eliberat de

Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean Arad.

Urmare cererii de mai sus, Casa Judeţeană de Pensii B… emite decizia nr.

x/16.09.2015, prin care, potrivit motivării s-a luat în calcul indemnizaţia de conducere

conform adeverinţei nr. x/2015 şi y/12015, precum și sporul de vechime anterior perioadei

01.04.1992, care se valorifică în condiţiile art. 165 alin. (3) din Legea nr. 263/2010, iar pensia

suplimentară se acordă conform art. 168 alin. (1) din aceeaşi lege.

46

Adeverinţa emisă şi eliberată de angajator la data de 01.10.2015 nu putea fi

valorificată iar drepturile rezultate din ea nu pot fi acordate începând cu data înscrierii iniţiale

la pensie, adică retroactiv aşa cum fără temei solicită reclamantul. A proceda în sensul

preconizat de reclamant înseamnă a nu da eficienţă dispoziţiilor legale precizate şi a valida

starea de pasivitate a acestuia în obţinerea la timp a adeverinţelor invocate.

Decizia nr. x/16.09.2015 a fost contestată doar pe calea procedurii prealabile,

reglementată de dispoziţiile Legii nr. 263/2010, Nota de prezentare nr. x/12.11.2015 fiind

înaintată spre competentă soluţionare Comisiei Centrale de Contestaţii din cadrul CNPP

Bucureşti.

Reclamantul nu a făcut dovada contestării deciziei nr. x/16.09.2015 în prezentul dosar

civil, astfel că aceasta nu poate face obiectul controlului de legalitate şi temeinicie în

prezentul dosar, şi datorită celor mai sus indicate, raportul de expertiză efectuat în cauză,

răspunsul la obiecţiunile formulate de părţi la acesta, dar şi suplimentul la raportul de

expertiză, împreună cu răspunsul la obiecţiunile la acesta urmează a fi înlăturate, la baza

întocmirii acestora stând adeverinţe emise ulterior deciziei contestate în prezenta cauză. De

altfel, în răspunsul la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză contabilă (filele 62-64)

expertul consideră că decizia nr. x/16.09.2015 (care nu face obiectul cenzurii în prezentul

dosar) este corectă. Expertiza întocmită nu conţine anexele privind modul de calcul al

punctajelor lunare.

Prin urmare, apreciind că pensia reclamantului a fost corect şi legal stabilită prin

decizia nr. x/9.04.2013 respectându-se întocmai prevederile legale în materie, Tribunalul

găsind neîntemeiată acţiunea civilă exercitată de acesta în contradictoriu cu intimata Casa

Judeţeană de Pensii B…, în baza temeiurilor de drept mai sus arătate, o va respinge.

Împotriva sentinței civile a declarat apel reclamantul A…, înregistrat pe rolul acestei

instanțe, la data de 04.01.2017, sub nr. x/108/2013, solicitând admiterea apelului, schimbarea

în tot a hotărârii cenzurate, cu admiterea acţiunii împotriva deciziei nr x/09.04.2013, cu

modificarea ei.

Instanţa, în baza probelor administrate, califică cererea, la propunerea pârâtei, ca o

cerere de recalculare a pensiei pe art. 107 alin. (3) din Legea nr. 263/2010, suspendând

judecarea cauzei prin încheierea din data de 29.10.2013, dând posibilitatea pârâtei să refacă

calculul pensiei greşite.

Reclamantul menționează că, prin sentinţa nr. 131/03.03.2015, instanţa legal sesizată a

încearcă voalat să-i respingă cererea sa. În recurs, Curtea de Apel Timişoara prin decizia

civilă nr. 46/17.06.2015, a eliminat abuzurile prin admiterea recursului şi a trimis cauza spre

rejudecare la acelaşi judecător, ce trebuia să se abţină de la continuarea judecării cauzei.

Pârâta, a modificat decizia de pensionare nr. x/09.04.2013 în data de 16.09. 2015, de

la 1087 lei, la 1217 lei lunar, pensie majorată ce o şi plăteşte retroactiv din 09. 04.2013.

Modificarea deciziei iniţiale de pensionare, a fost contestată la pârâtă, cu contestaţia nr.

x/05.11.2015.

În consecinţă nu s-a emis o nouă decizie de pensionare, ci s-a „modificat” cea iniţială,

ce nu mai avea nevoie de o nouă procedură prealabilă, aşa cum greşit s-a cerut în hotărârea

atacată. S-a făcut o nouă procedură prealabilă după care instanţa verifică totuşi „cotizarea

nevalorificată", dovedită cu adeverinţe legale, având în vedere că în perioada anterioară datei

47

de 01.04.2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 19/2000, societăţile de stat plăteau

contribuţiile pentru asigurările sociale de stat la fondul de salariu global şi nu pe fiecare

angajat în parte, iar Ordinul nr.340/2001 la art. 1 ce prevede că din 01.04.2001 obligaţiile de

plată a asigurărilor sociale s-au realizat prin evidenţa nominală a asiguraţilor.

Reclamantul apelant precizează că, în aplicarea acestei prevederi legale, instanţa de

fond a fost obligată să verifice indemnizaţia de conducere nevalorificată în decizia de

pensionare iniţială cu adeverinţa nr. x/27 02.2015, sporul de vechime din adeverinţa nr. y/28

01 2015 nevalorificat şi valorificarea contribuţiei ca inginer 1 stagiar din 01.10.1974-

31.07.1975, la care se adaugă şi cota de pensie reţinută, dovedită de angajator, din retribuţia

avută în funcţia de director, dată de Ministerul de resort, conform dovezii de la dosar.

Aceste verificări ale punctajului mediu calculat anterior în recalcularea drepturilor de

pensie s-au încuviinţat prin proba expertizei contabile admise şi finalizate cu un raport de

expertiză, la care s-a încuviinţat şi un supliment la cererea părţilor din litigiu. Subliniază

faptul că, Raportul de expertiză şi suplimentul, dovedesc modificarea pensiei de la 1087 lei

lunar peste 1217 lei lunar, cât a calculat pârâta, ca şi contribuţie la pensie reţinută de stat,

raportul de expertiză reţinând o pensie în varianta I corectă, fără a se lua în seamă contribuţia

la pensie pentru munca ca şef de fermă retribuită, ca inginer stagiar I cu o pensie în sumă de

1448,80 lei lunar, ce o consideră reală, iar varianta a doua cu pensia de 1468,30 lei lună

elimină perioada de contributivitate pentru perioada 01.10.1974 - 31.07.1975, ca inginer

stagiar 1, pe considerentul că această perioadă se suprapune cu anul V de facultate, apreciere

ce a lăsat-o la latitudinea instanţei în admisibilitatea pensiei. Instanţa de fond nu a valorificat

în totalitate, probele administrate la dosar, respingând greşii acţiunea, sens în care solicită a se

observa că modificarea deciziei iniţiale de pensionare, este greşită la stabilirea cuantumului de

pensie lunară de 1217 lei lunar.

În drept, reclamantul apelant și-a întemeiat apelul pe dispozițiile art. 480 alin. (2) şi

art. 453 C.pr.civ

În cauză s-a depus întâmpinare de către pârâta Casa Judeţeană de Pensii B…, care a

solicitat respingerea ca nefondat a apelului şi pe cale de consecinţă, să se menţină ca

temeinică şi legală Sentinţa civilă nr. 3215/18.10.2016 a Tribunalului Arad, pentru

următoarele considerente:

Iniţial, prin decizia nr. x/9.04.2013, reclamantul a fost înscris la pensia pentru limită de

vârstă în baza art. 52 din Legea nr. 263/2010.

Drepturile au fost stabilite începând cu data de 06.02.2013, pentru o vechime totală în

muncă de 36 ani, 2 luni şi 21 zile, realizată în perioada 15.09.1967 - 12.08.2005, din care:

condiţii normale 21 an 5 luni 4 zile; în grupa II 6 ani 11 luni 11 zile; perioade asimilate 6 an

3 luni 20 zile stagiu incapacitate temporară de muncă 0 ani 0 lună 16 zile; stagiu aferent

grupe/condiţii muncă 1 ani 6 luni.

Reclamantul a beneficiat de reducerea vârstei standard prevăzută de Legea nr.

263/2010 (de la 64 ani 9 luni la 63 ani 9 luni) cu 1 an pentru cei 6 ani prestaţi în grupa a II-a

de muncă, conform tabelului nr. 1 al art. 55 din Legea nr. 263/2010. Punctajul mediu anual

rezultat din calcul este de 1.42598 puncte care înmulţit cu valoarea punctului de pensie de

762,10 lei conduce spre un cuantum al pensiei de 1087 lei la data 06.02.2013, (art. 94-101 din

lege).

48

Prin cererea nr. x/22.06.2015, reclamantul înțelege să solicite recalcularea drepturilor

de pensie anexând Adeverinţa nr. 1331/27.02.2015 eliberata de SC D…. SA, Adeverinţa nr. y

eliberata de SC E… SRL, Certificat … eliberat de Arhivele Naţionale - Serviciul Judeţean

Arad.

Urmare cererii de mai sus, Casa Judeţeană de Pensii B… emite decizia nr.

x/16.09.2015, prin care, potrivit motivării, „s-a luat în calcul indemnizaţia de conducere

conform Adeverinţei nr. x/2015 şi y/2015, precum şi sporul de vechime anterior perioadei

01.04.1992 se valorifica în condiţiile art. 165 alin (3) din Legea nr. 263/2010, iar pensia

suplimentară se acordă conform art. 168 alin. (1) din aceiaşi lege".

Menţionează că, decizia nr. x/16.09.2015 a fost contestata doar pe calea procedurii

prealabile reglementata de dispoziţiile Legii nr. 263/2010, Nota de prezentare nr.

x/12.11.2015 fiind înaintată spre competenta soluţionare Comisiei Centrale de Contestaţii din

cadrul CNPP Bucureşti.

Câtă vreme reclamantul nu a înţeles să conteste decizia nr. x/16.09.2015 în prezentul

dosar civil, apreciază că aceasta nu face obiectul prezentului dosar.

Casa Judeţeană de Pensii B… s-a pronunţat asupra actelor depuse iniţial la dosarul

administrativ prin decizia nr. x/9.04.2013, actele care au avut altă natura decât cele cerute de

lege nu au fost valorificate, neexistând temei legal pentru valorificarea acestora.

Totodată, societatea pârâtă solicită a se observa faptul că, în afară de a face acuzaţii

defăimătoare la adresa instituţiei sale, reclamantul nu înțelege să formuleze pretenţii

temeinice privind drepturile de pensie.

Mai mult decât atât, probatoriul administrat în cauza şi în special concluziile raportului

de expertiza nu releva altceva decât corectitudinea şi legalitatea deciziei contestate şi a

drepturilor de pensie ale domnului A… .

În drept, pârâta intimată şi-a întemeiat întâmpinarea pe dispoziţiile art. 471 alin. (5) C.

pr. civ. - Legea nr. 303/2014 rep., legea nr. 118/2014 - Legea nr. 263/2010, H.G. nr.

257/2011.

Analizând apelul reclamantului, prin prisma motivelor invocate, precum şi a actelor de

procedură efectuate în faţa primei instanţe de fond, cu aplicarea corespunzătoare a

prevederilor art. 466 şi urm. C. pr. civ.., Curtea reţine următoarele:

În fapt, se constată că reclamantul a fost pensionat prin Decizia nr. x/09.04.2013 a

Casei Teritoriale de Pensii B…, decizie ce a făcut obiectul judecăţii în primă instanţă.

În continuare, pe parcursul judecăţii, reclamantul prin cererea înregistrată la Casa

Judeţeană de Pensii B… sub nr. 19632/22.06.2015 a solicitat recalcularea drepturilor la

pensie, anexând adeverinţa nr. x/27.02.2015 eliberată de SC D…. SA, Adeverinţa nr.

y/28.01.2015 eliberată de SC E… SRL, Certificat … eliberată de Arhivele Naţionale –

Serviciul Judeţean Arad. Casa Judeţeană de Pensii a emis Decizia nr. x/16.09.2015, decizie

depusă de pârâtă la fila 21 dosar primă instanţă. Reclamantul a contestat pe calea procedurii

prealabile reglementată de Legea nr. 263/2010, Decizia nr. x/16.09.2015, Nota de prezentare

nr. x/12.11.2015 fiind înaintată Comisiei Centrale de Contestaţii.

În apel, o primă critică a reclamantului a fost reţinerea greşită de către prima instanţă a

împrejurării că nu ar fi contestat decizia de recalculare şi că nu ar fi urmat procedura

49

prealabilă în ceea ce priveşte această ultimă decizie de recalculare a drepturilor la pensie

x/16.09.2015.

Sub acest aspect, Curtea reţine că în prezentul demers judiciar reclamantul apelant a

contestat doar Decizia nr. x/09.04.2013 a Casei Judeţene de Pensii B… . Deşi la dosarul

cauzei pârâta a depus Decizia nr. x/16.09.2015, reclamantul nu şi-a modificat acţiunea iniţială

în sensul că solicită analizarea acestei ultimei decizii.

Or, potrivit art. 204 alin. (1) C. pr. civ., termenul limită pentru întregirea sau

modificare acţiunii este primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat, acesta

din urmă neputând să solicite un nou termen pentru modificarea sau completarea acţiunii sale,

cu excepţia situaţiei reglementate de art. 204 alin. (3) din acelaşi act normativ. În speţă,

decizia nr. x/16.09.2015 a fost depusă de pârâtă la termenul din data de 13.10.2015 (f.29 vol.

II), cu mult peste termenul limită impus pentru modificarea acţiunii.

Dispoziţiile art. 204 alin. (3) C. pr. civ. prevăd posibilitatea ca, prin acordul expres al

tuturor părţilor cauzei, formularea cererii modificatoare să aibă loc şi cu depăşirea primului

termen de judecată la care reclamantul este legal citat, situaţie în care nu va interveni

sancţiunea decăderii, iar instanţa va fi învestită cu cererea reclamantului astfel cum a fost

modificată sau completată. Din formularea acestui text legal, se reţine, în primul rând, faptul

că, după depăşirea termenului procedural imperativ, promovarea cererii modificatoare este

condiţionată de acordul expres al tuturor părţilor. În al doilea rând, din art. 204 alin. (3) C. pr.

civ. rezultă faptul că acordul expres al tuturor părţilor din proces poate fi exprimat fie verbal

în şedinţă, caz în care va fi consemnat în încheierea de şedinţă, fie prin cerere scrisă,

indiferent de denumirea dată de către parte actului de procedură săvârşit. Întrucât legea face

referire la acordul expres al părţilor, rezultă că învoiala acestora nu poate fi dedusă, pe cale de

interpretare, aşa cum sugerează apelantul în motivele de apel, în sensul că ar fi fost

administrate probe şi în privinţa Deciziei nr. x/16.09.2015.

În concluzie, instanţa constată că Decizia nr. x/16.09.2015 nu a format obiectul

judecăţii în primă instanţă, iar solicitarea de analiză a aceste decizii nu poate fi primită în apel

în condiţiile în care, potrivit art. 478 alin. (3) Cod procedură civilă în apel nu se poate

schimba obiectul cererii de chemare în judecată, şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Această soluţie decurgând din funcţia fundamentală a instanţei de control judiciar, anume

aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanţe cu privire la pretenţiile ce au fost

deduse în faţa acesteia. Prin urmare, modificarea pretenţiilor în apel, în sensul analizei

legalităţii Deciziei nr. x/16.09.2015, solicitare care nu a fost formulată în primă instanţă,

judecătorul fondului nefiind învestit cu o asemenea acţiune, astfel cum s-a arătat mai sus, este

inadmisibilă, o atare modificare a obiectului acţiunii neputând forma obiect de judecată pentru

prima dată în calea de atac. Faţă de această motivare, este de prisos a mai spune că neformând

obiect al judecăţii nu se poate analiza procedura instituită de art. 106 alin. (3) coroborat cu art.

149 şi următoarele din Legea nr. 263/2010 privitoare la contestarea acesteia în faţa Comisiei

Centrale de Contestaţii.

Cea de a doua critică a reclamantului a format-o refuzul instanţei, nejustificat în opinia

sa, de a valorifica raportul de expertiză, obiecţiunile şi suplimentului la raportul de expertiză.

50

Analizând această critică, Curtea constată că raportul de expertiză a fost fundamentat

pe adeverinţa nr. x/27.02.2015 eliberată de SC D… SA şi Adeverinţa nr. y/28.01.2015

eliberată de SC E… SRL.

Curtea reţine că la soluţionarea contestaţiei îndreptate împotriva deciziei de

pensionare, instanţa ţine seama doar de documentaţia existentă la dosarul administrativ la

momentul emiterii deciziei, reclamantul având posibilitatea de a valorifica orice alte menţiuni

din adeverinţele ulterioare pe calea unei cereri de recalculare întemeiată pe dispoziţiile art.

107 alin. (3) din Legea nr. 263/2010 (cum de altfel s-a şi întâmplat în speţă). Astfel, legea

reglementează procedurile de stabilire a drepturilor de asigurări sociale, procedură în care

persoana interesată ataşează actele doveditoare. Tipul actelor şi conţinutul acestora este

prevăzut expres în Legea nr. 263/2010 şi în normele metodologice. În baza actelor depuse,

după verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, casele de pensii emit o decizie.

Legalitatea si temeinicia deciziei se analizează de instanţă în raport de cererea formulata, de

actele depuse şi de condiţiile îndeplinite la momentul formulării cererii. Analiza drepturilor de

pensie, se face în raport cu momentul investirii casei de pensii cu soluţionarea acestor acte,

instanţa având rolul de a efectua un control judiciar asupra legalităţii emiterii deciziilor

privitoare la drepturile de asigurări sociale, fără însă a se putea substitui rolul casei de pensii

în procedura expusă.

În consecinţă, critica apelantului privitoare la faptul că prima instanţă nu a avut în

vedere la pronunţarea hotărârii judecătoreşti Adeverinţele nr. x/27.02.2015 eliberată de SC

D… SA şi nr. y/28.01.2015 eliberată de SC E… SRL este neîntemeiată, în condiţiile în care

aceste adeverinţe sunt eliberate de angajator după emiterea Decizia nr. x/09.04.2013 ce face

obiectul prezentului litigiu. În continuarea raţionamentului expus, Curtea reţine că orice probă

administrată de prima instanţă (inclusiv expertiza contabilă) în legătură cu aceste înscrisuri

ulterioare deciziei ce face obiectul judecăţii nu pot fi valorificate în prezentul proces, neavând

legătură cu cauza.

O altă critică formulată de reclamant vizează nelegala compunere a completului de

judecată dat fiind starea de incompatibilitate a judecătorului, care a constatat perimată cererea

reclamantului şi care a continuat să judece cauza în urma casării cu trimitere spre continuarea

judecării cauzei.

Curtea reţine că incompatibilitatea absolută obiectivă poate fi invocată, cu titlu de

excepţie absolută, în orice stare a pricinii, având în vedere dispoziţiile art. 45 C. pr. civ.,

potrivit cărora, „în cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecată,

chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a

pricinii”.

De asemenea, potrivit art. 176 pct. 4 C. pr. civ., hotărârea pronunţată de către un

judecător incompatibil este lovită de nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări.

Având a analiza dacă hotărârea primei instanţe este lovita de nulitate absolută, Curtea

reţine că incompatibilitatea nu intervine numai în situaţii în care judecătorul cauzei şi-a spus

părerea cu privire la fondul acesteia, ci în orice situaţii în care a rezolvat prin hotărârea

pronunţată o chestiune litigioasă cu înrâurire asupra soluţiei pronunţate în proces. În cauză,

judecătorul a avut de analizat în ce măsură părţile au mai stăruit sau nu în continuarea

procesului civil, iar concluzia că această cauză a rămas în nelucrare o perioadă de timp,

51

corespunzătoare soluţiei că a intervenit perimarea, nu conduce la concluzia că judecătorul a

devenit incompatibil în continuarea judecăţii în situaţia în care instanţa de control judiciar a

stabilit contrariul.

Raţiunea şi scopul prevederilor art.41 alin. (1) C. pr. civ. nu se regăsesc într-o astfel de

situaţie întrucât aspectele referitoare la perimare nu mai pot fi repuse în discuţie pe parcursul

procesului. Acest raţionament rezultă şi din interpretarea teleologică a textului de lege

menţionat, legiuitorul urmărind asigurarea imparţialităţii obiective a judecătorului şi evitarea

situaţiilor în care acesta, în virtutea activităţii sale jurisdicţionale anterioare, a exprimat deja o

părere asupra fondului procesului pe care trebuie din nou să îl soluţioneze. Or, în speţă aşa

cum deja s-a menţionat acest incident procedural intervine în legătură cu actele procedură în

care se materializează activitatea procesuală, fiind vorba de o problemă care priveşte stăruinţa

în continuarea judecăţii, iar nu o soluţionare a unei chestiuni litigioase cu înrâurire asupra

soluţiei care se pronunţă în cauză. Aşa fiind. Curtea concluzionează că şi această critică este

neîntemeiată.

Asupra legalităţii Deciziei de pensionare nr. x/09.04.2013 emisă de Casa Judeţeană de

Pensii B…, singura care a format obiectul judecăţii, Curtea reţine că nemulţumirea

apelantului a constat în faptul că nu s-a luat în calcul la determinarea punctajului mediul anual

perioada 02.04.1993-01.06.1997; indemnizaţia de conducere; sporul de vechime; Adeverinţa

nr. x/01.08.75. Curtea constată că şi aceste critici sunt neîntemeiate. Astfel, Casa Judeţeană de

Pensii B…s-a pronunţat asupra actelor depuse iniţial la dosarul de administrativ, iar Decizia

de pensionare a fost emisă în baza dispoziţiilor legale. Actele la care face referire reclamantul,

având altă natură decât cea cerută de lege, în mod legal nu au fost valorificate. În privinţa

perioadei 02.04.1993-01.06.1997, se constată că potrivit Buletinului de calcul aceasta a fost

luată în calcul la determinarea punctajului mediu anual, contrar afirmaţiilor reclamantului.

Pentru indemnizaţia de conducere, în mod legal s-a constatat că singura perioadă atestată de

carnetul de muncă a fost 01.08.1990-01.01.1991, iar pentru perioada pretinsă de reclamant nu

au fost depuse acte doveditoare în sensul Legii nr. 263/2010. Actele interne ale angajatorului

de acordare a unor sporuri sau bonificaţii, pe de o parte sunt incomplete, necuprinzând

valoarea sporului pe perioada pretinsă de reclamant, iar pe de altă parte nu satisfac cerinţele

de fond şi formă ale legii. În privinţa sporului de vechime, conform art. 165 alin. (3) din

Legea nr. 263/2010 pentru perioada anterioară 01.04.1992 acesta a fost calculat conform

procentelor indicate de Legea nr. 263/2010, iar pentru perioada ulterioară din carnetul de

muncă nu a rezultat dacă a fost acordat vreun spor sau dacă acesta a fost introdus în salariu. În

lipsa unor adeverinţe din care să rezulte acordarea sporului de vechime, în mod legal prima

instanţă a constatat că susţinerile sunt neîntemeiate. Referirea reclamantului la adeverinţa nr.

x/212.04.1998 nu conduce la o altă concluzie în condiţiile în care, pe de o parte aceasta este

incompletă furnizând relaţii doar pentru o perioadă scurtă faţă de cea reclamată de apelant, iar

pe de altă parte aceasta nu este eliberată de angajator şi nici nu cuprinde toate datele de

identificare pentru a putea fi valorificată.

În privinţa refuzului Casei Judeţene de Pensii B… de valorificare a Adeverinţei nr.

x/01.08.1975 (fila 40 dosar primă instanţă), Curtea constată că acest înscris nu este o

adeverinţă în sensul legii, deşi cuprinde această titulatură, necuprinzând date de identificare şi

nici salariul tarifar. În fapt, acest înscris este o recomandare acordată titularului prin care se

52

atesta faptul că odată cu luarea „examenului de stat se va încadra cu succes în producţie”.

Curtea mai reţine sub acest aspect că pentru perioada reclamată 01.10.1970-01.10.1975, Casa

Judeţeană de Pensii a valorificat în mod legal Adeverinţa nr. x/19.09.2012 emisă de C…,

perioada fiind inclusă în calcul ca stagiu asimilat pentru studiile superioare efectuate la zi, la

dosarul administrativ neexistând înscrisuri care să certifice o altă situaţie de fapt.

Faţă de aceste considerente, reţinând că hotărârea primei instanţe respectă cerinţele de

legalitate şi temeinicie, iar criticile formulate în apel sunt neîntemeiate, Curtea conform art.

480 alin. (1) Cod procedură civilă a respins apelul declarat de reclamantul A… împotriva

sentinței civile nr. 3215 pronunțată la 18.10.2016 de către Tribunalul Arad în dosarul nr.

x/108/2013, în contradictoriu cu pârâtei Casa Judeţeană de Pensii B… .

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

§. Contencios administrativ

13. Alocaţia de plasament, raportat la art. 128 alin. (1) din Legea nr. 272/2004

Aplicarea principului „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”

Legea nr. 272/2004:

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, rep.6: art. 399 alin. (1)

Ordinul M.M.F.P.S.P.V. nr. 1733/2015

Curtea reţine că, întrucât art. 128 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 nu se referă expres

la o anumită categorie de plasament din cele reglementate de actuala legislaţie, nu s-ar putea

reţine că acesta vizează exclusiv plasamentul reglementat prin Legea nr. 272/2004, iar nu şi

plasamentul reglementat de art. 399 alin. (1) din noul Cod civil (Legea nr. 287/2009), fiind

aplicabil principiul de interpretare potrivit căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu

trebuie să distingă – „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.

De asemenea, nici conţinutul şi efectele măsurii plasamentului nu diferă în funcţie de

cele două acte normative – Legea nr. 272/2004 şi de art. 399 alin. (1) din noul Cod civil,

având în vedere că inclusiv Legea nr. 272/2004 permite plasamentul minorului în regim de

urgenţă, la familia extinsă, incluzând şi bunicii.

Astfel, plasamentul din speţă a fost dispus de o instanţa judecătorească legal învestită,

printr-o hotărâre judecătorească definitivă, ale cărei efecte nu mai pot fi repuse în discuţie.

Totodată, dispoziţiile din Procedura anexă la Ordinul M.M.F.P.S.P.V. nr. 1733/2015,

definesc plasamentul prin raportare exclusivă la art. 62 din Legea nr. 272/2004, art. 9 alin. (1)

6 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011.

53

din această procedură constituind sediul materiei în ceea ce priveşte beneficiarii alocaţiei de

plasament.

Astfel, conform art. 9 alin. (1) din Procedura anexă la Ordinul M.M.F.P.S.P.V. nr.

1733/2015 – „beneficiază de alocaţie lunară de plasament, denumită în continuare alocaţie,

fiecare copil faţă de care s-a luat măsura plasamentului, inclusiv plasamentul în regim de

urgenţă în condiţiile prevăzute de Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare, la o persoană sau familie, la asistentul maternal ori la un serviciu de

tip rezidenţial al unui organism privat acreditat, precum şi copilul pentru care a fost instituită

tutela, în condiţiile legii.”

Curtea atrage atenţia asupra formulării acestui text, potrivit căruia „beneficiază de

alocaţie lunară de plasament, ... fiecare copil faţă de care s-a luat măsura plasamentului”,

expresia ulterioară făcând o precizare suplimentară, conform căreia beneficiază de această

alocaţie „inclusiv plasamentul în regim de urgenţă în condiţiile prevăzute de Legea nr.

272/2004”.

Însă o astfel de formulare nu exclude din sfera beneficiarilor alocaţiei de plasament

persoanele al căror plasament s-a instituit conform art. 399 din noul Cod civil, întrucât

formularea textului este în sensul că „beneficiază de alocaţie lunară de plasament, ... fiecare

copil faţă de care s-a luat măsura plasamentului”, fără a se distinge după cum este vorba

despre plasamentul instituit conform art. 62 (plasamentul) sau de art. 68 din Legea nr.

272/2004 (plasamentul în regim de urgenţă), ori de art. 399 alin. (1) din noul Cod civil

(Legea nr. 287/2009) – plasamentul în mod excepţional.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 952 din 21 februarie 2017,

rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

Prin acțiunea promovată în faţa instanței de contencios administrativ, reclamanta a

solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună:

- anularea Deciziei nr. x/x.x.2016 (fila 17 dosar Tribunalul Caraş Severin), din dosarul

nr. x, emisă de pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi si Inspecţie Socială Caraş Severin,

privind încetarea dreptului la alocaţia de plasament, ca fiind netemeinică şi nelegală;

- anularea Deciziei nr. x/x.x.2016 (fila 15-16 dosar Tribunalul Caraş Severin), din

dosarul nr. x, emisă de pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi si Inspecţie Socială Caraş

Severin, privind recuperarea unor sume plătite necuvenit cu titlu de alocaţie de plasament, ca

fiind netemeinică şi nelegală;

- exonerarea reclamantei de la restituirea sumei de 17.320 lei, care i se impută pe

nedrept,

- repunerea de urgenţă a reclamantei în dreptul de încasa alocaţia de plasament pentru

minorul A…, nepotul său, de la momentul sistării acestei alocaţii (01.04.2016),

- obligarea pârâtei la plata de cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 979/14.10.2016 prima instanță a respins acțiunea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a promovat recurs reclamanta.

54

Prin decizia pronunțată de instanța de recurs a fost admis recursul declarat de

reclamanta B… împotriva sentinţei civile nr. 979/14.10.2016, pronunţată de Tribunalul Caraş-

Severin în dosar nr. x/115/2016, în contradictoriu cu pârâta intimată Agenţia Judeţeană pentru

Plăţi şi Inspecţie Socială Caraş-Severin, casată sentinţa civilă nr. 979/14.10.2016, pronunţată

de Tribunalul Caraş-Severin în dosar nr. x/115/2016 şi, rejudecând cauza s-a dispus anularea

Deciziei nr. x/x.x.2016, din dosarul nr. x, emisă de pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi si

Inspecţie Socială Caraş Severin, privind încetarea dreptului la alocaţia de plasament; anularea

Deciziei nr. x/x.x.2016, din dosarul nr. x, emisă de pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi si

Inspecţie Socială Caraş Severin, privind recuperarea unor sume plătite necuvenit cu titlu de

alocaţie de plasament; exonerarea reclamantei de la restituirea sumei de 17.320 lei, care i se

impută pe nedrept si repunerea reclamantei în dreptul de încasa alocaţia de plasament pentru

minorul A…, nepotul său, de la momentul sistării acestei alocaţii (01.04.2016).

În considerentele deciziei s-a menționat că prin sentinţa civilă nr. 3601/2011,

pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr. x/290/2011, definitivă prin neapelare, având ca

obiect încredinţare minor, s-a luat act de renunţarea la judecată a reclamantului C… şi s-a

admis cererea formulată de intervenienta B…– reclamanta din prezenta cauză – în

contradictoriu cu pârâta D… şi, în consecinţă, a plasat minorul A… la bunica paternă,

intervenienta B…, care va exercita drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor cu privire la

persoana copilului, s-a stabilit locuinţa acestuia la intervenientă, urmând ca aceasta să exercite

supravegherea copilului şi să îndeplinească actele obişnuite privind sănătatea, educaţia şi

învăţătura, s-a respins cererea privind decăderea din drepturile părinteşti (filele 44-46 nr.

x/115/2016 dosar Tribunalul Caraş Severin).

Ca urmare a cererii înregistrate sub nr. 3926/23.08.2012, pârâta Agenţia Judeţeană

pentru Prestaţii Sociale Caraş-Severin a emis Decizia nr. x/x.x.2012, prin care a stabilit

dreptul la alocaţia de plasament în cuantum de 97 lei/lunar pentru reclamantă, cu începere din

1.02.2012 (fila 42 dosar nr. x/115/2016 Tribunalul Caraş Severin).

Ulterior, în baza Notei de constatare nr. x/10.03.2016 (fila 18 dosar Tribunalul Caraş

Severin), constatând că prin sentinţa civilă nr. 3601/02.12.2011 nu a fost stabilită măsura

specială a plasamentului, conform Legii nr.272/2004 şi dreptul la alocaţia lunară de

plasament, s-a propus încetarea dreptului la alocaţia de plasament şi constituirea debitului

pentru perioada în care a fost încasată necuvenit alocaţia (1.04.2013-31.03.2016).

În baza Notei de constatare, pârâta a emis Decizia nr. x/x.x.2016 privind încetarea

dreptului la alocaţia de plasament pentru reclamantă, începând cu data de 01.04.2016 şi

Decizia nr. x/x.x.2016 privind recuperarea sumelor plătite necuvenit cu titlu de alocaţie de

plasament în cuantum de 17.320 lei, pentru perioada 01.04.2013-31.03.2016 (filele 15-17

dosar nr. x/115/2016 Tribunalul Caraş Severin).

Prin sentinţa civilă nr. 3601/2011, instanţa de judecată nu a stabilit măsura

plasamentului faţă de minorul A…, în conformitate cu prevederile art. 65 alin. (2) din Legea

nr. 272/2004, ci doar a plasat (încredinţat) minorul bunicii paterne, respectiv reclamanta, ca

urmare a cererii de intervenţie formulată în acţiunea prin care tatăl minorului a solicitat

încredinţarea acestuia.

Actele administrative contestate de reclamantă au fost emise de pârâtă cu respectarea

dispoziţiilor legale, şi ca urmare a reţinerii corecte a stării de fapt, conform căreia rezultă că

55

faţă de minorul A… nu a fost instituită măsura plasamentului, conform art. 65 alin. (2) lit. b)

din Legea nr. 272/2004.

Curtea observă că reclamanta insistă asupra efectelor sentinţei civile nr. 3601/2011

pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr. x/290/2011, susţinând că prin aceasta s-a

dispus plasamentul minorului A… la bunica paternă – reclamanta din prezenta cauză, doamna

B… – astfel încât în mod îndreptăţi aceasta a beneficiat de alocaţia de plasament care i-a fost

sistată prin actele contestate.

În această privinţă, examinând sentinţa civilă nr. 3601/2.12.2011 pronunţată de

Judecătoria Reşiţa în dosarul nr. x/290/2011, ataşată la filele 44-45 dosar nr. x/115/2016 al

Tribunalul Caraş-Severin, Curtea constată că în această hotărâre s-a dispus măsura plasării

minorului A… la bunica paternă – reclamanta din prezenta cauză, doamna B… – în temeiul

art. 399 alin. (1) din noul Cod civil (Legea nr. 287/2009, republicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011), text conform căruia „în mod excepţional,

instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori

persoană, cu consimţământul acestora, sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercită

drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului”.

Totodată, instanţa a statuat că doamna B… a exercitat drepturile şi îndatoririle ce revin

părinţilor cu privire la persoana copilului, şi s-a stabilit locuinţa acestuia la intervenientă,

urmând ca aceasta să exercite supravegherea copilului şi să îndeplinească actele obişnuite

privind sănătatea, educaţia şi învăţătura, s-a respins cererea privind decăderea din drepturile

părinteşti.

Curtea admite că această măsură – a plasării excepţionale a copilului în condiţiile art.

399 alin. (1) din noul Cod civil – nu se confundă cu măsurile de protecţie specială a copilului

reglementate de art. 59 din Legea privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului nr.

272/2004 (republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 159/5.03.2014) şi care – în opinia

autorităţii pârâte – dau dreptul de a beneficia de alocaţie de plasament.

Pentru a identifica deosebirile de regim juridic între plasamentul reglementat art. 399

alin. (1) din noul Cod civil şi cel reglementat prin Legea nr. 272/2004, Curtea a analizat

reglementările legale aplicabile celor două categorii de plasament.

Referitor la reglementările legale privind plasamentul copilului şi alocaţia de

plasament, Curtea a reţinut că în afara plasării excepţionale a copilului în condiţiile art. 399

alin. (1) din noul Cod civil, art. 59 din Legea nr. 272/2004 prevede că ,,măsurile de protecţie

specială a copilului sunt: a) plasamentul; b) plasamentul în regim de urgenţă; c)

supravegherea specializată”.

Această diferenţiere rezultă din procedura de dispunere a măsurilor prevăzute de art.

59 din Legea nr. 272/2004, care este reglementată de art. 65 din Legea nr. 272/2004, care

prevede următoarele:

,,(1)Măsura plasamentului se stabileşte de către comisia pentru protecţia copilului, în

situaţia în care există acordul părinţilor, pentru situaţiile prevăzute la art.60 lit. b) şi e).

(2) Măsura plasamentului se stabileşte de către instanţa judecătorească, la cererea

direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului:

56

a) în situaţia copilului prevăzut la art.60 lit a), precum şi în situaţia copilului prevăzut

la art.60 lit. c) şi d), dacă se impune înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă dispus de

către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului;

b) în situaţia copilului prevăzut la art.60 lit. b) şi e), atunci când nu există acordul

părinţilor sau, după caz, al unuia dintre părinţi, pentru instituirea acestei măsuri.”

Astfel, măsura plasamentului reglementat de art. 59 din Legea nr. 272/2004 se dispune

de instanţa judecătorească la cererea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia

copilului sau este stabilită de această din următorul instituţie, iar temeiul plăţii alocaţiei de

plasament este art. 128 din Legea nr. 272/2004, care prevede, la alin. (1), că „pentru fiecare

copil faţă de care s-a luat măsura plasamentului la o familie, persoană, asistent maternal, într-

un serviciu de tip rezidenţial al unui organism privat acreditat sau s-a instituit tutela, în

condiţiile legii, se acordă o alocaţie lunară de plasament, raportată la indicatorul social de

referinţă, în cuantum de 1,20 ISR.” (ISR este Indicatorul Social de Referinţă, a cărui valoare a

fost stabilită în 2008 la valoarea de 500 lei, prin art. 331 din Legea nr. 76/2002 privind

sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, astfel cum a fost

modificată şi completată prin Ordonanţă de urgenţă nr. 126/2008, publicată în Monitorul

Oficial, Partea I, nr. 697 din 14 octombrie 2008, ISR fiind definit prin articolul 5, punctul IX

din Legea nr. 76/2002).

Pe de altă parte, Curtea a reţinut că art. 128 din Legea nr. 272/2004 a suferit mai multe

modificări de la data la care s-a acordat reclamantei alocaţia de plasament şi până în prezent.

Astfel, din datele dosarului rezultă că alocaţia de plasament a fost plătită reclamantei

începând din data de 1.02.2012 – în acest sens fiind Nota de constatare nr. x/x.x.2016 de la

fila 18 dosar nr. x/115/2016 Tribunalul Caraş Severin, precum şi Decizia nr. x/x.x.2012, prin

care s-a stabilit dreptul la alocaţia de plasament în cuantum de 97 lei/lunar pentru reclamantă,

cu începere din 1.02.2012 (fila 42 dosar nr. x/115/2016 Tribunalul Caraş Severin).

a) La data acordării către reclamantă a alocaţiei de plasament – 1.02.2012 – actualul

art. 128 (după republicarea Legii nr. 272/2004 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

159 din 5 martie 2014) era numerotat ca art. 119, conform Legii nr. 272/2004 publicată în

Monitorul Oficial, Partea I, nr. 557/23.06.2004.

Art. 119, în varianta iniţială a Legii nr. 272/2004 (publicată în Monitorul Oficial,

Partea I, nr. 557/23.06.2004), avea următorul conţinut la data acordării alocaţiei de plasament

– 1.02.2012:

„(1) Pentru fiecare copil faţă de care s-a luat măsura plasamentului se acordă o alocaţie

lunară de plasament, în cuantum de 97 lei (sumă stabilită conform indexării prin Hotărârea de

Guvern nr. 1663/2008, începând cu luna ianuarie 2009), care se indexează prin hotărâre a

Guvernului. De această alocaţie beneficiază şi copilul pentru care a fost instituită tutela, în

condiţiile legii.

(2) Alocaţia se plăteşte persoanei sau reprezentantului familiei care a luat în

plasament copilul sau tutorelui.

(3) Alocaţia de plasament se suportă de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului

Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei”.

b) La data de 1.10.2011 a intrat în vigoare şi noul Cod civil (Legea nr. 287/2009,

republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011), care a

57

reglement plasamentul – ca măsură excepţională la divorţ – conform art. 399 alin. (1), acesta

fiind temeiul legal în baza căruia s-a instituit plasamentul la reclamantă al minorului A…,

nepotul său.

c) Art. 119 din Legea nr. 272/2004 a fost modificat şi completat prin Legea nr.

257/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 607 din 30 septembrie 2013.

Conform modificării operate prin Legea nr. 257/2013, art. 119 alin. (1) prevedea că

„pentru fiecare copil faţă de care s-a luat măsura plasamentului se acordă o alocaţie lunară de

plasament, raportată la indicatorul social de referinţă, în cuantum de 0,194 ISR. De această

alocaţie beneficiază şi copilul pentru care a fost instituită tutela, în condiţiile legii”.

Totodată, prin Legea nr. 257/2013, la articolul 119, după alineatul (3) se introduc două

noi alineate, alineatele (4) şi (5), cu următorul cuprins:

„(4) Pentru copiii pentru care s-a stabilit măsura plasamentului sau s-a instituit tutela,

stabilirea dreptului la alocaţie prevăzută la alin. (1) se face începând cu luna următoare celei

în care a fost emisă dispoziţia conducătorului direcţiei generale de asistenţă socială şi

protecţia copilului sau hotărârea comisiei pentru protecţia copilului sau a instanţei de judecată,

după caz.

(5) Procedura de stabilire şi de plată a alocaţiei prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin

ordin al ministrului muncii, familiei, protecţiei sociale şi persoanelor vârstnice.”

Totodată, prin Legea nr. 257/2013 s-a dispus şi republicarea Legii nr. 272/2004 în

Monitorul Oficial, astfel încât Legea nr. 272/2004 a fost republicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014, iar fostul art. 119 a devenit art. 128, în urma

acestei republicări.

d) O nouă modificare a Legii nr. 272/2004 a fost operată conform art. I din O.U.G. nr.

65/2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 760 din 20 octombrie 2014.

Astfel, conform O.U.G. nr. 65/2014, la articolul 128, alineatele (1) şi (2) se modifică şi

vor avea următorul cuprins:

„(1) Pentru fiecare copil faţă de care s-a luat măsura plasamentului la o familie,

persoană, asistent maternal, într-un serviciu de tip rezidenţial al unui organism privat acreditat

sau s-a instituit tutela, în condiţiile legii, se acordă o alocaţie lunară de plasament, raportată la

indicatorul social de referinţă, în cuantum de 1,20 ISR. (ISR este Indicatorul Social de

Referinţă, a cărui valoare a fost stabilită în 2008 la valoarea de 500 lei, prin art. 331 din Legea

nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă,

astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanţă de urgenţă nr. 126/2008, publicată

în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 697 din 14 octombrie 2008, fiind definit prin articolul 5,

punctul IX din Legea nr. 76/2002).

(2) Alocaţia prevăzută la alin. (1) se plăteşte persoanei, asistentului maternal,

reprezentantului familiei, al organismului privat acreditat care a luat în plasament copilul sau

tutorelui şi este destinată asigurării drepturilor prevăzute la art. 129 alin. (1).”

De asemenea, prin Legea nr. 257/2013, la articolul 128, după alineatul (5) se introduce

un nou alineat, alineatul (6), cu următorul cuprins:

„(6) În vederea urmăririi modului de utilizare a alocaţiei prevăzute la alin. (1),

direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului sau, după caz, organismele private

58

autorizate transmit rapoartele prevăzute la art. 73 alin. (2) şi agenţiei pentru plăţi şi inspecţie

socială a judeţului, respectiv a municipiului Bucureşti”.

e) Un ultim act normativ cu impact în prezenta cauză este Ordinul Ministerului

Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice nr. 1733/2015 din 19 august

2015 privind aprobarea Procedurii de stabilire şi plată a alocaţiei lunare de plasament, care a

fost publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 680 din 8 septembrie 2015.

Curtea observă că Ordinul M.M.F.P.S.P.V. nr. 1733/2015 a fost publicat în Monitorul

Oficial, Partea I, nr. 680 din 8 septembrie 2015, intrând în vigoare la 8 septembrie 2015,

respectiv la data publicării în Monitorul Oficial, Partea I, conform art. 12 alin. (3) din Legea

nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Conform art. 1 din Procedura de stabilire şi plată a alocaţiei lunare de plasament –

Anexa 1 la Ordinul M.M.F.P.S.P.V. nr. 1733/2015 – „plasamentul copilului constituie o

măsură de protecţie specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, după caz, în

condiţiile art. 62 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor

copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la o persoană sau familie, la

un asistent maternal ori la un serviciu de tip rezidenţial licenţiat, în condiţiile legii.”

Totodată, conform art. 9 alin. (1) din Procedura anexă la Ordinul M.M.F.P.S.P.V. nr.

1733/2015 – „beneficiază de alocaţie lunară de plasament, denumită în continuare alocaţie,

fiecare copil faţă de care s-a luat măsura plasamentului, inclusiv plasamentul în regim de

urgenţă în condiţiile prevăzute de Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare, la o persoană sau familie, la asistentul maternal ori la un serviciu de

tip rezidenţial al unui organism privat acreditat, precum şi copilul pentru care a fost instituită

tutela, în condiţiile legii.”

Din istoricul reglementărilor legale expus mai sus, Curtea a reţinut că.

- până la data de 1 octombrie 2011, plasamentul era reglementat exclusiv prin Legea

nr. 272/2004;

- de la 1 octombrie 2011 a intrat în vigoare noul Cod civil (Legea nr. 287/2009,

republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011), care a

reglement plasamentul – ca măsură excepţională la divorţ – conform art. 399 alin. (1), acesta

fiind temeiul legal în baza căruia s-a instituit plasamentul la reclamantă al minorului A…,

nepotul său.

- alocaţia de plasament a fost reglementată conform art. 119 din Legea nr. 272/2004 –

devenit art. 128 după republicarea Legii nr. 272/2004 în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014;

- conform art. 119 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, astfel cum era în vigoare la data

acordării alocaţiei de plasament – 1.02.2012 – „pentru fiecare copil faţă de care s-a luat

măsura plasamentului se acordă o alocaţie lunară de plasament, în cuantum de 97 lei (sumă

stabilită conform indexării prin Hotărârea de Guvern nr. 1663/2008, începând cu luna ianuarie

2009), care se indexează prin hotărâre a Guvernului. De această alocaţie beneficiază şi copilul

pentru care a fost instituită tutela, în condiţiile legii”, iar alineatul al doilea al art. 119

prevedea că „alocaţia se plăteşte persoanei sau reprezentantului familiei care a luat în

plasament copilul sau tutorelui”.

59

- art. 128 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 (în numerotarea după republicarea Legii nr.

272/2004 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 5 martie 2014), prevedea că

„pentru fiecare copil faţă de care s-a luat măsura plasamentului se acordă o alocaţie lunară de

plasament, raportată la indicatorul social de referinţă, în cuantum de 0,194 ISR. De această

alocaţie beneficiază şi copilul pentru care a fost instituită tutela, în condiţiile legii”.

Este de observat că art. 119 alin. (1), respectiv art. 128 alin. (1) din Legea nr. 272/2004

(în urma republicării Legii nr. 272/2004 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159

din 5 martie 2014) prevede, la modul general, că „pentru fiecare copil faţă de care s-a luat

măsura plasamentului se acordă o alocaţie lunară de plasament”, fără a se face o trimitere la

temeiul legal în baza căruia s-a dispus plasamentul, respectiv fără a distinge după cum este

vorba despre plasamentul instituit conform art. 62 (plasamentul) sau de art. 68 din Legea nr.

272/2004 (plasamentul în regim de urgenţă), ori de art. 399 alin. (1) din noul Cod civil (Legea

nr. 287/2009) – plasamentul în mod excepţional.

Curtea subliniază că interpretarea judiciară a dispoziţiilor legale trebuie realizată în

primul rând din punct de vedere gramatical – după sensul cuvintelor folosite de către legiuitor

şi modul cum sunt ele aşezate şi legate în frază – dar şi teleologic, căutându-se să se

descopere scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normelor juridice de care s-au prevalat

părţile, tocmai pentru a discerne, în raport cu acest scop, semnificaţia ce trebuie atribuită

textelor şi care să fie cât mai apropiată de intenţia presupusă a legiuitorului,

De asemenea, interpretarea judiciară a dispoziţiilor legale trebuie realizată şi

sistematic, metodă care să ţină seama de locul normei juridice ce trebuie interpretată în

contextul legii sau în contextul întregii legislaţii conexe.

Nu în ultimul rând interpretarea judiciară a dispoziţiilor legale trebuie realizată din

punct de vedere logic, context în care trebuie să se ţină seama şi de regulile specifice de

interpretare exprimate, în doctrină, prin formulări precum aceea că legea specială derogă de la

cea generală – „specialia generalibus derogant”, că excepţia este de strictă interpretare –

conform adagiului „exceptio est strictissime interpretationis”, sau că unde legea nu distinge,

nici interpretul nu trebuie să distingă – „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”,

ori că dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care ele produc efecte, iar nu într-un

sens contrar – „actus interpretandus est pretins ut valeat quam ut pereat”.

Motivele instituirii plasamentului excepţional din speţă sunt legate de situaţia specială

a minorului şi de aprecierea că această măsură este în interesul superior al copilului. În acest

sens, Curtea constată că, potrivit considerentelor sentinţei civile nr. 3601/2.12.2011,

pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr. x/290/2011, ataşată la filele 44-45 dosar nr.

x/115/2016 Tribunalul Caraş Severin, rezultă că instanţa a constatat că „minorul se află în

îngrijirea intervenientei, bunica paternă , deoarece tatăl execută o pedeapsă privativă de

libertate iar mama l-a părăsit”.

Or, o astfel de situaţie se poate circumscrie şi plasamentului în regim de urgenţă

reglementat conform art. 68 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, text conform căruia

„plasamentul în regim de urgenţă se poate dispune şi în cazul copilului al cărui unic ocrotitor

legal sau ambii au fost reţinuţi, arestaţi, internaţi sau în situaţia în care, din orice alt motiv,

aceştia nu-şi pot exercita drepturile şi obligaţiile părinteşti cu privire la copil”.

60

Totodată, prin sentinţa civilă nr. 3601/2.12.2011 a Judecătoriei Reşiţa s-a reţinut că

„din probele administrate, declaraţiile martorului, ancheta socială şi poziţia reclamantului

instanţa reţine că sunt îndeplinita condiţiile existenţei unei situaţii excepţionale, minorul fiind

lipsit efectiv de ocrotirea părintească, motiv pentru care instanţa va admite în principiu şi în

fond cererea de intervenţie în interes propriu a bunicii paterne, intervenienta B… . În

consecinţă a stabilit plasarea minorului la aceasta unde îi stabileşte şi locuinţa.

Faţă de cele arătate mai sus, s-a constatat că intervenienta dispune de condiţii

materiale şi morale optime creşterii şi educării minorilor, apreciindu-se că este în interesul

minorului ca acesta să rămână pe mai departe în grija ei, acolo unde a crescut, care poate să

asigure acestuia toate cele necesare educaţiei şi pregătirii sale profesionale, măsura fiind în

concordanţă cu dispoziţiile art. 2, 31, 32 din Legea nr.272/2004 privind promovarea

intereselor minorilor”.

În privinţa consecinţelor plasamentului dispus în speţă conform art. 399 din noul Cod

civil, Curtea a observat că prin sentinţa civilă nr. 3601/2.12.2011 a Judecătoriei Reşiţa s-a

dispus plasarea minorului A… „la bunica paternă intervenienta B…, care a exercitat

drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor cu privire la persoana copilului” şi s-a stabilit

„locuinţa acestuia la intervenientă, urmând ca acesta să exercite supravegherea copilului şi să

îndeplinească actele obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa”.

Or, astfel de consecinţe sunt reglementate şi în cazul plasamentului în regim de urgenţă,

art. 68 alin. (5) din Legea nr. 272/2004 prevăzând că „pe toată durata plasamentului în regim

de urgenţă se suspendă de drept exerciţiul drepturilor părinteşti, până când instanţa

judecătorească va decide cu privire la menţinerea sau înlocuirea acestei măsuri şi cu privire la

exercitarea drepturilor părinteşti. Pe perioada suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti

privitoare la persoana copilului sunt exercitate şi, respectiv, îndeplinite de către persoana,

familia, asistentul maternal sau şeful serviciului de tip rezidenţial care a primit copilul în

plasament în regim de urgenţă, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate şi,

respectiv, îndeplinite de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia

copilului”.

De asemenea, conform art. 63 din Legea nr. 272/2004, „pe toată durata plasamentului,

domiciliul copilului se află, după caz, la persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciul

de tip rezidenţial care îl are în îngrijire”.

În privinţa beneficiarilor măsurilor de protecţie specială, Curtea a reţinut că şi în speţa

de faţă minorul A… putea beneficia de plasamentul instituit conform Legii nr. 272/2004. În

acest sens, art. 60 din Legea nr. 272/2004 prevede că „de măsurile de protecţie specială,

instituite de prezenta lege, beneficiază:

a) copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor

părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub

interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela;

b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor

din motive neimputabile acestora;

c) copilul abuzat sau neglijat;

d) copilul găsit sau copilul părăsit în unităţi sanitare;

e) copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal”.

61

De asemenea, art. 68 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 prevede că „plasamentul în

regim de urgenţă este o măsură de protecţie specială, cu caracter temporar, care se stabileşte

pentru copilul aflat în următoarele situaţii:

a) abuzat, neglijat sau supus oricărei forme de violenţă;

b) găsit sau părăsit în unităţi sanitare”.

Or, este evident că prin sentinţa civilă nr. 3601/2.12.2011 a Judecătoriei Reşiţa s-a

constatat că „minorul se află în îngrijirea intervenientei, bunica paternă, deoarece tatăl execută o

pedeapsă privativă de libertate, iar mama l-a părăsit.

În consecinţă, Curtea a reţinut că plasamentul dispus prin sentinţa civilă nr.

3601/2.12.2011 a Judecătoriei Reşiţa se circumscrie cazurilor şi condiţiilor reglementate

Legea nr. 272/2004, iar minorul şi persoana care l-a luat în plasament îndeplinesc cerinţele

impuse Legea nr. 272/2004 pentru instituirea plasamentului conform acestui act normativ,

diferind numai temeiul legal şi procedura de instituire a acestor măsuri.

De altfel, inclusiv autoritatea pârâtă a procedat în cazul reclamantei conform

procedurii aplicabile plasamentului instituit în baza Legea nr. 272/2004, încheind contractul

cu familia nr. x/x.x..2012 (fila 49 dosar nr. x/115/2016 Tribunalul Caraş Severin) şi emiţând

structura-cadru a planului de recuperare a copilului cu dizabilităţi (fila 50 dosar nr.

x/115/2016 Tribunalul Caraş Severin).

Ţinând seama că sentinţa civilă nr. 3601/2.12.2011 a Judecătoriei Reşiţa a fost emisă

în urma efectuării unei anchete sociale, Curtea constată că nu există nici un temei legal pentru

a considera că plasamentul dispus prin această hotărâre judecătorească definitivă nu se

circumscrie ipotezelor reglementate Legea nr. 272/2004.

În ceea ce priveşte dispoziţiile din Procedura de stabilire şi plată a alocaţiei lunare de

plasament – Anexa 1 la Ordinul M.M.F.P.S.P.V. nr. 1733/2015, Curtea constată că pârâta a

invocat dispoziţiile art. 1 din această procedură, pentru a argumenta că reclamanta nu are

dreptul la alocaţia de plasament decât în cazul instituirii unei astfel de măsuri conform Legii

nr. 272/2004.

Conform art. 1 din Procedura de stabilire şi plată a alocaţiei lunare de plasament –

Anexa 1 la Ordinul M.M.F.P.S.P.V. nr. 1733/2015 – „plasamentul copilului constituie o

măsură de protecţie specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, după caz, în

condiţiile art. 62 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor

copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la o persoană sau familie, la

un asistent maternal ori la un serviciu de tip rezidenţial licenţiat, în condiţiile legii.”

Curtea a reţinut că, într-adevăr, definiţia plasamentului din art. 1 din Procedura anexă

la Ordinul M.M.F.P.S.P.V. nr. 1733/2015 exclude instituţia plasamentului reglementat

conform art. 399 din noul Cod civil, însă acest aspect nu poate determina negarea efectelor

juridice ale unui text cu forţă juridică superioară. Astfel, nu se poate reţine că prin acest ordin

ministerial s-ar putea nega efectele plasamentului reglementat conform art. 399 din noul Cod

civil, întrucât o astfel de interpretare ar contraveni principiului ierarhiei actelor juridice cu

caracter normativ.

Cu privire la principiul ierarhiei actelor juridice cu caracter normativ, Curtea a

subliniat, cu titlu preliminar, că legalitatea unui act normativ emis de autorităţile

administraţiei publice locale se evaluează în raport cu reglementările cuprinse în actele de

62

nivel superior adoptate în materia respectivă. Legalitatea unui act normativ emis de

autorităţile administraţiei publice locale implică respectarea reglementărilor emise în

domeniul respectiv şi care sunt cuprinse în Constituţia României, în legi sau în acte emise de

Guvernul României sau de alte autorităţi centrale de reglementare.

În acest sens – cu privire la ierarhia actelor normative – art. 4 din Legea nr. 24/2000,

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative (astfel cum a fost

republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010 şi modificată ulterior

republicării prin Legea nr. 29/2011), prevede următoarele:

(1) Actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi

de autoritatea publică competentă să le adopte.

(2) Categoriile de acte normative şi normele de competenţă privind adoptarea acestora

sunt stabilite prin Constituţia României, republicată, şi prin celelalte legi.

(3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor

Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

Totodată, conform art. 81 alin. (1) (fostul art. 79 anterior republicării din 2010) din

Legea nr. 24/2000, „la elaborarea proiectelor de hotărâri, ordine sau dispoziţii se va avea în

vedere caracterul lor de acte subordonate legii, hotărârilor şi ordonanţelor guvernului şi altor

acte de nivel superior”.

Având în vedere dispoziţiile citate mai sus, Curtea a reţinut că definiţia plasamentului

din Procedura anexă la Ordinul M.M.F.P.S.P.V. nr. 1733/2015 nu poate fi interpretată în

sensul negării efectelor plasamentului reglementat conform art. 399 din noul Cod civil,

întrucât o astfel de interpretare ar contraveni principiului ierarhiei actelor juridice cu caracter

normativ.

De asemenea, ţinând seama că Ordinul M.M.F.P.S.P.V. nr. 1733/2015 a fost emis în

executarea dispoziţiilor art. 128 din Legea nr. 272/2004, acest ordin trebuie circumscris

efectelor juridice reglementate conform textului legal în executarea căruia a fost emis.

Or, Curtea reaminteşte că art. 119 alin. (1), respectiv art. 128 alin. (1) din Legea nr.

272/2004 (în urma republicării Legii nr. 272/2004 în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr. 159 din 5 martie 2014) prevede, la modul general, că „pentru fiecare copil faţă de care s-a

luat măsura plasamentului se acordă o alocaţie lunară de plasament”, fără a se face o trimitere

la temeiul legal în baza căruia s-a dispus plasamentul, respectiv fără a distinge după cum este

vorba despre plasamentul instituit conform art. 62 (plasamentul) sau de art. 68 din Legea nr.

272/2004 (plasamentul în regim de urgenţă), ori de art. 399 alin. (1) din noul Cod civil (Legea

nr. 287/2009) – plasamentul în mod excepţional.

Pe de altă parte, revenind la dispoziţiile din Procedura anexă la Ordinul

M.M.F.P.S.P.V. nr. 1733/2015, Curtea observă că deşi art. 1 din această Procedură defineşte

plasamentul prin raportare exclusivă la art. 62 din Legea nr. 272/2004, art. 9 alin. (1) din această

Procedură constituie sediul materiei în ceea ce priveşte beneficiarii alocaţiei de plasament.

Astfel, conform art. 9 alin. (1) din Procedura anexă la Ordinul M.M.F.P.S.P.V. nr.

1733/2015 – „beneficiază de alocaţie lunară de plasament, denumită în continuare alocaţie,

fiecare copil faţă de care s-a luat măsura plasamentului, inclusiv plasamentul în regim de

urgenţă în condiţiile prevăzute de Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare, la o persoană sau familie, la asistentul maternal ori la un serviciu de

63

tip rezidenţial al unui organism privat acreditat, precum şi copilul pentru care a fost instituită

tutela, în condiţiile legii.”

Curtea a atras atenţia asupra formulării acestui text, potrivit căruia „beneficiază de

alocaţie lunară de plasament, ... fiecare copil faţă de care s-a luat măsura plasamentului”,

expresia ulterioară făcând o precizare suplimentară, conform căreia beneficiază de această

alocaţie „inclusiv plasamentul în regim de urgenţă în condiţiile prevăzute de Legea nr.

272/2004”.

Însă o astfel de formulare nu exclude din sfera beneficiarilor alocaţiei de plasament

persoanele al căror plasament s-a instituit conform art. 399 din noul Cod civil, întrucât

formularea textului este în sensul că „beneficiază de alocaţie lunară de plasament, ... fiecare

copil faţă de care s-a luat măsura plasamentului”, fără a se distinge după cum este vorba

despre plasamentul instituit conform art. 62 (plasamentul) sau de art. 68 din Legea nr.

272/2004 (plasamentul în regim de urgenţă), ori de art. 399 alin. (1) din noul Cod civil (Legea

nr. 287/2009) – plasamentul în mod excepţional.

Faptul că se face referire „inclusiv plasamentul în regim de urgenţă în condiţiile

prevăzute de Legea nr. 272/2004” nu poate determina excluderea din sfera acestui articol a

plasamentului instituit conform art. 399 alin. (1) din noul Cod civil (Legea nr. 287/2009),

întrucât expresia „inclusiv” nu poate avea semnificaţia opusă, a excluderi altor forme de

plasament.

Din acest punct de vedere, Curtea a reţinut că nici dispoziţiile art. 9 alin. (1) din

Procedura anexă la Ordinul M.M.F.P.S.P.V. nr. 1733/2015 – care constituie sediul materiei în

ceea ce priveşte beneficiarii alocaţiei de plasament din acest act normativ – nu exclude

beneficiul alocaţiei de plasament în cazul plasamentului instituit conform art. 399 alin. (1) din

noul Cod civil (Legea nr. 287/2009).

În concluzie, ţinând seama de interpretarea dispoziţiilor art. 128 alin. (1) din Legea nr.

272/2004 – care nu poate fi interpretat că acesta vizează exclusiv plasamentul reglementat

prin Legea nr. 272/2004, iar nu şi plasamentul reglementat de art. 399 alin. (1) din noul Cod

civil – precum şi de dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Procedura anexă la Ordinul M.M.F.P.S.P.V.

nr. 1733/2015 (care constituie sediul materiei în ceea ce priveşte beneficiarii alocaţiei de

plasament din acest act normativ), care nu exclude beneficiul alocaţiei de plasament în cazul

plasamentului instituit conform art. 399 alin. (1) din noul Cod civil (Legea nr. 287/2009),

Curtea a reţinut că este eronată interpretarea dată de autoritatea pârâtă acestor reglementări

legale şi că beneficiază de alocaţia de plasament inclusiv persoana faţă de care s-a dispus

plasamentul instituit conform art. 399 alin. (1) din noul Cod civil (Legea nr. 287/2009).

Raportat la această constatare, Curtea a reţinut şi nelegalitatea sistării alocaţiei de

plasament către reclamantă, în numele minorului care i-a fost dat în plasament, precum şi

nelegalitatea dispoziţiei de obligare a reclamantei la restituirea sumelor primite anterior cu

titlul de alocaţie de plasament.

Cum anularea actului administrativ nelegal implică înlăturarea oricăror efecte produse

de acest act ulterior emiterii sale, respectiv repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii

acestui act, instanţa a admis şi cererea de repunere a reclamantei în dreptul de încasa alocaţia

de plasament pentru minorul A…, nepotul său, de la momentul sistării acestei alocaţii.

64

14. Necesitatea chemării în judecată şi a persoanei care a câştigat concursul la

care a participat reclamantul, în ipoteza în care se solicită reevaluarea punctajului

obținut de candidaţi, modificarea baremului de concurs şi corectarea din nou a

lucrărilor candidaţilor conform noului barem invocat de reclamant.

Legea nr. 554/2004: art. 161

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep: art. 22 alin. (3), art. 78,

art. 79, art. 527

Art. 161 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi art. 78 alin. (2) Cod de

procedură civilă permit numai punerea în discuţie a necesităţii introducerii unui terţ în

judecată, iar nu şi introducerea forţată, fără o manifestare de voinţă a uneia din părţile

litigante în acest sens.

În ipoteza în care nici una din părţi nu solicită introducerea în judecată a terţului,

acţiunea se va respinge ca inadmisibilă, conform art. 78 alin. (2), fără a se examina fondul

acesteia.

De asemenea, instanţa nu poate introduce din oficiu vreo terţă persoană în litigiu în

procedura contencioasă, astfel cum rezultă din art. 78 alin. (2) Cod de procedură civilă

(aprobat prin Legea nr. 134/2010), ci numai – conform art. 78 alin. (1) – „în cazurile expres

prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu

introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc”.

Chiar dacă reclamantul nu a solicitat anularea actului de numire a candidatului

declarat câştigător în postul pentru care a candidat la concurs, totuşi Curtea a reţinut că

reclamantul a solicitat anularea actelor pe baza căruia s-a stabilit rezultatul care a

determinat numirea acelui candidat în funcţia respectivă. Astfel fiind, reclamantul a solicitat

anularea actelor care au stat la baza numirii acestei persoane în funcţie scoasă la concurs,

iar reclamantul nu explică în ce modalitate ar putea fi menţinut candidatul declarat

câştigător în funcţia scoasă la concurs, în condiţiile anulării rezultatului concursului şi a

corectării din nou a lucrărilor scrise.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 1813 din 21 martie 2017,

rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

Reclamantul – domnul A…, având calitatea de funcţionar public, poliţist în cadrul

Poliţiei B…, din judeţ Timiş – a chemat în judecată pârâţii Inspectoratul Judeţean de Poliţie

Timiş (I.P.J. Timiş) şi Inspectoratul General al Poliţiei Române (I.G.P.R.), solicitând:

1. Să se constate că în Tematica pentru organizarea concursului de trecere în corpul

ofiţerilor a agenţilor de poliţie – specialitatea Ordine Publică – organizat în data de

19.03.2016, nu sunt cuprinse subiecte desprinse din Legea nr. 217/2003 privind violenţa în

familie;

65

2. Să se dispună în principal îndepărtarea din Testul scris a întrebărilor nr. 21, 22 şi 23

care au strictă legătură cu Legea nr. 217/2003 privind violenţa în familie ca nefiind în

concordanţă cu tematica, iar în subsidiar obligarea pârâtelor prin comisiile de specialitate să

înlăture din chestionarul de examen, întrebările nr. 21, nr. 22 şi nr. 23 cu referire la aceeaşi

lege, în termen de maxim 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii;

3. Să fie obligate pârâtele sa recalculeze punctajul obţinut după excluderea întrebărilor

nr. 21, 22 şi 23 din test, în termen de maxim 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii;

4. Să fie obligate paratele să reevalueze lista de candidaţi care au obţinut calificativul

ADMIS şi RESPINS, în acelaşi termen maxim de 30 de zile de la rămânerea definitivă a

hotărârii.

5. Să fie obligate pârâtele în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

Instanţa de fond a respins acţiunea în justiţie fără a o examina pe fond, raportat la

dispoziţiile art. 78 alin. (2) Cod de procedură civilă (aprobat prin Legea nr. 134/2010),

reţinând următoarele:

- reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare la data de 18 iulie 2016 prin care

precizează că nu înţelege să se judece în contradictoriu cu candidatul C… .

- acţiunea astfel cum este formulată impune chemarea în judecată şi a persoanei

declarată admisă urmare a susţinerii acestui concurs, întrucât cerinţele reclamantului pot

conduce la schimbarea rezultatelor concursului, apreciindu-se astfel că pricina nu poate fi

soluţionată fără participarea terţului, context în care instanţa a apreciat că devin incidente

dispoziţiile art. 78 alin. (2) C. pr. civ., urmând a respinge acţiunea fără a se pronunţa pe fond.

Prin decizia pronunţată Curtea a respins recursul declarat de reclamantul recurent A…

împotriva sentinţei civile nr. 2317/08.11.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.

x/30/2016, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul de Politie Judeţean Timiş şi Inspectoratul

General al Poliţiei Române.

În considerente, Curtea a reţinut că în recursul său, reclamantul învederează că:

- dacă prima instanţă a înţeles ca nu poate soluţiona fondul cauzei fără participarea

numitului C…, atunci trebuia pusă în discuţie în temeiul aceluiaşi art. 78, necesitatea

introducerii în cauză a tuturor candidaţilor, pentru ca automat prin înlăturarea celor 3 întrebări

din grila de concurs, intervin modificări de punctaj faţă de toţi candidaţii, şi nu doar faţă de

C… .

- aplicabilitatea dispoziţiilor art. 78 C. pr. civ. (aprobat prin Legea nr. 134/2010)

trebuie interpretată prin corelare cu textul art. 22 alin. (3) şi (4) C. pr. civ., or instanţa de fond

nu a pus în discuţie necesitatea introducerii în cauza a lui C… prin raportare la dispoziţiile

art. 78 C. pr. civ., ci doar raportat la apărările pârâtelor. Nepunând în discuţie necesitatea

introducerii în cauza a terţului prin raportare la dispoziţiile art. 78 C. pr. civ., discuţia s-a

rezumat doar în jurul apărărilor pârâtelor invocate prin întâmpinare. Înregistrarea şedinţei este

în măsura să demonstreze faptul că nici o clipă prima instanţă nu a calificat juridic

introducerea în cauză a terţului, prin raportare la dispoziţiile art. 78 C. pr. civ. .

- prin acţiune, reclamantul nu a solicitat instanţei să îl declare respins pe C… şi să-l

declare admis pe reclamant, şi nici nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ

prin care C… a fost declarat admis, fiindcă nu C… se face vinovat de existenţa în grila de

concurs a 3 întrebări care nu au nici o legătură cu tematica, nu C… ar putea fi obligat să

66

îndrepte greşelile paratelor într-un anumit mod şi într-un anumit termen, nu C… poate fi în

măsura sa recalculeze şi sa reevalueze rezultatele. Cât despre rezultate şi reevaluarea lor,

acestea se vor reflecta asupra tuturor candidaţilor, nu doar asupra celui declarat admis. Daca

din Foaia de răspuns a lui C… s-ar putea observa că a răspuns greşit la alte întrebări, dar

corect la cele de la nr. 21,22 şi 23 atunci acesta ar putea fi declarat respins. Dar acest fapt se

poate deduce doar în situaţia în care la dosarul cauzei s-ar afla şi Foaia de răspuns a acestuia,

ca de altfel a tuturor candidaţilor care ar putea ocupa poziţia 1 în urma înlăturării celor 3

întrebări din cauza cărora, ca şi mie, le-a fost scăzut punctajul final.

Curtea a reţinut că nu se contestă în speţă că:

- Inspectoratul General al Poliţiei Române a publicat anunţul de organizare a

concursului de trecere în corpul ofiţerilor, a agenţilor de politie - specialitatea Ordine Publica,

pentru data de 19.03.2016, anunţ pe care l-a distribuit tuturor Inspectoratelor de Poliţie

judeţene, inclusiv I.P.J. Timiş, împreună cu tematica şi bibliografia.

- reclamantul A… şi-a depus candidatura pentru ocuparea postului Ofiţer principal I la

Secţia de Poliţie D… - ordine publică, sens în care a susţinut concursul la data de 19.03.2016.

- potrivit rezultatelor din data de 21.02.2016 obţinute la acest concurs, singurul post de

execuţie vacant, prin trecerea agenţilor de politie în corpul ofiţerilor de politie, specialitatea

ordine publică Secţia 8 Poliţie D… a fost ocupat de către C… .

- reclamantul A… a fost declarat respins, fiind pe poziţia a doua, imediat după

câştigătorul concursului – C… .

Cu privire la necesitatea chemării în judecată şi a persoanei care a câştigat concursul la

care a participat reclamantul şi soluţia asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii formulate cu

omisiunea chemării în judecată a acestei persoane, Curtea urmează să se pronunţe cu

prioritate, raportat la dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. pr. civ. (aprobat prin Legea nr.

134/2010), potrivit cărora „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură,

precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori,

după caz, cercetarea în fond a cauzei”.

Examinând această excepţie, instanţa a amintit că reclamantul a precizat – prin

răspunsul la întâmpinare depus la data de 18 iulie 2016 (fila 125 dosar Tribunalul Timiş) – că

nu înţelege să se judece în contradictoriu cu candidatul declarat câştigător, C….

Această opinie a fost menţinută de reclamant şi la termenul de judecată din

11.10.2016, conform încheierii ataşată la fila 134 dosar Tribunalul Timiş.

Cu privire la introducerea altor persoane în judecată, instanţa reţine că această

instituţie este reglementată de art. 161 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

precum şi de art. 22 alin. (3) şi de art. 78 şi 79 C. pr. civ. (aprobat prin Legea nr. 134/2010).

Conform art. 161 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, „instanţa de

contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau

poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum şi a

altor subiecte de drept”.

Conform art. 22 alin. (3) C. pr. civ. (aprobat prin Legea nr. 134/2010), „judecătorul

poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii. Persoanele astfel

introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunţa la judecată sau la dreptul

67

pretins, de a achiesa la pretenţiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o

tranzacţie”.

Referitor la introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane, art. 78 Cod de

procedură civilă prevede următoarele:

„(1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura necontencioasă,

judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se

împotrivesc.

(2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune,

judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă

niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că

pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa

pe fond.

(3) Introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării

procesului înaintea primei instanţe.

(4) Când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia

deliberării, instanţa va repune cauza pe rol, dispunând citarea părţilor.

(5) Hotărârea prin care cererea a fost respinsă în condiţiile alin. (2) este supusă numai

apelului”.

Referitor la procedura de judecată în cazul introducerii forţate în cauză, din oficiu, a

altor persoane, art. 79 C. pr. civ. prevede următoarele:

„(1) Cel introdus în proces va fi citat, odată cu citaţia comunicându-i-se, în copie, şi

încheierea prevăzută la art. 78 alin. (3), cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, precum

şi înscrisurile anexate acestora. Prin citaţie i se va comunica şi termenul până la care va putea

să arate excepţiile, dovezile şi celelalte mijloace de apărare de care înţelege să se folosească;

termenul nu va putea fi mai lung decât termenul de judecată acordat în cauză.

(2) El va lua procedura în starea în care se află în momentul introducerii în proces.

Instanţa, la cererea celui introdus în proces, va putea dispune readministrarea probelor sau

administrarea de noi probe. Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de acesta”.

Din dispoziţiile legale citate, instanţa a reţinut că art. 161 din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004 şi art. 78 alin. (2) Cod de procedură civilă permit numai punerea în

discuţie a necesităţii introducerii unui terţ în judecată, iar nu şi introducerea forţată, fără o

manifestare de voinţă a uneia din părţile litigante în acest sens.

Însă dacă nici una din părţi nu solicită introducerea în judecată a terţului, acţiunea se

va respinge ca inadmisibilă, conform art. 78 alin. (2), fără a se examina fondul acesteia.

De asemenea, instanţa nu poate introduce din oficiu vreo terţă persoană în litigiu în

procedura contencioasă, astfel cum rezultă din art. 78 alin. (2) C. pr. civ. (aprobat prin Legea

nr. 134/2010), ci numai – conform art. 78 alin. (1) – „în cazurile expres prevăzute de lege,

precum şi în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în

cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc”.

În speţă, instanţa reţine că reclamantul a declanşat o procedură contencioasă, domnul

A… solicitând, între alte cereri:

a) înlăturarea unor întrebări din textul scris al unui concurs de ocupare a unui pot de

poliţist, concurs finalizat cu declararea câştigător a unei terţe persoane,

68

b) obligarea autorităţilor pârâte să recalculeze punctajul obţinut după excluderea

întrebărilor nr. 21, 22 şi 23 din test;

c) obligarea autorităţilor pârâte să reevalueze lista de candidaţi care au obţinut

calificativul „admis” şi „respins”.

Astfel, instanţa a reţinut că solicitarea reclamantului nu se încadrează în domeniul de

aplicare al procedurii necontencioase judiciare, reglementat de dispoziţiile art. 527 C. pr. civ.

(aprobat prin Legea nr. 134/2010), text conform cărora „cererile pentru soluţionarea cărora

este nevoie de intervenţia instanţei, fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic faţă de

o altă persoană, precum sunt cele privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti sau la luarea

unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare, sunt supuse dispoziţiilor prezentei

cărţi”. Astfel, instanţa a reţinut că reclamantul solicită desfiinţarea unui act producător de

efecte juridice şi obligarea autorităţii pârâte la emiterea unui nou act, respectiv la reevaluarea

baremului de concurs şi a lucrărilor scrise ale candidaţilor prezentaţi la concursul respectiv.

Prin urmare, este vorba despre o procedură contencioasă, fiind aplicabile dispoziţiile

art. 78 alin. (2), iar nu cele ale art. 78 alin. (1) C. pr. civ. .

Raportat la cererile reclamantului, Curtea a reţinut că acestea implică modificarea

baremului de concurs şi corectarea din nou a lucrărilor candidaţilor conform noului barem

invocat de reclamant.

Prin urmare, aceste cereri implicau şi corectarea din nou a lucrării candidatului

declarat câştigător – domnul C… – cu consecinţa eventuală a modificării notei obţinute şi de

acesta şi a situării acestuia pe o altă poziţie în clasamentul candidaţilor decât cea care i-a

asigurat declararea ca admis la concursul respectiv.

Din acest punct de vedere, cererile reclamantului puteau aduce atingere drepturilor

recunoscute acestui candidat în urma obţinerii celei mai mari medii în cadrul concursului

respectiv.

Este adevărat că o corectare – astfel cum a fost solicitată de reclamant – nu putea fi

considerată în mod cert ca defavorabilă unicului candidat declarat admis, dar un astfel de

rezultat era posibil, ceea ce presupunea o ingerinţă în drepturile acestuia.

Situaţia unicului candidat declarat admis era, astfel, diferită de a celorlalţi contra-

candidaţi la concurs, întrucât aceştia din urmă au fost declaraţi respinşi, astfel încât situaţia lor

nu putea fi afectată în mod negativ de demersul judiciar al domnului A… .

Este adevărat, de asemenea, că nu există un raport juridic între domnul A… –

reclamant în prezenta cauză – şi candidatul declarat câştigător – domnul C…, concursul fiind

organizat de Inspectoratul General al Poliţiei Române, iar actele contestate de reclamant au

fost emise de autorităţile pârâte, iar nu de către candidatul declarat câştigător.

Cu toate acestea, Curtea a observat că acest unic candidat declarat câştigător al

concursului era – prin însuşi acest rezultat – beneficiarul actelor contestate de reclamant,

respectiv al actelor care au stabilit rezultatul favorabil acestuia în cadrul concursului respectiv.

Or, nu este admisibilă, din punct de vedere legal, derularea unei proceduri judiciare

referitoare la drepturile unei persoane fără participarea persoanei respective la acea judecată.

Chiar dacă reclamantul nu a solicitat anularea actului de numire a candidatului declarat

câştigător în postul pentru care a candidat la concurs, totuşi Curtea a reţinut că reclamantul a

solicitat anularea actelor pe baza căruia s-a stabilit rezultatul care a determinat numirea acelui

69

candidat în funcţia respectivă. Astfel fiind, reclamantul a solicitat anularea actelor care au stat

la baza numirii acestei persoane în funcţie scoasă la concurs, iar reclamantul nu explică în ce

modalitate ar putea fi menţinut candidatul declarat câştigător în funcţia scoasă la concurs, în

condiţiile anulării rezultatului concursului şi a corectării din nou a lucrărilor scrise.

Totodată, reclamantul nu explică nici în ce constă folosul practic pe care l-ar obţine

dacă – presupunând că acţiunea ar fi fost admisă şi s-ar fi procedat la corectarea lucrărilor şi la

stabilirea reclamantului pe prima poziţie în clasamentul mediilor la concurs – nu s-ar înlătura

consecinţa numirii pe unicul post scos la concurs a contra-candidatului C… .

Curtea nu a putut face abstracţie de faptul că acel concurs s-a organizat pentru

ocuparea unui singur post vacant la Secţia Poliţie D… şi, în consecinţă, numai un singur

candidat putea fi declarat admis, respectiv primul în ordinea mărimii notelor la concurs.

Nefiind posibilă declararea „admis” a mai multor candidaţi, este evident că modificarea

rezultatului final al clasamentului mediilor nu era posibilă decât prin înlăturarea candidatului

deja declarat câştigător conform baremului contestat de reclamant.

Curtea a amintit că, potrivit art. 20 alin. (2) C. pr. civ. (aprobat prin Legea nr.

134/2010), „judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a

preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin

aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop,

cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în

drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice

împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să

dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute

de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc”.

Or, de vreme ce reclamantul a solicitat reluarea unei proceduri administrative de

concurs care poate determina un rezultat nefavorabil persoanei declarată admisă la acel

concurs, considerente de echitate şi de respectare a contradictorialităţii procedurii impun

participarea acestei persoane şi în litigiul derulat în instanţă.

Curtea a apreciat că soluţionarea pricinii fără conturarea corectă a cadrului procesual,

ca urmare a refuzului reclamantului de a chema în judecată şi persoanele acuzate de săvârşirea

unor fapte de discriminare, nu ridică numai o problemă de eventuală inopozabilitate a

hotărârii, ci obligă instituţia pârâtă să se supună hotărârii judecătoreşti, în condiţiile în care

beneficiarul actelor contestate – acte care au stabilit rezultatul favorabil pentru acest

beneficiar – nu a fost chemat în judecată, pentru a-şi face apărările pe care le consideră de

cuviinţă.

Prin urmare, Curtea a reţinut necesitatea chemării în judecată şi a unicului candidat

declarat admis la concursul pentru care reclamantul a solicitat modificarea baremului şi

corectarea din nou a lucrărilor de concurs.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului, conform căreia instanţa de fond nu a pus

în discuţie necesitatea chemării în judecată a unicului candidat declarat admis la concurs, ci

numai l-a întrebat pe reclamant dacă înţelege să cheme în judecată această persoană, Curtea a

observat că instanţa de contencios administrativ nu avea posibilitatea modificării cadrului

procesual în lipsa unei manifestări de voinţă expresă a uneia din părţile litigante. De aceea,

70

Curtea a reţinut că instanţa de fond nu putea afirma necesitatea chemări în judecată a altei

persoane, ci numai să pună în discuţia părţilor acest aspect.

Curtea a reamintit dispoziţiile art. 78 alin. (2) Cod de procedură civilă, conform cărora

„în materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune

în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi

nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi

soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.”

În condiţiile în care reclamantul a refuzat să se conformeze acestei cerinţe procedurale,

iar pârâtul nu a solicitat introducerea în cauză în condiţiile legii şi nici unicul candidat declarat

admis nu a formulat o cerere de intervenţie în faţa instanţei de judecată, Curtea a reţinut

incidenţa în speţă a art. 78 alin. (2) teza a doua C. pr. civ., respectiv „dacă niciuna dintre părţi

nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi

soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.”

Raportat la dispoziţiile art. 78 alin. (2) C. pr. civ., Curtea a apreciat că instanţa de fond

a admis în mod legal excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a dispus respingerea acţiunii

reclamantului fără a examina fondul acesteia.

15. Salarizare funcţionari publici

O.U.G. nr.83/2014: art. 1 alin (51)

Legea-cadru nr. 284/2010

În ceea ce priveşte destinatarii normei de la alin. (51) din art. 1 din O.U.G. nr.

83/2014, Curtea observă că acesta vizează „inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste

instituţii”, adică inclusiv:

a) personalului nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat [art. 5 alin.

(1)];

b) funcţionarilor publici care se transferă, sunt redistribuiţi din corpul funcţionarilor

publici sau sunt reintegraţi în funcţie, potrivit legii, în cursul anului 2015 [art. 5 alin. (2)];

c) funcţionarilor publici nou-încadraţi sau promovaţi [art. 5 alin. (3)].

Prin urmare, prin norma ulterioară – respectiv art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr.

83/2014, introdusă prin Legea nr. 71/2015 – s-a introdus o excepţie la regulile instituite prin

art. 5, în sensul că pentru personalul bugetar menţionat la art. 5 – deci inclusiv pentru

personalul vizat de art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/2014 – este permisă o majorare a

cuantumului brut al salariilor de bază dacă sunt îndeplinite premisele descrise de art. 1 alin.

(51) din O.U.G. nr. 83/2014.

(Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal,

Decizia civilă nr. 1431 din 7 martie 2017,

rezumată de judecător dr. Diana Duma-Pătraşcu)

71

Reclamanta A… – funcţionar public în cadrul Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate

B… – a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună stabilirea salariului de bază

şi a sporurilor reclamantei la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii pentru fiecare funcţie

/grad /treaptă şi gradaţie dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, prin aplicarea art. I

din Legea nr. 71/2015 începând cu luna aprilie 2015 şi pentru viitor, până la modificarea

legislaţiei sau încetarea raportului de muncă; emiterea unei decizii prin care să-i fie acordat

salariul corespunzător funcţiei publice clasa I grad profesional superior aferent treptei 1 de

salarizare, deoarece în prezent salariul reclamantei este aferent clasei I grad profesional

superior fosta treapta III de salarizare, în condiţiile în care funcţii similare din instituţie de

expert clasa I grad profesional superior sunt remunerate aferent treptei I de salarizare,

apreciind ca în ceea ce o priveşte exista o vădita discriminare, pe care legiuitorul o interzice

prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată şi actualizată, la

art. 27 alin. (2), iar prin Legea nr. 71/2015 pct. 6, legiuitorul defineşte „nivelul de salarizare în

plata pentru funcţiile similare din instituţie”; obligarea pârâtei la recalcularea, alocarea şi plata

drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite prin aplicarea

Legii nr. 71/2015 şi a drepturile salariale efectiv acordate începând cu luna aprilie 2015 şi

până la pronunţarea hotărârii; actualizarea acestor sume cu rata inflaţiei de la data scadenţei

fiecăreia şi până la data plăţii elective a sumelor datorate şi a dobânzii legale calculate,

conform Ordonanţei Guvernului nr. 13/2011, începând cu data introducerii acţiunii la instanţă

şi până la data plăţii efective.

Instanţa de fond a admis acţiunea în justiţie, reţinând că:

- reclamanta ocupă o funcţie publică de execuţie în cadrul Casei Judeţene de Asigurări

de Sănătate B…, aceasta pretinzând, în esenţă, că îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin. (51)

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015. Pârâtul, prin întâmpinarea depusă la

dosar, şi-a exprimat explicit refuzul de soluţionare favorabilă a cererii reclamantei, invocând,

în esenţă, că art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 nu se aplică în cauză.

- prin decizia contestată autoritatea pârâtă nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. (51)

din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr.71/2015.

- autoritatea pârâtă nu contestă acest aspect, ci susţine prin întâmpinare că aceste

dispoziţii legale nu se aplică şi personalului din cadrul autorităţii pârâte, ci numai

personalului din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi

publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalului din cadrul Consiliului Concurenţei şi

al Curţii de Conturi;

- instanţa de fond a reţinut însă că reclamantei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 1 alin.

(51) din O.U.G. nr. 83/2014 (modificată prin Legea 71/2015), ţinând cont şi de prevederile art.

5 alin. (11) din OUG nr. 83/2014. În aceste condiţii, refuzul pârâtului de a aplica prevederile

art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 (modificat prin Legea 71/2015) apare ca fiind unul

nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

- raportat la cele reţinute anterior, instanţa a apreciat că prin Legea nr. 71/2015 s-a

creat posibilitatea ca personalul încadrat în instituţiile şi autorităţile publice care avea un nivel

al salariului de bază al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiaşi

instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/gradaţie/treaptă şi gradaţie să fie salarizat

la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

72

Prin recursul formulat de pârâta Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate B…,

recurenta solicită admiterea acestuia aşa cum a fost formulat, şi modificarea sentinţei recurate

în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

În motivarea cererii arată că în speţa de faţă este incident motivul de casare prevăzut

de art. 488 pct. 8 C. pr. civ., respectiv hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a

normelor de drept material, respectiv art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 privind

salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în

domeniul cheltuielilor publice, aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Precizează că aplicarea prevederilor legale precitate reprezintă o „excepţie” de la alin.

(1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014, prin urmare aceste prevederi se aplică în mod excepţional

numai cu privire la „personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii

şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului

Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii"

şi nu la întreg personalul plătit din fonduri publice, aşa cum greşit a apreciat instanţa de fond.

Totodată nivelele diferite de salarizare sunt prevăzute în anexele de la legislaţia

specifică privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, iar dacă prevederile art. 1

alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 erau aplicabile şi „personalului din instituţii şi autorităţi

publice”, aşa cum se solicita prin cererea de chemare în judecată, atunci prin Legea nr.

71/2015 ar fi fost modificate în totalitate prevederile art. 1 alin. 1 şi 2 şi nu era prevăzută doar

o „excepţie” pentru o categorie de personal salarizat doar la un anumit nivel.

Cu privire la definirea noţiunii de „nivel de salarizare” Legea nr. 71/2015 la punctul 6

defineşte noţiunea de „nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare” din aceeaşi

instituţie/autoritate publică pentru stabilirea drepturilor salariale personalului nou

încadrat/numit/promovat/transferat conform art. 5 din O.U.G. nr. 83/2014, prin urmare nivelul

de salarizare al instituţiilor şi autorităţilor publice - cum e cazul instituţiilor salarizate la

acelaşi nivel cu aparatul de lucru al Parlamentului, prevăzut ca excepţie la art. 1, punctul 1 din

Legea nr. 71/2015, este stabilit prin anexele la legislaţia specifică privind salarizarea,

corespunzătoare fiecărui nivel de organizare.

În drept invocă dispoziţiile art. 483 şi urm. din noul Cod de procedură civilă, art. 488

pct. 8 Noul Cod de procedură civilă, art. 20 din Legea nr. 554/2004, precum şi celelalte

prevederi invocate în prezentul recurs.

Prin decizia pronunţata, Curtea a respins recursul formulat de pârâta recurentă Casa

Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş .

În considerente Curtea a reţinut ca reclamanta a fost numită la data de 2.02.2015 în

funcţia publică de expert, clasa I, gradul profesional superior, treapta 3, gradaţia 3, clasa de

salarizare 58, în cadrul Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate B…, prin Dispoziţia nr.

x/x.x.2015, emisă de preşedintele Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate B… (fila 9 dosar

Tribunalul Timiş).

Cu privire la dispoziţiile legale incidente în cauză, Curtea a menţionat că prin Legea

nr. 71/2015 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 233 din 6 aprilie 2015) s-a aprobat

cu modificări O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în

anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

73

Art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014, după modificarea operată prin Legea nr.

71/2015 [introducerea art. 1 alin. (51) în O.U.G. nr. 83/2014), prevede următoarele:

(1) În anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de

bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul

plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie

2014 în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică

valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare

prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului

plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare.

(2) În anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte

elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda

lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu

cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura

în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”.

Art. 1 alin. (51) , introdus prin Legea nr. 71/2015, prevede că:

(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al

Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi

personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul

prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al

sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau

autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul

maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Prin decizia nr. 23/2016 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul

Oficial, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, s-a statuat că:

„În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul

2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi

completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma

"salarizat la acelaşi nivel" are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al

Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi

din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-

cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu

modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în

interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1

alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi

completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul

aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice”.

În considerentele relevante ale acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a

reţinut următoarele:

„Revenind la dispoziţiile art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi

completările ulterioare, se constată că dintre autorităţile şi instituţiile publice pentru care este

74

instituită derogarea de la regula menţinerii - şi în anul 2015 - a nivelului salariului de bază şi

al sporurilor acordate în anul 2014, acest text enumeră explicit doar personalul din aparatul de

lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi şi

indică numai de o manieră implicită şi personalul celorlalte autorităţi şi instituţii publice, fără

a detalia care sunt aceste "celelalte autorităţi şi instituţii publice".

Având în vedere cele anterior redate din conţinutul Legii-cadru nr. 284/2010, cu

modificările şi completările ulterioare, rezultă că autorităţile şi instituţiile publice în favoarea

cărora este edictată norma din art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi

completările ulterioare, sunt cele ce se regăsesc în enumerarea de la art. 2 alin. (1) lit. a) din

Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi autorităţile şi

instituţiile publice indicate în mod neechivoc în cuprinsul art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.

71/2015, cu modificările şi completările ulterioare - personalul din aparatul de lucru al

Parlamentului, din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi.

Suprapunând cele două texte, prin coroborarea art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.

71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, cu art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr.

284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, dar şi cu observarea principiului

reglementat la art. 3 lit. c) din acelaşi act normativ, rezultă că personalul din "celelalte

autorităţi şi instituţii publice" la care se referă textul supus interpretării sunt: Administraţia

Prezidenţială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de

specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţi ale administraţiei publice locale, alte

autorităţi publice, autorităţi administrative autonome (altele decât Consiliul Concurenţei şi

Curtea de Conturi), precum şi instituţiile din subordinea acestora, finanţate integral din

bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor

speciale.

Concluzia anterioară este susţinută şi de împrejurarea că aparatul de lucru al

Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi (care se

adaugă autorităţilor şi instituţiilor publice de mai sus) sunt enunţate de o manieră explicită în

textul art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu

modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare; pe

de altă parte, Consiliul Concurenţei este o autoritate administrativă autonomă, potrivit art. 3

din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, constatare valabilă şi pentru Curtea de

Conturi, astfel cum reiese din art. 1 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi

funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel

încât, aceste autorităţi administrative se încadrează în una dintre categoriile enumerate

limitativ de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările

ulterioare - autorităţi administrative autonome.

Ca atare, rezultă că, în contextul art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu

modificările şi completările ulterioare, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" priveşte personalul

tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice enumerate la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru

75

nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în rândul cărora sunt incluse şi

autorităţile şi instituţiile publice indicate în mod expres de text, respectiv Parlamentul,

Consiliul Concurenţei şi Curtea de Conturi.”

Instanţa a observat că decizia respectivă a fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa supremă fiind sesizată să pronunţe

o hotărâre „prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost

sesizată”, potrivit procedurii reglementate de art. 519-520 din noul Cod de procedură civilă

aprobat prin Legea nr. 134/2010. Fiind pronunţată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,

această decizie este obligatorie pentru viitor, având în vedere dispoziţiile art. 521 alin. (3) C.

pr. civ., conform cărora „dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţa

care a solicitat dezlegarea de la data pronunţării deciziei, iar pentru celelalte instanţe, de la

data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”.

În consecinţă, în prezenta cauză Curtea a dat eficienţă acestor dispoziţii legale şi a

respectat interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în măsura în care

această decizie este incidentă în prezentul litigiu.

Examinând situaţia din speţă, Curtea a observat că în prezenta cauză, motivul esenţial

al recursului pârâtei este legat de faptul că dispoziţiile art. 1 alin. (51) din OUG nr. 83/2014 nu

sunt incidente în cazul reclamantei, întrucât nu face parte din personalului din aparatul de

lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel,

precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi.

În această privinţă, Curtea a reţinut că prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

nr. 23/2016 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat cu forţă obligatorie că „în

contextul art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, ..., sintagma

"salarizat la acelaşi nivel" priveşte personalul tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice

enumerate la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi

completările ulterioare, în rândul cărora sunt incluse şi autorităţile şi instituţiile publice

indicate în mod expres de text, respectiv Parlamentul, Consiliul Concurenţei şi Curtea de

Conturi.”

Art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările

ulterioare, prevede astfel:

"(1) Dispoziţiile prezentei legi se aplică:

a) personalului din autorităţi şi instituţii publice, respectiv Parlamentul, Administraţia

Prezidenţială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de

specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţi ale administraţiei publice locale, alte

autorităţi publice, autorităţi administrative autonome, precum şi instituţiile din subordinea

acestora, finanţate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de

stat, bugetele fondurilor speciale; (...)

(2) Dispoziţiile prezentei legi nu se aplică Băncii Naţionale a României, Comisiei

Naţionale a Valorilor Mobiliare, Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor şi Comisiei de

Supraveghere a Sistemului de Pensii Private.

(3) Intră în categoria personalului din sectorul bugetar personalul încadrat pe baza

contractului individual de muncă, personalul care ocupă funcţii de demnitate publică şi

76

personalul care ocupă funcţii asimilate funcţiilor de demnitate publică, precum şi personalul

care beneficiază de statute speciale, inclusiv funcţionarii publici şi funcţionarii publici cu

statut special."

Având în vedere că autoritatea pârâtă este o instituţie finanţată integral din bugetul de

stat, acesteia i se aplică dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010, prin

urmare, sunt aplicabile în cazul reclamantei şi dispoziţiile art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, invocate de aceasta în susţinerea prezentei acţiuni în justiţie

şi a căror incidenţă a reţinut-o şi instanţa de fond.

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. 3 din O.U.G. nr. 83/2014, Curtea reţine

că, potrivit acestei reglementări „în cazul funcţionarilor publici nou-încadraţi sau promovaţi,

nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare este cel corespunzător treptei 3 de

salarizare utilizate în anul 2010”.

Curtea a reamintit că prin reclamanta a fost numită la data de 2.02.2015 în funcţia

publică de expert, clasa I, gradul profesional superior, treapta 3, gradaţia 3, clasa de salarizare

58, în cadrul Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate B…, prin Dispoziţia nr. 13/2.02.2015,

emisă de preşedintele Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate B… (fila 9 dosar Tribunalul

Timiş).

Prin urmare, reclamanta a fost numită în funcţie în cursul anului 2015.

În primul rând, Curtea observă că pentru această categorie de personal, art. 5 alin. (3)

din O.U.G. nr. 83/2014, chiar după modificarea intervenită prin efectul Legii nr. 71/2015,

statuează expres că „în cazul funcţionarilor publici nou-încadraţi sau promovaţi, nivelul de

salarizare în plată pentru funcţiile similare este cel corespunzător treptei 3 de salarizare

utilizate în anul 2010”.

Această dispoziţie normativă are caracter special, vizând doar categoria funcţionarilor

nou-încadraţi sau promovaţi în funcţii în cursul anului 2015, cu precizarea că reclamanta nu a

fost nici nou-încadrată şi nici promovată în anul 2015, ci a fost numită în funcţia publică în

anul 2015.

Or, art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/2014 nu vizează funcţionarii numiţi, astfel încât

nu se poate reţine incidenţa acestui text în speţă.

În al doilea rând, Curtea a observat că, potrivit art. 1 alin. (51) în O.U.G. nr. 83/2014 –

care a fost introdus prin Legea nr. 71/2015 – „prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2),

personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice,

salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii

de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un

cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în

cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie,

va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.”

În interpretarea sferei de aplicare art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, Curtea a

subliniat că interpretarea judiciară a dispoziţiilor legale trebuie realizată în primul rând din

punct de vedere gramatical – după sensul cuvintelor folosite de către legiuitor şi modul cum

sunt ele aşezate şi legate în frază – dar şi teleologic, căutându-se să se descopere scopul

urmărit de legiuitor prin adoptarea normelor juridice de care s-au prevalat părţile, tocmai

77

pentru a discerne, în raport cu acest scop, semnificaţia ce trebuie atribuită textelor şi care să

fie cât mai apropiată de intenţia presupusă a legiuitorului,

De asemenea, interpretarea judiciară a dispoziţiilor legale trebuie realizată şi

sistematic, metodă care să ţină seama de locul normei juridice ce trebuie interpretată în

contextul legii sau în contextul întregii legislaţii conexe.

Astfel, conform art. 1267 din noul Cod civil, aprobat prin Legea nr. 287/009, în

vigoare din 1.10.2011, referitor la interpretarea sistematică a clauzelor contractuale şi

aplicabil şi cu privire la interpretarea dispoziţiilor legale, în lipsa unor reglementări speciale,

„clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul

contractului.” Astfel fiind, Curtea a examinat dispoziţiile art. 1 alin. (51) şi ale art. 5 din

O.U.G. nr. 83/2014 într-un mod care să armonizeze efectele acestor două norme.

Totodată, conform art. 1268 alin. (3) din noul Cod civil, referitor la interpretarea

clauzelor îndoielnice, „clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în

acela în care nu ar putea produce niciunul”. Prin urmare, Curtea a dat dispoziţiilor art. 1 alin.

(51) şi ale art. 5 din O.U.G. nr. 83/2014 o interpretare care să nu conducă la lipsirea de efecte

juridice a nici uneia din aceste reglementări.

Este de observat că, în contextul O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 din această ordonanţă de

urgenţă reglementează situaţia generală în materia salarizării personalului bugetar pentru anul

2015 – în sensul menţinerii salarizării la nivelul lunii decembrie 2014 – în timp ce art. 5 din

O.U.G. nr. 83/2014 reglementează situaţia:

- personalului nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat [art. 5 alin.

(1)];

- funcţionarilor publici care se transferă, sunt redistribuiţi din corpul funcţionarilor

publici sau sunt reintegraţi în funcţie, potrivit legii, în cursul anului 2015 [art. 5 alin. (2);

- funcţionarilor publici nou-încadraţi sau promovaţi [art. 5 alin. (3)].

Din acest punct de vedere, dispoziţiile art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/2014 au

caracter special în raport cu dispoziţiile cu caracter general ale art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G.

nr. 83/2014, care reglementează situaţia întregului personalul bugetar în domeniul salarizării

pentru anul 2015.

Pe de altă parte, art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014 a fost completat prin Legea nr. 71/2015,

fiind introdus – între altele – şi alineatul (51), citat anterior, din care rezultă că „prin excepţie

de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din …. celelalte instituţii şi autorităţi publice, …

inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al

salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul

aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi

salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.”

Astfel, art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 s-a stabilit o excepţie de la regula

menţinerii salariului stabilită conform art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014.

Astfel cum se arată şi în considerentele Deciziei nr. 23/2016 din 26 septembrie 2016,

pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni

de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, „din

interpretarea acestor norme rezultă că la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi

78

completările ulterioare, se instituie regula menţinerii, în anul 2015, la acelaşi nivel cu cel ce se

acordă pentru luna decembrie 2014, a cuantumului brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei

de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul

plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi

condiţii (şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători

claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi

completările ulterioare).

Pe de altă parte, alin. (2) al art. 1 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă prevede regula

menţinerii, în anul 2015, la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, a

cuantumului sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului

de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar

brut, indemnizaţia brută de încadrare, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în

aceleaşi condiţii.

În sfârşit, alin. (51) din art. 1 al aceleiaşi ordonanţe de urgenţă reglementează o

excepţie sau o derogare de la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2), anterior citate.

Esenţa acestei excepţii este aceea că pentru destinatarii normei juridice anterioare este

permisă o majorare a cuantumului brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor

funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri

publice şi a cuantumului sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente

ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară

brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare (şi stabilirea unor drepturi salariale

într-un cuantum superior celui din decembrie 2014), dacă sunt îndeplinite premisele descrise

de această normă.”

În ceea ce priveşte destinatarii normei de la alin. (51) din art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014,

Curtea observă că acesta vizează „inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii”,

adică inclusiv:

a) personalului nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat [art. 5 alin.

(1)];

b) funcţionarilor publici care se transferă, sunt redistribuiţi din corpul funcţionarilor

publici sau sunt reintegraţi în funcţie, potrivit legii, în cursul anului 2015 [art. 5 alin. (2)];

c) funcţionarilor publici nou-încadraţi sau promovaţi [art. 5 alin. (3)].

Prin urmare, prin norma ulterioară – respectiv art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014,

introdusă prin Legea nr. 71/2015 – s-a introdus o excepţie la regulile instituite prin art. 5, în

sensul că pentru personalul bugetar menţionat la art. 5 – deci inclusiv pentru personalul vizat

de art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/2014 – este permisă o majorare a cuantumului brut al

salariilor de bază dacă sunt îndeplinite premisele descrise de art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr.

83/2014.

Dacă soluţia impusă de art. 1 alin. (51) în O.U.G. nr. 83/2014 – de majorare a salariului

la nivelul maxim pentru funcţia şi încadrarea respectivă – nu s-ar aplica şi personalului

prevăzut la art. 5 – atunci nu ar avea nici un sens precizarea din cuprinsul art. 1 alin. (51) în

O.U.G. nr. 83/2014 în sensul că se aplică „inclusiv personalului prevăzut la art. 5 din aceste

instituţii”.

79

Astfel – în vreme ce art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014 reglementează

situaţia întregului personalul bugetar în domeniul salarizării pentru anul 2015, iar art. 5

reglementează situaţia personalului nou-încadrat pe funcţii, a personalului numit/încadrat [art.

5 alin. (1)] şi a funcţionarilor publici nou-încadraţi sau promovaţi [art. 5 alin. (3)] –

dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 instituie o excepţie de la regula menţinerii

salariilor de bază atât în cazul personalului bugetar vizat de art. 1 alin. (1) şi (2), cât şi în cazul

personalului bugetar vizat de art. 5 din O.U.G. nr. 83/2014, în sensul majorării salariului de

bază pentru personalul bugetar „care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al

sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau

autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul

maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.”.

Din acest punct de vedere, în măsura în care personalul vizat de art. 5 din O.U.G. nr.

83/2014 „beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele

stabilite la nivel maxim”, acest personal „va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară

activitatea în aceleaşi condiţii.”.

Nu se poate reţine, din cele arătate mai sus, că era necesară abrogarea expresă a art. 5

alin. (3) din O.U.G. nr. 83/2014, ca urmare a intrării în vigoare a modificărilor operate prin

Legea nr. 71/2015. În acest sens nu numai că dispoziţiile art. 5 au fost deplin aplicabile până

la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, dar chiar şi după intrarea în vigoare a acestui act

normativ, la 9.04.2015 – dispoziţiile art. 5 alin. 3 din O.U.G. nr. 83/2014 sunt aplicabile, în

măsura în care încadrarea astfel stabilită nu înfrânge regula instituită de art. 1 alin. (51) în

O.U.G. nr. 83/2014 – de majorare a salariului la nivelul maxim pentru funcţia şi încadrarea

respectivă.

Este adevărat că regula instituită prin art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/2014

corespunde unor prevederi similare din legile de salarizare anterioare, şi că această regulă – a

încadrării funcţionarilor publici nou-încadraţi sau promovaţi, nivelul de salarizare în plată

pentru funcţiile similare este cel corespunzător treptei 3 de salarizare utilizate în anul 2010 – a

fost abrogată expres pentru anul 2016, conform dispoziţiilor art. I pct. 2 din O.U.G. nr.

20/2016.

Cu toate acestea, spre deosebire de legile de salarizare anterioare anului 2015, la data

de 9.04.2015 a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015, care a instituit excepţia de la regulile de

salarizare stabilite pentru anul în curs, respectiv pentru anul 2015, iar acest act normativ a

modificat situaţia juridică perpetuată de-a lungul anilor 2011-2015, iar această modificare a

fost consacrată în mod expres şi pentru anul 2016.

În concluzie, în cauză sunt aplicabile reclamantei dispoziţiile art. 1 alin. (51) din

O.U.G. nr. 83/2014, iar cele din art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/2014, care i-au fost

aplicabile numai în ceea ce priveşte numirea sa în funcţie, anterior datei de 9.04.2015.

Astfel, conform dispoziţiilor din art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, reclamanta

are dreptul de a fi salarizată la nivelul maxim pentru funcţia, gradul şi gradaţia în care a fost

încadrată, dacă a beneficiat de un cuantum al salariului de bază şi al sporurilor mai mici decât

cele stabilite la nivel maxim în cadrul instituţiei pârâte, de vreme ce art. 1 alin. (51) din

O.U.G. nr. 83/2014 reglementează şi situaţia personalului „prevăzut la art. 5”.

80

Or, din Decizia nr. 13/2.02.2015, emisă de preşedintele Casei Judeţene de Asigurări de

Sănătate B… (fila 9 dosar Tribunalul Timiş) rezultă că reclamanta a fost numită la data de

2.02.2015 în funcţia publică de expert, clasa I, gradul profesional superior, treapta 3, gradaţia

3, clasa de salarizare 58, în cadrul Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate B… .

Curtea a observat că diferenţierea salarială invocată de reclamantă – diferenţiere

salarială existentă în cazul persoanelor care îndeplinesc aceleaşi condiţii de vechime şi studii,

dar care au fost numite, transferate sau reîncadrate în funcţie înainte şi, respectiv ulterior

intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010 – a fost determinată de faptul că instituţia

avansării în trepte de salarizare, prevăzută de art. 65 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, a fost

abrogată expres prin Legea cadru nr. 284/2010, deci de la 1.01.2011.

Astfel, prin art. 41 din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului

plătit din fondurile publice, au fost eliminate, începând cu anul 2011, treptele de salarizare

care, până la momentul abrogării, erau recunoscute în cadrul aceluiaşi grad profesional.

Prin urmare, odată cu intrarea în vigoare a Legii cadru nr. 284/2010, la stabilirea

salariului pentru un funcţionar public se are în vedere doar funcţia, respectiv clasa de

salarizare, gradul profesional şi – în cadrul fiecărui grad profesional – vechimea în muncă,

care conţine 5 gradaţii.

Astfel, reclamanta a fost numită în funcţia publică în anul 2015, fiind încadrată la

nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare, corespunzător treptei 3 de salarizare

utilizate în anul 2010, păstrând acest nivel până în prezent, deşi treptele de salarizare au fost

eliminate de la 1.01.2011, conform art. 41 din Legea nr. 284/2010.

Consecinţa acestor modificări legislative a fost stabilită şi de Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie, prin Decizia nr. 32/2015 din 19 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul

Oficial, Partea I, nr. 97 din 9 februarie 2016, în care s-au reţinut următoarele:

52. Anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, regulile sistemului de

salarizare referitoare la trecerea dintr-o tranşă de vechime în alta stabileau un spor de vechime

mai mare decât cel avut anterior, astfel încât, la o treaptă de vechime mai mare, se aplică un

spor de vechime mai mare.

53. Odată cu adoptarea Legii-cadru nr. 284/2010, a intervenit o schimbare de optică a

legiuitorului, potrivit căreia, pentru tranşele de vechime în muncă, se acordă cinci gradaţii,

clase de salarizare - prin aplicarea unui procent ce variază între 2,5% şi 7,5% - aşadar, cu cât

vechimea în muncă este mai mare, cu atât procentul corespunzător tranşei de vechime este

mai mic [art. 1 alin. (2) - (5) din Legea-cadru nr. 284/2010].

54. De asemenea, persoanele care au împlinit o anumită vechime până la 31

decembrie 2010 sunt îndreptăţite să păstreze acelaşi cuantum al salariului, însă, pentru

persoanele nou-încadrate pe funcţii, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau

grade/trepte după 1 ianuarie 2011, legiuitorul nu a prevăzut expres aceste drepturi,

considerându-le că nu le-au avut niciodată, fiind vorba de categorii diferite de salariaţi cărora

li se aplică acte normative diferite, respectiv Legea-cadru nr. 330/2009 şi Legea-cadru nr.

284/2010.

55. Se observă, aşadar, că, după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010 şi a

legilor anuale de salarizare ulterioare, există diferenţe de salarizare pentru persoane care se

81

înscriu în aceeaşi tranşă de vechime în muncă, în funcţie de data la care au fost îndeplinite

condiţiile de vechime ce atrăgeau un nou spor de vechime.”

Astfel cum relevă considerentele citate ale Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

nr. 32/2015 din 19 octombrie 2015, „se observă, aşadar, că, după intrarea în vigoare a Legii-

cadru nr. 284/2010 şi a legilor anuale de salarizare ulterioare, există diferenţe de salarizare

pentru persoane care se înscriu în aceeaşi tranşă de vechime în muncă, în funcţie de data la

care au fost îndeplinite condiţiile de vechime ce atrăgeau un nou spor de vechime.”, acesta

fiind şi cazul reclamantei.

Or, prin Legea nr. 71/2015 s-a creat posibilitatea ca personalul încadrat în instituţiile şi

autorităţile publice care avea un nivel al salariului de bază al sporurilor mai mic decât cel

stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie

/ gradaţie / treaptă şi gradaţie să fie salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în

aceleaşi condiţii.

În condiţiile în care reclamanta a fost încadrată, prin numire, pe treapta 3 de salarizare

din 2015 şi până în prezent, este evident că se impune – începând cu data intrării în vigoare a

Legii nr. 71/2015 – recunoaşterea dreptului acesteia la salarizarea corespunzătoare nivelului

treptei 1 de salarizare, similar persoanelor care au deţinut această încadrare încă din anul 2010

şi care îndeplineau atunci aceleaşi condiţii de vechime şi de studii.

Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea reţine că în mod corect s-a reţinut prin

hotărârea recurată incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015 şi

temeinicia acţiunii în justiţie.

SECŢIA PENALĂ

§. Drept procesual penal

16. Cerere de redeschidere a procesului penal. Recalificarea acestuia, de către

prima instanţă, în cerere de apel împotriva hotărârii penale de condamnare a

petentului. Scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia Curţii de Apel. Nelegalitate

Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală: art. 466 - 470

Potrivit art. 466 alin. (2) C. pr. pen., referindu-se la posibilitatea persoanei

condamnate în lipsă de a solicita redeschiderea procesului penal în termen de o lună din

ziua în care a luat cunoştinţă că s-a desfăşurat un proces penal împotriva sa, se consideră

„judecată în lipsă persoana condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat

cunoştinţă în niciun alt mod oficial de aceasta, respectiv deşi a avut cunoştinţă de proces, a

lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa”.

82

Cererea de redeschidere a procesului în speţă a fost depusă în faţa primei instanţe de

către apărătorul ales al condamnatului, fiind invocate în mod clar dispoziţiile art. 466 C. pr.

pen., precum şi împrejurarea că se solicită rejudecarea cauzei întrucât nu a avut cunoştinţă

de proces, fiind plecat în Austria.

Prin urmare, Curtea apreciază că odată sesizată instanţa cu o cale de atac, în

cunoştinţă de cauză a prevederilor legale, nu mai este posibilă o modificare a procedurii şi

obiectului cererii. Mai mult, în materia căilor de atac funcţionează principiul disponibilităţii,

instanţa neputând aduce modificări voinţei exprimată de parte în mod clar şi fără echivoc. De

altfel, aşa cum rezultă din actele dosarului, petentul nu a fost de acord cu recalificarea de

către instanţa de fond a cererii de redeschidere a procesului penal în apel întrucât

condamnatul ar fi privat de un grad de jurisdicţie în condiţiile în care ceea ce se invocă este

încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil cu consecinţa lipsei unei judecăţi

efective. Mai mult, Curtea constată şi că soluţia „scoaterii de pe rol a cauzei” nu este

reglementată în dispoziţiile Codului de procedură penală printre soluţiile ce pot fi pronunţate

de instanţele judecătoreşti, neputând fi asimilată declinării care are o reglementare distinctă

în cuprinsul prevederilor art. 50 C. pr. pen, prevederi la care nu s-a făcut referire în

cuprinsul sentinţei penale, fiind mai degrabă o procedură administrativă ce nu are legătură

cu procedura jurisdicţională.

(Secţia penală, Decizia penală nr. 67/A din 19 ianuarie 2017,

rezumată de judecător conf. univ. dr. Marian Bratiş)

Prin sentinţa penală nr. 4180/29.11.2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar

nr. x/325/2016, s-a recalificat cererea formulată de petentul condamnat A…, din cerere

având ca obiect redeschiderea procesului penal, în temeiul dispoziţiilor art. 466 Cod

procedură penală, în cerere de apel împotriva sentinţei penale nr. 455/18.02.2016 pronunţată

de Judecătoria Timişoara, dosar nr. x/325/2014, definitivă prin decizia penală nr.

1174/A/11.10.2016 a Curţii de Apel Timişoara şi pe cale de consecinţă s-a dispus scoaterea

cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia către Curtea de Apel Timişoara.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin cererea înregistrată la

data de 26.10.2016 sub nr. x/325/2016, petentul-condamnat A… a solicitat, în temeiul art.

466 C. pr. pen., redeschidere proces penal în dosarul nr. x/325/2014 al Judecătoriei

Timişoara.

În motivarea cererii petentul condamnat a învederat că a fost condamnat prin

sentinţa penală nr. 455/18.02.2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr.

x/325/2014, hotărâre care a rămas definitivă prin decizia penală nr. 1174/A/11.10.2016 a

Curţii de Apel Timişoara. În susţinerea cererii de redeschidere a procesului penal, petentul

condamnat A… a arătat că nu a cunoscut că împotriva sa a fost declanşat şi s-a desfăşurat

un proces penal, care a condus la o condamnare cu pedeapsa închisorii. Acesta arată că în

mod oficial a intrat în ţară în data de 11.10.2016 prin P.C.T.F Nădlac unde i-au fost verificate

actele fiind introdus în baza de date a Poliţiei de Frontieră, fără a i se aduce la cunoştinţă că

este urmărit sau condamnat în vreo cauză penală, despre această situaţie luând la cunoştinţă în

urma unei discuţii telefonice cu un lucrător de poliţie care i-a adus la cunoştinţă faptul că pe

83

numele său există un mandat de executare a pedepsei închisorii şi că trebuie să se predea la cea

mai apropiată secţie de poliţie, mama sa B…, fiind persoana care i-a spus în data de

14.10.2016 că este căutat de organele de poliţie. Ca urmare a celor menţionate, petentul

condamnat arată că în ziua de 15.10.2016 s-a prezentat la Penitenciarul Timişoara unde a fost

încarcerat în executarea pedepsei de 2 (doi) ani si 8 (opt) luni de închisoare, în baza MEPÎ nr.

570/2016 din 11.10.2016 emis de Judecătoria Timişoara.

Petentul condamnat învederează de asemenea în cererea formulată că pe întreg

parcursul procesului penal nu a ştiut şi nu a fost audiat niciodată de vreun ofiţer de poliţie

judiciară sau procuror cu privire la fapta pentru care am fast urmărit, judecat si

condamnat, atât în faza de urmărire penala, la judecarea în fond a cauzei cât şi la judecata

în apel, în mod constant fiind citat la adresa din strada …., din Timişoara unde practic nu a

locuit niciodată.

[…]

Judecătoria a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 466 alin. (2) C. pr. pen. este

considerată judecată în lipsă persoana condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat

cunoştinţă în nici un alt mod oficial despre acesta, respectiv, deşi a avut cunoştinţă de proces,

a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa. Nu se

consideră judecată în lipsă persoana condamnată care şi-a desemnat un apărător ales ori un

mandatar, dacă aceştia s-au prezentat oricând în cursul procesului, şi nici persoana care, după

comunicarea, potrivit legii, a sentinţei de condamnare, nu a declarat apel, a renunţat la

declararea lui ori şi-a retras apelul. Din interpretarea acestor dispoziţii legale instanţa a

reţinut faptul că indiferent dacă persoana condamnată nu a fost citată la proces și nu a avut

cunoștință despre acesta, ori a avut cunoștință de proces, dar a lipsit în mod justificat, legea

cere ca după comunicarea oficială a sentinței, persoana condamnată în lipsă să declare apel,

aspect din care reiese că legea procesual penală dă relevanță exercitării mai întâi a căii

ordinare de atac a apelului, cererea de rejudecare având caracter subsidiar şi neputând fi

admisă în principiu în cazul în care după comunicarea, potrivit legii, a sentinţei de

condamnare, persoana condamnată nu a declarat apel.

S-a constatat că din cuprinsul dosarului de fond nr. x/325/2014 al Judecătoriei

Timişoara rezultă faptul că inculpatului i s-a comunicat potrivit legii sentinţa penală nr.

455/18.02.2016, comunicare care a fost făcută prin afişare la uşa instanţei de judecată.

Având în vedere faptul că sentinţa penală i-a fost comunicată inculpatului întruna din

modalităţile prevăzute de lege, reţinând dispoziţiile legale mai sus menţionate, care dau

prioritate căii ordinare de atac a apelului, precum şi faptul că instanţa nu este ținută de

calificarea juridică a cererii formulate de petentul condamnat, în cauză s-a dispus

recalificarea prezentei cereri din cerere având ca obiect redeschiderea procesului penal în

cerere de apel împotriva sentinţei penale nr. nr. 455/18.02.2016 pronunţată de Judecătoria

Timişoara, dosar nr. x/325/2014, definitivă prin decizia penală nr. 1174/A/11.10.2016 a

Curţii de Apel Timişoara.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Timişoara la data de 28.12.2016.

Analizând demersul contestatorului înaintat Judecătoriei Timişoara prin apărător ales,

Curtea de Apel apreciază greşită soluţia de scoatere de pe rol a cauzei şi trimiterea dosarului,

instanţei de apel, urmare a recalificării cererii.

84

Cu privirea la dispoziţia instanţei de fond de a-i recalifica cererea de redeschidere a

procesului ce a fost înregistrată la Judecătoria Timişoara sub nr. x/325/2016 în cerere de apel

împotriva sentinţei penale nr. 455/18.02.2016 pronunţată de aceeaşi instanţă, instanţa de apel

constată că este greşită. Astfel, între procedura apelului reglementată de art. 408 – 425 C. pr.

pen. şi cea a redeschiderii procesului penal în cazul judecăţii în lipsa persoanei condamnate

prevăzută de art. 466 – 469 C. pr. pen. există deosebiri, nu doar de condiţii de admisibilitate,

ci şi de competenţă materială şi procedură de sesizare a instanţei. Mai mult, apelul este o cale

ordinară de atac, în timp ce redeschiderea procesului penal este inclusă în categoria căilor

extraordinare de atac.

Potrivit art. 466 alin. (2) C. pr. pen., referindu-se la posibilitatea persoanei

condamnate în lipsă de a solicita redeschiderea procesului penal în termen de o lună din ziua

în care a luat cunoştinţă că s-a desfăşurat un proces penal împotriva sa, stipulează că se

consideră „judecată în lipsă persoana condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat

cunoştinţă în niciun alt mod oficial de aceasta, respectiv deşi a avut cunoştinţă de proces, a

lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa.”

În interpretarea textului de lege menţionat, trebuie pornit de la scopul reglementarii

procedurii redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate, şi

anume garantarea dreptului persoanei la un proces echitabil, cu respectarea, în principal, a

dreptului său la apărare. Dreptul persoanei judecate în lipsă de a beneficia de rejudecarea unei

cauze poate fi restricţionat nu numai în situaţia în care persoana condamnată a fost prezentă la

unul din termenele de judecată sau la pronunţarea hotărârilor, ci şi când rezultă că a avut

cunoştinţă, în alt mod, despre desfăşurarea judecăţii. Interpretarea menţionată este sprijinită şi

de modul în care legiuitorul a înţeles să reglementeze teza finală a alineatului 2 confirmând

criteriile pentru admisibilitatea cererii de redeschidere enunţate anterior. Astfel, pentru

aplicarea dispoziţiilor privind redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa

persoanei condamnate, se cer a fi îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 466 C. pr.

pen, respectiv: 1) să existe o hotărâre definitivă de condamnare, de renunţare la aplicarea

pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei; 2) persona faţă de care s-a pronunţat hotărârea

să fi fost judecată în lipsă. Această ultimă condiţie este detaliată de art. 466 alin. (2) C. pr.

pen. care instituie două ipoteze în care persoana condamnată este considerată judecată în

lipsă: 1) persoana condamnată nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun alt

mod oficial despre acesta, 2) deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la

judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa. În cazul în care persoana condamnată

poate fi considerată judecată în lipsă, potrivit uneia dintre cele două ipoteze, art. 466 alin. (2)

teza II C. pr. pen. instituie și două excepții arătând că nu se consideră judecată în lipsă

persoana care: - şi-a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceştia s-au prezentat

oricând în cursul procesului; - după comunicarea, potrivit legii, a sentinţei de condamnare, nu

a declarat apel, a renunţat la declararea lui ori şi-a retras apelul.

Apelul, reglementat de dispoziţiile art. 408 şi urm. C. pr. pen este o cale ordinară de

atac prin care instanţa ierarhic superioară reexaminează cauza sub toate aspectele de drept şi

de fapt efectuând un examen de legalitatea şi temeinicie a hotărârii judecătoreşti pronunţată de

instanţa de fond. Hotărârea penală pronunţată de instanţa de apel este definitivă.

85

Cererea de redeschidere a procesului în speţă a fost depusă în faţa primei instanţe de

către apărătorul ales al condamnatului (astfel cum s-a arătat şi în motivele invocate în faţa

Curţii de Apel Timişoara), au fost invocate în mod clar dispoziţiile art. 466 C. pr. pen.,

precum şi împrejurarea că se solicită rejudecarea cauzei întrucât nu a avut cunoştinţă de

proces, fiind plecat în Austria. În acest sens petentul a arătat că în data de 20.07.2015 a

divorţat, conform certificatului de divorţ nr. x/x.x.2015 şi nici măcar fosta sa soţie nu a ştiut

că este urmărit penal pentru vreo faptă, neprimind nicio înştiinţare judiciară, inclusiv

mandatele de aducere cu organul de poliţie fiind emise pe altă adresă.

Prin urmare, Curtea apreciază că odată sesizată instanţa cu o cale de atac, în cunoştinţă

de cauză a prevederilor legale, nu mai este posibilă o modificare a procedurii şi obiectului

cererii. Mai mult, în materia căilor de atac funcţionează principiul disponibilităţii, instanţa

neputând aduce modificări voinţei exprimată de parte în mod clar şi fără echivoc. De altfel,

aşa cum rezultă din actele dosarului, petentul nu a fost de acord cu recalificarea de către

instanţa de fond a cererii de redeschidere a procesului penal în apel întrucât condamnatul ar fi

privat de un grad de jurisdicţie în condiţiile în care ceea ce se invocă este încălcarea dreptului

la apărare şi la un proces echitabil cu consecinţa lipsei unei judecăţi efective. Mai mult,

Curtea constată şi că soluţia „scoaterii de pe rol a cauzei” nu este reglementată în dispoziţiile

codului de procedură penală printre soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţele judecătoreşti,

neputând fi asimilată declinării care are o reglementare distinctă în cuprinsul prevederilor art.

50 C. pr. pen, prevederi la care nu s-a făcut referire în cuprinsul sentinţei penale, fiind mai

degrabă o procedură administrativă ce nu are legătură cu procedura jurisdicţională.

Astfel, Curtea a constatat că în cauză condamnatul A… a formulat cerere de

redeschidere a procesului penal în temeiul art. 466 C. pr. pen. Prin urmare, în temeiul art. 50

C. pr. pen. raportat la art. 467 alin. (1) C. pr. pen. a declinat competenţa de soluţionare a

cererii de redeschidere a procesului penal formulată de condamnatul A… cu privire la dosarul

nr. x/325/2014 în favoarea Judecătoriei Timişoara.

[…]