Decizii Relevante Trim IV 2011 - Curtea de Apel Ploiesti

Curtea de Apel PloieştiDecizii Relevante Trimestrul IV 2011

Întocmit

Grefier Documentarist,

Luciu Ana - Maria

Cuprins

Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

Contestaţie la executare. Arestare provizorie în vederea extrădării.

Contestaţie în anulare. Motive.

Arestare preventivă după luarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara. Temeiuri noi.

Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Motiv de revizure. Inadmisibilitate.

Judecarea în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare.

Instanţa competentă să soluţioneze recursul declarat împotriva sentinţei pronunţate pentru o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Revocare suspendare pedeapsă. Rea credinţă în neexecutatrea obligaţiilor civile.

Acţiunea civilă. Exercitarea acţiunii civile în procesul penal. Constituirea ca parte civilă. Vătămare corporală gravă. Cheltuielile de spitalizare.

Soluţionare separată a acţiunii civile. Omisiunea obligării inculpatului la cheltuieli judiciare către partea civilă.

Încetare proces penal. Cauză de nepedepsire. Aplicare sancţiuni pentru fapte săvârşite în concurs.

Declinare de competenţă.2

Individualizare pedeapsă. Lipsa de pericol social.

Căile de atac ordinare. Recursul. Persoanele care pot face recurs. Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii. Recurs inadmisibil.

Secţia a I Civilă

Obligativitatea hotărârii instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate. Încălcarea obligativităţii.

Neanalizarea cererii, pe fond, din perspectiva temeiului de drept indicat în cererea de chemare în judecată. Încălcarea principiului disponibilităţii procesului civil. Atingerea adusă dreptului părţii la un proces echitabil.

Existenţa stării de indiviziune asupra imobilului din care se solicită evacuarea. Caracterul inadmisibil al unei asemenea cereri.

Art. 504 C.proc.pen. Inaplicabilitatea acestuia în alte cazuri decât cele enumerate în mod expres şi limitativ. Conformitatea cu art. 52 al. 3 şi art. 21 din Constituţie şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Incompatibilitate, abţinerea şi recuzarea judecătorilor. Potrivit dispoziţiilor art.24 al.1 C.proc.civ. “judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare, după casare”.

Excepţia perimării în cazul prevăzut de art 243 alin.1 pct.1 C.proc.civ.

Principiul legalităţii căilor de atac.

Încredinţare minor. Interesul copilului.

Acţiunea în rectificare de carte funciară. Inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 50, 501 şi 51 din Legea nr. 7/1996.

Cazurile şi condiţiile în care pot fi formulate acţiuni în temeiul art. 50 indice 1 din Legea nr. 10/2001. Persoanele care justifică în asemenea pricini calitate procesuală pasivă.

3

Calitatea procesuală pasivă a unităţii administrativ teritoriale în procesele având ca obiect plata drepturilor salariale ale profesorilor din învăţământul preuniversitar de stat.

Secţia a II – a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal

Proces verbal încheiat de Autoritatea Rutieră Română prin care s-a dispus suspendarea dreptului de utilizare a autovehiculului, prin reţinerea plăcuţelor de înmatriculare. Procedura prealabilă. Calitatea procesuală pasivă.

Anulare hotărâre consiliu local. Acţiune formulată ulterior pentru plata despăgubirilor.

Procedura prealabilă. Hotărâre a Consiliu Local de aprobare a planului urbanistic zonal.

Art. 126 din Legea nr. 85/2006. Condiţiile formulării cererii de autorizare executare silită a asociaţilor cu răspundere nelimitată de către lichidatorul judiciar,în calitate de titular al cererii. Încălcarea principiului dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii. Imposibilitatea închiderii procedurii ,în condiţiile în care s-a propus aplicarea dispoziţiilor art.126 din Legea nr. 85/2006.

Situaţia operaţiunilor efectuate de o persoană fizică – sfera de aplicare TVA. Diminuare şi deducere TVA.

Verificarea valorii prag, ca o condiţie de admisibilitate a cererii de deschidere a procedurii insolventei,în raport de situaţia existentă la data pronunţării.

Aplicarea corectă a dispoziţiilor art.14 din Legea nr.554/2004 privind suspendarea executării actului administrativ, la situaţia dedusă judecăţii.

Încălcarea principiului nediscriminării şi egalităţii de tratament, aşa cum este definit de Legea nr.101/2006.

Procedura insolvenţei. Atragerea răspunderii organelor de conducere.

4

Procedura insolvenţei . Notificarea creditorilor.

Nesoluţionarea cererii reconventionale echivalează cu o necercetare completă a fondului cauzei.

Suspendarea executării unui act administrativ. Îndeplinirea cumulativa a condiţiilor de admisibilitatea a suspendării.

Inadmisibilitatea acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile

Potrivit dispoziţiilor art. 77 alin. 2 lit. i şi alin. 3 lit. a din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public, coroborat cu art. 80 din aceeaşi lege, se prevede că funcţionarul public, nemulţumit de sancţiunea aplicată, se poate adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare.

Cerere de opoziţie, formulată împotriva unei societăţi comerciale, împotriva căreia se invocă o crenaţă, trebuie să îndeplinească disp. art. 61 din Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale.

Ordinea de distribuire între creditori a fondurilor obţinute din lichidarea bunurilor debitorului aflat în insolvenţă. Creditori cu garanţii reale.

Întinderea prejudiciului pentru care poate fi instituită răspunderea prevăzută de dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Neîncasarea unor creanţe deţinute de debitor.

Sistarea procedurii de vânzare a bunurilor deţinute de debitor, vânzare efectuată în cadrul procedurii generale de insolvenţă şi încuviinţată de adunarea creditorilor, cerere formulată pe calea procedurii ordonanţei preşedinţiale adresată tribunalului. Inadmisibilitate.

5

Decizii Relevante

Trimestrul IV 2011

6

Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de

Familie

[1] Contestaţie la executare. Arestare provizorie în vederea extrădării. C.proc.pen., art. 4, art. 287 alin. 1, art. 461

Când se solicită de către un condamnat deducerea din pedeapsă a perioadei cât a fost reţinut în vederea extrădării şi nu deţine înscrisuri suficiente în acest sens, instanţa din oficiu poate solicita asemenea relaţii iar când ele confirmă cererea contestaţia la executare trebuie admisă.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 1866 din 22 decembrie 2011.

Prin sentinţa penală nr.306 din data de 27.09.2011 Tribunalul Prahova a respins contestaţia la executare formulată de condamnata MDC, privind pedeapsa de 1 an şi 9 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 370/13.10.2009 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin nerecurare, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că prin cererea sa condamnata MDC, a precizat ca solicită deducerea din pedeapsă a perioadei în care a fost deţinută în Spania în vederea extrădării.

În continuare tribunalul a mai arătat că prin sentinţa penală nr. 370/13.10.2009 Tribunalul Constanta a admis sesizarea formulata de Compartimentul Executări Penale şi a dispus revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an şi 9 luni închisoare aplicată condamnatei MDC, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.208 al.1, art. 209 al.1. lit.a şi alin.3. lit.f. C.pen.

7

cu aplicarea art.75 lit.c. C.pen., art.74 al.2. C.pen. şi art. 76 al.1. lit.c. C.pen. , prin sentinţa penală nr. 13/09.01.2006 a Tribunalului Constanta şi executarea acestei pedepse în condiţiile art.57 C.pen.

Pe numele condamnatei s-a emis mandatul european de executare nr. 1/22.02.2010 în urma căruia a fost reţinută şi predată de organele abilitate la data de 15.09.2010 de pe Aeroportul Internaţional Madrid iar în aceeaşi zi a fost depusă în Arestul D.G.P.M. Bucureşti.

Contestatoarea susţine că a fost reţinută pe teritoriul Spaniei o perioadă mai lungă fără a putea preciza dacă reţinerea s-a efectuat în baza aceluiaşi mandat sau pentru vreo altă faptă comisă pe teritoriul acestei ţări.

Arată instanţa de fond că, din actele depuse la dosar nu rezultă împrejurarea că MDC a fost reţinută o perioadă mai mare decât cea consemnată în documentele oficiale transmise de Tribunalul Constanţa şi nici că ar fi suferit o nouă condamnare în Spania care să necesite recunoaşterea cu consecinţele asupra perioadei de executat.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs condamnata criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea acestei căi de atac, contestatoarea a precizat că înainte de data de 15.09.2010, când a fost adusă în România, în urma mandatului european de arestare emis de Tribunalul Constanţa, a fost reţinută de către autorităţile judiciare spaniole în vederea executării acestui mandat.

Ca urmare a acestor susţineri, instanţa de recurs din oficiu a administrat proba cu înscrisuri solicitând o adresă de la Interpol care să precizeze, dacă MDC a fost reţinută de autorităţile judiciare spaniole în vederea extrădării în România.

În acest sens, s-a primit de la Interpol adresa cu nr. 3091135/GEL/6.12.2011 conform căreia MDC a fost arestată provizoriu în Spania, în vederea predării către România la data de 04.09.2010, aceasta fiind preluată ulterior, de la autorităţile judiciare din Spania şi încarcerată în România, în baza mandatului nr. 601/03.11.2009 emis de Tribunalul Constanţa la 15.09.2010.

Examinând recursul formulat, Curtea a apreciat că această cale de atac este fondată.Astfel s-a constatat că în prezent, contestatoarea se află în executarea unei pedepse de 1 an

şi 9 luni închisoare astfel cum a fost stabilită prin sentinţa penală nr. 370/13.10.2009 a Tribunalului Constanţa, sentinţă în baza căreia a fost emis mandatul nr.601/03.11.2009.

Anrerior încarcerării deoarece contestatoarea nu a fost găsită în ţară, pe numele acesteia s-a emis un mandat european de arestare.

Ulterior, MDC a fost depistată în Spania şi aşa cum rezultă din adresa mai sus amintită a Interpol ea a fost arestată provizoriu în această ţară în vederea predării către România la data de 04.09.2010, fiind preluată de la autorităţile judiciare din Spania şi încarcerată în România, în baza mandatului nr. 601/03.11.2009 emis de Tribunalul Constanţa la 15.09.2010.

În aceste condiţii, Curtea a apreciat că această contestaţie la executare formulată de către MDC este întemeiată, motiv pentru care în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C.proc.pen. s-a admis recursul declarat iar sentinţa penală recurată casată şi în consecinţă în baza art. 461 alin.1 lit. d) C. proc.pen., admisă contestaţia formulată de recurentă referitor la executarea pedepsei de 1 an şi 9 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 370/13.10.2009 a Tribunalului Constanţa şi va deduce din această pedeapsă perioada detenţiei începând cu 04.09.2010 la zi.

De asemenea s-a dispun anularea mandatului de executare emis de Tribunalul Constanţa şi emiterea unui nou mandat de executare conform prezentei decizii.

(Judecător Florentin Teişanu)

[2] Contestaţie în anulare. Motive.

C.proc.pen., art. 386 lit. a şi b

Atât timp cât inculpatul sau apărătorul acestuia nu au adus la cunoştinţa organelor judiciare adresa din străinătate, nu se poate considera că există vreo culpă a instanţei de recurs în citarea inculpatului-recurent astfel încât cazul prevăzut de art.386 lit.a C.proc.pen. nu este incident.

8

Nu sunt îndeplinite nici cerinţele prevăzute de cazul de contestaţie în anulare de la art.386 lit.b C.proc.pen. „când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa de această împiedicare”, situaţia stabilirii unei reşedinţe în străinătate neputând fi considerată o cauză de absolută imposibilitate de prezentare în instanţă.


Prin contestaţia în anulare înaintată la 10 decembrie 2011, contestatorul B.I. a solicitat desfiinţarea deciziei penale nr.1351/29.septembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, invocând ca motive de drept dispoziţiile art.386 alin.1lit.a şi b C.proc.pen.

În motivarea contestaţiei s-a mai susţinut că, în opinia sa, procedura de citare în recursul soluţionat prin decizia contestată nu a fost legal îndeplinită, întrucât a fost citat în Ploieşti, Piaţa Victoriei, bl.CC Vest, sc.B, ap.14, deşi de mai mulţi ani nu mai locuia la acea adresă, fiind plecat la lucru în Austria, având deci locuinţa în Viena.

Acesta a mai arătat că, atât la instanţa de fond – Judecătoria Mizil, dar mai ales la instanţa de apel – Tribunalul Prahova, a adus la cunoştinţa instanţelor această situaţie, iar apărătorul său ales, necunoscându-i adresa din Austria, a precizat instanţei de apel că va asigura prezenţa sa în instanţă, lucru care s-a şi întâmplat, fiind cert că atunci când a fot audiat a precizat instanţei de apel că locuieşte şi munceşte în Viena.

Aşa fiind, contestatorul a apreciat că judecata recursului la data de 29 sept.2011 a fost făcută cu nerespectarea dispoziţiilor procedurale privind citarea sa şi mai mult, a fost în imposibilitatea reală de a se prezenta la termenul fixat, sau de a anunţa instanţa de judecată, întrucât la momentul citării se afla în Viena, iar la pretinsul domiciliu din ţară nu se afla nicio persoană care ar fi putut să-i aducă la cunoştinţă că a fost citat la instanţa de recurs.

Contestatorul a ataşat la dosar un certificat de înregistrare a domiciliului său în Viena, eliberat de Consiliul Municipal Viena la 4 august 2010.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2011, Curtea de Apel Ploieşti constatând îndeplinite cerinţele cuprinse în art. 391 alin.2 C.proc.pen. a admis în principiu contestaţia în anulare şi a dispus suspendarea executării deciziei contestate până la soluţionarea pe fond a contestaţiei.

Examinând decizia contestată, în raport de actele şi lucrările dosarului de recurs ataşat, de dispoziţiile legale incidente în materie - art.386 şi următoarele C.proc.pen., de susţinerile contestatorului şi dovezile depuse de acesta în susţinerea cererii, Curtea constată că prezenta contestaţie în anulare formulată de Başag Ionuţ Liviu este nefondată.

Prin decizia penală nr. 1351/29 septembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, s-a respins ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.I., împotriva deciziei penele nr. 100/04.05.2011 pronunţată de Tribunalul Prahova şi împotriva sentinţei penale nr. 171/.06.10.2009 pronunţată de Judecătoria Mizil.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că prin sentinţa penală nr. 171/6.11.2009 Judecătoria Mizil, în baza disp .art. 86 alin.1 din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere, faptă din 14.01.2009, cu aplic. art. 37 lit. b C.pen., a dispus condamnarea inculpatului la : 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare. În baza dispoziţiilor art. 87 alin.1 din OUG nr. 195/2002 republicată, cu aplic. art. 37 lit. b c.pen. şi art. 33 lit. a c.pen., conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 gr/l alcool pur în sânge, faptă din aceiaşi dată, s-a dispus condamnarea aceluiaşi inculpat la:2 (doi) ani închisoare. În baza dispoziţiilor art. 33 lit. a C.pen. raportat la art. 34 lit. b C.pen. s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 (doi) ani închisoare. S-au aplicat inculpatului disp. art. 71 şi 64 lit. a-c C.pen., cu excepţia dreptului de a alege.

Pentru a pronunţa aceasta sentinţa, prima instanţa a reţinut, pe baza actelor şi lucrărilor cauzei, că la data de 14.01.2009 în jurul orelor 20,15, organele de poliţie aflate în exercitarea atribuţiilor de serviciu s-au sesizat din oficiu că pe DJ 101 N pe raza comunei Ceptura judeţul Prahova autoturismul marca BMW cu nr. xxxxxx condus de inculpatul B. I. intrase în coliziune cu

9

un pod în afara părţii carosabile, maşina prezentând avarii la partea din faţă şi în prezenţa martorilor H F D şi P. T., inculpatul a declarat că a condus autoturismul accidentat pe drumurile publice, fără a poseda permis de conducere şi aflat sub influenţa băuturilor alcoolice.

Faţă de împrejurările menţionate, inculpatul a fost testat cu etilotestul la orele 20,18, valoarea testului fiind de 0,64 mg/l alcool pur în aerul expirat.

Organele de poliţie l-au condus pe inculpat la Spitalul orăşenesc Mizil unde i-au fost recoltate probe biologice, din buletinul de analiză toxicologică rezultând la cele două probe de sânge, o alcoolemie cuprinsă între 1,60 – 1,40 gr %.

Prin decizia penală nr. 100/04.05.2011, Tribunalul Prahova a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat şi a dispus obligarea acestuia la cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs inculpatul, care a criticat soluţiile pronunţate de nelegalitate şi netemeinicie, fără a arăta, în scris, motivele pentru care a formulat această cale de atac, astfel cum cer disp. art.38510 al.1 şi 2 C.proc.pen. şi fără să se prezinte în instanţă la termenul de judecată acordat, pe data de 29 sept.2011.

Verificând actele şi lucrările dosarului de recurs, Curtea constată că cererea de recurs existentă la dosar (fila 4) a fost formulată de apărătorul inculpatului, în cuprinsul acesteia neindicându-se nici un domiciliu sau reşedinţă.

Ca atare, instanţa de recurs l-a citat pe inculpatul-recurent la ultimul domiciliu cunoscut: Ploieşti, Piaţa Victoriei nr.4, bl.CC Vest, sc.B, ap.46, aşa cum acesta indicase în declaraţia din cursul urmăririi penale (fila 20 dosar urmărire penală).

Susţinerile contestatorului în sensul că în cursul judecăţii apelului ar fi indicat tribunalului faptul că nu mai locuieşte la acel domiciliu, nu sunt confirmate de actele dosarului de apel, neexistând nicio menţiune în acest sens, deşi, inculpatul a avut apărător ales care a depus numeroase alte cereri scrise, s-a prezentat în instanţă pentru a-l reprezenta şi asista pe inculpat.

Mai mult decât atât, chiar inculpatul s-a prezentat personal în faţa instanţei de apel, când a fost şi audiat, în această declaraţie domiciliul trecut fiind tot cel din Ploieşti, Piaţa Victoriei.

Este adevărat că atunci când apărătorul ales a pus concluzii pentru inculpat, în cursul dezbaterilor ce au avut loc la 4 mai 2011, acesta a arătat printre circumstanţele personale favorabile inculpatului că acesta şi-a găsit loc de muncă stabil în Austria, însă nu a indicat nicio adresă din Viena, nici în ceea ce priveşte locul de muncă, nici în ceea ce priveşte reşedinţa inculpatului.

Având în vedere această situaţie, instanţa de recurs a procedat în mod corect citându-l pe inculpat la domiciliu indicat de către acesta, inculpatul fiind singurul răspunzător de împrejurarea că nu a adus la cunoştinţa organelor judiciare existenţa reşedinţei din străinătate pe care o avea în anul 2010 la Viena, potrivit dovezii prezentate în cursul judecării contestaţiei în anulare.

Prin urmare, atâta timp cât inculpatul sau apărătorul acestuia nu au adus la cunoştinţa organelor judiciare adresa din străinătate, nu se poate considera că există vreo culpă a instanţei de recurs în citarea inculpatului-recurent, cazul prevăzut de art.386 lit.a C.proc.pen. nefiind incident.

De asemenea, curtea consideră că nu sunt îndeplinite nici cerinţele prevăzute de cazul de contestaţie în anulare de la art.386 lit.b C.proc.pen. „când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa de această împiedicare”, situaţia stabilirii unei reşedinţe în străinătate neputând fi considerată o cauză de absolută imposibilitate de prezentare în instanţă.

Curtea observă faptul că, odată ce recursul a fost formulat de avocatul ales al inculpatului, acesta ar fi putut să solicite instanţei citarea la sediul cabinetului avocaţial, cum de altfel a procedat în cazul cererii de contestaţie în anulare. Însă, după cum s-a arătat mai sus, în cererea de recurs nu a fost indicată nicio adresă pentru citarea inculpatului.

Ca atare, Curtea consideră că nici acest caz de contestaţie în anulare nu este incident şi astfel, în baza dispoziţiilor art.386 şi art.392 C.proc.pen., va respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată

( Judecător Gabriela Diaconu)

10

[3] Arestare preventivă după luarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara. Temeiuri noi. C.proc.pen., art. 139, art. 145 alin. 3 şi art. 1451

În cazul în care inculpatul a respectat toate obligaţiile stabilite de procuror în sarcina sa după luarea măsurii a obligării de a nu părăsi ţara şi nu au apărut temeiuri noi care să justifice luarea faţă de acesta a unei măsuri preventive mai severe, nefiind împiedicată desfăşurarea în bune condiţii a urmăririi penale, propunerea formulată de parchet de arestare preventivă a acestuia este neîntemeiată. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Încheierea penală din data de 16 noiembrie 2011.

Prin încheierea de şedinţă nr.41 dată în Camera de Consiliu la data de 09.11.2011 în dosarul nr.10413/105/2011 al Tribunalului P – Secţia penală, în temeiul art.1491 alin.1, 2 şi 9 C. proc.pen., a fost respinsă propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul P, privind arestarea preventivă a inculpatei MIM, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că, prin propunerea înregistrată la data de 09.11.2011, Parchetul de pe lângă Tribunalul P a solicitat, în temeiul art.1491 C.proc.pen., arestarea preventiva a inculpatei MIM pe o perioadă de 30 zile, cu începere de la 09 noiembrie 2011 şi până la data de 08 decembrie 2011 inclusiv, pentru săvârşirea infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută de art.183 Cod penal. În motivarea propunerii, parchetul a susţinut că inculpata este cercetată pentru săvârşirea infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte prevăzută de art.183 Cod penal, constând în aceea că la data de 09 iulie 2011, în jurul orelor 12,00, a aplicat numitei MA mai multe lovituri cu obiecte contondente, producându-i leziuni grave care au condus la deces la data de 24.07.2011. În cauză au fost audiaţi membrii familiei şi vecinii, care au confirmat existenţa conflictului din data de 09.07.2011.

De asemenea, inculpata a fost supusă unei expertize psihiatrice, care a arătat că MIM suferă de afecţiuni de tip impulsiv.

Inculpata nu a recunoscut comiterea faptei, însă a fost supusă testului poligraf, care a indicat că aceste declaraţii sunt nesincere. A fost avută în vedere şi foaia de observaţie de la Spitalul de Urgenţă P, în care medicul a consemnat declaraţia pacientei MA, că a fost lovită de fiică cu o bâtă. Din cercetările efectuate în cauză au rezultat probe şi indicii temeinice privind comiterea infracţiunii de către inculpată şi că aceasta a săvârşit fapta cu discernământ.

Organele de urmărire penală au constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.148 lit.f C.proc.pen., deoarece infracţiunile pentru care este cercetată inculpata prevăd pedepse mai mari de 4 ani, iar lăsarea în libertate, având în vedere caracterul grav al infracţiunii, modalitatea de acţiune, lipsa de mobil în ceea ce priveşte comiterea faptei şi faptul că inculpata prezintă tulburări psihice, duc la concluzia că aceasta prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

De asemenea, trebuie avută în vedere rezonanţa în comunitate a faptei comise de inculpată, care pe baza unor conflicte care au durat mult timp şi-a omorât mama, deşi în urma unor insuccese personale şi profesionale a continuat să locuiască împreună cu fiica sa în locuinţa părinţilor săi.

Inculpata nu a recunoscut comiterea faptei, însă declaraţiile sunt contradictorii şi nu oferă nicio explicaţie plauzibilă cu privire la evenimentele din 09.07.2011, care au condus la decesul mamei sale, MA.

Parchetul a mai susţinut că fapta prezintă un pericol social ridicat şi în raport de împrejurările de care a fost comisă, de mijlocul folosit.

Pentru soluţionarea propunerii a fost înaintat dosarul de urmărire penală nr.1003/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul P.

Tribunalul, examinând actele si lucrările dosarului, a reţinut că din cercetările efectuate de organele de urmărire penală s-a constatat că inculpata MIM, în data de 09.07.2011, a aplicat mamei sale MA mai multe lovituri cu obiecte contondente, producându-i leziuni, care după

11

internarea acesteia în spital au condus la decesul lui MA. Conform raportului de autopsie nr.404/26.07.2011 al SML P, au existat leziuni traumatice pe corpul victimei, produse prin loviri repetate cu corpuri dure, loviri de corpuri/planuri dure şi care sunt în legătură indirectă de cauzalitate cu decesul, care s-a produs ca urmare a bronho-pneumoniei apărute ca o complicaţie a fracturilor de col femural stâng şi radius stâng, moartea producându-se ca urmare a imobilizării prelungite datorate acestor lovituri.

Prin rezoluţia nr.1003/P/2011 din data de 14.10.2011 s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de MIM, pentru săvârşirea infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte prevăzută de art.183 Cod penal.

La aceeaşi dată au fost luate declaraţii învinuitei, iar ulterior au fost luate declaraţii soţului victimei – MI şi martorilor PN, DI, CE, MIA – fiul victimei.

Cu aceeaşi ocazie, organele de urmărire penală, apreciind că în cauză există indiciile săvârşirii de către MIM, a infracţiunii prevăzute de art.183 Cod penal, au dispus atât faţă de aceasta, cât şi faţă de fiica sa – MM, prin ordonanţa nr.1003/P/2011, luarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara pe o perioada de 30 de zile, de la data de 14.10.2011 până la data de 12.11.2011 inclusiv.

Tribunalul a mai reţinut că de la momentul luării acestei măsuri şi până în momentul în care Parchetul de pe lângă Tribunalul P a formulat propunerea de arestare preventivă nu s-au mai efectuat alte acte în prezenta cauză.

În acest sens, art.139 C.proc.pen. menţionează că înlocuirea sau revocarea unei măsuri preventive poate avea loc atunci când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acesteia.

În alineatul 2 al art.139 C.proc.pen. se arată că măsura preventivă poate fi revocată în cazul în care a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea acestei măsuri.

Din interpretarea celor două texte de lege rezultă că măsura dispusă faţă de inculpată putea fi revocată în cazul în care revocarea ar fi vizat încetarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara, în cazul în care organul de urmărire penală ar fi constatat că nu mai există temeiuri pentru care să menţină măsura dispusă.

În cauză, cu toate că nu s-au învederat alte temeiuri în vederea înlocuirii sau revocării măsurii dispuse de procuror, s-a solicitat arestarea preventivă a inculpatei, chiar dacă nu s-au mai efectuat alte acte de urmărire penală, cu excepţia unei adrese la Serviciul Medico Legal P pentru completarea expertizei, care reia în mod mai detaliat aceleaşi concluzii cu cele din raportul medico - legal de autopsie nr.404/26.07.2011 al SML P.

În acest sens, constatând că nu au apărut temeiuri noi care să justifice înlocuirea măsurii respective sau revocarea acesteia, tribunalul a considerat că propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul P de arestare preventivă a inculpatei MIM este neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, după cum s-a constatat în fişa de incident, a rezultat că în momentul sosirii organelor de poliţie la domiciliul victimei, la sesizarea uneia dintre fiicele victimei MA, respectiv CE, s-a menţionat de către organele de politie, că soţul victimei, martorul MI, a relatat că numita MM, fiica inculpatei, este cea care a bătut-o pe partea vătămată MA fără niciun motiv.

Este adevărat că ulterior toate celelalte rude al inculpatei şi-au nuanţat declaraţiile, menţionând că şi aceasta a lovit-o pe victimă, dar organele de urmărire penală trebuie să efectueze şi alte probe, în condiţiile în care starea conflictuală existentă între inculpată şi ceilalţi membrii ai familiei este evidentă, fiind dovedită şi de procesele verbale prin care au fost sesizate de mai multe ori organele de poliţie pentru a aplana scandalurile existente în familia victimei, precum şi de declaraţiile martorilor audiaţi, care au precizat că existau conflicte între inculpată şi ceilalţi membri ai familiei.

Referitor la pericolul social concret pe care cercetarea în continuare în stare de libertate a inculpatei l-ar reprezenta pentru societate, tribunalul a apreciat că nu este dovedit, în condiţiile în care de la momentul decesului victimei MA – 24 iulie 2011, a trecut o perioadă destul de îndelungată de timp, iar de la data instituirii măsurii obligării de a nu părăsi ţara împotriva sa, inculpata MIM nu a încălcat obligaţiile impuse de organul de urmărire penală şi nu a împiedicat sub niciun aspect desfăşurarea în bune condiţii a urmăririi penale.

În raport de aceste considerente, tribunalul a respins propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul P ca neîntemeiată.

12

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul P, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.

În motivarea recursului declarat, Parchetul de pe lângă Tribunalul P a arătat, în esenţă, că lăsarea în libertate a inculpatei prezintă pericol concret pentru ordinea publică, fapta săvârşită de aceasta fiind probată cu declaraţiile martorilor şi cu rapoartele de expertiză efectuate în cauză.

De asemenea, inculpata a fost supusă testării poligraf, care a arătat că aceasta a avut o atitudine nesinceră, dar şi unei expertize psihiatrice, iar măsura arestării preventive se impune ca o măsură de constrângere şi de îndreptare a comportamentului său antisocial, dată fiind atitudinea sa impulsivă.

Curtea, examinând încheierea recurată în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile invocate de recurent, dar şi din oficiu sub toate aspectele potrivit art.3856 alin.3 C.proc.pen., a constatat că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul P este nefondat, pentru următoarele considerente:

Astfel, Curtea a reţinut că potrivit art.1491 Cod procedură penală, măsura arestării preventive se poate dispune numai în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.143 Cod procedură penală şi este incident vreunul dintre cazurile prevăzute de art.148 Cod procedură penală.

Din cuprinsul raportului de autopsie nr.404/26.07.2011 rezultă că pe corpul victimei MA s-au descoperit leziuni traumatice, produse prin loviri repetate cu corpuri dure şi de corpuri sau planuri dure, care sunt în legătură indirectă de cauzalitate cu decesul acesteia, produs ca urmare a unei bronho-pneumonii apărute în urma complicaţiilor fracturilor de col femural stâng şi radius stâng, precum şi ca urmare a imobilizării prelungite datorate acestor lovituri.

De asemenea, din declaraţiile martorilor MI, PN, DI, CE, MIA rezultă că inculpata şi fiica sa se află de mai multă vreme într-o stare conflictuală cu părinţii şi cu celelalte rude ale sale. La sosirea organelor de poliţie, după sesizarea acestora de către martora CE, tatăl inculpatei a arătat că victima a fost lovită de fiica inculpatei.

Ulterior, acelaşi martor a declarat că soţia sa, victima MA, a fost lovită şi de inculpată, ceilalţi martori audiaţi relatând că nu au fost de faţă la incident, dar ştiu că inculpata se află în conflict cu părinţii săi de mai multă vreme.

Curtea mai reţinut că faţă de inculpată a fost luată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara prin ordonanţa nr.1003/P/2011 din 14.10.2011, pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 14.10.2011 şi până la data de 12.11.2011. Prin aceeaşi ordonanţă s-au impus inculpatei şi alte obligaţii, respectiv să anunţe orice schimbare de domiciliu sau reşedinţă, să nu părăsească teritoriul României, să nu ia legătura cu martorul MI şi să se prezinte le organele de urmărire penală ori de câte ori este chemată.

De asemenea, inculpata a fost supusă unei constatări tehnico-ştiinţifice privind comportamentul simulat şi unei expertize psihiatrice, din actele dosarului rezultând că aceasta s-a prezentat de bunăvoie la organele de urmărire penală în acest scop.

Este adevărat că, potrivit raportului de constatare tehnico-ştiinţifică nr.482624/25.10.2011, răspunsurile inculpatei la întrebările relevante ale cauzei au provocat modificări specifice comportamentului simulat. Acest procedeu nu reprezintă însă o probă în procesul penal, dar poate avea relevanţă atunci când se coroborează cu probele administrate într-o anumită cauză, aşa cum acestea sunt precizate de art.64 Cod procedură penală. Modificările specifice unui comportament simulat pot apărea şi la persoane care nu au comis fapte penale, în funcţie de gradul de emotivitate al acestora.

În cauza de faţă, Curtea a apreciat, în acord cu prima instanţă, că după luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpată nu au apărut temeiuri noi care să justifice luarea faţă de aceasta a unei măsuri preventive mai severe, cu atât mai mult cu cât inculpata a respectat toate obligaţiile stabilite de procuror în sarcina sa, prin ordonanţa nr.1003/P/2011 din 14.10.2011.

Faţă de aceste considerente, Curtea a reţinut că instanţa de fond a apreciat în mod corect că nu există date noi care să justifice luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpată, astfel că, în baza art.38515 pct.1 lit.b Cod procedură penală, a respins recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul P împotriva încheierii nr.41 dată în şedinţa din Camera de Consiliu din 09.11.2011 pronunţată de Tribunalul P în dosarul nr.10413/105/2011, ca nefondat.

13

(Judecător Lucian Crăciunoiu) [4] Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Motiv de revizure. Inadmisibilitate. C.proc.pen. , art. 3201, art. 394


Prin sentinţa penală nr. 146 din 14 octombrie 2011 pronunţată de Judecătoria M. a fost respinsă cererea de revizuire formulată de condamnatul N. T-D aflat în stare de deţinere la Penitenciarul Ploieşti privind sentinţa penală nr.188 din 17 decembrie 2010 a aceleiaşi instanţe.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, pe baza actelor şi lucrărilor cauzei, următoarele:

Condamnatul N. T-D. a solicitat revizuirea sentinţei penale nr.188 din 17.12.2010 pronunţată de Judecătoria M. prin care i-a fost aplicată pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prev. de disp. art.208 - 209 Cod penal, arătând, în motivarea cererii, că în cazul său nu au fost reţinute dispoziţiile speciale ale art. 320 1 Cod proc. penală, solicitând admiterea cererii şi aplicarea dispoziţiilor legii mai favorabile, cu consecinţa reducerii pedepsei.

În cauză au fost administrate probatorii cu înscrisuri.În urma examinării actelor şi lucrărilor cauzei, prima instanţă a reţinut următoarele :Prin cererea formulată de condamnatul N. T-D s-a solicitat revizuirea sentinţei penale

nr.188/17.12.2010 pronunţată de Judecătoria M. în dosarul penal nr.1617/259/2010, prin care în temeiul disp. art.208-209 Cod penal i-a fost aplicată pedeapsa de 3 ani închisoare.

S-a reţinut că potrivit referatului întocmit la data de 13.09.2011, Parchetul de pe lângă Judecătoria M. a solicitat respingerea cererii de revizuire formulată de revizuentul N. T. D., motivat de faptul că la individualizarea pedepsei instanţa a avut în vedere criteriile prev. de art.72 Cod penal, după ce în tot cursul procesului penal, inculpatului i-a fost asigurată asistenţa obligatorie, prin apărătorul din oficiu, iar dispoziţiile cuprinse în art.3201 pct.7 C.proc.pen. nu au fost aplicate deoarece la data modificării codului prin Legea nr. 202/2010, intrată în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, cauza se afla în etapa cercetării judecătoreşti.

În urma analizei considerentelor expuse în sentinţa penală nr.188/17 decembrie 2010 pronunţată de Judecătoria M. şi a celor din decizia penală nr.406/31 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, instanţa de fond a reţinut că ambele instanţe au constatat că nu se justifică aplicarea procedurii speciale reglementată prin art.3201 C.proc.pen., întrucât la data solicitării se depăşise momentul procesual prevăzut în aceste dispoziţii.

Totodată, examinând cererea în raport de cazurile restrictive stabilite de legiuitor în art. 394 C.proc.pen., respectiv, când : a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei ; b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere ; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals ; d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia, instanţa de fond a apreciat că motivul invocat de revizuent nu se regăseşte în nici unul dintre acestea, astfel că cererea de revizuire a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei penale nr.146 din 14 octombrie 2011 pronunţată de Judecătoria M. a declarat recurs, în termen legal, revizuentul N. T-D care a criticat hotărârea primei instanţe de nelegalitate şi netemeinicie, fără a arăta în scris motivele pentru care a promovat această cale de atac.

Cu ocazia dezbaterilor, recurentul, prin apărător desemnat din oficiu, a criticat sentinţa, susţinând că în mod greşit instanţele nu au făcut aplicarea disp. art.3201 C.proc.pen. deşi a recunoscut comiterea faptei în totalitate încă de la primul moment al cercetărilor.

14

Totodată, s-a susţinut că instanţele nu au avut în vedere nici circumstanţele atenuante de care beneficiază, în sensul că este singurul întreţinător de familie, are trei copii în întreţinere, soţia nu realizează venituri iar singura sursă financiară este pensia bunicului patern, în cuantum de 350 lei.

Pentru motivele invocate, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond, admiterea cererii de revizuire, astfel cum a fost formulată.

Curtea, examinând sentinţa recurată, în raport de criticile invocate, pe baza materialului probator administrat în cauză şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, astfel cum cer dispoziţiile art.3856 alin.3 C.proc.pen., a constatat că aceasta este legală şi temeinică iar criticile invocate de revizuent nu se justifică, reţinând următoarele:

Condamnatul N. T-D a solicitat revizuirea sentinţei penale nr.188 din 17 decembrie 2010 pronunţată de Judecătoria M., susţinând că deşi a recunoscut infracţiunea de furt calificat pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, instanţele nu au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C.proc.pen., privind judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei.

S-a motivat că în conformitate cu art.393 alin.1 C.proc.pen., hotărârile penale definitive pot fi supuse revizuirii, atât cu privire la latura penală cât şi cu privire la latura civilă, pentru cazurile arătate expres şi limitativ în art.394 din acelaşi cod.

În urma examinării actelor şi lucrărilor cauzei s-a reţinut că prin sentinţa penală nr.188 din 17 decembrie 2010 pronunţată de Judecătoria M., definitivă prin decizia penală nr.406 din 31 martie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, inculpatul - revizuent N. T-D a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea, în concurs real, a infracţiunilor prevăzute de art.6 alin.1 din Legea nr. 289/2005 raportat la art. 208 alin.1-209 alin.1 lit.a) şi g) Cod penal şi art.5 alin.1 din Legea nr. 289/2005 raportat la art.217 alin.1 Cod penal, fiind dedusă perioada reţinerii şi arestării preventive a acestuia, de la 10 septembrie 2010, la zi.

Totodată, s-a reţinut că din examinarea întregului material probator administrat a rezultat că pe tot parcursul judecării în fond a cauzei, revizuentul a solicitat aplicarea dispoziţiilor cuprinse în art.3201 C.proc.pen., privind judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, precum şi reţinerea în favoarea sa a circumstanţelor atenuante prevăzute de art.74 Cod penal, cereri în privinţa cărora instanţele au constatat, pentru argumentele arătate în respectivele hotărâri, că acestea nu se justifică, menţinând, astfel, ca legală şi temeinică pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată acestuia.

Ca atare, invocarea pe calea revizuirii a omisiunii aplicării disp. art.3201 C.proc.pen. şi a greşitei nereţineri a dispoziţiilor art.74 din Codul penal nu poate fi primită, în primul rând întrucât, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, motivele invocate nu se circumscriu nici unuia dintre cazurile arătate expres şi limitativ în art.394 C.proc.pen. iar pe de altă parte, deoarece, pe calea revizuirii, care este o cale extraordinară de atac, de retractare, nu mai pot fi repuse în discuţie aspecte legate de existenţa infracţiunii, circumstanţele comiterii, vinovăţia inculpatului ori pedeapsa, acestea intrând în autoritate de lucru judecat.

O asemenea soluţie se justifică cu atât mai mult cu cât prin Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011 Curtea Constituţională a constatat că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 3201 din Codul de procedură penală în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile, prin aceeaşi decizie fiind însă respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a aceloraşi dispoziţii, ridicată într-o cauză având ca obiect contestaţia la executare, cu motivarea că textul criticat are în vedere o judecată, aşa cum rezultă din denumirea marginală a acestuia, aparţinând numai fondului şi care trebuie să fie operabilă numai până la pronunţarea unei hotărâri definitive, întrucât, altfel, s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice în absenţa căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept.

Prin urmare, constatând că soluţia primei instanţe este temeinică şi legală sub toate aspectele, fiind conformă dispoziţiilor cuprinse în art.393 şi următoarele C.proc.pen., criticile invocate de revizuent au fost privite ca nefondate, reţinându-se, totodată, că acestea au constituit critici şi la adresa sentinţei prin care a fost soluţionată cauza în fond şi ca atare nu mai pot fi reiterate, motiv pentru care recursul declarat de revizuent a fost respins, ca nefondat, potrivit art.38515 pct.1 lit.b) C.proc.pen..

(Judecător Ioana Nonea)

15

[5] Judecarea în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare. C.proc.pen., art. 5521

În cazul în care se cerere extrădarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi judecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.


Prin sentinţa penală nr. 254 din 10 octombrie 2011, a Judecătoriei Câmpina, a fost respinsă, ca neîntemeiată cererea formulată de petentul C.C.F., deţinut în Penitenciarul Ploieşti privind rejudecarea cauzei care a constituit obiectul dosarului penal nr. 3653/204/2007 al Judecătoriei Câmpina.

Prima instanţă a reţinut că inculpatul C.C.F. a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr.2745/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina pentru săvârşirea infracţiuni de furt calificat în formă continuată prevăzut de art.208-209 alin.1 lit.e) şi g), cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal, constând în aceea că în perioada decembrie 2006 – februarie 2007 a sustras în repetate rânduri din loc public, pe timp de zi sau după lăsarea întunericului, telefoanele mobile aparţinând unor persoane din Câmpina, la intervale scurte de timp, în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale.

Prin sentinţa penală nr.47/5 februarie 2008, definitivă prin neapelare, inculpatul C.C.F. a fost judecat şi condamnat, în lipsă, la pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare, cu executare în detenţie, în baza căreia s-a emis mandatul de executare nr. 66/3.03.2008 de către Biroul Executări Penale din cadrul Judecătoriei Câmpina.

La data de 11 iunie 2008 la sesizarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpina a fost emis mandatul de urmărire internaţională precum şi mandatul european de arestare, ambele fiind înaintate Biroului Naţional Interpol la data de 25 iunie 2008 care a comunicat că, numitul C.C.F. a fost pus în urmărire internaţională prin mesajul nr.12379/24.06.2008.

În baza mandatului european de arestare condamnatul a fost arestat în Spania la data de 3 ianuarie 2011, iar la 25 ianuarie 2011 a fost predat autorităţilor judiciare române şi introdus la aceeaşi dată în arestul D.G.P.M. Bucureşti.

Examinând cererea condamnatului de rejudecare a cauzei instanţa a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 5221 C.proc.pen. întrucât petentul condamnat C.C.F. a cunoscut împrejurarea că împotriva sa a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat în formă continuată prevăzută de art. 208-209 alin.1 lit.e) şi g) Cod penal, a fost audiat în calitate de învinuit precum şi de inculpat în faza urmăririi penale, a luat cunoştinţă de materialul de urmărire penală la data de 4 mai 2007, declarând că nu mai are alte probe de solicitat, şi în consecinţă a fost respinsă ca neîntemeiată solicitarea inculpatului de rejudecare a cauzei.

Împotriva acestei hotărâri petentul condamnat C.C.F. a declarat recurs, în termen legal, criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct.172

C.proc.pen., în sensul că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile prevăzute de art.5221

C.proc.pen., când a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele legale.Recurentul-petent a susţinut că nu a avut cunoştinţă de procesul penal pornit împotriva sa,

procedura de citare a fost viciată fiind citat în comunele Floreşti şi Poiana Câmpina şi în oraşul Breaza, adrese la care nu mai locuieşte de mult timp iar dovezile de îndeplinire a procedurii de citare au fost semnate de persoane pe care nu le cunoaşte, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii şi pe fond, admiterea cererii de rejudecare a cauzei care a format obiectul dosarului penal nr.3653/204/2007 înregistrat pe rolul Judecătoriei Câmpina.

16

Curtea, examinând hotărârea criticată, în raport de actele şi lucrările dosarului, de motivele invocate, de dispoziţiile legale care reglementează instituţia rejudecării unei cauze penale în cazul extrădării persoanei condamnate, precum şi din oficiu sub toate aspectele conform art. 38510 alin.3 rap. la art. 3856 alin.3 C.proc.pen., a constatat că recursul este fondat.

S-a reţinut că procedura rejudecării cauzei instituită prin art.5221 C.proc.pen. prevede dreptul persoanei extrădate care a fost judecată şi condamnată în lipsă să solicite rejudecarea cauzei legiuitorul nefăcând nici o distincţie dacă judecata în lipsă a avut loc în faţa instanţei de fond sau numai în faţa instanţelor de apel sau recurs sau dacă a dat declaraţii în cursul urmăririi penale.

În literatura juridică şi practica judiciară în materie s-a stabilit că dreptul condamnatului extrădat de a beneficia de rejudecare poate fi restricţionat numai în situaţia în care acesta ar fi fost prezent la unul din termenele de judecată sau la pronunţarea hotărârii ori a avut cunoştinţă despre desfăşurarea judecăţii.

Numai în aceste cazuri, fiind vorba de o conduită procesuală culpabilă a condamnatului, cererea de rejudecare a cauzei poate fi respinsă.

Împrejurarea că recurentul condamnat a avut cunoştinţă că este urmărit penal şi a dat declaraţii în calitate de învinuit şi inculpat, aşa cum rezultă din actele dosarului de urmărire penală, prezentându-i-se materialul de urmărire penală nu are relevanţă întrucât din analiza şi interpretarea dispoziţiilor prev. de art. 5221 C.proc.pen. rezultă că de această procedură poate beneficia numai inculpatul care a fost judecat şi condamnat în lipsă şi faţă de care s-au efectuat formalităţi în vederea extrădării conform Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată şi completată.

Totodată, actul normativ sus arătat prevede în art.72 raportat la art.34 alin.1 că persoana care a făcut obiectul unui mandat european de arestare prin care s-a solicitat extrădarea în vederea executării pedepsei la care a fost condamnat în lipsă, i se asigură dreptul de a cere rejudecarea cauzei pentru garantarea exercitării efective a dreptului la apărare.

Aşadar, cererea de rejudecare a cauzei penale formulată de petent care a fost condamnat şi judecat în lipsă, fiind extrădat în baza unui mandat european de arestare în vederea executării pedepsei aplicate îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege pentru a beneficia de rejudecarea cauzei pentru a i se asigura dreptul la un proces echitabil.

Ca atare, Curtea admis recursul declarat de petentul condamnat, a casat sentinţa şi pe fond în baza dispoziţiilor art. 5221 Cod procedură penală a admis cererea formulată şi a trimis cauza la instanţa de fond pentru rejudecarea cauzei penale având ca obiect infracţiunea de calificat în formă continuată prev. de art. 208- 209 alin. 1 lit. e şi g cu aplic. art. 41 alin. 2 Cod penal.

(Judecător Elena Zăinescu)

[6] Instanţa competentă să soluţioneze recursul declarat împotriva sentinţei pronunţate pentru o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

C.proc.pen., art. 27 pct.3Cod penal art.180 alin. 3 teza I

Recursurile declarate împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, respectiv pentru infracţiunea de lovire şi alte violenţe, prevăzută de art.180 alin.1 şi 2 C.pen., se judecă de tribunale, ca instanţe de recurs, şi nu de curţile de apel.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia 1569 din 2 noiembrie 2011.

17

Prin sentinţa penală nr.251 din data de 27.06.2011 pronunţată de Judecătoria RS, în baza art.180 alin.2 Cod penal cu art.63 Cod penal, a fost condamnat inculpatul CI la 800 lei amendă penală.

A fost obligat inculpatul la 188 lei despăgubiri către partea civilă BD. A fost respinsă cererea părţii civile de acordare a daunelor morale.

Totodată, a fost obligat inculpatul la 500 lei cheltuieli judiciare către stat şi la 700 lei cheltuieli judiciare către partea vătămată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr.229/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria RS s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului CI pentru comiterea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art.180 alin.2 Cod penal.

În actul de sesizare al instanţei se arată că la data de 28 ianuarie 2010 inculpatul a mers la serviciu cu autoturismul proprietate personală, respectiv la SC Generali Asigurări şi ca de obicei a încercat să intre cu maşina pe gangul unde lucra. Deoarece partea vătămată a parcat autoturismul neregulamentar, blocând parţial accesul, fiind intrigat de faptul că partea vătămată nu îşi muta maşina, inculpatul i-a adresat cuvinte jignitoare, i-a trântit portiera autoturismului lovind-o pe partea vătămată în zona capului, producându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 7-8 zile de îngrijiri medicale.

Examinând actele şi lucrările de la dosar, instanţa de fond a reţinut că, la data de 28 ianuarie 2010, aflat la volanul autoturismului proprietate personală, inculpatul nu a putut intra în gangul de lângă unitatea unde lucra, deoarece partea vătămată BD, aflat la rând pentru a-şi lua covrigi, a parcat autoturismul neregulamentar, blocând parţial accesul. Inculpatul intrigat de refuzul părţii vătămate de a-şi muta maşina, i-a adresat cuvinte jignitoare.

Ajutat de alte persoane, inculpatul a reuşit să intre cu autoturismul pe gangul de lângă sediul societăţii unde lucrează, după ce se împotmolise în zăpadă, după care a revenit la partea vătămată, care între timp urcase în maşină, a deschis portiera şi a lovit-o cu piciorul în zona capului, producându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 7-8 zile de îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal nr.99 din 29.01.2010.

A mai reţinut că situaţia de fapt expusă a fost stabilită cu ajutorul reclamaţiei şi declaraţiilor părţii vătămate, certificatul medico–legal nr.99 din 29.0l.20l0 eliberat de SML B, declaraţii de martor, iar fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de lovire sau alte violenţe faptă prevăzuta de art.180 alin.2 Cod penal.

La individualizarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere persoana inculpatului, care se afla la prima încălcare a legii penale, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 63 Cod penal şi a condamnat inculpatul la pedeapsa amenzii penale coborâtă spre limita minima prevăzuta de lege pentru fapta săvârşită.

Referitor la constituirea părţii vătămate ca parte civilă cu suma de 5000 lei daune morale, instanţa a apreciat că cererea părţii vătămate privind daunele morale nu este justificată, întrucât partea vătămată nu a suferit traume fizice şi psihice de excepţie, astfel că, în temeiul art.998-999 Cod civil cu art.14 C.proc.pen., a obligat inculpatul la 188 lei despăgubiri către partea vătămată, reprezentând cheltuieli ocazionate de eliberarea certificatului medico-legal şi contravaloarea transportului de la domiciliu la Spitalul municipal B.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs inculpatul CI.Examinând actele şi lucrările dosarului, în special în ceea ce priveşte sesizarea instanţei de

recurs, Curtea a reţinut că, prin rechizitoriul nr.229/P/2010 din 16.11.2010, Parchetul de pe lângă Judecătoria RS a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului CI pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art.180 alin.2 Cod penal, parte vătămată fiind BD.

Prin sentinţa penală nr.251 din 27.06.2011, Judecătoria RS a dispus, în baza art.180 alin.2 rap. la art. 63 Cod penal, condamnarea inculpatului CI la 800 lei amendă penală, aşa cum s-a arătat mai sus.

Potrivit dispoziţiilor art. 27 pct. 3 C.proc.pen., ca instanţă de recurs, tribunalul judecă recursurile împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate … şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.

18

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.180 alin.3 teza I C.pen., pentru infracţiunile prevăzute de art.1 şi 2 din acelaşi articol, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Prin urmare, având în vedere aceste dispoziţii legale, Curtea a apreciat că instanţa de fond a înaintat în mod greşit către Curtea de Apel P recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria RS.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 42 raportat la art. 27 pct. 3 C.proc.pen., Curtea a declina competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva sentinţei penale nr.251 din 27.06.2011 a Judecătoriei RS, în favoarea Tribunalului B.

( Judecător Lucian Crăciunoiu)

[7] Revocare suspendare pedeapsă. Rea credinţă în neexecutatrea obligaţiilor civile.

C.proc.pen., art. 447Cod Penal, art.84

Faptul că după trecerea a mai mult de jumătate din termenul de încercare stabilit pentru suspendarea executării pedepsei, dar şi renunţarea cu titlu gratuit a ¾ dintr-un imobil denotă o rea credinţă în executarea obligaţiilor civile. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 1523 din 24 octombrie 2011.

Prin sentinţa penală nr. 417/16.05.2011 a Judecătoriei Buzău a fost admisă cererea formulată de intimata parte civilă AP iar în baza art. 447 alin 2 C.proc.pen. cu referire la art. 84, Cod penal a fost revocată suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată condamnatei BGC, prin sentinţa penală nr. 578 din 17.07.2008 pronunţata de aceeaşi instanţă în dosarul nr. 6582/2006, definitivă prin decizia penală nr. 48/20.01.2009, pedeapsă care s-a dispus să fie executată în regim de detenţie.

În baza art. 71, alin. 2, Cod penal au fost interzise condamnatei pe durata executării pedepsei drepturile prevăzute de art. 64, alin.1, lit. a, teza a II a, lit. b,c Cod penal.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău petenta AP a solicitat instanţei revocarea măsurii suspendării executării pedepsei la care a fost condamnata intimata BGC, pentru neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiilor civile stabilite prin sentinţa penală nr. 578/17.07.2008, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 48/20.01.2009, pronunţată de Curtea de Apel Ploiesti.

In motivarea cererii, petenta a arătat ca prin sentinţa penală, de mai sus, s-a dispus condamnarea inculpatei la pedeapsa de 2 ani închisoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de dispoziţiile art. 246 C.pen, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru o perioada de 4 ani termen de încercare şi obligarea acesteia la plata sumei de 205.015 lei.

A învederat aceasta, că intimata nu a achitat părţii civile suma de 205.015 lei cu rea credinţă, şi cu atât mai mult, pentru a-şi micşora patrimoniul în defavoarea creditorilor săi, prin sentinţa civilă nr. 7819/14.12.2009, a Judecătoriei Buzău, rămasă definitivă şi irevocabilă prin nerecurare, având ca obiect partajarea averii succesorale a defunctului sau tată MI, a încheiat o tranzacţie prin care a cedat gratuit cota sa succesorală din apartamentul situat în Buzău, cart. Micro III, jud. Buzău, în favoarea mamei sale MM.

Instanţa de fond a apreciat că, deşi termenul de încercare de 4 ani, care a început să curgă de la 20.01.2009, nu a expirat, art. 84 stabileşte doar un termen limită până la care instanţa poate fi sesizată în vederea revocării suspendării executării pedepsei pentru neîndeplinirea obligaţiilor civile, iar pe de altă parte, sesizarea instanţei după împlinirea termenului de încercare conducând la imposibilitatea aplicării acestor dispoziţii legale, care ar rămâne fără efect, întrucât conform disp. art. 86 C. pen., condamnatul este reabilitat de drept la împlinirea termenului de

19

încercare dacă înăuntru acestui termen nu a săvârşit din nou o infracţiune sau nu s-a pronunţat revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei în baza dispoziţiilor art. 83 şi art. 84 C.pen.

De asemenea, instanţa de fond a precizat că art. 84 C.pen instituie o cauză de revocare obligatorie a suspendării condiţionate a executării pedepsei în cazul în care, condamnatul nu şi-a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare anterior expirării termenului de încercare, neîndeplinirea acestora instituind o prezumţie de rea-credinţă din partea persoanei care a beneficiat de aceasta măsura de individualizare a executării pedepsei, de la aplicarea acestor dispoziţii legale fiind exceptat doar condamnatul care dovedeşte ca nu a avut posibilitatea de a îndeplini acele obligaţii.

In speţă, s-a constatat că a trecut mai mult de jumătate din termenul de încercare de 4 ani stabilit prin sentinţa penala nr. 578/17.07.2008, perioadă în care intimata nu a achitat nici o suma de bani cu titlu de despăgubiri civile către petentă.

În această situaţie s-a arătat că reaua-credinţă a inculpatei este evidentă, cu atât mai mult cu cât, prin sentinţa civila nr. 7819/14.12.2009 a Judecătoriei Buzău rămasă definitiva şi irevocabilă prin nerecurare, având ca obiect partajarea averii succesorale a defunctului MI, aceasta a renunţat cu titlu gratuit la cota parte de ¾ din apartamentul situat în Buzău, cart. Micro III, care îi revenea acesteia în calitate de descendent al defunctului MI, în favoarea mamei sale, MM.

Împotriva sentinţei penale nr. 417/16.05.2011 pronunţată de Judecătoria Buzău a declarat recurs inculpata BGC.

Deşi a declarat această cale de atac, inculpata nu s-a prezentat personal să susţină motivele şi nici a depus la dosar un memoriu scris în acest sens.

Examinând recursul formulat prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor invocate cât şi sub toate aspectele conforma art. 3856 alin. 3 Cod procedură penală, Curtea a apreciat că această cale de atac este nefondată.

Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, prin sentinţa penală nr. 578/17.07.2008, rămasă definitiva prin Decizia penală nr. 48/20.01.2009, a Curţii de Apel Ploiesti s-a dispus condamnarea inculpatei BGC la pedeapsa de 2 ani închisoare sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de disp. art. 246 C.pen, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pentru o perioada de 4 ani termen de încercare si obligarea acesteia la plata sumei de 205.015 lei către partea civila AP PT 17/3 Micro III.

De asemenea, s-a constatat că BGC de la momentul rămânerii definitive a sentinţei, prin care s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, nu a achitat nicio sumă din prejudiciul la acare a fost obligată către partea civilă. Reaua credinţă a condamnatei BGC a mai rezultat şi din faptul că a renunţat cu titlu gratuit la cota parte de ¾ din apartamentul situat în Buzău, Cartier Micro III, care îi revenea acesteia în calitate de descendentă a defunctului MI, în favoarea mamei sale, MM, aşa cum rezultă că din sentinţa civilă nr. 7819/14.12.2009, a Judecătoriei Buzău, rămasă definitivă prin nerecurare, sentinţă prin care s-a luat act de tranzacţia acestor două moştenitoare.

Pentru considerentele mai sus expuse, Curtea în temeiul disp. art. 385/15 pct. 1 lit. b Cod procedură penală a respins recursul condamnatei BGC ca nefondat.

(Judecător Florentin Teişanu)

[8] Acţiunea civilă. Exercitarea acţiunii civile în procesul penal. Constituirea ca parte civilă. Vătămare corporală gravă. Cheltuielile de spitalizare.

C.proc.pen., art. 14, art. 15, art. 346Cod Civil, art. 998Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, art. 313

Potrivit dispoziţiilor art.14 Cod procedură penală, rezolvarea acţiunii civile privind repararea prejudiciilor produse prin infracţiunii este supusă principiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală potrivit legii civile, deci şi principiului disponibilităţii.

20

Ca urmare, exercitarea acesteia în afara termenelor procedurale înscrise sub art.15 cod proc.penală, se poate realiza în faţa primei instanţe, indiferent de stadiul cercetării judecătoreşti, atâta timp cât ceilalţi participanţi nu s-au opus la introducerea părţii civile în procesul penal, manifestându-şi în mod explicit şi în prezenţa apărătorilor aleşi, poziţia procesuală sub acest aspect.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 1662/R din 17 noiembrie 2011.

Prin sentinţa penală nr. 191 din 17 iunie 2011 pronunţată de Judecătoria Pucioasa inculpatul

a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală prev. şi ped. de art. 182 alin. 1 şi 2 cu aplic. art. 74 lit. a) şi b) şi art. 76 lit. d) Cod penal, la pedeapsa de un an închisoare, a cărei executare s-a suspendat condiţionat conform art.81-84 Cod penal.

În latură civilă, potrivit art. 14, 15 şi 346 C.proc.pen. raportat la art. 998 Cod civil acesta a fost obligat şi la plata sumei de 9695,12 lei cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă Spitalul de Urgenţă Bucureşti, reprezentând cheltuieli de spitalizare ocazionate de internarea părţii vătămate.

Rezolvarea acţiunii civile exercitată de entitatea juridică este corectă. Într-adevăr potrivit dispoziţiilor art.15 Cod procedură penală, chiar introdusă în cauză din oficiu, persoana prejudiciată material ori moral prin infracţiunea obiect al acţiunii penale, se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului în cursul urmăririi penale precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.

Analiza sistematică a conţinutului art.14 Cod procedură penală justifică însă, concluzia că rezolvarea acţiunii civile privind repararea unor astfel de pagube, indiferent de natura lor(materiale, morale, cheltuieli efectuate pentru spitalizarea victimei), se face potrivit legii civile, respectiv principiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, deci şi principiului disponibilităţii.

Ca urmare, exercitarea acesteia în afara termenelor procedurale înscrise sub art.15 Cod procedură penală, se poate realiza în faţa primei instanţe, indiferent de stadiul cercetării judecătoreşti, atâta timp cât ceilalţi participanţi nu s-au opus la introducerea părţii civile în procesul penal, manifestându-şi în mod explicit şi în condiţii de asistenţă juridică prin avocat ales, poziţia procesuală sub acest aspect.

În speţă, este de necontestat că pentru salvarea vieţii, în perioada 20 aprilie - 7 mai 2009 victima a fost internată în secţia neurochirurgie a Spitalului Clinic de Urgenţă Bucureşti, care conform decontului de cheltuieli anexat foii de observaţie nr.15013/2009 a suportat servicii medicale în sumă de 9695,12 lei.

Deşi această situaţie s-a constatat încă din faza de urmărire penală, în aplicarea dispoziţiilor art.313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, citarea în cauză a persoanei juridice s-a dispus după citirea rechizitoriului, măsura procedurală punându-se în discuţie la cererea procurorului de şedinţa abia la termenul de judecată 6 mai 2011.

Din partea introductivă a încheierii de şedinţă întocmită la acea dată rezultă fără dubiu că, asistaţi fiind de avocaţi aleşi, atât inculpatul cât şi partea civilă persoană fizică nu au invocat dispoziţiile art.15 C.proc.pen. privind tardivitatea constituirii ca parte civilă de către instituţia de sănătate publică.

Dimpotrivă, personal şi prin reprezentanţii convenţionali aceştia au declarat că sunt de acord pentru amânarea cauzei şi citarea acesteia în calitate de parte civilă în procesul penal, secundul depunând şi biletul de ieşire din spital privind pe victima.

Or, faţă de circumstanţele cauzei şi principiul disponibilităţii ce guvernează exercitarea acţiunii civile inclusiv în procesul penal, rezultă că în mod legal, prima instanţă a procedat la admiterea acţiunii civile exercitată de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, dispunând obligarea inculpatului, între altele, şi la plata cheltuielilor de spitalizare acordate victimei, subiect pasiv al infracţiunii de vătămare corporală stabilită în sarcină.

21

[9] Soluţionare separată a acţiunii civile. Omisiunea obligării inculpatului la cheltuieli judiciare către partea civilă.

C.proc.pen. , art. 193 alin.1 şi 2Legea nr. 136/1995 republicată, art. 50 alin.1 şi 2 Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 1619 din 10 noiembrie 2011.

Prin sentinţa penală nr. 362 din 28 iunie 2011 pronunţată de Judecătoria T., în baza disp. art.346 şi art. 14 C.proc.pen., art. 998- 999 Cod civil, art. 55 din Legea nr. 136 /1995, republicată, inculpatul C.F.C, a fost obligat, alături de asiguratorul S.C. Axa Aurora Iberica SA reprezentată de SC Avus Internaţional Broker de Asigurare Reasigurare SRL, în limita plafonului de asigurare, la plata sumei de 35.000 lei cu titlul de despăgubiri civile şi la 40.000 lei cu titlu de daune morale către partea civilă S. I.

De asemenea, în temeiul dispoziţiilor art.313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, acelaşi inculpat a fost obligat la plata sumei de 61.020,45 lei cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă S.C.U. F. B.

Totodată, s-a luat act că numita C.I. nu s-a constituit parte civilă şi a fost respinsă cererea formulată de S.J.U.T. privind obligarea inculpatului la plata sumei de 60,59 lei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut pe baza actelor şi lucrărilor cauzei, următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 188/29 martie 2011 pronunţată de Judecătoria T. în dosarul nr. 3733/315/2010, a fost condamnat inculpatul C.F.C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 178 alin. 2 Cod penal, reţinându-se că la data de 05 iulie 2008, în timp ce conducea autoturismul marca Hyundai cu nr. de înmatriculare …….pe str. P. P. din municipiul T., prin nerespectarea prevederilor art. 29, art. 35 alin. 1, art. 48, art. 56, art. 57 alin. 2, art. 102 alin. 3, lit. a din O. U. G. nr. 195/2002 republicată şi art. 1, art. 29 din Regulamentul de aplicare a O. U. G. nr. 195/2002 republicat, a produs un accident de circulaţie, în urma căruia a rezultat decesul numitului S.G.N.

Sentinţa a rămas definitivă prin nerecurare la data de 19 aprilie 2011.Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 3201 alin. 5 Cod procedură penală, a fost disjunsă acţiunea

civilă, s-a acordat termen la data de 19 aprilie 2011 şi a fost format dosarul nr. 3521/315/2011.S-au ataşat la dosarul cauzei următoarele înscrisuri: copie rechizitoriu nr. 2933/P/2008, copii

încheieri pronunţate în dosarul nr. 3733/315/2010 la datele de: 25.05.2010, 29.06.2010, 21.09.2010, 2.11.2010, 30.11.2010, 11.01.2011, 8.02.2011; copie adresă nr. OJ 898/24.06.2010 emisă de Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România; copie adresă nr. 10757/4.08.2010 emisă de Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgovişte privind constituirea ca parte civilă cu suma de 60, 59 lei şi înscrisuri medicale emanate de la această instituţie sanitară; copie adresă nr. 9615/19.07.2010 înaintată de Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti privind constituirea ca parte civilă cu suma de 61020,45 lei reprezentând contravaloare cheltuieli spitalizare ocazionate de internarea victimei S. G. N. şi decont cheltuieli; copii declaraţii inculpat C. F. C., parte civilă S. I. copie declaraţie C.I.

S-a reţinut de prima instanţă că la termenul de judecată din 24.05.2011 a încuviinţat cererea formulată de partea civilă S.I. privind audierea de martori în dovedirea pretenţiilor civile în cuantum de 50.000 lei despăgubiri materiale şi 60.000 lei daune morale iar la data de 28.06.2011 a procedat la audierea martorilor I.D. şi D.A.

Având în vedere dispoziţiile art. 346 Cod procedură penală, art. 14 Cod procedură penală, art. 998-999 Cod civil, precum şi art. 55 din Legea nr. 136/1995 republicată, instanţa de fond l-a obligat pe inculpatul C.F.C., alături de asigurătorul Axa Aurora Iberica SA, reprezentată de SC Avus Internaţional Borker de Asigurare Reasigurare SRL. în limita plafonului de asigurare stabilit prin ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule, la plata următoarelor sume: 35.000 lei despăgubiri civile şi la 40.000 lei daune morale către partea civilă S.I.

22

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele: Potrivit declaraţiilor martorilor I.D. şi D.A., persoane apropiate familiei şi care au participat

la evenimentele ce au avut loc ulterior producerii accidentului rutier, partea civilă a efectuat cheltuieli cu îngrijirile medicale pentru fiul său, respectiv: cu transportul la Bucureşti, pentru procurarea unei proteze în valoare de 2.400 lei, pentru operaţie la mandibulă, în valoare de 1.000 lei, pentru masaje şi fizioterapie, iar după decesul acestuia s-au efectuat cheltuieli pentru înmormântare şi obiceiuri creştineşti ce au fost apreciate la 30.000 lei.

S-a avut în vedere că la masa organizată după înmormântarea fiului părţii civile au participat între 150-300 persoane iar la comemorările de trei săptămâni, şase săptămâni, trei luni, şase luni, nouă luni şi un an au participat aproximativ câte 50 de persoane, că toate mesele au fost organizate la restaurant iar un meniu a costat circa 50 lei.

Referitor la daunele morale, instanţa de fond a apreciat că suma de 40.000 lei reprezintă o despăgubire echitabilă pentru suferinţa părţii civile legată de pierderea fiului său, cu atât mai mult, cu cât, aşa cum au arătat martorii audiaţi, acesta a fost unicul său copil.

În completarea textelor de lege indicate mai sus, instanţa a avut în vedere şi Recomandările Consiliului Europei din 1969 de la Londra, care subliniază, între altele, că principiul reparaţiei daunelor morale trebuie recunoscut, despăgubirea având rolul unei compensaţii.

Cât priveşte cererea părţii civile S. C.U. F. Bucureşti, prima instanţă a dispus obligarea inculpatului, în temeiul dispoziţiilor art. 313 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, la despăgubirea acestei unităţi sanitare cu suma precizată în adresele de constituire de parte civilă, respectiv 61.020,45 lei reprezentând contravaloarea îngrijirilor medicale acordate victimei S. G. - N. până la intervenirea decesului acestuia.

Totodată, instanţa de fond a respins cererea formulată de partea civilă S.J.U.T. privind obligarea inculpatului la plata sumei de 60,59 lei, cu motivarea că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile articolului menţionat mai sus, suma reprezentând contravaloarea îngrijirilor medicale acordate inculpatului în urma evenimentului rutier.

Împotriva sentinţei penale nr. 362 din 28 iunie 2011 pronunţată de Judecătoria T., în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria T., asigurătorul S.C. Axa Espana prin S.C. Avus Internaţional Broker de Asigurare Reasigurare SRL Bucureşti şi partea civilă S. I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului conform art. 38510 alin. 1 şi 2 C.proc.pen., unitatea de parchet a susţinut că sentinţa primei instanţe este afectată de nelegalitate întrucât inculpatul nu a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat, faţă de caracterul accesoriu al acţiunii civile alăturate celei penale şi, de asemenea, nu a fost obligat alături de asigurător la plata parţială a cheltuielilor judiciare efectuate de partea civilă S. I..

Partea civilă S. I. a criticat sentinţa de netemeinicie, susţinând că suma solicitată cu titlu de daune morale în cuantum de 60.000 lei nu poate fi apreciată ca excesivă în condiţiile în care inculpatul se face vinovat de decesul singurului său copil, aşa încât stabilirea unei despăgubiri de 40.000 lei nu corespunde exigenţelor unei reparaţii echitabile.

Recurentul asigurător S.C. Axa Espana prin S.C. Avus Internaţional Broker de Asigurare Reasigurare SRL Bucureşti nu a motivat calea de atac formulată, iar cu ocazia dezbaterilor, prin reprezentant legal, a declarat că nu mai susţine recursul exercitat în cauză, solicitând însă respingerea căii de atac formulată de partea civilă întrucât, în opinia sa, suma acordată cu titlu de daune morale este corect stabilită în conformitate cu practica instanţelor în cauze similare.

Curtea, examinând sentinţa recurată în raport de criticile invocate, pe baza materialului probator administrat în cauză şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept conform art. 3856

alin. 3 C.proc.pen., a constatat că aceasta este afectată de netemeinicie, în limitele şi pentru considerentele ce urmează:

Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei a rezultat că prin sentinţa penală nr. 188 din 29 martie 2011 a Judecătoriei T., definitivă prin nerecurare la 19 aprilie 2011, inculpatul C.F.C. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzute de art. 178 alin. 1 şi 2 Cod penal, victimă fiind S.G.N., prin aceeaşi hotărâre dispunându-se disjungerea laturii civile a cauzei în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art. 3201 alin. 5 C.proc.pen.

Drept urmare, s-a format dosarul nr. 3521/315/2011 în care a fost pronunţată sentinţa penală nr. 362 din 28 iunie 2011, recurată prin prezentele căi de atac.

23

Verificând criticile invocate de recurenţi, în raport de probele administrate în cauză şi dispoziţiile legale incidente, Curtea a constatat că sentinţa primei instanţe este afectată de netemeinicie numai sub aspectul omisiunii de obligare a inculpatului alături de asigurătorul S.C. Axa Espana prin S.C. Avus Internaţional Broker de Asigurare Reasigurare SRL Bucureşti, la plata cheltuielilor judiciare efectuate de partea civilă S. I.

Astfel, în conformitate cu art. 193 alin. 1 şi 2 C.proc.pen., în caz de condamnare inculpatul este obligat să plătească părţii civile căreia i s-a admis, chiar şi numai în parte, acţiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de aceasta, dispoziţii similare fiind cuprinse în art. 50 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 136/1995 republicată, respectiv că asigurătorul este obligat să plătească persoanelor păgubite prin deces şi cheltuielile de judecată.

Cum în cauză acţiunea civilă formulată de partea civilă S. I. a fost admisă în parte, iar aceasta a fost asistată pe parcursul procesului de apărător ales, conform delegaţiei seria DB nr. 217475/2011, suportând cheltuieli în cuantum de 2.500 lei conform chitanţei seria SI nr. 005 din 28 iunie 2011, a rezultat că în mod greşit prima instanţă a omis să dispună obligarea inculpatului alături de asigurător la plata parţială a cheltuielilor de judecată suportate de partea civilă.

Drept urmare, constatând că această critică este fondată, în temeiul disp. art. 38515 pct. 2 lit. d) C.proc.pen., Curtea a admis recursul declarat de unitatea de parchet, a casat în parte sentinţa şi în rejudecare, a dispus obligarea inculpatului alături de asigurător la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli judiciare către partea civilă S. I.

Restul criticilor invocate au fost apreciate ca neîntemeiate, astfel că în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C.proc.pen., recursurile declarate de partea civilă şi asigurător au fost respinse, ca nefondate.

( Judecător Ioana Nonea )

[10] Încetare proces penal. Cauză de nepedepsire. Aplicare sancţiuni pentru fapte săvârşite în concurs.

C.proc.pen., art. 10 lit. i1

Legea nr. 241/2005, art.10 alin.1Decizia nr. XXXV/2006 a Î.C.C.J. – Secţiile Unite

În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală dintre cele prevăzute de Legea nr.241/2005, dacă inculpatul a achitat despăgubirile datorate părţii civile, aşa cum aceasta le-a precizat prin cererea depusă la dosarul de fond, acoperind integral prejudiciul cauzat, care este de până la 50.000 euro în echivalentul monedei naţionale, i se aplică acestuia o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

În cazul săvârşirii de către aceeaşi persoană a unor fapte concurente, care nu prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni, se va aplica o singură sancţiune cu caracter administrativ, conform dispoziţiilor art.91 din Codul penal, potrivit deciziei nr.XXXV/2006 pronunţată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 1394 din 6 octombrie 2011.

Prin sentinţa penală nr.16 din data de 02 februarie 2011 pronunţată de Judecătoria S, în baza art.11 pct.2 lit.b din Codul de procedura penală, raportat la art.741 alin.2 Cod penal, a fost încetat procesul penal împotriva inculpatului BCI, fără antecedente penale:

- pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art.9 alin.1 lit.b din Legea nr.241/2005, aplicând o sancţiune administrativă prevăzută de art.91 Cod penal cu amendă în cuantum de 500 lei;

- pentru infracţiunea de evaziune fiscală, fapta prev. de art.9 alin.1 lit.c din Legea nr.241/2005, aplicând o sancţiune administrativa prevăzuta de art.91 Cod penal cu amenda in cuantum de 500 lei;

24

- pentru infracţiunea de reţinere sau nevărsare cu intenţie a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursa in cel mult 30 de zile de la scadenta, prevăzută de art.6 din Legea nr.241/2005, aplicându-se sancţiunea administrativă a amenzii prevăzută de art.91 Cod penal în cuantum de 500 lei, totalul sancţiunilor administrative fiind de 1500 lei.

Prin aceeaşi sentinţă, în baza art.11 pct.2 lit.b din Codul de procedură penală raportat la art.741 alin.2 Cod penal, s-a încetat procesul penal împotriva inculpatei SC BI SRL:

- pentru infracţiunea de evaziune fiscala, fapta prevăzută de art.9 alin.1 lit.b din Legea nr.241/2005, aplicând o sancţiune administrativa prevăzuta de art.91 Cod penal cu amenda in cuantum de 500 lei;

- pentru infracţiunea de evaziune fiscala, fapta prevăzută de art.9 alin.1 lit.c din Legea nr.241/2005, aplicând o sancţiune administrativa prevăzuta de art.91 Cod penal cu amenda in cuantum de 500 lei;

- pentru infracţiunea de reţinere sau nevărsare cu intenţie a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursa in cel mult 30 de zile de la scadenta, prev. de art.6 din Legea nr.241/2005, aplicând o sancţiune administrativa prevăzuta de art.91 Cod penal cu amenda in cuantum de 500 lei, totalul sancţiunilor administrative fiind de 1500 lei.

S-a constatat recuperat prejudiciul cauzat de către cei doi inculpaţi persoanei civile Directia Generala a Finanţelor Publice Prahova prin restituirea în natura a sumelor datorate de 957 lei şi 128 lei.

În baza art.191 alin.1 din Cod procedura penală, au fost obligaţi inculpaţii în solidar, la plata cheltuielilor judiciare către stat in suma de 1.000 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că la data de 14.02.2009, ofiţeri ai Formaţiunii şi Serviciului de Investigare a Fraudelor din cadrul Poliţiei oraşului S şi IPJ P, însoţiţi de comisari ai Gărzii Financiare P, au efectuat verificări privind activitatea de comerţ la SC BI SRL S, la punctul de lucru din oraşul S.

Procedându-se la cercetarea documentelor contabile ale punctului de lucru s-a reţinut o diferenţă în minus de 2.154,77 lei, între stocul scriptic de la data controlului şi cel de la data de 31.12.2008.

De asemenea, cu ocazia unui nou control întreprins la data de 20.02.2009 la acelaşi agent economic şi punct de lucru s-au stabilit şi alte diferenţe în minus între stocuri şi anume de 13.697,9 lei la gestiunea mărfuri şi 2.025,17 lei la gestiunea bar.

Cu ocazia ambelor controale au fost ridicate de către poliţie înscrisurile contabile relevante, care anexate actelor de control au fost înaintate spre analiză şi concluzii Gărzii Financiare P şi DGFP P.

Prima instituţie a încheiat nota de constatare nr.608424/PH/23.04.2009, în care a arătat că, în perioada noiembrie 2008 – februarie 2009, la gestiunile verificate în cadrul SC BI SRL S, a fost înregistrat un minus la inventarierea faptică a mărfurilor în valoare de 23.233,27 lei, datorat neînregistrării în totalitate pe casa de marcat fiscală a veniturilor realizate, pentru ca sumele de bani astfel obţinute să fie folosite de administratorul societăţii în scop personal. Prin aplicarea cotei impozitului pe profit şi a TVA, la diferenţa de venit neînregistrată a rezultat suma de 6.834 lei ca prejudiciu estimat datorat bugetului de stat.

La rândul său DGFP P, prin activitatea de inspecţie fiscală, a încheiat procesul verbal de control nr.3783/20.07.2009, prin care a stabilit suplimentar faţă de constatările Gărzii Financiare, pe de o parte că în perioada mai 2006 - iunie 2008, agentul economic în cauză a consemnat în contabilitate costuri cu materiale de construcţii, obiecte de inventar şi mărfuri, în cuantum de 28.929 lei, pentru care a dedus TVA în sumă de 1.848 lei.

Potrivit organului de control fiscal, societatea comercială verificată nu a avut la bază documente justificative pentru cheltuielile astfel înregistrate, întrucât în primul rând facturile prezentate nu făceau parte din plaja de serii şi numere alocate legal agenţilor economici înscrişi ca furnizori, în al doilea rând o societate anterior datei înscrisă în facturi, figurează dizolvată judiciar, iar în al treilea rând o altă firmă are înscrisă pe documentul de livrare alte date de identificare decât cele aflate în baza de date a Ministerului de Finanţe şi ONRC.

Pe de altă parte, s-a mai reţinut că la 31.03.2009 societatea verificată înregistra debite restante la contribuţiile cu stopaj la sursă. Pe cale de consecinţă, pentru prima situaţie s-a calculat un

25

prejudiciu adus bugetului de stat în valoare de 6.477 lei, iar pentru cea de-a doua situaţie s-a calculat un prejudiciu de 4.009 lei.

Fiind audiat inculpatul BCI, care în perioada verificată a deţinut funcţia de administrator al SC BI SRL S a recunoscut cele constatate de poliţie şi organele de control fiscal ale statului.

Persoana vătămată DGFP P nu a precizat în faza de urmărire penală dacă se constituie parte vătămată sau parte civilă în cadrul procesului penal.

Din punctul de vedere al laturii civile trebuie însă arătat că învinuitul a depus la dosar dovezi de achitare parţială a prejudiciului cauzat bugetului de stat.

Prima instanţă a mai reţinut că faptele inculpatului BCI se probează cu declaraţiile sale de recunoaştere, coroborate cu procesele verbale de control ale poliţiei, cu nota de constatare nr.608424/PH/23.04.2009 a Gărzii Financiare P însoţită de anexele aferente, precum şi cu procesul verbal de control fiscal nr.3783/20.07.2009 al DGFP P, activitatea de Inspecţie Fiscală, însoţit de anexele aferente, iar activitatea sa, respectiv faptul că în calitate de administrator al SC BI SRL S, în perioada noiembrie 2008 – februarie 2009 nu a înregistrat integral în contabilitate veniturile realizate la gestiunile societăţii, sustrăgându-se astfel de la plata impozitului pe profit şi TVA, pentru venitul neînregistrat cu suma de 6.834 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art.9 al.1 lit.b din Legii nr.241/2005.

Fapta inculpatului BCI, care în calitate de administrator al SC BI SRL S, în perioada mai 2006 – iunie 2008, a evidenţiat în acte contabile cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale, diminuându-şi astfel în mod nelegal impozitul pe profit şi TVA, în sumă cumulată de 6.477 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art.9 al.1 lit.c din Legii nr.241/2005.

Fapta aceluiaşi inculpat, care în calitate de administrator al SC BI SRL S, în perioada 01.01.2004 – 31.03.2009, nu a vărsat bugetului de stat obligaţiile fiscale constituite prin reţinere la sursă, reprezentând impozit pe venitul din salarii, CAS salariaţi, CASS salariaţi şi şomaj salariaţi, în sumă totală de 4.009 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art.6 din Legii nr.241/2005.

Instanţa de fond a mai reţinut că, întrucât faptele penale descrise anterior au fost săvârşite prin acte de executare repetate în timp şi în legătură cu derularea aceleiaşi activităţi comerciale, s-a constatat că la baza lor, în fiecare caz în parte, a stat o unică rezoluţie infracţională, astfel încât se vor aplica prevederile art.41 al.2 C.pen., referitoare la infracţiunea continuată.

De asemenea, deoarece infracţiunile de mai sus, privite pe fiecare categorie juridică în parte, au fost săvârşite în temeiul unor hotărâri infracţionale diferite, raportate la finalitatea specifică a fiecărei activităţi infracţionale, s-au aplicat şi prevederile art.33 lit.a C.pen., ce reglementează concursul real de infracţiuni.

În raport cu infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 C.pen., reţinută în sarcina inculpaţilor, a fost dispusă de Parchetul de pe lingă Judecătoria S scoaterea de sub urmărire penală, prin incidenţa art.10 lit.a din C.proc.pen., deoarece activitatea de realizare a elementului constitutiv al acestei infracţiuni nu are o existenţă de sine stătătoare, ci este absorbită faptic şi juridic în conţinutul constitutiv complex al infracţiunii de evaziune fiscală, în varianta reglementată de art.9 al.1 lit.c din Legea nr.241/2005.

Totodată, a fost dispusă neînceperea urmăririi penale faţă de învinuiţi pentru art.43 din Legii. nr.82/1991 raportat la art.289 C.pen., pentru acelaşi considerent al art.10 lit.a din C.proc.pen., întrucât falsul contabil nu are o existenţă de sine stătătoare, ci este absorbit faptic şi juridic în conţinutul constitutiv complex al infracţiunii de evaziune fiscală, în varianta reglementată de art.9 al.1 lit.b din Legea nr.241/2005.

Instanţa de fond a mai reţinut că inculpatul BCI nu are antecedente penale, iar fapta a săvârşit-o aflându-se într-o perioada critică din existenta sa, atât din punct de vedere financiar, cât şi din punct de vedere familial, având soţia bolnavă de o maladie severă, aşa cum rezultă şi din declaraţia martorei SM de la fila 238 din dosar.

La individualizarea sancţiunilor ce au fost aplicate inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere prevederile art.72 din Codul penal, a fost luat în considerare pericolul social concret al faptei săvârşite, persoana inculpatului care a săvârşit faptele într-un context de criza financiară, atitudinea sinceră a acestuia, împrejurările referitoare la faptele comise, mediul din care provine inculpatul, faptul ca prejudiciul a fost achitat în totalitate în cursul desfăşurării procesului penal,

26

astfel încât a considerat că se impune încetarea procesului penal conform art.11 pct.2 lit.b Cod procedură penală, coroborat cu art.74 alin.2 din Codul penal, deoarece prejudiciul cauzat a fost recuperat în totalitate şi este până la 50.000 euro, astfel că se impune pentru fiecare fapta penala săvârşită de inculpat, aplicarea unei sancţiuni administrative care urmează a fi înregistrata în cazierul judiciar.

Aceeaşi sancţiune administrativă, a considerat instanţa că se impune a fi aplicata şi faţa de cealaltă inculpată, persoana juridică SC BI SRL S, aceasta fiind la prima abatere, fiind deschisă procedura insolvenţei faţă de aceasta.

Resocializarea acestor două tipuri de inculpaţi presupune aplicarea unor sancţiuni administrative care vor fi înregistrate in cazierul judiciar al acestora, scopul educativ si moralizator putând fi astfel îndeplinit.

S-a constatat recuperat prejudiciul cauzat fata de persoana vătămata DGFP P, aşa cum rezulta si din adresa acestuia comunicata la dosar la fila 237 din dosar, fiind achitat ultimul rest de 957 lei.

În consecinţa, instanţa de fond a încetat procesul penal faţă de cei doi inculpaţi şi a dispus aplicarea unor sancţiuni administrative faţă de aceştia, aşa cum s-a arătat mai sus.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria S şi partea vătămată ANAF prin DGFP P.

În motivarea recursului, parchetul a criticat hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate, susţinând că potrivit dispoziţiilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite prin decizia nr.XXXV/2006 pronunţată într-un recurs în interesul legii, în cazul săvârşirii de către aceeaşi persoană a unor fapte concurente, care în accepţiunea textului de lege, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, se va aplica o singură sancţiune cu caracter administrativ, conform disp.art.91 Cod penal.

În acest sens, a reţinut că în cazul existenţei concursului de fapte prevăzute de legea penală care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, nu pot fi aplicate regulile cumulului aritmetic specific sancţiunilor contravenţionale, potrivit prevederilor art.10 din OG nr.2/2011 cu modificările ulterioare, ci numai regulile referitoare la cumulul juridic reglementat în art.34 alin.1 lit.c Cod penal.

De asemenea, potrivit art.741 alin.1 şi 2 teza a II-a Cod penal, în cazul săvârşirii unor infracţiuni economice prevăzute de legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubă, dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se comunică la cazierul judiciar.

Prin urmare, instanţa de fond în mod greşit a aplicat cumulul aritmetic, obligându-i pe inculpaţi la plata unor amenzi cu caracter administrativ reprezentând totalul sancţiunilor aplicate potrivit art.91 alin.1 lit.c Cod penal, pentru cele trei fapte comise în concurs real, întrucât soluţia legală care se impunea era aceea de a face aplicarea dispoziţiilor art.34 alin.1 lit.c Cod penal, privind cumulul juridic al sancţiunilor cu caracter administrativ aplicate.

La rândul său partea civilă ANAF a arătat în motivarea recursului declarat că SC BI SRL S nu a achitat majorările de întârziere datorate, care reprezintă accesorii ale creanţei principale, astfel că se impune obligarea acesteia şi la plata acestora.

Curtea, examinând hotărârea recurată în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile invocate de recurenţi, dar şi din oficiu sub toate aspectele potrivit art.3856 alin.3 C.proc.pen., a constatat că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria S este întemeiat, iar recursul declarat de partea civilă ANAF este nefondat, pentru următoarele considerente:

Astfel, Curtea a reţinut că situaţia de fapt a fost stabilită în mod corect şi complet de prima instanţă pe baza probelor administrate în cauză, atât în latură penală cât şi în latură civilă, aşa cum este prezentată mai sus.

De asemenea, în mod corect s-a dispus încetarea procesului penal faţă de cei doi inculpaţi, având în vedere dispoziţiile art.11 pct.2 lit.b rap. la art.10 lit.i1 C.proc.pen. şi dispoziţiile art.10 alin.1 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, potrivit cărora În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de

27

până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar, precum şi faptul că inculpata SC BI SRL S a achitat la data de 26.01.2011 despăgubirile datorate părţii civile, aşa cum aceasta le-a precizat prin cererea depusă la dosarul de fond pentru termenul din data de 15.12.2010.

În ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor administrative, Curtea a reţinut că potrivit deciziei nr.XXXV/2006 pronunţată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, În cazul săvârşirii de către aceeaşi persoană a unor fapte concurente care, în accepţiunea textului de lege menţionat, nu prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni, se va aplica o singură sancţiune cu caracter administrativ, conform dispoziţiilor art.91 din Codul penal, iar această decizie este obligatorie în ceea ce priveşte dezlegarea dată problemelor de drept.

Prin urmare, Curtea a reţinut că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria S este întemeiat sub acest aspect.

În ceea ce priveşte recursul declarat de ANAF, Curtea a reţinut că în cererea de constituire de parte civilă nu există niciun fel de precizări cu privire la eventualele obligaţii fiscale accesorii şi nici nu a fost indicat cuantumul acestora ori modalitatea de calcul a acestor obligaţii, inculpata SC BI SRL S achitând la data de 26.01.2011 despăgubirile datorate părţii civile aşa cum au fost precizate prin cererea depusă la instanţa de fond pentru termenul din data de 15.12.2010.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 38515 pct.2 lit.d C.proc.pen., Curtea a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria S, a casat în parte în latură penală sentinţa penală nr.16 din 02 februarie 2011 pronunţată de Judecătoria S şi, rejudecând cauza, conform art.34 lit.c Cod penal raportat la art.91 Cod penal, a aplicat câte o singură sancţiune cu caracter administrativ de câte 500 lei amendă inculpaţilor BCI şi SC BI SRL S.

S-a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi s-a respinse ca nefondat recursul declarat de partea civilă ANAF.

În temeiul art.192 alin.2 C.proc.pen., partea civilă a fost obligată la cheltuieli judiciare către stat, iar onorariul pentru apărătorii din oficiu pentru intimaţii inculpaţi BCI şi SC BI SRL a fost avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.

( Judecător Lucian Crăciunoiu )

[11] Declinare de competenţă.

Cod procedură penală , art. 27 pct. 3

Potrivit dispoziţiilor art.27 pct.3 Cod procedură penală, tribunalul, ca instanţă de recurs, judecă, printre altele şi recursurile împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 1398 din 6 octombrie 2011.

Prin sentinţa penală nr. 98 din data de 11.05.2011, pronunţată de Judecătoria Răcari, judeţul

Dâmboviţa, inculpatul M.I., a fost condamnat la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală, prev. de art. 181 al.1 c.p. – parte vătămată M.P..

În baza art. 86/1 c.p. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata termenului de încercare de 3 ani şi 6 luni, prev. de art. 86/2 c.p., iar conform art. 86/3 c.p., au fost stabilite măsurile de supraveghere, la care inculpatul trebuie să se supună pe perioada acestui termen.

28

Conform art. 359 c.pr.penală i s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor prev. de art. 86/4 c.p., rap. la art. 83 şi art. 84 c.p.

Totodată, în temeiul art. 71 c.p., i-au fost aplicate inculpatului pedepsele accesorii prev. de art. 64 lit.a teza a-II-a şi lit.b c.p., care potrivit alin.5 din acelaşi text de lege, s-a dispus executarea acestora pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei principale.

În latură civilă, inculpatul M.I. a fost obligat la plata sumei de 78 lei daune materiale şi la 2500 lei daune morale, către partea civilă M.P..

În fine, inculpatul a fost obligat la despăgubiri civile ( cheltuieli de spitalizare ) către Spitalul de Urgenţă Târgovişte, precum şi la cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa o atare sentinţă, instanţa de fond a reţinut pe baza probatoriilor administrate în cauză că la data de 18.07.2009 inculpatul M.I. a lovit-o pe partea vătămată M.P., cauzându-i leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 25 zile îngrijiri medicale.

Împotriva sentinţei a declarat recurs inculpatul M.I.. La termenul de judecată, cu ocazia soluţionării cauzei, Curtea din oficiu a constatat

necompetenţa soluţionării căii de atac a recursului având în vedere infracţiunea dedusă judecăţii, aceea de vătămare corporală prev.de art.181 alin.1 Cod penal.

Potrivit disp.art.181 alin.2 Cod penal, în cadrul infracţiunii de vătămare corporală, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Curtea, a constatat că potrivit disp.art.27 pct.3 Cod procedură penală, aşa cum a fost modificat prin Legea nr.202/2010, ca instanţă de recurs, tribunalul judecă printre altele şi recursurile împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii, privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

În speţa dedusă judecăţii, obiectul cauzei penale îl constituie infracţiunea de vătămare corporală prev.de art.181 alin.1 Cod penal, infracţiune pentru care aşa cum s-a arătat mai înainte, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

În atare situaţie, Curtea a constatat că recursul declarat de inculpatul M.I., împotriva sentinţei penale nr.998 din 11 mai 2011 a Judecătoriei Ploieşti, este de competenţa Tribunalului Dâmboviţa, motiv pentru care prin decizia penală nr.1398 din 06 octombrie 2011, în baza art.42 Cod procedură penală a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.

( Judecător Vasile Mărăcineanu )

[12] Individualizare pedeapsă. Lipsa de pericol social.

Cod penal , art. 181, art. 72

Cuantumul redus al prejudiciului, faptul că a fost recuperat prin restituire în natură, motivele ce l-au determinat pe inculpat să recurgă la comiterea acestor fapte, cât şi comportamentul corespunzător în societate, al inculpatului până în acel moment poate să conducă instanţa la concluzia că faptei îi lipseşte gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 1478 din 17 octombrie 2011.

Prin sentinţa penală nr.121/12.04.2011 pronunţată de Judecătoria Pucioasa în baza art.192

alin 1 şi 2 Cod penal a fost condamnat inculpatul V.V.V. la 3 ani închisoare, iar în baza art. 208 alin 1- 209 alin 1 lit. a şi g Cod penal, deasemenea la 3 ani închisoare.

În baza art. 33 - 34 lit. b Cod penal au fost contopite pedepsele aplicate urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea aceea de 3 ani închisoare.

În baza art. 861 Cod penal s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 5 ani conform art. 862 Cod penal.

29

În baza art. 863 Cod penal pe durata termenului de încercare s-a dispus ca inculpatul să se prezinte în ultima zi de joi a trimestrului la judecătorul delegat la executări penale din cadrul judecătoriei; să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

Au fost aplicate disp. art. 71- 64 lit. a teza a II-a şi lit. b Cod penal.În baza art.71 alin.5 cod penal pe perioada suspendării executării pedepsei sub

supraveghere s-au suspendat şi pedepsele accesorii.În baza art. 118 indice 1 alin.1 lit. e Cod penal s-a dispus confiscarea unui târnăcop de la

inculpat.În baza art. 14, 15 şi 346 C.proc.pen. instanţa a luat act că partea vătămată Ş.E., parte

civilă.Pentru a dispune astfel instanţa de fond a reţinut că în seara zilei de 17.09.2009 în jurul

orei 9,00 inculpatul VVV însoţit de tatăl sau, VC, în prezent decedat a pătruns fără drept în curtea locuinţei părţii vătămate SE de unde şi-a însuşit un târnăcop.

Aceasta fapta a fost săvârşita în împrejurările în care inculpatul şi tatăl său, în baza unei convenţii verbale trebuiau sa efectueze o lucrare pentru partea vătămata, lucrare ce nu a fost finalizata ca urmare a apariţiei unor neînţelegeri între părţi.

Tot în asemenea împrejurări în noaptea de 27/28.09.2009 inculpatul VVV şi-a însuşit fără drept un câine din rasa „ciobănesc mioritic” aparţinând aceleiaşi părţi vătămate şi estimat de aceasta la 300 euro.

La individualizarea pedepselor, instanţa de fond a avut în vedere conform art. 72 gravitatea faptelor, modalitatea concreta de săvârşire a acestora, atitudinea nesincera a inculpatului.

Deşi s-a menţionat că valoarea prejudiciului este mica, s-a apreciat ca scopul pedepsei în sensul art. 52 Cod pen., poate fi atins prin aplicarea unei pedepse de 3 ani închisoare rezultată ca urmare a contopirii pedepselor aplicate pentru fiecare fapta, pentru care s-a considerat că se impune în baza art. 861 Cod pen., suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în conformitate cu prevederile art. 862 Cod pen.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs inculpatul criticând-o pentru nelegalitate şi netemeincie.

În motivarea acestei căi de atac recurentul a precizat că, în ceea ce priveşte târnăcopul acesta era al tatălui său şi nu a făcut decât să-l recupereze din curtea părţii vătămate, iar câinele indicat de către aceasta din urmă a fost cumpărat tot de către tatăl său şi nu sustras din curtea părţii vătămate.

În consecinţă s-a solicitat achitarea inculpatului, iar în subsidiar reducerea pedepsei considerată exagerat de aspră.

Examinând recursul formulat prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, a criticilor invocate, cât şi sub toate aspectele conform art. 3856 alin.3 Cod procedură penală, Curtea a apreciat că această cale este fondată pentru următoarele motive.

Din probele administrate în cauză, respectiv plângerea şi declaraţia părţii vătămate, procesul verbal de percheziţie domiciliara efectuată la inculpat, declaraţiile martorilor şi ale inculpatului, s-a constatat cu certitudine că din imobilul aparţinând părţii vătămate inculpatul a luat un târnăcop în momentul în care aceasta din urmă nu se afla acasă, precum şi că la domiciliul inculpatului a fost descoperit cu ocazia percheziţiei un câine identificat ca fiind al părţii vătămate.

Referitor la târnăcop, din declaraţiile părţii vătămate şi ale fiului acesteia a rezultat că inculpatul ar fi luat din imobilul aparţinând părţii vătămate, un târnăcop. Această unealtă nu a fost menţionată de către nici una dintre aceste persoane, ca fiind proprietatea părţii vătămate sau a altei persoane, împrejurare care a condus Curtea, la concluzia că afirmaţia inculpatului că acest târnăcop era al tatălui său şi nu a mers decât să-l ridice de la partea vătămată, datorită neînţelegerilor cu aceasta, privind lucrările ce le-a efectuat la imobilul său, este adevărată.

Aceleaşi declaraţii ale părţii vătămate şi ale inculpatului, au stabilit că, între cei doi s-au ivit unele neînţelegeri în ceea ce priveşte executarea lucrărilor şi/sau acordarea c/val. acesteia pe care cel din urmă împreună cu tatăl său le-ar fi efectuat la domiciliul celei dintâi.

Deşi inculpatul, în declaraţiile sale a susţinut că acel câine, descoperit cu ocazia percheziţiei, la domiciliul său ar fi fost cumpărat de tatăl său, nu s-a putut efectua o asemenea

30

dovadă, motiv pentru care Curtea a considerat ca fiind corespunzătoare adevărului, declaraţia martorului D.N. motiv pentru care s-a apreciat că inculpatul este cel care a luat câinele din curtea părţii vătămate, datorită neînţelegerilor cu aceasta privitoare la nerambursarea c/val. prestaţiilor efectuate de către acesta în imobilul părţii vătămate.

Astfel Curtea având în vedere cuantumul redus al prejudiciului, faptul că a fost recuperat prin restituire în natură, motivele ce l-au determinat pe inculpat să recurgă la comiterea acestor fapte, cât şi comportamentul corespunzător în societate, al inculpatului până în acest moment apreciază că acţiunea inculpatului de a lua câinele din imobilul părţii vătămate, datorită neînţelegerilor existente îi lipseşte gradul de pericol social al unei infracţiuni de furt calificat sau de violare de domiciliu aşa cum a precizat procurorul în rechizitoriul formulat cât şi instanţa de fond în sentinţa pronunţată.

Pentru aceste considerente, în temeiul disp. art. 38515 pct. 2 lit. d) C.p.p. s-a admis recursul declarat de inculpat, s-a casat sentinţei recurată şi în consecinţă în baza art.11 pct. 2 lit. a) Cod procedură penală coroborat cu art. 10 lit.b1 Cod procedură penală şi 181 Cod penal inculpatul a fost achitat pentru comiterea infracţiunilor prev. de art. 208 -209 alin.1 lit. a-g Cod penal şi art. 192 alin.1 şi 2 Cod penal iar conform art. 91 lit. c) Cod penal, s-a aplicat sancţiunea amenzii administrative în cuantum de 500 lei.

( Judecător Florentin Teişanu )

[13] Căile de atac ordinare. Recursul. Persoanele care pot face recurs. Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii. Recurs inadmisibil.

C.proc.pen., art. 3852 rap. la art. 362 alin. 1 lit. f, art. 38515 pct. 1 lit. aLegea nr. 50/1991, art. 24 alin.1 lit. a şi alin. 3 lit.b, art. 27

Obiectul juridic al infracţiunii incriminate în dispoziţiile art.24 alin.1 lit.a) din Legea nr.50/1991, republicată îl constituie relaţiile sociale care protejează integritatea fondului de patrimoniu al statului, prin prevenirea oricăror consecinţe prejudiciabile negative ce s-ar putea produce de nerespectarea dispoziţiilor legale privind autorizarea executării construcţiilor sau desfiinţării acestora precum şi a măsurilor pentru realizarea locuinţelor, astfel cum s-au determinat de autoritatea administraţiei publice locale, în contextul planului de urbanism şi amenajare teritorială. În atare situaţie, subiectul pasiv principal al unei astfel de infracţiuni este statul, ca şi garant şi ocrotitor al valorilor sociale ocrotite prin lege, iar subiectul pasiv secundar poate fi persoana fizică interesată, dar numai în măsura în care se dovedeşte şi o afectare a intereselor legitime.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia Penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 1415/R din 7 octombrie 2011.

Prin sentinţa penală nr.236 din 20 aprilie 2011 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, în

baza art.11 pct.2 lit.a) raportat la art.10 alin.1 lit.b) C.proc.pen. s-a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectare a dispoziţiilor legale privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii prevăzute şi pedepsite de art.24 alin.1 lit.a) din Legea nr.50/1991, constatându-se că fapta nu e prevăzută de legea penală.

În fapt s-a reţinut că în perioada aprilie-iunie 2008, acesta a executat lucrări de construcţie şi demolare la imobilul proprietate personală, amplasat în municipiul Târgovişte, construcţie neclasificată ea însăşi ca şi monument istoric dar amplasată în zona de protecţie a monumentului istoric „Şcoala Vasile Cârlova nr.1864”.

Lucrările menţionate au fost apreciate de instituţiile abilitate ca fiind efectuate cu încălcarea prevederilor autorizaţiei de construcţie emisă de Primăria Municipiului Târgovişte,

31

respectiv faptul că nu s-a respectat condiţia impusă prin avizul favorabil al Direcţiei Judeţene pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Dâmboviţa, ce a stat la baza adoptării actului administrativ şi în care s-a menţionat obligativitatea păstrării cornişei aferente etajului 1 de la corpul secundar. În drept, s-a constatat că actele materiale realizează conţinutul infracţiunii prevăzute de art.24 alin.1 lit.a) din Legea nr.50/1991, care în forma aflată în vigoare la momentul săvârşirii acestora, incrimina executarea fără autorizaţie de construcţie sau de desfiinţare ori cu nerespectarea prevederilor acesteia, a lucrărilor prevăzute la aliniatul 3 lit.b), respectiv lucrările de reparare şi consolidare, indiferent de valoarea acestora, care urmează să fie efectuate la construcţii amplasate în zonele stabilite prin lege pentru protecţia monumentelor istorice.

S-a observat însă, că pe parcursul cercetărilor, respectiv pe o durată de circa opt luni, conform O.U.G. nr. 214/4 decembrie 2008 în forma publicată în Monitorul Oficial din 16 decembrie 2008, dispoziţiile penale menţionate au fost modificate în sensul dezincriminării faptelor privind construcţiile aflate în zonele de protecţie ale monumentelor istorice.

Ca urmare, s-a apreciat că, deşi săvârşită anterior emiterii ordonanţei, chiar dacă ulterior acestea au fost repuse în vigoare prin Legea nr.261/2009 privind aprobarea O.U.G. nr.214/2008, infracţiunea imputată aflându-se în curs de judecare şi în perioada 16 februarie - 16 octombrie 2009, efectele exonerării de răspundere penală s-au produs în mod ireversibil, fiind înlocuită cu aceea contravenţională prevăzută de art.26 alin.1lit.b) din Legea nr.50/1991, astfel cum impun principiile reglementate în art.11 şi art. 12 Cod penal.

Recursurile declarate de petentele- persoane fizice împotriva acestei sentinţe nu sunt admisibile.

Obiectul prezentei acţiuni penale, astfel cum a fost pusă în mişcare conform art.2781

alin.8 lit.c) C.proc.pen. prin încheierea de şedinţă din data de 13 aprilie 2010 pronunţată în dosarul nr.10705/315/2009 al Judecătoriei Târgovişte, îl formează infracţiunea de nerespectare a dispoziţiilor legale privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii incriminată în art.24 alin.1 lit.a) din Legea nr.50/1991, republicată. În sensul acestui text de lege, fapta constă în nerespectarea prevederilor autorizaţiei de construcţie emise în vederea executării lucrărilor prevăzute la alin.3 lit.b), respectiv lucrări de construcţie, reconstrucţie, reparare, consolidare, protejare, restaurare, conservare, precum şi orice alte lucrări, indiferent de valoarea acestora, asupra imobilelor amplasate în zonele de protecţie ale acelora incluse în fondul de patrimoniu naţional ca monumente istorice, anume stabilite prin lege.

Aşadar, urmarea imediată ce întregeşte latura obiectivă din conţinutul legal al infracţiunii prevăzute în art. 24, se concretizează în acţiuni sau inacţiuni ce pun în pericol interesul public, respectiv integritatea fondului de patrimoniu al statului, prin nerespectarea disciplinei în acest domeniu, astfel cum s-a determinat de autoritatea administraţiei publice locale, în contextul planului de urbanism şi amenajare teritorială.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 20 combinat cu art. 27 din legea specială, urmărirea respectării disciplinei în domeniul autorizaţiilor eliberate şi după caz, sesizarea instanţelor judecătoreşti cade în competenţa preşedinţilor consiliilor judeţene, primarilor ori celorlalte organe de control din cadrul autorităţilor administraţiei publice locale. Or, faţă de cele ce preced, se determină concluzia că subiectul pasiv principal al infracţiunii de nerespectare a dispoziţiilor legale privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii este statul, ca şi garant şi ocrotitor al valorilor sociale protejate prin lege, iar subiectul pasiv secundar poate fi persoana fizică interesată, dar numai în măsura în care se dovedeşte şi o afectare a intereselor sale legitime. Prin hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate în cursul anului 2005, instanţele civile au anulat în parte contractul de vânzare-cumpărare încheiat între autorul recurentelor şi inculpat, având ca obiect imobilul teren şi construcţii, amplasat în zona de protecţie a monumentului istoric „Şcoala Vasile Cârlova nr.1864”. Totodată, schimbându-se în tot sentinţa civilă nr.2490 din 20 iunie 2003 a Judecătoriei Piteşti, pe fond s-a respins acţiunea petentelor privind revendicarea acestui imobil, motivându-se că s-a probat apartenenţa respectivului teren la masa succesorală iar clarificarea situaţiei juridice urmează să fie realizată în procedura Legii nr.18/1991privind fondul funciar.

32

Faţă de cele ce preced rezultă că inculpatul a comis fapta dedusă judecăţii în procesul penal pendinte ulterior adoptării deciziilor civile susmenţionate, dată la care recurentele persoane fizice nu mai deţineau vreun titlu valabil asupra proprietăţii acestuia. Cum până în prezent nu s-a făcut dovada dobândirii calităţii de moştenitor asupra terenului pe care se află amplasată clădirea în litigiu şi prevederile art. 20 din Legea nr.50/1991 privind persoanele care pot fi părţi vătămate în cazul delictelor la disciplina în construcţii, curtea reţine că recurentele nu pot invoca vreun interes determinat de nerespectarea condiţiilor impuse prin autorizaţia nr.124/2008 emisă de Primăria Târgovişte, în sensul art.3852 rap. la art.362 alin.1 lit.f Cod proc. pen., acestea având în cauză cel mult calitatea unui denunţător. În consecinţă, raportat la cadrul procesual determinat şi conţinutul legal al infracţiunii ce formează obiectul judecăţii, recursurile declarate de acestea împotriva sentinţei penale nr.236 din 20 aprilie 2011 a Judecătoriei Târgovişte, sunt exercitate de o persoană fără calitate procesuală, urmând a fi respinse în temeiul arr.38515 pct.1 lit.a) C.proc.pen., ca inadmisibile.

( Judecător Elena Negulescu )

33

Decizii RelevanteTrimestrul IV 2011

Secţia I Civilă

[14] Obligativitatea hotărârii instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate. Încălcarea obligativităţii.

Cod procedură civilă, art. 315 alin. 1

Potrivit art. 315 alin.1 Cod proc. civilă, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Neconformarea conduce la pronunţarea unei hotărâri nelegale.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia civilă nr. 168 din 24 octombrie 2011.

Decizia civilă nr. 168/24.10.2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelurile declarate de pârâţii A.V.A.S., M.F.P. şi S.I.F., desfiinţând sentinţa civilă nr. 1484/28.06.2011 a Tribunalului Prahova, cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

34

Unul din capetele cererii de chemare în judecată are ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr.113/13.10.1993 şi nr. 23/29.10.1993 încheiate în cadrul procesului de privatizare.

Prin decizia civilă nr. 633/4.02.2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, „contractele respective au natură comercială, întrucât au fost încheiate în condiţiile legilor privatizării, respectiv O.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998 şi Legea nr. 137/2002 cu modificările şi completările ulterioare. În acest sens, prevederile art. 40 alin.1 din această ultimă lege stipulează faptul că „cererile prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut în prezenta lege şi/ori se valorifică un drept conferit de acestea, sunt de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor”.” (pag.12 a deciziei civile nr. 633/4.02.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în considerentele deciziei menţionate, a precizat că, „cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va pune în discuţia părţilor competenţa materială privind soluţionarea capătului de cerere în constatare nulitate act, având în vedere natura comercială a actelor a căror anulare absolută se invocă şi va dispune în consecinţă”(pag.13 a deciziei).

Pe linia deciziei de casare şi având în vedere că disjungerea nu se poate dispune în faza procesuală a apelului, prin decizia civilă nr. 15/27.01.2011, Curtea de Apel Ploieşti a desfiinţat sentinţa civilă nr. 296/28.03.2003 a Tribunalului Prahova cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se conforma hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În acest context, al stabilirii, pe linia deciziei de casare, respectiv de desfiinţare, a competenţei materiale de soluţionare a capătului de cerere în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 113/13.10.1993 şi nr. 23/29.10.1993 încheiate în cadrul procesului de privatizare - în favoarea secţiei comerciale a tribunalului, prima instanţă, faţă de dispoziţiile art. 315 alin. 1 Cod proc. civilă, nu era îndreptăţită să reexamineze problema de drept menţionată şi, pe cale de consecinţă, să respingă excepţia de necompetenţă materială.

Potrivit art. 315 alin. 1 Cod proc. civilă, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Neconformarea conduce la pronunţarea unei hotărâri nelegale.

În considerarea tuturor acestor argumente şi ţinând cont de faptul că disjungerea nu este posibilă în faza procesuală a apelului, Curtea, în temeiul art. 297 Cod proc. civilă (în forma iniţială modificării aduse prin Legea nr. 202/2010- aplicabilă în speţă conform art. XXII pct.2 din menţionata lege) a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 1484/28.06.2011 a Tribunalului Prahova şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care va trebui să respecte toate considerentele deciziei de casare nr. 633/4.02.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(Judecător Cristina-Paula Brotac)

[15] Neanalizarea cererii, pe fond, din perspectiva temeiului de drept indicat în cererea de chemare în judecată. Încălcarea principiului disponibilităţii procesului civil. Atingerea adusă dreptului părţii la un proces echitabil.

Cod procedură civilă, art. 129 alin. 6Convenţia Drepturilor omului şi Libertăţilor Fundamentale, art. 6.1

În condiţiile în care reclamanţii şi-au întemeiat cererea de constatare a nulităţii absolute pe disp.art.10 alin.2 din Legea nr.10/2001,stăruind de-a lungul tuturor fazelor procesuale ca judecata acţiunii să fie făcută în conformitate cu aceste norme juridice, iar în hotărârile pronunţate de instanţele anterioare (fond şi apel) nu s-a efectuat nicio analiză a pretenţiilor deduse judecăţii, din perspectiva temeiului juridic în baza căruia s-a realizat investirea instanţei de judecată, Curtea a constatat că cele două hotărâri au fost pronunţate printr-o flagrantă încălcare a principiului disponibilităţii, reglementat de pct.6 al art.129 Cod pr.civilă, aducându-se atingere, totodată, şi dreptului reclamanţilor la un proces echitabil, statuat de art. 6.1. din Convenţia Europeană.

35


Curtea de Apel Ploieşti a fost investită, prin dosarul nr.13953/281/2008 cu soluţionarea recursului declarat de reclamanţii NSI şi NS, în contradictoriu cu intimaţii PP, C.A.L. nr.10/2001 Ploieşti, VM şi CEA, împotriva deciziei civile nr.299/10.05.2011 pronunţată de Tribunalul Prahova, prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de repunere pe rol formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată cererea de completare a probatoriilor formulată de aceştia şi ca nefondat apelul declarat de reclamanţi.

În recursul exercitat împotriva acestei decizii, reclamanţii NSI şi NS au susţinut că în mod greşit instanţa de apel a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, în condiţiile în care a acordat cuvântul în dezbateri, în absenţa apărătorului ales al reclamanţilor, încălcându-li-se astfel dreptul la apărare, atât din perspectiva legislaţiei interne, cât şi din a celei europene, elocvente în acest sens fiind disp.art.8 şi 13 din Convenţia Europeană.

Instanţa de apel, au învederat recurenţii, a soluţionat cererea de completare a probatoriilor fără ca anterior să o fi pus în discuţia părţilor şi nici nu a motivat soluţia de respingere a acesteia şi, alături de instanţa de fond, a încălcat disp.art.315 Cod pr.civilă, neavând în vedere apărările de fond deduse judecăţii.

S-a precizat sub acest aspect, că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra temeiului de drept al acţiunii, reprezentat de disp.art.10 alin.2 din Legea 10/2001, soluţia fiind motivată, ca şi în cazul instanţei de fond, pe răspunsul la interogatoriu, deşi această probă fusese administrată în primul ciclu procesual, de o instanţă necompetentă material.

S-a mai susţinut că ambele hotărâri au fost pronunţate în contradictoriu cu entităţi faţă de care instanţele admiseseră excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive- CPA Legii nr.10/2001 şi DAP din cadrul PP, acest motiv de apel fiind respins de tribunal, cu o motivare străină cauzei.

Au învederat recurenţii că tribunalul nu s-a pronunţat asupra motivului de apel prin care au invocat existenţa unor contradicţii între menţiunile existente în art.2 alin.2 al deciziei contestate, întrucât, deşi garajul este menţionat ca fiind imobil exclus de la restituirea în natură, totuşi, suprafaţa de teren restituită include şi terenul pe care este amplasat acesta .

S-a solicitat admiterea recursului, în principal, modificarea în tot a ambelor hotărâri, în sensul admiterii acţiunii, iar în subsidiar, casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la tribunal, în vederea completării probatoriului. Recursul a fost admis de către Curte, care la data de 31 octombrie 2011 a pronunţat decizia nr.1004 prin care a dispus casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de fond, Judecătoria Ploieşti, reţinând următoarele :

Potrivit cererii de chemare în judecată aflată la fila 2 dosar 9972/2006 al Judecătoriei Ploieşti şi precizării acesteia, depusă la data de 9 noiembrie 2006- fila 3 dosar nr. 7509/105/2006 al Tribunalului Prahova, Curtea a constatat că recurenţii-reclamanţi au investit instanţa de fond cu soluţionarea unei acţiuni având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a deciziei nr.9355/18.11.2004, emisă de P Municipiului Ploieşti, în cadrul procedurii administrative reglementate de Legea nr.10/1001, susţinând că decizia a fost emisă cu încălcarea disp. statuate de art.10 alin.2 din Legea nr.10/2001.

Procedând la verificarea hotărârilor anterioare pronunţate în cauză în al doilea ciclu procesual, Curtea a constatat că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu s-au preocupat să analizeze pretenţiile din perspectiva temeiului juridic invocat de către recurenţii-reclamanţi şi anume disp. art.10 alin.2 din Legea nr. 10/2001, temeinicia acţiunii fiind apreciată pe baza unor considerente străine acestui temei de drept, recunoaşterea la interogatoriu a reclamantului NSI, că a ştiut că a cumpărat doar garajul şi nu şi terenul, iar ulterior a încheiat contractul de închiriere pentru acesta din urmă, constituind raţionamentul juridic pentru care acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Ori, potrivit temeiului de drept invocat de reclamanţi, instanţele aveau obligaţia, conform principiului disponibilităţii procesului civil, reglementat de art.129 alin. 6 C.proc.civ., de a verifica dacă decizia contestată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art.10 alin.2 din Legea nr.10/2001,

36

care prevăd că sunt exceptate de la restituirea în natură, suprafeţele de teren pe care sunt amplasate construcţii noi, autorizate, precum şi cele afectate de servituţi legale.

În acest sens, se impunea se stabili, în sensul celor reglementate de textul de lege menţionat, dacă acea construcţie, ai cărei proprietari sunt reclamanţii, dobândită conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7173/4.11.1997, a fost autorizată şi dacă drumul de acces la garajul menţionat poate fi considerat ca teren afectat de servitute legală , astfel cum au pretins reclamanţii.

Prin urmare, atât timp cât reclamanţii şi-au întemeiat cererea de constatare a nulităţii absolute pe disp.art.10 alin.2 din Legea nr. 10/2001, stăruind de-a lungul tuturor fazelor procesuale ca judecata acţiunii să fie făcută în conformitate cu aceste norme juridice, iar în hotărârile pronunţate de instanţele anterioare (fond şi apel) – nu s-a efectuat nicio analiză a pretenţiilor deduse judecăţii, din perspectiva temeiului juridic în baza căruia s-a realizat investirea instanţei de judecată, Curtea a constatar că cele două hotărâri au fost pronunţate printr-o flagrantă încălcare a principiului disponibilităţii, reglementat de pct.6 al art. 129 C.proc.civ..

S-a constatat, totodată, că, procedând astfel, instanţele au adus atingere şi dreptului reclamanţilor la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat de art.6.1 din Convenţia Europeană, în jurisprudenţa CEDO statuându-se constant că acest drept nu poate fi considerat efectiv, decât dacă observaţiile şi cererile formulate de către părţi sunt în mod real „ascultate”, adică în mod concret examinate de către instanţele sesizate.

Astfel, Curtea de la Strasbourg a stabilit că art.6 implică în sarcina instanţelor obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor. (Hotărârea Perez împotriva Franţei; Hotărârea Van der Hurth împotriva Olandei).

S-a invocat, sub acest aspect, şi hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Conciacovici împotriva României, în care s-a constatat că refuzul unei instanţe de a se pronunţa asupra temeiului cererii reclamantului este contrar dreptului de acces la instanţă, astfel cum acesta este garantat de art.21 din Constituţia României şi de art. 3 din Codul civil român, fiind astfel încălcat art. 6 alin.1 din Convenţie.

În considerarea acestor argumente, stabilind că în cauză niciuna dintre instanţele anterioare nu a cercetat temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii din perspectiva normelor juridice pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea, încălcând astfel principiile disponibilităţii şi al dreptului reclamanţilor la un proces echitabil, Curtea, apreciind că această situaţie echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, a dispus, în temeiul art. 304 pct.5 C.proc.civ., coroborat cu dispoziliile art. 312 alin.1, 2, 3 şi 5 C.proc.civ., admiterea recursului şi casarea ambelor hotărâri, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.

În faza de rejudecare, Curtea a dispus ca instanţa de trimitere să procedeze la analizarea pretenţiilor reclamanţilor din perspectiva disp.art.10 alin.2 din Legea nr.10/2001, conform considerentelor deciziei, respectând astfel garanţiile procesuale conferite de art. 129 al. 6 C. proc.civ. şi respectiv de art.6.1. din Convenţia pentru Drepturile Omului şi Libertăţile Fundamentale.

În raport de soluţia de casare a ambelor hotărâri dispusă, Curtea a constatat că în cauză nu se mai impune analizarea criticilor formulate de reclamanţi referitoare la respingerea, în apel a cererilor de repunere pe rol şi de completarea probatoriului.

De asemenea, faţă de soluţia de casare totală a celor două hotărâri, s-a dispus ca instanţa de fond, în faza de rejudecare să se pronunţe şi asupra excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasivă a celor doi pârâţi - CPA Legii nr.10/2001 şi DAP din cadrul municipiului Ploieşti, invocate de reclamanţi în precizarea la acţiune, depusă la data de 9.11.2006, asigurându-se astfel o judecată unitară a pricinii.

(Judecător Andra-Corina Botez)

[16] Existenţa stării de indiviziune asupra imobilului din care se solicită evacuarea. Caracterul inadmisibil al unei asemenea cereri.

37

Codul civil, art. 480

Din interpretarea dispoziţiilor art.480 Cod civil rezultă că dreptul de proprietate este un drept subiectiv care permite titularului său să posede, să folosească şi să dispună de un bun, în putere şi interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente.

Acţiunea în evacuare este un mijloc juridic pus la dispoziţia proprietarului unui imobilul (sau titularului unui alt drept real sau de creanţă care îi conferă folosinţa imobilului) prin care acesta solicită instanţei, după dovedirea dreptului său, să constate lipsa oricărui drept al pârâtului, în baza căruia acesta să poată folosi bunul şi să îl oblige pe pârât să înceteze această folosinţă abuzivă prin părăsirea imobilului.

În aplicarea principiului conform căruia nimeni nu-şi poate face singur dreptate (statuat şi de art.61 din Legea nr. 114/1996) atunci când titularul este tulburat în exerciţiul dreptului său de folosinţă/administrare a unei locuinţe şi nu poate obţine satisfacţie printr-o modalitate nejudiciară va trebui să exercite o acţiune în justiţie şi să obţină o hotărâre judecătorească de condamnare.

Ca situaţie premisă – ce trebuie constatată de instanţa înaintea oricărei analize a dreptului abuziv al folosinţei pârâtului asupra bunului – reclamanta trebuie să demonstreze existenţa în patrimoniul său a unui drept care să includă şi prerogativa folosinţei exclusive a bunului.

În ipoteza în care, în mod irevocabil, prin două hotărâri ale instanţei supreme, care sunt obligatorii şi se bucură de putere de lucru judecat, s-a stabilit că pârâţii sunt coindivizari cu reclamanta asupra bunurilor ce au făcut obiectul partajului judiciar (incluzând deci şi imobilul în litigiu, compus din parter şi etaj), iar desocotirea urmează a se face pe calea dreptului comun, din moment ce nu s-a realizat ieşirea lor din indiviziune, acţiunea în evacuare formulată de reclamantă împotriva pârâţilor nu poate fi primită.


Prin decizia civilă nr. 684/5 oct.2011 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat de pârâţii M.I. şi M.A. împotriva deciziei civile nr.226 din 27 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu intimata reclamantă D.E. şi intimata pârâtă Primăria Fieni, a modificat în tot decizia susmenţionată şi în parte sentinţa instanţei de fond nr.558/18.04.2011 în sensul că a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă în ceea ce priveşte evacuarea, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei.

Pentru a dispune astfel instanţa a reţinut că în cadrul recursului declarat principala apărare formulată de pârâţi a vizat împrejurarea că acţiunea în evacuare ar fi inadmisibilă întrucât ei se află în indiviziune cu reclamanţii asupra imobilului în litigiu şi, în atare context demersul juridic promovat de aceştia din urmă nu poate fi admis.

În speţă, din înscrisurile depuse la dosar, respectiv din decizia nr.106/22.04.1986 emisă de Consiliul Popular al Judeţului Dâmboviţa (fila 25 dosar fond) rezultă că a trecut în proprietatea statului, alături de alte bunuri, cota de ½ ce revenea reclamantei D.E. (în baza certificatului de moştenitor nr.194/11.05.1965) din construcţiile A şi B situate în Fieni, str.Industriei, nr.73 şi din suprafaţa de 2226 mp amplasaţi la aceeaşi adresă.

Urmare a acestei preluări la data de 10 octombrie 1988 între Statul Român şi sora reclamantei, numita B.M. (care deţinea restul cotei de ½ din imobilul mai sus menţionat) a intervenit un partaj voluntar, ocazie cu care în lotul Statului s-au atribuit două suprafeţe de 960 mp şi 153 mp, împreună cu o casă formată din patru camere şi bucătărie, în timp ce B.M. primit restul suprafeţei de 1113 mp, precum şi o casă alcătuită din 2 camere, antreu, bucătărie şi cămară, în cuprinsul înscrisului specificându-se exact vecinătăţile şi dimensiunile laturilor suprafeţelor repartizate fiecărui copartajant.

Cert este că în cursul aceluiaşi an, respectiv la 29 nov.1988 B.M. a vândut pârâţilor din prezenta cauză casa construită din piatră şi paiantă, învelită cu plăci de azbociment, având două camere, antreu, bucătărie, cămară şi baie, cu suprafaţa construită de 80 mp (fila 68 dosar fond), iar pentru terenul aferent locuinţei în suprafaţă de 1113 mp (care la momentul respectiv a trecut în

38

proprietatea statului în temeiul Legii 58/1974) după 1990, pârâţilor le-a fost reconstituit dreptul de proprietate conform T.P. nr.43819/14.07.1999 .

În cadrul cererii formulate de către reclamanta D.E. prin care se solicita, în temeiul legii 10/2001, restituirea imobilului situat în Fieni, str. Industriilor, nr.73, compus din construcţie, având parter şi etaj şi terenul aferent de 1113 mp (imobil în care locuiesc pârâţii şi din care se doreşte, la ora actuală, evacuarea acestora) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr.7627/6.10.2005 a statuat că în situaţia în care bunul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, actele de preluare nu au conferit statului calitatea de proprietar, ci numai pe aceea de detentor precar, iar actul de partaj voluntar nu a produs nici un efect, starea de indiviziune există şi în prezent, coindivizari fiind D.E. şi cumpărătorii unora dintre bunurile componente ale acesteia, indiferent de cele statuate prin hotărârile judecătoreşti anterioare .

Conform art.315 alin.1 Cod pr. civilă, hotărârea instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar soluţia consacrată de acest text are o justificare deplină şi o legitimare incontestabilă ce decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar.

Cert este că, în raport de dispoziţiile legale mai sus menţionate, instanţa de trimitere, respectiv Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr.20/28 ian.2009 (hotărâre- rămasă irevocabilă prin decizia 1220/25.02.2010 a I.C.C.J.- pe care reclamanta o invocă în susţinerea prezentului demers) a dispus restituirea în natură către D.E. a imobilului situat în Fieni, str. Industriilor, nr..., compus din suprafaţa de 1113 mp şi construcţia corp A compusă din 3 camere, antreu, bucătărie şi cămară la parter (având suprafaţa de 97,17 mp) şi două camere, hol şi bucătărie la etaj (având suprafaţa de 65,36 mp), reţinând totodată în considerentele hotărârii că desocotirea cu succesorii în drepturi ai sorei sale (respectiv cu pârâţii M.I , M.M.) urmează a se face ulterior pe calea dreptului comun.

Prin urmare, din cuprinsul celor expuse anterior, rezultă că imobilul în litigiu a fost restituit reclamantei, dar în acelaşi timp s-a statuat cu putere de lucru judecat, prin decizia nr.5627/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, că actul de partaj voluntar încheiat între stat şi sora reclamantei ( act care privea cele două construcţii situate în Fieni, str. Industriilor nr.73 şi terenul aferent acestora de 2226 mp) nu a produs nici un efect, stare de indiviziune existând, în prezent fiind coindivizari D.E. şi cumpărătorii unora din bunurile componente ale acesteia (respectiv pârâţii M.M.şi M.I.).

Din interpretarea dispoziţiilor art.480 Cod civil rezultă că dreptul de proprietate este un drept subiectiv care permite titularului său să posede, să folosească şi să dispună de un bun, în putere şi interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente.

Acţiunea în evacuare este un mijloc juridic pus la dispoziţia proprietarului unui imobilul (sau titularului unui alt drept real sau de creanţă care îi conferă folosinţa imobilului) prin care acesta solicită instanţei, după dovedirea dreptului său, să constate lipsa oricărui drept al pârâtului, în baza căruia acesta să poată folosi bunul şi să îl oblige pe pârât să înceteze această folosinţă abuzivă prin părăsirea imobilului.

În aplicarea principiului conform căruia nimeni nu-şi poate face singur dreptate (statuat şi de art.61 din Legea nr. 114/1996) atunci când titularul este tulburat în exerciţiul dreptului său de folosinţă/administrare a unei locuinţe şi nu poate obţine satisfacţie printr-o modalitate nejudiciară va trebui să exercite o acţiune în justiţie şi să obţină o hotărâre judecătorească de condamnare.

Ca situaţie premisă – ce trebuie constatată de instanţa înaintea oricărei analize a dreptului abuziv al folosinţei pârâtului asupra bunului – reclamanta trebuie să demonstreze existenţa în patrimoniul său a unui drept care să includă şi prerogativa folosinţei exclusive a bunului.

În speţă, în solicitarea de evacuare a recurenţilor instanţele anterioare s-au aflat în situaţia în care au constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu, apreciind însă că lipseşte orice drept al pârâţilor asupra acestuia.

Cu toate acestea, din ansamblul argumentelor enunţate mai înainte reiese că recurenţii se găsesc în ipoteza în care, în mod irevocabil, prin două hotărâri ale instanţei supreme, care sunt obligatorii şi se bucură de putere de lucru judecat, s-a stabilit că aceştia sunt coindivizari cu reclamanta asupra bunurilor ce au făcut obiectul partajului judiciar (incluzând deci şi imobilul parter şi etaj), iar desocotirea urmează a se face pe calea dreptului comun. În atare context, din moment ce nu s-a realizat ieşirea lor din indiviziune, acţiunea în evacuare formulată de reclamantă împotriva pârâţilor nu poate fi primită, iar instanţa de apel în mod greşit a apreciat că această calitate de coindivizari a părţilor ar viza doar corpul B, nu şi corpul A, în condiţiile în care nu rezultă de nicăieri această împrejurare.

39

Prin urmare, apar ca fiind întemeiate criticile pârâţilor vizând inadmisibilitatea acţiunii în evacuare, pentru argumentele expuse în precedent. Cealaltă nemulţumire privind inadmisibilitatea evacuării întrucât între părţi nu există raport de locaţiune, urmează a fi înlăturată întrucât a condiţiona acţiunea în evacuare de existenţa unui contract de locaţiune, înseamnă a încălca principiul disponibilităţii şi liberului acces la justiţie, iar în condiţiile în care la fond reclamanta a renunţat la judecata capătului de cerere privind revendicarea nu înseamnă că acţiunea în evacuare nu putea fi promovată.

Pe cale de consecinţă, în raport de toate aceste considerente, Curtea a apreciat ca fiind întemeiate criticile recurentei, motiv pentru care, în baza art.304 pct.9 Cod pr. civilă, raportat la art.312 alin.1 Cod pr. civilă, a admis recursul, a modificat în tot decizia susmenţionată şi în parte sentinţa instanţei de fond nr.558/18.04.2011 în sensul că a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă în ceea ce priveşte evacuarea, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei.

(Judecător Veronica Grozescu)

[17] Art. 504 C.proc.pen. Inaplicabilitatea acestuia în alte cazuri decât cele enumerate în mod expres şi limitativ. Conformitatea cu art. 52 al. 3 şi art. 21 din Constituţie şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Cod procedură civilă, art. 504Constituţia României, art. 52 alin.3 şi art. 21

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită "în condiţiile legii".

Dispoziţiile art. 504 c.pr.civ. fac parte din cap. IV "Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal" al titlului IV "Proceduri speciale" din Codul de procedură penală şi stabilesc cine are calitatea de a beneficia de reparaţie, şi anume persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, precum şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Curtea Constituţională a apreciat că reglementarea de către legiuitor, în mod expres şi limitativ, doar a acestor situaţii, nu are semnificaţia unei încălcări a dreptăţii ca valoare supremă în statul de drept şi nici a unei limitări a accesului liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie, sau a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât este la latitudinea legiuitorului să stabilească aceste condiţii şi limite.


Prin decizia civilă nr. 681 din data de 5 octombrie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursurile formulate de PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL DÂMBOVIŢA şi de pârâtul STATUL ROMÂN-MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE- împotriva deciziei civile nr. 1065 pronunţată la 5 mai 2011 de Tribunalul Dâmboviţa, dispunând casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Dâmboviţa.Prin această decizie civilă, Tribunalul Dâmboviţa a admis în parte acţiunea reclamantului şi a obligat pârâtul la plata unor despăgubiri civile şi daune morale şi dat fiind faptul că acestuia după reţinerea permisului de conducere auto pentru săvârşirea unei contravenţii la regimul circulaţiei pe drumurile publice, cu suspendarea dreptului de a conduce, pe durata a 30 de zile i s-a refuzat, după

40

expirarea acestora prelungirea dreptului de a circula pe drumurile publice motivat de faptul că petiţionarul este cercetat penal pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 86 alin. 2 din OUG nr. 195/2002.

A apreciat instanţa că, erau incidente prevederile art. 111 alin. 6 din OUG nr. 195/2002, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 146/2008, potrivit cărora, la cererea titularului permisului de conducere reţinut, procurorul care efectuează urmărirea penală sau exercită supravegherea cercetării penale ori, în faza de judecată, instanţa de judecată investită cu soluţionarea cauzei, poate dispune prelungirea dreptului de circulaţie, câte cel mult 30 de zile, până la dispunerea neînceperii urmăririi penale, scoaterii de sub urmărire penală, ori încetării urmăririi penale, sau, după caz, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

S-a mai arătat că, în condiţiile în care în dosarul penal nr. 1105/P/2010 nu existau probe certe ale vinovăţiei reclamantului, respingerea cererilor de prelungire a dreptului de circulaţie pe drumurile publice a avut caracter formalist şi nefundamentat.

În acest context, tribunalul a considerat că incidentul respectiv echivalează cu eroarea judiciară în sensul dispoziţiilor art. 504 Cod procedură penală, şi, deşi acest text reglementează expres doar două ipoteze certificate de legiuitor ca fiind erori judiciare, aşa cum s-a statuat prin decizia Curţii Constituţionale nr. 45/1998, dispoziţiile art. 504 alin. (1) Cod procedură penală sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute de text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, raportat la actele şi lucrările dosarului, precum şi la textele legale incidente în cauză, Curtea de Apel a constatat că recursurile declarate împotriva acestei sentinţe sunt fondate dat fiind că art. 504. C.pr.penală, invocate de reclamant ca temei de drept al acţiunii, în reglementarea actuală, nu poate opera în cauza de faţă, întrucât răspunderea materială a statului intervine numai în situaţiile limitativ şi expres prevăzute de lege, între care nu se încadrează şi cea a reclamantului.

Curtea Constituţională, ulterior deciziei nr. 45/1998, ce se referea la o formă anterioară a art. 504 C.pr.penală, a apreciat că dispoziţiile sus-menţionate sunt constituţionale şi nu contravin nici dreptului internaţional, astfel cum rezultă din decizia nr. 619 din 3 octombrie 2006, referitoare la aprecierea asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 504 alin. 1 şi 2 şi ale art. 505 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală.

Cu această ocazie, Curtea Constituţională a constatat că, potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită "în condiţiile legii".

Dispoziţiile legale criticate fac parte din cap. IV "Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal" al titlului IV "Proceduri speciale" din Codul de procedură penală şi stabilesc cine are calitatea de a beneficia de reparaţie, şi anume persoana care a fost condamnată definitiv dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, precum şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Prin urmare, s-a apreciat că reglementarea de către legiuitor, în mod expres şi limitativ, doar a acestor situaţii, nu are semnificaţia unei încălcări a dreptăţii ca valoare supremă în statul de drept şi nici a unei limitări a accesului liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie, sau a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât este la latitudinea legiuitorului să stabilească aceste condiţii şi limite.

Cu ocazia examinării constituţionalităţii dispoziţiilor art. 504 C.pr.penală, Curtea Constituţională a pronunţat, de nenumărate ori, decizii prin care s-a apreciat că acestea sunt conforme Constituţiei în vigoare, cât şi tratatelor internaţionale la care România este parte, câtă vreme acordarea de către stat a despăgubirilor, în cazul unei arestări sau detenţii ilegale, se face, potrivit art.52 alin. 3 din Constituţie, „în condiţiile legii”, autoritatea legislativă fiind cea în măsură să dispună asupra cazurilor şi condiţiilor în care se poate beneficia de asemenea despăgubiri.

În speţa de faţă, legiuitorul a înţeles să delimiteze în mod clar cazurile în care pot fi acordate despăgubirile pentru repararea erorilor judiciare, art. 504 C.pr.penală stabilind că acestea se pot acorda în cazul persoanelor condamnate definitiv doar dacă, în urma rejudecării cauzei, s-a

41

pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, iar în cazul persoanelor private de libertate sau a căror libertate a fost restrânsă ilegal, doar dacă nelegalitatea măsurii a fost stabilită printr-o ordonanţă de revocare a măsurii de scoatere de sub urmărire penală, de încetare a urmăririi penale sau a hotărârii instanţei de revocare a măsurii, de achitare sau încetare a procesului penal în baza art. 10 alin. 1 lit. j C.pr.penală.

Câtă vreme reclamantul nu se încadrează în niciuna din aceste situaţii, în mod greşit Tribunalul a constatat că îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 şi urm. C.pr.penală, astfel că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civilă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la rezolvarea acţiunii prin prisma dispoziţiilor art. 998-999 Cod civil, dar şi a art. 48 alin. 3 din Constituţia României, art. 5 şi 6 din CEDO, invocate de reclamant ca temei al acţiunii sale, Curtea de Apel a constatat că nu poate aprecia în mod direct asupra temeiniciei lui, câtă vreme instanţa de fond nu s-a pronunţat, în niciun mod, asupra fondului cauzei sub acest aspect.

Deşi în cadrul acţiunii sale reclamantul a indicat, în mod expres, acest temei de drept şi a motivat incidenţa sa sub aspectul existenţei unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre acestea şi culpa pârâtului, instanţa de fond s-a limitat a constata doar aplicabilitatea art. 504 şi urm. C.pr.penală, fără a analiza, în niciun mod, solicitările reclamantului şi fără a-şi verifica şi competenţa materială de soluţionare, astfel cum a invocat Ministerul Public.

Această nelegalitate nu poate fi îndreptată omisso medio de către instanţa de recurs, prin privarea părţilor de un grad de jurisdicţie, astfel încât, se va face aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. 3 C.pr.civilă şi, pe cale de consecinţă, ca urmare a admiterii recursului declarat, va fi trimisă cauza, spre rejudecare, primei instanţe.

(Judecător Mioara Grecu)

[18] Incompatibilitate, abţinerea şi recuzarea judecătorilor. Potrivit dispoziţiilor art.24 alin.1 Cod pr. civilă “judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare, după casare”.

Cod procedură civilă, art.24 alin. 1


Prin decizia civilă nr.677 din 5 octombrie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul formulat împotriva sentinţei civile nr.1675 pronunţată la 24 august 2011 de Tribunalul Dâmboviţa, a casat sentinţa sus menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Dâmboviţa.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că recurenta în motivele de recurs formulate invocă, pe lângă aspectele de fond ale cauzei, şi împrejurarea că în mod greşit a fost respinsă de către instanţă cererea de abţinere formulată de către judecătorul care a soluţionat cauza, fără a ţine cont de dispoziţiile art.24 Cod pr. civilă.

În raport de aceste dispoziţii legale “judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricina, nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau recurs şi nici în caz de rejudecare după casare".

Astfel, prin încheierea din 3.08.2011 Tribunalul Dâmboviţa a respins în mod greşit cererea de abţinere formulată de magistratul care a făcut parte din completul de judecată ce s-a pronunţat într-un prim ciclu procesual, pe considerentul că nu şi-ar fi spus părerea în legătură cu cererea formulată de tatăl minorului în acea fază procesuală, deşi prin decizia instanţei de recurs nr.535/13.07.2011 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti s-a reţinut că declaraţia tatălui minorului

42

nu a fost pusă în discuţie, instanţa nu s-a pronunţat pe aceasta, ci doar a avut în vedere celelalte probatorii administrate în cauză.

Având în vedere acest motiv de recurs, prin verificarea actelor depuse la dosar, Curtea a apreciat că acesta este întemeiat, deoarece acelaşi judecător s-a pronunţat în cauză, fără a se ţine cont de dispoziţiile art.24 Cod pr. civilă.

(Judecător Aurelia Popa)

[19] Excepţia perimării în cazul prevăzut de art. 243 alin.1 pct.1 C.proc.civ.

Cod procedură civilă, art. 248 alin. 1

Art.248 alin.1 C.proc.civ. (1) Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor*) dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.

Art. 250 alin.2 C.proc.civ.

(2) În cazurile prevăzute de art. 243, cursul perimării este suspendat timp de 3 luni de la data când s-au petrecut faptele care au prilejuit suspendarea judecăţii, dacă aceste fapte s-au petrecut în cele din urmă 6 luni ale termenului de perimare.


Prin decizia nr.904/ 24 octombrie 2011 s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta B.L.B., cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la cabinet avocat..., împotriva deciziei civile nr.361/22.06.2011 pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâţii M.F.P., cu sediul în....C.J.P., ambele cu sediul în ......, C.L.B., cu sediul în ....şi intimata L.L-G., domiciliată în ...

ÎN FAPT prin cererea înregistrată iniţial sub nr. 7/2003 pe rolul Judecătoriei Sinaia, reclamanta B.L.B. a chemat în judecată pe pârâţii C.M., L.L. G., C. J.P., C.L. de pe lângă Primăria B., C. J. P. de aplicare a Legii nr. 18/1991, P.J.P. şi M.F.P., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună: constatarea nulităţii absolute a deciziei administrative nr. 1261/19.07.1983 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Prahova, prin care cota indiviză de ½ din imobilul situat în oraşul Buşteni, str. Teiului nr. 3 a fost preluată în proprietatea statului fără plată, în baza Decretului nr. 223/1974; anularea în parte a deciziei nr. 742/18.10.1991 emisă de P.J.P., în sensul anulării poziţiei 31 din anexa 2, deoarece terenul în suprafaţă de 200 m.p., situat în oraşul B... a fost atribuit eronat numai pârâtei L. L. G. constatarea că transferul dreptului de proprietate al imobilului din patrimoniul reclamantei în patrimoniul statului nu a avut loc în baza deciziei administrative nr. 1261/1983 emisă de C. P. J. P., întrucât prin necomunicare decizia nu a rămas definitivă şi nu a produs nici un fel de efecte juridice; ieşirea din indiviziune asupra imobilului teren şi construcţie în cotă de ½ reclamanta şi ½ pârâtul C.M., iar în subsidiar, obligarea statului la plata contravalorii a jumătate din imobil la preţul de circulaţie, cu titlu de despăgubiri. În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că a dobândit de la părinţi prin contractul de donaţie autentificat sub nr. 1381/1976 la Notariatul Câmpina, ca şi sora sa, pârâta L. L. G., proprietatea cotei indivize de ½ din imobil, iar după plecarea sa la studii în Franţa şi rămânerea în străinătate, cota sa indiviză din imobil a fost preluată în proprietatea statului, fără plată, prin decizia administrativă nr. 1261/1983 a C. J.P. P.decizie ce nu i-a fost comunicată la ultimul domiciliu din ţară.

43

Pârâţii C.M. şi L.L.G.au formulat în apărare întâmpinare, prin care au invocat excepţia lipsei de interes a reclamantei, motivat de faptul că aceasta a urmat procedura prevăzută de legea specială în materie, respectiv Legea nr. 10/2001, însă cererea i-a fost respinsă.

M.F.P., prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, apreciind că reclamanta nu mai poate formula acţiunea de faţă deoarece există legea specială în materie, respectiv Legea nr. 10/2001, a prescripţiei dreptului de a cere anularea deciziei nr. 642/18.10.1991 a P. P. şi a lipsei de interes a acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 778/09.10.2003 Judecătoria .... a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a lipsei de interes a acesteia, invocate de pârâţi.

Totodată a admis excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere privind constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 1261 din 19.07.1983 emisă de fostul ......şi constatarea faptului că transferul proprietăţii din patrimoniul reclamantei în patrimoniul statului nu a operat în baza acestei decizii, a respins ca inadmisibile capetele de cerere nr. 1 şi 3 din acţiunea civilă formulată de reclamanta B.L.B. împotriva pârâţilor C.M., L. L.G., C. J. P., C. L. de pe lângă şi C. J. P.de aplicare a Legii nr. 18/1991 şi M.F.P. prin DGFP Prahova şi a respins ca rămasă fără obiect excepţia prescripţiei dreptului de a cere anularea deciziei nr. 742/1991 a P. şi capetele de cerere privind anularea în parte a acestei decizii şi ieşirea din indiviziune asupra imobilului situat în oraşul B...

Prin decizia civilă nr. 142/23.01.2004 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, iar prin decizia nr. 75/12.01.2006, aceeaşi instanţă de recurs a admis recursul declarat de aceasta, a casat decizia nr. 142/23.01.2004 a Curţii de Apel Ploieşti, în sensul admiterii apelului, a schimbat în parte sentinţa nr. 778/2003 a Judecătoriei ..., a admis în parte acţiunea, a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 1261/19.07.1983 emisă de fostul ..., a constatat nulitatea absolută parţială a deciziei nr. 742/18.10.1991 emisă de..., nr. 31 din anexa 2, privind cota indiviză de ½ din terenul în ..., a desfiinţat sentinţa nr. 778/2003 a Judecătoriei.., în ceea ce priveşte cererea de ieşire din indiviziune şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria ..., menţinând sentinţa cu privire la excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a lipsei de interes, a inadmisibilităţii cererii privind constatarea inexistenţei dreptului de proprietate şi a prescripţiei dreptului de a solicita anularea deciziei nr. 742/18.10.1991.

Astfel cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei ...sub nr. 206/RJ/2006.Cu ocazia rejudecării după casare, reclamanta a formulat precizări (f. 13-14) cu privire la

modalitatea de realizare a ieşirii din indiviziune asupra bunului imobil compus din teren în suprafaţă de 200 m.p. şi construcţii, arătând că starea de indiviziune există între aceasta şi pârâtul C.M., iar clădirea a fost identificată în raportul de expertiză construcţii M. I.

A solicitat ca întregul imobil să-i fie atribuit în integralitate, cu obligarea sa la plata sultei către pârâtul C.M., motivat de faptul că acest bun a aparţinut părinţilor săi şi are o deosebită valoare sentimentală, în plus are posibilitatea ieşirii la calea publică fără a afecta imobilul ce aparţine lui C.M., urmând a trece pe terenul fiului său, L.B. E. S. A cerut a se constata că pârâtul C.M. şi mama sa, L. L.G., au în vecinătatea imobilului supus partajului o clădire nouă construită în ultimii trei ani, pe o suprafaţă de circa 321 m.p.

În şedinţa publică din 2 aprilie 2006, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.F.P., prin DGFP Prahova, P. P., C. J. de Aplicare a Legii nr. 18/1991 şi C. L.pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991 - în ceea ce priveşte ieşirea din indiviziune asupra imobilului-construcţie - pentru considerentele inserate în încheierea de şedinţă de la acea dată (f. 41-42).

În temeiul dispoziţiilor art. 244 pct. 1 Cod procedură civilă la 31.05.2006 s-a dispus suspendarea judecării prezentei cauze până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a dosarului nr. 3422/2006 al Curţii de Apel Ploieşti, iar la 19 februarie 2007 dosarul a fost repus pe rol ca urmare a cererii de reluare a judecăţii formulată de reclamantă (f. 83).

La termenul de judecată din 4 aprilie 2007, pentru considerentele dezvoltate în încheierea de şedinţă aflată la filele 113-114, a fost disjuns punctul doi al cererii reconvenţionale formulată de pârâţii L.L.G.şi C.M. în contradictoriu cu M.F.P., prin D. G. F. P. P., formându-se un nou dosar, respectiv 510/310/2007.

În şedinţa publică din 24 octombrie 2007, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei de a solicita partajarea imobilului teren, iar pârâţii L.L.G.şi M. C. au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi cu privire la cererea

44

acesteia de partajare a construcţiei, pronunţarea cu privire la acestea fiind unită cu fondul în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. 2 Cod procedură civilă.

La termenul de judecată din 21 noiembrie 2007 reclamanta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor C. J. de Aplicare a Legii 18/1991 şi C.L. de Aplicare a Legii nr. 18/1991 – C. L. B. şi în ceea ce priveşte terenul, motivat de faptul că păstrarea acestora în cauză ar constitui un impediment în eliberarea titlului de proprietate.

În aceeaşi şedinţă de judecată pârâţii L.L.G.şi M. C. au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii de ieşire din indiviziune promovată de reclamantă, pronunţarea cu privire şi la aceste două excepţii fiind de asemenea unită cu fondul.

După administrarea probatoriilor, în şedinţa publică din 12.12.2007, a fost pronunţată încheierea interlocutorie de admitere în principiu.

Prin această încheiere a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia invocată de pârâţii L.L.G.şi M. C., respectiv a inadmisibilităţii prezentei acţiuni de ieşire din indiviziune asupra imobilului din Buşteni, str. Teiului nr. 3, jud. Prahova, admisă excepţia invocată din oficiu, respectiv a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei de a solicita ieşirea din indiviziune asupra terenului situat în B., respinsă ca neîntemeiată excepţia invocată de reclamantă, a lipsei calităţii procesuale pasive a C. L. Legii nr. 18/1991 B., a C. J. de aplicare a Legii nr. 18/1991 în ceea ce priveşte ieşirea din indiviziune asupra terenului situat în şi respinsă ca neîntemeiată excepţia invocată pârâţii L.L.G.şi M. C., respectiv a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei de a solicitat ieşirea din indiviziune asupra construcţiei situată în Buşteni, str. Teiului nr. 3, jud. Prahova.

Totodată a fost admisă în principiu în parte acţiunea şi în parte cererea reconvenţională, s-a constatat calitatea de bun comun în indiviziune a construcţiei vechi situată în B., compusă din: parter, cu: o cameră, bucătărie, vestibul, casa scării şi etaj: două camere, casa scării şi patru debarale (boxe); s-a constatat calitatea de coproprietari asupra acestei construcţii a reclamantei B.L.B., cu o cotă de ½ şi a pârâtului M. C., cu o cotă de ½ şi faptul că pârâţii M. C. şi L.L.G.au făcut îmbunătăţiri la imobilul bun comun, anterior descris.

S-a dispus de asemenea efectuarea unei expertize construcţii, care a fost întocmită de domnul expert M.P. (f. 563-571).

După efectuarea expertizelor, J. S. a pronunţat sentinţa civilă nr.840/09.07.2008, prin care a respins acţiunea de ieşire din indiviziune ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins acţiunea de ieşire din indiviziune asupra construcţiei formulată de reclamanta B.L.B. în contradictoriu cu pârâţii M.F.P., prin D.G.F.P. P.A, P. P., C.J.DE A. A LEGII NR. 18/1991 şi C. L. P. A. LEGII NR. 18/1991, ca fiind promovată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis în parte acţiunea de ieşire din indiviziune şi în parte cererea reconvenţională formulată de pârâţii L.L.G.şi M.C.şi a dispus ieşirea din indiviziune asupra imobilului construcţie situat în B., prin omologarea variantei unice a raportului de expertiză lotizare, întocmit de domnul expert M. P.(f. 563-571).

Faţă de admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor M.F.P., prin D.G.F.P. Prahova, P. P., C. J. de A. a Legii nr. 18/1991 şi C. L,. pentru Aplicarea Legii nr. 18/1991, în ceea ce priveşte ieşirea din indiviziune asupra imobilului-construcţie, pentru considerentele inserate în încheierea de şedinţă din 02.04.2006 (f. 41-42), prima instanţă a respins acţiunea de ieşire din indiviziune asupra construcţiei formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind promovată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe cale de consecinţă a constatat că acţiunea este întemeiată în parte, ca de altfel şi cererea reconvenţională, iar în temeiul dispoziţiilor art. 728, art. 741 Cod civil şi art. 6739 Cod procedură civilă, dispunând ieşirea din indiviziune asupra imobilului - construcţie situat în Buşteni, str. Teiului nr. 3, jud. Prahova, conform considerentelor încheierii interlocutorii din 12.12.2007, ce face parte integrantă din prezenta şi a concluziilor raportului de expertiză lotizare, varianta unică, întocmit de domnul expert M. P. (f. 563-571).

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta B.L.B., criticând soluţia pronunţată de Judecătoria Sinaia ca fiind netemeinică şi nelegală.

La termenul de judecată din data de 09.10.2009, Tribunalul Prahova a dispus suspendarea soluţionării cauzei, în temeiul dispoziţiilor art.243 Cod pr. civ., faţă de împrejurarea că intimatul C.M. a decedat, până la indicarea moştenitorilor acestuia.

La data de 05.11.2010, din oficiu, cauza a fost repusă pe rol.45

La termenul de judecată din data de 22.06.2011, tribunalul, din oficiu a invocat excepţia de perimare a soluţionării apelului.

Prin decizia civilă nr. 361/22 iunie 2011, Tribunalul Prahova a admis excepţia de perimare, invocată din oficiu şi a constatat perimarea apelului declarat de apelanta-reclamantă B. L.- B. împotriva sentinţei civile nr. 840/9.07.2008, pronunţată de Judecătoria Sinaia.

Pentru a decide astfel , tribunalul a reţinut că, potrivit art.248 Cod pr. civ., orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de cel puţin un an, în materie civilă.

Din actele dosarului, instanţa de apel a constatat că la data de 09.10.2009, prezenta cauză a fost suspendată în temeiul art.243 cod pr. civ., iar de la această dată şi până la 05.11.2010, când s-a dispus repunerea pe rol, nu a mai fost îndeplinit niciun act de procedură.

Instanţa a constatat că, în speţă termenul de un an de la ultimul act de procedură efectuat s-a împlinit, motiv pentru care în baza art.252 cod pr. civ. rap. la art.248 cod pr. civ., a admis excepţia de perimare a apelului, invocată din oficiu, iar pe cale de consecinţă a constatat perimat apelul.

Împotriva deciziei Tribunalului Prahova a formulat recurs B.L.B. pentru următoarele motive:

În motivarea recursului s-a arătat că judecarea apelului a fost suspendată prin încheierea din 20.02.2009, urmare a încetării din viaţă a pârâtului-intimat C.M., ulterior, judecata apelului a fost reluată, suspendată la 9.10.2009, conform art. 243 Cod proc. civilă, dosar ce a fost repus pe rol din oficiu.

Se invocă disp.art. 248 alin.1 Cod proc.civilă, potrivit căruia orice cerere se perimă de drept dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an.

Se arată că în speţă, lipsa de diligenţă cu privire la stabilirea calităţii succesorilor defunctului C.M. şi a certificatului de moştenitor nu poate fi imputată şi moştenitorilor acestuia.

Se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii Tribunalului Prahova şi să se dispună continuarea suspendării apelului la Tribunalul Prahova.

La data de 24.10.2011, s-a depus întâmpinare de către Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 18/1991, arătând că din data de 9.10. 2009 şi până la 22.06.2011, recurenta nu a mai făcut niciun demers cu privire la repunerea cauzei pe rol sau vreun act care să înlăture perimarea.

Consideră intimata că nu pârâta L. G.a era interesată de judecarea apelului, ci apelanta B.L.B., care era în măsură să repună cauza pe rol.

Se solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii Tribunalului Prahova.CURTEA a reţinut că, la data de 20.02.2009 a fost suspendată judecata apelului, conform

art. 243 alin.1 pct.1 Cod proc. civilă, întrucât la acel moment părţile erau în imposibilitate de a indica moştenitorii intimatului decedat, C.M..

Ca urmare a cererii formulate de către recurenta din prezentul dosar la data de 11.08.2009 prin care solicita redeschiderea judecăţii apelului, ce a fost suspendat prin încheierea din 20.02.2009, s-a acordat termen la data de 9.10.2009. La acest ultim termen, s-a dispus din nou suspendarea în baza aceluiaşi text de lege, pentru că părţile sunt în imposibilitate de a indica moştenitorii intimatului decedat.

La data de 5.11.2010, cauza a fost repusă pe rol din oficiu, acordându-se termen la data de 19.01.2011, amânându-se la data de 22.06.2011, când s-a constatat perimat apelul.

De la data de 9.10.2009 până la data de 5.11.2010 când a fost repus dosarul pe rol, părţile nu au mai efectuat niciun act de procedură, pentru a întrerupe cursul perimării.

Având în vedere faptul că termenul de perimare de un an începe să curgă de la data ultimului act de procedură făcut în cauză, în speţă de la data de 9.10.2009, termen ce s-a împlinit la data de 9.10.2010, conform art. 101 alin.3 Cod proc. civilă, în cauză sunt incidente disp. art. 248 alin.1 Cod proc. civilă.

Susţinerea recurentei că lăsarea în nelucrare a cauzei mai mult de un an nu-i poate fi imputată acesteia, ci moştenitorilor defunctului C.M. este nefondată, întrucât aceasta avea obligaţia să întrerupă cursul perimării prin îndeplinirea unui act de procedură în vederea judecării procesului, astfel cum prevăd disp.art. 249 Cod proc.civilă, mai ales că recurenta avea interesul în soluţionarea apelului, caz în care trebuia să solicite în termen util repunerea cauzei pe rol pentru a evita împlinirea termenului de perimare.

46

(Judecător Elena Staicu)

[20] Principiul legalităţii căilor de atac.

Căile de atac în dreptul procesual civil sunt guvernate de principiul legalităţii în sensul că acestea derivă de la lege, fiind lipsită de relevanţă juridică menţiunea făcută de judecător în cuprinsul hotărârii pentru care se declanşează mecanismul controlului judiciar.


Prin Decizia civilă nr. 773 din 13 octombrie 2011 Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă a

respins recursul declarat de reclamantul G.S împotriva Deciziei civile nr. 365 din 23 mai 2011 pronunţată de Tribunalul Buzău – Secţia civilă, în contradictoriu cu pârâtul S.G.V., ca nefondat.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut că, iniţial Judecătoria Buzău – Secţia civilă a fost investită cu o cerere având două petite şi anume: obligarea pârâtului la predarea unui bun, precum şi obligarea aceleiaşi părţi la plata unei sume de bani cu titlul de daune cominatorii.

În hotărârea primei instanţe a fost indicată drept cale de atac ce se poate exercita împotriva acesteia recursul.

Reclamantul, nemulţumit de hotărârea pronunţată a promovat calea de atac a recursului, aşa cum reiese din cererea aflată la filele 4 – 5 dosar tribunal, soluţionată nefavorabil în ceea ce îl priveşte pe acesta prin Decizia civilă nr. 365/23.05.2011.

După cum se ştie căile de atac în dreptul procesual civil sunt guvernate de principiul legalităţii în sensul că acestea derivă de la lege, fiind lipsită de relevanţă juridică menţiunea făcută de judecător în cuprinsul hotărârii pentru care se declanşează mecanismul controlului judiciar.

Numai că, în speţa pendinte, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, în mod legal prima instanţă a indicat drept cale de atac împotriva hotărârii de fond recursul.

Astfel, ceea ce tinde a apăra reclamantul prin intermediul primului petit este dreptul de proprietate asupra unui bun mobil.

Ori, aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţii Unite în considerentele unei decizii pronunţate în interesul legii atunci când pe calea acţiunii în justiţie se tinde a se proteja un drept patrimonial evaluarea obiectului litigiului este posibilă şi necesară.

În antiteză, un drept are caracter personal, fără conţinut economic şi deci neevaluabil în bani, atunci când este strâns legat de persoană, servind la individualizarea acesteia în cadrul societăţii sau familie cum ar fi: dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi morală, la libertate, la onoare, cinste, reputaţie, dreptul la nume şi la domiciliu.

Faţă de cele învederate rezultă fără putere de tăgadă că acţiunea reclamantului sub aspectul ambelor capete de cerere se încadrează în rândul celor evaluabile în bani, criticile recurentului vizând aceste aspecte fiind nefondate.

Pe de altă parte, faţă de valoarea obiectului pretenţiilor deduse judecăţii şi de dispoziţiile art. 2821 Cod pr. civ. hotărârea de primă instanţă este supusă numai recursului, criticile recurentul cu privire calea de atac ce se putea exercita împotriva hotărârii judecătoriei fiind de asemenea nefondate.

Pe cale de consecinţă în mod legal a procedat tribunalul când a soluţionat cauza într-un complet compus din trei judecători.

De altfel este de observat că, aşa cum s-a menţionat şi în precedentul prezentelor considerente împotriva hotărârii judecătoriei reclamantul a declarat recurs, iar în faţa tribunalului nu s-a pus nici un moment problema recalificării căii de atac exercitate.

Pentru toate motivele arătate şi având în vedere textul de lege menţionat, precum şi dispoziţiile art. 312 al. 1 Cod pr. civ. Curtea urmează a respins recursul ca nefondat.

47

(Judecător Adriana Maria Radu)

[21] Încredinţare minor. Interesul copilului.

Codul familiei, art. 42 (aplicabil în speţă raportat la data introducerii acţiunii)

Potrivit dispoziţiilor art. 42 din Codul familiei (aplicabil în speţă raportat la data introducerii acţiunii) criteriul ce trebuie avut în vedere de instanţă pentru a decide cu privire la încredinţarea copilului minor este exclusiv interesul acestuia.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia civilă nr. 1260 din 21 noiembrie 2011.

Prin decizia civilă nr. 1260/21.11.2011, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul P.V. împotriva deciziei civile nr. 407/01.09.2011 a Tribunalului Prahova, apreciind-o ca fiind legală.

Potrivit dispoziţiilor art. 42 din Codul familiei (aplicabil în speţă raportat la data introducerii acţiunii) criteriul ce trebuie avut în vedere de instanţă pentru a decide cu privire la încredinţarea copilului minor este exclusiv interesul acestuia.

În acest context, voinţa exprimată de minor trebuie apreciată în raport de interesul său, neavând o influenţă majoră pentru încredinţarea sa.

În cazul în speţă, cum în mod legal au reţinut şi primele două instanţe, este în interesul minorului P.C.I, născut la data de 18.10.1994, de a fi încredinţat tatălui spre creştere şi educare.

Ţinând seama de vârsta copilului (17 ani), de faptul că acesta a fost crescut de când s-a născut în locuinţa din Azuga, iar pe timpul procesului de divorţ (care a durat aproximativ 2 ani) s-a aflat în grija exclusivă a tatălui, precum şi de împrejurarea că minorul este elev al liceului din oraşul Azuga, este cert că îndepărtarea lui din mediul care îi conferă siguranţă şi stabilitate şi plasarea lui într-un mediu social străin (la bunica maternă, în Bucureşti) i-ar putea crea dificultăţi de ordin emoţional şi nu s-ar putea circumscrie interesului acestuia.

De altfel, însuşi pârâtul în cererea sa reconvenţională (la care, ulterior, a renunţat, ceea ce dovedeşte confuzia pe care o face pârâtul între interesul superior al copilului şi problemele de cuplu ale părinţilor) a arătat că, în prezent, copilul se află în îngrijirea sa, beneficiază de condiţii foarte bune de creştere şi educare, fiind ataşaţi unul de celălalt.

Susţinerea recurentului în sensul că nu se poate ocupa de creşterea şi educarea copilului întrucât pleacă frecvent din ţară, mai multe zile pe lună, în interes de serviciu, nu este de natură să înlăture factorii anterior menţionaţi, cu atât mai mult cu cât recurentul nu şi-a schimbat locul de muncă raportat la data formulării cererii sale reconvenţionale.

(Judecător Cristina-Paula Brotac)

[22] Acţiunea în rectificare de carte funciară. Inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 50, 501 şi 51 din Legea nr. 7/1996.

Legea nr. 7/1996, art. 34, art.35, art. 50, art. 501 şi art. 51

În absenţa existenţei unui acord din partea titularului tabular, dispoziţiile art. 34 şi 35 din Legea nr. 7/1996 garantează dreptul reclamantului de a se adresa instanţei de judecată cu o acţiune directă, de rectificare a cărţii funciare.

48


Curtea de Apel Ploieşti a fost învestită în dosarul nr. 6646/315/2010 cu soluţionarea recursului declarat de pârâtul P.A.F., în contradictoriu cu reclamantul C.L.R., împotriva deciziei civile nr. 187/19.05.2011 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul P.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 604/9.02.2011 pronunţată de Judecătoria Târgovişte.

În recursul declarat împotriva acestei decizii, pârâtul P.A.F. a susţinut că în speţă au fost încălcate dispoziţiile art. 50 alin.2, 21 şi 22 şi ale art. 51 din Legea nr. 7/1996, care prevăd obligativitatea formulării plângerii prealabile.

A învederat recurentul că, în acest context, nu există posibilitatea sesizării instanţei de judecată pe cale principală, motiv pentru care acţiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă.

S-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a ambelor hotărâri, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Recursul nu a fost motivat în drept. Intimatul C.L.R., reprezentat în instanţă de avocatul ales, nu a depus întâmpinare şi a solicitat

prin concluziile orale şi scrise formulate la termenul de judecată din data de 7 noiembrie 2011, respingerea recursului ca nefondat, învederându-se că nu se solicită cheltuieli de judecată.

La data de 7 noiembrie 2011, Curtea de Apel Ploieşti a pronunţat decizia civilă nr. 1089, prin care a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul P.A.F. şi a luat act că intimatul C.L.R. nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut următoarele : Prin sentinţa civilă nr. 604/9.02.2011 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, s-a admis cererea

formulată de reclamantul C.L.R. şi s-a dispus rectificarea cărţii funciare 70103 Răzvad, judeţul Dâmboviţa (provenită din conversia de pe hârtie a CF 2327), în sensul radierii din această carte a suprafeţei de 530 mp intravilan situată în tarla 74 parcela 98, ca urmare a faptului că actul, în baza căruia s-a făcut întabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâtului P.A.F, a fost invalidat.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că prin cererea de înscriere nr.9296/2008( fila 51), BNP H.M. cu sediul în Târgovişte a solicitat întabularea în CF 2327a localităţii Răzvad, a dreptului de proprietate în favoarea proprietarului P.A.F. (pârâtul din prezenta cauză), în temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 759/2008, sens în care s-a pronunţat încheierea în dosarul nr. 9296/2008, prin care s-a admis cererea.

Ca situaţie de fapt, s-a mai reţinut că prin cererea nr. 26519/2010 s-a solicitat de către reclamantul din prezenta cauză, notarea în această carte funciară, a sentinţei civile nr. 2448/2009 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr. 1555134/2007, pentru suprafaţa de 530mp situată în T 74, P 98, precum şi a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 759/2008 de BNP H.M. cu sediul în Târgovişte, cerere ce a fost admisă prin încheierea nr. 26519/2010 a OCPI Dâmboviţa.

Prima instanţă a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se dispune rectificarea cărţii funciare, astfel cum s-a solicitat prin acţiunea dedusă judecăţii, fiind dovedită desfiinţarea parţială a actelor de proprietate (titlul de proprietate nr. 155134/2007 şi contractul de vânzare-cumpărare nr. 759/2008) în baza cărora s-a făcut iniţial notarea.

Totodată, judecătorul fondului a menţionat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile reglementate de art.50 şi 51 din Legea nr. 7/1996, nefiind necesară parcurgerea unei proceduri prealabile, atât timp cât nu există acordul dat în formă autentică, de titularul tabular.

Apelul declarat de pârâtul P.A.F. a fost respins ca nefondat de Tribunalul Dâmboviţa, care a pronunţat în acest sens decizia civilă nr. 187 din data de 19.05.2011.

Pentru a dispune astfel, judecătorii apelului au reţinut că, în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 7/1996, deoarece se referă strict la procedura de înscriere în cartea funciară, reglementată de art. 47-49, ori, instanţa de fond nu a fost sesizată în legătură cu nemulţumirea rezultată din înscrierea sau refuzul înscrierii în cartea funciară, ci cu o acţiune de rectificare a cărţii funciare.

În acest context, au constatat judecătorii apelului, prin raportare la obiectul cererii introductive, pentru soluţionarea litigiului relevante sunt prevederile art. 34 din Legea nr. 7/1996, ce

49

reglementează rectificarea înscrierilor în cartea funciară şi care prevăd în mod expres posibilitatea sesizării pe cale principală a instanţei de judecată cu cererea de rectificare a înscrierilor din cartea funciară.

Procedând la examinarea motivelor de recurs, Curtea a arătat, ca prim aspect, că recursul va fi analizat din perspectiva cazului de modificare reglementat de pct. 9 al art. 304 Cod proc. civilă, în care se încadrează motivele de recurs dezvoltate de către pârât.

În speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 50, 501 şi 51 din Legea nr. 7/1996, astfel cum s-a pretins de către recurent în motivele de recurs, întrucât textele menţionate reglementează o procedură necontencioasă, care nu ar putea fi aplicată decât în situaţia în care rectificarea cărţii funciare s-ar realiza pe cale amiabilă, în baza unei declaraţii dată în formă autentică, de titularul tabular, întemeiată pe o documentaţie cadastrală (teza a II-a a art. 51 alin.1 din Legea nr. 7/1996).

În cauza dedusă judecăţii, în mod evident nu există acest acord, iar acţiunea de rectificare a fost întemeiată de către reclamantul-intimat pe dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 7/1996 (fila 3 dosar fond), text de lege care statuează dreptul oricărei persoane interesate de a cere, în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, rectificarea cărţii funciare, în condiţiile reglementate de pct. 1 - 4 ale acestui articol.

În art. 35 din aceeaşi lege, se menţionează expres că acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului material la acţiunea în fond, este imprescriptibilă, ambele texte fiind în vigoare la momentul învestirii instanţei de judecată şi deci aplicabile speţei, conform dispoziţiilor art. 15 alin.2 din Constituţie, garantând dreptul reclamantului-intimat de a se adresa instanţei de judecată cu o acţiune directă, de rectificare a cărţii funciare. În considerarea acestor argumente, stabilind că în cauză nu există motive de reformare a deciziei, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin.1 Cod proc. civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul P.A.F.

(Judecător Andra-Corina Botez)

[23] Cazurile şi condiţiile în care pot fi formulate acţiuni în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001. Persoanele care justifică în asemenea pricini calitate procesuală pasivă.

Legea nr.10/2001, art. 501

Conform art. 501 din legea nr. 10/2001 (articol introdus prin Legea nr. 1/2009) „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”, în alin 2 stipulându-se că valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză.

Sintagma utilizată de legiuitor în cuprinsul textului de lege mai sus menţionat „contracte de vânzare-cumpărare …desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile” are în vedere nu numai situaţia în care aceste acte au fost anulate, ci şi împrejurarea în care efectele acestora au fost înlăturate.

O atare împrejurare, rezultă nu numai din trimiterea făcută de art. 201 din Legea nr. 10/2001 atunci cânt explică cazurile în care se consideră contractele ca fiind desfiinţate, dar şi din înţelesul pe care cuvântul „a desfiinţa” îl are în mod obişnuit.

În condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor din cauza de faţă a fost lipsit de efecte, ca urmare a comparării acestuia cu titlul fostului proprietar, în mod evident aceştia sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului, în condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text de lege.

Pe de altă parte, sub aspectul calităţii procesuale pasive în cazul unor asemenea acţiuni, art. 50 alin. 3 din acest act normativ prevede că restituirea preţului se face de către Ministerul

50

Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Este evident că reglementarea din art. 501 din Legea nr. 10/2001 privind dreptul proprietarilor ale căror contracte au fost desfiinţate, de a li se restitui preţul de piaţă al imobilelor, reprezintă o transpunere, în domeniul de aplicare a imobilelor preluate abuziv, a garanţiei de evicţiune din dreptul comun, prevăzut de art. 1337 Cod civil.

Conform textului de lege mai sus menţionat, pentru a exista o obligaţie de garanţie trebuie să fie vorba de o tulburare de drept, cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării, iar aceasta să nu fi fost cunoscută de cumpărător. În situaţia în care aceste condiţii erau îndeplinite în cauză în mod corect instanţa a admis acţiunea formulată.


Prin decizia civilă nr. 1376/30 noiembrie 2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat, recursul formulat de D.G.F.P. Prahova în numele M.F.P. împotriva deciziei civile nr.383 pronunţată la 28 iunie 2011 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu reclamanţii C.D. şi C. A. reţinând că una din criticile formulate de recurentă a vizat împrejurarea că, în cauză, nu ar fi îndeplinite condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Este de observat că reclamanţii, în calitate de chiriaşi ai imobilului situat în Sinaia, str. Republicii, nr. 18, compus din 2 camere, baie, bucătărie, logie şi debara au procedat la cumpărarea acestuia în baza Legii 112/1995 încheind în acest sens contractul de vânzare-cumpărare nr. 392N/26.11.1996 cu SC Conti SA.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 996/7.10.2002 pronunţată de Judecătoria Sinaia (sentinţă rămasă definitivă şi irevocabilă), deşi s-a respins cererea formulată de foştii proprietari privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a numiţilor C.D. şi C.A., s-a admis acţiunea în revendicare formulată şi, ca urmare a comparării titlurilor de proprietate prezentate de părţi, s-a dat eficienţă celui al reclamantei N.M.A., fiind obligată familia C.D. să-i lase acesteia, în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul în litigiu.

Conform art. 501 din legea nr. 10/2001 (articol introdus prin Legea nr. 1/2009) „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”, în alin 2 stipulându-se că valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză.

Sintagma utilizată de legiuitor în cuprinsul textului de lege mai sus menţionat „contracte de vânzare-cumpărare …desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile” are în vedere nu numai situaţia în care aceste acte au fost anulate, ci şi împrejurarea în care efectele acestora au fost înlăturate.

O atare împrejurare, rezultă nu numai din trimiterea făcută de art. 201 din Legea nr. 10/2001 atunci cânt explică cazurile în care se consideră contractele ca fiind desfiinţate, dar şi din înţelesul pe care cuvântul „a desfiinţa” îl are în mod obişnuit.

În condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare al reclamanţilor din cauza de faţă a fost lipsit de efecte, ca urmare a comparării acestuia cu titlul fostului proprietar, în mod evident aceştia sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului, în condiţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text de lege.

Pe de altă parte, sub aspectul calităţii procesuale pasive în cazul unor asemenea acţiuni, art. 50 alin. 3 din acest act normativ prevede că restituirea preţului se face de către Ministerul Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În cauză, promovarea de către reclamanţi a acţiunii având ca obiectiv restituirea preţului reactualizat al imobilului s-a realizat în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor, iar Judecătoria Sinaia, prin sentinţa civilă nr. 1375/12.11.2010 (sentinţă menţinută în faza apelului) a admis

51

acţiunea împotriva Ministerului Finanţelor, dispunând obligarea acestuia, la plata, către reclamanţi, a sumei de 2225.633,69 lei.

Tribunalul Prahova a respins apelul, ca nefondat, iar menţiunea făcută în considerentele deciziei, în sensul că „reclamanţii sunt îndreptăţiţi să fie despăgubiţi de Statul Român” nu înseamnă că a stabilit obligaţia de plată a despăgubirilor în sarcina acestuia, ci doar a încercat să explice că această despăgubire este achitată de Ministerul Finanţelor, în calitatea sa de reprezentant al statului, de la care fusese cumpărat iniţial bunul în litigiu.

Din moment ce cadrul legal, sub aspectul obiectului şi participanţilor la proces, a fost stabilit cu respectarea dispoziţiilor legale, iar soluţionarea pricinii a fost realizată în mod corect în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor, criticile recurentei sub acest aspect urmează să fie înlăturate.

Este evident că reglementarea din art. 501 din Legea nr. 10/2001 privind dreptul proprietarilor ale căror contracte au fost desfiinţate, de a li se restitui preţul de piaţă al imobilelor, reprezintă o transpunere, în domeniul de aplicare a imobilelor preluate abuziv, a garanţiei de evicţiune din dreptul comun, prevăzut de art. 1337 Cod civil.

Conform textului de lege mai sus menţionat, pentru a exista o obligaţie de garanţie trebuie să fie vorba de o tulburare de drept, cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării, iar aceasta să nu fi fost cunoscută de cumpărător.

Deşi s-a susţinut de către recurentă că această din urmă condiţie nu era îndeplinită, întrucât reclamanţii au fost de rea-credinţă, ei având cunoştinţă de faptul că imobilul a fost revendicat, o atare afirmaţie urmează a fi înlăturată de instanţă.

Din considerentele sentinţei civile nr. 996/7.10.2002 a Judecătoriei Sinaia (sentinţă definitivă şi irevocabilă) rezultă că s-a reţinut buna-credinţă a familiei C.D., pe considerentul că ei au făcut cercetările legate de modalitatea preluării imobilului, momentul preluării, titlul statului, dacă imobilul a fost revendicat, iar prin diligenţele întreprinse au constatat că statul avea un titlu asupra imobilului.

În acest sens, s-a apreciat că nu există nicio dovadă care să infirme prezumţia de bună-credinţă ce opera în favoarea lor, fiind certă împrejurarea că ei au cumpărat apartamentul după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, în condiţiile în care bunul nu fusese revendicat, iar statul apărea, în aprecierea lor, ca proprietar al imobilului. Prin urmare nemulţumirile recurentei sub acest aspect apar ca lipsite de temei legal, situaţie în care se va proceda la respingerea lor.

În raport de argumentele expuse în precedent, Curtea a apreciat că recursul formulat de pârât este nefondat, motiv pentru carte, în baza art. 312 alin. 1 C.proc.civ., l-a respins, menţinând ca legală decizia atacată.

(Judecător Veronica Grozescu)

[24] Calitatea procesuală pasivă a unităţii administrativ teritoriale în procesele având ca obiect plata drepturilor salariale ale profesorilor din învăţământul preuniversitar de stat.

Legea nr. 84/1995 - Legea învăţământului (în vigoare la data introducerii acţiunii)- art.167

Conform dispoziţiilor art. 167 din Legea nr. 84/1995- Legea învăţământului (în vigoare la data introducerii acţiunii) unităţile de învăţământ preuniversitar de stat funcţionează ca unităţi din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale pe a căror rază îşi desfăşoară activitatea, de la bugetul de stat şi din alte surse, potrivit legii.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia civilă nr. 1414 din 5 decembrie 2011.

52

Prin decizia civilă nr. 1414/5.12.2011, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta Comuna X prin primar în contradictoriu cu Sindicatul Liber din Învăţământ Dâmboviţa, împotriva sentinţei civile nr. 523/01.03.2011 a Tribunalului Dâmboviţa, apreciind-o ca fiind legală.

Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţi.

Procesul civil presupune existenţa unei persoane care este chemată în judecată, întrucât se pretinde că ar fi încălcat sau contestat dreptul afirmat ori faţă de care se doreşte realizarea unui interes ocrotit de lege.

Or, în cazul în speţă, cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, calitatea procesuală pasivă a Comunei Şotânga prin primar este justificată.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 167 din Legea nr. 84/1995- Legea învăţământului (în vigoare la data introducerii acţiunii) unităţile de învăţământ preuniversitar de stat funcţionează ca unităţi din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale pe a căror rază îşi desfăşoară activitatea, de la bugetul de stat şi din alte surse, potrivit legii.

Potrivit alin. 2 şi 3 al aceluiaşi articol, finanţarea de bază a învăţământului preuniversitar de stat se asigură prin bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale de care aparţin unităţile de învăţământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi din alte venituri ale bugetelor locale.

Pe de altă parte, potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001- Legea administraţiei publice locale, unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, în justiţie sunt reprezentate de primar, iar despăgubirile pe care trebuie să le plătească în baza hotărârilor pronunţate de instanţa de judecată şi rămase definitive sunt asigurate de la bugetul local.

În considerarea tuturor acestor argumente, Curtea, în baza art. 312 Cod proc. civilă, raportat la art. 3041 Cod proc. civilă, a respins recursul ca nefondat.

(Judecător Cristina Paula Brotac)

53

Decizii Relevante

Trimestrul IV 2011

Secţia a II – a Civilă, de Contencios

Administrativ şi Fiscal

[25] Proces verbal încheiat de Autoritatea Rutieră Română prin care s-a dispus suspendarea dreptului de utilizare a autovehiculului, prin reţinerea plăcuţelor de înmatriculare. Procedura prealabilă. Calitatea procesuală pasivă.

Legea nr.168/2010, art. V54

Conform dispoziţiilor art. V din Legea nr. 168/2010, împotriva măsurii de suspendare a dreptului de utilizare a unui autovehicul prin reţinerea certificatului de înmatriculare şi a plăcuţelor cu numărul de înmatriculare se poate formula plângere la instanţa de contencios administrativ, in condiţiile legii.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 3554 din 14 decembrie 2011.

Prin cererea înregistrată la Judecatoria Valenii de Munte la nr. 2483/331/2010, reclamantul TI a formulat plângere împotriva procesului-verbal de contravenţie seria AIR nr. 0168926 încheiat de Autoritatea Rutieră Română - Agenţia Prahova la data de 12.10.2010, precum şi împotriva procesului-verbal de reţinere a plăcuţelor de înmatriculare seria RPCR nr. 000614 din 12.10.2010, a solicitat anularea celor două procese-verbal şi restituirea plăcuţelor de înmatriculare.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei Judecătoriei Vălenii de Munte, cu privire la cererea privind anularea procesului-verbal prin care s-a dispus suspendarea dreptului de utilizare a autovehiculului prin reţinerea plăcuţelor de înmatriculare, întrucât măsura suspendării dreptului de utilizare a autovehiculului este o măsură administrativă, conform OUG 34/2010, şi se judecă în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004.

Intimata a invocat excepţia inadmisibilităţii, pentru lipsa procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea 544/2004 şi art. 109 alin. 2 C. proc. civ. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru capătul de cerere prin care s-a solicitat restituirea plăcuţelor de înmatriculare, raportat la dispoziţiile art. 62 alin. 3 din OUG 109/2005.

Prin sentinţa civilă nr. 423/09.03.2011 pronunţată în dosar nr. 473/331/2011, format urmare disjungerii cererii de anulare a procesului-verbal de reţinere a plăcuţelor cu nr. de înmatriculare seria RPCR nr. 000614/12.10.2010 şi a cererii de restituire a plăcuţelor cu nr. de înmatriculare, Judecătoria Vălenii de Munte a admis excepţia necompetentei materiale a judecătoriei si a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Prahova - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal.

Prin sentinţa nr. 624 din data de 20.09.2011, Tribunalul Prahova – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ a admis acţiunea formulată de reclamantul TI împotriva pârâtei Autoritatea Rutieră Română Bucureşti şi a anulat procesul-verbal de reţinere a plăcuţelor cu nr. de înmatriculare seria RPCR nr. 000614/12.10.2010.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Autoritatea Rutieră Romînă Bucureşti pentru Autoritatea Rutieră Română Agenţia Prahova.

Curtea a constatat că recursul este fondat, în baza dispoziţiilor art. 137 Cod procedură civilă examinând mai întâi motivele de recurs privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţiei lipsei plângerii prealabile, excepţii invocate de pârâta Autoritatea Rutieră Română şi asupra cărora instanţa de fond nu s-a pronunţat, reţinând următoarele:

Reclamantul a solicitat anularea procesului-verbal de reţinere a plăcuţelor de înmatriculare seria RPCR nr. 000614 din 12.10.2010 încheiat de Autoritatea Rutieră Română - Agenţia Prahova şi restituirea plăcuţelor de înmatriculare.

Măsura dispusă prin procesul-verbal de reţinere a plăcuţelor cu nr. de înmatriculare seria RPCR nr. 000614/12.10.2010, prin care s-a dispus suspendarea dreptului de utilizare a autovehiculului, prin reţinerea plăcuţelor de înmatriculare, s-a luat în baza dispoziţiilor art. 61 din OUG nr. 109/2005, fiind încheiat şi procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor

seria AIR nr. 0168926 din data de 12.10.2010, prin care s-a reţinut săvârşirea faptei prevăzute de art. 57^2 lit. a din OUG 109/2005.

Măsura aplicată prin procesul-verbal seria RPCR nr. 000614/12.10.2010 încheiat de Autoritatea Rutieră Română-Agenţia Prahova, suspendarea dreptului de utilizare a autovehiculului prin reţinerea plăcuţelor de înmatriculare, este o măsură administrativă, dispusă potrivit

55

dispoziţiilor art. 62 alin. 1 şi 2 din OUG nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, modificată prin OUG 34/2010 privind unele măsuri pentru întărirea controlului în scopul combaterii transporturilor ilicite de mărfuri şi de persoane, aprobată şi modificată prin Legea nr. 168/2010, care prevăd că în cazul utilizării unui vehicul în mod repetat fără ca intreprinderea sau operatorul de transport rutier să deţină licenţă de transport, se suspendă dreptul de utilizare a vehiculului, iar inspectorii de trafic, precum şi ofiţerii şi/sau agenţii de poliţie din cadrul Politiei Române, care au calitatea de poliţişti rutieri, au dreptul să reţină şi plăcuţele cu numărul de înmatriculare împreună cu certificatul de înmatriculare.

Calitatea procesuală pasivă, una din condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, presupune existenţa unei identităţi între persoana chemată în judecată şi cel obligat în cadrul raportului juridic dedus judecăţii.

Din probele administrate în cauză, rezultă că prin adresa nr.8828/13.10.2010, pârâta Autoritatea Rutieră Română prin Agenţia Prahova a predat Inspectoratului Judeţean de Poliţie Prahova plăcuţele cu numărul de înmatriculare pentru autovehiculul PH 08 UMV, în baza dispoziţiilor art. 62 alin. 3 din OUG nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, modificată prin OUG 34/2010 privind unele măsuri pentru întărirea controlului în scopul combaterii transporturilor ilicite de mărfuri şi de persoane, aprobată şi modificată prin Legea nr. 168/2010, care prevăd că plăcuţele cu numărul de înmatriculare, împreună cu certificatul de înmatriculare şi o copie a proceselor-verbale de constatare a contravenţiei şi de reţinere a plăcuţelor cu numărul de înmatriculare şi a certificatului de înmatriculare se predau, în termen de maximum 3 zile, inspectoratului judeţean de poliţie.

Faţă de această împrejurare şi dispoziţiile legale, curtea a constatat, cu privire la cererea având ca obiect restituirea plăcuţelor de înmatriculare, că pârâta chemată în judecată, Autoritatea Rutieră Română, nu are calitate procesuală pasivă, plăcuţele de înmatriculare nemaiaflându-se în posesia acestora, ci a Inspectoratului Judeţean de Poliţie Prahova, motive pentru excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este întemeiată, cererea de restituire fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Cu privire la excepţia lipsei procedurii prealabile, curtea a constatat că măsura aplicată prin procesul-verbal a cărui anulare s-a solicitat, suspendarea dreptului de utilizare a autovehiculului prin reţinerea plăcuţelor de înmatriculare, dispusă potrivit dispoziţiilor art. 62 alin. 1 şi 2 din OUG nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, modificată prin OUG 34/2010 privind unele măsuri pentru întărirea controlului în scopul combaterii transporturilor ilicite de mărfuri şi de persoane, aprobată şi modificată prin Legea nr. 168/2010, este o măsură administrativă.

Conform dispoziţiilor art. V din Legea nr. 168/2010, împotriva măsurii de suspendare a dreptului de utilizare a unui autovehicul prin reţinerea certificatului de înmatriculare şi a plăcuţelor cu numărul de înmatriculare se poate formula plângere la instanţa de contencios administrativ, in condiţiile legii.

Potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ individual, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 zile de la comunicare, revocarea acestuia.

Pentru a fi îndeplinită condiţia procedurii prealabile prevăzută de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, este necesar, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, ca persoana care se consideră vătămată prin actul administrativ unilateral să solicite autorităţii publice emitente, în termenul legal, revocarea acestuia.

Reclamantul nu a îndeplinit procedura prelabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 544/2004, nu s-a adresat autorităţii emitente, pentru revocarea măsurii administrative, în conformitate cu dispoziţiile art. V din Legea nr. 168/2010 de aprobare a OUG 34/2010, aşadar cu respectarea

dispoziţiilor privind procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Cum reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 544/2004, în conformitate şi cu prevederile art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă, curtea a constatat

56

că excepţia lipsei procedurii prealabile invocată de pârâtă este întemeiată, iar acţiunea formulată de reclamant este inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. 1 şi 3 Cod procedură civilă, curtea a admis recursul, a modificat în tot sentinţa recurată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la cererea de restituire a plăcuţelor de înmatriculare şi a respins această cerere pentru lipsa calităţii procesuale pasive, a admis excepţia lipsei procedurii prealabile cu privire la cererea de anulare a procesului verbal seria RPCR nr. 000614/12.10.2010 şi a respins această cerere ca inadmisibilă.

(Judecător Adriana Florina Secreţeanu)

[26] Anulare hotărâre consiliu local. Acţiune formulată ulterior pentru plata despăgubirilor.

Legea nr. 554/2044, art. 19 alin. 1 şi 2

În conformitate cu dispoziţiile art. 19 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente.


Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la nr. 5477/105/2010, reclamantul PA a chemat în judecată pârâtul Consiliul Local al Comunei şi a solicitat obligarea la plata unei despăgubiri în valoare de 22172 lei, reprezentând contravaloarea salariului brut ce i se cuvine pentru perioada 1 octombrie 2009-31 mai 2010.

In motivarea acţiunii, a arătat că a fost ales consilier local şi ulterior a fost ales în funcţia de viceprimar prin hotărâre a consiliului local. Prin Hotărârea nr. 45/2009, Consiliul local al comunei a constatat încetarea de drept a mandatului său de consilier şi implicit a celui de viceprimar, ca urmare a comunicării făcute de organizaţia sa de partid, că a fost exclus din rândul membrilor de partid..

Prin decizia nr. 980/03.06.2010, Curtea de Apel Ploieşti - Secţia de contencios administrativ a anulat HCL nr. 54/2009, astfel că şi-a reluat activitatea de consilier local si viceprimar, începând cu data de 03.06.2010; pentru perioada 1 octombrie 2009-31 mai 2010 nu a mai fost salarizat ca viceprimar.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 8 si art. 19 din Legea nr. 554/2004. Prin sentinţa nr.608 din data de 20.09.2011, Tribunalul Prahova – Secţia Comercială şi de

Contencios Administrativ a admis acţiunea formulată de reclamantul PA împotriva pârâtului Consiliul Local al Comunei G şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a unei despăgubiri în valoare de 22172 lei, reprezentând contravaloare drepturi salariale cuvenite pentru perioada 1 octombrie 2009-31 mai 2010 şi la plata sumei de 1140 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Consiliul Local al Comunei G, cu invocarea motivului prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Curtea a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin Hotărârea nr. 45/2009, Consiliul local al comunei G a constatat încetarea de drept a mandatului de consilier al reclamantului PA, şi implicit a mandatului de viceprimar al acestuia.

Prin decizia nr. 980/03.06.2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti -Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal a fost admis recursul declarat de reclamant PA împotriva

57

sentinţei nr. 105 din 24 februarie 2010, a fost modificată în tot sentinţa, în sensul că a fost admisă acţiunea şi s-a dispus anularea hotărârii nr. 45/2009 emisă de Consiliul local al comunei G.

Reclamantul şi-a reluat activitatea de consilier local si viceprimar al comunei, începând cu data de 03.06.2010.

Motivul de recurs privind necompetenţa materială a instanţei de contencios administrativ este nefondat.

Reclamantul a solicitat plata despăgubirilor constând în indemnizaţia neacordată în perioada 1 octombrie 2009 -31 mai 2010, perioadă în care, urmare Hotărârii nr. 45/29.09.2009 a Consiliului local al comunei G, nu a exercitat funcţia de viceprimar, fiind constatată prin hotărâre de consiliu local încetarea de drept a mandatului de consilier local şi implicit de viceprimar.

Hotărârea de consiliul local nr. 45/2009, în baza căreia reclamantul nu a mai exercitat funcţia de viceprimar, a fost anulată de instanţa de contencios administrativ, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 19 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, iar cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente.

Motivul de recurs privind faptul că Hotărârea Consiliului Local nr.45/2009 a fost de constatare a încetării de drept a mandatului de consilier local şi implicit de viceprimar a reclamantului, iar în calitate de autoritate publică deliberativă consiliul local nu a modificat/încetat raporturile de muncă ale viceprimarului, ci legiuitorul a prevăzut o asemenea situaţie, care este una de conformare, însuşi Prefectul judeţului, care exercită potrivit Legii 340/2004 tutela administrativă, considerând legală hotărârea adoptată, inclusiv prima instanţa, este total nefondat, întrucât Hotărârea Consiliului Local nr.45/2009, în baza căreia reclamantul nu a mai exercitat funcţia de viceprimar şi astfel nu a mai primit indemnizaţia corespunzătoare, a fost anulată prin hotărâre judecătorească irevocabilă de instanţa de contencios administrativ.

Motivele de recurs privind faptul că, potrivit Legii 215/2001 privind administraţia publică locală, Consiliul Local G nu este o persoană juridică de drept public cu elemente de identificare fiscală, conturi în bănci, nu are patrimoniu, ci doar emite hotărâri în numele comunei, sentinţa nu este opozabilă primarului comunei G, ordonator principal de credite, care nu este subordonat potrivit Legii 215/2001 Consiliului Local şi nu are nicio obligaţie de plată faţă de reclamant, reclamantul are calitatea de demnitar, existând un raport de prepuşenie între viceprimar şi Comuna G în numele căreia îşi exercită funcţia, sunt, de asemenea, nefondate.

Este adevărat că între consiliul local şi primar nu există raporturi de subordonare, însă, conform dispoziţiilor Legii nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, act normativ care reglementează regimul general al autonomiei locale, consiliul local este autoritatea deliberativă, iar primarul este autoritatea executivă a unităţii administrativ teritoriale, fiind cel care asigură punerea în aplicare a hotărârilor consiliului local.

Având în vedere că actul administrativ anulat de instanţa de contencios administrativ, de încetare a mandatului, prin emiterea căruia reclamantul a fost lipsit de indemnizaţia ce i se cuvenea în calitate de viceprimar, a fost emis de Consiliul Local, în mod corect tribunalul a obligat pârâtul Consiliul Local chemat în judecată la plata despăgubirilor.

Consiliul Local, în virtutea faptului că este emitentul actului administrativ a cărui anulare a format obiectul cererii soluţionate prin decizia nr. 980/03.06.2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal in dosar nr. 4812/105/2009, prin care s-a anulat hotărârea sa nr. 45/2009, de încetare a mandatului de consilier a reclamantului, are capacitate de drept administrativ, şi are capacitate şi calitate procesuală şi în cererea pentru acordarea de despăgubiri, formulată în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Susţinerile recurentului privind faptul că un alt consilier local ar fi exrcitat funcţia de primar în perioada respectivă (ulterior s-a arătat că din eroare s-ar fi menţionat acest fapt) precum şi că ar aparţine culpa atât reclamantului cât şi partidului din care face parte, nu sunt relevante în cauza ce are ca obiect acordarea de despăgubiri constând în indemnizaţia neîncasată de către reclamant,

58

rezultate din anularea actului administrativ nelegal emis de către pârât, de încetare a mandatului său, anulat de instanţa de contencios adinistrativ.

Pentru aceste motive, curtea a constatat că nu incidente motivele de nelegalitate invocate de recurentul pârât şi a respins recursul ca nefondat.


[27] Procedura prealabilă. Hotărâre a Consiliu Local de aprobare a planului urbanistic zonal.

Legea nr. 554/2004, art. 7

Pentru a fi îndeplinită condiţia procedurii prealabile prevăzută de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, este necesar, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, ca persoana care se consideră vătămată prin actul administrativ unilateral să solicite autorităţii publice emitente, în termenul legal, revocarea acestuia.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 3179 din 23 noiembrie 2011.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la nr. 5107/105/2009 din data de 27 octombrie 2009, reclamanta DF a chemat în judecată pârâţii Consiliul Local S prin Primar, VC, SID, VA şi a solicitat anularea Hotărârii nr. 138/25.09.2008 adoptată de Consiliul Local S.

Pârâtul Consiliul Local S a invocat excepţia inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii prealabile şi excepţia tardivităţii acţiunii.

Tribunalul a respins excepţia tardivităţii formulării plângerii prealabile şi excepţia tardivităţii formulării acţiunii, reţinând că reclamanta a formulat plângerea prealabilă împotriva HCL nr. 138/2008 înregistrată la Consiliul Local la nr. 21034/4.09.2009, iar HCL nr. 138/2008 se adresează proprietarilor terenului situat in S, str. A, nr. X şi prin urmare este act administrativ cu caracter unilateral.

Prin plângerea prealabilă din data de 16.01.2010 reclamanta şi-a exprimat voinţa de a contesta şi HCL nr. 138/25.09.2008, în această plângere prealabilă a arătat că a luat cunoştinţă de PUZ-ul nou aprobat in baza HCL 138/25.09.2008, iar la fila 3 a acestei plângeri a arătat că această hotărâre este lovită de nulitate pentru încălcarea dispoziţiilor Legii 215/2001 si Legii 350/2001 privind amenajarea teritoriului si urbanismului;

Instanţa de fond a apreciat că procedura prealabilă a fost formulată la 16.01.2009, fiind respectate dispoziţiile art. 7 alin. 7 din legea 554/2004, şi ar părea o soluţie excesivă a aprecia că termenul de 6 luni curge de la data de 16.01.2009, în condiţiile in care reclamanta a contestat la aceasta dată şi HCL nr. 138/25.09.2008.

Tribunalul a reţinut şi cu privire la excepţia tardivităţii formulării acţiunii că sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. 2 din legea 554/2004, termenul fiind de cel mult 1 an de la data luării la cunoştinţă.

Prin sentinţa nr. 411 pronunţată la data de 19.05.2011, Tribunalul Prahova a admis acţiunea formulată de reclamanta DF împotriva pârâţilor Consiliul Local S, VC, SID, VA, a anulat Hotărârea Consiliului Local S nr. 138/25.09.2008.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii.Examinând sentinţa recurată, Curtea a constatat că recursurile sunt fondate, în baza

dispoziţiilor art. 137 Cod procedură civilă examinând mai întâi motivul de recurs privind soluţionarea excepţiei lipsei plângerii prealabile, asupra căruia a reţinut următoarele:

Reclamanta DF a formulat la data de 27 octombrie 2009 la Tribunalul Prahova, în baza dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cererea de chemare în judecată prin care a solicitat anularea Hotărârii Consiliului Local S nr. 138 din data de 25 septembrie 2008, hotărâre prin care s-a aprobat planul urbanistic zonal pentru oraşul S, str. A, nr. X.

59

În mod corect a reţinut tribunalul faptul că hotărârea de consiliu local, prin care s-a aprobat un plan urbanistic zonal, pentru un teren situat în S, prin natura juridică a acestuia, şi prin destinatarii cărora le este adresată, este act administrativ unilateral individual; tribunalul a reţinut însă în mod greşit că, deşi reclamanta a formulat plângerea prealabilă împotriva Hotărârii Consiliului Local S nr. 138/2008 prin plângerea prealabilă din data de 4.09.2009, şi-a exprimat de fapt voinţa de a contesta această hotărâre prin plângerea prealabilă formulată la data de 16.01.2009 împotriva unui alt act administrativ.

Potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ individual, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 zile de la comunicare, revocarea acestuia, iar conform art. 7 alin. 3, este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în limitele termenului de 6 luni prevăzut la alin. 7, care prevede că plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive temeinice, şi peste termenul prevăzut la alin.1, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului.

Dispoziţiile alin. 7 alin. 7 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 797/2007, în măsura în care termenul de 6 luni de la data emiterii actului se aplică plângerii prealabile formulată de persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

Reclamanta este terţ faţă de Hotărârea Consiliului Local S nr. 138/25.09.2008, act administrativ unilateral cu caracter individual, iar faţă de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 şi decizia Curţii Constituţionale menţionate, termenul de 6 luni de formulare a plângerii prealabile curge de la data la care a luat la cunoştinţă despre actul administrativ.

Reclamanta a formulat plângere prealabilă împotriva Hotărârii Consiliului Local nr. 138/25.09.2008 prin cererea înregistrată la nr. 21034/4.09.2009, prin cererea înregistrată la nr. 1084/16.01.2009 formulând o altă plângere prealabilă, prin care a solicitat revocarea unui alt act administrativ, autorizaţia de construire nr. 221/1.10.2008. În cuprinsul acestei plângeri, reclamanta se referă la faptul că în şedinţa din data de 25.09.2008 Consiliul Local S a adoptat Hotărârea nr. 138/2008 prin care a aprobat noul plan urbanistic zonal pentru strada A nr. X, fără ca acest proiect să fie afişat pe site-ul autorităţii administrative şi fără a se fi consultat proprietarii.

Rezultă, astfel, că la data de 16.01.2009 reclamanta avea cunoştinţă despre Hotărârea Consiliului Local S nr. 138/2008, prin urmare aceasta este data de la care curge termenul de 6 luni prevăzut de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, termen care s-a împlinit la data de 16.07.2009.

Reclamanta nu a formulat plângerea prealabilă împotriva Hotărârii Consiliului Local S până la data de 16.07.2009, a formulat plângere la data de 4.09.2009, iar Tribunalul a reţinut în mod greşit că prin plângerea prealabilă din data de 16.01.2009 reclamanta şi-a exprimat voinţa de a contesta şi Hotărârea Consiliului Local S nr. 138/25.09.2008. Este adevărat că reclamanta face referire în plângerea din data de 16.01.2009, formulată împotriva unui alt act administrativ, aşa cum s-a arătat, însă nu rezultă că şi-a manifestat voinţa de a o contesta.

Pentru a fi îndeplinită condiţia procedurii prealabile prevăzută de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, este necesar, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, ca persoana care se consideră vătămată prin actul administrativ unilateral să solicite autorităţii publice emitente, în termenul legal, revocarea acestuia, ceea ce reclamanta nu a efectuat. Prin plângerea din data de 16.01.2009, reclamanta şi-a exprimat numai voinţa de revocare a autorizaţiei de construire.

Deşi avea cunoştinţă despre Hotărârea Consiliului Local S nr. 138/2008, reclamanta nu şi-a exprimat şi voinţa de revocare a acesteia, cu toate că în mod evident avea această posibilitate, simplele referiri la faptul că prin Hotărârea Consiliului Local S nr. 138/2008 s-a aprobat noul plan urbanistic zonal, fără ca acest proiect să fie afişat pe site-ul autorităţii administrative şi fără a se fi consultat proprietarii, nu exprimă voinţa de revocare a acestui act administrativ, un argument în plus în acest sens fiind chiar faptul că a formulat plângere prealabilă împotriva Hotărârii Consiliului Local S nr. 138/2008 la data de 4.09.2009, astfel cum de altfel a şi precizat în apărările sale.

60

http://10.32.48.117/webeurolex/webeurolexs.exe/viewdoc?&coddoc=94024#1796102

http://10.32.48.117/webeurolex/webeurolexs.exe/viewdoc?&coddoc=94024#1796102

Cum reclamanta nu a îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 544/2004, în termenul de 6 luni de la data luării la cunoştinţă, având în vedere că efectuarea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 din Legea nr. 544/2004 este obligatorie şi constituie o condiţie de admisibilitate a acţiunii în contencios administrativ, în conformitate şi cu prevederile art. 109 alin. 2 Cod procedură civilă, curtea a constatat că excepţia de tardivitate a plângerii prealabile este întemeiată, iar acţiunea formulată de reclamantă este inadmisibilă, a admis recursurile, a modificta în tot sentinţa recurată, a admis excepţia tardivităţii plângerii prealabile şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.


[28] Art. 126 din Legea nr. 85/2006. Condiţiile formulării cererii de autorizare executare silită a asociaţilor cu răspundere nelimitată de către lichidatorul judiciar,în calitate de titular al cererii. Încălcarea principiului dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii. Imposibilitatea închiderii procedurii ,în condiţiile în care s-a propus aplicarea dispoziţiilor art.126 din Legea nr. 85/2006.

Legea nr. 85/2006, art. 126

Judecătorul sindic a dispus autorizarea executării silite a recurenţilor pârâţi fără a stabili corect cadrul procesual prin citarea administratorilor societăţii debitoare şi fără să comunice cererea de autorizare a executării silite formulate de lichidatorul judiciar

Prin raportul final, lichidatorul judiciar nu putea cere judecătorului sindic închiderea procedurii insolvenţei, în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006, atâta vreme cât s-a propus aplicarea dispoziţiilor art. 126 din lege.

Din economia textului rezultă că după ce judecătorul sindic autorizează executarea silită a societăţilor cu răspundere nelimitată printr-o sentinţă executorie, cel care pune în executare sentinţa este lichidatorul judiciar, prin executorul judecătoresc, dar numai înlăuntrul procedurii insolvenţei.


Prin decizia nr. 3547/14.12.2011 Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de pârâţii G S şi G M. împotriva sentinţei nr. 1051 din data de 12.10.2011 pronunţată de Tribunalul Buzău – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, în contradictoriu cu intimatul lichidator Z G pentru debitoarea SC G S SNC,a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art.126 din Legea nr. 85/2006, în cazul în care bunurile care alcătuiesc averea unui grup de interes economic ori a unei societăţi în nume colectiv sau în comandită nu sunt suficiente pentru plata creanţelor înregistrare în tabelul definitiv consolidat al creanţelor, judecătorul sindic va autoriza executarea silită, în condiţiile legii, împotriva asociaţilor cu răspundere nelimitată, pronunţând o sentinţă definitivă şi executorie, care va fi pusă în executare de lichidator, prin executor judecătoresc.

În speţă, judecătorul sindic a dispus, în temeiul textului de lege citat, autorizarea executării silite împotriva celor doi administratori ai societăţii debitoare, recurenţii din prezenta cauză, în solidar, pentru creanţele rămase neachitate, menţionate de lichidatorul judiciar în tabelul definitiv consolidat.

Or, pretinsa cerere formulată de lichidatorul judiciar, în temeiul art. 126 din Legea insolvenţei nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 82 Cod procedură civilă. Aceasta este

61

formulată ca o simplă solicitare în cuprinsul raportului final întocmit de lichidator şi nu cuprinde numele şi domiciliul pârâţilor administratori şi nici temeiul în fapt al acţiunii.

Lichidatorul judiciar, în calitate de titular al cererii de autorizare a executării silite avea obligaţia de a indica domiciliul administratorilor pârâţi pentru a fi citaţi,în cauză,în conformitate cu dispoziţiile art.85c.pr.civ.

De asemenea,judecătorul sindic a dat dovada de superficialitate,dispunând autorizarea executării silite împotriva administratorilor societăţii debitoare, având în vedere susţinerile din raportul final întocmit de lichidatorul judiciar,fără să existe o cerere în acest sens la dosar formulată potrivit dispoziţiilor legale în materie şi fără să dispună citarea în cauză a pârâţilor.

În acest fel, judecătorul fondului a pronunţat o sentinţă nelegală, cu încălcarea dreptului la apărare al recurenţilor pârâţi şi a principiului contradictorialităţii ce guvernează procesul civil.

Este cunoscut faptul că potrivit art. 85 Cod procedură civilă, judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară de cazul când legea nu dispune altfel.

Prin acest text se asigură protecţia părţii împotriva măsurilor ce ar putea fi luate faţă de ea fără a i se fi dat posibilitatea de a se apăra.

De asemenea, art.1141 şi art.116 Cod procedură civilă, asigură încunoştiinţarea reciprocă a părţilor asupra pretenţiilor şi apărărilor lor, prin comunicarea copiei de pe cererea de chemare în judecată şi de pe întâmpinare.

În cauză, judecătorul sindic a dispus autorizarea executării silite a recurenţilor pârâţi fără a stabili corect cadrul procesual prin citarea administratorilor societăţii debitoare şi fără să comunice cererea de autorizare a executării silite formulate de lichidatorul judiciar(cerere ,care, de altfel, nici nu există la dosar).

Pe de altă parte, hotărârea instanţei de fond nu a fost motivată în fapt, încălcându-se dispoziţiile art. 261 Cod procedură civilă, pct. 5 Cod procedură civilă, potrivit cărora redactarea hotărârii trebuie să arate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei. (dovada în acest sens este şi încheierea de îndreptare eroare materială pronunţată de judecătorul sindic la data de 09.11.2011 prin care acesta a precizat cuantumul creanţei datorate de pârâţii recurenţi).

Mai mult, prin raportul final, lichidatorul judiciar nu putea cere judecătorului sindic închiderea procedurii insolvenţei, în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006, atâta vreme cât s-a propus aplicarea dispoziţiilor art. 126 din lege.

Din economia textului rezultă că după ce judecătorul sindic autorizează executarea silită a societăţilor cu răspundere nelimitată printr-o sentinţă executorie, cel care pune în executare sentinţa este lichidatorul judiciar, prin executorul judecătoresc, dar numai înlăuntrul procedurii insolvenţei.

Prin urmare, judecătorul sindic va analiza autorizarea executării silite, în condiţiile legii, a asociaţilor cu răspundere nelimitată în contextul dispoziţiilor art. 126 din Legea nr. 85/2006, urmând ca asupra celorlalte aspecte cum sunt aprobarea raportului lichidatorului judiciar, închiderea procedurii, descărcarea lichidatorului judiciar şi aprobarea onorariului şi a cheltuielilor de lichidare să se pronunţe după ce lichidatorul judiciar, prin executorul judecătoresc, va pune în executare sentinţa pronunţată de judecătorul sindic.

Faţă de aceste considerente, Curtea în baza art.312 Cod procedură civilă raportat la art. 304 Cod procedură civilă a admis recursul, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

(Judecător Mariana Tănăsescu)

[29] Situaţia operaţiunilor efectuate de o persoană fizică – sfera de aplicare TVA. Diminuare şi deducere TVA.

Normele metodologice de aplicare a Titlului VI din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, pct.3 alin. 1

Conform prevederilor pct. 3, alin. 1 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VI din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările şi

62

completările ulterioare, pentru alte operaţiuni decât vânzarea de bunuri utilizate în scopuri personale, persoana fizică devine persoană impozabilă dacă activitatea desfăşurată are caracter de continuitate.

Din punct de vedere fiscal operaţiunile au caracter de continuitate atunci când nu pot fi considerate operaţiuni ocazionale.

La punctul 66 alin.2 din Normele metodologice se prevede că activitatea economică se consideră că a fost începută din momentul în care o persoană intenţionează să efectueze o astfel de activitate, iar intenţia persoanei trebuie apreciată în baza unor elemente obiective ca de exemplu faptul că aceasta începe să angajeze costuri şi să facă investiţii pregătitoare necesare pentru începerea unei activităţi economice.


Prin sentinţa nr.314/09.11.2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatorul LM în contradictoriu cu intimaţii DGFP,AFP pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 112/07 mai 2010 emisă de DGFP s-a admis în parte contestaţia formulată de petentul L.M împotriva deciziei de impunere nr. 1001/17.02.2010 pentru suma de 109.751 lei, reprezentând 68.260 lei TVA de plată şi 33.493 lei majorări de întârziere aferente TVA de plată şi s-a respins contestaţia ca neîntemeiată pentru suma de 527.538 lei, reprezentând 359.261 lei TVA de plată şi 168.277 lei majorări de întârziere aferente TVA de plată. Aceste obligaţii fiscale au fost stabilite de organul fiscal urmare raportului de inspecţie fiscală nr. 1001/17.02.2010.

Din analiza raportului de inspecţie fiscală menţionat coroborat cu raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că în baza autorizaţiei de construire nr.582/2.07.2007 L M, D M, DV, au edificat la adresa din Ploieşti, str. Vornicei nr. 4, un imobil de locuinţe, valoarea declarată a investiţiei fiind de 3.220.105, 75 lei.

În perioada 2007-2009 s-a constatat efectuarea a 14 tranzacţii imobiliare, în urma cărora contestatorul a obţinut venituri în sumă de 2.250.111 lei.

Aspectul controversat al cauzei vizează situaţia operaţiunilor imobiliare efectuate de contestator în calitate de persoană fizică, dacă această operaţiune se cuprinde în sfera de aplicare a TVA.

Operaţiunea imobiliară pentru care persoana fizică nu devine persoană impozabilă şi prin urmare operaţiunea nu se cuprinde în sfera de aplicare a TVA este vânzarea de construcţii şi de terenuri dacă persoanele fizice vând bunuri pe care le-au utilizat în scopuri personale (aşa cum susţine petentul) indiferent de valoarea clădirilor sau terenurilor care aparţin persoanei fizice, şi nu au fost cumpărate în vederea revânzării, ci se poate demonstra, (ceea ce petentul nu a făcut în cauza de faţă), că au fost utilizate în scopuri personale (locuinţe proprietate personală, case de vacanţă, suprafeţe de terenuri moştenite sau aferente clădirilor), tranzacţiile privind vânzarea acestora nu intră în sfera de aplicare a TVA.

A doua categorie de operaţiuni pentru care persoana fizică nu devine persoană impozabilă sunt operaţiunile imobiliare realizate ocazional.

Conform prevederilor pct. 3, alin. 1 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VI din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru alte operaţiuni decât vânzarea de bunuri utilizate în scopuri personale, persoana fizică devine persoană impozabilă dacă activitatea desfăşurată are caracter de continuitate.

Din punct de vedere fiscal operaţiunile au caracter de continuitate atunci când nu pot fi considerate operaţiuni ocazionale.

La punctul 66 alin.2 din Normele metodologice se prevede că activitatea economică se consideră că a fost începută din momentul în care o persoană intenţionează să efectueze o astfel de activitate, iar intenţia persoanei trebuie apreciată în baza unor elemente obiective ca de exemplu faptul că aceasta începe să angajeze costuri şi să facă investiţii pregătitoare necesare pentru începerea unei activităţi economice.

63

În speţă, petentul a construit un imobil de locuinţe şi a efectuat un număr de 14 tranzacţii imobiliare cu apartamente noi, situaţie în care operaţiunea nu va putea fi considerată una ocazională, întrucât activitatea sa economică se consideră a fi începută în momentul în care a angajat costuri pentru investiţia respectivă.

Este de remarcat, astfel, că petentul nu a construit o casă nouă pe care a vândut-o ulterior pentru că nu a corespuns cerinţelor,realizând astfel o activitate „întâmplătoare”, ci a edificat un bloc de locuinţe, în urma căruia a efectuat 14 tranzacţii imobiliare.

Trebuie, de asemenea, precizat că legislaţia în domeniul T.V.A. nu a fost modificată semnificativ din anul 2002, în ce priveşte definirea activităţilor economice şi a persoanelor impozabile. Încă din 1 iunie 2002, la apariţia Legii nr. 345/2002, privind T.V.A., persoanele fizice care realizează tranzacţii imobiliare în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, ar fi avut obligaţia să se înregistreze şi să plătească T.V.A., deoarece până la 01 ianuarie 2007, dată aderării la U.E., nu exista nici o scutire de TVA pentru vânzările de clădiri şi terenuri, orice tranzacţie era taxabilă dacă era realizată de o persoană impozabilă. În ceea ce priveşte vânzarea ocazională sau de bunuri personale, acestea nu erau în sfera TVA, la fel ca şi în prezent (respectiv perioada 2007-2009).

Prin urmare, vânzările de apartamente efectuate de petent reprezintă o activitate cu caracter de continuitate,apartamentele nefiind folosite în scopuri personale. De asemenea locuinţele îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru a fi considerate noi în sensul TVA şi pentru a fi excluse de la scutirea de TVA prevăzute la art. 141 alin. 2 lit.(f) Cod fiscal.

În consecinţă, petentul ,în contextul vânzării acestor locuinţe reprezintă o persoană impozabilă, în sensul dispoziţiilor art. 127 din Codul fiscal, iar livrarea locuinţelor este o operaţiune taxabilă supusă cotei de 19% TVA.

În ce priveşte solicitarea de diminuare a TVA-ului de la 19% la 5% pentru contractele de vânzare cumpărare autentificate sub nr. 2343/11.05.2009 şi nr. 134/30.01.2009, aceasta este lipsită de suport legal şi va fi cenzurată ca atare de Curte.

În situaţia în care nu au fost îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de Codul fiscal (art. 140 alin. 2, lit. c pct. 1 şi 2 ; pct. 23 alin. 10 din Normele de aplicare ale Codului fiscal), la data perfectării celor două contracte cota TVA aplicată este cea de 19%.

Susţinerile petentului în sensul că, la data respectivă, considerând că nu este plătitor TVA, nu avea cum să solicite cumpărătoarelor o declaraţie pe proprie răspundere, în sensul că nu au mai beneficiat anterior de o astfel de facilitate (cota redusă de 5%) sunt lipsite de relevanţă juridică în cauză şi nu pot justifica diminuarea cotei TVA în contextul nerespectării unor dispoziţii legale exprese.

Se mai susţine de către petent că nu poate fi obligat la plata majorărilor pentru eventualele obligaţii fiscale cu titlu de TVA, datorită lipsei culpei, raportat la dispoziţiile art. 153 alin. 8 Cod fiscal, care instituie în sarcina organului fiscal obligaţia de înregistrare din oficiu a petentului ca plătitor TVA şi de a-i aduce la cunoştinţă acest lucru.

Culpa petentului constă în aceea că nu a respectat dispoziţiile legale în materie (art. 126 şi art.127 Cod fiscal), nesocotind obligaţia de a se declara plătitor TVA, în condiţiile desfăşurării de operaţiuni ce depăşeau plafonul legal.

Faptul că organul fiscal i-a adus la cunoştinţă acest lucru în anul 2010 cu ocazia desfăşurării controlului fiscal este lipsit de relevanţă juridică în cauză, sub aspectul obligaţiei de plată a majorărilor,în condiţiile în care potrivit art. 91 din O.G. 92/2003 cu modificările şi completările ulterioare organul fiscal are dreptul de a stabili obligaţii fiscale în termenul de prescripţie de 5 ani. Termenul de prescripţie începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a cunoscut creanţa fiscală, dacă legea nu prevede altfel.

Or, în condiţiile în care organul fiscal a respectat obligaţiile ce-i reveneau potrivit dispoziţiilor legale fiscale a beneficiat şi de dreptul de a stabili creanţa fiscală în termenul de prescripţie prevăzut de lege, care nu a fost depăşit în speţa de faţă (situaţie în care nu se justifică în nici un fel scutirea petentului de plata majorărilor pentru obligaţiile fiscale stabilite cu titlu de TVA).

Nici susţinerile referitoare la deducerea TVA-ului aferent cheltuielilor efectuate cu ocazia edificării imobilelor nu sunt fondate.

64

Aşa cum rezultă din raportul de inspecţie fiscală şi expertiza efectuată în cauză, după înregistrarea ca plătitor de TVA, petentul a depus deconturi de TVA în care a înscris TVA dedus – la momentul efectuării controlului, petentul nefiind înregistrat în scopuri de TVA, organele de inspecţie nu au acordat drept de deducere a taxei înscrisă pe documentele de achiziţii aferente investiţiei realizate, cu posibilitatea de a ajusta taxa pe valoarea adăugată în primul decont depus după înregistrare, sau după caz, într-un decont ulterior, lucru pe care petentul l-a şi făcut (aşa cum susţine şi pârâta prin concluziile scrise depuse la dosar).

Acelaşi organ fiscal teritorial a emis mai întâi înfiinţare de compensare a sumelor înscrise în cele două deconturi, cu obligaţiile TVA stabilite prin raportul de inspecţie fiscală, rămânând de plată suma de 74.133 lei pentru care s-a emis adresa de înfiinţare a popririi.

De altfel, expertul numit în cauză a precizat în lucrarea efectuată că TVA-ul datorat de petent este de 38.938 lei, însă sub rezerva acceptării şi compensării de către organele fiscale a sumelor cuprinse în deconturile TVA aferente lunilor august şi septembrie 2011.

Faţă de aceste considerente, Curtea a respins contestaţia formulată de contestatorul L M împotriva Deciziei de impunere nr. 1001/2010, a Raportului de Inspecţie Fiscală din 12.02.2010 şi a Deciziei nr. 112/7.05.2010, ca neîntemeiată.

(Judecător Mariana Tănăsescu)

[30] Verificarea valorii prag, ca o condiţie de admisibilitate a cererii de deschidere a procedurii insolventei,în raport de situaţia existentă la data pronunţării.

Verificarea condiţiilor de admisibilitate a cererii creditorului, inclusiv respectarea valorii prag a creanţei se face de către judecătorul sindic la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii. Prin urmare, dacă între data introducerii cererii şi cea a judecării acestei cereri intervin modificări ale cuantumului creanţei, inclusiv majorarea acesteia printr-o dispoziţie legală de imediată aplicare, judecătorul sindic este obligat să verifice admisibilitatea cererii în raport de situaţia existentă la data pronunţării.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 2436 din 18 octombrie 2011.

Prin decizia nr. 2436 /18.10.2011 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat, recursul declarat de creditoarea SC A. L.IFN SA împotriva sentinţei nr. 499 din 25 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Prahova în contradictoriu cu intimata-debitoare SC D.I. E. SRL şi a obligat recurenta să plătească intimatei-debitoare suma de 800 lei cheltuieli de judecată din recurs, pentru următoarele considerente:

Susţinerile recurentului în sensul că cererea creditoarei se analizează în raport cu momentul în care această cerere este formulată, legiuitorul condiţionând existenţa valorii prag la data introducerii cererii şi nu la data pronunţării sentinţei sunt nefondate şi vor fi cenzurate ca atare de Curte.

Astfel, din coroborarea dispoziţiilor art. 3 pct. 6 şi pct. 12 din Legea nr. 85/2006 rezultă că prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 90 zile, al cărui cuantum depăşeşte valoarea prag (45.000 lei).

Verificarea condiţiilor de admisibilitate a cererii creditorului, inclusiv respectarea valorii prag a creanţei se face de către judecătorul sindic la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii. Prin urmare, dacă între data introducerii cererii şi cea a judecării acestei cereri intervin modificări ale cuantumului creanţei, inclusiv majorarea acesteia printr-o dispoziţie legală de imediată aplicare cum este cazul în speţă, judecătorul sindic este obligat să verifice admisibilitatea cererii în raport de situaţia existentă la data pronunţării.

65

Aceasta întrucât, potrivit art. 31 alin.3 din Legea nr. 85/2006 dacă între momentul înregistrării cererii de către un creditor şi cel al judecării acestei cereri sunt formulate cereri de către alţi creditori împotriva aceluiaşi debitor, judecătorul sindic va stabili îndeplinirea condiţiilor referitoare la cuantumul minim al creanţelor, în raport cu valoarea însumată a creanţelor tuturor creditorilor.

Prin urmare, în mod judicios judecătorul sindic a apreciat că modificarea valorii prag pentru care se poate solicita deschiderea procedurii insolvenţei reprezintă o normă de procedură, de imediată aplicare, inclusiv în perioada tranzitorie, cuprinsă între data înregistrării cererii şi data soluţionării acesteia, fiind evidentă intenţia legiuitorului de a nu se solicita deschiderea procedurii insolvenţei pentru o valoarea modică în actualele condiţii economice de blocaj financiar, urmărindu-se şi degrevarea instanţelor de soluţionarea unor cauze de mică importanţă, acesta fiind procedeul adoptat şi de CEDO, prin aplicarea Protocolului 14 adiţional la Convenţie (Cauza Vladimir Korelev c. Rusiei, din 27.07.2010).

Pe de altă parte, adoptarea acestei soluţii înlătură discriminarea ce s-ar putea crea prin aplicarea unui tratament diferenţiat debitorilor aflaţi în aceeaşi conjunctură, înrăutăţindu-se situaţia celor care au o datorie mai mică, dar împotriva cărora ar trebui deschisă procedura insolvenţei, conform vechii legi, în raport cu cei care ar avea o datorie mai mare, în speţă de peste 30.000 lei, dar nu ar intra sub incidenţa Legii nr. 85/2006 rep., aşa cum a fost modificată la data de 24.07.2010 prin OUG nr. 169/2010.

Nici critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs referitor la taxa de reziliere şi la existenţa unei clauze penale, ca formă convenţională de evaluare a prejudiciului în caz de neexecutare a contractului de către debitor, precum şi ca o garanţie în caz de încetare a contractului înainte de termen nu este fondată, motiv pentru care va fi cenzurată ca atare de Curte.

Este cunoscut faptul că, deşi din punct de vedere al teoriei dreptului, leasingul este un contract negociat, în practică el este unul de adeziune, utilizatorul fiind ţinut să-l semneze, de regulă, în forma propusă de finanţator, aşa cum se întâmplă şi în cazul contractelor de credit bancar (dovadă în acest sens fiind împrejurarea că toate convenţiile de leasing, în care recurenta deţine calitatea de finanţator au aceleaşi clauze generale).

Potrivit dispoziţiilor art. 1066 Cod civil clauza penală fiind un contract, trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate ale oricărei convenţii, în principiu instanţa de judecată neputând să reducă sau să-i mărească cuantumul şi având posibilitatea de a micşora proporţional cu ce s-a executat, în caz de executare parţială a obligaţiilor de către debitor, conform art. 1070 Cod civil, însă instanţa este obligată să verifice respectarea principiului reglementat de art. 5 Cod civil.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997, privind operaţiunile de leasing şi contractele de leasing prin dispoziţiile art. 15 a avut în vedere plata sumelor datorate până la data restituirii bunului, în timp ce dispoziţiile contractuale prevăd o taxă de reziliere de 15% din valoarea de bază a contractului şi daune interese.

Nu rezultă din dispoziţiile O.G. nr. 51/1997 obligaţia utilizatorului de a plăti pe lângă ratele de leasing restante şi alte sume cu titlu de daune interese sau taxă de reziliere, această clauză contractuală fiind în mod evident excesivă şi stabilită printr-un contract tip adeziune, debitoarea neavând posibilitatea efectivă de a negocia cu finanţatorul-creditoarea.

Nu se poate reţine nerepararea prejudiciului produs creditoarei, întrucât urmare rezilierii contractului de leasing are loc plata ratelor datorate până la această dată şi restituirea bunului.

În ce priveşte prezumţia de insolvenţă menţionată de recurentă prin cel de-al treilea motiv de recurs, critica este lipsită de suport şi nu va fi reţinută de Curte în condiţiile în care recurenta nu a făcut dovada unei creanţe certe, lichide şi exigibile al cărui cuantum să depăşească valoarea prag, în sensul dispoziţiilor art. 3 pct. 6 şi pct. 12 din Legea nr. 85/2006.

Faţă de aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 Cod pr.civilă va respinge recursul ca nefondat şi va menţine sentinţa atacată ca fiind legală şi temeinică, instanţa de fond interpretând în mod corect contractul de leasing dintre părţi şi aplicând corect dispoziţiile legale şi prevederile Legii nr. 85/2006.

De asemenea, în temeiul art. 274 Cod pr.civilă, Curtea reţinând culpa procesuală a recurentei o va obliga pe aceasta şi la cheltuieli de judecată ocazionate de proces către intimată.

(Judecător Mariana Tănăsescu)66

[31] Aplicarea corectă a dispoziţiilor art.14 din Legea nr.554/2004 privind suspendarea executării actului administrativ, la situaţia dedusă judecăţii. Legea nr. 554/2004, art. 14

Prin decizia nr.3508 din 12 decembrie 2011, Curtea de Apel - Secţia II Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a admis recursurile promovate de pârâţii Autoritatea Rutieră Română - Agenţia Buzău şi Consiliul Judeţean Buzău, împotriva sentinţei nr.3523 din data de 12 octombrie 2011, pronunţată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu reclamanta SC Rizea RG SNC, a modificat în tot sentinţa, în sensul că a respins cererea privind suspendarea executării actului administrativ şi efectelor deciziei de retragere a licenţei de transport nr.2849/19.05.2011, ca neîntemeiată.


Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr.5542/114/2011, reclamanta SC Rizea RG SNC a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Rutieră Română – ARR Agenţia Buzău, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună suspendarea efectelor deciziei de retragere a licenţei de transport nr. 2849 din 19.05.2011 până la pronunţarea instanţei de fond asupra contestaţiei formulate împotriva acestei decizii.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin Decizia nr.2849 din 19.05.2011 emisă de ARR s-a dispus retragerea licenţei de transport, întrucât nu s-a înlocuit autovehiculul cu număr de înmatriculare B-56-DUB cu un alt autovehicul cu aceeaşi capacitate şi cu acelaşi punctaj, iar prin aceeaşi decizie i s-a adus la cunoştinţă că are obligaţia de a efectua serviciul de transport pe o perioadă de 60 de zile de la data emiterii.

Reclamanta a mai arătat că împotriva acestei decizii a formulat contestaţie solicitând anularea acesteia iar până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii solicită suspendarea efectelor actului administrativ contestat, sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege şi cum până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei nu se poate organiza o nouă licitaţie pentru atribuirea traseului există riscul ca pe ruta pe care o deserveşte să nu mai circule nici un autovehicul de transport în comun.

În cauză pârâta Autoritatea Rutieră Română – ARR Buzău a formulat întâmpinare prin care a solicitat introducerea în cauză a Consiliului Judeţean Buzău întrucât această instituţie are obligaţia să asigure, să organizeze , să reglementeze, să coordoneze şi să controleze prestarea serviciilor de transport public desfăşurat pe raza administrativ teritorială a acestora, cerere încuviinţată de către instanţă care a dispus introducerea acestei instituţii în cauză în calitate de pârâtă.

Pe fondul cauzei prima pârâtă a solicitat respingerea cererii ca nefondată, întrucât în cauză nu sunt întrunite condiţiile art.14 din Legea nr. 554/2004, în conformitate cu atribuţiile pe care le are nu a făcut altceva decât să răspundă solicitării motivate a Consiliului Judeţean Buzău de retragere a licenţei de traseu întrucât reclamanta nu mai îndeplinea condiţiile esenţiale care au stat la baza emiterii acesteia, nu există nici o împrejurare care să creeze o îndoială asupra legalităţii actului emis, din analiza cererii de suspendare nerezultând paguba iminentă ce ar justifica suspendarea solicitată.

Pârâta Consiliul Judeţean Buzău a formulat note de şedinţă prin care de asemenea a solicitat respingerea acţiunii, întrucât măsura de retragere a licenţei de traseu a fost dispusă deoarece reclamanta nu mai îndeplinea condiţiile care au stat la baza eliberării ei, respectiv nu a putut proba că mai deţine autovehiculul titular B-56-DUB, neexistând astfel nici o împrejurare care să pună la îndoială legalitatea actului administrativ nr. 2844/19.05.2011.

După administrarea probei cu înscrisuri, prin sentinţa nr. 3523 din data de 12 octombrie 2011, Tribunalul Buzău a admis cererea formulată de reclamanta SC RIZEA RG SNC şi a dispus

67

suspendarea executării actului administrativ, respectiv a efectelor deciziei de retragere a licitaţiei de transport nr. 2849/19.05.2011 până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 5534/114/2011 al Tribunalului Buzău.

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâtele Autoritatea Rutieră Română – ARR, pentru Agenţia Buzău şi Consiliul Judeţean Buzău, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, recursurile fiind întemeiate pe disp. art. 304 pct.9 Cod pr.civilă, art.14 alin.4 din Legea nr.554/2004, precum şi pe disp. art. 299-316 Cod pr.civilă.

Curtea analizând actele şi lucrările dosarului, motivele de recurs şi dispoziţiile legale în materie, art. 304 şi 3041 Cod pr.civilă, a admis recursurile formulate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin sentinţa nr.3523/12.10.2011 Tribunalul Buzău a admis cererea formulată de reclamanta SC Rizea R G SNC în contradictoriu cu pârâtele Consiliul Judeţean Buzău şi Autoritatea Rutieră Română – ARR – Agenţia Buzău, a dispus suspendarea executării actului administrativ, respectiv a efectelor deciziei de retragere a licenţei de transport nr.2848/19.05.2011 până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr.5534/114/2011 a Tribunalului Buzău.

Cererea reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile art. 14 alin.1 din Legea nr.554/2004, care prevăd că, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea , în condiţiile art.7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.

Dispoziţiile art. 2 alin.2 lit.t) definesc sintagma „cazuri bine justificate” ca acele împrejurări, legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Astfel, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, de autenticitate şi de veridicitate, trăsături care constituie fundamentul caracterului executoriu, suspendarea executării fiind condiţionată de existenţa unui caz bine justificat şi pentru prevenirea unor pagube iminente.

În considerarea celor două principii incidente în materia actelor administrative –al legalităţii actului şi al executării acestuia din oficiu –suspendarea executării constituie o situaţie de excepţie, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege .

În speţă nu este îndeplinită condiţia privind „ cazuri bine justificate” aşa cum este definită această sintagmă de legea contenciosului administrativ.

Împrejurările de natură a crea o îndoială asupra legalităţii actului administrativ atacat, în condiţiile în care nu se poate antama în această etapă procesuală aspecte de fond, nu rezultă din actele dosarului.

Existenţa cazului bune justificat nu presupune prezentarea unei dovezi de nelegalitate evidentă, căci o asemenea cerinţă şi interpretare ar echivala cu prejudecarea a fondului cauzei însă, în speţă, cazul bine justificat nu poate rezulta numai din simplele afirmaţii ale reclamantei care nu sunt de natură a crea o îndoială în ceea ce priveşte actul contestat, emis de pârâtă şi a cărui legalitate urmează a fi analizată de instanţa de fond.

În cazul de faţă, prin decizia nr.2849/19.05.2011 ARR a procedat la retragerea licenţei de traseu seria LT nr.165029/30.06.2008 pentru traseul judeţean Buzău Sud – Brădeanu – Arcanu deţinută de reclamanta SC Rizea R G SNC, pe motiv că operatorul de transport a înstrăinat autobuzul cu nr. de înmatriculare B-56-DUB, înlocuindu-l cu altul (BZ-06-PME), având un punctaj mai mic, decât cel pentru care a obţinut licenţa de traseu.

Motivaţia primei instanţe pe cazul bine justificat, nu este de natură a îndeplini condiţiile legale sus menţionate.

Astfel, împrejurarea că aceasta mai poate desfăşura activitate încă 60 de zile de la data emiterii contestaţiei, nu este de natură a dispune măsura suspendării actului administrativ.

Astfel, soluţionarea irevocabilă a dosarului nr.5534/114/2011 a Tribunalului Buzău poate dura mai mult de 60 de zile, neexistând de altfel, în cauză un argument juridic care să determine măsura suspendării.

Potrivit art.28 din Ordinul MIRA nr.353/2007, retragerea licenţei de traseu se poate efectua când operatorul de transport nu mai îndeplineşte condiţiile iniţiale care au stat la baza eliberării licenţei de traseu, potrivit art.28 alin.1 lit.a.

68

În cazul de faţă, operatorul de transport a procedat la înlocuirea autobuzului pentru care a obţinut traseul, cu alt autobuz, iar prima instanţă în mod greşit nu s-a referit la o aparenţă de nelegalitate a deciziei de retragere, vis a vis de acest aspect.

(Judecător Rodica Duboşaru)

[32] Încălcarea principiului nediscriminării şi egalităţii de tratament, aşa cum este definit de Legea nr.101/2006.

Legea nr. 101/2006

Prin decizia nr.2286 din 10 octombrie 2011, Curtea de Apel - Secţia II Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Târgovişte, împotriva sentinţei nr.1753 din data de 24 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în contradictoriu cu reclamantele Asociaţia de Proprietari nr. 47 Târgovişte, Asociaţia de Proprietari nr. 407 Târgovişte şi Asociaţia de Proprietari nr. 408 Târgovişte.


Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 4371/120/7.09.2010, reclamantele Asociaţia de Proprietari nr. 47 Târgovişte, Asociaţia de Proprietari nr. 407 Târgovişte şi Asociaţia de Proprietari nr.408 Târgovişte, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Târgovişte, cu sediul în str. Revoluţiei nr.1-3, judeţul Dâmboviţa, au solicitat anularea Hotărârii nr.108/24.06.2010 adoptată de pârât.

În motivarea cererii, reclamantele au arătat că la datele de 26,29 şi 30.07.2010 s-a adresat cu plângeri prealabile Consiliul Local Târgovişte şi Prefectului Judeţului Dâmboviţa, prin care solicita anularea în totalitate a Hotărârii nr. 108/2010 a Consiliului Local Târgovişte, întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 2 aşi art.6 din Legea nr.52/2003 privind transparenţa decizională.

La data de 7.10.2010 pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantelor în promovarea şi susţinerea acţiunii, în raport de domeniul de aplicabilitate al actului administrativ a cărui anulare se solicită, arătându-se că reclamantele nu fac dovada vătămării prin actul administrativ atacat a unui drept subiectiv ori a unui interes legitim, potrivit dispoziţiilor Legii nr.554/2004 a contenciosului administrativ.

Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că, prin adoptarea HCL nr. 107/2010 nu s-a făcut altceva decât să se aprobe cuantumul unei taxe stabilită prin Hotărârea ADI nr. 11/2010 într-o procedură anterioară, care s-a desfăşurat în urma a numeroase dezbateri publice cu cetăţenii municipiului, pe baza recomandărilor şi sugestiilor formulate de aceştia. Prin urmare, susţinerile reclamantelor potrivit căreia prin adoptarea actului administrativ contestat ar fi fost încălcate dispoziţiile art. 2 şi 6 in Legea nr. 52/2003, nu pot fi reţinute de instanţă, câtă vreme, proiectul actului normativ a fost supus aprobării în procedură de urgenţă, ca o soluţie mediată pentru evitarea unor grave atingeri aduse interesului colectivităţii locale.

Pârâtul a mai arătat că nici cel de-al doilea motiv al cererii nu poate fi reţinut de instanţă ca motiv de nelegalitate a actului administrativ, întrucât gestiunea serviciilor publice de colectare şi transport al deşeurilor în judeţul Dâmboviţa, a fost delegată operatorului SC SUPERCOM SA în temeiul contractului de delegare prin concesionare a acestor servicii.

După administrarea probei cu înscrisuri, prin sentinţa nr. 1753 din data de 24 iunie 2011, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de reclamantele Asociaţia de Proprietari nr. 47 Târgovişte, Asociaţia de Proprietari nr.407 Târgovişte, şi Asociaţia de Proprietari nr. 408 Târgovişte şi a anulat Hotărârea Consiliului Local Târgovişte nr. 108/24.06.2010.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul Consiliul Local al Municipiului Târgovişte, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie.

69

Curtea analizând actele şi lucrările dosarului, motivele de recurs şi dispoziţiile legale în materie, art. 304 şi 3041, a respins recursul ca nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Referitor la primul motiv de recurs privind greşita respingere a excepţiei lipsei de interes în promovarea acţiunii de către intimatele-reclamante, Curtea constată că acest motiv este nefondat.

Astfel, prin HCL nr.108/24.06.2010 privind aprobarea taxei de habitat cu destinaţie specială de salubrizare în cuantum de 16 lei/lună /gospodărie, s-a prevăzut începând cu data de 1.07.2010, pe raza municipiului Târgovişte o taxă de habitat cu destinaţie specială de salubrizare în cuantum de 16 lei/lună/gospodărie, aşa cum a fost stabilită prin Hotărârea nr.11/15.06.2010 a Asociaţiei de Dezvoltare Intracomunitară „Reabilitarea colectării, transportului, depozitării, prelucrării deşeurilor solide în judeţul Dâmboviţa”.

Cum bine a motivat prima instanţă, asociaţiile de proprietari reprezintă persoane vătămate în sensul Legii nr.554/2004, din acestea făcând parte cetăţeni care sunt obligaţi la plata taxei în discuţie.

Aşadar, din respectivele asociaţii fac parte o serie de cetăţeni ai municipiului Târgovişte, iar aceştia sunt vizaţi de HCL nr.108/2010 şi interesaţi direct în vederea anulării sale.

Referitor la al doilea motiv de recurs, în cazul de faţă nu se poate pune problema aplicării art.6(9) din Legea nr.52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, deoarece nu s-au dovedit circumstanţele excepţionale, care să impună adoptarea în procedură de urgenţă a respectivelor hotărâri, gunoiul menajer oricum se colectează şi nu se poate pune problema unui pericol real pentru cetăţeni.

Aşadar, în cauză s-au încălcat prevederile imperative ale art. 2 din legea de mai sus, în sensul informării, consultării şi participării active a cetăţenilor, în prealabil la luarea deciziilor administrative, aspect care conduce la anulabilitatea hotărârii.

Referitor la ultimul motiv de recurs, cum bine a motivat prima instanţă, în cauză se pune problema discriminării între gospodăriile care au un locuitor şi cele care au mai mulţi locuitori, iar tratarea echitabilă este reglementată de legislaţia serviciilor de salubrizare.

Astfel, cum bine a motivat prima instanţă, în final se pune problema nediscriminării şi egalităţii de tratament (Legea nr.101/2006 art. 3 lit f şi g), putându-se asimila taxa de habitat cu taxa de salubrizare a localităţilor, deoarece în final au acelaşi scop.

(Judecător Rodica Duboşaru)

[33] Procedura insolvenţei. Atragerea răspunderii organelor de conducere.

Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, art. 138

Nici o faptă gravă care nu se încadrează între cele prevăzute de art. 138 nu poate angaja răspunderea persoanelor prevăzute de acest text de lege. Între fapta ilicită şi prejudiciu trebuie să existe o relaţie de la cauză la efect. Conform art. 138 alin.1 răspunderea va fi angajată numai dacă persoana împotriva căreia se exercită acţiunea a „cauzat starea de insolvenţă a debitorului”. Săvârşirea unei fapte ilicite dintre cele prevăzute limitativ de lege şi existenţa unui prejudiciu sunt două condiţii necesare, dar nu suficiente pentru a putea fi antrenată răspunderea unei persoane în temeiul art. 138. Pentru succesul acţiunii este necesar să se probeze că prin săvârşirea faptei de către subiect a fost cauzat un prejudiciu debitorului şi, indirect creditorilor.


Prin sentinţa nr. 921 din 02 iunie 2011, Tribunalul Prahova – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, a respins cererea de instituire a răspunderii patrimoniale formulată de creditoarea SC AC SRL, în contradictoriu cu pârâtul UMAS.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea SC AC SRL, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

70

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a actelor normative ce au incidenţă în cauză, precum şi sub toate aspectele conform art. 3041 C.pr. civ., Curtea a reţinut următoarele:

Cererea de atragere a răspunderii patrimoniale a fostului administrator al societăţii debitoare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 138 alin. 1 lit. d şi e din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Potrivit art. 138 alin. 1 lit. d şi e din Legea 85/2006, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin.1 sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin faptul că au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, sau prin faptul că au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia. Răspunderea membrilor organelor de conducere are natura juridică a răspunderii civile delictuale, fiind guvernată de principiile consacrate, respectiv art. 998 si 999 C. civ. Pentru a se angaja răspunderea membrilor organelor de conducere în temeiul acestor dispoziţii legale, trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii delictuale, respectiv existenţa faptei ilicite, prejudiciul, raportul de cauzalitate si vinovăţia. Răspunderea reglementată de art.138 din Legea 85/2006 este una personală, care intervine numai atunci când prin săvârşirea faptelor enumerate s-a ajuns la starea de încetare a plăţilor de către societate. Invocarea prevederilor art.138 nu atrage automat răspunderea administratorilor, deoarece legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar numai după administrarea unor dovezi pertinente, concludente şi utile în acest sens.

Or, în cauza de faţă creditorul a formulat acţiunea în temeiul unor prezumţii, fără a se administra probatorii privind situaţia societăţii şi mai ales probe din care să rezulte faptele săvârşite de administrator şi vinovăţia acestuia la cauzarea stării de insolvenţă.

Prima condiţie a răspunderii civile delictuale se referă la săvârşirea uneia dintre faptele enumerate limitativ de lege. Nici o faptă gravă care nu se încadrează între cele prevăzute de art. 138 nu poate angaja răspunderea persoanelor prevăzute de acest text de lege. Pe de altă parte, între fapta ilicită şi prejudiciu trebuie să existe o relaţie de la cauză la efect. Conform art. 138 alin.1 răspunderea va fi angajată numai dacă persoana împotriva căreia se exercită acţiunea a „cauzat starea de insolvenţă a debitorului”. Săvârşirea unei fapte ilicite dintre cele prevăzute limitativ de lege şi existenţa unui prejudiciu sunt două condiţii necesare, dar nu suficiente pentru a putea fi antrenată răspunderea unei persoane în temeiul art. 138. Pentru succesul acţiunii este necesar să se probeze că prin săvârşirea faptei de către subiect a fost cauzat un prejudiciu debitorului şi, indirect creditorilor. Deci, trebuie să se reţină că insolvenţa a fost determinată în tot sau în parte de fapta ilicită a persoanei împotriva căreia este exercitată acţiunea în răspundere. (Noua lege a insolvenţei Legea 85/2006, Cărpenaru, Nemeş, Hotca, Editura Hamangiu 2006).

În aceste condiţii, Curtea a constatat că nu s-a demonstrat legătura de cauzalitate dintre inadvertenţa în ţinerea contabilităţii şi starea de insolvenţă a societăţii debitoare.

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 3041 şi 312 C.pr. civ., Curtea a respins recursul ca nefondat, în cauză nefiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr. civ.

(Judecător Florentina Dinu)

[34] Procedura insolvenţei . Notificarea creditorilor.

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, art. 7 alin.1 şi art. 62 alin. 1 lit. b

71

Citarea părţilor şi comunicarea oricăror acte de procedură , a convocărilor şi notificărilor se efectuează prin Buletinul procedurilor de insolvenţă(…).Alineatul 3 al aceluiaşi articol prevede că, prin excepţie de la prevederile alin.1 se vor realiza, conform Codului de procedură civilă, comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii şi notificarea deschiderii procedurii. Pentru creditorii care nu au putu fi identificaţi în lista prevăzută la art. 28 alin.1 lit.c, procedura notificării prevăzute la art.61 va fi considerată îndeplinită dacă a fost efectuată prin Buletinul procedurilor de insolvenţă.


Prin sentinţa nr.895 din data de 20.09.2011 pronunţată de Tribunalul Buzău – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ , s-a respins contestaţia formulată de SC AG SA, şi în temeiul art.131 din Legea privind procedura insolvenţei, s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitoarei SC E & COMP SNC şi radierea debitoarei din registrul comerţului.

Împotriva sentinţei a declarat recurs creditoarea SC AG SA , criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a actelor normative ce au incidenţă în cauză, precum şi sub toate aspectele conform art. 3041 C.pr. civ., Curtea a reţinut următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.pr. civ. are în vedere faptul că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. În ambele cazuri este avută în vedere, ca regulă, încălcarea legii de drept material.

În doctrină s-a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, ceea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicare greşită a legii, atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt aplicabile, instanţa de fond aplicând în mod corect dispoziţiile legale.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 7alin.1 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei, citarea părţilor şi comunicarea oricăror acte de procedură , a convocărilor şi notificărilor se efectuează prin Buletinul procedurilor de insolvenţă(…).Alineatul 3 al aceluiaşi articol prevede că, prin excepţie de la prevederile alin.1 se vor realiza, conform Codului de procedură civilă, comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii şi notificarea deschiderii procedurii. Pentru creditorii care nu au putu fi identificaţi în lista prevăzută la art. 28 alin.1 lit.c, procedura notificării prevăzute la art.61 va fi considerată îndeplinită dacă a fost efectuată prin Buletinul procedurilor de insolvenţă.

Din analiza dosarului rezultă că administratorii societăţii debitoare nu au depus actele prevăzute art. 28 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, astfel că administratorul judiciar a notificat prin poştă creditorii identificaţi în aceste condiţii, publicând totodată notificarea şi în Buletinul procedurilor de insolvenţă (fila 158, dosar fond).

Or, în aceste condiţii, în ceea ce o priveşte pe recurentă devine incidentă teza a II-a din alineatul 3 al art. 7 Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Cum societatea recurentă nu a înţeles să depună cererea de admitere a creanţei până la expirarea termenului prevăzut de art. 62 alin.1lit.b, este decăzută, cât priveşte creanţa respectivă, din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor şi nu dobândeşte calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură, faţă de dispoziţiile art. 76 din Legea 85/2006.

Societatea recurentă depune declaraţia de creanţă abia la data de 12.09.2011, dată la care formulează şi contestaţie la planul de distribuire între creditori. În condiţiile în care nu era creditor înscris la masa credală, nu avea nici calitate procesuală activă de a formula o astfel de contestaţie. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 3041 şi 312 C.pr. civ., Curtea a respins recursul ca nefundat.

(Judecător Florentina Dinu)

72

[35] Nesoluţionarea cererii reconventionale echivalează cu o necercetare completă a fondului cauzei.

Pretenţiile pârâtei cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată constituie o cerere reconvenţională, chiar dacă nu poartă expres această denumire. Nesoluţionarea lor echivalează cu o necercetare completă a fondului cauzei, fapt ce atrage casare hotărârii.


Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa sub nr. 672/120/2011, reclamanta C.S.C.M, în contradictoriu cu pârâta Comuna C., a solicitat ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 64.019 lei, reprezentând contravaloare penalităţi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat că, între ea şi pârâtă a intervenit contractul de execuţie lucrări 559/2007, având ca obiect executarea lucrării - amenajare sediu punct sanitar C., că şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale - în sensul că a executat lucrările conform contractului-, însă pârâta nu a respectat termenul de plată al facturilor, motiv pentru care a formulat prezenta acţiune în sensul obligării acesteia la plata contravalorii penalităţilor de întârziere, precum şi că pârâta a recunoscut datoria faţă de ea şi a semnat procesele verbale de recepţie, efectuând o plată parţială.

Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii, susţinând că documentul depus la dosar de către reclamantă, respectiv contractul 559/2007, nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi considerat un document cu caracter juridic, deoarece contractul nu poartă data semnării lui, astfel că, nu se ştie data începerii şi finalizării lucrărilor, cât şi a termenelor de plată, chiar dacă aceste clauze sunt expres prevăzute în contract.

S-a mai susţinut că acest contract nu este înregistrat în cadrul Primăriei C. la numărul 559/2007 fiind înregistrată o altă cerere, iar procesul verbal de recepţie a fost întocmit de urgenţă, în perioada alegerilor locale din anul 2008, acesta nefiind înregistrat şi datat. Facturile fiscale 01624096/25.01.2008, 01624123/18.03.2008, precum şi factura 016124136/10.04.2008 nu au nicio legătură cu contractul 559/2007, acestea referindu-se la o altă lucrare, executată fără contract şi anume, împrejmuire gard sediul primărie. Pentru contractul 559/ 2007 au fost întocmite 3 facturi şi anume 01624135/10.04.2008, 01624203/15.05.2008 şi 01624219/12.06.2008 toate în sumă totală de 47.029,55 lei. În ceea ce priveşte contractul nr. 559/2007, plata s-a efectuat în mai multe tranşe, suma plătită fiind de 52000 lei, diferenţa de 4970,45 lei, reprezentând plată parţială pentru alte lucrări efectuate in afara contractului.

La termenul din 03.05.2011, reclamanta, prin consilier juridic, a depus la dosarul cauzei în copii conforme cu originalul, calculul penalităţilor pentru fiecare factură în parte, actul adiţional nr. 2 la contractul nr. 1252/2006 şi centralizatorul financiar al categoriilor de lucrări.

După administrarea probei cu înscrisuri, prin sentinţa nr. 1560 din data de 14 iunie 2011, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de reclamanta C.S.C.M şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 64.019 lei, reprezentând penalităţi de întârziere şi 2.893 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că între societatea reclamantă şi pârâtă a fost încheiat contratul de execuţie lucrări nr. 559/2007, având drept obiectiv „Amenajare sediu punct sanitar C.”, reclamanta precizând că a efectuat lucrările contractate şi că a fost semnat fără obiecţiuni procesul verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, precum şi procesul verbal de recepţie finală, precum şi că pârâta a efectuat o parte din plată, respectiv 72.000 lei, rămânând neachitate 649,81 lei.

73

Tribunalul a constatat că, potrivit contractului nr. 559/2007 încheiat între reclamantă şi pârâtă, punctul 2.7, pentru nedecontarea lucrărilor în condiţiile prevăzute în contract, beneficiarul va plăti executantului penalităţi de 0,10% din valoarea nedecontată pentru fiecare zi de întârziere, reclamanta şi-a respectat obligaţiile contractuale, iar potrivit art. 969 Cod civil, tribunalul a constatat că pârâta nu a respectat acordul de voinţă exprimat cu ocazia încheierii contractului, creând în acest mod un prejudiciu reclamantei.

S-a concluzionat în sensul că, potrivit principiului obligativităţii contractului, în raporturile dintre părţile contractante, reclamanta este îndreptăţită să solicite de la pârâtă executarea obligaţiei de plată constând în contravaloarea serviciilor furnizate, ca şi consecinţă a interdependenţei obligaţiilor în cadrul contractelor sinalagmatice, iar din tabelul de calcul al penalităţilor pentru fiecare factură în parte, rezultă că valoarea totală a acestora este de 64.019 lei, astfel că pretenţiile reclamantei sunt justificate.

Împotriva sentinţei precizate a declarat recurs Unitatea administrativă teritorială comuna C., solicitând în principal casarea acesteia şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de fond, iar în subsidiar modificarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, s-a arătat că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe cererea reconvenţională formulată de către pârâtă odată cu întâmpinarea, prin care aceasta a solicitat restituirea sumei de 3130 lei facturată şi plătită în plus, conform contractului nr.559/2007, plus majorările aferente, în total 5049,68 lei, precum şi obligarea la plata sumei de 2790,72 lei, reprezentând majorări pentru plata în avans a sumei de 6840 lei, peste avansul prevăzut în contract de 30%, deoarece s-a achitat un avans de 45,58 %.

S-a mai arătat că, din lipsa fondurilor necesare, recurenta nu a angajat un avocat, astfel că nu a intitulat cererea “reconvenţională”, însă din modul de formulare era evidentă solicitarea primăriei, că o parte din facturile învederate în cererea introductivă se referă la lucrări efectuate fără contract, doar două dintre ele referindu-se la contractul nr.559/2007, că instanţa de fond nu a avut în vedere factura nr.01624203/2008 şi faptul că aceasta reprezintă avans contract nr.559/2007 ce a fost achitat imediat cu OP nr.180/2008, că s-au acceptat penalităţi calculate la cele două facturi, deşi acestea au fost achitate la o zi după emitere, că nu s-a ţinut cont de împrejurarea că nu s-a putut stabili data recepţiei finale, procesul verbal de recepţie fiind fără număr, dată şi semnăturile membrilor comisiei constituite în acest scop, precum şi că prima instanţă nu a ţinut cont de prevederile art.4 al.3 din Legea nr.469/2002.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, motivat, în esenţă, de faptul că cererea reconvenţională nu a fost motivată în fapt şi în drept şi nici nu a fost timbrată, că nu pot fi reţinute argumentele recurentei, privind lipsa de fonduri, câtă vreme aceasta dispune de un secretar cu studii juridice, care a fost prezent la judecată, că obiectul acţiunii îl constituie doar plata de penalităţi de întârziere, iar nu achitarea c-val. facturilor, că penalităţile au fost calculate detaliat conform contractului şi actelor adiţionale şi prezentate primei instanţe, precum şi că pentru facturile în litigiu există situaţii de lucrări semnate şi ştampilate de către recurentă.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma materialului probator administrat în cauză, a dispoziţiilor legale incidente şi a criticilor invocate de către recurentă, Curtea constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente :

Referitor la nepronunţarea primei instanţe asupra cererii reconvenţionale, Curtea constată că în cuprinsul întâmpinării formulate de către pârâtă în faţa Judecătoriei Târgovişte (care a declinat ulterior judecata în favoarea Tribunalului Dâmboviţa), aceasta a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată şi nelegală, iar în partea finală a acesteia a precizat faptul că “întrucât are legătură cu obiectul acţiunii în cauză, solicităm restituirea sumei de 3160 lei facturată şi plătită în plus conform contractului nr.559/2007.. plus majorările pentru suma în plus de 1889,68 lei total suma de 5049,68 lei” şi “ suma de 2790,72 lei reprezentând majorări-penalităţi pentru plata în avans peste avansul legal de 30%.... suma totală solicitată de noi pentru ambele situaţii conform fişei de calcul este de 7840,4 lei”

Raportat la dispoziţiile art.84 c.pr.civ., conform cărora “cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită” şi cele ale art.119 c.pr.civilă, Curtea consideră că fără îndoială pretenţiile pârâtei, aflate în legătură cu cele ale reclamantei, se circumscriu unei adevărate cereri reconvenţionale.

74

Curtea consideră că este lipsit de relevanţă faptul că acestea nu au fost formulate distinct şi intitulate expressis verbis “cerere reconvenţională”, caracterul său rezultând fără echivoc din natura şi obiectul solicitărilor pârâtei.

Eventual şi în baza rolului activ, pentru înlăturarea oricărui dubiu privind acest aspect, potrivit dispoziţiilor art.129 al.4 şi 5 c.pr.civilă, prima instanţă trebuia să pună în vedere pârâtei să precizeze expres caracterul solicitării sale, lucru pe care nu l-a făcut.

Aşadar, Curtea consideră că în mod greşit prima instanţă a soluţionat acţiunea reclamantei fără să se pronunţe în vreun fel asupra solicitărilor pârâtei, care constituie, în opinia Curţii, o veritabilă cerere reconvenţională, astfel că nu a soluţionat integral cererile cu care a fost investită, respectiv raporturile juridice deduse judecăţii.

Curtea apreciază că nu sunt relevante susţinerile intimatei-reclamante – privind faptul că cererea reconvenţională nu a fost motivată în fapt şi în drept şi nici timbrată -, întrucât aceste împrejurări, chiar dacă ar fi fost reale, nu scuteau prima instanţă de examinarea şi pronunţarea asupra lor. Practic, valorificarea acestor aspecte impunea, implicit, o examinare a cererii reconvenţionale (prin prisma lor), examinare care însă nu a fost făcută de către instanţa de fond.

Pentru aceste considerente, având în vedere faptul că prima instanţă nu a cercetat fondul cererii reconvenţionale, precum şi imperativul asigurării a două grade de jurisdicţie pentru aceasta şi pentru a se realiza o judecată unitară a sa şi a cererii principale, faţă de legătura existentă între acestea, Curtea a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza, spre rejudecarea integrală a fondului, la aceeaşi instanţă de fond.

(Judecător Ionel Stănescu)

[36] Suspendarea executării unui act administrativ. Îndeplinirea cumulativa a condiţiilor de admisibilitatea a suspendării.

Legea nr. 554/2004, art. 14 alin. 1

Pentru suspendarea executării unui act administrativ fiscal este necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art.14 al.1 din Legea nr.554/2004. Instanţa de contencios administrativ trebuie să exmineze ambele condiţii de admisibilitate şi să motiveze de ce consideră că acestea sunt îndeplinite.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 7 din 9 ianuarie 2012.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Buzău sub nr. 6425/114/2011, reclamanta SC D.P. SRL a solicitat, în contradictoriu cu ANAF – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Buzău, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună. în baza art. 14, raportat la art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea actelor reprezentate de decizia nr. 282/16.08.2011 emisă de pârâtă şi actele subsecvente acesteia, respectiv decizia de impunere nr. F-BZ 948/26.05.2011, împreună cu raportul de inspecţie fiscală F-BZ 545/26.05.2011, dispoziţia nr. 242/26.05.2011, fişa nr. 948/26.05.2011 şi celelalte documente întocmite în legătură cu controlul fiscal şi care au legătură cu decizia de impunere nr. F-BZ 948/26.05.2011.

În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanta a formulat contestaţie împotriva actelor indicate mai sus, formându-se dosarul nr. 5627/114/2011 al Tribunalului Buzău, cu termen de judecată la 02.11.2011, această situaţie se impune, având în vedere că este iminentă luarea de măsuri de sechestru şi executare, deoarece contestaţia formulată nu suspendă de drept, aceste proceduri, fiind expuşi unei pagube iminente, care poate duce inclusiv la falimentul societăţii şi desfacerea contractelor individuale de muncă , pe perioadă nedeterminată a celor 8 angajaţi.

Pârâta DGFB Buzău a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare a actului administrativ motivat de faptul că art. 215 alin. 2 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicat cu modificările şi completările ulterioare prevede :”instanţa poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20 % din cuantumul sumei

75

contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2000 lei”. De asemenea, art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ stipulează că suspendarea executării unui act fiscal poate fi dispusă atunci când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile: depunerea unei cauţiuni de până la 20 % din cuantumul sumei contestate; existenţa unui caz bine justificat; prevenirea unei pagube iminente.

Pârâta a mai arătat că măsura suspendării actelor administrative este una excepţională care se poate dispune doar în situaţia îndeplinirii cumulative a celor două condiţii prevăzute de legea contenciosului administrativ, respectiv cea a cazului bine justificat şi pentru prevenirea unei cauze iminente. În acest sens, reclamanta doar a susţinut şi nu a făcut dovada că, în speţă , există un prejudiciu material viitor şi previzibil pe care l-ar putea suferi dacă nu se suspendă executarea actului administrativ atacat care să justifice suspendarea executării actului atacat, suspendarea fiind o situaţie de excepţie.

După administrarea probei cu înscrisuri, prin sentinţa nr. 3663 din data de 25 octombrie 2011, Tribunalul Buzău a admis cererea formulată de reclamantă şi dispus suspendarea executării actelor fiscale conteastate, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de drept comun.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit disp art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente , după sesizarea în condiţiile art. 7 din acelaşi act normativ, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cauza dedusă judecăţii, prin decizia nr. F-BZ 948/26.05.2011, pârâta urmare controlului efectuat a apreciat că societatea reclamantă datorează bugetului de stat impozit pe profit suplimentar în sumă de 48.529 lei şi majorări de întârziere aferente în sumă de 26.756 lei , TVA în sumă de 446.848 lei şi majorări în cuantum de 149.796 lei.

S-a mai reţinut că, prin probele administrate în cauză, reclamanta a dovedit existenţa unui caz justificat astfel cum este instituit prin textul de lege invocat, în sensul că prin punerea in executare a deciziei nr. F-BZ 948/26.05.2011, societatea comercială ar fi grav prejudiciată prin paralizarea întregii activităţi economice a acesteia, imposibilitatea onorării contractelor încheiate cu agenţii economici de natură să conducă şi la acordarea de penalităţi şi indisponibilizarea personalului angajat cu contract de muncă individual pe perioadă nedeterminată.

Tribunalul a apreciat că, în raport de împrejurările expuse, ce se constituie într-un caz bine justificat în sensul legii, se impune suspendarea executării deciziei până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de drept comun, pentru prevenirea unei pagube iminente ce s-ar materializa în încetarea efectivă a activităţii reclamantei, cu consecinţa imposibilităţii realizării obiectului de activitate al societăţii.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta DGFP Buzău, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând modificarea acesteia, în sensul respingerii crererii de suspendare.

În motivarea recursului, s-a arătat că hotărârea primei instanţe de fond a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui caz bine justificat, intrând într-o adevărată polemică cu privire la legalitatea actelor administrativ-fiscale, care însă nu poate fi analizată de către instanţa investită cu soluţionarea cererii de suspendare, mai ales că actele precizate se bucură de prezumţia de legalitate, până în momentul anulării lor de către o instanţă judecătorească.

S-a mai arătat că suspendarea executării actelor administrative este reglementată ca o situaţie de excepţie, că reclamanta a găsit resursele necesare în vederea achitării cauţiunii dispusă de către instanţă, că ea nu a făcut dovada producerii unei pagube iminente ce s-ar cauza prin executarea actelor administrative contestate, precum şi că reclamantei nu i se poate aplica un tratament fiscal preferenţial faţă de alţi contribuabili.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului ca urmare a încălcării dispoziţiilor art.302 ind.1 c.pr.civ. şi excepţia tardivităţii acestuia, , iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, motivat în esenţă de faptul că criticile recurentei reprezintă o interpretare restrictivă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, că recurenta a omis prevederile art.6 din CEDO, care pun pe picior de egalitate părţile din prezenta cauză, că nu există vreo prezumţie de vinovăţie a reclamantei, astfel că devine aplicabil principiul prezumţiei de

76

nevinovăţie şi principiul in dubio pro reo, că nu există o prezumţie de legalitate a actelor administrativ-fiscale contestate, precfum şi că există în cauză un caz bine justificat, constând în împrejurările în care au fost întocmite actele de control, în absenţa unor anexe ce nu au fost comunicate, în greşelile de procedură privind încălcarea unor drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul de a fi ascultat, în modalitatea sumară de apreciere a activităţii societăţii şi neanalizarea tuturor documentelor ce ar fi putut duce la lămurirea situaţiei de fapt.

Intimata a mai arătat că este îndeplinită şi condiţia pagubei iminente, ca urmare a faptului că reclamanta se află în derularea unui program cu fonduri europene, demarat prin intermediul Ministerului Dezvoltării şi Turismului, că a angajat 8 persoane, că orice incident în activitatea sa ar genera o întrerupere a programului de finanţare, ceea ce ar genera concedierea angajaţilor, falimentul societăţii şi imposibilitatea de a achita la bugetul de stat eventualele datorii, precum şi că instanţa de fond a dispus în mod corect suspendarea executării actelor administrativ-fiscale contestate.

La termenul de judecată din data de 9.01.2012, Curtea a luat act de faptul că intimata-reclamantă înţelege să renunţe la excepţia tardivităţii formulării recursului, după care a pus în discuţia părţilor excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinar, excepţie pe care ulterior a respins-o, ca neîntemeiată, motivat de faptul în prezenta cauză, hotărârea primei instanţe nu este susceptibilă decât de calea de atac a recursului, putând fi verificată sub toate aspectele, potrivit disp. art. 3041 Cod pr.civilă. În plus, motivele invocate de către recurentă pot fi încadrate în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art.304 pct.9 c.pr.civilă.

În cauză, intimata a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, probă ce a fost încuviinţată de către instanţă.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma materialului probator administrat în cauză, a dispoziţiilor legale incidente şi a criticilor invocate de către recurentă, Curtea constată următoarele :

De principiu, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumându-se deci că acesta este legal emis până la proba contrară, probă ce cade în sarcina celui care invocă nelegalitatea actului administrativ. Ca urmare, Curtea consideră că nu pot fi reţinute susţinerile intimatei-reclamante, privind inexistenţa unei astfel de prezumţii de legalitate, aceasta fiind fundamentată pe caracterul special al actului administrativ, respectiv pe împrejurarea că este emis de către o autoritate sau instituţie publică, în regim de putere publică, în vederea aplicării în concret a dispoziţiilor legale.

Aceeaşi concluzie se impune şi faţă de susţinerile intimatei privind prezumţia de nevinovăţie şi principiul in dubio pro reo, principii de drept specifice materiei penale, care nu pot fi aplicate tale quale în materia civilă, ci decât cu luarea în considerare a specificului acesteia, respectiv al actelor administrative.

De asemenea, actul administrativ unilateral este el însuşi un titlu executoriu, neexecutarea lui fiind contrară unei bune ordini juridice într-un stat de drept şi o democraţie constituţională, astfel că măsura suspendării executării actului administrativ - ca operaţie juridică de întrerupere vremelnică a efectului acestuia - apare ca o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu (executio ex officio).

Curtea constată că în cauza reclamanta-intimată nu a facut dovada îndeplinirii cumulative a conditiilor de admisibilitate prev. de disp. art.14 al.1 din Legea nr.554/2004 act., întrucât nu a facut dovada existentei unui caz bine justificat şi a unei pagube iminente – în sensul dispoziţiilor art.2 al.1 lit.t şi ş din Legea nr.554/2004 - critica recurentei-pârâte privind acest aspect fiind astfel întemeiată.

Astfel, în cadrul sentinţei recurate prima instanţă doar a constatat existenţa acestei condiţii de admisibilitate a suspendării, fără însă să arate de ce apreciază că aceasta este îndeplinită sau care sunt imprejurările legate de starea de fapt si de drept, de natura sa creeze o indoiala serioasa in privinta legalitatii actului administrativ - in sensul disp. art.2 al.1 lit.t din Legea nr.554/2004.

În acest sens, Curtea reţine că instanţa de fond s-a mărginit doar să menţioneze că “ reclamanta a dovedit existenţa unui caz bine justificat.. în sensul că prin punerea în executare a deciziei.. societatea comercială ar fi grav prejudiciată prin paralizarea întregii activităţi economice..imposibilitatea onorării contractelor.. si indisponibilizarea personalului…”

77

Or, în realitate, Curtea consideră că argumentele avute în vedere de către prima instanţă nu se referă la cazul bine justificat, ci la cea de-a doua condiţie de admisibilitate a suspendării executării actului administrativ, respectiv la necesitatea prevenirii unei pagube iminente.

Practic, Curtea constată că instanţa de fond a motivat prima condiţie de admisibilitate prin considerente ce se referă la cea de-a doua condiţie, precizată, astfel că este evident faptul că instanţa de fond nu a motivat existenţa cazului bine justificat.

Curtea mai reţine, de altfel, că nici în cererea introductivă (filele nr.3,4 ) şi nici ulterior (filele nr.25 şi 111) în faţa instanţei de fond reclamanta nu a arătat concret şi dovedit care este îndoiala de legalitate de care sunt afectate actele administrativ-fiscale a căror supendare a executării a solicitat-o .

Abia în recurs, prin întâmpinare, intimata-reclamantă a încercat să completeze această lacună a cererii sale introductive, prin învederarea unor aspecte care, în opinia sa, se circumscriu unui caz bine justificat.

Faţă de acestea, Curtea consideră că ele nu dovedesc îndeplinirea primei condiţii de admisibilitate a supendării executării actelor administrativ-fiscale contestate.

Astfel, intimata reclamantă a invocat doar aspecte generice, cum ar fi împrejurările întocmirii actelor de control, lipsa şi necomunicarea unor anexe, modalitatea de apreciere a activităţii societăţii, neanalizarea tuturor documentelor ce ar putea conduce la lămurirea situaţiei, fără însă să arate concret care sunt acele împrejurări ce atrag nelegalitatea actului, care sunt anexele lipsă şi necomunicate, precum şi importanţa acestora ori care sunt documentele neanalizate şi rolul acestora faţă de constatările organelor fiscale.

Ca urmare, Curtea consideră că aceste aspecte generice, menţionate anterior, nu pot justifica un caz bine justificat, în sensul dispoziţiilor art.2 al.1 lit.t din Legea nr.554/2004, întrucât acestea nu pot genera o îndoială rezonabilă şi serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative contestate.

Referitor la nesocotirea dispoziţiilor art.9, ar.12, art.15 şi art.28, Curtea consideră că susţinerile intimatei nu pot fi reţinute, întrucât dispoziţiile art.212 şi 213 nu impun obligaţia ascultării contestatorului cu ocazia soluţionării contestaţiei, decât cu ocazia introducerii altor persoane în procedură ( punctul acestuia de vedere fiind consemnat, atât în note explicative, cât şi în cuprinsul contestţiei), iar contestatorul nu a precizat concret în ce mod s-au încălcat în cauză celelelte principii invocate de intimată.

Ca urmare, Curtea constată că reclamanta nu a oferit şi probat indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate a actelor administrativ fiscale a căror suspendare a executării a solicitat-o sau cel puţin pentru crearea unei îndoieli serioase în privinţa legalităţii acestora.

Ca urmare, chiar dacă s-ar aprecia ca fiind dovedită condiţia producerii unei pagube iminente societăţii reclamante, ca urmare a executării silite a obligaţiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere – împrejurare analizată de către prima instanţă şi dovedită prin probele administrate în cauză de către intimată ( vizând, în esenţă, circumstanţele activităţii reclamantei şi consecinţele prejudiciabile posibile asupra acesteia), Curtea consideră că cererea reclamantei nu poate fi primită, ca urmare a împrejurării că nu este îndeplinită în mod cumulativ şi prima condiţie de admnisibilitate a suspendării, privind existenţa cazului bine justificat.

De altfel, înscrisurile depuse de către intimata reclamantă în faţa instanţei de recurs privesc exclusiv situaţia economico-financiară a societăţii (derularea programului cu fondurile europene, obligaţiile asumate de către societate prin contractele asumate..etc) – fiind astfel incidente doar în ce priveşte condiţia existenţei unei pagube iminente, acestea nefăcând vreo dovadă cu privire la condiţia de admisibilitate a suspendării privind existenţei cazului bine justificat.

Curtea mai reţine că ambele condiţii de admisibilitate trebuie să existe în mod cumulativ, condiţie neîndeplinită în prezenta cauză. De altfel, in jurisprudenta sa constantă ICCJ –Sectia Contencios Administrativ si Fiscal a statuat că „h otărârea judecătorească prin care se dispune suspendarea executării actului administrativ trebuie să fie motivată atât cu privire la existenţa cazului bine justificat, cât şi cu privire la prevenirea unei pagube iminente ( ex. decizia ICCJ – SCAF nr.1571/2008), obligaţie ce nu a fost respectată de către instanţa de fond.

Pentru toate aceste considerente Curtea a admis recursul şi a modificat în tot sentinţa recurată în sensul respingerii cererii de suspendare, ca neintemeiată.

78

(Judecător Ionel Stănescu)

[37] Inadmisibilitatea acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile.

Legea nr. 554/2004

Nu este posibilă sesizarea instanţei de contencios administrativ cu o cerere de anulare a unui act administrativ, fără îndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art.7 din Legea nr.554/2004. O plângere prealabilă tardivă echivalează, din punct de vedere al efectelor sale, cu lipsă a unei plângeri prealabile legal efectuate. Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia nr. 2946 din 14 noiembrie 2011.

Prin acţiunea înregistrată în rejudecare după casare pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ sub nr. 2278/120/2011, reclamanţii C.N. şi C.A. au chemat în judecată pe pârâţii C.L.T. şi P.T., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a trecerii terenului de 167 mp din extravilan în intravilan conform PUG aprobat prin Hotărârea nr.16/18.03.2004 şi constatarea nulităţii absolute a documentaţiei care justifică din partea primăriei operaţiunea fictivă efectuată.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au cumpărat de la moştenitorii defunctului D.C.N. terenurile intravilane în suprafaţă de 1700 mp, cu contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 694/6.11.1996, iar restul de teren până la 1,23 ha l-au primit prin efectul donaţiei.

Reclamanţii au mai arătat că, în anul 2007, cu totul întâmplător, au aflat că din terenul pe care l-au dobândit, teren împrejmuit, le-a fost acaparată o suprafaţă de 167 m.p. de către soţii A. care deţin contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.536/20.04.2006 din care rezultă că această suprafaţă de teren a fost cuprinsă în intravilanul localităţii T. conform planului urbanistic general aprobat prin hotărârea consiliului local. De asemenea, reclamanţii au formulat precizare la acţiune, arătând că solicită instanţei a fi obligaţi pârâţii la dovedirea că prin planul urbanistic general aprobat prin HCL nr.16/18.03.2004 s-a realizat trecerea unui teren în suprafaţă de 167 m.p. din extravilan în intravilanul localităţii şi că există în acest sens o documentaţie întocmită de către primărie.

Prin sentinţa nr. 1904 din 15 iulie 2011 Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată din oficiu şi a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanţii C.N şi C.A.

Astfel, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 7 din Legea nr.554/2004, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ, trebuie să solicite autorităţii emitente revocarea actului, în tot sau în parte, această solicitare fiind obligatorie, mai înainte de sesizarea instanţei de contencios administrativ; consecinţa neîndeplinirii ei, fiind respingerea acţiunii ca inadmisibilă, aşa cum s-a statuat constant în practica judiciară.

S-a mai reţinut că reclamanţii au pornit acţiunea împotriva pârâţilor ca o acţiune civilă în constatarea nulităţii absolute a unui act de trecerea unui teren în suprafaţă de 167 mp din extravilanul localităţii T. în intravilanul acesteia, fără o motivare şi o fundamentare în drept a cererii. Or, din toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei, în cele 2 faze procesuale, nu rezultă dovada solicitării de revocare a HCL T. nr. 16/2004 de altfel, nici reclamanţii, la cererea expresă a instanţei, nu au putut prezenta un asemenea înscris cu care să facă dovada că au îndeplinit procedura prealabilă.

Împotriva sentinţei precizate au declarat recurs reclamanţii, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei la instanţa de fond, în vederea continuării judecăţii.

79

În motivarea recursului, s-a arătat că nu s-au făcut decât speculaţii cu privire la Legea nr.554/2004, în sensul că, din oficiu, prima instanţă a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, potrivit dispoziţiilor art.7 din Legea nr.554/2004.

Recurenţii au mai arătat că până la termenul din 15.07.2011 nu au reuşit să identifice actele iniţiale legate de aplicabilitatea dispoziţiilor legale menţionate anterior, astfel că au solicitat instanţei acordarea unui termen scurt, solicitare ce le-a fost respinsă nejustificat, instanţa rămânând apoi în pronunţare, fără a le da posibilitatea depunerii de note scrise.

Recurenţii au precizat evoluţia soluţionării cauzei, după care au arătat că obiectul acesteia îl constituie aprobarea PUG al comunei / satelor T. prin hotărârea nr.16/2004 şi documentaţia justificativă întocmită de către Primăria com. T., prin care li s-au luat din proprietatea reclamanţilor 167 mp, că au înaintat cererea nr. C/601/2010 Primăriei com. T., cererea nr.C/1461/oct.2009 prin care şi-au exprimat poziţia faţă de abuzul realizat prin hotărârea nr.16/2004, la care nu au primit răspuns, cererea nr.C/773/30.08.2010 adresată conducerii Primăriei com. T. pe aceeaşi temă, precum şi o altă cerere identică, înregistrată sub nr.C803/2010.

Recurenţii au arătat că toate solicitările lor precizate au vizat legalitatea şi constatarea nulităţii hotărârii nr.16/2004, însă nu au primit răspuns, precum şi că depunerea cererilor precizate face dovada interesului lor privind constatarea nulităţii sau anularea hotărârii precizate, întocmtă nelegal de către Primăria com. T.

În dovedirea recursului, recurenţii au depus la dosar înscrisuri, respectiv cererile nr.1461/2009, nr.601/2010, 773/2010, nr.803/2010 şi nr.1023/2010.

Examinând sentinţa recurată, prin prisma materialului probator administrat în cauză, a dispoziţiilor legale incidente şi a criticilor invocate de către recurenţi, Curtea constată următoarele:

Referitor la natura juridica a prezentei cauze, precum şi la declinarea/trimiterea acesteia la instanţa de contencios administrativ, Curtea constată că această problemă de drept a fost tranşată prin decizia nr.54/7.02.2011 a Tribunalului Prahova – Secţia Civilă, decizie neatacată cu apel şi devenită irevocabilă.

Ca urmare, considerentele acestei decizii – privind faptul că reclamanţii au atacat prin acţiune o hotărâre a consiliului local, care este un act administrativ, astfel că este competentă instanţa de contencios administrativ – au intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi puse în discuţie.

Totodată, Curtea constată că este culpa exclusivă a recurenţilor faptul că, deşi nu au fost de acord cu decizia instanţei de apel, totuşi nu au exercitat calea extraordinară de atac a recursului împotriva acesteia.

Curtea mai reţine aşadar că obiectul prezentei cauze îl constituie anularea hotărârii C.L.T. nr.16/18.03.2004 şi a documentaţiei justificative a acesteia, acţiunea fiind înregistrată la Judecătoria Răcari în data de 17.08.2010.

Curtea reţine că prin hotărîrea precizată s-a aprobat planul urbanistic general al com. T., conform avizului unic privind PUG al satelor componente ale comunei T. nr.5 din 28.01.2004, emis de către Consiliul Judeţean D., această hotărâre fiind un act administrativ unilateral cu caracter individual – întrucât nu produce efecte juridice erga omnes, ci doar pentru cetăţenii comunei T. -, conform opiniei exprimate în mod constant de către ICCJ - SCAF.

Curtea constată, din cererea introductivă, că reclamanţii au luat cunoştinţă de spre această hotărâre ulterior anului 2006, respectiv „cu ocazia unui litigiu dedus Judecătoriei Răcari în anul 2007”.

Curtea mai reţine că la data emiterii hotărârii contestate erau în vigoare dispoziţiile art.5 din Legea nr.29/1990, conform cărora „înainte de a cere tribunalului anularea actului .., cel care se considera vatamat se va adresa pentru apararea dreptului sau, in terman de 30 de zile de la data cind i s-a comunicat actul administrativ … autoritatii emitente, care este obligata sa rezolve reclamatia in termen de 30 de zile de la aceasta. In cazul in care cel care se considera vatamat nu este multumit de solutia data reclamatiei sale, el poate sesiza tribunalul in termen de 30 de zile de la comunicarea solutiei. ..In toate cazurile, introducerea cererii la tribunal nu se va putea face mai tirziu de un an de la data comunicarii actului administrativ a carui anulare se cere.”

80

Ulterior au intrat în vigoare dispoziţiile Legii nr.554/2004, care în cadrul dispoziţiilor art.7 au menţinut obligativitatea formulării plângerii prealabile, anterior sesizării instanţei de contencios administrativ, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului sau de la luarea la cunostinţă, pe orice cale, despre acesta - în limitele termenului de 6 luni (termen de prescripţie) de la data emiterii actului.

Curtea mai reţine că recurenţii au învederat că plângerea prealabilă este dovedită prin cererile nr.1461/2009, nr.601/2010, 773/2010, nr.803/2010 şi nr.1023/2010, cereri depuse în faţa instanţei de recurs.

Examinând aceste cereri, Curtea constată în primul rând că ele au fost adresate conducerii Primăriei com. T., iar nu organului emitent al actului administrativ contestat , respectiv Consiliului local al com. T., care este autoritatea deliberativă locală şi care a adoptat hotărîrea nr.16/2004.

De asemenea, Curtea mai reţine că în niciuna dintre aceste cereri nu s-a solicitat revocarea în tot sau în parte a hotărârii nr.14/2004, recurenţii-reclamanţi solicitând precizarea dacă PUG aprobat prin această hotărâre şi certificatul de urbanism nr.122/2006 pot constitui temei pentru dreptul de proprietate privind un teren extravilan (cererea nr.1461/2009), poziţia primarului privind modificarea titlului de proprietate nr.64043/1995, cu diminuarea dreptului de proprietate al reclamanţilor (cererea nr.601/2010), consultarea dosarelor întocmite conform Legii nr.18/1991 pentru fraţii D.C.N. şi C. I., registrele agricole până la data intrării în fostul CAP (cererea nr.773/2010), comunicarea mai multor acte oficiale (cererea nr.803/2010), „revederea ” actelor menţionate în contractul de vânzare-cumpărare şi reformularea răspunsului prin punerea acestuia de acord cu realitatea din teren (cererea nr.1023/2010).

Totodată, raportat la data emiterii actului administrativ unilateral, la legislaţia în vigoare în acel moment şi ulterior, precizată anterior, Curtea consideră că în mod corect prima instanţă a apreciat că reclamanţii nu au îndeplinit procedura prealabilă obligatorie, anterior sesizării instanţei de contencios administrativ, întrucât aceştia nu au solicitat autorităţii publice emitente (Consiliului Local al com. T.) revocarea în tot sau în parte a hotărârii nr.16/2004.

Pe de altă parte, chiar daca s-ar aprecia ca vreuna din cererile indicate de recurenţi ar putea constitui plângere prealabilă ( deşi acestea nu au fost adresate organului emitent al actului administrativ contestat şi nu conţin solicitarea revocării, în tot sau în parte, a hotărârii nr.16/2004), Curtea consideră că şi în această situaţie ipotetică soluţia primei instanţe ar fi corectă, întrucât „plângerea prealabilă” a fost făcută cu mult peste termenele legale precizate anterior, raportat, fie la data emiterii actului (martie 2004), fie la data luării la cunoştinţă despre hotărîre (anul 2007), având în vedere că cererile depuse de recurenţi au fost formulate în intervalul octombrie 2009 –noiembrie 2010. Or, o plângere prealabilă tardivă constituie, din punct de vedere al efectelor sale, o lipsă a unei plângeri prealabile legal efectuate, astfel că soluţia inadmisibilităţii acţiunii, sub acest aspect, este justificată.

Ca urmare, faţă de aceste considerente, Curtea a respins recursul, ca nefondat.

[38] Potrivit dispoziţiilor art. 77 alin. 2 lit. i şi alin. 3 lit. a din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarului public, coroborat cu art. 80 din aceeaşi lege, se prevede că funcţionarul public, nemulţumit de sancţiunea aplicată, se poate adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare.

Legea nr. 188/1999, art. 77 alin. 2 lit. i şi alin. 3 lit. a

Instituţia Prefectului, nu are legitimare procesuală activă în formularea unei acţiuni privind anularea dispoziţiei, emisă de primar, privind sancţionarea disciplinară a unui funcţionar public.


81

Prin sentinţa nr. 1395 din 02 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată din oficiu, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta Instituţia Prefectului - Judeţul Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Comunei Cândeşti, judeţul Dâmboviţa, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, potrivit art. 19 alin 1 lit. e din Legea nr. 340/2004, prefectul verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului judeţean, ale consiliului local sau ale primarului, în cauza dedusă judecaţii s-a solicitat anularea dispoziţiei nr. 27/31.01.2011, privind sancţionarea disciplinară a numitei P G şi din dispoziţia atacată rezultă că aceasta a fost emisă având în vedere prevederile art. 77 alin 2 lit. i, alin 3 lit. a din Legea nr. 188/1999, potrivit art. 80 din Legea 188/1999, funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare.

S-a reţinut că faţă de dispoziţiile art. 80 din Legea nr. 188/1999, se apreciază că împotriva unei decizii de sancţionare, numai funcţionarul public poate formula contestaţie. Mai mult, dispoziţia de sancţionare nu este un act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, în sensul art. 2 alin 1 lit. c din Legea nr.554/2004, ci este un act juridic izvorât din raportul de muncă.

Faţă de cele de mai sus, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată din oficiu şi a respins acţiunea, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva sentinţe a declarat recurs pârâta Instituţia Prefectului Judeţului Dâmboviţa - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Autovehiculelor Târgovişte, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de Procedură Civilă. Arată recurenta că prin acest act administrativ se dispune aplicarea sancţiunii disciplinare - mustrare scrisă, funcţionarului public de conducere P G secretar al unităţii administrativ teritoriale, pentru săvârşirea abaterii prevăzută de art. 77 alin. 2 lit. i (refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind statutul funcţionarilor publici. La baza adoptării actului a stat o adresă transmisă de Primarul comunei Gura Foi, judeţul Dâmboviţa, înregistrată la Primăria Cândeşti sub nr. 806/26.01.2011 prin care solicita detaşarea unei persoane din cadrul Primăriei Cândeşti pentru a îndeplini funcţia de secretar al comunei Gura Foii. Primarul comunei Cândeşti şi-a exprimat prin rezoluţia aplicată pe această adresă acordul şi a solicitat funcţionarului responsabil cu activitatea de resurse umane să propună emiterea unei dispoziţii pentru detaşare, în acest sens. Deşi nu a nominalizat persona ce urma a fi detaşată, tot prin rezoluţia aplicată a menţionat că atribuţiile funcţionarului detaşat, vor fi preluate de funcţionarul P G. Prin rezoluţia aplicată pe referatul întocmit în aceeaşi zi, şi înregistrat sub nr. 806/26.01.2011, Primarul comunei Cândeşti a solicitat secretarului unităţii administrativ teritoriale , d-nei P G să întocmească dispoziţia pentru detaşarea sa la Primăria Gura Foii începând cu data de 1.02.2011 şi a menţionat din nou că atribuţiile funcţiei de secretar vor fi preluate de funcţionarul public P G şi în data de 27.01.2011, s-a întocmit proces verbal nr. 878, prin care s-a menţionat că d-na secretar a refuzat primirea corespondenţei şi întocmirea documentaţiei potrivit rezoluţiei aplicată pe referatul nr. 806/2011 şi în baza acestuia s-a aplicat sancţiunea disciplinară menţionată mai sus. Arată recurenta că, neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu este doar un pretext pentru aplicarea sancţiunii, având în vedere că potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001 republicată, cu

82

modificările şi completările ulterioare (art. 117 alin. 1 lit. a), secretarul unităţii administrativ teritoriale avizează pentru legalitate dispoziţiile emise de primar, acesta neavând sarcina şi de a le redacta, cu atât mai mult cu cât în speţă este vorba de un act administrativ ce ţine de activitatea compartimentului resurse umane, termenul scurs de la aşa zisă încălcare a atribuţiilor până la audiere şi sancţionare este foarte scurt ceea ce pune sub semnul îndoielii realitatea abaterii, astfel că atitudinea anterioară a primarului localităţii este una de vădită ostilitate faţă de secretar, acesta formulând la adresa sa mai multe reclamaţii către Guvernul României, Instituţia Prefectului Dâmboviţa, însă în urma verificărilor efectuate aspectele semnalate nu s-au confirmat, iar audierea impusă de prevederile art. 78 din Legea nr. 188/1999, republicată, este pur formală, aşa cum rezultă din procesul verbal încheiat. Referitor, la aspectul privind lipsa calităţii procesuale active a Instituţiei Prefectului, instanţa este în eroare, întrucât atât Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cât şi Legea nr. 340/2004, privind instituţia prefectului, republicată, nu stabilesc ca excepţie de la exercitarea controlului de legalitate, actul atacat respectiv dispoziţia primarului. Faptul că Legea nr. 188/1999 dă posibilitatea ca persoana nemulţumită să poată ataca în instanţa de contencios un act administrativ, aceasta nu exclude controlul de legalitate exercitat de către Prefect, mai mult decât atât, conform art. 19, alin. 1, lit. e) din Legea nr. 340/2004, Prefectul verifică legalitatea actelor administrative emise şi adoptate de autorităţile administraţiei publice.

Solicită admiterea recursului şi pe fond admiterea acţiunii. Recursul este nefondat. În mod corect şi legal prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurentei Instituţia Prefectului jud. Dâmboviţa, deoarece potrivit disp. art. 19 alin. 1 lit. e din Legea nr. 340/2004, Prefectul verifică legalitatea actelor administrative ale Consiliului Judeţean, ale Consiliului local sau ale primarului, prin acţiunea cu care a fost investită prima instanţă s-a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 27/31.02.2011, privind sancţionarea disciplinară a numitei P G, dispoziţie care nu intră în categoria actelor administrative pentru care Prefectul are atributul de a verifica legalitatea actelor administrative. Din dispoziţia ce a fost atacată de către recurentă, respectiv dispoziţia nr. 27/31.01.2011, emisă de Primarul comunei Cîndeşti, privind sancţionarea disciplinară a numitei P G, rezultă că aceasta a fost emisă având în vedere prevederile art. 77 alin. 2, lit. i, alin. 3 lit. a din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcţionarului public şi prin art. 80 din această lege, se prevede că funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată, se poate adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând anularea, sau modificarea după caz a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare.

Prin urmare, potrivit disp. art. 80 din Legea nr. 188/1999, rezultă că împotriva deciziei de sancţionare dispusă printr-o dispoziţie sau ordin, numai funcţionarul public poate formula contestaţie împotriva actului administrativ de sancţionare.

Pe de altă parte, dispoziţia de sancţionare nu este un act unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, în sensul disp. art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, ci este un act juridic izvorât din raportul de muncă, astfel că recurenta nu avea calitate procesuală activă de a formula acţiunea cu care a fost investită prima instanţă, pentru că actul atacat nu este un act administrativ unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică asupra căruia prefectul să poate să verifice legalitatea actului administrativ emis de Consiliul judeţean, Consiliul local sau primar, în sensul disp. art. 19 alin. 1 lit. e din Legea nr. 340/2004, astfel că, criticile aduse sentinţei sunt nefondate.

Acestea au fost considerentele pentru care Curtea a respins ca nefondat recursul declarat împotriva sentinţei nr. 1395/2 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia a II-a Civilă şi de Contencios Administrativ şi Fiscal.

(Judecător Chirica Elena)

83

[39] O cerere de opoziţie, formulată împotriva unei societăţi comerciale, împotriva căreia se invocă o crenaţă, trebuie să îndeplinească disp. art. 61 din Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale.

Legea nr. 31/1990, art. 61

Potrivit disp. art. 61 din Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, creditorii sociali şi orice alte persoane prejudiciate prin hotărârile asociaţilor privitoare la modificarea actului constituit, pot formula o cerere de opoziţie, prin care să solicite instanţei judecătoreşti să oblige, după caz, societatea sau asociaţii la repararea prejudiciului cauzat.


Prin sentinţa nr. 1648 din data de 20.06.2011, Tribunalul Dâmboviţa – Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ, a respins cererea formulată de reclamanta DGFP Dâmboviţa, în contradictoriu cu pârâta SC P SRL.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că modificarea adusă statutului societăţii a avut în vedere schimbarea denumirii acesteia şi a domeniului de activitate, operaţiune care nu a afectat cu nimic patrimoniul social al societăţii pârâte.

În raport de aceste considerente, tribunalul a apreciat că nu s-a adus nici un prejudiciu creditoarei DGFP Dâmboviţa, care a formulat cererea de opoziţie, aceasta putând să-şi recupereze creanţa sa bugetară prin oricare dintre căile prevăzute de OG nr. 92/2003, schimbarea denumirii societăţii neavând consecinţe sub aspectul urmăririi patrimoniului de către creditorii sociali, motiv pentru care a respins cererea reclamantei DGFP Dâmboviţa.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta DGFP, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeincie, susţinând că instanţa de fond în mod greşit a respins opoziţia formulată, deoarece schimbarea denumirii societăţii, a domeniului de activitate şi a administratorului societăţii, în condiţiile în care intimata pârâtă figurează cu debite în evidenţele recurentei, aşa cum rezultă din adresa nr. 6683/12.04.2011, emisă de organul fiscal teritorial, prejudiciază bugetul statului de posibilitatea recuperării creanţelor în cuantum de 2029 lei.

Mai arată recurenta că potrivit dispoziţiilor art. 61 şi art. 62 din Legea nr. 31/1990, republicată, se prevede că, creditorii sociali şi orice alte persoane prejudiciate prin hotărârile asociaţilor privitoare la modificarea actului constitutiv, pot formula o cerere de opoziţie prin care să solicite instanţei de judecată să oblige după caz, societatea sau asociaţii la repararea prejudiciului cauzat, astfel încât se impune admiterea recursului şi pe cale de consecinţă modificarea în tot a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii şi anulării măsurii schimbării denumirii societăţii, a domeniului de activitate şi administratorului şi obligarea administratorului la repararea prejudiciului cauzat, respectiv la plata obligaţiilor datorate bugetului general al statului.

Recursul este nefondat.Potrivit dispoziţiilor art. 61 din Legea 31/1990, privind societăţile comerciale, creditorii

sociali şi orice alte persoane prejudiciate prin hotărârile asociaţilor privitoare la modificarea actului constitutiv, pot formula o cerere de opoziţie, prin care să solicite instanţei judecătoreşti să oblige, după caz, societatea sau asociaţii la repararea prejudiciului cauzat, prevederile art. 57 fiind aplicabile.

Din interpretarea art. 61 din lege rezultă că pot utiliza calea opoziţiei doar creditorii sociali, precum şi orice alte persoane care sunt prejudiciate prin hotărârile asociaţilor privitoare la

84

modificarea actului constitutiv. Prin opoziţie nu se vizează desfiinţarea ori modificarea hotărârii adunării generale a asociaţilor, ci numai obligarea la acoperirea prejudiciului produs unor categorii de persoane, respectiv creditorii sociali şi orice persoane prejudiciate prin hotărârea luată, însă recurenta nu a arătat în ce constă prejudiciul său ca urmare a schimbării denumirii societăţii şi a domeniului de activitate al acesteia.

Critica recurentei sub aspectul riscului neîncasării creanţei datorate bugetului de stat, este neîntemeiată întrucât aceasta are posibilitatea de a uza de căile de executare silită pentru plata debitului, iar potrivit disp. art. 3 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, obligaţiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social, recurenta neadministrând dovezi din care să reiasă o creare sau o mărire a unei stări de insolvabilitate a societăţii intimate, ca urmare a schimbării denumirii societăţii şi a domeniului de activitate al acesteia.

Astfel, în mod corect instanţa de fond a dispus respingerea cererii de opoziţie formulată de recurentă, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru promovarea unei astfel de acţiuni, respectiv dispoziţiile art. 61 şi urm. din Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, iar o cerere de opoziţie nu se poate limita la invocarea unei creanţe, independent de probarea legăturii sau raportului de cauzalitate dintre schimbarea denumirii societăţii şi a domeniului de activitate al acesteia şi prejudiciul efectiv suferit de oponent.

Acestea au fost considerentele pentru care Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta DGFP Dâmboviţa, împotriva sentinţei nr. 1648/20 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia a II-a Civilă şi de Contencios Administrativ şi Fiscal.

(Judecător Chirica Elena)

[40] Ordinea de distribuire între creditori a fondurilor obţinute din lichidarea bunurilor debitorului aflat în insolvenţă. Creditori cu garanţii reale.

Numai sumele obţinute din vânzarea bunurilor asupra cărora este constituita garanţia sunt destinate acoperirii creanţei garantate, iar insuficienţa acestor sume pentru plata întregii creanţe duce la schimbarea naturii creanţei neacoperite – din garantata in chirografara, distribuirile ulterioare de sume urmând a tine cont de aceasta natura si de ordinea de prioritate prevăzuta de dispoziţiile art. 123 din lege, deci mai intai creanţele bugetare (pct. 4) si după acoperirea acestora creanţele chirografare ( pct. 7 si 8 ).


Creditoarea SC F. SA a formulat contestaţie la raportul şi planul de distribuire între creditori a sumelor rezultate în urma lichidării, raport ce a fost înregistrat la 21.04.2011, solicitând ca acestea să fie distribuite creditorilor în acelaşi rang în mod proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă.

În motivarea contestaţiei s-a învederat faptul că la data de 21.04.2011 lichidatorul judiciar al SC P. SRL a înregistrat la grefa tribunalului planul de distribuire şi raportul asupra fondurilor obţinute din încasarea de creanţe.

Din analiza planului de distribuire reiese că, deşi SC F. SA are o creanţă garantată în sensul art. 3 pct. 9 din Legea nr. 85/2006, înscrisă în tabelul definitiv al creanţelor, lichidatorul nu i-a repartizat nicio sumă de bani.

Or, creanţele bugetare nu pot fi plătite decât după îndestularea creditorilor cu creanţe garantate, iar în tabelul definitiv al creanţelor sunt trecuţi doi creditori cu creanţe garantate, SC A. SRL şi SC F. SA şi , potrivit art. 124 , „sumele de distribuit între creditori în acelaşi rang de prioritate vor fi acordate proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă”.

De asemenea, precizează creditoarea că titularilor de creanţe dintr-o categorie li se vor putea distribui sume de bani numai după deplina îndestulare a titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară – art. 125 din Legea 85/2006.

85

Lichidatorul judiciar al SC P. SRL, debitoare supusă procedurii insolvenţei , solicită respingerea contestaţiei la planul de distribuire ca neîntemeiată, având în vedere că distribuirea sumei obţinute de la CJAS a fost efectuată cu respectarea prevederilor art. 121, 123 din Legea 85/2006 şi potrivit tabelului definitiv consolidat de creanţe întocmit în cauză.

Se arată că în urma verificărilor efectuate după expirarea termenului în interiorul căruia putea fi contestat planul de distribuire s-a constatat că la grefa tribunalului nu erau înregistrate contestaţii, motiv pentru care a procedat la distribuirea efectivă, conform planului depus.

Prin sentinţa nr. 758/16 iunie 2011 tribunalul a respins contestaţia formulată de creditoarea SC F. SA împotriva raportului şi planului de distribuire între creditori, întocmit de lichidator.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că SC F. SA este creditor garantat, deţinător al unei garanţii reale mobiliare constituite asupra unui stoc de medicamente, precum şi asupra produselor obţinute în urma valorificării acestora, astfel cum rezultă din extrasul furnizat de Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

Acestui creditor nu i-a revenit nicio sumă în urma distribuirii , întrucât suma de bani atribuită creditorilor nu provenea din valorificarea garanţiei sale.

Potrivit susţinerilor lichidatorului judiciar a fost identificat un stoc de medicamente provenite de la SC F. SA, medicamente în prezent expirate, astfel încât este o certitudine faptul că , cel puţin în parte, obiectul garanţiei creditoarei contestatoare nu a fost valorificat, aflându-se în materialitatea sa în patrimoniul falitei.

Cum nu există nicio dovadă care să justifice concluzia subrogaţiei reale a stocului de medicamente ce reprezenta obiectul garanţiei contestatoarei cu sumele provenite de la CJAS , este evident faptul că, în ceea ce priveşte această distribuire, contestatoarea nu avea calitatea de creditor garantat care să-i justifice un drept de preferinţă faţă de creditorii bugetari, calitate pe care a deţinut-o numai creditorul SC A. SRL, a cărui garanţie era instituită explicit asupra creanţei deţinute asupra CJAS.

Reţinând că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 121 din Legea nr. 85/2006 contestaţia a fost respinsă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea SC F. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Creditoarea arată că din analiza planului de distribuire rezultă că , deşi creditoarea are o creanţă garantată în sensul art. 3 pct. 9 din Legea nr. 85/2006, înscrisă în tabelul definitiv al creanţelor, lichidatorul nu i-a repartizat nicio sumă de bani.

Recurenta menţionează că instanţa interpretează în mod greşit dispoziţiile art. 121 din Legea nr. 85/2006 , susţinând că îndestularea sa nu se putea face decât din valorificarea garanţiei sale.

Potrivit art. 121 din Legea 85/2006, după plata taxelor, timbrelor şi oricăror cheltuieli(…..), sumele rezultate în urma lichidării se plătesc creditorilor care au creanţe garantate în mod proporţional (art. 121 alin. 2).

Creanţele bugetare, susţine recurenta, nu pot fi plătite decât după îndestularea creditorilor cu creanţe garantate.

În tabelul definitiv al creanţelor sunt trecuţi doi creditori cu creanţe garantate, SC A. SRL şi SC F. SA şi, potrivit art. 124 ’’ sumele de distribuit între creditori în acelaşi rang de prioritate vor fi acordate proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă’’.

Titularilor de creanţe dintr-o altă categorie li se vor putea distribui sume de bani numai după deplina îndestulare a titularilor de creanţe din categoria ierarhic superioară - art. 125.

În concluzie, susţine recurenta, potrivit art. 121 din Legea nr. 85/2006, sumele rezultate în urma lichidării se plătesc creditorilor care au creanţe garantate în mod proporţional (art. 121 alin. 2) şi creanţele bugetare nu pot fi plătite decât după îndestularea creditorilor cu creanţe garantate.

Lichidatorul judiciar al debitoarei a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Contestaţia recurentei creditoare este fundamentată pe o interpretare eronată a textului de lege invocat, în sensul că poziţia de creditor garantat îi conferea acestuia preferinţa la distribuirea sumelor provenite din valorificarea bunurilor constituite drept garanţie în favoarea sa (art. 1719 şi urm. Cod civil) şi nicidecum la distribuirea sumelor provenite din alte surse.

În altă ordine de idei, intimatul susţine că nu există nicio dovadă care să justifice concluzia subrogaţiei reale a stocului de medicamente ce reprezintă obiectul garanţiei contestatoarei cu

86

sumele provenite de la CJAS , astfel că, în virtutea principiului caracterului egalitar şi concursual al procedurii insolvenţei şi , având în vedere şi dispoziţiile art. 121 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 , este evident faptul că, în ceea ce priveşte această distribuire, contestatoarea nu avea calitatea de creditor garantat, care să-i justifice un drept de preferinţă faţă de creditorii bugetari.

Curtea a respins recursul ca nefondat.Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 121 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 privind procedura

insolvenţei, fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine: 1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. 2, art. 23 şi 24; 11. creanţele creditorilor garantaţi născute în timpul procedurii de insolvenţă după confirmarea planului de reorganizare, ca parte componentă a acestui plan; 2. creanţele creditorilor garantaţi, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel, precum şi cheltuielile, pentru creanţele născute înainte de deschiderea procedurii.

Totodată, potrivit alin. 2, in cazul în care sumele realizate din vânzarea acestor bunuri ar fi insuficiente pentru plata în întregime a respectivelor creanţe garantate, creditorii vor avea, pentru diferenţă, creanţe chirografare care vor veni în concurs cu cele cuprinse în categoria corespunzătoare, potrivit naturii lor, prevăzute la art. 123 şi vor fi supuse dispoziţiilor art. 41.

Din interpretarea textului legal mai sus indicat Curtea a reţinut ca numai sumele obţinute din vânzarea bunurilor asupra cărora este constituita garanţia sunt destinate acoperirii creanţei garantate, iar insuficienţa acestor sume pentru plata întregii creanţe duce la schimbarea naturii creanţei neacoperite – din garantata in chirografara, distribuirile ulterioare de sume urmând a tine cont de aceasta natura si de ordinea de prioritate prevăzuta de dispoziţiile art. 123 din lege, deci mai intai creanţele bugetare (pct. 4) si după acoperirea acestora creanţele chirografare ( pct. 7 si 8 ).

Dispoziţiile art. 124 din Legea nr. 85/2006 potrivit cărora sumele de distribuit între creditori în acelaşi rang de prioritate vor fi acordate proporţional cu suma alocată pentru fiecare creanţă, prin tabelul menţionat la art. 108 alin. 2 lit. d, nu isi găsesc aplicarea in cauza, cât timp cei doi creditori garantaţi – recurenta si SC A. SRL – nu au constituite garanţiile reale mobiliare asupra aceloraşi bunuri mobile; recurenta deţine o garanţie reala asupra unui stoc de medicamente si asupra produselor obţinute in urma valorificării acestora, bunuri care se regăsesc in continuare in patrimoniul debitoarei si care urmează a fi valorificate.

Totodată Curtea a mai retinut ca in cadrul procedurii creditorul cu creanţa garantata nu poate primi mai mult decât daca bunul supus garanţiei sale ar fi fost vândut anterior distribuirii, astfel după cum reglementează disp. art. 121 alin. 3 din lege.

Pentru aceleaşi considerente in speţa interpretarea data de recurenta disp. art. 125 din lege nu a fost reţinuta de Curte, deoarece in situaţia in care participa la distribuiri de sume făcute înaintea vânzării bunului supus garanţiei sale creanţa creditorului devine chirografara, urmând , aşadar , a fi încadrata in aceasta categorie , inferioara categoriei creanţelor bugetare.

[41] Întinderea prejudiciului pentru care poate fi instituită răspunderea prevăzută de dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Neîncasarea unor creanţe deţinute de debitor.

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, art.138

Pentru a fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere în temeiul dispoziţiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale , respectiv existenta faptei ilicite , prejudiciul , raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu si vinovăţia.

În ceea ce priveşte prejudiciul, persoanele răspunzătoare nu pot fi obligate să plătească mai mult decât pasivul debitoarei care a rămas neacoperit.

87

http://legeaz.net/legea-insolventei/


Lichidatorul judiciar a formulat cerere de antrenare a răspunderii personale a fostului administrator al SC N. SRL - D. D., pentru întreg pasivul debitoarei în sumă de 44.045 lei.

În motivarea cererii, lichidatorul judiciar a învederat instanţei că ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă a fost cauzată de fapta culpabilă a fostului administrator D. D., care şi-a exercitat mandatul cu încălcarea îndatoririlor legale referitoare la organizarea contabilităţii şi la buna administrare a activelor acesteia, ducând persoana juridică la încetarea plăţilor, motivat de lipsa lichidităţilor. Potrivit balanţei încheiate la 31.12.2009 debitoarea înregistra active constând în imobilizări corporale de 75.547 lei, stocuri de 5.667 lei şi lichidităţi în sumă de 189 lei, precum şi creanţe nerecuperate în sumă de 17.988 lei.

S-a arătat că singura persoană care se face vinovată de ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă este administratorul, care nu a predat lichidatorului judiciar disponibilităţile băneşti, nu a făcut demersuri în vederea recuperării creanţelor în valoare de 17.988 lei şi nici pentru achitarea datoriilor societăţii comerciale. Deşi notificat, fostul administrator nu a predat practicianului în insolvenţă şi nici nu a depus la dosarul cauzei actele şi documentele financiar contabile, ceea ce înseamnă că a ţinut o contabilitate fictivă şi a ascuns o parte din activul persoanei juridice.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 138 alin. 1 lit. a , d din Legea nr. 85/2006.Prin sentinţa nr. 968/28 septembrie 2011 tribunalul a admis cererea, dispunând ca pasivul

debitoarei în sumă de 44.045 lei să fie suportat de fostul administrator social - D. D.Judecătorul-sindic a reţinut că debitoarea înregistrează creanţe totale în sumă de 44.045 lei.

Societatea debitoare a fost înfiinţată în anul 2008, având ca asociat unic şi administrator pe D. D., aşa cum rezultă din certificatul emis la 04.08.2010 de către Oficiul Registrului Comerţului.

Societatea comercială a fost administrată în toată perioada în care a funcţionat de către pârât, iar ajungerea acesteia în stare de insolvenţă a fost cauzată de activităţile culpabile ale fostului administrator, care şi-a exercitat mandatul cu încălcarea îndatoririlor legale referitoare la organizarea contabilităţii şi la buna administrare a activelor societăţii. Deşi la momentul începerii operaţiunilor de lichidare în averea debitoarei nu s-au mai identificat bunuri mobile, imobile sau lichidităţi, din balanţa contabilă întocmită la 31.12.2009 rezultă că societatea comercială deţinea la acea dată în evidenţele sale active, constând în imobilizări corporale de 75.547 lei, stocuri de 5.667 lei şi lichidităţi în sumă de 189 lei, precum şi creanţe nerecuperate în sumă de 17.988 lei.

S-a reţinut , astfel , că fostul administrator al debitoarei a folosit bunurile, respectiv creanţele persoanei juridice în folosul său propriu şi a ascuns activul acesteia, iar , în lipsa actelor şi documentelor contabile care nu au fost ţinute în conformitate cu legea, lichidatorul judiciar desemnat în cauză nu a putut verifica legalitatea actelor juridice şi a faptelor de comerţ întocmite de societatea comercială debitoare.

Între faptele săvârşite de fostul administrator, prevăzute de art. 138 alin.1 lit. d şi e din Legea nr. 85/2006, ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă şi prejudiciul cauzat creditorilor există un raport de cauzalitate, astfel încât, în temeiul considerentelor de fapt şi de drept expuse, văzând şi dispoziţiile art. 998 Cod civil, instanţa a admis acţiunea şi, în consecinţă, a dispus antrenarea răspunderii personale a fostului administrator pentru întreg pasivul debitoarei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul D. D.În motivarea recursului a fost invocată nulitatea prevăzută de art. 304, pct. 9 Cod de

procedură civilă, hotărârea pronunţată fiind lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Solicitând , în baza art. 3041 Cod de procedură civilă , analizarea cauzei sub toate aspectele, recurentul-pârât a arătat că , în mod eronat , s-a dispus antrenarea răspunderii sale, cu motivarea că nu a ţinut o contabilitate în conformitate cu legea şi nu a predat lichidatorului judiciar documentele contabile.

Apreciază recurentul că nu a încălcat îndatoririle legale referitoare la organizarea contabilităţii şi la buna administrare a activelor acesteia şi, în mod eronat, instanţa nu a reţinut apărările sale, respectiv cererea precizatoare depusă la termenul din 12.04.2011, prin mandatar S. M., în sensul că a anexat lista de inventar a bunurilor societăţii, situaţiile financiare, un tabel

88

preliminar întocmit de lichidator în dosarul nr. 1031/3/2010 al Tribunalului Bucureşti , prin care societatea era înscrisă la masa credală cu suma de 26.000 lei (poziţia 40).

De asemenea, s-a anexat sentinţa nr. 4749/27.04.2010 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, prin care debitoarea SC Q. SRL a fost obligată să plătească suma de 11.023 lei şi biletul la ordin RNCB3AF , scadent la data de 30.11.2009 , prin care debitoarea SC L. SRL avea o datorie neachitată de 26.048 lei. Prin aceste precizări s-a răspuns şi solicitărilor administratorului judiciar privind denumirea şi adresele creditorilor şi creanţele acestora datorate societăţii.

Mai arată recurentul că, în sprijinul susţinerilor sale , a venit şi creditoarea D.G.F.P., care, prin adresa nr. 11049 din 15.02.2010, a făcut cunoscută instituirea unei popriri pe contul terţului SC Q. SRL , care avea datorii faţă de societatea debitoare în valoare de 32.487 lei.

Acest „istoric" demonstrează faptul că pârâtul-recurent nu are nicio culpă pentru a i se antrena răspunderea pentru pasivul societăţii, deoarece aceasta avea de încasat sume de bani de la diverşi debitori, sume care, dacă ar fi fost încasate, ar fi compensat datoriile societăţii.

Susţine recurentul că instanţa de fond a analizat superficial aspectul răspunderii sale pe o faptă inexistentă şi neprobată de lichidator, atunci când se susţine că pârâtul nu a administrat corect activele societăţii, ducându-o la încetare de plăţi, motivată de lipsa lichidităţilor, fără a se face vreo referire la sumele de bani pe care societatea urma să le încaseze de la debitori.

Cunoscând creanţele ce urmau a fi încasate de la diverşi debitori, lichidatorul şi-a încălcat obligaţia prevăzută de art. 25 lit. g din Legea nr. 85/2006 în sensul promovării de acţiuni în acest sens şi urmăririi încasării acestora , în cazul existenţei unor titluri executorii.

Intimatul lichidator al debitoarei SC N. SRL a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Expunând situaţia de fapt, intimatul a arătat că debitoarea nu a achitat către D.G.F.P. datoria de 34.098 lei, iar prin sentinţa comercială nr. 1042/12.10.2010 s-a deschis procedura generală a insolvenţei.

În calitate de lichidator judiciar intimatul a notificat pe pârât cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire despre deschiderea procedurii insolvenţei, scrisoare pe care acesta a primit-o. Lichidatorul judiciar a notificat pe domnul S. M., care are procură de administrare, să predea bunurile, iar acesta a comunicat verbal că societatea nu mai are faptic bunuri, iar , ulterior, la data de 22.05.2011, a trimis o scrisoare prin care a confirmat acest lucru.

Apreciază intimatul că administratorul societăţii debitoare nu a manifestat grijă faţă de bunurile societăţii şi nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, respectiv nu a prezentat lichidatorului actele contabile ale societăţii. În acelaşi timp, în septembrie 2010 acesta a plecat în Italia şi nu a predat pe bază de inventar bunurile societăţii domnului S. M., căruia i-a dat procură de administrare, fapt pentru care aceste bunuri nu se mai regăsesc pe teren.

Din scrisoarea trimisă de S. M. reiese că de administrarea bunurilor se ocupa pârâtul, iar cu privire la unele dintre bunuri s-a afirmat că acestea au rămas pe şantier, iar autoturismul amintit se găseşte la domiciliul pârâtului, acesta neaparţinând societăţii debitoare.

Curtea a admis recursul ca fondat, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Astfel, potrivit art. 138 alin. 1 lit. d şi e din Legea nr. 85/2006, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin faptul că au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea sau prin faptul că au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia .

Pentru a fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere în temeiul acestor dispoziţii legale trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv existenta faptei ilicite, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu si vinovăţia.

În ceea ce priveşte prejudiciul, persoanele răspunzătoare nu pot fi obligate să plătească mai mult decât pasivul debitoarei care a rămas neacoperit.

În cauză Curtea a constatat, însă , că nu au fost administrate probe din care să reiasă cu certitudine pasivul neacoperit în limita căruia poate fi instituită răspunderea, atâta timp cât pârâtul a

89

dovedit că debitoarea are de încasat creanţe de la alte societăţi comerciale, iar lichidatorul judiciar nu a arătat instanţei demersurile efectuate pentru acoperirea acestora.

Or, întrucât nu au fost valorificate toate bunurile din patrimoniul societăţii debitoare , pasivul neacoperit nefiind stabilit cu exactitate la acest moment, se impune administrarea de probe noi referitor la valorificarea tuturor bunurilor şi, în măsura stabilirii pasivului neacoperit, va fi analizată cererea de atragere a răspunderii pârâtului raportat la cerinţele de instituire a răspunderii.

[42] Sistarea procedurii de vânzare a bunurilor deţinute de debitor, vânzare efectuată în cadrul procedurii generale de insolvenţă şi încuviinţată de adunarea creditorilor, cerere formulată pe calea procedurii ordonanţei preşedinţiale adresată tribunalului. Inadmisibilitate.

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, art.149

Având în vedere că valorificarea bunurilor intimatei aflate în insolvenţă se face de administratorul judiciar sub controlul judecătorului-sindic , existând, aşadar , o reglementare specială, cuprinsă într-o lege derogatorie de la dreptul comun, Curtea reţine că partea interesată este ţinută să urmeze procedura derogatorie , care , în măsura compatibilităţii , se completează cu dispoziţiile de drept comun , respectiv dispoziţiile Codului de procedură civilă, astfel cum este reglementat de art. 149 din Legea nr. 85/2006.


Reclamanta S. SA a chemat în judecată pe pârâta SC C. SA , solicitând , pe calea ordonanţei preşedinţiale, să dispună sistarea procedurii de vânzare a bunurilor sale aflate în administrarea pârâtei, procedură de vânzare ce se derulează în dosarul de insolvenţă aflat pe rolul tribunalului.

În motivarea cererii s-a arătat că ambele părţi se află în insolvenţă, iar pârâta, în cadrul procedurii generale , scoate la vânzare bunuri asupra cărora nu are decât un drept de administrare şi care, de fapt , sunt ale reclamantei. Termenul până la care se va face vânzarea este 09.11.2011, termen fixat în dosarul de insolvenţă, reclamanta apreciind că sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 581 Cod de procedură civilă , deoarece prin vânzare s-ar pierde un drept al său şi i se produce o pagubă.

Reclamanta arată că administratorul judiciar al pârâtei , sub acoperirea adunării creditorilor , a luat măsura vânzării abuzive a bunurilor pe care pârâta le-a primit în administrare, pe bază de proces-verbal de predare-primire, deşi vânzarea nu se justifică în stadiul actual al procedurii.

În drept au fost invocate dispoziiţiile art. 581 Cod de procedură civilă.Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată; de

asemenea , a invocat excepţia necompetenţei funcţionale şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei. A mai arătat că decizia de vânzare a bunurilor a fost adoptată de comitetul creditorilor, deci administratorul judiciar are obligaţia de a pune în executare această decizie până la momentul suspendării deciziei respective. Totodată, nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor impuse de art. 581 Cod de pr. civilă, iar prejudiciul ar surveni tocmai prin oprirea vânzării.

Prin sentinţa nr. 620/21 octombrie 2011 tribunalul a respins excepţia necompetenţei funcţionale , a admis excepţia inadmisibilităţii cererii, excepţie invocată din oficiu şi a respins ca inadmisibilă cererea de ordonanţă preşedinţială.

Instanţa de fond a reţinut că reclamanta urmăreşte să oprească vânzarea unui bunuri pe care nu le individualizează şi despre care afirmă că sunt proprietatea sa. „Blocarea” unei vânzări de către un terţ la operaţiunea respectivă de vânzare-cumpărare înseamnă o imixtiune în circulaţia bunurilor respective, imixtiune care are ca efect indisponibilizarea (temporară) a bunurilor respective.

Instanţa a reţinut aceste aspecte chiar dacă reclamanta a negat în şedinţă că doreşte indisponibilizarea bunurilor, considerând că este evident că dacă ar fi admisă cererea s-ar produce tocmai acest efect al indisponibilizării temporare a bunurilor. Această indisponibilizare ar fi menită

90

să „asigure” reclamanta în contra producerii unui prejudiciu, conservând astfel dreptul de proprietate al acesteia.

Tribunalul a reţinut că acest scop şi aceste circumstanţe sunt, însă, expres prevăzute ca ipoteză de introducere a unei cereri de sechestru judiciar , conform art. 598 Cod de pr. civilă.

Problema care se pune este dacă pentru ipoteza descrisă de art. 598 Cod de pr. civilă partea interesată poate utiliza la alegere, alternativ, procedura sechestrului judiciar sau ordonanţa preşedinţială.

Având în vedere modul de reglementare tribunalul a reţinut că procedura sechestrului judiciar exclude procedura ordonanţei preşedinţiale.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S., prin administrator judiciar.În motivarea recursului s-a arătat că instanţa a admis propria excepţie referitoare la

inadmisibilitatea ordonanţei preşedinţiale, prin prisma posibilităţii de a se solicita instituirea unui sechestru judiciar.

Sentinţa este apreciată ca nelegală, întrucât admisibilitatea cererii trebuie apreciată prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 581 Cod de pr. civilă şi nu prin raportare la alte posibilităţi judiciare.

Recurenta precizează condiţiile ordonanţei ca fiind interesul, urgenţa, vremelnicia şi neprejudecarea fondului, aspecte pe care le consideră îndeplinite atunci când o terţă persoană vinde bunurile ce îi aparţin reclamantei, iar licitaţia a fost anunţată online, printr-un anunţ cu valabilitate de o zi.

Curtea a respins recursul ca nefondat.Astfel, a reţinut că recurenta-reclamantă a solicitat , pe calea procedurii ordonanţei

preşedinţiale adresată tribunalului , sistarea procedurii de vânzare a bunurilor deţinute de intimata-pârâtă SC C. SA , vânzare efectuată în cadrul procedurii generale de insolvenţă deschise împotriva intimatei şi încuviinţată de adunarea creditorilor intimatei.

Curtea a constatat că modalitatea de valorificare prin vânzare a bunurilor intimatei este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei , legalitatea măsurilor dispuse de administratorul judiciar în cadrul procedurii fiind supusă verificării judecătorului sindic , care, potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 85/2006 , soluţionează contestaţiile împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar, putând, la cererea contestatorului, să suspende executarea măsurii contestate.

Având în vedere că valorificarea bunurilor intimatei aflate în insolvenţă se face de administratorul judiciar sub controlul judecătorului-sindic , existând, aşadar , o reglementare specială, cuprinsă într-o lege derogatorie de la dreptul comun, Curtea a reţinut că partea interesată este ţinută să urmeze procedura derogatorie , care, în măsura compatibilităţii , se completează cu dispoziţiile de drept comun , respectiv dispoziţiile Codului de procedură civilă, astfel cum este reglementat de art. 149 din Legea nr. 85/2006.

În aceste condiţii Curtea a constatat că , în mod legal , tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea formulată pe calea ordonanţei preşedinţiale , în cauză nemaianalizând condiţiile de admisibilitate ale ordonanţei preşedinţiale reglementate de dispoziţiile art. 581 Cod de procedură civilă.

(Judecător Liliana-Felicia Androne)

91

Date post:	03-Jan-2016
Category:	Documents
Upload:	bus-bianca
View:	49 times
Download:	2 times

Decizii Relevante Trim IV 2011 - Curtea de Apel Ploiesti

Documents