CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA Litigii de MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE

Trimestrul al III-lea 2016

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

Judecător dr. Carmen PÂRVULESCU

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

Cuprins §. Dreptul muncii ..................................................................................................................................... 3

1. Demisie fără indicarea termenului de preaviz. Efecte ....................................................... 3

2. Drepturi salariale ale personalului didactic şi didactic auxiliar. Condiţiile de acordarea

sporului de 15% din salariul de bază pentru condiţii vătămătoare şi periculoase ................ 11

3. Radierea disciplinară. Efecte .............................................................................................. 16

§. Aspecte de drept procesual ................................................................................................................ 20

4. Admisibilitatea apelului declarat doar de către intervenientul accesoriu ...................... 20

5. Cerere de intervenţie voluntară accesorie. Admisibilitatea ei într-un conflict individual

de muncă ...................................................................................................................................... 25

6. Cumulul răspunderii patrimoniale cu răspunderea disciplinară a salariatului. Efectele

caracterului definitiv al sancţiunii disciplinare asupra dovedirii existenţei condiţiilor

cumulative cerute pentru angajarea răspunderii patrimoniale .............................................. 30

§. Dreptul muncii

1. Demisie fără indicarea termenului de preaviz. Efecte

Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată: art. 81 alin. (7)

Chiar dacă cererea de demisie nu menţionează termenul de preaviz, acesta este cel

prevăzut de contractul individual de muncă, astfel încât, în temeiul art. 81 alin. (7) din Codul

muncii, contractul individual de muncă încheiat între părţi încetează la data expirării

termenului de preaviz, în condiţiile în care angajatorul nu a înţeles să renunţe total ori

parţial la termenul de preaviz.

Împrejurarea că salariatul nu prestează, în interiorul termenului de preaviz, activitate

pentru angajator nu împiedică încetarea contractului individual de muncă, prin demisie, la

împlinirea termenului de preaviz, atâta timp cât acesta nu a dispus, până la expirarea

termenului de preaviz, concedierea disciplinară a angajatului pentru absenţele nemotivate

din această perioadă.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 949 din 12 septembrie 2016 , rezumată de

judecător dr. Carmen Pârvulescu)

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de

11.12.2015, reclamanta SC A… SRL a chemat în judecată pârâta B…, solicitând instanţei ca,

prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 506 lei

(echivalentul în lei al sumei de 115 Euro), reprezentând prejudiciul material cauzat societăţii

angajatoare, precum şi la plata sumei de 22.000 lei (echivalentul în lei al sumei de 5000

Euro), reprezentând prejudiciul moral cauzat reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea reconvenţională, reclamanta reconvenţională a solicitat: obligarea pârâtei

reconvenţionale la plata sumelor de bani aferente concediului de odihnă neefectuat,

corespunzător zilelor lucrate în anul 2015 la societatea reclamantă, obligarea acesteia şi la

plata sumei de 10.000 euro, respectiv de 45.500 echivalent în lei, reprezentând prejudiciul

moral cauzat reclamantei reconvenţionale, anularea Deciziilor nr. 2402 şi nr. 2403 din

08.10.2015, obligarea pârâtei reconvenţionale să ia act de demisia expediată la data de

05.10.2015 şi să dispună, în consecinţă, desfacerea contractului individual de muncă nr.

776/18.09.2013, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 262/19.04.2016, Tribunalul Arad a respins acţiunea civilă

principală formulată de reclamanta SC A… SRL împotriva pârâtei B… şi a admis în parte

acţiunea reconvenţională formulată de reclamanta reconvenţională B împotriva pârâtei

reconvenţionale SC A… SRL.

A obligat pârâta reconvenţională să achite reclamantei reconvenţionale contravaloarea

a trei zile de concediu de odihnă nerealizat în anul 2015, a anulat deciziile nr. 2402 şi nr. 2403

din 08.10.2015, a obligat pârâta reconvenţională să ia act de demisia reclamantei

reconvenţionale expediată la data de 05.10.2015 şi să dispună desfacerea contractului

individual de muncă nr. 776/18.09.2013, respingând celelalte petite ale acţiunii

reconvenţionale, fără a acorda cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, potrivit art.

254 alin. (1) din Codul muncii, pentru ca un salariat să răspundă patrimonial se impune a fi

întrunite, cumulativ, mai multe condiţii, şi anume: calitatea de salariat al reclamantei; să

existe o faptă ilicită şi personală a salariatului săvârşită în legătură cu munca sa; salariatul să

fi produs un prejudiciu angajatorului său; existenţa raportului de cauzalitate între faptă şi

prejudiciu şi vinovăţia (culpa) salariatului.

În speţă, calitatea de salariat rezultă din contractul individual de muncă nr.

776/18.09.2013. Cu privire la celelalte elemente ale răspunderii patrimoniale, instanţa de fond

a constatat că argumentele reclamantei, faţă de apărările din dosar, conduc la lipsa de

probaţiune.

Un prim aspect se referă la neindicarea perioadei în care se presupune că s-ar fi

săvârşit fapta. Reclamanta a indicat la modul general, în contextul în care analizează

elementele răspunderii, un comportament culpabil al pârâtei, constând în aceea că ar fi prestat

activităţii generatoare de prejudiciu în contradicţie cu regulamentul de ordine interioară, dat

fiind că nu s-a prezentat la locul de muncă şi ar fi prestat activităţi pentru o firmă concurentă.

Din fişa de pontaj aferentă lunii septembrie 2015 şi raportul activitate zilnică rezultă

că pârâta figurează cu absenţe în datele de 28, 29 şi 30 septembrie, însă, în lipsa altor probe

care să se coroboreze cu înscrisurile sus-indicate, nu se poate concluziona în sensul preconizat

de reclamantă, şi anume că pârâta a prestat muncă pentru terţi concurenţi ai reclamantei,

evidenţele din tabelul depus la dosar emanând de la reclamantă şi nefiind apte a infirma cele

reţinute anterior. Dimpotrivă, din depoziţiile neechivoce ale martorilor audiaţi în cauză a

rezultat, fără putinţă de tăgadă, împrejurarea că pârâta nu a prestat muncă pentru terţi în

absenţa acordului ori dispoziţiei angajatorului.

Prima instanţă a constatat că suspendarea contractului de muncă s-a dispus retroactiv,

decizia fiind motivată în drept pe considerentele art. 51 alin. (2) din Codul muncii, care

reglementează suspendarea contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului

Conform art. 254 alin. (3) din Codul muncii, dacă angajatorul constată că salariatul i-a

produs, prin fapta săvârşită cu vinovăţie, un prejudiciu material, poate să solicite acestuia din

urmă, printr-o notă de constatare şi evaluare a pagubei, recuperarea valorii acesteia prin

acordul părţilor.

Valoarea pagubei nu depăşea mai mult de 5 salarii minime brute pe economie, astfel

încât reclamanta avea la dispoziţie instrumentul juridic necontencios de soluţionare a

problemei deduse judecăţii, într-un termen care nu putea fi mai mic de 30 de zile de la data

comunicării notei de constatare.

În situaţia dedusă judecăţii, însă, nu se probează existenţa unui prejudiciu efectiv şi

cert, în contextul în care nu există un înscris constatator.

Având în vedere că faţă de fapta pârâtei nu s-a constatat nici un ilicit şi, pe cale de

consecinţă, nu se poate proba producerea unui prejudiciu, tribunalul a constatat că nu sunt

întrunite elementele răspunderii patrimoniale, în condiţiile art. 254 din Codul muncii.

Faţă de faptul că pârâta a desfăşurat activităţi concurente pentru o altă societate, prima

instanţă a reţinut că prevederile art. 21 din Codul muncii sunt inaplicabile.

Astfel, din analizarea clauzelor contractuale ale contractului individual de muncă nr.

776/18.09.2013, instanţa de fond a constatat că părţile nu au stabilit nicio clauză de

neconcurenţă, care ar fi putut conduce la una din situaţiile reglementate de art. 254 din Legea

nr. 53/2003.

Pe cale de consecinţă, pretinsa faptă a pârâtei de prestare de activităţii concurente nu

are o conotaţie ilicită din această perspectivă.

Solicitarea reclamantei referitoare la prejudiciul moral are o strânsă legătură de

cauzalitate cu prejudiciul material, în lumina dispoziţiilor art. 1350 raportate la cele ale art.

1357-1359 din Codul civil.

Tribunalul, constatând că, în cauza dedusă judecăţii, reclamanta nu a probat existenţa

unui prejudiciu material, a apreciat că nu se poate reţine un prejudiciu moral, dată fiind

inexistenţa unei fapte ilicite şi personale a pârâtei în legătură cu munca sa.

Prima instanţă a avut în vedere şi prevederile art. 272 din Codul muncii, potrivit cărora

sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună

dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.

Astfel, din întreg probatoriul administrat în cauză nu rezultă întrunirea cumulativă a

elementelor care să conducă la angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtei, în condiţiile art.

254 alin. (1) din Codul muncii.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa de fond a reţinut că, potrivit

clauzelor contractuale inserate la litera I din contractul individual de muncă, reclamanta

reconvenţională este îndreptăţită la un număr de 20 de zile lucrătoare de concediu anual de

odihnă. Din situaţia concediilor de odihnă pe anul 2015, ce se coroborează cu statele de plată

aferente lunilor martie, aprilie, august şi septembrie 2015, rezultă că, din totalul de 20 de zile

concediu de odihnă la care reclamanta era îndreptăţită pentru anul 2015, aceasta a efectuat un

număr de 12 zile, a absentat 5 zile (în octombrie, noiembrie şi decembrie 2015), rămânând un

număr de 3 zile de concediu de odihnă neefectuat, care urmează a fi compensat în bani, în

temeiul art. 146 alin. (3) din Codul muncii, de către pârâta reconvenţională, urmare a încetării

raporturilor de muncă dintre părţi pentru motivele care succed.

În privinţa deciziei nr. 2402 de suspendare a contractului individual de muncă şi a

deciziei nr. 2403 de încetare a suspendării contractului individual de muncă, pe lângă cele

dispuse retroactiv prin acestea, tribunalul a reţinut că, potrivit facturii nr. x/05.10.2015 ce se

coroborează cu cele susţinute de reclamanta reconvenţională, prin adresa înaintată pârâtei

reconvenţionale la data de 24.11.2015 şi neinfirmată de aceasta prin răspunsul nr.

2780/07.12.2015, reclamanta reconvenţională, la data de 05.10.2015, a înaintat angajatorului,

cu scrisoare recomandată cu aviz de primire, demisia sa, aceasta neprocedând, aşa cum

stipulează art. 81 alin. (2) din Codul muncii. În condiţiile în care angajatorul nu a dat curs

actului unilateral de voinţă a salariatului, manifestat la 05.10.2015, în sensul încetării

contractului individual de muncă, iar la o dată ulterioară: 08.10.2015, dispune retroactiv

suspendarea contractului individual de muncă pe o perioadă de trei zile, începând cu

28.09.2015 şi până la 30.09.2015, se impune anularea deciziilor nr. 2402 şi nr. 2403 din

08.10.2015 şi obligarea pârâtei reconvenţionale la a lua act de demisia reclamantei

reconvenţionale, expediată la data de 05.10.2015, cu consecinţa desfacerii contractului

individual de muncă nr. 776/18.09.2013.

Cu referire la prejudiciul moral pretins, prima instanţă a constatat că acest capăt de

cerere nu este dovedit. Într-adevăr, martorii audiaţi declară, în depoziţiile lor, despre:

specificul muncii desfăşurată, inclusiv, de reclamanta reconvenţională, condiţiile în care

aceasta presta muncă pentru angajator şi lipsa de echipamente de protecţie a lucrătorilor, însă

nu s-a probat legătura de cauzalitate dintre acestea şi afecţiunile medicale evidenţiate prin

înscrisurile medicale aflate la dosar şi nici împrejurarea, susţinută de reclamanta

reconvenţională, că aceste afecţiuni au fost dobândite şi agravate după momentul în care a

angajat raporturile de muncă cu societatea pârâtă.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea acestuia şi

schimbarea sentinţei ca fiind netemeinică şi nelegală, în sensul admiterii acţiunii așa cum a

fost formulată şi admiterii în parte a cererii reconvenționale, cu cheltuieli de judecată atât în

prima instanţă cât şi în apel, reprezentate de cuantumul onorariilor de avocat.

În motivarea cererii de apel, se arată, în esenţă, că, în conformitate cu dispoziţiile art.

247 alin. (l) şi alin. (2) din Codul Muncii, angajatorul are dreptul de a sancţiona disciplinar un

salariat care săvârşeşte o abatere disciplinară, însă nu are aceasta obligaţie.

În speţă, pârâta-intimată a absentat de la locul de muncă, dovada fiind pontajul şi

statele de plată, astfel încât nu şi-a îndeplinit obligaţiile de serviciu faţă de societate. În zilele

în care a absentat de la serviciu a fost pontată, ca prezentă, de firma concurenta C…, în sediul

societăţii comerciale D…, intrând în incinta acestei societăţi în numele societăţii apelante.

Datorită faptului că salariata a absentat de la locul de muncă, societatea a înregistrat un

prejudiciu material, fiind nevoită să contracteze alți salariaţi calificaţi în domeniu în vederea

îndeplinirii sarcinilor de serviciu, pentru a putea respecta obligaţiile contractuale de prestări

servicii faţă de societatea comercială D… din lipsă de personal.

Răspunderea disciplinară nu atrage după sine răspunderea patrimonială, după cum

lipsa aplicării unei sancţiuni disciplinare nu înlătura răspunderea patrimoniala a salariatului.

Atât răspunderea disciplinară, cât şi răspunderea patrimonială a angajatului sunt

specifice dreptului muncii, însă fiecare din aceste două forme ale răspunderii juridice prezintă

propriile caracteristici.

Natura răspunderii patrimoniale este contractuală, avându-şi originea în raporturile de

muncă existente între părţi şi atestate prin contract, încheiat în formă scrisă, însă temeiul

antrenării acesteia se află tot în săvârşirea unei fapte ilicite, respectiv de încălcare a unei

obligaţii legale ori contractuale în legătura cu munca, prin care se creează o pagubă în

patrimoniul angajatorului. Din aceasta perspectivă, toate condiţiile de existenţă a răspunderii

civile delictuale referitoare la fapta ilicită, culpă, raport de cauzalitate şi prejudiciu se regăsesc

şi în cazul răspunderii patrimoniale a angajatului.

În speţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 din Codul muncii, însă prima instanţa nu

a ţinut cont de faptul că salariata, în conformitate cu art. 39 alin. (2) lit. d) din Codul muncii,

avea obligaţia de fidelitate faţă de angajator în executarea sarcinilor de serviciu. Aceasta

constituie o obligaţie principală a salariatului, pe durata executării contractului individual de

muncă, de a se abţine de la săvârşirea oricărui act sau fapt ce ar putea dăuna intereselor

angajatorului, fie prin concurenţă, fie prin lipsa de discreţie cu privire la informaţiile

confidenţiale privindu-l pe angajator, de natură tehnică, economică, managerială, comercială,

la care are acces în activitatea pe care o desfăşoară.

Prin specificul său, această obligaţie are un caracter permanent pe întreaga durată a

contractului individual de muncă, chiar şi atunci când este suspendat. Ea nu acţionează

niciodată după încetarea contractului individual de muncă.

Obligaţia de neconcurenţă a fost inserată şi în Regulamentul intern al societăţii, în

sensul interzicerii desfăşurării unei activităţi de aceeaşi natură la alte societăţi comerciale

concurente. Această obligaţie face parte din conţinutul obligaţiei generale de fidelitate a

salariatului faţă de angajator.

În consecinţă, chiar dacă, în cauză, nu sunt inaplicabile dispoziţiile art. 21 din Codul

muncii, prima instanţă trebuia să ia în considerare încălcarea, de către salariată, a obligaţiei de

fidelitate, în condiţiile în care a absentat de la lucru şi a lucrat în acelaşi timp pentru firma

concurentă, dat fiind că a intrat în incinta clientului societăţii apelante, ca şi salariat al

societăţii apelante, prestând servicii pentru firma concurentă.

Art. 254 alin. (3) din Codul muncii reglementează o facultate acordată angajatorului,

iar nu o obligaţie, astfel că existenţa acestui instrument juridic nu exclude posibilitatea

angajatorului de a-şi recupera prejudiciul patrimonial, pe cale contencioasă, în temeiul

răspunderii patrimoniale.

Apelanta consideră că a făcut dovada existenţei prejudiciului patrimonial în temeiul

art. 1350 şi art. 1357-1359 din Codul civil, prejudiciul reprezentând, pe de o parte, orele

pierdute, iar, pe de altă parte, costurile fixe ale societăţii, pârâta necontestând cuantumul

acestui prejudiciu.

Totodată, apreciază justificată şi cererea privind daunele morale, având în vedere

faptul că salariata, prin fapta sa, a creat o imagine negativă asupra societăţii angajatoare, iar

drepturile nepatrimoniale ale unei persoane juridice pot fi apărate în condiţiile prevăzute de

art. 257 din Codul civil.

Salariata s-a folosit de numele societăţii pentru a intra în incinta societăţii

cocontractante D şi a prestat activităţi pentru societatea concurentă: C, încălcând astfel

obligaţia de fidelitate faţă de societatea apelantă.

Obligaţia de fidelitate, înţeleasă ca obligaţie de a face, poate fi scindată în obligaţia de

neconcurenţă, constând în obligaţia salariatului de a nu-1 concura pe angajatorul său pe

parcursul executării contractului de muncă, şi în obligaţia de confidenţialitate, reprezentând

îndatorirea salariatului de a nu dezvălui datele secrete ale angajatorului.

În cauză, pârâta a procedat la desfăşurarea de activităţi asemănătoare cu cele ale

societăţii, fidelitatea presupunând ca salariatul să se abțină de la acte şi fapte ce ar dauna

angajatorului pe durata existenţei contractului de muncă. Prin urmare, a fost dovedită

prejudicierea imaginii şi intereselor comerciale ale societăţii, apreciată de apelantă la suma de

5000 de euro.

Cu privire la cererea reconvențională formulată de către pârâta-intimată se arată că,

deşi aceasta a comunicat demisia prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire,

demisia nu conţine un termen de preaviz, reclamanta neînţelegând să presteze, în continuare,

activitatea în cadrul societăţii, în conformitate cu contractul individual de muncă şi normele

legale în vigoare.

În conformitate cu dispoziţiile art. 81 din Codul muncii, salariata era obligată să se

prezinte la locul de muncă şi în perioada preavizului. Lipsa ei de la locul de muncă reprezintă

o absentare nemotivată. În aceasta situaţie, în mod corect societatea a suspendat contractul

individual de muncă al salariatei, conform art. 51 alin. (2) din Codul muncii.

Reclamanta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 81 alin. 8 din Codul muncii, în

condiţiile în care societatea şi-a îndeplinit toate obligaţiile asumate prin contractual individual

de muncă.

Deşi nu avea nici o obligaţie, societatea a acceptat să schimbe locul de muncă al

salariatei în funcţia de „team leader”, salariata lucrând în condiţii foarte bune. Este adevărat

că funcţia pe care era angajată presupunea, din când în când, şi ridicarea unor cutii, dar

acestea nu depăşeau 6 kg şi conţineau produse din plastic. Apelanta apreciază că actualul loc

de muncă al reclamantei, în cadrul societăţii C…, presupune condiţii mult mai grele decât în

cadrul societăţii apelante.

Apelanta precizează că a acceptat mutarea angajatei în alt post şi altă locaţie în

condiţiile în care din fişa medicală rezultă faptul că este „aptă necondiţionat” pentru prestarea

muncii, iar starea acesteia de sănătate a fost verificată şi de medicul de medicină a muncii din

cadrul Centrului Medical […], care a confirmat că intimata nu avea probleme medicale.

Intimata a prezentat societăţii o scrisoare medicală, eliberată de un cabinet de

kinetoterapie, purtând ştampila unui „medic primar de chirurgie şi ortopedie pediatrică”, în

condiţiile în care aceasta avea 30 de ani. În această situaţie, societatea a cerut refacerea fişei

de aptitudini, iar în data de 18 martie 2015, intimata a fost declarată „aptă necondiţionat”.

Cu toate acestea, la insistenţele intimatei, apelanta a alocat-o pentru un alt proiect,

oferindu-i postul de „team leader”, dar nici aici nu şi-a îndeplinit atribuţiile în mod

corespunzător, întrucât intenţia acesteia era de a pleca la firma concurentă.

Prin urmare, în condiţiile în care societatea şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale,

depunerea demisiei din partea angajatei, fără efectuarea preavizului, echivalează cu o

absentare nejustificată de la locul de muncă.

Pentru aceste motive, apelanta consideră că în mod nelegal prima instanţă a obligat-o

să „ia act de demisia angajatei” şi să dispună desfacerea contractului individual de muncă,

deşi, în conformitate cu practica şi doctrina judiciară, demisia nu trebuie aprobată de angajator

şi nu este necesară emiterea unei decizii privind încetarea contractului.

În drept, apelanta a invocat dispoziţiile art. 466-482 din Codul de procedură civilă, art.

254 din Codul muncii, art. 257, art.1350 şi art.1357-1359 din Codul civil.

Pârâta-intimată a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului şi

obligarea reclamantei-apelante la plata cheltuielilor de judecată în apel.

În esenţă, intimata a contestat starea de fapt expusă de către apelantă. Aceasta a negat

prestarea de activitate pentru o altă societate în perioada în care a fost angajata societăţii

apelante şi, pe cale de consecinţă, cauzarea unui prejudiciu în patrimoniul societăţii apelante.

Examinând apelul reclamantei prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate

în cauză şi a prevederilor art. 466 şi următoarele din Codul procedură civilă, Curtea a

constatat că este neîntemeiat, pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată pendinte, reclamanta SC A… SRL a solicitat

obligarea pârâtei B… la plata sumei de 506 lei, cu titlu de prejudiciu material, precum şi la

plata sumei de 22.000 lei, cu titlu de prejudiciu moral, dat fiind că fosta sa salariată a prestat

activitate pentru o firmă concurentă în incinta societăţii D…, încălcând, astfel, obligaţia de

fidelitate faţă de angajator.

În mod corect prima instanţă a respins pretenţiile reclamantei, în condiţiile în care

angajatorul nu a indicat, în concret, perioada în care a fost săvârşită fapta ilicită, care a fost

firma concurentă pentru care pârâta a prestat servicii în defavoarea fostului angajator şi ce

activitate a desfăşurat pârâta.

Sub aspect probator nu a fost dovedită fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, ce ar fi

fost săvârşită de către pârâtă. Din fişa de pontaj aferentă lunii septembrie 2015 şi raportul de

activitate zilnică rezultă că pârâta figurează cu absenţe în datele de 28, 29 şi 30 septembrie

2015, însă, în lipsa altor probe care să se coroboreze cu aceste înscrisuri, nu se poate

concluziona în sensul preconizat de reclamantă, respectiv că pârâta a prestat muncă pentru un

terţ concurent al reclamantei. Tabelul depus la dosarul de fond emană de la reclamantă şi nu

este apt a infirma cele reţinute anterior. Dimpotrivă, din depoziţiile neechivoce ale martorilor

audiaţi în cauză a rezultat, fără putinţă de tăgadă, împrejurarea că pârâta nu a prestat muncă

pentru terţi în absenţa acordului ori dispoziţiei angajatorului.

Având în vedere poziţia procesuală pe care o deţine şi faptul că îi revine sarcina

probei, potrivit art. 272 din Codul muncii, reclamanta trebuia să facă dovada certă a faptei

culpabile a salariatei pârâte cauzatoare de prejudiciu, a legăturii de cauzalitate dintre această

faptă şi prejudiciu, precum şi a pagubei efectiv produsă pentru a se dispune angajarea

răspunderii patrimoniale a pârâtei, reglementată de art. 254 din Codul muncii. Absenţa pârâtei

de la locul de muncă nu este de natură, prin ea însăşi, să facă dovada încălcării obligaţiei de

fidelitate ce îi revine salariatului.

Într-adevăr, dispoziţiile art. 254 alin. (3) din Codul muncii referitoare la recuperarea

pagubei prin acordul părţilor reglementează o procedură facultativă, considerentele primei

instanţe fiind în sensul constatării că nu s-a probat, de către angajator, un prejudiciu efectiv,

care ar fi putut fi reţinut printr-o astfel de procedură, iar nu în sensul inadmisibilităţii acţiunii

promovate în faţa instanţei de judecată pentru neutilizarea acestei proceduri.

Răspunderea disciplinară a salariatei, determinată de absenţele nemotivate ale acesteia

de la locul de muncă, precum şi deciziile de suspendare a contractului individual de muncă nu

atrag, în mod automat, răspunderea patrimonială a pârâtei, deoarece trebuie dovedită paguba

materială produsă angajatorului, din vina salariatei şi în legătură cu munca desfăşurată.

Societatea reclamantă pretinde că a înregistrat un prejudiciu material, întrucât a fost

pusă în situaţia de a angaja alţi salariaţi calificaţi în acest domeniu în vederea îndeplinirii

sarcinilor de serviciu ce incumbau pârâtei şi pentru a putea respecta obligaţiile contractuale de

prestări servicii faţă de societatea comercială D…, însă, la dosarul cauzei, nu s-a administrat

nici o probă în acest sens.

În concluzie, Curtea a constatat că reclamanta-apelantă nu a dovedit fapta salariatei,

respectiv încălcarea de către aceasta a obligaţiilor de serviciu, şi nici producerea unui

prejudiciu material şi moral în patrimoniul societăţii reclamante, ca urmare a acestei fapte,

context în care nu poate fi stabilită răspunderea patrimonială a pârâtei, iar instanţa de fond a

respins în mod corect cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Cu privire la cererea reconvențională formulată de către pârâtă, Curtea a reţinut că

reclamanta recunoaşte că salariata a comunicat demisia prin scrisoare recomandată cu

confirmare de primire, arătând, însă, că demisia nu conţine un termen de preaviz, iar

reclamanta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 81 alin. (8) din Codul muncii, în condiţiile

în care societatea şi-a îndeplinit toate obligaţiile asumate prin contractual individual de

muncă.

Din probele administrate rezultă că pârâta a comunicat reclamantei, la data de

5.10.2015, prin scrisoare recomandată cu aviz de primire, demisia sa, ce nu a fost înregistrată

potrivit art. 81 alin. (2) din Codul muncii. Pârâta nu a susţinut că a invocat dispoziţiile art. 81

alin. (8) din Codul muncii ca temei de drept al demisiei, astfel încât, în speţă, sunt incidente

prevederile art. 81 alin. (7) din Codul muncii.

Conform art. 81 alin. (7) din Codul muncii, „Contractul individual de muncă încetează

la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării totale ori parţiale de către

angajator la termenul respectiv”.

Chiar dacă cererea de demisie nu menţionează termenul de preaviz, acesta este cel

prevăzut de art. L lit. c) din contractul individual de muncă, respectiv de 20 de zile lucrătoare,

astfel încât, în temeiul art. 81 alin. (7) din Codul muncii, contractul individual de muncă

încheiat între părţi încetează la data expirării termenului de preaviz, în condiţiile în care

angajatorul nu a înţeles să renunţe total ori parţial la termenul de preaviz.

Împrejurarea că pârâta nu a prestat, în interiorul termenului de preaviz, activitate

pentru reclamantă nu împiedică încetarea contractului individual de muncă, prin demisie, la

împlinirea termenului de preaviz, atâta timp cât angajatorul nu a dispus, până la expirarea

termenului de preaviz, concedierea disciplinară a pârâtei pentru absenţele nemotivate din

această perioadă.

Prin decizia de suspendare a contractului individual de muncă pentru absenţe

nemotivate nr. 2402/8.10.2015, reclamanta a dispus, în temeiul art. 51 alin. (2) din Codul

muncii, suspendarea contractului individual de muncă al pârâtei pe perioada 28.09.2015-

30.09.2015, iar prin decizia de încetare a suspendării contractului individual de muncă nr.

2403/8.10.2015, reclamanta a dispus încetarea suspendării contractului individual de muncă al

pârâtei cu începere de la data de 30.09.2015. Instanţa de fond a reţinut corect că deciziile nr.

2402/8.10.2015 şi nr. 2402/8.10.2015 sunt nelegale, dat fiind că au fost emise retroactiv.

Având în vedere argumentele enunţate mai sus, instanţa de apel a constatat că

hotărârea atacată este legală şi temeinică şi în ceea ce priveşte dispoziţia de obligare a

reclamantei la a lua act de demisia pârâtei, expediată la data de 5.10.2015, şi de a dispune, pe

cale de consecinţă, desfacerea contractului individual de muncă, chiar dacă demisia nu trebuie

aprobată de angajator şi nu este necesară emiterea unei decizii privind încetarea contractului,

întrucât dispoziţiile art. 3 alin. (2) lit. i) coroborate cu cele ale art. 4 alin. (1) lit. d) din

Hotărârea Guvernului nr. 500/18 mai 2011 privind registrul general de evidenţă a salariaţilor

prevăd că registrul se completează cu data încetării contractului individual de muncă, fie la

data încetării contractului individual de muncă, fie la data luării la cunoştinţă a evenimentului

ce a determinat, în condiţiile legii, încetarea contractului individual de muncă, astfel încât

emiterea, de către angajator, a unei decizii de încetare a contractului individual de muncă, ca

urmare a demisiei pârâtei, este necesară pentru completarea registrului general de evidenţă a

salariaţilor cu data şi temeiul juridic al încetării contractului individual de muncă al pârâtei, în

condiţiile în care reclamanta nu a dorit să ia act de demisia pârâtei.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, în temeiul art. 480

alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea a respins apelul formulat de către reclamantă ca

nefondat.

În baza art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a obligat reclamanta-apelantă

la plata către pârâta-intimată a sumei de 1100 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată în apel,

constând din onorariu de avocat.

2. Drepturi salariale ale personalului didactic şi didactic auxiliar. Condiţiile de

acordarea sporului de 15% din salariul de bază pentru condiţii vătămătoare

şi periculoase

Legea nr. 63/2011, Anexa nr. 5: art. 9

Contractul colectiv de muncă la nivel de sector de activitate învăţământ

preuniversitar nr. 1483/13.11.2014: art. 45

Prin dispoziţiile art. 9 din Anexa 5 privind Metodologia de calcul al drepturilor

salariale care se acordă personalului didactic şi personalului didactic auxiliar din

învăţământ la Legea nr. 63/2011, nu se reglementează un drept necondiţionat, ci posibilitatea

ordonatorului de credite de a dispune, pentru salariaţii din învăţământ, plata unui spor de

până la 15% din salariul de bază, cu respectarea prevederilor legale în vigoare. Locurile de

muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporului, precum şi condiţiile de

acordare a acestuia se stabilesc de către ordonatorul de credite, cu consultarea partenerilor

sociali, în limita prevederilor din regulamentul aprobat, prin hotărâre a Guvernului, la

propunerea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, având la bază

buletinele de determinare sau, după caz, expertizare emise de către autorităţile abilitate în

acest sens. Această procedură administrativă trebuie urmată de către ordonatorul de credite.

Ea nu poate fi suplinită pe cale judiciară.

Art. 45 din contractul colectiv de muncă la nivel de sector de activitate învăţământ

preuniversitar, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor

Vârstnice sub nr. 1483/13.11.2014, nu consacră un drept necondiţionat la plata sporului de

15% din salariul de bază pentru salariaţii din învăţământul preuniversitar, ci stipulează,

generic, că salariaţii vor beneficia de sporurile la salariul de bază şi de alte drepturi dacă

lucrează în condiţii grele, periculoase sau penibile. Prin urmare, întinderea acestui drept,

condiţiile de acordare, precum şi procedura administrativă de încadrare a locurilor de

muncă în condiţii periculoase sau vătămătoare sunt reglementate de dispoziţiile art. 9 din

Anexa nr. 5 a Legii nr. 63/2011.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 953 din 12 septembrie 2016 , rezumată de

judecător dr. Carmen Pârvulescu)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06 aprilie 2016,

reclamantele A… şi B…, reprezentate prin Sindicatul Democratic de Învăţământ A..., au

chemat în judecată pârâta C…, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să

dispună obligarea pârâtei la calcularea şi plata către reclamante a contravalorii sporului pentru

condiţii periculoase sau vătămătoare, în cuantum de 15% din salariul de bază, pe o perioadă

de trei ani anteriori introducerii cererii, precum şi actualizarea acestor drepturi până la data

plăţii efective; obligarea la plata dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 392/31.05.2016, Tribunalul Arad a respins acţiunea

reclamantelor, reţinând, în esenţă, că reclamantele sunt angajate ale unităţii şcolare pârâte şi

lucrează pe calculator cel puţin 50% din programul de muncă, fără a beneficia de plata unui

spor de 15% din salariul de bază pentru condiţii vătămătoare de muncă.

Începând cu data de 01.01.2011 a fost abrogată atât Legea nr. 330/2009, cât şi

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 1/2010, prin art. 39 lit. w) şi x) din Legea nr.

284/2010.

În prezent, salariile personalului didactic şi didactic auxiliar sunt calculate potrivit

Legii nr. 63/2011, care a intrat în vigoare la data de 13.05.2011.

Conform art. 9 din Anexa 5 la privind Metodologia de calcul al drepturilor salariale

care se acordă personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ din Legea nr. 63/2011,

în raport cu condiţiile în care se desfăşoară activitatea, condiţii periculoase sau vătămătoare,

personalul salarizat poate primi un spor de până la 15% din salariul de bază, cu respectarea

prevederilor legale în vigoare, iar locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea

concretă a sporului, precum şi condiţiile de acordare a acestuia se stabilesc de către

ordonatorul de credite, cu consultarea partenerilor sociali, în limita prevederilor din

regulamentul aprobat, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Educaţiei,

Cercetării, Tineretului şi Sportului, având la bază buletinele de determinare sau, după caz,

expertizare emise de către autorităţile abilitate în acest sens.

Prin urmare, potrivit acestui text de lege, sporul nu este de 15%, ci poate fi de până la

15% din salariul de bază şi „poate” fi acordat, nu se acordă în mod obligatoriu. Posibilitatea

acordării acestui spor este lăsată la latitudinea ordonatorului de credite, care stabileşte locurile

de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporului şi condiţiile de acordare a

acestuia, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare emise de către

autorităţile abilitate în acest sens.

Astfel, acest spor nu se acordă în mod automat tuturor persoanelor, ci acelor persoane

care lucrează în locuri de muncă care justifică condiţii periculoase sau vătămătoare, iar aceste

condiţii se determină pe baza unor buletine de expertizare emise de autorităţile abilitate, ele

neputând fi stabilite de către instanţele judecătoreşti.

În anexele II.1-4, pct. 17 şi 18 la Legea nr. 330/2009 exista o dispoziţie asemănătoare

celei în vigoare şi care prevedea că poate fi acordat, pentru condiţii periculoase sau

vătămătoare, un spor de până la 15% din salariul de bază, corespunzător timpului lucrat la

locurile de muncă respective, iar aceste locuri de muncă, categoriile de personal, mărimea

concretă a sporurilor, precum şi condiţiile de acordare a acestora se stabilesc prin regulament,

de către ordonatorul principal de credite, cu consultarea sindicatelor şi cu avizul comun al

Ministerului Finanţelor Publice şi al Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.

De asemenea, în reglementarea prevăzută de Legea nr. 330/2009, suma sporurilor

acordate cumulat pe ordonator principal de credite nu putea depăşi 30% din suma salariilor de

bază.

Prin urmare, şi în reglementarea anterioară, sporul de până la 15% pentru condiţii

periculoase sau vătămătoare, nu era obligatoriu a fi acordat, ci putea fi acordat de către

ordonatorul principal de credite, care a hotărât că nu se acordă, motiv pentru care

reclamantele nu l-au primit.

Astfel, în situaţia în care reclamantele nu au primit acest spor potrivit reglementării

anterioare, ele nu îl pot primi conform reglementării actuale, deoarece, potrivit art. 9 alin. (3)

din Anexa 5 privind Metodologia de calcul al drepturilor salariale care se acordă personalului

didactic şi didactic auxiliar din învăţământ din Legea nr. 63/2011, sporurile pentru condiţii de

muncă, aprobate în condiţiile legii, se acordă numai persoanelor care au beneficiat de aceste

sporuri şi numai în măsura în care activitatea se desfăşoară în aceleaşi condiţii. Reclamantele

nu au beneficiat de sporul de 15% de condiţii periculoase sau vătămătoare, aşa cum, de altfel,

chiar ele recunosc.

În condiţiile în care salariul reclamantelor este prevăzut de Legea nr. 63/2011,

stabilirea de către instanţă a unei alte modalităţi de calcul al salariului decât cea prevăzută de

această lege sau acordarea de sporuri care nu sunt reglementate în lege reprezintă un exces de

putere săvârşit de către aceasta prin îndeplinirea unor atribuţii care revin exclusiv puterii

legislative.

Instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin

lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte

acte normative, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din

Constituţie, precum si prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, în conformitate cu care

Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

Având în vedere considerentele anterior menţionate, în temeiul Legii nr. 63/2011,

instanţa de fond a respins acţiunea reclamantelor ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel reclamantele, solicitând admiterea

acestuia şi modificarea în tot a hotărârii Tribunalului Arad, în sensul admiterii acţiunii, aşa

cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea apelului, s-a susţinut că hotărârea Tribunalului Arad este netemeinică şi

nelegală, fiind dată cu încălcarea şi interpretarea greşită a prevederilor legale, în condiţiile în

care, potrivit art. 2 alin. (l) al Anexei 5 a Legii nr. 63/2011, salariul brut al personalului

didactic este compus din salariul de bază la care se adaugă sporurile, indemnizaţiile, precum

şi alte drepturi salariale prevăzute de lege. Modul de calcul pentru salariul de bază al

personalului didactic încadrat pe funcţiile prevăzute în anexele nr. l şi nr. 2 la lege este indicat

în art. 3 al Anexei 5 a Legii nr. 63/2011 iar drepturile salariale astfel determinate nu pot fi

inferioare celor de care au beneficiat până la intrarea în vigoare a noii legi.

Reclamantele au mai precizat că pârâta doreşte să acorde acest spor, dar nu cunoaşte

modalitatea prin care poate fi acordat, astfel că instanţa poate să o oblige la acordarea lui, în

limitele legale.

Având în vedere dispoziţiile art. 40 alin. (2) lit. c) din Codul muncii coroborate cu cele

ale art. 41 alin. (5) din Constituţie, angajatorul are obligaţia de a acorda salariaţilor toate

drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil şi din contractele

individuale de muncă.

Or, contractul colectiv de muncă la nivel de sector de activitate învăţământ

preuniversitar, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor

Vârstnice sub nr. 1483/13.11.2014, stipulează, la art. 34 alin. (3) lit. c), că, „Pe lângă salariul

de bază, personalul nedidactic beneficiază, după caz, de sporuri pentru condiţii de muncă”.

Tot astfel, prin art. 45 din acelaşi contract, se prevede că, „Pentru prestarea activităţii în locuri

de muncă cu condiţii grele, periculoase, nocive, penibile sau altele asemenea, salariaţii

primesc sporuri la salariul de bază, durată redusă a timpului de lucru, alimentaţie specifică,

concedii suplimentare, reducerea vârstei de pensionare, echipamente şi materiale de protecţie

gratuite”.

Obligativitatea dispoziţiilor contractelor colective de muncă este de netăgăduit, în

conformitate cu prevederile art. 133 şi art. 148 din Legea dialogului social nr. 62/2011,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În drept, au fost invocate prevederile art. 466, art. 480 alin. (2) şi art. 471 pct. 7 din

Codul de procedură civilă.

Pârâta-intimată nu a depus întâmpinare, însă, la termenul de judecată din 12.09.2016, a

precizat în scris că este de acord cu admiterea apelului şi cu modificarea sentinţei apelate, în

sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

În apel nu au fost administrate probe noi.

Analizând apelul reclamantelor, prin prisma motivelor invocate şi a actelor de

procedură efectuate în faţa primei instanţe, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art.

466 şi următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a apreciat că este nefundat pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamantele-apelante sunt angajatele unei instituţii de învăţământ, calitate care le

atribuie statutul de salariate plătite din fonduri publice, iar potrivit art. 162 alin. (3) din Codul

muncii, „sistemul de salarizare a personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate

integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele

locale şi bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor

sindicale reprezentative”.

Dacă, până la data de 1 ianuarie 2010, s-a acordat o interpretare permisivă

prevederilor legale de mai sus, Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului

plătit din fonduri publice a exclus, în termeni categorici, în conţinutul art. 1 alin. (2), orice

acord prin care personalul plătit din fonduri publice îşi mai poate negocia drepturi salariale

prin contracte colective de muncă.

În contextul prevederilor legale de mai sus, Curtea a constatat că în mod corect

instanţa de fond a observat că, în prezent, salariile personalului didactic şi didactic auxiliar

sunt calculate conform Legii nr. 63/2011, care a intrat în vigoare la data de 13.05.2011, şi că,

potrivit art. 9 din Anexa 5 a legii privind Metodologia de calcul al drepturilor salariale care se

acordă personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, „în raport cu condiţiile în care

se desfăşoară activitatea, condiţii periculoase sau vătămătoare, personalul salarizat poate

primi un spor de până la 15% din salariul de bază, cu respectarea prevederilor legale în

vigoare, iar locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporului, precum şi

condiţiile de acordare a acestuia se stabilesc de către ordonatorul de credite, cu consultarea

partenerilor sociali, în limita prevederilor din regulamentul aprobat, prin hotărâre a

Guvernului, la propunerea Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, având

la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare emise de către autorităţile abilitate

în acest sens”.

La fel ca şi tribunalul, instanţa de apel a constatat că prevederile legale sus-citate nu

sunt de natură a acorda salariaţilor din învățământ un drept necondiţionat, ele reglementând o

posibilitate lăsată la latitudinea ordonatorului de credite, care stabileşte locurile de muncă,

categoriile de personal, mărimea concretă a sporului şi condiţiile de acordare a acestuia, având

la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare emise de către autorităţile abilitate

în acest sens.

Pe de altă parte, sporul salarial este condiţionat de existenţa în concret la locul de

muncă al cadrelor didactice a unor condiţii periculoase sau vătămătoare, ce se determină

printr-o procedură administrativă care nu poate fi suplinită pe cale judiciară.

Cu toate că, în conţinutul acţiunii introductive, reclamantele au invocat, în principal,

pentru argumentarea solicitării de acordare a sporului de 15% din salariul de bază pentru

condiţii vătămătoare şi periculoase, normele tranzitorii conţinute de Legea nr. 285/2010

privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice în legătură cu

păstrarea salariului avut în anul anterior, susţinând, în acelaşi timp, că, până la data de 1

ianuarie 2011, aceste drepturi li s-ar fi acordat în calitate de personal didactic, nici din

expunerea motivelor de fapt şi de drept ale acţiunii şi nici din probatoriul administrat la dosar

nu rezultă dacă ele au primit sau nu acest spor la salariu şi care este temeiul juridic al

acordării drepturilor.

Pe de altă parte, Curtea a observat că Legea nr. 63/2011, care reglementează sistemul

de salarizare al personalului din învăţământ, are un caracter special, derogatoriu de la dreptul

comun în materie, reprezentat de Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în cursul anului 2011

a întregului personal plătit din fonduri publice. Că este aşa, rezultă din întregul său conţinut,

deoarece actul stabileşte o nouă modalitate de salarizare a personalului didactic şi didactic

auxiliar din învăţământ, dar şi din faptul că legiuitorul precizează în mod expres care

dispoziţii din Legea nr. 285/2010 rămân aplicabile în cazul salariaţilor în discuţie [art. 1 alin.

(7) şi art. 2 alin. (3) din lege]. Potrivit art. 6 din Legea nr. 63/2011, orice alte dispoziţii

contrare cu privire la stabilirea salariilor şi a celorlalte drepturi de natură salarială, în anul

2011, pentru personalul prevăzut la art. 1 alin. (1) se abrogă.

În consecinţă, după intrarea în vigoare a Legii de salarizare a personalului din

învăţământ nr. 63/2011, nu mai pot fi invocate cu succes normele tranzitorii ale Legii nr.

285/2010 în privinţa păstrării salariilor avute în 2010, iar Legea nr. 63/2011 nu mai conţine o

atare prevedere decât cu privire la sporul de doctorat pe care cadrele didactice l-au avut la

data de 31 decembrie 2009 şi care a continuat să se acorde sub forma unei compensaţii

tranzitorii, potrivit art. 8 din Capitolul I Anexa 5 a legii.

De asemenea, interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale în materia salarizării

personalului bugetar din învăţământ, menţionate mai sus, permit concluzia că reclamantele

apelante nu se pot prevala nici de normele Contractului colectiv de muncă unic la nivel de

sector de activitate învăţământ preuniversitar, înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei,

Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice sub nr. 1483/13.11.2014, invocat în apel. Departe

de a consacra un drept necondiţionat la sporul de 15% din salariul de bază în favoarea

salariaţilor din învăţământul preuniversitar, art. 45 din acest contract stipulează generic că

salariaţii vor beneficia de sporurile la salariul de bază şi de alte drepturi dacă lucrează în

condiţii grele, periculoase sau penibile. Întinderea drepturilor, condiţiile de acordare, precum

şi procedura administrativă de încadrare a locurilor de muncă în condiţii periculoase sau

vătămătoare nu pot fi decât acelea prevăzute în detaliu de art. 9 din Anexa nr. 5 a Legii nr.

63/2011.

În fine, nici poziţia procesuală a intimatei, care, prin întâmpinarea depusă în faţa

instanţei de apel, a arătat că este de acord cu admiterea cererii de chemare in judecată, nu a

fost de natură a orienta instanţa de apel spre o altă soluţie decât cea atacată, deoarece, aşa cum

s-a arătat mai sus, obiectul acţiunii vizează salarii ale personalului plătit din fonduri publice,

stabilite în limitele unor prevederi legale în concordanţă cu normele art. 162 alin. (3) din

Codul Muncii, ele nefiind drepturi de care părţile: angajatorul şi salariatul pot dispune prin

acordul lor.

Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, în baza art. 480

alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea a respins apelul reclamantelor, ca neîntemeiat

luând act că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată în calea de atac.

3. Radierea disciplinară. Efecte

Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată: art. 248 alin. (3)

Conform dispoziţiilor legale care o reglementează, radierea sancţiunii disciplinare

operează de drept. Aşadar, nu angajatorul este cel care radiază sancţiunea disciplinară,

decizia sa, emisă în formă scrisă, neavând decât un rol constatator.

Radierea sancţiunilor disciplinare se aplică pentru toate categoriile de sancţiuni

prevăzute de lege.

Fiecare angajator are dreptul de a-şi selecta propriul personal conform standardelor

pe care le consideră necesare, raportat şi la specificul activităţii pe care o desfăşoară, însă

criteriile de selecţie trebuie să fie în acord cu prevederile legale, respectiv să nu limiteze sau

să îngrădească drepturile recunoscute salariaţilor prin dispoziţiile legale, inclusiv dreptul la

radierea sancţiunii disciplinare.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 921 din 20 iulie 2016 , rezumată de

judecător dr. Carmen Pârvulescu)

Prin sentinţa civilă nr. 484/10.03.2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.

x/30/2015, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A... împotriva pârâtei

C.N.A.D.N.R. SA Bucureşti, prin D.R.D.P. Timişoara şi a fost obligată pârâta să încheie cu

reclamanta contractul individual de muncă pentru postul de controlor trafic, ca urmare a

câştigării concursului organizat în data de 12 octombrie 2015.

Totodată, a fost respinsă cererea reclamantei de constatare a nulităţii parţiale a art. 13

alin. (2) lit. b) din contractul colectiv de muncă nr. 277/2015 şi a fost obligată pârâta să

plătească reclamantei suma de 2000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a analizat cu prioritate excepţia de

inadmisibilitate şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâtă, reţinând că

motivarea pârâtei referitoare la faptul că nu a participat la încheierea contractului a cărui

nulitate s-a solicitat priveşte calitatea procesuală a reclamantei, iar nu admisibilitatea acţiunii.

Reclamanta invocă nulitatea absolută a art. 13 alin. (2) lit. b) din contractul colectiv de muncă,

iar potrivit art. 1247 alin. (2) din Codul civil, „nulitatea absolută poate fi invocată de orice

persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie”. Or, reclamanta a susţinut că a

promovat concursul organizat de către pârâtă, astfel că are interes şi, corespunzător, calitate

procesuală activă.

În ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a D.R.D.P. Timişoara, tribunalul a

constatat că reclamanta a chemat în judecată C.N.A.D.N.R. SA Bucureşti, iar nu D.R.T.

Această direcţie regională a fost indicată ca fiind reprezentanta pârâtei, astfel că nu se pune

problema lipsei calităţii ei procesuale pasive.

În consecinţă, tribunalul a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei

calităţii procesuale pasive, invocate de către pârâtă.

Pe fond, verificând, în limitele competenţei conferite de lege, demersul judiciar dedus

judecaţii raportat la probatoriul administrat şi la prevederile legale aplicabile speţei, prima

instanţă a reţinut că reclamanta s-a prezentat, în data de 12.10.2015, la concursul organizat de

către pârâtă în cadrul D.R.D.P. Timişoara, pentru ocuparea unei funcţii vacante de controlor

trafic.

În urma susţinerii concursului, reclamanta a fost declarată câştigătoare, însă. după

efectuarea unor reverificări prealabile a dosarului de personal şi înaintea încheierii

contractului individual de muncă, pârâta, prin serviciul de resurse umane si salarizare, i-a

comunicat reclamantei, prin adresa nr. 50/20.10.2015, faptul că nu îndeplineşte condiţia

prevăzută la art. 13. alin. (3) lit. b) din contractul colectiv de muncă nr. 277/18.07.2015, care

prevede că: „persoanelor care au avut contractul individual de muncă desfăcut pentru abateri

disciplinare sau condamnări penale, pentru care nu a intervenit reabilitarea sau alte cazuri

speciale prevăzute de lege şi care le fac incompatibile cu activitatea ce urmează a o desfăşura

...”.

Reclamanta a susţinut că această clauză este lovită de nulitate absolută, întrucât

interzice, fără limitare în timp, angajarea unei persoane sancţionate disciplinar cu desfacerea

contractului individual de muncă, contrar dispoziţiilor art. 248 alin. (3) din Legea nr. 53/2003.

Contrar susţinerilor reclamantei, tribunalul a constatat că art. 13 alin. (2) lit. b) din

contractul colectiv de muncă nu împiedică, în mod definitiv, angajarea unei persoane căreia,

anterior, i s-a desfăcut disciplinar contractul colectiv de muncă. Dimpotrivă, art. 13 alin. (2)

lit. b) din contractul colectiv de muncă prevede că o persoană căreia i s-a desfăcut contractul

colectiv de muncă pentru abateri disciplinare sau condamnări penale se poate angaja dacă a

intervenit reabilitarea sau „alte cazuri speciale prevăzute de lege”. Or, art. 248 alin. (3) din

Legea nr. 53/2003 reprezintă chiar un caz special prevăzut de lege.

Cu alte cuvinte, desfacerea disciplinară a contractului de muncă este radiată, îşi pierde

efectele juridice în termen de 12 luni de la aplicarea sancţiunii, astfel că, după împlinirea

acestui termen, persoana sancţionată poate încheia un nou contract de muncă.

Prin urmare, art. 13 alin. (2) lit. b) din contractul colectiv de muncă nu este contrar

dispoziţiilor art. 248 alin. (3) din Legea nr. 53/2003, ci se completează cu acestea.

În consecinţă, cererea reclamantei de constatare a nulităţii absolute parţiale a art. 13

alin. (2) lit. b) din contractul colectiv de muncă a fost apreciată ca neîntemeiată.

Corespunzător, prima instanţă a reţinut că nu există nici un impediment pentru

încheierea de către pârâtă a contractului individual de muncă cu reclamanta, în condiţiile art.

16 şi art. 30 din Legea nr. 53/2003, având în vedere că, pe de o parte, aceasta a fost declarată

câştigătoare a concursului organizat de pârâtă la 12 octombrie 2015, iar pe de altă parte,

desfacerea disciplinară anterioară a contractului individual de muncă al reclamantei a avut loc

în anul 2008, astfel că această sancţiune şi-a pierdut efectele prin împlinirea termenului de 12

luni, prevăzut de art. 248 alin. (3) din Legea nr. 53/2003.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termenul legal, pârâta C.N.A.D.N.R.

S.A., prin D.R.D.P. Timişoara, solicitând schimbarea sentinţei supusă reformării, în sensul

respingerii în totalitate a acţiunii formulată de reclamantă, cu consecinţa neîncheierii

contractului individual de muncă.

În motivarea apelului, pârâta a criticat soluţia referitoare la modul de rezolvare, de

către instanţa de fond, a petitului ce vizează constatarea nulităţii parţiale a art. 13 alin. 2 lit. b)

din contractul colectiv de muncă nr. 277/2015, susţinând că, aceasta s-a bazat pe o interpretare

eronată a clauzelor contractuale.

Prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că reclamanta a dat o declaraţie pe propria

răspundere că nu a avut contractul individual de muncă desfăcut pentru abateri disciplinare,

omiţând, astfel, cu bună ştiinţă, să recunoască că a mai fost sancţionată disciplinar. Or, tocmai

inexistenţa vreunei sancţiuni de desfacere disciplinară a contractului de muncă a fost una din

condiţiile obligatorii pentru ocuparea posturilor scoase la concurs, potrivit „Procedurii de

angajare a personalului” comunicată de către C.N.A.D.N.R. S.A. Prin depunerea declaraţiei

pe propria răspundere, intenţionat frauduloasă, reclamanta a încercat să inducă în eroare

comisia de concurs şi să îşi creeze, astfel, un avantaj faţă de ceilalţi concurenţi.

Pârâta susţine că fiecare angajator are dreptul de a-şi selecta personalul conform

standardelor pe care le consideră necesare, raportat şi la specificul activităţii pe care o

desfăşoară societatea, care este una de interes internaţional şi strategic. Ca atare, pârâta nu

poate efectua angajări de personal în orice condiţii, mai ales în posturile de control trafic din

cadrul A.C.I. – urilor de la punctele de frontieră a României, aşa cum este cazul postului de

faţă, pe care reclamanta doreşte să-l ocupe. Reclamanta a fost angajată a societăţii, contractul

individual de muncă fiindu-i desfăcut disciplinar, pentru o faptă de cea mai mare gravitate.

Acea decizie de sancţionare nu a fost contestată de către reclamantă.

În drept, apelanta a invocat dispoziţiile art. 466 – art. 482 din Codul de procedură

civilă.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în temeiul art. 480 alin. (1) din

Codul procedură civilă, respingerea apelului şi menţinerea hotărârii atacate, ca legală şi

temeinic, cu motivarea că apelanta nu a adus critici concrete hotărârii de fond, ci doar a

contestat soluţia de obligare la încheierea contractului individual de muncă.

Susţinerea apelantei potrivit căreia una dintre condiţiile obligatorii pentru ocuparea

posturilor nu ar fi fost respectată, dat fiind că intimata a fost sancţionată cu desfacerea

disciplinară a contractului de muncă, este nefondată, în condiţiile în care doar sancţiunea

desfacerii disciplinare a contractului de muncă cu o vechime mai mică de 12 luni poate

constitui un impediment la încheierea unui nou contract de muncă. În speţă, sancţionarea

disciplinară a reclamantei a avut loc în anul 2008, prin Decizia nr. 29/15.01.2008, astfel încât

au trecut peste 7 ani până la momentul prezentării sale la concursul organizat în data de

12.10.2015 pentru ocuparea postului de controlor trafic. Sancţiunea disciplinară aplicată

reclamantei în anul 2008 a fost radiată de drept încă din data de 16.01.2009 şi, astfel, nu putea

constitui un impediment la angajarea sa în octombrie 2015.

Analizând apelul pârâtei prin prisma motivelor invocate şi a actelor de procedură

efectuate în faţa primei instanţe, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 466 şi

următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut că, în urma susţinerii unui concurs

organizat de unitatea pârâtă pentru ocuparea posturilor vacante de controlor trafic în cadrul

A.C.I. Nădlac, Turnu şi Vărşand, reclamanta a fost declarată câştigătoare, însă, după

efectuarea unor verificări prealabile a dosarului de personal şi înaintea încheierii contractului

individual de muncă, pârâta, prin serviciul de resurse umane si salarizare, i-a comunicat

reclamantei, prin adresa nr. 50/20.10.2015, că nu îndeplineşte condiţia prevăzută la art. 13

alin. (3) lit. b) din contractul colectiv de muncă nr. 277/18.07.2015, care prevede că

„persoanelor care au avut contractul individual de munca desfăcut pentru abateri disciplinare

sau condamnări penale, pentru care nu a intervenit reabilitarea sau alte cazuri speciale

prevăzute de lege si care le fac incompatibile cu activitatea ce urmează a o desfăşura”.

Art. 248 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 prevede că: „Sancţiunea disciplinară se

radiază de drept în termen de 12 luni de la aplicare, dacă salariatului nu i se aplică o nouă

sancţiune disciplinară în acest termen. Radierea sancţiunilor disciplinare se constată prin

decizie a angajatorului emisă în formă scrisă”.

Prin urmare, radierea sancţiunii disciplinare operează de drept, angajatorul doar o

constată prin actul pe care îl emite salariatului. Aşadar, nu angajatorul este cel care radiază

sancţiunea disciplinară, decizia sa emisă în formă scrisă neavând decât un rol constatator.

Deoarece textul de lege citat mai sus nu face nicio distincţie, radierea sancţiunilor

disciplinare se aplică pentru toate categoriile de sancţiuni prevăzute de lege. Astfel, chiar şi

cea mai energică dintre sancţiuni, respectiv desfacerea disciplinară a contractului individual

de muncă va fi radiată în cazul în care salariatul nu a fost sancţionat din nou într-un termen de

12 luni.

Aplicând speţei de faţă dispoziţiile legale reproduse şi interpretate mai sus, Curtea a

reţinut că reclamanta a fost angajata pârâtei până în data de 22.01.2008, când a fost concediată

disciplinar, prin decizia nr. 29/15.01.2008 a C.N.A.D.R., fără ca, pe toată perioada ulterioară,

să se dovedească că fosta salariată ar mai fi săvârşit vreo abatere disciplinară. În aceste

condiţii, a constatat că, la momentul prezentării la concursul organizat de pârâtă, în data de

12.10.2015, existau toate premisele legale pentru ca sancţiunea disciplinară aplicată anterior

să fie radiată de drept şi, astfel, să nu mai producă nici un efect juridic.

Aşa cum corect a observat şi prima instanţă, în justificarea refuzului de a proceda la

încheierea unui contract individual de muncă pe postul ocupat în urma câştigării concursului,

pârâta nu poate pretinde că reclamanta nu îndeplineşte condiţia prevăzută de art. 13 alin. (2)

lit. b) din contractul colectiv de muncă .Acest text nu împiedică, în mod definitiv, angajarea

unei persoane căreia, anterior, i s-a desfăcut disciplinar contractul colectiv de muncă.

Dimpotrivă, art. 13 alin. (2) lit. b) din contractul colectiv de muncă nr. 277/18.07.2015,

încheiat la nivelul unităţii, prevede că o persoană căreia i s-a desfăcut contractul colectiv de

muncă pentru abateri disciplinare sau condamnări penale se poate angaja dacă a intervenit

reabilitarea sau „alte cazuri speciale prevăzute de lege”, situaţia avută în vedere de textul art.

248 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 reprezentând chiar un caz special prevăzut de lege.

Mai mult, dacă clauza contractuală permite angajarea unei persoane condamnată

pentru o faptă penală, dacă a intervenit reabilitarea, cu atât mai mult ea trebuie interpretată în

sensul că poate fi angajată şi persoana care a săvârşit o abatere disciplinară de o gravitate mult

mai redusă decât infracţiunea, dacă termenul de 12 luni, prevăzut de lege pentru radierea de

drept, a expirat fără ca salariatul să mai fie sancţionat disciplinar.

Este adevărat că fiecare angajator are dreptul de a-şi selecta propriul personal conform

standardelor pe care le consideră necesare, raportat şi la specificul activităţii pe care o

desfăşoară, mai ales că pârâta îşi desfăşoară activitatea într-un domeniu de interes

internaţional şi strategic, însă aceste condiţii de selecţie trebuie să fie în acord cu prevederile

legale şi să nu limiteze sau să îngrădească drepturi recunoscute, astfel, salariaţilor.

Curtea nu a identificat nicio dispoziţie legală derogatorie care să excepteze de la

beneficiul radierii disciplinare, prevăzută de art. 248 alin. (3) din Legea nr. 53/2003, pe

potenţialii salariaţi ai pârâtei, cărora să le stabilească criterii de selecţie mai riguroase în

privinţa statutului disciplinar avut până la momentul angajării la C.N.A.D.R. În această

situaţie, refuzul angajatorului de a încheia cu reclamanta contractul individual de muncă pe

postul ocupat prin concurs, pe motivul săvârşirii în trecut a unei abateri disciplinare pentru

care a intervenit radierea de drept, este nejustificat şi a fost în mod corect sancţionat de prima

instanţă.

Pentru toate aceste motive, în baza art. 466 şi următoarele din Codul de procedură

civilă, Curtea a respins, ca neîntemeiat, apelul pârâtei.

§. Aspecte de drept procesual

4. Admisibilitatea apelului declarat doar de către intervenientul accesoriu

Codul de procedură civilă: art. 67 alin. (4)

Apelul exercitat de către intervenientul accesoriu este neavenit dacă partea pentru

care a intervenit nu a exercitat calea de atac.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 945 din 12 septembrie 2016, rezumată de

judecător dr. Carmen Pârvulescu)

Prin sentinţa civilă nr. 677/20.05.2016, pronunţată în dosarul nr. x/115/2015,

Tribunalul Caraş-Severin a admis acţiunea formulată de reclamanta A… în contradictoriu cu

pârâta SC. B… SA, a constatat că activitatea desfăşurată de reclamantă în cadrul societăţii

pârâte, în perioada 1.04.1990-1.04.1998, se încadrează în grupa I de muncă, în procent de

100%, şi a obligat pârâta să-i elibereze reclamantei o adeverinţă care să ateste faptul că

activitatea desfăşurată de aceasta în cadrul societăţii pârâte, în perioada 1.04.1990-1.04.1998,

se încadrează în grupa I de muncă, în procent de 100%.

Totodată, a respins cererea de intervenţie voluntară accesorie formulată de

intervenienta accesorie C, fără a acorda cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta

A… a fost angajata pârâtei SC D… SA, actualmente SC. B… SA, în meseria de lăcătuş,

respectiv cocsar la Secţia UCC, în perioada 01.04.1990-01.04.1998, aşa cum rezultă din

înscrierile efectuate în carnetul de muncă al reclamantei şi din adeverinţa nr.

2005/25.09.2015, eliberată de pârâtă.

Activitatea desfăşurată de reclamantă, în perioada menţionată mai sus, a fost încadrată

de pârâtă în grupa a II-a de muncă, în procent de 100%, conform Ordinului nr. 968/1990, pct.

1, Anexa II.

Din examinarea probelor administrate în cauză, respectiv declaraţia martorului E…,

rezultă că reclamanta a fost încadrată la Secţia Cocserie, condiţiile de muncă fiind grele,

nocive şi aceleaşi cu ale personalului acestei secţii, personal care a fost încadrat în grupa I de

muncă, în procent de 100%. Acelaşi martor a relatat faptul că, în anul 1990, reclamanta nu şi-

a schimbat locul de muncă, lucrând în cadrul aceleiaşi secţii şi desfăşurând aceleaşi activităţi.

Tribunalul a reţinut că din adeverinţa nr. x/25.09.2015, eliberată de pârâtă, rezultă că

activitatea desfăşurată de reclamantă, în calitate lăcătuş la Secţia Cocserie în perioada

6.10.1986-1.04.1990, anterioară perioadei ce constituie obiectul prezentei cauze, a fost

încadrată în grupa I de muncă, în procent de 100 %, în conformitate cu prevederile Ordinului

nr. 50/1990, pct. 16 din Anexa I.

Potrivit dispoziţiilor Ordinului nr. 50/1990, prin care se precizează locurile de muncă,

activităţile şi categoriile de personal care lucrează în condiţii deosebite, ce se încadrează în

grupele I şi II de muncă în vederea pensionarii, în grupa I de muncă se încadrează locurile de

muncă, activităţile şi categoriile profesionale cuprinse în anexa nr. 1.

Anexa 1 pct. 16 din ordinul sus-menţionat prevede activităţile care se încadrează în

grupa I de muncă din cadrul cocseriei astfel: „Cocserie: maşina de şarjare, aşezarea şi

etanşarea uşilor, încălzirea bateriilor şi a colectoarelor de gaze (platformele de pe bateriile de

cocs şi semicocs), scoaterea uşilor, transportul cocsului la stins, stingerea şi sortarea

cocsului”.

Acest temei legal a fost avut în vedere, de către pârâtă, la încadrarea activităţii

desfăşurate de reclamantă în grupa I de muncă, în procent de 100%, în perioada 6.10.1986-

1.04.1990.

Prin urmare, Tribunalul a reţinut că, în condiţiile în care reclamanta şi-a desfăşurat

activitatea în cadrul aceleiaşi secţii şi în aceleaşi condiţii de muncă, în mod greşit pârâta nu i-a

acordat grupa I de muncă şi pentru perioada ce constituie obiectul prezentei cauze în baza

aceluiaşi temei legal.

Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Ordinul nr. 50/1990, beneficiază de

încadrarea în grupele I şi II de muncă, fără limitarea numărului, personalul care este în

activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni, personal de întreţinere şi

reparaţii, controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează

efectiv în locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, beneficiind de

asemenea de aceleaşi drepturi personalul muncitor din construcţii-montaj sau din alte

activităţi, care realizează lucrări de extinderi, modernizări sau reparaţii ale capacităţilor de

producţie şi care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu personalul beneficiarului

încadrat în grupele I şi II de muncă, iar conform dispoziţiilor art. 7 din acelaşi act normativ

încadrarea în grupele I şi II de muncă se face proporţional cu timpul efectiv lucrat la locurile

de muncă incluse în aceste grupe, cu condiţia ca, pentru grupa I, personalul să lucreze în

aceste locuri cel puţin 50 %, iar pentru grupa a II-a, cel puţin 70 % din programul de lucru.

Raportat şi la aceste dispoziţii legale, prima instanţă a constatat că, în perioada

1.04.1990-1.04.1998, reclamanta şi-a desfăşurat activitatea împreună şi în aceleaşi condiţii cu

personalul beneficiar al grupei I de muncă, activitate care, drept urmare, se încadrează în

grupa I de muncă, în procent de 100%.

Susţinerile intervenientei accesorii în sensul că cererea reclamantei nu are o bază reală,

pretenţiile acesteia fiind contrazise de decizia nr. 78/24.05.1990 şi Tabelul cuprinzând locurile

de muncă, funcţiile şi activităţile care se încadrează în grupele I şi II de muncă, conform

Ordinului nr. 50/05.03.1990 şi Deciziei nr. 78/1990, emise cu respectarea procedurii

prevăzută de actele normative la acel moment, precum şi că modificarea încadrării în grupe

superioare de muncă se putea face doar în condiţiile stabilite prin Codul muncii, respectiv prin

acte adiţionale la contractul individual de muncă, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă, nu au fost

acceptate de instanţa de fond, întrucât aceasta ar presupune ca încadrările în grupele de muncă

efectuate de către angajator să nu poată fi supuse controlului judecătoresc, cu consecinţa

îngrădirii dreptului de acces la instanţă.

Mai mult, prin Decizia nr. 9/16.05.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în

soluţionarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel

Constanţa, a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor pct. 6 - 8 şi 12 din

Ordinul Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale nr. 50/1990, instanţele de judecată au

posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a

încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969 – 01 aprilie 2001, după caz, în grupele I

sau II de muncă.

De asemenea, instanţa supremă, prin Decizia nr. 13/16.05.2016, a admis sesizările

formulate de Curtea de Apel Craiova–Secţia I civilă în dosarele nr. 13307/63/2014 şi

10630/63/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi a stabilit că, în interpretarea şi

aplicarea dispoziţiilor art. 35 Cod procedură civilă, art. 111 Cod de procedură civilă din 1865,

art. 2502 Cod civil, respectiv art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, acţiunile în

constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă conform dispoziţiilor Ordinului nr.

50/1990, intră în categoria acţiunilor în constatare de drept comun şi sunt imprescriptibile.

În ceea ce priveşte petitul privind obligarea pârâtei să-i elibereze o adeverinţă conform

constatărilor de mai sus, tribunalul a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (5) din Codul

muncii, la solicitarea salariatului, angajatorul este obligat să elibereze un document care să

ateste activitatea desfăşurată de acesta, durata activităţii, salariul, vechimea în muncă, în

meserie şi în specialitate.

Astfel, dispoziţiile art. 34 alin. (5) din Codul muncii, care obligă angajatorii să

elibereze salariaţilor documente din care să rezulte date referitoare la activitatea în muncă, nu

trebuie interpretate în sensul că se aplică automat şi necondiţionat, în orice situaţie, ori de câte

ori adeverinţa solicitată nu a fost eliberată. Art. 34 alin. (5) din Codul muncii constituie un

temei pentru a constrânge pe angajatorii care refuză nejustificat eliberarea documentelor care

le sunt solicitate, care rămân în pasivitate şi nu depun niciun fel de diligenţe pentru

soluţionarea unor astfel de cereri, necomunicând niciun răspuns sau răspunzând nefavorabil

din varii motive.

Raportat la aceste dispoziţii legale, prima instanţă a constatat că şi acest petit al

acţiunii reclamantei privind obligarea pârâtei la eliberarea unei adeverinţe este întemeiat.

Având în vedere dispoziţiile art. 453 din Codul de procedură civilă, instanţa de fond

nu a acordat cheltuieli de judecată, deoarece nu au fost solicitate.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel intervenienta-apelantă C…, solicitând

admiterea apelului şi anularea ori, după caz, schimbarea în tot sau în parte a hotărârii apelate,

în sensul respingerii acţiunii, sau anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare

primei instanţe sau altei instanţe egale în grad din aceeaşi circumscripţie, cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea cererii de apel, se arată, în esenţă, că reclamanta a chemat în judecată

pârâta S.C. B… S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că

activitatea lucrată Ia pârâtă se încadrează în grupa I de muncă, în procent de 100%.

Apelanta a formulat, în acest litigiu, cerere de intervenţie voluntară accesorie, întrucât

dreptul dedus judecăţii este strâns legat de obţinerea dreptului la pensie şi are ca scop

obţinerea dreptului la pensie, drept de care reclamantul vrea să beneficieze în mod ilegal, cu

prejudicierea bugetului asigurărilor sociale şi încălcarea principiului contributivităţii,

inducând în eroare, cu rea-credinţă, instanţa de judecată.

În temeiul art. 245-246 raportat la art. 426 alin. (3) şi art. 427 alin. (1) din Codul de

procedură civilă, se invocă excepţia de nulitate a hotărârii instanţei de fond, întrucât aceasta a

fost comunicată fără să fie semnată de membrii completului de judecată şi de către grefier.

În situaţia în care exemplarul hotărârii din dosarul de fond ar apărea ca fiind semnat,

solicită a se constata că aplicarea menţiunii „pt. conformitate” a semnăturii persoanei care a

scris menţiunea pe hotărârea care a fost comunicată nu reprezintă situaţia reală, fiind evident

că nu s-au respectat dispoziţiile art. 427 alin. (1) fraza a doua din Codul de procedură civilă.

Instanţa de fond a încălcat principiul securităţii juridice, dat fiind că, într-o speţă

absolut identică celei din dosarul de faţă, respectiv în dosarul nr. x/115/2015, a respins

acţiunea reclamantului F…, prin sentinţa civilă nr. x din 27.11.2015, rămasă definitivă, prin

neapelare.

Cu privire la fondul cauzei, apelanta consideră că soluţia de respingere a cererii de

intervenţie voluntară accesorie este netemeinică şi nelegală, întrucât pârâta S.C. B… S.A. nu

înţelege să se apere corect, instituţia apelantă fiind nevoită să depună, la dosarul de fond,

actele prin care s-a stabilit încadrarea în grupele I şi II de muncă, respectiv Decizia nr.

78/24.05.1990 şi Tabelul cuprinzând locurile de muncă, funcţiile şi activităţile care se

încadrează în grupele I şi II de muncă, conform Ordinului nr. 50/05.03.1990 şi Deciziei nr.

78/1990, pe baza cărora s-a achitat contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de stat, iar

potrivit art. 139 lit. c) – d) şi o) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările

ulterioare, coroborat cu art. 18 lit. e), k) şi d) din Anexa la Hotărârea Guvernului nr.

118/2012, are obligaţia de a lua toate măsurile legale pentru asigurarea integrităţii şi protecţiei

bugetului asigurărilor sociale de stat.

La solicitarea intervenientei, pârâta S.C. B… SA i-a comunicat Decizia nr.

78/24.05.1990 şi Tabelul cuprinzând locurile de muncă, funcţiile şi activităţile care se

încadrează în grupele I şi II de muncă, conform Ordinului nr. 50/05.03,1990 şi Deciziei nr.

78/1990, acte care prevăd expres locurile de muncă, funcţiile/meseriile şi limitele procentuale

pentru grupa I şi grupa a II-a de muncă.

Pârâta S.C. B… SA nu înţelege să se apere în cauză, neavând nici un interes.

Valorificarea grupei de muncă se face de către C, cu ocazia stabilirii dreptului la pensie, astfel

încât este evident interesul intervenientei accesorii, care doreşte evitarea achitării unor sume

de bani, cu titlu de pensie, peste limitele stabilite de unitate, prin Decizia nr. 78/24.05.1990 şi

Tabelul cuprinzând locurile de muncă, funcţiile şi activităţile care se încadrează în grupele I şi

II de muncă, conform Ordinului nr. 50/05.03.1990 şi Deciziei nr. 78/1990. |

Pe de altă parte, din carnetul de muncă al reclamante rezultă că ea a fost încadrată de

pârâtă într-o grupă superioară de muncă, conform Ordinului nr. 50/1990, reclamanta dorind

modificarea încadrării, fără a avea o bază reală. Modificarea încadrării în grupe superioare de

muncă se putea face doar în condiţiile stabilite prin Codul muncii, respectiv prin acte

adiţionale la contractul individual de muncă, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.

Din Decizia nr. 78/24,05.1990 şi Tabelul cuprinzând locurile de muncă, funcţiile şi

activităţile care se încadrează în grupele I şi II de muncă, conform Ordinului nr.

50/05.03.1990 şi Deciziei nr, 78/1990, rezultă că încadrarea în grupa I de muncă s-a făcut

între limitele procentuale de 55-75%, iar în grupa a II-a între limitele procentuale de 70-80%,

contrar celor dispuse de către instanţa de fond.

Actele normative care reglementau încadrarea în fostele grupe I şi a II-a de muncă au

fost abrogate la data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi

alte drepturi de asigurări, respectiv la data de 01.04.2001.

După această dată nu mat există bază legală pentru încadrarea locurilor de muncă,

activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite în grupe superioare de muncă, iar

atestarea faptului că, în anumite perioade anterioare datei de 01.04.2001, reclamanta-intimată

şi-a desfăşurat activitatea în locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă se

poate face numai dacă nominalizarea persoanei (nu a funcţiei) s-a efectuat anterior datei de

01.04.2001 şi doar pe baza documentelor întocmite la acea vreme, verificabile, aflate în

evidenţa angajatorilor sau deţinătorilor de arhive (proces-verbal, decizie, tabel, hotărârea

consiliului de administraţie şi a sindicatului privind nominalizarea persoanelor încadrate în

grupe superioare de muncă etc.).

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 466-482 coroborate cu cele ale art. 453, art. 426

alin. (3) raportat la art. 427 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Intimata A… a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca

nefondat şi menţinerea sentinţei apelate ca fiind legală şi temeinică prin raportare la situaţia

de fapt dedusă judecăţii şi dispoziţiile legale aplicabile cauzei.

Apelanta a depus răspuns la întâmpinarea intimatei, solicitând admiterea apelului aşa

cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată, dat fiind că motivele de apel sunt fondate, fiind

dovedite prin probele administrate în cauză.

La termenul de judecată din 12.09.2016, Curtea, din oficiu, în temeiul art. 67 alin. (4)

din Codul de procedură civilă, a invocat excepţia inadmisibilităţii apelului şi a reţinut cauza în

pronunţare, apreciind că se impune respingerea cererii de apel pendinte pentru considerentele

ce vor fi redate în continuare.

Art. 67 alin. (4) din Codul de procedură civilă prevede următoarele: „Calea de atac

exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă partea pentru care a

intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunţat la calea de atac exercitată ori aceasta a fost

anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată în fond”.

În speţă, la data de 21.01.2016, intervenienta accesorie C… a depus, la dosar, cerere

de intervenţie voluntară accesorie, prin care a solicitat instanţei admiterea acesteia şi

respingerea acţiunii reclamantei ca inadmisibilă, cu cheltuieli de judecată.

În şedinţa publică din data de 5 februarie 2016, tribunalul, în temeiul art. 64 alin. (2)

coroborat cu art. 61 alin. (3) din Codul de procedură civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea

de intervenţie voluntară accesorie formulată de C.J.P. Caraş-Severin, iar în şedinţa publică din

data de 19 februarie 2016, având în vedere că împotriva acestei încheieri a declarat apel

intervenienta C…, în temeiul dispoziţiilor art. 64 alin. (4) din Codul de procedură civilă, a

dispus suspendarea judecării cererii principale până la soluţionarea căii de atac.

Prin decizia civilă nr. 283/2.03.2016, pronunţată în dosarul nr. x/115/2015/a1, Curtea

de Apel Timişoara a admis apelul declarat de către intervenienta C împotriva Încheierii din

data de 5.02.2016, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/115/2015, în

contradictoriu cu intimaţii A… şi SC B… SA, a schimbat în tot hotărârea atacată şi a admis în

principiu cererea de intervenţie voluntară accesorie formulată de intervenienta accesorie C…,

astfel încât C… a dobândit calitatea de intervenient accesoriu în cauză raportat la pârâta SC

B… SA.

Prin hotărârea atacată, prima instanţă a admis acţiunea formulată de reclamanta A… în

contradictoriu cu pârâta SC B… SA, a constatat că activitatea desfăşurată de reclamantă în

cadrul societăţii pârâte, în perioada 1.04.1990-1.04.1998, se încadrează în grupa I de muncă,

în procent de 100%, şi a obligat pârâta să-i elibereze reclamantei o adeverinţă care să ateste

faptul că activitatea desfăşurată de aceasta în cadrul societăţii pârâte, în perioada 1.04.1990-

1.04.1998, se încadrează în grupa I de muncă, în procent de 100%. Totodată, pe cale de

consecinţă, în temeiul art. 67 alin. (1) din Codul de procedură civilă, a respins cererea de

intervenţie voluntară accesorie formulată de intervenienta accesorie C…, fără a acorda

cheltuieli de judecată.

Pârâta SC B… SA nu a declarat apel împotriva acestei sentinţe civile, astfel încât

cererea de apel formulată de către intervenienta accesorie împotriva aceleaşi hotărâri

judecătoreşti este neavenită, potrivit art. 67 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 480 alin. (1) din Codul de procedură civilă,

Curtea va respinge apelul declarat de intervenienta-apelantă C… împotriva sentinţei civile nr.

677/20.05.2016, pronunţată de către Tribunalul Caraş Severin în dosarul nr. x/115/2015, în

contradictoriu cu reclamanta-intimată A… şi pârâta-intimată SC B… SA, fără a acorda

cheltuieli de judecată, întrucât intimatele nu au solicitat cheltuieli de judecată în apel.

5. Cerere de intervenţie voluntară accesorie. Admisibilitatea ei într-un conflict

individual de muncă

Codul de procedură civilă: art. 61 alin. (1) şi alin. (3), art. 64

Cererea de intervenţie accesorie nu este inadmisibilă, de plano, în raporturile

specifice de dreptul muncii, care fac obiectul acţiunii principale. Nu există o dispoziţie legală

expresă în acest sens. În cazul conflictelor de muncă se impune a fi stabilit, în concret, dacă

un terţ justifică un interes personal şi actual pentru a interveni în litigiul dintre salariat şi

angajator, respectiv într-o contestaţie formulată de salariat împotriva deciziei de sancţionare

disciplinară, emisă de către angajator.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 902 din 6 iulie 2016, rezumată de

judecător dr. Carmen Pârvulescu)

Prin încheierea din data de 2 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.

x/30/2015*, în baza dispoziţiilor art. 61 raportate la cele ale art. 64 din Codul de procedură

civilă, a fost respinsă, ca inadmisibilă în principiu, cererea de intervenţie voluntară accesorie,

reţinându-se că nu sunt întrunite cerinţele acesteia de admisibilitate, respectiv cerinţa

interesului actual al intervenientului.

Împotriva acestei încheieri, a formulat apel intervenientul A..., solicitând admiterea

apelului şi schimbarea în tot a încheierii apelate, în sensul admiterii în principiu a cererii de

intervenţie accesorie.

În motivarea apelului, se arată, în esenţă, că nu există nici o dispoziţie legală care să

interzică formularea unei cereri de intervenţie accesorie într-un litigiu individual de muncă.

Încheierea apelată este netemeinică şi nelegală, fiind încălcate dispoziţiile legale

privitoare la obligaţia instanţei de a motiva hotărârea, respectiv prevederile art. 424 alin. (5),

art. 425 alin. (l) lit. b) şi art. 426 din Codul de procedură civilă.

Această încheiere consemnează, pe scurt, susţinerile părţilor, dar nu arată obiectul şi

motivele cererii de intervenţie accesorie şi, mai ales, motivele concrete care au condus

instanţa la constatarea lipsei unui interes actual al intervenientului.

Simpla afirmare a lipsei interesului actual nu satisface cerinţele prevăzute de art. 425

alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă, dat fiind că nu arată motivele pentru care au fost

respinse susţinerile titularului cererii privitoare la interesul actual al cererii formulate,

susţineri care au fost expuse pe larg.

Contrar susţinerii nemotivate a tribunalului, interesul actual în formularea cererii de

intervenţie accesorie există.

Prin cererea sa, reclamantul B… a chemat în judecată C.C.R. şi pe Preşedintele

acesteia, contestând actul prin care Preşedintele C.C.R. i-a aplicat o sancţiune disciplinară.

Interesul apelantului de a interveni în proces în sprijinul apărărilor pârâtei C.C.R. este

evidenţiat de faptul că, aşa cum rezultă din Raportul nr. 5697/01.07.2015 privind procedura de

cercetare disciplinară prealabilă a faptelor sesizate în ceea ce priveşte conduita profesională a

auditorului public extern B… şi a conducerii C.C. a judeţului Timiş, redactat de Comisia de

cercetare disciplinară constituită în baza Hotărârii Plenului C.C. nr. 126/22.04.2015 şi a

Ordinului nr. 418/27.04.2015 al Preşedintelui C.C., întreaga procedură disciplinară a fost

iniţiată în urma plângerii formulate de titularul cererii de intervenţie înregistrată sub nr.

127141/07.04.2015 la registratura generală a C.C. şi a completării acestei plângeri înregistrată

sub nr. 128736/30.04.2015.

Prin plângere, apelantul a sesizat C.C. mai multe fapte care ar putea fi abateri

disciplinare în legătură cu modul în care reclamantul B..., în calitate de auditor public extern

încadrat la C.C. a judeţului Timiş, şi-a desfăşurat activitatea de control/audit şi a întocmit

anumite acte, în principal „Nota de relaţii nr. 10378 din 19.03.2015, în timpul acţiunii de

verificare la S.C.J.U. Timişoara şi, respectiv, Procesul-verbal de constatare nr.

9549/17.02.2015, în timpul controlului/auditului efectuat la C.J.A.S. Timiş.

Verificările întreprinse de reclamantul B… au vizat, cu precădere, activitatea

profesională a apelantului, încălcând atribuţiile legale ale Colegiului Medicilor, depăşindu-şi

competenţele profesionale şi deturnând obiectivul misiunii sale de verificare, care era o

verificare follow-up a modului în care S.C.J.U. Timişoara a îndeplinit obligaţiile stabilite

printr-o decizie din 2014 a C.C., ca şi aceea de şef al Secţiei clinice de chirurgie vasculară a

spitalului menţionat.

Prin urmare, interesul său constă în sprijinirea apărărilor formulate de C.C. şi de

Preşedintele său în scopul respingerii acţiunii reclamantului şi menţinerii actului de

sancţionare disciplinară emis de pârâtă.

Pârâţii, în Raportul privind procedura de cercetare disciplinară prealabilă, au evidenţiat

faptul că auditul desfăşurat de reclamant a fost, în ceea ce priveşte Secţia de chirurgie

vasculară şi activitatea intervenientului, în calitate de şef al secţiei şi de medic primar chirurg,

un audit executat fără vreo împuternicire, contrar normelor prevăzute de lege şi de actele

normative interne ale C.C. ceea ce a atras şi caracterizarea faptelor reclamantului ca abateri

disciplinare, dar si nelegalitatea actelor întocmite de reclamant în calitatea sa de auditor public

extern.

Interesul actual al apelantului constă în faptul că menţinerea actului de sancţionare

disciplinară are efecte importante cu privire la actele întocmite de reclamant, atrăgând

nulitatea cel puţin parţială a acestora.

Un audit efectuat cu încălcarea normelor legale şi cu încălcarea competenţei

profesionale şi funcţionale a auditorului atrage, practic, inexistenţa legală a actelor întocmite

şi, prin urmare, înlăturarea acuzaţiilor care i-au fost aduse prin actele redactate de către

reclamant.

Examinând apelul prin prisma motivelor invocate şi a prevederilor art. 466 şi

următoarele din Codul procedură civilă, verificând şi conţinutul dosarului nr. 6594/30/2015*,

ataşat în original, Curtea a respins apelul pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.

Titularul cererii de intervenţie, A..., a solicitat, în temeiul prevederilor art. 61 alin. (3)

şi art. 63 din Codul de procedură civilă, admiterea cererii de intervenţie accesorie în sprijinul

pârâţilor C.C. României şi Preşedintele C.C..

Litigiul în cadrul căruia doreşte să intervină terţul pentru a sprijini apărarea pârâţilor,

are ca obiect anularea Ordinului nr. 2117/20.07.2015, prin care angajatorul, C.C., a dispus

sancţionarea disciplinară a salariatului, B…, cu reducerea salariului de bază pe o durată de 3

luni cu 10%. Abaterile disciplinare reţinute în sarcina auditorului public extern, B..., au

constat, conform ordinului contestat, în „încălcarea în mod repetat a obligaţiilor de serviciu

prin neglijenţă”, respectiv „încălcarea oricăror altor obligaţii prevăzute de prezentul Cod, de

Statutul auditorului public extern şi de celelalte reglementări interne ale C.C.”.

S-a constatat, printre altele, de către angajator depăşirea, de către auditorul public

extern, a limitelor împuternicirii, ce i-a fost acordată de către conducerea C.C. a judeţului

Timiş, prin Delegaţia nr. 72/09.03.2015, care viza verificarea modului de ducere la

îndeplinire a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 22/20.03.2014, emisă de către C.C. a judeţului

Timiş, a obligaţiilor şi atribuţiilor de serviciu care-i reveneau, aferente acestei acţiuni de

verificare, precum şi încheierea Raportului de follow-up nr. 556/20.03.2015, cu nerespectarea

prevederilor art. 159 din RODAS şi a Modelului de la Anexa nr. 9.1 coroborate cu cele ale art.

38 alin. (1) lit. a) din Statutul auditorului public extern.

Se reţine de către angajator că, în Raportul de Follow-up nr. 556/20.03.2015, auditorul

public extern a procedat, în mod sumar, la descrierea modului de implementare a fiecărei

măsuri din decizie şi a demersurilor întreprinse de conducerea SCJUT, prezentând în schimb,

în mod detaliat şi extins, abateri suplimentare noi, în legătură cu activitatea unei singure secţii

şi anume Secţia Clinică de Chirurgie Vasculară, condusă de medicul A...

Prin Nota nr. 556/14.04.2015, cu propuneri suplimentare de valorificare, auditorul

public extern a propus sesizarea organelor de urmărire penală cu privire la constatările

suplimentare consemnate în Raportul de Follow-up nr. 556/20.03.2015, cu privire la care

există indicii că au fost realizate cu încălcarea legii penale şi suspendarea din funcţie a d-lui

B..., având în vedere gravele abateri constatate în activitatea acestuia în cadrul Secţiei Clinice

de Chirurgie Vasculară, secţie pe care o conduce.

Din convocatorul, înregistrat sub nr. 1097/30.04.2015, rezultă că s-a dispus cercetarea

disciplinară prealabilă, ca urmare a sesizării înregistrată la C.C. sub nr. 127.141/07.04.2015 şi

formulată de numitul I.M.E., în calitate de Şef Secţie Clinică Chirurgie Vasculară a

S.C.J.U.T., şi a Notei nr. 40.327/17.04.2015, întocmită de către Departamentul V din cadrul

C.C. a României.

Măsurile dispuse de către C.C., ca urmare a întocmirii Raportului de Follow-up nr.

556/20.03.2015, s-au materializat în emiterea Hotărârii din data de 02.07.2015, prin care C.C.

nu a aprobat sesizarea organelor de urmărire penală privind aspectele constatate în Raportul

nr. 556/20.03.2015 privind modul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin Decizia

nr. 556/20.03.2014, emisă de către C.C. a judeţului Timiş, la S.C.J.U.T., însă a aprobat

efectuarea unui control tematic la S.C.J.U.T., care să vizeze aspectele consemnate în Raportul

nr. 556/20.03.2015 privind modul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin Decizia

nr. 22/20.03.2014. Practic, a fost reluat controlul efectuat de către auditorul public extern B…

În fine, ca urmare a dispoziţiilor hotărârii anterior menţionate, au fost întocmite

Raportul de control nr. 953/01.04.2016, Nota privind propunerile de valorificare a

constatărilor nr. 953/26.04.2016 şi Decizia nr. 15/2016, prin care s-a dispus, în principal,

extinderea verificărilor.

Sub aspect procedural, într-adevăr, prin Încheierea de şedinţă din data de 02.06.2016,

se prezintă, în mod succint, motivarea admisibilităţii cererii de intervenţie accesorie, însă, prin

raportare la dispoziţiile art. 61 şi art. 64 din Codul de procedură civilă, prima instanţă reţine că

nu este îndeplinită condiţia interesului actual al intervenientului. În acest context, instanţa de

apel a apreciat că nu se poate reţine că hotărârea tribunalului nu a fost motivată, respectiv

încălcarea prevederilor art. 424 alin. 5 din Codul procedură civilă.

Curtea a apreciat că nu se poate concluziona, referitor la cererea de intervenţie

accesorie, că aceasta este inadmisibilă, de plano, faţă de raporturile specifice de dreptul

muncii, care fac obiectul acţiunii principale. Nu se poate identifica o dispoziţie legală expresă

în acest sens. Se impune a fi stabilit, în concret, dacă un terţ justifică un interes personal,

actual, pentru a interveni în litigiul dintre salariat şi angajator, în speţă interesul persoanei care

a sesizat angajatorul în legătură cu săvârşirea unor abateri disciplinare de către salariat, care

determină prin cererea de intervenţie accesorie sprijinirea poziţiei angajatorului.

Într-adevăr, cercetarea disciplinară s-a demarat ca urmare a plângerii d-lui A…, Şeful

Secţiei Clinice de Chirurgie Vasculară a S.C.J.U.T., care face parte din unitatea sanitară

controlată de către intimatul P.F., în calitate de auditor public extern al C.C., care, astfel cum

a fost expus anterior, a întocmit raportul de Follow-up nr. 556/20.03.2015, însă litigiul în

cadrul căruia terţul tinde să intervină are ca obiect anularea Ordinului nr. 2117/20.07.2015,

prin care angajatorul, C.C., a dispus sancţionarea disciplinară a salariatului pentru îndeplinirea

necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu şi faţă de aceste raporturi juridice titularul cererii

de intervenţie trebuie să justifice un interes personal actual.

Titularul cererii de intervenţie, A..., nu a invocat şi nu a dovedit, în concret, nici în

primă instanţă şi nici în apel, în ce măsură justifică un interes în a sprijini poziţia

angajatorului, C.C.R., de a menţine sancţiunea dispusă prin Ordinul nr. 2117/20.07.2015. S-a

realizat doar o referire generală că păstrarea actului de sancţionare disciplinară are efecte

importante cu privire la actele întocmite de către reclamant, atrăgând nulitatea cel puţin

parţială a acestora. Or, raportul de Follow-up nr. 556/20.03.2015, în privinţa titularului cererii

de intervenţie nu a produs efecte directe, câtă vreme, prin Hotărârea din data de 02.07.2015,

C.C. nu a aprobat sesizarea organelor de urmărire penală privind aspectele constatate în

Raportul nr. 556/20.03.2015 referitor la modul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse

prin Decizia nr. 556/20.03.2014, întocmită de către C.C. a judeţului Timiş, la S.C.J.U.T. şi a

aprobat efectuarea unui control tematic la S.C.J.U.T., care să vizeze aspectele consemnate în

Raportul nr. 556/20.03.2015 privind modul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin

Decizia nr. 22/20.03.2014.

Altfel spus, C.C. nu a hotărât admiterea propunerilor suplimentare din Nota nr.

556/14.04.2015, prin care auditorul public extern a susţinut sesizarea organelor de urmărire

penală cu privire la constatările suplimentare consemnate în Raportul de Follow-up nr.

556/20.03.2015, referitor la care există indicii că au fost realizate cu încălcarea legii penale, şi

suspendarea din funcţie a d-lui A… .

Fiind realizat un alt control de o echipă de auditori publici externi, în a cărui

componenţă nu se regăseşte intimatul B..., Raportul nr. 556/20.03.2015, întocmit cu pretinsa

depăşire a limitelor mandatului, aspect ce urmează a fi stabilit în cadrul litigiului ce are ca

obiect anularea ordinului de sancţionare, nu produce efecte faţă de apelant, în calitatea sa de

şef al Secţiei Clinice de Chirurgie Vasculară.

Titularul cererii de intervenţie, A..., nu a invocat şi nu a dovedit alte demersuri juridice

cu privire la intimatul B..., din care să rezulte un interes actual al sprijinirii apărării

angajatorului în vederea menţinerii sancţiunii disciplinare aplicată salariatului.

Instanţa nu poate specula, la acest moment, referitor la eventualele litigii dintre părţi,

la care se adaugă faptul că titularul cererii de intervenţie nu a expus şi nu a probat un interes

în această etapă a raporturilor juridice dintre părţi, pentru a concluziona că terţul are un interes

actual în a interveni în favoarea angajatorului.

Prin urmare raportat la prevederile art. 61 şi următoarele din Codul de procedură

civilă, în mod corect, instanţa de fond a respins, ca inadmisibilă, în principiu cererea de

intervenţie voluntară accesorie.

Având în vedere considerentele expuse anterior, Curtea, în conformitate cu prevederile

art. 480 din Codul procedură civilă, a respins apelul formulat de către intervenient.

6. Cumulul răspunderii patrimoniale cu răspunderea disciplinară a salariatului.

Efectele caracterului definitiv al sancţiunii disciplinare asupra dovedirii

existenţei condiţiilor cumulative cerute pentru angajarea răspunderii

patrimoniale

Codul de procedură civilă: art. 430

Codul muncii: art. 254

Răspunderea disciplinară şi răspunderea patrimonială pot fi angajate pentru

comiterea uneia şi aceleaşi fapte ilicite. Rezultatul dăunător constă atât în tulburarea

disciplinei, cât şi în diminuarea patrimoniului, iar raportul de cauzalitate se dublează şi el,

legând fapta unică, indivizibilă, a persoanei vinovate de două urmări dăunătoare, pe două

planuri diferite.

Hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a stabilit legalitatea şi temeinicia

unei decizii de sancţionare disciplinară a unui angajat are autoritate de lucru judecat în ceea

ce priveşte existenţa faptei ilicite, a vinovăţiei şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită

şi prejudiciu în litigiul având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de către

angajator împotriva aceluiaşi salariat pentru angajarea răspunderii patrimoniale a acestuia

în ceea ce priveşte prejudiciul creat prin fapta ilicită calificată ca abatere disciplinară.

(Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,

Decizia civilă nr. 961 din 13 septembrie 2016, rezumată de

judecător dr. Carmen Pârvulescu)

Prin sentinţa civilă nr. 1118/2016, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.

x/30/2015, a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanta R.N.P.R., prin D.S.T., în

contradictoriu cu pârâtul A… şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de

38.406 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului produs reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că, prin cererea introductivă,

reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 38.406 lei, ca urmare a

prejudiciului produs acesteia prin tăierea ilegală a unui număr de 19 arbori, cu un volum total

de 48,033 mc material lemnos, pe raza cantonului al cărui gestionar era pârâtul.

Pârâtul a fost angajatul reclamantei începând cu data de 04.05.2009, potrivit

contractului individual de muncă nr. 4.257/19/08.05.2009, pe perioada nedeterminată, în

funcția de pădurar.

Prin hotărârea nr. 416/22.10.2013, emisă de Directorul D.S.T., contractul individual de

munca încheiat între părți a încetat ca urmare a sancționării disciplinare a pârâtului, în temeiul

art. 61 alin. (1) lit. a) din Codul muncii.

Ca urmare a contestării deciziei de concediere de către pârât, Tribunalul Timiș, prin

sentința civilă nr. 1180/PI/19.05.2014, pronunţată în dosarul nr. x/30/2013, a constatat că

reclamantul A..., „prin neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, a creat posibilitatea producerii

unei pagube estimate la 38.406 lei, prin sustragerea unei cantităţi de 48.033 mc material

lemnos”, respingând contestația acestuia ca neîntemeiată. Această hotărâre a rămas

irevocabilă prin decizia civilă nr. 977/21.10.2014 a Curții de Apel Timișoara, pronunţată în

dosarul nr. 10943/30/2013.

Semnând angajamentul de plată aflat la dosar, pârâtul şi-a recunoscut culpa, luându-şi,

totodată, angajamentul de a plăti reclamantei suma de 38.406 lei. Acest înscris a fost reţinut

ca util soluţionării cauzei, potrivit art. 268 şi art. 272 din Codul de procedură civilă.

Întrucât prin decizia civilă nr. 977/21.10.2014 a Curții de Apel Timișoara, pronunţată

în dosarul nr. x/30/2013, s-a stabilit, în mod definitiv, vinovăţia pârâtului în ceea ce priveşte

sustragerea unei cantităţi de 48.033 mc. material lemnos, în baza art. 430 din Codul de

procedură civilă, tribunalul a reţinut efectul puterii de lucru judecat asupra acestui aspect. Pe

cale de consecinţă, fiind stabilită vinovăţia pârâtului, prima instanţă a găsit întemeiată

solicitarea reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul A..., solicitând admiterea apelului şi

casarea hotărârii apelate, în sensul respingerii acţiunii.

În motivarea cererii de apel, se arată, în esenţă, că, pe rolul Parchetului de pe lângă

Judecătoria Făget, există un dosar penal cu autor necunoscut având ca obiect prejudiciul

invocat în prezenta cauză. Dacă s-ar face vinovat de săvârşirea prejudiciului invocat, ar fi fost

inculpat în respectivul dosar penal, ceea ce nu s-a întâmplat până în prezent.

Deși a fost sancţionat de către reclamantă, nu a fost stabilită niciodată, prin actul de

control, prin Hotărârea nr. 3/11.09.2013, prin Hotărârea nr. 416/22.10.2013, emisă de

Directorul D.S.T. din cadrul R.N.P.R., sau prin sentinţele judecătoreşti invocate de către

reclamantă, data săvârșirii abaterii disciplinare ce i se impută, adică data săvârşirii faptei de

tăiere a acelor arbori.

Cu ocazia controlului din luna iulie 2013, a arătat că, în momentul în care a preluat

parchetul, nu a putut sesiza lipsa celor 19 arbori tăiați, întrucât a preluat respectivul canton de

la administratorul anterior cu respectivii arbori deja tăiați, ai căror cioate au fost ascunse de

către acesta, prin acoperirea cu pământ, așa încât nu avea posibilitatea să le constate, datorită

condiţiilor climaterice neprielnice, zona afectată de tăierea celor 19 arbori fiind în întregime

acoperită de noroi. Abia după aproximativ o lună de la preluarea parchetului, ploile s-au oprit,

pământul s-a uscat şi tasat, astfel încât au ieşit la iveală respectivele cioate.

În procesul-verbal de predare-primire nu s-au menţionat aceste tăieri şi condiţiile

climaterice, care ar fi putut ascunde cioatele tăiate, însă, la acea dată, nu s-a putut merge în

detaliu în teren, predarea-primirea făcându-se scriptic, iar faptic, s-a făcut cu brigadierul de

sector prin sondaj, doar în locul unde a avut loc exploatarea anterioară. Nimeni n-ar fi putut

inventaria fiecare fir de copac în parte şi nici măcar fiecare hectar de pădure în parte, nici pe

timp favorabil şi cu atât mai mult pe timp nefavorabil, parchetul cu pricina având 8 hectare,

cu aproximativ 40000 de fire de arbori. Cioatele găsite ulterior preluării au fost în imediata

vecinătate a celor 3 ochiuri de lucru desfăşurate de administratorul anterior, care, pe lângă

arborii marcaţi, a tăiat şi cele 19 fire. Or, având front de lucru la locul cu pricina, era evident

că acolo existau urme de manevre ale utilajelor, care au răscolit pământul şi au acoperit

cioatele, nici acesta şi nici brigadierul neavând cum să sape pământul respectiv, pentru a

vedea ce se afla dedesubtul acestuia. Deși atât el, cât şi brigadierul a întrebat administratorul

în legătură cu pământul răscolit, acesta a arătat că l-a răscolit, pentru a lăsa locul curat pentru

noul puiet. Deci, brigadierul care a gestionat predarea-primirea şi care era reprezentantul

pârâtei a văzut la acel moment pământul răscolit.

Pârâtul-apelant susţine că doar în mod formal a avut loc cercetarea disciplinară.

Comisia ce a desfășurat-o nu a fost preocupată de aflarea adevărului, nu a efectuat o expertiză

care să determine data tăierii fiecărui copac, nu 1-a audiat pe brigadierul şef de district, ing.

B…, care a contrasemnat atât procesul verbal de predare-primire, cât şi raportul de control şi

care a ştiut şi văzut situaţia reală.

Administratorul de la care pârâtul a preluat respectivul parchet, SC „C...” SRL, a fost

semnalat de către D... din cadrul R.N. P.R. organelor de cercetare penală, în mai multe

rânduri, cu acelaşi tip de fapte, adică cu tăieri ilegale de arbori.

Deşi l-a fost sancţionat administrativ pe pârât pentru tăierea ilegală a celor 19 arbori,

D.S.T. din cadrul R.N.P.R. a sesizat şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Făget cu respectiva

faptă având autor necunoscut, fiind înregistrat dosarul nr. x/P/2013, instrumentat în prezent de

Poliţia Făget.

Hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/30/2013 au vizat contestaţia

pârâtului împotriva deciziilor de concediere, iar nu vinovăţia sa în ceea ce priveşte tăierea

arborilor, instanţa reţinând că nu a depus toate diligenţele pentru a constata starea reală a

parchetului. În condiţiile date, însă, nu se putea face nimic mai mult, drept dovada fiind faptul

că nici brigadierul şef de district nu a putut observa cioatele, deși a observat grămezile de

pământ, acesta având aceeaşi culpă ca şi pârâtul.

Prin întâmpinare, reclamanta R.N.P.R. a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat,

motivat de faptul că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi reveneau conform fişei postului

şi a Regulamentului de Pază a fondului forestier, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.

1076/2009.

Conform prevederilor din fişa postului şi din Regulamentul de Pază a fondului

forestier, pârâtul, în calitate de gestionar al cantonului […], răspunde material, în condițiile

prevăzute de Codul muncii, pentru arborii tăiaţi, scoşi din rădăcini, distruşi, degradaţi ilegal

sau sustraşi, pe care nu-i justifică prin procese-verbale de constatare a contravenţiilor sau

infracţiunilor.

Potrivit art. 25 alin. (3) din Ordinul nr. 1540/2011 privind Instrucţiunile privind

termenele, modalităţile si perioadele de colectare, scoatere si transport al materialului lemnos,

parchetul a fost preluat de la operatorul economic care a efectuat tăieri în suprafaţa respectivă

fără să se constate nici un fel de tăieri ilegale. Apelantul avea obligaţia să fie diligent în

momentul în care a preluat gestiunea masei lemnoasă de pe suprafaţa fostului parchet de

exploatare, tocmai pentru a preveni astfel de situaţii. Afirmaţia că tăierea celor 19 arbori a fost

făcută înainte ca apelantul să preia gestiunea nu are nici un fel de suport, înscrisurile existente

certificând o stare de fapt contrară celei expuse de acesta.

Apelantul, prin prisma funcţiei pe care o ocupa, era prima persoană care avea obligaţia

de a lua toate măsurile necesare, pentru a nu exista tăieri ilegale de arbori în cantonul pe care

îl gestiona.

Hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul x/30/2013 au stabilit vinovăţia

apelantului pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, menţinând ca temeinică şi legală

măsura dispusă prin decizia nr. 416 din 22.10.2013, respectiv desfacerea disciplinară a

contractului individual de muncă.

Analizând apelul pârâtului prin prisma motivelor invocate, precum şi a actelor de

procedură efectuate în faţa instanţei de fond, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art.

466 si următoarele din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut, în esenţă, că, începând cu

data de 12.02.2013, apelantul a ocupat postul de pădurar în cantonul silvic […] din cadrul

Ocolului Silvic L.

Prin decizia nr. 416/22.10.2013, s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului

individual de muncă al acestuia pentru încălcarea obligaţiei prevăzută de art. 6 din Hotărârea

Guvernului nr. 1076/2009 pentru aprobarea Regulamentului de pază a fondului forestier,

invocându-se că, în calitatea sa de pădurar titular al cantonului silvic […], reclamantul „nu a

îndeplinit sarcinile de serviciu”, constând în „apărarea integrităţii fondului forestier împotriva

ocupării sau folosirii ilegale de terenuri, a tăierii ilegale de arbori şi a sustragerii de lemn sau

altor produse ale pădurii, distrugerii construcţiilor, instalaţiilor, bornelor, culturilor, degradării

arborilor, puieţilor şi lăstarilor, precum şi a oricăror fapte ilegale”, fapt ce a generat

producerea pagubei estimată de pârâtă la 38.406 lei, rezultată din identificarea a 19 cioate

specia cer, nemarcate, arbori sustraşi.

Tribunalul Timiş a constatat, prin sentința civilă nr. 1180/PI/19.05.2014, pronunţată în

dosarul nr. 10943/30/2013, că numitul A..., „prin neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, a creat

posibilitatea producerii unei pagube estimate la 38.406 lei, prin sustragerea unei cantităţi de

48.033 mc material lemnos”, astfel încât a hotărât respingerea contestaţiei formulate de

reclamant împotriva deciziei de concediere. Hotărârea a rămas definitivă prin decizia civilă

nr. 977/21.10.2014 a Curții de Apel Timișoara, pronunţată în dosarul nr. x/30/2013.

În prezenta cauză, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata prejudiciului

cauzat de 38.406 lei, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 254 din Codul muncii

privitoare la răspunderea patrimonială.

Curtea a reţinut că răspunderea disciplinară şi răspunderea patrimonială pot fi angajate

prin comiterea uneia şi aceleaşi fapte ilicite. Rezultatul dăunător constă atât în tulburarea

disciplinei, cât şi în diminuarea patrimoniului, iar raportul de cauzalitate se dublează şi el,

legând fapta unică, indivizibilă, a persoanei vinovate de două urmări dăunătoare, pe două

planuri diferite. În acest sens, în mod legal prima instanţă a reţinut autoritatea de lucru judecat

a sentinţei civile nr. 1180/PI/2014, pronunţată de Tribunalul Timiş, în privinţa existenţei

faptei ilicite, vinovăţiei şi raportului de cauzalitate.

În consecinţă, criticile apelantului privitoare la data săvârşirii faptei, a împrejurării că

nu ar fi putut sesiza lipsa celor 19 arbori tăiați datorită condiţiilor climaterice, precum şi a

faptului că, în dosarul de cercetare disciplinară, comisia ce a desfășurat cercetarea nu ar fi fost

preocupată de aflarea adevărului şi nu a efectuat o expertiză care să determine data tăierii

fiecărui copac, nu pot fi analizate în prezentul dosar de instanţa de apel, opunându-se

prezumţia legală, irefragabilă, de adevăr judiciar stabilit prin sentinţa civilă nr.

1180/PI/19.05.2014.

În privinţa caracterului cert şi real al prejudiciului cauzat, Curtea a constatat că acesta

a fost dovedit prin actul de constatare a pagubei coroborat cu carnetul de inventar lemnos şi

fişa de calcul al volumului şi valorii arborilor tăiaţi. De altfel, reclamantul nu a contestat

întinderea prejudiciului cauzat, sens în care a şi semnat un angajament de plată.

Împrejurarea că, în cauză, s-a formulat plângere penală pentru identificarea autorilor

care ar fi sustras ilegal arborii tăiaţi nu înlătură răspunderea patrimonială a apelantului,

răspundere cu caracter special derogator ce intervine în situaţia în care este încălcată o

obligaţie concretă în legătură cu munca sa.

Reţinând că hotărârea primei instanţe respectă toate cerinţele de legalitate şi

temeinicie, iar criticile formulate sunt neîntemeiate, Curtea a respins apelul.