AALLTTEERRNNAANNŢŢEE

ALEXANDRU DAN

Gothic uber alles sau despre fantastic şirealism în literatură

Deşi orice operă literară, oricât de fantastică,

încearcă să pară cât mai verosimilă şi deşi cititorii,

conştienţi fiind că au de-a face cu o fantezie, resimt,

mai mult sau mai puţin, acea foame de a „realitiza”

fantasticul, adică de a da credit evenimentelor trăite

prin lectură, atunci când vorbim de SF şi Fantasy, e

limpede, nimeni nu se aşteaptă la realism, şi mai ales nu

în aspectele ieşite din comun ce caracterizează aceste

genuri.

Când vorbim de fantasticul abordat de scriitori precum

Mircea Eliade, V. Voiculescu etc., din nou, deşi conţinu-

tul operei ar putea fi unul realist, însăşi această

denumire de „fantastic” îi neagă din start verosimili-

tatea, indiferent de conţinut.

Pe de altă parte, există abordările realiste (proza poli-

ţistă, de aventuri, romanul istoric, thriller-ul ş.a.) , în

care nu se dă nicio atenţie elementelor fantastice, dacă

cumva acestea ar fi prezente.

 

Grosso modo, chiar dacă se întrepătrund şi sunt proprii

tuturor genurilor literare, să evocăm cele două modali-

tăţi principale de transmitere, respectiv înţelegere a

mesajelor unei opere: modul alegoric, simbolic etc., a

cărui decriptare face apel la cultura acumulată de cititor

şi un mod ad litteram de receptare – probabil, preferat

de o majoritate din ce în ce mai largă a publicului.

În mod normal, codul sau simbolismul cultural al

cititorului ar trebui să concorde cu cel al autorului – şi

ambele să fie în armonie cu unul global, ca ansamblu

coerent şi ierarhizat al valorilor intelectuale universale.

Însă în prezent cititorului i se cere un efort suplimentar

dacă doreşte o lectură lucidă: el trebuie să se aştepte şi

la posibilitatea ca scriitorul să refuze să mai dea curs

codului cultural clasic şi să încerce să-l schimbe până la

nivel de celulă, adică până la semnificaţiile simbolurilor

(de exemplu, ceea ce toată lumea ştie că este rău este

prezentat ca fiind bine şi invers). În acest caz,

cititorului, pe lângă mijloacele clasice (convenţionale)

de analiză a sensurilor textului, îi mai rămâne la

dispoziţie o tactică: să-l identifice, printre rânduri, pe

personajul-autor şi să-i urmărească stările şi reacţiile

faţă de cursul acţiunii şi faţă de deznodământ.

 

Revenind,  ceea ce ne sugerează modul în care ar trebui

să înţelegem sensul şi mesajul unui text este, înainte de

toate,  însăşi denumirea genului literar în care acesta se

înscrie în mod declarativ; dacă ştiu că e vorba de

fantasy sau SF, ca cititor sunt „obligat” să nu iau

lucrurile „ad litteram” – chiar dacă, din punct de vedere

al conţinutului, ar fi poate cazul. Invers, dacă ştiu că

este vorba de o specie literară realistă, voi acorda

scriiturii respective, din oficiu, acea încredere pe care o

reclamă realismul: cenzura mea interioară ia o pauză,

sunt gata să accept că realitatea operei se suprapune

perfect cu realitatea de zi cu zi, chiar dacă în cea mai

mare parte ar putea fi vorba de ficţiune, şi sunt tentat să

receptez mesajul ad litteram; mă aştept la o lectură mai

relaxată în ceea ce priveşte decriptarea sensurilor, deşi

nu neapărat la una uşoară, şi aceasta în funcţie de

tehnica literară utilizată.  

Ca atmosferă, genul gothic este caracterizat prin gravi-

tate, care, corect dozată, invită la reflexivitate, în vreme

ce fantasy-ul şi SF-ul induc o stare mai relaxată

cititorului (evident, în mod diferit) . Sigur, cu cât se

apasă mai mult pe pedala gravităţii, cu atât mai mult

starea de reflexivitate este mai descurajată, rolul

cititorului devine tot mai pasiv şi greutatea senzaţiilor

ameninţă să dea la o parte sensul sau mesajul operei,

când acestea există, punându-se pe ea însăşi în prim

plan şi ajungându-se astfel la „horror”.

Eroismului propriu heroic fantasy-ului gothicul îi

„opune” „posteroismul”, un eroism autoignorat ameste-

5588

AALLTTEERRNNAANNŢŢEE

cat cu o anumită doză de mizantropie, indusă de efec-

tele pe care le are viaţa de zi cu zi asupra sentimentelor

noastre pure – sau pure cândva.

Genul gothic este un… personaj care are „în sânge”

tendinţa de a merge în căutarea unor cauze (vezi

ancheta poliţistă) învăluite în mister, un mister cu atât

mai supraomenesc (asemănare cu motivul „căutării”

(iniţiatice) proprii heroic fantasy-ului), cu cât şi

apăsarea sentimentelor este mai mare. Fascinat mai

degrabă de perspectiva atingerii cu degetul transrealul

decât de transreal însuşi – logic (întotdeauna logic!) ,

odată misterul dezlegat, dincolo de frontiera dintre

lumi, aşa cum subconştientul i-o şopteşte, va putea

scăpa şi el de teribila-i apăsare… Sau poate nu? Şi de

aici permanenta ameninţare a tragicului.

Interiorizat şi însingurat, deoarece este „altfel”, chemat

să fie mai mult decât este (condiţie asemănătoare, de

altfel, cu cea a scriitorului, în general), veşnic

nemulţumit de prezentul din ce în ce mai meschin, dar

şi de viitorul  probabil care, cu infailibilitate, pare că

abandonează valorile probate de-a lungul istoriei de

care el se simte legat şi care îl ajută să discearnă între

bine şi rău – între binele şi răul unei situaţii, între, pur

şi simplu, a fi bun sau a fi rău –, el este gata să dea

cunoscutul pentru necunoscut sau pentru acel altceva

decât banalul cotidian şi se află într-o perpetuă căutare

de a trăi (în viitor) un trecut care să se ridice cu

adevărat la nivelul valorilor pe care le-a generat.

Este un „nobil decăzut” şi dezinteresat, rebel faţă de…

ordinea rebelă (aşa cum, ca gen literar, a apărut ca

reacţie la raţionalismul excesiv al iluminismului),

veşnic apăsat de o chemare adâncă şi neştiută de care

nu poate scăpa, aşa cum nu poate scăpa nici de răul şi

nici de binele (! ) din viaţa sa, blestemat să fie om

adevărat, blestemat pentru că vede răul, conştient că nu

deţine puteri de zeu dar inconştient că este un semizeu;

este cel care anticipează Sfârşitul cu mult înainte ca

acesta să-şi facă apariţia, care suspină când ceilalţi

râd…

Atunci când ultimul om va dispărea, cineva va suferi de

unul singur pentru toţi. Acela este gothicul. Patetic?

„Fantasy”? (Lui oricum nu i-ar păsa!) Nu, este realism

în stare pură.Deoarece el nu poate altfel, nu are încotro. . .

Singura specie literară care poate sta alături de SF şi

fantasy fără să-şi piardă pretenţia asupra realismului şi

care, în acelaşi timp, la modul cel mai credibil, poate

cuprinde şi elemente ce ţin de supranatural, este gothicul.

Acesta din urmă permite modul cel mai realist de a

aborda supranaturalul, un  supranatural fie imaginat,

fie considerat ca făcând parte din… viaţa reală, atunci

când concordă cu accepţiunea spiritualităţii tradiţionale

(creştine), ca spaţiu în care, de altfel, gothicul îşi are

rădăcinile.

 

În mod ironic, exagerările specifice genului oferă

echilibrul perfect dintre cunoaşterea convenţională a

imediatului şi contactul cu necunoscutul “de dincolo”.

Iar cititorul nu este trimis, aprioric, nici înspre

interpretarea exclusiv alegorică, nici înspre cea literală,

totul rămânând la latitudinea sa, el având ocazia să

apeleze oricând la oricare din modurile de receptare

avute la dispoziţie, pe măsură ce avansează în lectură.

Despre textul gothic nu se poate spune decât după

închiderea cărţii dacă a fost „fantezie” sau nu. Sau poate

nici atunci. Şi aceasta în funcţie de capacitatea noastră

de interpretare.

Adevărul, acel adevăr căutat instinctiv de cititor, poate

fi prezent sau nu într-un text, însă cu certitudine poate

fi prezent în interpretarea acestuia.

5599