4
Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Editurii Pro Universitaria Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Pro Universitaria
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
5
CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR.1 FILOSOFIA ....................................................................... 6 1. CONCEPTUL DE FILOSOFIE; ORIGINEA FILOSOFIEI................................................. 7 2. GENURI ŞI STILURI FILOSOFICE .............................................................................. 10 3. FILOSOFIE ŞI VIAŢǍ: ROSTUL FILOSOFIEI .................................................................. 14 APLICAŢII: FILOSOFIA CA IUBIRE DE ÎNŢELEPCIUNE ŞI ARTǍ A RǍSUCIRII ......... 17 UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR.2 EXISTENŢA ................................................................... 20 1. PROBLEMELE ONTOLOGICE ....................................................................................... 21 2. PROBLEMATICA FIINŢEI................................................................................................. 23 3. SPAŢIU ŞI TIMP................................................................................................................. 27 APLICAŢII: ............................................................................................................................. 30 UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR.3 OMUL................................................................................ 33 1. PROBLEMATICA FILOSOFICǍ A OMULUI..................................................................... 34 2. ESENŢA OMULUI.............................................................................................................. 37 3. SENSUL VIEŢII: FERICIREA CA SENS AL VIEŢII OMULUI......................................... 39 APLICAŢII: ............................................................................................................................. 42 UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR.4 VALORILE......................................................................... 44 1. LIBERTATEA ................................................................................................................... 45 APLICAŢII: ............................................................................................................................. 48 2. DREPTATEA................................................................................................................... 48 APLICAŢII: ............................................................................................................................. 50 3. BINELE ............................................................................................................................... 51 APLICAŢII .............................................................................................................................. 55 UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR.5 CUNOAŞTEREA ............................................................ 56 1. SPECIFICUL FILOSOFIC AL CUNOAŞTERII .................................................................. 57 2. SURSELE CUNOAŞTERII................................................................................................. 59 3. ADEVǍRUL- SCOPUL FUNDAMENTAL AL CUNOAŞTERII .............................................. 62 APLICAŢII .............................................................................................................................. 64
6
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR.1 FILOSOFIA
1. CONCEPTUL DE FILOSOFIE;ORIGINEA
FILOSOFIEI
2. GENURI ŞI STILURI FILOSOFICE
3. FILOSOFIE ŞI VIAŢǍ: ROSTUL FILOSOFIEI
COMPETENŢE GENERALE ŞI SPECIFICE: Studiind acestǎ unitate de învǎţare vei reuşi:
• sǎ distingi filosofia de filosofare;
• sǎ caracterizezi diferite genuri şi stiluri de filosofare;
• sǎ utilizezi discursul filosofic în elaborarea unui eseu;
• sǎ participi la analizarea şi rezolvarea unor situaţii de
viaţǎ folosind cunoştinţele şi metodologia specifice
filosofiei
1Simmel, G., „Hauptprobleme der Philosophie”, Goschen sche Verlagshandlung, Leipzig, 1910, p. 8; 2 Dumitriu, A., „Philosophia mirabilis”, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, p. 9; 3 Negulescu, P., P., „Scrieri inedite”, III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 323; 4 Leibniz, G., W., „Scrisoarea către Malebranche”, din 1 ian. 1700; 5 Aristotel, „Metafizica”, Ed. Iri; Bucureşti, 1996, p. 16; 6 Filosofia însemna pentru grecii din antichitate, ştiinţă şi totodată, înţelepciune, o contemplare a obiectelor cele mai înalte şi
o meditare susţinută în privinţa lor. Ştiinţele comune determină cauzele cele mai apropiate, cele mai directe, în vreme ce filosofia, ştiinţa supremă şi autentică înţelepciune, caută să pătrundă până la primele cauze şi principii ale tuturor lucrurilor. Totuşi, filosofia nu e o ştiinţă de un singur plan: ea poate fi filosofia în genere sau filosofia primă, adică metafizica, înţelepciunea ce tinde spre cunoştinţele cele mai înalte, sau primele principii şi spre cauzele cele mai generale.
7 Heidegger, M., „What is Philosophy?” (text germ. şi trad. engl.), College and University Press, New Haven, f.a., p. 67; 8 Husserl, E, „Idees directrices pour une phenomenologie”, în „Revue de metaphysique et de morale”, no. 4/1957, p. 374.
Conform unui limbaj filosofic iniţiat de Kant, a apela la principii transcedentale înseamnă că anumite categorii logice prealabile oricărei cunoaşteri empirice şi independente de orice conţinut, constituie cadre formale generale care ar condiţiona cunoaşterea lumii empirice. Este necesar să se evite confuzia posibilă între transcendental (adică nu de provenienţă empirică) şi transcendent (adică nu imanent).
9 Jaspers, AC, op. cit, p. 133; 10 Berdiaev, N., „Sensul creaţiei”, op. cit, p. 63;
7
CONCEPTE CHEIE: FILOSOFIE, DIALECTICA, METAFIZICǍ,
1. CONCEPTUL DE FILOSOFIE; ORIGINEA FILOSOFIEI
A schiţa un concept prealabil al filosofiei înseamnă a încerca să răspundem la vechea şi mereu noua întrebare: Ce este filosofia? întrebarea aceasta pare simplă şi lipsită de dificultăţi. În realitate însă ea este una dintre cele mai complexe şi dificile întrebări teoretice pe care ni le putem pune. Dificultatea constă nu numai şi nu în primul rând în amploarea practic infinită a domeniului ei de referinţă; dificultatea este generată de împrejurarea că întrebarea „ce este
11 Aristotel, op.cit. 12 Heidegger, M, „Introducere în metafizică”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999; 13 Aristotel, „Metafizica”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1965, VI, 1 şi 2, 1003b. 14 Banu, L, „Filosofia greacă până la Platon”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; 15 Ibidem 16 Ibidem 17 Vulcănescu, M., „Dimensiunea românească a existenţei”, Ed. Fundaţiei culturale Române, Bucureşti, 1991; 18 Augustin, „Confesiuni”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998; 19 Hegel, G., Fr.,W., „Enciclopedia ştiinţelor filosofice”, Partea III-a, Ed. Academiei, 1967, p. 259; 20 Heidegger, M., „Repere pe drumul gândirii”, Ed. Politică, Bucureşti, 1988, p. 358; 21 Heidegger, M., „Fiinţă şi timp”, ed. cit; 22 Hawking, S., „Scurtă istorie a timpului”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001; 23 Platon, „Phaidon”, Opere, vol. VI, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989; 24 Heidegger, M., „Scrisoare despre umanism”, în vol. „Repere pe drumul gândirii”, Ed. Politică, 1988, p.299; 25 Berdiaev, N., „Sensul creaţiei”, Ed. Humanitas, Bucureşti 1992, p. 68-98; 26 Pascal, B., „Pensees, Les Provinciales”, Bookking, Internaţional, Paris, 1995, p. 49; 27 Ibidem, p.50; 28 Pascal, B., op. cit, p. 74; 29 Ionescu, N., „Curs de metafizică” Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995; 30 Ibidem, p. 88; 31 Ibidem, p. 89; 32 Negulescu, P.P., „Destinul omenirii”, vol. III, Buc, 1943, p.272; 33 Hegel, G.W.F., „Prelegeri de istorie a filosofiei”, Trad. D.D. Roşea, I, Bucureşti, 1963, p. 56-57; 34 Platon, „Republica”, în Opere, vol. V, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1986, p. 214; 35 Aristotel, „Etica Hicomahică”, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1988, p. 105-108; 36 Aristotel, op. cit; 37 Ibidem, 1253, a 39; 38 Montaigne, „Essais”, Paris, Garnier-Flamniarion, 1969; 39 Vlăduţescu, Gh., „O istorie a ideilor filosofice”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, p. 271; 40 Cioran, E., „Singurătate şi destin”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 254; 41 Berdiaev, N., op. cit, p. 42;
8
filosofia?” are ea însăşi un caracter filosofic este ea însăşi o problemă filosofică. Drept urmare „ce este filosofia?” se lămureşte de fapt nu numai în cadrul istoriei filosofiei, numai cu conceptele şi mijloacele sale; ea (filosofia -însăşi) îşi este, aşa zicând, prima sa problemă1. Ceea ce-l surprinde pe cercetătorul dornic să afle ce
este filosofia este lipsa - în literatura de specialitate - unei
definiţii universal valabile a acestei discipline2. Şi aceasta,
pentru că „nu putem zice astăzi că avem o filosofie, cum
putem zice că avem o matematică, o fizică sau o chimie, ci
trebuie să ne mulţumim să constatăm că avem atâtea filosofii
deosebite câţi cugetători s-au îndeletnicit, după vremuri, cu
problemele generale ale naturii şi ale vieţii, dezlegându-le,
fiecare fireşte, în felul său”.3
Leibniz nota, într-o scrisoare către Malebranche, că
„dacă s-ar da definiţii, discuţiile ar înceta repede”4.
Curios este însă că definiţii pentru filosofie se găsesc
din abundenţă, şi cu toate acestea disputele asupra a ceea ce
este exact această disciplină nu încetează. Din toate aceste
consideraţii se poate trage concluzia că definiţiile de până
acum sunt parţiale, exprimând numai laturi (aspecte) ale
filosofiei şi nu corespund toţi et solo definito, adică nu
surprind nota caracteristică.
Condiţia constitutivă a filosofiei este pluralismul.
Câtă vreme va exista filosofie, ea nu va exista într-o singură
elaborare, ci într-o multiplicitate de elaborări şi configuraţii
diferite. Drept urmare, filosofi diferiţi, aparţinând unor
orientări de gândire diferite, vor avea concepţii deosebite,
uneori chiar opuse, despre ceea ce este (sau ceea ce ar trebui
să fie) filosofia. Câteva sondaje în istoria filosofiei ne vor
convinge despre acest lucru.
Pentru Aristotel, filosofia este „ştiinţa principiilor şi
9
cauzelor prime”5. El defineşte filosofia primă prin obiectul ei,
care nu este altceva decât Fiinţa ca Fiinţă6. Pentru Kant, de
pildă, filosofia este cercetarea, este, ca să folosim propriul său
termen, critica facultăţilor de cunoaştere ale spiritului uman,
cu scopul de a determina întinderea şi limitele lor. Pentru
Hegel şi pentru contemporanii săi romanticii, ea este
cunoaşterea raţională, conceptuală a Absolutului. Pentru
Feuerbach, filosofia este fiziologie,, în sensul etimologic al
termenului, adică teorie a raţiunii, şi antropologie, adică
teorie a omului. Întorcându-ne acum la punctul de plecare,
adică la întrebarea „ce este filosofia?”, trebuie să recunoaştem
că toate cele spuse nu oferă o definiţie a filosofiei, ci doar
delimitează un teritoriu, trasează un contur. Interesul
întrebării „ce este filosofia?” nu constă în răspunsul pe care l-
am putea obţine şi care, de altminteri, s-a dovedit imposibil,
ci în aceea că ea ne obligă să filosofăm noi înşine. Şi învăţăm
să filosofăm cu adevărat, atunci când intrăm în dialog cu
marii filosofi7.
Întrebarea „ce este filosofia?” este astfel o cale de
acces către filosofie şi istoria ei.
Termenii „filosofie” şi „filosof” au o vechime de peste
2500 de ani, patria lor spirituală fiind cultura vechii Elade.
Cuvintele greceşti corespunzătoare sunt: „philosophia” şi
philosophos”. Cea mai obişnuită etimologie este: philos
(adj,)- iubitor, prieten; sophia (subst.)-înţelepciune; iar
philosophos este iubitorul de înţelepciune.
În această interpretare, sensul filosofiei e destul de
banal. Multe pot fi numite „înţelepciune”. De altfel, în limba
comună, sophia înseamnă şi isteţime, abilitate practică,
îndemânare. Ahile oşteanul era, pentru Homer, un sophos.
Într-un sens mai special, aşa cum e folosită - prin
10
secolul al Vll-lea î.e.n. -în sintagma celebră „cei şapte
înţelepţi” (Solon, Thales, Chilon, Periandru, Epimenides,
Pitagora, Orfeu), sophia are înţelesul de chibzuinţă, de
înţelepciune în ale vieţii. Înţelepţii (sophoi, pi.) au fost, pentru
greci, precursorii filosofilor, au fost protofilosofi. Cicero,
filosoful şi politicianul roman din sec. I î.e.n., afirmă şi el că,
la început, preocupările „filosofice” aparţineau înţelepciunii
(sophia) şi vizau cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, a
originii şi a cauzelor tuturor lucrurilor
Sophia este capacitatea de a vedea, de a privi - cu
ochii minţii, desigur - printr-o străfulgerare intuitiv-mistică,
Adevărul, ceea ce este în realitate, în spatele aparenţelor. La
Platon, Adevărul este dat de „Forme” (un model divin, etern,
al oricărui lucru, datorită căruia există); ţinta supremă a
cunoaşterii e Forma tuturor Formelor: Divinitatea (care a
făurit Formele lucrurilor şi lucrurile însele). Astfel, doar
filosoful e posesorul „ştiinţei” (cunoaşterii desăvârşite).
Facultatea mentală pe care întreaga educaţie filosofică o
formează e numită de Platon „intelect intuitiv” (nous) şi
tocmai posedarea ei îl distinge pe veritabilul filosof. Dar
pentru a o avea trebuie să te dedici filosofiei întreaga ta viaţă.
Filosofia e pentru Platon nu numai o îndeletnicire
intelectuală, ci şi un mod de viaţă.
2. GENURI ŞI STILURI FILOSOFICE
11
Filosofia constă în mod esenţial în interogaţie; prin
interogaţie se vizează un domeniu al cercetării: fiinţa,
cunoaşterea, natura umană, etc. în funcţie de specificul
fiecărui domeniu abordat, pot fi deosebite mai multe genuri
de filosofie: speculativă, critică, hermeneutică, şi pozitivistă.
Filosofia speculativă numeşte în general cunoaşterea
obţinută prin intuiţie, contemplaţie, şi meditaţie, exercitată
asupra unor conţinuturi ce depăşesc întotdeauna experienţa
empirică precum: Dumnezeu, Absolutul, Fiinţa. În general,
filosofia speculativă este fie raţionalistă, în sensul că respinge
adevărul cunoaşterii senzoriale, fie mistică, traducând în
concepte intuiţii ale transcendenţei, ale divinităţii.
Reprezentativi pentru acest gen de filosofic sunt
următorii filosofi: Platon, Aristotel, Hegel, Berdiaev ş.a
Filosofia critică are ca obiect limitele cunoaşterii
umane: este un act reflexiv prin care se urmăreşte stabilirea
domeniului propriu intelectului. În general, determinarea
limitelor raţiunii sau intelectului are drept consecinţă
redefinirea obiectului filosofiei, Din această perspectivă, Imm
Kant orientează cercetarea filosofică către analiza limitelor
cunoaşterii umane. „Ce pot să cunosc?”, „Care sunt izvoarele
şi limitele raţiunii?” sunt interogaţiile la care trebuie să
răspundă o ştiinţă specială: critica raţiunii pure.
Filosofia hermeneutică constă în interpretarea unui
anumit domeniu al cunoaşterii din diferite perspective.
Presupoziţia de bază este aceea că doar mai multe interpretări
epuizează adevărul sau conţinutul unei teme.
Filosofia, cercetare asupra fundamentelor existenţei,
temeiurilor cunoaşterii, rămâne tăcută, în privinţa propriului
aparat conceptual, mecanismelor gândirii filosofice. Fr.
Nietzsche va sparge această tăcere, analizând din punct de
12
vedere psihologic nevoile metafizice ale omului (precum
nevoia de adevăr, identitate, absolut) şi împlinirile acestora
prin filosofie. Rezultatul obţinut este acela că anumite
exigenţe ale gândirii filosofice, precum raţionalitatea
permanentă, anihilarea simţurilor, imperativul obiectivităţii,
nu au legătură cu filosofia, ci sunt, de fapt, manifestări
deghizate ale valorilor morale.
Filosofia autentică este cea care depăşeşte rădăcinile
morale şi care determină o transmutare a tuturor valorilor.
Valorile de adevăr, libertate sau bine, trebuie înţelese doar ca
mijloace de conservare a existenţei omului. Totul se reduce la
ideea că viaţa nu este posibilă fără evaluări şi aparenţe.
Condiţia fundamentală a vieţii este de a admite ca ficţiuni
adevărul şi falsul, binele şi răul, ş.a.m.d.. Lumea nu se reduce
la fapte, ci ea însăşi este interpretare. Filosofia ca apologie
a aparenţei, care consideră realitatea un joc infinit al
interpretărilor, Nietzsche o numeşte perspectivism. în ceea ce
priveşte filosofia pozitivistă, este consecinţa aplicării
exigenţelor cunoaşterii ştiinţifice asupra filosofiei, care
devine astfel o gândire bazată pe observaţie, pe studiul legilor
fenomenelor. Printre cei mai reprezentativi filosofi pozitivişti
amintim pe: Auguste Comte (1798 - 1857); Jh. S. Mill (1806 -
1873); Ernest Mach (1838 - 1916).
Filosofia este un exerciţiu de gândire asupra
problemelor existenţiale, însă modalităţile de soluţionare sunt
diferite: de exemplu, unei întrebări ca „Ce este fiinţa?” se
poate răspunde fie într-un mod speculativ: „Fiinţa este
nemijlocitul, ceea ce se află în sine”, fie într-un mod analitic:
„Fiinţa este cel mai general şi cel mai abstract concept”.
Prin urmare, în funcţie de modalităţile de rezolvare a
unei probleme, cu alte cuvinte, în funcţie de modalităţile de a
13
practica filosofia şi de a-i construi problematica, se
conturează azi mai multe stiluri de filosofare. Ele conferă un
timbru stilistic aparte dialogului şi confruntărilor de idei din
filosofia contemporană, care iau ca termeni de referinţă trei
tipuri de abordare: sintetică, analitică şi fenomenologică.
Sunt, în fond, cele trei moduri de raportare la moştenirea
spirituală a lui Kant, care a argumentat critic eşecul
metafizicii (ontologiei) tradiţionale în tentativa ei de a
transcende experienţa şi a se situa dincolo de om, pentru a
descifra principiile ultime ale existenţei.
Stilul sintetic de filosofare (promovat de dialectica
materialistă, şcoala de la Frankfurt sau noile sinteze
aristotelo-thomiste) manifestă, atât în varianta constructivă
cât şi în cea critică, predilecţia pentru structuri filozofice
înglobate, trecând însă prin “lecţia lui Kant” şi pornind de la
considerentul că determinaţiile universale ale lumii nu au
semnificaţie obiectivă decât prin şi pentru om.
Stilul analitic de filosofare (promovat de diverse
variante ale “şcolii analitice”, dominantă în ţările de limba
engleză: pozitivismul logic şi orientările de factură post-
pozitivistă, cum ar fi: filosofia limbajului comun,
pragmatismul conceptual al lui Quine, realismul intern al lui
Putnam etc.) receptează critica metafizicii tradiţionale printr-o
altă optică, situând într-un “con de umbră” întrebările care
vizează raportul omului cu lumea şi cu civilizaţia făurită de el
în favoarea unui nou tip de interogări privind modul cum noi
gândim şi vorbim despre lume.
Stilul fenomenologic de filosofare (promovat, în
prelungirea fenomenologiei, de ontologiile de factură
existenţialistă) încearcă să iasă în afara alternativei „sintetic-
analitic”, considerând că, pornind de la descrierea varietăţii
14
experienţelor umane, ar putea scruta conştiinţa umană care,
prin actele ei intenţionale, conferă sensuri existenţei. Husserl
susţine că numai filosofia poate să ajungă, printr-un gen
aparte de „interogări şi reducţii succesive... la subiectivitatea
transcedentală, ca loc de origine al oricărei conferiri de
sens”8.
3. FILOSOFIE ŞI VIAŢǍ: ROSTUL FILOSOFIEI
Problema sensului vieţii omului este prin însăşi natura
ei o problemă esenţială a filosofiei exprimând justificarea şi
finalitatea ei. K. Jaspers afirmă, alături de alţi cugetători că
„atâta vreme cât trăiesc oamenii, filosofia nu poate înceta.
Filosofia menţine vie exigenţa: de a dobândi sensul vieţii
dincolo de toate scopurile din lume, de a determina sensul
care înglobează toate aceste scopuri, de a împlini acest sens
realizându-l în prezent, oarecum de-a curmezişul timpului, de
a sluji prin propriul prezent totodată viitorul, de a nu coborî
niciodată Omul sau un anume om la condiţia de simplu
mijloc”9.
Se susţine uneori că nu are nici un rost să studiem
filosofia deoarece filosofii nu fac altceva decât să-şi piardă
vremea polemizând cu privire la înţelesurile cuvintelor. Ei nu
ajung niciodată la concluzii semnificative, iar contribuţia lor
în cadrul societăţii este virtual inexistentă. Ei discută încă
despre aceleaşi probleme care i-au preocupat şi pe vechii
greci. Filosofia nu schimbă nimic; ea lasă totul aşa cum este.
Unul dintre motivele importante pentru studierea
filosofiei este acela că se ocupă cu întrebări fundamentale,
referitoare la sensul vieţii noastre. Cei mai mulţi dintre noi ne
15
punem, în diferite momente, întrebări filosofice
fundamentale. De ce existăm pe pământ? Există vreo dovadă
că există Dumnezeu? Are viaţa noastră vreun sens? Ce face ca
ceva să fie moral sau imoral? S-ar putea oare ca viaţa să nu
fie altceva decât un vis? Este mintea diferită de corp sau
suntem alcătuiţi doar din materie? Cum progresează ştiinţa?
Ce este arta? ..... şi aşa mai departe.
Majoritatea celor care studiază filosofia cred că este
important ca fiecare dintre noi să-şi pună astfel de întrebări.
Unii chiar susţin că, fără a ne pune astfel de întrebări, viaţa nu
merită trăită. A duce o viaţă de rutină, fără să cercetăm
principiile pe care se bazează aceasta, ar fi ca şi cum am
conduce o maşină care n-a fost niciodată la un atelier auto.
Am putea avea temeiuri să ne încredem în frâne, direcţie,
motor, de vreme ce până acum au funcţionat bine, dar s-ar
putea ca această încredere a noastră să nu fie deloc justificată:
plăcuţele de frână se uzează şi ne-ar putea lăsa tocmai atunci
când avem mai mare nevoie de ele.
Un alt motiv pentru studierea filosofiei este acela că
filosofia oferă o cale bună pentru a învăţa să gândim mai clar
cu privire la o mare varietate de probleme. Metodele gândirii
filosofice pot fi utile într-o mare varietate de situaţii, deoarece
prin analizarea argumentelor pro şi contra unei poziţii
deprindem abilităţi care pot fi transferate şi la alte domenii ale
vieţii. Mulţi dintre cei care studiază filosofia aplică
instrumentele filosofice în domenii de activitate foarte
diferite, cum ar fi: drept, informatică, management, servicii
civile şi jurnalism, toate aceste fiind domenii în care claritatea
gândirii este un mare avantaj. Filosofii îşi folosesc, de
asemenea, intuiţiile pe care la dobândesc cu privire la natura
existenţei umane atunci când se ocupă de arte: există filosofi
16
care au avut succes şi ca romancieri, critici, poeţi, regizori şi
dramaturgi.
Cu alte cuvinte, deschiderea oferită prin studiul
filosofiei conduce înspre construirea unei viziuni sistemice
asupra realităţii. Mai mult decât atât, filosofia în calitate de
cunoaştere de sine nu este doar teorie ci cheia indispensabilă
cu ajutorul căreia ne înţelegem pe noi înşine, respectiv
înţelegem viaţa, şi prin aceasta ne găsim locul şi rostul în
societate, în lume.
Se pune întrebarea: „La ce poate servi filosofia astăzi,
într-o lume dominată de ştiinţă?”. Am putea spune că ea poate
contribui la a infuza mentalităţii umane o mai pregnantă
dimensiune filosofică, pentru că noi, oamenii, suntem cu toţii
filosofi.
„Fiecare om se naşte cu înţelepciunea de om” spunea
Socrate, iar filosofia este „revelaţia înţelepciunii în omul
însuşi prin efortul său creator”10, cu alte cuvinte, revelaţie a
omului, dar a omului părtaş la Logos, la Omul Absolut, la
Omul Total, iar nu fiinţă individuală închisă.
A întreba la ce serveşte filosofia echivalează astfel cu
a întreba la ce serveşte a vedea sau a dormi. Face parte din
condiţia umană a avea idei asupra binelui, asupra fericirii. A
avea idei deformate asupra lor este un fapt cu consecinţe
dezastruoase: spre exemplu, Hitler, Mussolini şi Stalin erau
prizonierii unor filosofii deformatoare. Un om care
împărtăşeşte idei deformate asupra binelui şi fericirii,
posedând totodată o mare putere, reprezintă un pericol enorm.
De altfel, scopul filosofiei este acela de a găsi o finalitate a
vieţii, însă nu în sensul propriu al cuvântului ci în înţelesul
unui sens de integrare escatologică.
17
APLICAŢII: FILOSOFIA CA IUBIRE DE ÎNŢELEPCIUNE ŞI ARTǍ A RǍSUCIRII
Ci o ,,rǎsucire a sufletului” de la o zi întunecatǎ ca
noaptea cǎtre ziua cea adevǎratǎ, o ascensiune şi o revenire
cǎtre ceea ce este. Aceasta afirmǎm cǎ este filosofia cea
adevǎratǎ.
Dacǎ ori filosofii nu vor domni în cetǎţi, ori cei ce sunt
numitţi acum regi şi stǎpâni nu vor filosofa authentic şi
adecvat şi dacǎ acestea douǎ-puterea politicǎ şi filosofia- n-
ar ajunge sǎ coincidǎ, şi dacǎ numeroasele firi care acum se
îndreaptǎ spre vreuna din ele, darn u şi spre cealaltǎ, nu vor
fi oprite sǎ procedeze astfel, nu va încǎpea contenirea
relelor(…) pentru cetǎţi şi neamul omenesc, şi nici aceastǎ
orânduire pe care am parcurs-o cu mintea nu va deveni
vreodatǎ posibilǎ, spre a vedea lumina soarelui.
(Platon, Republica)
1. Evidenţiazǎ problema filosoficǎ abordatǎ în unul din
textele de mai sus şi selecteazǎ cuvintele utilizate.
2. Completeazǎ imaginea asupra filosofiei, studiind
paragrafele 321-541 din Republica, în care Socrate
descrie dialectica şi ,,elementele auxiliare” de care se
foloseşte pentru a conduce sufletul cǎtre ceea-ce-este,
respective Mitul lui Er de la sfârşitul dialogului.
3. Ţinând cont de trǎsǎturile filosofului şi ale filosofiei
din perspectiva lui Platon, argumenteazǎ pro sau contra
urmǎtoarelor teze: ,,unor anumiţi oameni li se cuvine,
prin firea lor, şi sǎ se apuce de filosofie, şi sǎ conducǎ
în cetate, în timp ce altora nu li se cuvine sǎ se atingǎ
de filosofie şi(…) totodatǎ, ei trebuie sǎ dea ascultare
18
cârmuitorului”(Republica,474 d)
4. Analizeazǎ structura argumentativǎ a urmǎtorului
punct de vedere, indicând premisele şi consecinţele
sale: ,,În viaţǎ avem numeroase dorinţe, însǎ o filosofie
anume este de obicei inspiratǎ de o dorinţǎ dominantǎ
care îi dǎ coerenţǎ(…). Existǎ dorinţa de a
cunoaşte(…), dorinţa de fericire, dorinţa de virtute şi,
ca o sintezǎ a acestora douǎ, dorinţa de
mântuire(…).Existǎ dorinţa de frumos, dorinţa de
divertisment şi, în sfârşit, dorinţa de putere.”( Bertrand
Russell, Filosofii ale puterii).
PORTRETUL FILOSOFULUI DIN PERSPECTIVA
DIALOGULUI PLATONICIAN REPUBLICA
• este înflǎcat, iute şi puternic din fire;
• doreşte înţelepciunea în întregul ei şi nu în parte;
• se îndreaptǎ cu bucurie spre învǎţǎturǎ şi nu se
îndestuleazǎ nciodatǎ;
• iubeşte sǎ priveascǎ adevǎrul;
• este în stare sǎ perceapǎ ceea ce rǎmâne la fel, egal cu
sine(IDEILE);
• nu este mai prejos faţǎ de cei care îşi aratǎ puterea
minţii doar în cazul lucrurilor multiple, nici în privinţa
experienţei, nici în privinţa virtuţii;
• iubeşte statornic acea învǎţǎturǎ care i-ar face vǎditǎ
esenţa permanentǎ şi neschimbǎtoare prin naştere ori
19
pieire;
• nǎzuieşte spre întregul omenesc şi divin;
• sufletul lui este drept şi blând, nu nesociabil şi
nedrept;
• este cu mintea îndreptatǎ spre cele ce sunt cu adevǎrat
şi cautǎ sǎ le imite, sǎ se asemene cât poate cu ele;
• este izvorâtor al cumpǎtǎţii, al dreptǎţii şi al virtuţii
poporului;
• are de-a face cu ceea ce este divin şi supus ordinii şi
devine şi el o fiinţǎ supusǎ ordinii şi divinǎ, în mǎsura
în care este posibil pentru un om.
5. În lucrarea Lacrimi şi sfinţi, Emil Cioran aratǎ cǎ
,,toatǎ filosofia e fǎrǎ rǎspuns”, în vreme ce sfinţenia,
avându-l pe Dumnezeu ca scop, este ,,ştiinţǎ exactǎ”,
care ,,ne dǎ rǎspunsuri pozitive şi precise la întrebǎrile
la care filosofia n-a avut curajul sǎ se ridice”.
Comenteazǎ acest punct de vedere.
6. Care din urmǎtoarele idei ale lui Lucian Blaga
exprimǎ, în opinia ta, cel mai bine natura metafizicii?
a) o viziune metafizicǎ rǎspunde unor necesitǎţi
spirituale prezente în primul rând în autorul ei;
b) metafizica reprezintǎ, de obicei, un salt în
incontrolabil,o ,,lansare de fǎclii aprinse în ultime abisuri”;
c) orice afirmaţie metaficǎ face vizibilǎ o ,,prezenţǎ
autoricǎ”, o personalitate, un autor care pare a spune:
,,Stau aici, nu pot altfel!”. Argumenteazǎ-ţi punctul de
vedere.
20
7. Determinǎ asemnǎri şi deosebiri relevante între
principalele domenii ale culturii: filosofie, artǎ, ştiinţǎ,
religie.
8. Argumenteazǎ pro sau contra: Filosofia este un act de
viaţǎ, un act de trǎire.
BIBLIOGRAFIE:
1. ARISTOTEL, METAFIZICA, Bucureşti, Ed. Iri, 1996
2. BLAGA, L. DESPRE CONŞTIINŢA
FILOSOFICǍ,TRILOGIA CUNOAŞTERII
3. IONESCU, NAE, CURS DE METAFIZICǍ, Humanitas,
1990
4. JASPERS,K., TEXTE FILOSOFICE, ORIGINILE
FILOSOFIEI, Buc, ed. Pol. 1988.
5. PLATON: REPUBLICA, OPERE,VOL.V, Bucureşti, Ed.
Ştiinţificǎ, 1986
6. POHOAŢǍ, G., PROPEDEUTICǍ FILOSOFICǍ, Ed.
Prouniversitaria, 2009
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR.2
21
EXISTENŢA
1. PROBLEMELE ONTOLOGICE
2. PROBLEMATICA FIINŢEI
3. SPAŢIU ŞI TIMP
COMPETENŢE GENERALE ŞI SPECIFICE: Studiind acesta unitate de învaţare vei reuşi:
• sǎ identifici noţiunile şi conceptele specifice
ontologiei implicatre într-un text filosofic;
• sǎ interpretezi un text filosofic prin evidenţierea
strategiilor de abordare a problemelor de ontologie.
CONCEPTE CHEIE: ONTOLOGIE, EXISTENŢǍ,
FIINŢǍ, NEANT, DEVENIRE, METAFIZICǍ,
PRINCIPIU, SPAŢIU, TIMP
1. PROBLEMELE ONTOLOGICE Dacă o concepem ca pe cercetarea esenţei, a «fiinţei»
lucrurilor, dincolo de sau prin intermediul aparenţei lor,
metafizica este sinonimă cu «ştiinţa fiinţei ca fiinţă»
(Aristotel) sau cu ontologia (de la grecescul ontos, «fiinţă» şi
logos «discurs»).
Deşi cuvântul ontologie nu datează decât din secolul
al XVII-lea, principiul care a stat la baza formării lui poate fi
găsit la Aristotel, potrivit căruia «există o ştiinţă care studiază
fiinţa ca fiinţă», opusă ştiinţelor particulare «care decupează
anumite părţi ale fiinţei, studiindu-le proprietăţile»11.
Ontologia ar fi astfel studiul esenţei fiinţei, a ceea ce
face ca o fiinţă să fie; ea ar reprezenta studiul temeiului
ordinii lucrurilor. De aceea, ontologia a sfârşit prin a deveni
22
sinonimă cu metafizica, postulându-se drept ştiinţă supremă şi
universală.
Astfel redefinită, ontologia poate fi identificată cu
filosofia primă despre care Aristotel vorbeşte în alte locuri din
Metafizica: <<fiinţa ca fiinţa>> ar fi fiinţa perfectă sau
primul principiu al lucrurilor. În această ipoteză, termenul
metafizică nu şi-ar schimba sensul prin asociere cu filosofia
primă sau cu ontologia;`cei trei termeni ar fi interşanjabili.
În acelaşi timp se poate stabili o diferenţă între
metafizică şi filosofia primă pe de-o parte, şi ontologie, pe de
altă parte. Ontologia nu ar încerca să cunoască un tip special
de fiinţe, imateriale şi prime, ci să reflecteze asupra
categoriilor celor mai generale ale fiinţei (Ce înseamnă a fi?
Ce vrem să spunem atunci când afirmăm despre un lucru că
există?...). În acest sens, putem chiar să afirmăm, împreună cu
Heidegger12 , că istoria metafizicii occidentale începând cu
Grecii este cea a «uitării fiinţei», adică, a disimulării
problemei fiinţei prin postularea unei fiinţe (fiinţări supreme).
Heidegger califică astfel metafizica drept «onto-teologie».
Wolff concepe o metafizică generală care tratează despre
existenţă în genere şi metafizicile speciale care tratează
despre modurile determinate ale existenţei, precum existenţa
materială, existenţa spirituală, existenţa supranaturală.
Ontologia este denumirea dată metafizicii generale, iar
cosmologia, psihologia raţională şi teologia raţională sunt
metafizicile particulare.
Din antichitate şi până astăzi, ontologia generală a
rămas veritabilul domeniu al metafizicii, iar ontologiile
particulare de care vorbea Wolff, au fost înlocuite cu
ontologiile regionale
În istoria dezvoltării filosofiei sunt cunoscute mari
23
creaţii filosofico-ontologice ca cele ale lui Platon, Aristotel,
Thomas de Aquino, Leibniz, Hegel, etc.
Astfel, Thomas trasează conturul unei ontologii
autentice, lipsită de incoerenţele şi contradicţiile care
alimentau nesfârşitele polemici scolastice, părând să-şi aibă
sursa, toate, în dualismul materie/formă al tradiţiei
aristoteliene. De acum încolo, trecând prin Spinoza, Leibniz
sau Descartes şi până la Kant sau Heidegger, metafizica va
gravita în jurul raportului dintre esenţă şi existenţă.
2. PROBLEMATICA FIINŢEI
Ideea de „fiinţă”, ca şi sinonimul său de mai târziu
„existenţă”, este prezentă în toate filosofiile pentru că orice
filosofic admite că ceva fiinţează, fără a preciza calităţi
anume ale acelui ceva. De aceea, „fiinţa” este o presupoziţie
fundamentală a oricărui discurs raţional, a oricărei gândiri cu
sens.
„Fiinţa” este cuvântul care a produs cele mai multe
dificultăţi şi a ridicat multiple probleme reflecţiei filosofice.
„Fiinţa” (forma substanţializată a verbului „a fi”, „este”)
constituie obiectul ontologiei. Întrebarea fundamentală căreia
îi răspunde ontologia este “ce este este?” “fiinţa ca fiinţă”.
Este o întrebare limită şi cea mai simplă cu putinţă.
Întrebarea „ce este este?” o găsim prezentă, implicit,
de la începuturile filosofiei ca expresie clară a unui spirit
conştient ce se situează în faţa lumii, distingându-se de
aceasta şi încercând să o înţeleagă. Căutarea explicită a
înţelesului lui „este” o întâlnim în filosofiile iui Socrate,
Platon, Aristotel. În pofida sensurilor multiple, nu totdeauna
unitare, pe care le are „fiinţa” în Metafizica aristotelică, un
24
sens rămâne clar: “este reflecţia ce are în vedere primele
principii şi cauze, deci raportându-se la o singură natură de
pe urma unui caracter analog. „Fiinţa” este numele pentru
tot ce este. „Fiinţa” şi „Unul” sunt acelaşi lucru şi de aceeaşi
natură, pentru că apar împreună, ca principiu şi cauză (...)13
Anticii au considerat originară în cuprinsul a tot ce
este şi poate fi, „esenţa”, ceea ce este pretutindeni şi
întotdeauna. „Unul, esenţa, fiinţa nu sunt subordonate nici
unei realităţi. Ele sunt propriul lor substrat (*..). Dacă nu
admitem Unul, Fiinţa, Esenţa, ca substanţe de sine stătătoare,
nu mai există nici una din celelalte noţiuni generale, căci
acestea sunt noţiunile cele mai generale din toate (...)”14.
„Fiinţa”, „esenţa”, „unul” sunt unul şi acelaşi lucru,
moduri de a numi ceea ce există prin sine fără nicio
determinare, Problema centrală a filosofiilor antice şi
medievale este aceea a „fiinţei”.
Astfel, Parmenide, exponent al şcolii filosofice eleate,
este primul gânditor care se întreabă asupra fiinţei în sine.
Filosofia sa este un răspuns care include două concepte
fundamentale: gândirea şi respectiv fiinţa în sine. În ce
măsură fiinţa în sine este accesibilă gândirii?
Parmenide distinge între două căi de cercetare a
Fiinţei: o cale a opiniei şi alta a raţiunii.
Calea opiniei („cercetarea după părere”), care aparţine
„muritorilor” „neştiutori” „oameni cu două capete” este
departe de Adevăr, admite contrariile, chiar le identifică:
fiinţa şi nefiinţa, a fi sau a nu fi, sunt aceleaşi într-o logică a
existenţei. Calea opiniei nu are ca obiect Fiinţa în sine, ci
conduce la lumea simţurilor.
Calea raţiunii („cercetarea după adevăr”) este aceea prin
care se afirmă, pe de o parte, identitatea fiinţei cu sine
25
însăşi, iar de cealaltă parte, identitatea dintre gândire şi fiinţă.
Fiinţa este gândire, este inteligibilul:„fr. 5 ... căci e tot una a
gândi şi a fi”;
„fr. 8. E tot una a gândi şi gândul că «ceva» este; doar, fără
fiinţa în care e exprimat, nu vei găsi niciodată gândul. Căci
nimic nu este, nici nu va fi, afară de fiinţă” (Despre natură)15.
Heraclit din Efes opune ontologiei parmenidiene o
teorie despre fiinţă înţeleasă ca principiul schimbărilor
permanente ce se petrec în natură, în lume. Fiinţa, asimilată
de Heraclit focului, este măsura devenirii din natură care se
datorează contrariilor. Fiinţa (focul) guvernează unirea
contrariilor, acordul opuselor. La originea pluralităţii,
diversităţii care constituie natura, nu poate fi identitatea, ci o
confruntare de contrarii, care este ontologic constantă. Nu
există stingere totală a focului şi nici aprindere până la
distrugere. Totul se face conform măsurii care menţine
existenţa. Fiinţa dă măsura confruntării dintre contrarii, face
posibil acordul dintre contrarii. Ea este eternă, după cum etern
este şi procesul confruntării contrariilor în natură.
„fr. 10. Natura, la rândul ei, năzuieşte spre contrarii;
prin ele şi nu prin cele asemănătoare, înfăptuieşte ea
concordanţa; ... cea dorită concordie a săvârşit-o prin unirea
contrariilor”. (Despre natură)16.
Platon s-a străduit să împace aceste două puncte de
vedere opuse prin teoria lui despre Idei. El este de acord că
lumea văzută, lumea simţurilor, este într-o neodihnită
prefacere, că toate se nasc şi pier fără un suport durabil. Dar
dincolo de ea, stă o altă lume: lumea ideilor veşnice,
neschimbătoare, mereu identice cu sine. Ideile servesc mai
întâi, ca standarde în raport cu care putem face diferite
aprecieri: astfel, pentru a spune ce lucruri sunt pioase ori
26
sfinte trebuie să avem un anumit standard cu care să le
comparăm. În al doilea rând, ideile reprezintă esenţa
abstractă, universală a lucrurilor. De pildă, afirmăm că ceva
este frumos; după Platon, ceea ce face ca lucrul acela să fie
frumos este ideea de frumos, frumuseţea: el e frumos în
măsura în care se raportează la acea idee sau, cum zice
Platon, în măsura în care „participă” la ea.
PROBLEMA PRINCIPIULUI LA PRIMII FILOSOFI
GRECI (THALES, ANAXIMANDRU, ANAXIMENE,
EMPEDOCLE)
*PUNCTUL DE PLECARE
> diversitatea, haosul apparent al lumii
* CONVINGERI FUNDAMENTALE
> în spatele acestui haos trebuie sǎ existe ceva originar,
primordial;
> acest ceva trebuie sǎ se afle într-un fel sau altul în tot
ceea ce existǎ;
> numai cu referire la princpiu putem construi o
explicaţie ultimǎ a tuturor lucrurilor, a lumii ca întreg;
> principiul trebuie sǎ fie nenǎscut, nepieritor, veşnic;
> unitatea principiului este fundamental unitǎţii lumii ca
întreg.
ELEMENTE PRIMORDIALE LA PRIMII FILOSOFI GRECI
• Primii filosofi credeau cǎ existǎ elemente ( substanţe,
realitǎţi) cosmologice primordiale, din care sunt
constituite toate lucrurile: apa, aerul, focul şi
pǎmântul
• Uneori, numai unul dintre acestea este gândit ca
principiu al tuturor lucrurilor(monism);
• La Empedocle, apar toate ca principii-
27
elemente(pluralism):
*prin agregare şi dezagregare se formeazǎ şi dispar
toate lucrurile;
- iubirea(prietenia)încearcǎ sǎ uneascǎ cele patru
elemente;
- ura(discordia) încearcǎ sǎ le separe
> la Heraclit, cele patru elemente sunt correlate pentru a
explica trecerea de la principiu la lucrurile concrete şi
invers
* drumul în jos descrie trecerea de la foc la aer la apǎ
şi la pǎmânt;
* drumul în sus descrie trecerea de la pǎmânt la apǎ la
aer şi apoi la foc.
3. SPAŢIU ŞI TIMP
Spaţiul şi timpul fac parte din sistemul categoriilor
filosofice fără de care nu avem acces la înţelegerea şi
explicarea lumii. Mircea Vulcănescu consideră spaţiul şi
timpul „cele dintâi prin care trece mintea omului, ca printr-o
sită, ideea de existenţă. Fiinţarea, spune el, este legată în
filosofia europeană de spaţiu şi timp”17 . Absolutul nu are
nevoie de determinări, de frontiere care să-1 despartă de
altceva; atunci n-ar mai fi absolut. Principiul, fiinţa, subiect
metafizic şi ideal, nu există în spaţiu şi timp. Spre deosebire
de fiinţă, fiinţarea este determinată, circumstanţiată spaţio-
temporal.
Natura, dimensiunile şi manifestările proprii spaţiului
şi timpului ridică probleme dificile în faţa studierii cât şi a
înţelegerii legăturilor dintre ele. În literatura filosofică au fost
28
semnalate încă de timpuriu deosebirile dintre spaţiu şi timp
atât în planul fiinţei lor cât şi în cel al perceperii şi
cunoaşterii.
Sf. Augustin răspunzând întrebării „Ce este timpul?”
consemna familiaritatea timpului, atunci când vorbim despre
el, sau chiar atunci când auzim acest cuvânt.
Pentru viaţa cotidiană, dar şi pentru cele mai multe din
conduitele noastre spaţiul şi timpul nu sunt doar simple
concepte. Fiecare trebuie să-şi răspundă unor întrebări banale
dar, fundamentale: „unde sunt?” (unde mă aflu?), „încotro
merg?” (în ce direcţie evoluez?); în numele a ce sau a cui
oamenii se transformă, în ce manieră şi de ce? Sunt
răspunsuri necesare care-i ajută pe oameni să trăiască, să
înţeleagă viaţa în mijlocul schimbărilor, conflictelor şi
contradicţiilor care îi asaltează. E o modalitate de a pune în
ordine dezordinea aparentă a lumii. Afirmaţiile lui Sf.
Augustin apar pilduitoare şi un bun punct de meditaţie: „Ce
este timpul? Dacă nimeni nu mă întreabă ştiu, iar dacă ar vrea
să explic cuiva care mă întreabă, nu ştiu. Totuşi, cu încredere
afirm că dacă nu ar trece nimic nu ar exista timp trecut şi dacă
nu ar veni ceva nu ar fi timp viitor şi dacă nu ar exista nimic
nu ar fi timp prezent”18.
Dificultăţile mai mari cu care se confruntă cercetarea
timpului în raport cu aceea a spaţiului sunt dovedite şi de
decalajul existent în cunoaşterea lor. Astfel, prima sinteza
ştiinţifică asupra timpului este realizată în antichitate de
Euclid; o altă sinteză ştiinţifică asupra timpului o datorăm lui
Galilei în epoca modernă. Trebuie să recunoaştem că nu avem
nici astăzi o ştiinţă a timpului. în secolul trecut, Hegel
constată că „ştiinţei spaţiului, geometriei, nu-i corespunde o
ştiinţă a timpului”19 . În pofida caracterului fundamental al
29
timpului, intuit şi afirmat de timpuriu, ştiinţa s-a pronunţat
pentru spaţiu în defavoarea timpului. Astfel, şi în una din
marile cuceriri ale gândirii ştiinţifice contemporane, în teoria
relativităţii timpul este conceput, în cele din urmă, ca o a
patra dimensiune a spaţiului, ca factor în metrica universului.
Aristotel defineşte timpul ca fiind „numărul mişcării
după anterior/posterior”. Deosebirea dintre înainte şi după
este intr-adevăr fundamentală în experienţa temporală:
succesiune ireversibilă (căreia nimic din lumea aceasta nu-i
scapă) a momentelor trecut -prezent - viitor.
Heidegger foloseşte noţiunea de timp ca denumire
premergătoare a „adevărului fiinţei”, a ceea ce este esenţial în
fiinţă şi este astfel fiinţa însăşi20.
Fiinţa înseamnă „a ajunge în prezenţă”, actualitas. În
prezenţă guvernează negândite şi ascunse, prezentul şi durata,
cu alte cuvinte, actualitas fiinţează în timp. Fiinţa e neascunsă
atunci când e înţeleasă în perspectiva timpului. Timpul
trimite, astfel, la starea de neascundere, adică la „adevărul
Fiinţei”. În lucrarea sa „Fiinţă şi timp”, Heidegger încearcă o
înţelegere intuitivă a timpului, care să fie şi esenţială
(conceptuală) şi fenomenologică.
Astfel, după Heidegger, „timpul nu e nici în subiect,
nici în obiect, nici în interior, nici în exterior, timpul este
anterior oricărei subiectivităţi pentru că el reprezintă condiţia
posibilităţii însăşi pentru acest anterior”21.
Potrivit lui Heidegger nu timpul este în existenţă, nici
existenţa în timp, ci existenţa este însuşi timpul.
Spre deosebire de Bergson la care lumea se
dedublează în timp-durată, fenomene şi procese, la Heidegger
acest dualism dispare, deoarece timpul este însăşi existenţa,
existenţa umană - singura recunoscută de filosoful german.
30
Astfel, putem înţelege că timpul dobândeşte sens,
semnificaţie, numai raportându-l la om, căci doar acesta poate
conştientiza timpul, respectiv existenţa.
Cercetările asupra spaţiului şi timpului se deschid tuturor
disciplinelor, modalităţilor de cunoaştere, metodologiilor şi
limbajelor, angajând o tematică de larga amploare.
Concludentă în această privinţă ne apare căutarea căilor
pentru formularea unei teorii complete asupra Universului
care să încorporeze cunoştinţele existente şi să satisfacă
idealul permanent al cunoaşterii vizat de fizică, anume,
concepţia lui Stephen Hawking 22 . Astfel, „Cum a început
Universul? Ce a făcut posibil începutul său? Timpul curge
întotdeauna înainte? Este Universul nesfârşit sau există
graniţe? Există şi alte dimensiuni în spaţiu? Ce se va întâmpla
când totul se va sfârşi?” sunt interogaţiile autorului lucrării
„Scurtă istorie a timpului”23.
APLICAŢII: 1. Analizeazǎ semnificaţia urmǎtorului argument:
,,Intrucât are ca fundament un principiu unic, de sine
statǎtor, prin care existǎ toate lucrurile, lumea ca
întreg nu este haos, ci ordine, kosmos”.
2. Determinǎ principalele semnificaţii la care se referǎ
definiţia aristotelicǎ a princpiului: ,,primul punct de
plecare datoritǎ cǎruia un lucru este, ia naştere şi poate
fi cunoscut”.
3. Heraclit credea cǎ totul este într-un flux permanent,
31
într-un process continuu, cǎ realul este luptǎ, devenire,
dar şi cǎ existǎ ceva( focul) care-şi menţine identitatea
în ciuda tuturor schimbǎrilor. Pentru el, aceastǎ lume
,,a fost întotdeauna, este şi va fi un foc veşnic viu, care
dupǎ mǎsurǎ se aprinde şi dupǎ mǎsurǎ se stinge”.
Crezi cǎ poate fi descrisǎ in acest fel devenirea întru
fiinţǎ?
4. Analizeazǎ, la alegere, semnificaţia unuia dintre
urmǎtoarele fragmente din Jurnalul de idei(
Constantin Noica):a) Nu eşti dacǎ nu îţi
supravieţuieşti: sǎdind un pom, lǎsând un gând”; (…)
bunǎtatea fiinţei este de a coborâ pânǎ la realitǎţile
cele mai umile, iar tǎria ei este de a prelua şi pe
acestea în lucrarea ei”.
5. Elaboreazǎ un minieseu despre realitatea timpului în
concepţia lui Augustin, având în vedere
urmǎtoarele:a) nici ceea ce va exista nu existǎ acum,
nici ceea ce a trecut;b) în fapt, existǎ numai prezentul:
prezentul din cele trecute( amintirea), prezentul din
cele viitoare( aşteptarea) şi prezentul din cele
prezente( vederea acestora); c) în eternitate, nimic nu
trece, ci totul este creat de Dumnezeu, care este mereu
prezent; d) sufletului i-a fost dat sǎ simtǎ ,,întârzierile”
32
şi sǎ le mǎsoare; e) cele ce sunt nu pot fi decât
prezente; despre cele care au fost sau vor fi nu se
poate spune cǎ sunt.
6. Analizeazǎ urmǎtoarea obiecţie care a fost adusǎ
concepţiei kantiene: spaţiul şi timpul sunt reduse la
douǎ forme goale, indiferente la orice conţinut pe care
ar putea sǎ-l primeascǎ.
7. Arata de ce nu putem susţine, din perspectiva
concepţiei kantiene, urmatoarea aserţiune: toate
lucrurile sunt în timp.
BIBLIOGRAFIE
1. ARISTOTEL, METAFIZICA, OP.CIT
2. HEIDEGGER,M., INTRODUCERE ÎN
METAFIZICĂ
3. KANT,IMM. , CRITICA RAŢIUNII PURE:
ESTETICA TRANSCEDENTALĂ
4. LAERTIUS, DIOGENE, DESPRE VIEŢILE ŞI
DOCTRINELE FILOSOFILOR
5. NOICA, C., DEVENIREA ÎNTRU FIINŢǍ
33
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR.3 OMUL
1. PROBLEMATICA FILOSOFICǍ A OMULUI
2. ESENŢA OMULUI;
3. SENSUL VIEŢII: FERICIREA CA SENS AL
VIEŢII OMULUI
COMPETENŢE GENERALE ŞI SPECIFICE: Studiind aceasta unitate de învaţare vei reuşi:
• să analizezi şi sa compari unele puncte de vedere
diferite asupra problematicii naturii umane şi a
sensului vieţii;
• să formulezi unele judecăţi şi aprecieri personale
referitoare la diferitele concepţii cu privire la
problematica naturii umane şi a sensului vieţii;
• să conştientizezi ca raţiunea suprema a omului de a
34
exista este:dobândirea fericirii.
• să elaborezi un eseu liber pe teme de filosofia culturii.
CONCEPTE CHEIE: NATURA UMANǍ,
ANTROPOLOGIE FILOSOFICǍ, CONŞTIINŢǍ,
IDENTITATE, ALTERITATE, SENSUL VIEŢII,
FERICIRE
1. PROBLEMATICA FILOSOFICǍ A OMULUI
Orizontul ontologic este cel mai larg orizont pe care îl
vizează cunoaşterea sistematică. De aceea, studiul ontologic
al unui segment al realităţii duce la constituirea „ontologiilor
regionale” sau a regiunilor fiinţei”: ontologia umanului, a
socialului, a valorilor, a culturii, sau ontologia naturii
Problematica omului este o constantă a demersului
filosofic. Astfel, toate problemele filosofice fie că este vorba
despre adevăr sau libertate, dreptate sau fericire sunt
subordonate înţelegerii şi explicării fiinţei umane. însăşi
întrebarea „ce este filosofia?” este echivalentă, în înţelesul ei
adânc cu aceea „ce este omul?”.
Filosofia însăşi, în spaţiul culturii europene, s-a ivit ca
afirmare a conştiinţei individualităţii omului ca om în faţa
universului. Prefigurată prin Protagoras şi inaugurată hotărât
prin Socrate, problematica umană în spaţiul reflecţiei
filosofice a continuat să concentreze interesul tuturor epocilor
şi culturilor. Mihail Ralea constată că în istoria culturii
umanităţii există
epoci în care acest interes este marcant, şi drept
35
urmare, se disting prin bogăţia constatărilor şi observaţiilor
asupra omului şi epoci de uitare sau de trecere a acestor
preocupări în plan secund.
Între epocile care se disting prin bogăţia observaţiilor
asupra omului, se impun: epoca filosofici antice greceşti;
aproape în toate epocile creştinismul; Renaşterea; aproape
întreaga lume contemporană.
Este şi motivul pentru care între multiplele
caracteristici atribuite secolului al XX-lea se înscrie şi aceea
de a fi fost denumit un „secol antropocentric”. Cu toate
acestea, aşa cum observa Martin Heidegger, „niciodată nu s-a
ştiut mai puţin ce este omul în nicio epocă nu s-au ridicat
atâtea probleme ca în prezent”24.
În istoria culturii umane există o mare diversitate de
concepţii despre ceea ce este omul corelate cu pledoarii
pentru un ideal de umanitate şi promovarea unei căi pentru
realizarea lui. Altfel spus, problematica omului este o temă
interdisciplinară, în sensul că face obiectul de studiu al mai
multor discipline: biologia, istoria, pedagogia, sociologia,
psihologia, economia, filosofia. Toate acestea abordează omul
dintr-o perspectivă sau alta; nici măcar psihologia
contemporană nu cercetează omul în latura sa spirituală.
Aşadar, omul cu istoria sa, cu destinul său, cu tot ceea ce a
făcut prin cultură este studiat numai de metafizică, iar
cercetătorul spiritului este filosoful.
Viziunea filosofică înspre om este sistemică; astfel
omul este abordat ca subiect ontologic, epistemic, axiologic,
pragmatic, praxilogic, etc. Noţiunea de om include toate
nivelurile vieţii începând cu infrastructura biologică şi până la
viaţa spirituală.
Nevoia de a armoniza cercetările din ştiinţe
36
psihologice, sociologice, biologice, lingvistice, din teoria
jocurilor, informatică, etc. - cu cele din filosofie a generat, la
începutul deceniului trei al secolului XX-lea, constituirea
Antropologiei filosofice. Ea îşi propune cercetarea omului
total, descifrarea sensului global al omului ca fiinţă unică,
omniprezentă şi coexistentă.
Antropologia sau, mai precis, conştiinţa antropologică,
precede nu doar ontologia şi cosmologia, ci şi gnoseologia şi
însăşi filosofia cunoaşterii, precede orice filosofie, orice
cunoaştere. „însăşi conştiinţa omului ca centru al lumii9
ascunzând în sine secretul lumii şi înălţându-se deasupra
tuturor lucrurilor lumii, este presupoziţia oricărei filosofii,
fără de care nu poţi cuteza să filosofezi”25
.
Calea antropologică este singura cale de cunoaştere a
Universului şi această cale presupune o excepţională
conştiinţă de sine a omului. Numai în conştiinţa de sine şi
simţirea de sine a omului se dezvăluie tainele divine. Filosofii
au acceptat, în esenţă, acest lucru întotdeauna, fie conştient,
fie inconştient.
Problemele cele mai dificile cu care se confruntă
concepţiile filosofice în explicarea omului sunt cele ce rezultă
din ambivalenţa absolută a naturii sale; existenţă constituită
din ţesătura indivizibilă a realului obiectiv şi subiectiv; a
trecutului, prezentului şi viitorului; din afirmarea simultană a
autonomiei şi dependenţei; a ordinii, constanţei, continuităţii
previzibile şi a spontaneităţii, discontinuităţii, întâmplării
imprevizibile, a raţionalului şi iraţionalului. Sunt acele
determinări a căror coprezenţă în om l-au determinat pe
Blaise Pascal (1632-1662) - cel mai mare antropolog creştin -
să se întrebe: „Ce miracol mai este acest om? Ce noutate? Ce
monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicţii?” 26 . B.
37
Pascal crede că omul este o enigmă pe care filosofii nu au
lămurit-o încă. Unii au găsit în el numai măreţie, alţii numai
decădere: Judecător al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de
pământ; depozitar al adevărului; îngrămădire de incertitudine
şi de eroare; mărire şi lepădătură a Universului. Dacă se laudă
eu îl cobor, dacă se coboară eu îl contrazic şi îl laud mereu
până ce reuşeşte să înţeleagă că e un monstru de neînţeles”27.
2. ESENŢA OMULUI
Omul este o mică lume, microcosmos - iată adevărul
fundamental al cunoaşterii Omului şi adevărul fundamental
subiacent înseşi posibilităţii cunoaşterii. Universul poate
pătrunde în om, poate fi asimilat de el, cunoscut de el, înţeles
de el numai pentru că în om există întreaga compoziţie a
universului, toate forţele şi calităţile acestuia, pentru că omul
nu este o fracţiune a universului, ci o lume completă în mic.
Omul pătrunde cognitiv sensul universului ca pe cel al unui
om mare, macroantropos. Universul pătrunde în om, se
supune efortului său creator ca unei mici lumi, microcosmos.
Omul şi cosmosul îşi măsoară forţele ca egali. Omul are
capacitatea de a cunoaşte lumea numai pentru că el nu este în
lume doar ca una din părţile ei, ci şi în afara lumii şi deasupra
lumii, depăşind toate lucrurile lumii ca existenţă echivalentă
lumii. Filosofia este tocmai cunoaşterea interioară a lumii prin
om, în timp ce ştiinţa este cunoaşterea exterioară a lumii în
afara omului. În om se dezvăluie existenţa absolută, în afară
lui - doar cea relativă.
Pentru a putea înţelege omul, trebuie să acceptăm că
în acest univers el are un statut contradictoriu. Omul este
fiinţă aşezată în interval, în intervalul ce are ca extremităţi
38
neantul şi infinitul, extreme pe care nu le poate atinge şi nici
înţelege. Tocmai această aşezare între fiinţă şi neant fac din
om o apariţie contradictorie, el este nimic în raport cu
infinitul şi totul în raport cu neantul. Omul posedă, într-
adevăr, facultatea de a judeca, şi prin aceasta este măreţ, dar
judecată lui este una limitată, adevărul pe care îl deţine este
unul relativ şi prin aceasta el este nenorocit. De aceea omul
este măreţ şi nenorocit deopotrivă.
Omul este conştient de măreţia şi forţa sa ca şi de
nimicnicia şi slăbiciunea sa, de libertatea sa regească şi de
dependenţa sa înrobitoare, este conştient de sine ca fiind
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi picătură în lumina
necesităţii naturale. Se poate vorbi, aproape cu egală
îndreptăţire, de provenienţa divină a omului şi de provenienţa
sa din formele inferioare ale vieţii organice a naturii. Filosofii
apără cu o forţă aproape egală de argumentaţie libertatea
originară a omului şi determinismul total, care include omul
în lanţul fatal al necesităţii naturale. Stranie fiinţă: dedublată
şi echivocă , având chip regesc şi chip de rob, fiinţă liberă şi
încătuşată, puternică şi slabă, reunind într-o existenţă unică
măreţia şi nimicnicia, ceea ce este veşnic şi ceea ce este
pieritor. Toate spiritele profunde au simţit asta. Pascal care
avea o genială percepţie a caracterului antinomic al vieţii
religioase, înţelegerea că întregul creştinism este legat de
această dualitate a naturii umane: „Nulle autre religion que la
chretienne n'a connu que l“homme est la plus excellente
creature et en meme temps la plus miserable”28.
Omul este mai profund şi mai originar decât biologul
şi psihologicul din el. Omul, omul total, purtătorul umanităţii
absolute, devine conştient de natura sa infinită, care nu poate
fi satisfăcută şi îndestulată prin împliniri trecătoare. Astfel, ne
39
întrebăm: Ce caută omul?
Răspunsul nostru este: echilibrul interior, liniştea şi
prin aceasta fericirea. Găseşte el ce caută? Da şi nu. Omul ca
om, în limitele condiţiei sale umane, este o zbatere continuă
către ceva. „Atâta timp cât omul tinde către ceva, spune Nae
Ionescu, atâta timp cât omul vrea ceva, este exclus ca el să fie
pierdut. Numai în momentul în care el încetează să mai vrea
ceva, atunci este pierdut, dar atâta timp cât luptă, nu este
pierdut”29. Aşadar, „esenţa omului este să lupte, să tindă către
ceva, să caute să cucerească ceva”30. Tocmai acest lucru este
dumnezeiesc în om: „activitatea aceasta a lui continuă”31.
Omul se zbate toată viaţa între păcat şi mântuire, între
rău şi bine. Este omeneşte să păcătuiască şi tot omeneşte să
năzuiască spre bine. Răul devine fermentul ce-l împinge pe
om la acţiune pentru a-1 înlătura şi năzuinţa spre bine îl
călăuzeşte. Pentru om, Dumnezeu apare ca un fel de model
către care se mişcă, dar în acelaşi timp şi ca o limită. O
asemenea limită nu poate fi atinsă în condiţia de om, căci
acesta ar deveni astfel Dumnezeu, dar limita aceasta este
steaua polara către care se îndreaptă către toata viaţa, prin
întreaga lui cunoaştere, meditaţie şi acţiune.
3. SENSUL VIEŢII: FERICIREA CA SENS AL VIEŢII OMULUI
Toţi oameni caută fericirea, s-a afirmat constant de la
Aristotel şi până în zilele noastre. S-au propus, în egală
măsură, atât soluţii întemeiate individualist, cât şi altele
generoase deschise solidarităţii dăruirii, o fericire nobilă
atinsă conştient.
Scopul vieţii şi evoluţia vieţii sociale sunt o
40
necontenită goană după fericire, „oricare ar fi formele pe care
le iau activităţile individuale”32.
Raţiunea omului de a fi, de a exista este dobândirea
fericirii. Astfel, căutarea fericirii apare ca cel mai firesc lucru
pentru om. Această căutare izvorăşte din condiţia omului de
fiinţă conştientă, căci numai omul poate să fie fericit întrucât
este singura fiinţă din univers care posedă raţiune. Nu
întâmplător, Aristotel deschide „Etica Nicomahică” cu
„datoria de a fi fericit” sau Imm. Kant vorbeşte în „Bazele
metafizicii moralităţilor” despre faptul că omul este „demn de
a fi fericit”.
Dar nu-i cu putinţă să fii fericit dacă nu vrei să fii;
trebuie deci
să-ţi vrei fericirea şi să ştii să ţi-o făureşti.
Lucru prea puţin spus este că şi din datorie faţă de alţii
se cuvine să fim fericiţi. Se ştie că îndrăgit este doar acela
care-i fericit. Oricine ar trebui să ştie că fericirea pe care ne-o
cucerim este darul cel mai frumos şi totodată mai plin de
mărinimie.
Fericirea ţine de voinţă, de stăpânirea de sine, face
parte din viaţă, îi dă temei şi sens. Trebuie să-ţi juri că vei fi
fericit.
Astfel, fericirea nu ţine de obiecte, de lucruri; este o
virtute, o stare lăuntrică, de pace mentală, de echilibru
sufletesc, legată de idei, gânduri pe care ni le construim din
propriile resurse lăuntrice.
În acest sens, putem spune că devii ceea ce gândeşti.
De aceea, considerăm că toate filosofiile şi religiile
din lume nu ne vor învăţa cum să fim fericiţi. Rămâne să
descoperim, pe cont propriu prin reculegere, prin meditaţie
asupra fiinţei noastre, în accepţiunea filosofică de esenţă, cu
41
alte cuvinte, prin cunoaştere de sine. Iată de ce, Epicur spunea
că libertatea şi fericirea se pot dobândi prin filosofie. Aşadar,
considerăm că o filosofie care nu ar viza fericirea şi-ar
suspenda vocaţia.
În decursul veacurilor, începând cu filosofia socratică
şi până astăzi s-a definit fericirea într-un mod pozitiv, dar şi
negativ.
Definiţiile pozitive au considerat fericirea ca un ideal
realizabil, căutând să arate caracterul ei şi mijloacele prin
care s-ar putea realiza. Din contră, definiţiile negative au
făcut din fericire numai suspendarea durerii, tăgăduindu-i
existenţa reală.
Nu există astfel, o concepţie unitară, un criteriu unic
în privinţa abordării fericirii.
În istoria filosofiei, fericirea a fost înţeleasă ca
plăcere, ca iluminare a inteligenţei, ca bucurie austeră a
sacrificiului, ca bună dispoziţie sau bunăstare, înţelepciune şi
virtute. Există peste o sută de definiţii concurente şi
divergente.
Este greu de găsit un criteriu unic al fericirii, căci
sufletul omenesc este complicat şi variabil de la individ la
individ. Ceea ce provoacă fericirea unuia nu este uneori
pentru altul nici un motiv de mulţumire efemeră, ceea ce
descreţeşte o frunte, înseninează un chip poate produce altuia
durere.
În concepţia lui Aristotel, fericirea reclamă
înţelepciune, iar înţelepciunea presupune practicarea tuturor
virtuţilor. Înţelegem astfel, că fericirea este o valoare
cardinală, o „valoare terminus” înspre care converg toate
celelalte valori. Kant defineşte fericirea ca „idealul
imaginaţiei”, deci ca pe un bine al cărui conţinut nu poate fi
42
determinat. Este un ideal care nu tolerează prescripţii şi
norme.
Este, oare, posibil de gândit subordonarea binelui
moral unui ideal de fericire? Pentru un filosof problema
constă tocmai în a face să coexiste virtutea, adică acţiunea
împlinită doar pentru că este justă, cu fericirea. Este evident
că problema nu poate fi soluţionată de filosoful de profesie, ci
doar de omul capabil să-şi controleze propriul egoism. Acesta
trebuie să caute fericirea, înţeleasă inclusiv ca bogăţie de
bunuri spirituale, conciliind această aspiraţie cu exigenţele
intereselor sale personale şi private ale raporturilor sociale,
ale controlului asupra emoţiilor.
Problema fericirii privită ca o enumerare a
elementelor care ar asigura în mod concret fericirea, nu poate
avea un răspuns pentru că: atât în cazul în care vorbim despre
starea sufletească a individului fericit şi simţămintele sale,
cât şi în cazul în care îi dăm o formă obiectivă şi vorbim
despre bunuri a căror posesie s-ar numi fericire, ne găsim
într-o sferă atât de puternic impregnată de elemente
subiective, încât fiecare încercare de a găsi răspuns general
valabil este condamnată la împotmolire.
Fericirea adevărată presupune o conştiinţă de sine
dezvoltată care sintetizează datoria morală-socială cu aspiraţia
către fericire.
APLICAŢII: 1. Analizează structura argumentativă a următorului
punct de vedere, indicând premisele şi consecinţele
sale: ,,Căutam adevărul, dar nu găsim decât
incertitudine.(…)Suntem incapabili de a nu dori
43
adevărul şi fericirea: însa nu suntem capabili nici de
certitudine, nici de fericire” ( Blaise Pascal)
2. Ne naştem oameni sau devenim oameni?!
Argumentaţi răspunsul printr-un eseu filosofic de
aproximativ 3 pagini.
3. Omul este de la natură: o fiinţă eminamente socială
sau solitară? Argumentaţi răspunsul!
4. Analiza de caz: SOCRATE SAU ÎNŢELEPTUL
DIN CETATE
5. ANALIZAŢI SEMNIFICAŢIA METAFIZICĂ A
CULTURII PORNIND DE LA CONCEPŢIA
LUI LUCIAN BLAGA DESPRE
OM: ,,EXISTENŢǍ ÎNTRU MISTER ŞI
REVELARE”
6. Elaborează un scurt eseu despre sensul vieţii, luând
în considerare unul dintre urmatoarele contexte:
a) viaţa nu este decât un ,,drum către moarte”;
b) viaţa este doar o clipă în raport cu
infinitatea timpului;
c) suntem singuri, fără Dumnezeu;
d) în această lume suntem doar pelerini spre
cetatea lui Dumnezeu( Augustin).
7. Analizează structura argumnetativă a următorului
punct de vedere, indicând premisele şi consecinţele
sale: ,,Fericirea noastră ramâne întotdeauna numai o
dorinţă, fără ca vreodată să poată deveni o speranţă,
dacă nu intervine o altă putere(…) care să împartă
fericirea după meritele şi vina oamenilor, care să
poruncească întregii nature şi să conducă lumea cu
înţelepciune supremă, ceea ce înseamnă să credem
în Dumnezeu”(Imm.Kant)
44
8. Argumentează pro sau contra: Probabil, cel mai
important sens al maximei socratice ,,Cunoaşte-te pe
tine însuţi este: Să devii ceea ce eşti.
9. Analiză de caz axată pe personalitatea lui Sisif :
Trebuie sa ni-l închipuim pe Sisif fericit! Fericirea
şi absurdul( Albert Camus)
BIBLIOGRAFIE
1. ARISTOTEL, POLITICA;
2. BLAGA,L.,TRILOGIA CULTURII;
3. NIETZSCHE,FR. ,DINCOLO DE BINE ŞI DE RǍU;
4. PLATON, APOLOGIA LUI
SOCRATE(DIALOGURI);
5 .POHOAŢǍ,G, PROPEDEUTICA FILOSOFICĂ.
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR.4 VALORILE
1. LIBERTATEA
2. DREPTATEA
3. BINELE
COMPETENŢE GENERALE ŞI SPECIFICE
Studiind aceasta unitate de învaţare vei reuşi:
• să înţelegi ce este valoarea, ce este axiologia şi să
45
identifici principalele valori ale umanităţii;
• să diferenţiezi între libertate ca valoare ontologică
centrală, dreptatea ca valoare general umană şi
bine ca valoare morală fundamentală;
• să utilizezi argumentarea, analiza de text etc. în
caracterizarea problematicii libertăţii şi
responsabilităţii în plan social-politic, a egalităţii şi
dreptăţii.
CONCEPTE CHEIE: LIBERTATE,LIBER
ARBITRU, DETERMINISM, DESTIN,
RESPONSABILITATE, DREPTATE, TEORII ALE
DREPTǍŢII, BINE, RǍU, ETICǍ
1. LIBERTATEA
Libertatea este o valoare filosofică. Ea face obiectul
de studiu al antropologiei filosofice. În istoria gândirii
filosofice, problema libertăţii umane s-a impus de timpuriu ca
o problemă fascinantă, dar deosebit de controversată.
Ea s-a cristalizat odată cu observaţia că procesele,
evenimentele şi chiar condiţiile specific umane apar nu ca
urmare a întâmplării, în mod inexplicabil şi imprevizibil, ci în
mod necesar, ca rezultat obiectiv al acţiunii unor factori -
naturali sau supranaturali, vizibili sau invizibili - care
determină şi explică tot ceea ce se petrece în realitate. Pe
scurt, întrebarea dacă omul poate fi liber se naşte o dată cu
constatarea că, atât în natură, cât şi în societate, există o
anumită Necesitate.
Ideea de Necesitate a primit interpretări foarte diferite,
46
iar analiza ei s-a realizat pe planuri distincte specifice
ontologiei, moralei, sferei social - politice şi celei
antropologice. Prima diferenţiere care se impune este cea
dintre interpretarea religioasă a Necesităţii şi interpretarea sa
naturalist - ştiinţifică sau raţionalistă.
Atât în cadrul gândirii propriu-zis filosofice, cât şi în
cel al gândirii mitice — Necesitatea îşi face simţită prezenţa
în viaţa oamenilor nu atât ca manifestare a voinţei zeilor, cât
şi într-o formă impersonală, ca Destin» Destinul întruchipa,
pentru antici, caracterul prestabilit şi implacabil (inevitabil)
al cursului vieţii fiecărui individ; „ceea ce trebuie să ţi se
întâmple”, ceea poate fi prevestit, dar nu preîntâmpinat.
încercarea de a te sustrage destinului este totdeauna înfrântă.
Este o forţă a cărei natură şi origine nu a fost niciodată
elucidată. De aceea am putea mai curând afirma că destinul
exprimă pentru lumea omului acea ordine care guvernează şi
determină tot ceea ce există; logosul lui Heraclit, nous-ul lui
Anaxagoras, Binele lui Platon.
Identificarea destinului cu ceea ce s-a numit mai târziu
necesitate, exprimă o tendinţă de modernizare a gândirii
antice.
Ideea de destin, indiferent de modul concret cum a
fost şi este concepută, are în vedere, în primul rând cursul
vieţii omului. Reţinând sensul dominant al cuvântului destin -
ca ceea ce trebuie să se întâmple şi nu poate fi evitat - ne
putem întreba dacă viaţa omului are sau devine destin.
Fiinţa umană are un destin în sensul imposibilităţii
de a se sustrage naşterii şi morţii, suferinţei şi creaţiei, ce ţin
de însăşi condiţia sa. Destinul e manifestarea individualizată a
unei structuri universale.
Acestui sens al destinului uman i se poate asocia şi
47
altul mai larg izvorând din aceeaşi condiţie a omului, aceea de
„fiinţă istorică”, fiinţă ce trăieşte în comunitatea oamenilor,
„aruncat în lume”. Viaţa omului devine destin prin angajarea
sa în lumea istorică. Istoria umană, spre deosebire de cea
sacră, înseamnă intrare în temporalitate, apariţia întâmplării, a
spontaneităţii, a creaţiei umane însoţite de efort, sacrificiu şi
de dăruire, aşa cum o prezintă miturile omenirii.
Libertatea umană fiinţează prin formele sale
particulare de existenţă, ca: libertatea juridică, politică,
economică, libertatea de conştiinţă etc. fără a se reduce la
acestea. Interesant de subliniat este faptul că orice lezare a
uneia din formele particulare de existenţă a libertăţii umane
poate pune în discuţie sau chiar anula libertatea umană,
înţeleasă ca posibilitate de realizare umană.
Un rol important în manifestarea libertăţii umane îl are
creaţia culturală. Oricare act de cultură este expresia
elocventă a libertăţii umane, o treaptă benefică necesară în
realizarea superioară a aspiraţiilor umanului.
În acest sens libertatea şi conştiinţa îl definesc pe om ca
spirit. Nu întâmplător Hegel afirma: „după cum greutatea
formează substanţa materiei, tot aşa libertatea este substanţa
spiritului”33.
Eu numesc liber un lucru care există şi lucrează numai
din necesitatea naturii sale, iar constrâns acela care e
determinat de altul să existe şi să lucreze într-un fel anumit şi
determinat. ( Baruch Spinoza, Scrisoarea nr.58 catre
G.H.Schuller)
Libertatea înseamă mai puţin a face ce vrem, cât a nu fi
supuşi altuia; ea înseamnă, totodată, a nu supune voinţa
altuia voinţei noastre. Niciun om care este stăpân nu poate fi
liber. ( J.J.Rousseau, Scrisori scrise de pe munte)
48
APLICAŢII: 1. Evidenţiază problema filosofică abordată în unul
dintre textele de mai sus şi selectează conceptele
utilizate;
2. În ce masură am putea spune că libertatea reprezintă
în viaţa concretă, un exerciţiu sustras oricărei
condiţionări? Argumnetaţi răspunsul!
3. Comentează afirmaţia: ,,Aşa-numitul<<liber
arbitru>>este sentimentul de superioritate asupra
celui care trebuie să se supună”(Fr.Nietzsche);
4. Ce tip de necesitate este exprimat în afirmaţia: ,,Omul
s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanţuri”?
5. Care sunt libertăţile vizate de dreptul la opinie, dreptul
la credinţă şi dreptul la proprietate?
6. Explicaţi relaţia dintre libertate- rău- teodicee!
BIBLIOGRAFIE
1. Sf.Augustin, Despre liberal arbitru;
2. Jaspers,K., Texte filosofice;
3. Mill, J.S., Despre libertate;
4. Nietzsche, Amurgul idolilor;
5. Rousseau, Contractul social;
2. DREPTATEA Dintre toate virtuţile, cea care trebuie examinată mai
atent, din punctul nostru de vedere, este dreptatea.
Platon vedea în dreptate un principiu conform căruia
fiecare individ şi fiecare acţiune a sa este aşezată în locul
49
corect din întregul social. Astfel, orice virtute, chiar dacă ar
caracteriza acţiunea ca să fie justă din punct de vedere social,
ar trebui să fie determinată de dreptate.
Dreptatea era pentru Platon34 virtutea exclusiv socială.
Această părere nu diferă de concepţia aristotelică asupra
dreptăţii. Pentru Aristotel, dreptatea, în sens larg, este punctul
de vedere social al virtuţilor. „Dreptatea este virtutea perfectă,
nu la modul absolut, ci în comparaţie cu celelalte”35.
Desigur, pentru cei doi filosofi, această identificare a
dreptăţii cu aspectul social al virtuţii înseamnă starea în care
fiecare cetăţean şi activitatea lui dobândesc locul absolut
corect în întregul social. În sfera relativului însă, unde există o
distanţă între instituţiile pozitive şi dreptate, după ţelul
urmărit de cetate, situaţia indivizilor este potrivită ţelului
căutat de cetate şi nu de ideea dreptăţii, într-o astfel de cetate
istorică, punctul de vedere social al virtuţilor, impus de cetate,
şi în general ierarhizarea virtuţilor nu corespunde cu
principiul ideal al dreptăţii.
Dreptatea în sens restrâns corespunde cu activitatea
dreaptă a cetăţii, cu felul în care cetatea organizează
interesele, bunurile materiale şi morale care reprezintă
totodată acţiunile corespunzătoare ale celor pe care îi
conduce. Funcţia cetăţii este aceea de a da sau de a
recunoaşte fiecăruia ceea ce este drept să-i aparţină.
Această funcţie de bază a cetăţii trebuie să se inspire din ideea
de dreptate, din principiul conform căruia fiecare trebuie să
primească ceea ce i se cuvine. Dacă cetatea ar fi perfectă,
atunci împărţirea s-ar face în deplin acord cu ideea de
dreptate. în cetăţile istorice totuşi, împărţirea se face după
scara de valori pe care o recunoaşte fiecare dintre cetăţi.
Aceasta este diferită într-o democraţie, diferită într-o
50
plutocratic, diferită în orice formă de stat. Şi asta pentru că
întotdeauna scara de valori este influenţată de forma de cetate
(societate).
Această dreptate distributivă odată ce vizează
distribuirea după valoare, nu coincide cu principiul dreptăţii,
aşa cum el este înţeles de obicei. Egalitatea este aşadar o
egalitate a valorii fiecăruia şi nu o egalitate între elemente
de valoare diferită. „Dacă nu există oameni egali, nu vor
exista lucruri egale; ori, chiar de aici pornesc conflictele şi
crimele când cei egali nu împart şi nu posedă lucruri egale şi
când cei inegali posedă şi împart lucruri egale”36.
Dreptatea este virtutea întreagă în ordinea socială, este
principiul prim care trebuie să determine ordinea socială.
Aristotel spune: „Dreptatea este un lucru politic, căci ea
reprezintă ordinea unei societăţi politice, dreptatea e judecata
a ceea ce e drept”37. Dreptatea e politică, pentru că societatea
politică fiind forma cea mai completă şi desăvârşită de
societate este şi cadrul cel mai propice pentru realizarea
dreptăţii.
APLICAŢII: 1. Care dintre următoarele sensuri ale dreptăţii crezi că
este cel mai adecvat:
a) respectarea legilor şi a drepturilor celorlalţi;
b) respectarea regulilor generale ale moralităţii;
c) a da fiecăruia ceea ce i se cuvine;
d) a acţiona întotdeauna în mod imparţial?
Argumenteaza alegerea făcută!
2. Analizează structura argumentativă a următorului punct
de vedere, indicând premisele şi consecinţele sale: ,,Luată
51
în general, dreptatea este aceeaşi pentru toţi; în aplicarea
ei la cazurile particulare, nu toţi găsesc acelaşi lucru ca
fiind drept”(Epicur)
3. Analizează relaţia dreptate- libertate, pornind de la
principiul enunţat de J.P.Sartre că ,,omul este condamnat
să fie liber”.
4. Citeşte mitul lui Gyges din dialogul REPUBLICA.
Cum ai acţiona dacă, aflându-te în situaţia pastorului, ai
avea puterea să faci ce vrei?
*Comentează principiul egalităţii şanselor, în contextul
concepţiilor lui Hayek şi Rawls
BIBLIOGRAFIE
1. ARISTOTEL: ETICA NICOAMHICǍ;
2. PLATON: REPUBLICA
3. POHOAŢǍ, G.,: GÂNDIREA FILOSOFICO-
JURIDICǍ ÎN TEXTE;
4. RAWLS Jh., O TEORIE A JUSTIŢIEI.
3. BINELE
Binele şi răul sunt categorii fundamentale ale moralei.
În filosofia tradiţională, ,,binele” este problematizat în două
moduri:
În primul rând, termenul are semnificaţie metafizică.
Astfel, pentru Platon, cea mai înaltă dintre cunoaşteri-sursă a
dreptăţii, a virtuţilor, a ordinii şi armoniei etc.-este binele( gr.
agathon). Plasat în lumea inteligibilă în vârful ierarhiei
Formelor, Binele în sine exprimă ceea ce este adevăratul bine,
52
principiu ultimo, arhetip, sursa cunoaşterii noastre adevărate
În schimb, în lumea simţurilor, ,,lumea vizibilului”, binele
fiind confundat cu plăcerea, nu este binele authentic, ci unul
aparent, sursa acestuia aflându-se în sensibilitatea, în
impresiile omului. Ori de câte ori credem că trăim binele, în
realitate confundăm binele aparent cu binele authentic.
Oricâte bunuri am poseda, oricâtă cunoaştere credem că
deţinem, în absenţa cunoaşterii binelui, nu cunoaştem
nimic cu adevărat, nu ştim ce este frumosul, ce este
adevărul. Filosoful vorbeşte despre trei forme ale binelui
uman: cel ,,pe care ne-am bucura să-l avem de dragul lui”,
cum ar fi veselia sau alte plăceri nevătămătoare; ,,binele pe
care îl iubim pentru el, cât şi pentru ceea ce provine de la el”,
cum ar fi confortul fizic, şi binele ,,căruia îi aparţin sporturile,
vindecarea bolilor(…) şi celelalte modalităţi de a face bani”.
Acestuia nu îi poate aduce omului fericirea, ci în cel mai bun
caz, răsplata. Sursa fericirii posibile se află însă în virtutea
dreptăţii.
În viziunea lui Aristotel, Binele în sine este o noţiune
vidă, căci nu există un bine absolut care să unifice toate
determinările binelui. Binele real exprimă însă relaţia dintre
acţiunile noastre şi scopul propus. În înţelesul său de cauză
finală, binele este ,,menirea” tuturor lucrurilor: ,,când este
vorba de fiecare caz în parte, este binele său, iar când este
vorba de natură, în ansamblul său, este Binele
absolut”( METAFIZICA).
În al doilea rând, vorbim despre bine în sens moral.
Printre întrebările fundamentale ale eticii, se numără: Ce este
binele? Există bine intrinsec? Este binele însuşirea esenţială şi
permanentă a lucrurilor? Sau este doar atributul prin care noi
valorizăm în judecăţile noastre propriile comportamente,
53
gusturi etc.?
Tradiţia filosofică şi cea religioasă considera că
binele suprem, Dumnezeu este reperul moral fundamental; în
schimb, răul este o ,,privare de ceea ce este natural şi trebuie
să aibă fiecare. Prin urmare, nimic nu este rău potrivit esenţei
sale”( Toma d’Aquino). Omul, fiinţă limitată, înclinată mai
degrabă să facă răul, se manifestă ca fiinţa morală dacă
respectă legile divine: îl iubeşte pe Dumnezeu şi se iubeşte pe
sine, iubindu-şi semenii.
În altă ordine de idei, relativismul şi subiectivismul
sunt deopotrivă atitudini morale, dar şi viziuni filosofice.
Sofiştii au iniţiat aceste abordări filosofice: binele este
o ,,măsură” deopotrivă subiectivă şi relativă, din moment
ce,,omul este <<măsura>>tuturor lucrurilor”. Alţi filosofi
antici argumentau ca binele nu trebuie confundat cu voinţa
subiectivă de a face sau nu binele,în funcţie de interese sau
scopuri. Dimpotrivă, binele moral se manifestă în relaţiile cu
semenii prin respectarea virtuţilor, prin viaţa raţională dusă în
comunitate cu semenii(Aristotel).
*NATURA BINELUI
M-ai auzi de multe ori spunând ca ideea Binelui este cea
mai înaltă dintre cunoaşteri, cea căreia dreptatea şi celelalte
virtuţi îi acorda utilitatea şi avantajele lor. Acum eşti
conştient că nu cunoaştem în mod satisfăcător această idee.
Or,dacă nu o cunoaştem, indiferent cât de bine cunoaştem
restul, ştii ca aceste cunoştinţe nu ne-ar fi cu nimic utile.
Crezi că ar fi avantajos să avem o mulţime de lucruri, dacă
nu sunt bune, sau să cunoaştem totul, cu excepţia Binelui, şi
să nu cunoaştem nimic despre frumos şi despre Bine?
Desigur, ştii la fel de bine ca majoritatea oamenilor confundă
54
Binele cu plăcerea,(…) cei care au acest sentiment nu pot
explica despre ce fel de cunoaştere este vorba, dar sunt
obligaţi să spună până la urmă că este cunoaşterea
Binelui(…) ca şi cum noi ar trebui să-i înţelegem chiar din
momentul în care au pronunţat termenul,,bine”. Numeam
Frumos în sine, Bine în sine şi aşa mai departe Fiinţa reală a
fiecăruia dintre lucrurile pe care le-am stabilit mai întâi ca
multiple, dar le-am aranjat apoi sub ideea lor proprie,
postulând unitatea acesteia din urmă(…). Recuoaşte aşadar
că ceea ce raspândeşte lumina adevărului asupra obiectelor
cunoaşterii şi conferă subiectului care cunoaşte puterea de a
o face este ideea binelui,(…) dar este fals să credem că una
sau alta sunt acelaşi lucru cu Binele; natura Binelui trebuie
să fie privită cu mult mai valoroasă.(Platon, Republica)
Analiza ideatică a textului
1. Identificarea problematicii: natura Binelui.
2. Teza susţinută: ,,Binele este cea mai înaltă dintre
cunoaşteri”.
3. Argumentare: Dacă nu cunoaştem Binele, indiferent cât
de bine cunoaştem restul, aceste cunoştinţe nu ne sunt
utile.
Cauza: majoritatea oamenilor confundă plăcerea cu
Binele, prin urmare, cunoaşterea lor este aparentă, eronată şi
inutilă.
4. Concluzia: Binele în sine este:
* realitate supremă, unicul temei pentru lucrurile
multiple;
*fundamentul pentru tot ce este real şi adevărat şi al
obiectelor cunoaşterii;
* sursa puterii de a face binele.
55
5. Concepte filosofice: Bine în sine, bine, dreptate, virtute,
plăcere, unitate, multiplicitate, adevăr, fals.
APLICAŢII 1. Evidenţiază problema filosofică abordată în textul de mai
sus şi selectează conceptele utilizate.
2. În explicaţia lui Platon, semnificaţia filosofică a binelui
este una pur teoretică; poţi identifica un argument care sa
susţină acest mod de înţelegere a binelui?
3. În ce masură veselia, confortul fizic şi sporturile, ca forme
ale binelui, nu reprezintă adevarata cunoaştere a binelui?
Puteţi da exemple din propria experienţă?
4. Identifică în relaţia bine-adevăr dacă, prin dobândirea
adevărului, dobândim şi fericirea sau dacă fericirea ar putea
să fie consecinţa posesiei acestei cunoaşteri; dă exemple.
BIBLIOGRAFIE
1. Aristotel, Etica nicomahica, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică,
1980
2. Jaspers, K., Oameni cruciali din istoria culturii umanităţii:
Socrate, Budha, Confucius, Iisus, Ed. Paideia, 1994.
3. Platon, Republica, Opere, Vol.V, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică,
1981
4. Staniloaie, D., ,,Viaţa lui Iisus”
5. Toma d’Aquino, De ente et essentia, Iaşi, Polirom,
56
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR.5 CUNOAŞTEREA
1. SPECIFICUL FILOSOFIC AL CUNOAŞTERII
2. SURSELE CUNOAŞTERII
3. ADEVǍRUL- SCOPUL FUNDAMENTAL AL
CUNOAŞTERII
COMPETENŢE GENERALE ŞI SPECIFICE
57
Studiind această unitate de învăţare vei reuşi:
• să identifici unele concepte şi categorii specifice
teoriei cunoaşterii;
• să compari soluţiile propuse de diferite concepţii
filosofice problemelor specifice cunoaşterii umane;
• să caracterizezi premisele presupuse de o poziţie
filosofică în gnoseologie.
CONCEPTE CHEIE: GNOSEOLOGIE,
EPISTEMOLOGIE, RELATIVISM, SCEPTICISM,
REVOLUŢIE COPERNICANǍ, TRANSCEDENTAL,
ADEVǍRUL, RAŢIONALISM, EMPIRISM
1. SPECIFICUL FILOSOFIC AL CUNOAŞTERII
Cunoaşterea este atributul esenţial al omului -dorinţa
de a cunoaşte îl face pe om ceea ce este; cu alte cuvinte, fără
această aspiraţie n-ar fi demn de numele de om. În acest
sens, Montaigne subliniază: „Nu există dorinţă mai firească
decât aceea de a cunoaşte. Facem orice ne poate conduce spre
cunoaştere. Când raţiunea este neputincioasă, recurgem la
experienţă, care este un mijloc mai slab şi mai puţin demn dar
adevărul este ceva atât de măreţ încât să nu dispreţuim nimic
din ceea ce ne poate conduce la el”38. Astfel oricare i-ar fi
obiectul, metodele, mijloacele, orice formă de cunoaştere
înseamnă în esenţă cunoaşterea adevărului. Îşi propune să
atingă acest adevăr, iar cunoaşterea nu este posibilă în
absenţa, în noi, a ideii de adevăr.
Problema cunoaşterii s-a pus încă din antichitate, când
gânditorii greci au început să-şi dea seama de adevăratele
58
mari probleme filosofice.
Socrate, Platon şi Aristotel, Parmenide, Zenon şi
Melissos, Democrit, Protagoras şi Gorgias s-au ocupat cu
problema cunoaşterii privind-o însă ca o problemă
preliminară şi prin urmare de o valoare secundară, căci pentru
ei problema filosofică centrală era aceea a realităţii, a
existenţei în sine.
Întrebarea „Ce este cunoaşterea?” constituie tema
centrală a dialogului platonician „Theaitethos”. Aici sunt
propuse şi discutate diferite răspunsuri la această întrebare.
Unul dintre ele este acela că vom numi cunoaştere opinia
adevărată însoţită de raţiune sau întemeiere. Ceea ce se
încearcă aici poate pentru prima oară, este determinarea unor
coordonate necesare şi suficiente, pe care ar trebui să le
satisfacă tot ceea ce recunoaştem în mod intuitiv drept
cunoaştere.
Se poate spune astfel că în „Theaitethos” este
inaugurată preocuparea pentru determinarea conceptului
cunoaştere, adică pentru stabilirea condiţiilor necesare şi
suficiente pe care trebuie să le satisfacă enunţurile noastre
pentru a fi recunoscute drept cunoştinţe.
Se pune problema ce este cunoaşterea filosofică? în
mod obişnuit, în antichitate, ca şi astăzi, conceptul cunoaşterii
presupune cunoaşterea unor lucruri oarecare. Ea vizează un
obiect determinat. Subiectul posedă lucrul prin cunoaştere şi
poate transmite cunoaşterea. O asemenea cunoaştere implică
posibilitatea de a dispune de ceea ce cunoşti.
Un asemenea plan cognitiv nu are un scop
transcendent.
Cunoaşterea filosofică, în viziunea lui Platon, nu se
exercită asupra unor obiecte particulare, ci, spre deosebire de
59
cea obişnuită, reprezintă un tip superior de cunoaştere.
Obiectul ei este transcendent. Astfel, cunoaşterea absolută,
cea filosofică orientează cunoaşterea finită şi îi înlătură
neutralitatea. Prin cunoaşterea absolută a Binelui, devin eu
însumi bun, prin cunoaşterea absolută a Dreptăţii, devin eu
însumi drept. O altă alternativă este exclusă pentru cel care
contemplă Ideile. în cunoaşterea absolută, voinţa, acţiunea,
libertatea sunt în intimă corelaţie cu adevărul şi binele.
K. Jaspers consideră că nu se poate înţelege
semnificaţia profundă a teoriei platoniciene a cunoaşterii,
plecând de la cunoaşterea comună, sau de la cea ştiinţifică. La
Platon, cunoaşterea filosofică este o cunoaştere absolută.
Dobândirea cunoaşterii absolute se realizează în mai multe
trepte. De la percepţie la gândirea pură, exprimată în
matematică, de la gândirea pură la Idee, de la Idee la Ideea
Binelui, acesta este drumul cunoaşterii. Astfel spus orice
cunoaştere începe cu experienţa sensibilă şi trece apoi la
opinia justă (doxa), de la doxa la episteme, şi la Ideea Binelui.
Sub toate aspectele, aceste trepte ale cunoaşterii sunt şi ale
comportamentului uman în ansamblu şi sunt de asemenea
grade ale existenţei.
2. SURSELE CUNOAŞTERII
În epoca modernă, datorită dezvoltării uluitoare a
ştiinţei şi prin intermediul marilor sisteme filosofice empiriste
şi raţionaliste, gnoseologia sau teoria despre cunoaştere
devine disciplină de sine-stătătoare. Astfel, se conturează
două mari curente gnoseologice, empirismul şi raţionalismul.
Ele sunt într-o dispută seculară, fiindcă încearcă pe căi opuse
60
să rezolve ceea ce a apărut reflecţiei filosofice ca un adevărat
mister: obiectivitatea cunoaşterii. Cum se realizează acordul
dintre noţiunile, ideile şi teoriile subiectului cu realitatea din
afara sa? La această întrebare încearcă să răspundă gânditorii
ce aparţin celor două curente gnoseologice moderne.
EMPIRISMUL a căutat dezvoltarea acestui mister
prin recursul la experienţă. Fr. Bacon, John Locke, J. S. Mill
sunt câteva nume reprezentative pentru empirismul modern,
manifestat mai cu seamă în Anglia. Acordul dintre planul
gândirii şi cel al realităţii, dintre subiect şi obiectul
cunoaşterii, este explicat prin originea empirică a ideilor, prin
idei înţelegându-se atât reprezentările, cât şi noţiunile şi
judecăţile. Acestea, deşi se desfăşoară în plan mental, îşi au
originea în senzaţii şi percepţii.
Cu un concept totuşi senzualist al experienţei, John
Locke (1632-1704) este în istoria empirismului ca un fel de
placă turnantă. În tradiţie baconiană, filtrată însă, el identifică
încă în experienţă „organizarea” percepţiilor (ca luare de
cunoştinţă), dar, parcă berkeleyian, avânt la lettre, tinde să o
Raţiunea este considerată în măsură să cunoască nu
numai lumea sensibilă ci şi pe cea suprasensibilă. Chiar
existenţa absolută, Dumnezeu, poate fi cuprinsă în sfera
cognoscibilului. În această privinţă este celebru argumentul
ontologic al existenţei lui Dumnezeu, reluat de Descartes. De
la ideea de fiinţă creatoare, absolută, perfectă şi infinită se
conchide la existenţa ei reală. Gândit ca fiinţă perfectă,
Dumnezeu există în mod necesar, fiindcă în ideea de fiinţă
perfectă este cuprins şi atributul existenţei. Prin urmare, ideea
de fiinţă perfectă şi infinită nu poate fi produsul minţii
noastre, finită şi imperfectă. Ideea de Dumnezeu nu este
dobândită pe calea experienţei, şi nici creată de raţiune în
61
mod arbitrar. Ea este o ideea înnăscută..
RAŢIONALISMUL, nici chiar la cei mai mari
reprezentanţi ai săi, Descartes, Spinoza, Leibniz, nu este
consecvent cu sine, şi nici nu poate fi, fără a se renega.
Raţionaliştii, spre a explica marea problemă a obiectivităţii
cunoaşterii, nu demonstrează acordul direct şi perfect dintre
planul gândirii şi cel al realităţii, ci postulează acest acord.
La Descartes el este garantat de divinitate, care nu se
poate înşela. Spinoza postulează o mică substanţă cu două
atribute, întinderea şi gândirea. În acest caz este simplu de
înţeles cum ordinea ideilor din intelect este identică ordinii
lucrurilor din natură. La Leibniz, postulatul acordului celor
două planuri este explicit. El vorbeşte fără echivoc de o
„armonie prestabilită”.
Dacă lucrurile, ca obiecte ale cunoaşterii se orientează
după facultăţile de cunoaştere, atunci temeiul ştiinţei nu
trebuie căutat în unitatea infinită a lumii, de necuprins
vreodată în întregime de gândirea umană, ci în unitatea
conştiinţei.
Se poate pune problema: Ce se află dincolo de
cunoaşterea noastră şi nu poate fi cunoscut? Răspunsul l-ar
putea constitui: Dumnezeu.
Nu încape îndoială, spune Gh. Vlăduţescu39, că ele
comunică între ele, de aceea pot să se măsoare (să se judece)
reciproc. Dar măsura, în acest caz, trebuie să aibă în vedere şi
termenul de măsurat. „Dacă există o limită a cunoaşterii sau o
modalitate ultimă a cunoaşterii, atunci ea nu poate fi - susţine
Emil Cioran -decât într-o viziune supremă a unei lumini pure,
în extazul luminos, care elimină tot ce cade în individualizare.
Cu cât evoluezi în procesul cunoaşterii, cu cât vrei să atingi
datul originar şi forma ultimă de existenţă, cu atât te apropii
62
mai mult de o puritate ce nu poate fi surprinsă decât în extaz.
Atunci dispare ceea ce noi numim existenţă, adică datul
sensibil şi tot ce este individual, rămânând o zonă asimilabilă
atât esenţei cât şi neantului. O cunoaştere care nu se opreşte în
mersul ei, ci procedează înspre ultimele forme şi trage
ultimele consecinţe, dacă nu se îndoieşte de ea însăşi pentru a
rămâne în scepticism, trebuie în mod inevitabil să ajungă la
extaz”40.
Cu alte cuvinte, depinde de capacitatea noastră de a ne
conecta la general, de a ne integra în universal şi de a trăi
viaţa astfel, la o mare altitudine, cu inteligenţă şi luciditate
3. ADEVǍRUL- SCOPUL FUNDAMENTAL AL CUNOAŞTERII
Încercând să facă distincţia între filosofie şi ştiinţă,
Berdieav în lucrarea „Sensul creaţiei” 41 subliniază că spre
deosebire de ştiinţă care urmăreşte adevăruri, „filosofia caută
Adevărul”.
Adevărul - este o valoare gnoseologică. El nu există în
afara cunoaşterii, ci este rezultatul ei şi desemnează
performanţa cognitivă realizată de către subiectul cunoscător.
Din perspectivă filosofică, adevărul desemnează
corespondenţa dintre ceea ce afirmăm sau negăm în
cunoştinţele noastre despre stările reale înseşi, aşa cum sunt
ele independente de subiectul cunoscător.
Această teorie a adevărului corespondenţă vine
dinspre Aristotel. Preluând ideile magistrului său Platon,
63
Aristotel dezvoltă o concepţie complexă despre adevăr
sintetizată în următoarea afirmaţie: „A enunţa că ceea ce este
nu este sau ceea ce nu este este, constituie o propoziţie falsă,
dimpotrivă, o enunţare adevărată este aceea prin care spui că
ceea ce este este şi ceea ce nu este este”. Este cuprins aici
miezul teoriei adevărului- corespondenţă.
În concepţia lui Aristotel, adevărul alétheia -
reprezintă o adaequatio, o „egalitate” între intelect şi lucru:
„adaequatio rei et intellectus”.
Adică, pentru a răspunde la întrebarea „Ce este esenţa
adevărului?” trebuie să răspundem la aceea care priveşte modul
de a fi al adevărului. Cu aceasta el explică sensul ontologic al
expresiei „adevărul – există” obligându-ne astfel să acceptăm că
adevărul există.
La Heidegger, adevărul este „ceea ce se arată”, „ceea ce
se descoperă”, „ceea ce se devoalează”, „ceea ce nu se
ascunde” - „non-ascunderea”. Astfel, pentru Heidegger
adevărul nu constă în concordanţa dintre propoziţii şi stările de
lucruri, el trebuie pus în legătură cu condiţiile în care cel care
cunoaşte atinge fiinţarea concretă.
Teoria adevărului corespondenţă a reprezentat o
dominantă a gândirii filosofice de-a lungul veacurilor. Cu
rădăcini în antichitatea greacă ea a fost dezvoltată de către
filosofii scolastici din evul mediu, care au formulat celebra
definiţie: „verum est adaequatio rei et intellectus” (adevărul
este Alături de această teorie, în decursul secolelor au fost
formulate încă două puncte de vedere semnificative asupra
adevărului: teoria coerenţei şi teoria pragmatistă.
Abordarea cunoaşterii prin prisma teoriei coerenţei
conduce la o înţelegere specifică a conceptului de adevăr.
Conform acestei teorii, a spune că o propoziţie este adevărată,
64
înseamnă a spune că este în concordanţă cu toate celelalte
propoziţii acceptate. Astfel, în matematică testul
acceptabilităţii şi deci al adevărului unei propoziţii este
posibilitatea de a o deduce din alte propoziţii -în ultimă
instanţă, din axiomele respectivei teorii matematice.
Teoria pragmatică a adevărului conduce la numeroase
dificultăţi. O ideea poate să fie utilă, dar nu adevărată. În plus,
se confundă adevărul cu verificarea sau confirmarea; dar cele
două concepte sunt diferite: o propoziţie este adevărată şi
înainte de a fi confirmată, deci de a fi cunoscută ca adevărată.
Adevărul absolut - pe care potenţial îl înfăptuieşte
cunoaşterea omenească prin succesiunea infinită a generaţiilor
- se construieşte continuu din adevărurile relative,
reprezentând sinteza acestora în progresiunea lor infinită.
Adevărul absolut, în sensul de reflectare integrală a realităţii,
există ca posibilitate şi nu ca realitate - ca adevăr dat o dată
pentru totdeauna, veşnic, imuabil.
Greutăţile ce stau în calea înţelegerii lumii reale sunt
supraomeneşti şi sunt foarte puţini, dacă în genere există, cei
în stare să acceadă la starea divină de înţelegere a lumii reale,
la starea divină de adevărata cunoaştere, de episteme.
Adevărul ca valoare odată însuşit, dar şi respectarea
lui de fiecare om este un însemn al onoarei, al măreţiei şi
demnităţii omenescului, căci reversul, adică traiul în fals sau
minciună, degradează până la anulare condiţia umană.
APLICAŢII:
1. Citeşte Mitul peşterii din cartea a VII-a dialogului
Republica(Platon);Prezentaţi semnificaţiile acestui text:
65
construiţi un eseu filosofic cu Tema: Între cunoaştere şi
adevar;
2. Argumentează dacă următorul text aparţine unui raţionalist
sau unui empirist: ,,Mă opun acestei axiome admise
printre filosofi, ca nimic nu este în suflet care nu provine din
simţuri. Căci trebuie sa exceptăm sufletul şi afecţiunile sale”.
3. Elaborează un eseu în care sa corelezi conceptele
raţionalism, empirism,idei înnăscute, cunoaştere, întemeiere
pornind de la următorul text:
,,Ceea ce se numeşte învăţare este de fapt
numai o reamintire(…). Noi afirmăm că există ceva numit
egalitate, dar nu egalitatea unui băţ cu alt băţ , ori a unei
pietre cu altă piatră(…) ci altceva dincolo de toate cazurile
concrete, egalitatea în sine(…) cunoaşterea egalităţii în sine
trebuie s-o fi dobândit noi cumva înainte de a începe să
vedem, să auzim, să percepem prin celelalte simţuri.”
(PLATON)
4. Analizează, din perspectiva distincţiei analitic-sintetic,
argumentul lui Descartes potrivit căruia în
propoziţia ,,gândesc deci exist” ,,nu este nimic care să mă
asigure că spun adevărul, decât doar că vad foarte limpede că,
pentru a gândi, trebuie să exist”.
5. Analizează structura argumentativă a următorului punct de
vedere, indicând premisele şi consecinţele sale: ,,Impresiile
sensibile oferă primul prilej de a desfaşura toata facultatea de
cunoaştere cu privire la ele şi de a realize experienţa, care
conţine două elemente foarte diferite, anume o materie pentru
cunoaşterea din simţuri şi o anumită formă de a o ordona din
izvorul intern al intuirii şi al gândirii pure şi care sunt puse
mai întâi în funcţie şi produc concepte cu prilejul impresiilor”
( Imm.Kant, Critica raţiunii pure).
66
6. Potrivit teoriei pragmatiste a adevărului: a) o lege fizică
este adevarată dacă are aplicaţii tehnice fecunde; b) o credinţă
politică este adevarată dacă justifică anumite acţiuni;c) o
religie este adevarată dacă este consolatoare; d) ideea de
Dumnezeu este adevarată dacă este rentabilă (Dumnezeu este
un lucru de care ne folosim) etc. Elaborează un minieseu în
care să prezinţi punctul tău de vedere în legatură cu una dintre
aceste teze.
7. Elaborează o schemă în care sa redai principalele trei teorii
despre adevăr. Identifică apoi principalele deosebiri dintre
acestea.
8. Argumentează pro sau contra în raport cu una dintre
următoarele aserţiuni:
a) ,,Eroarea nu are limite”(Seneca);
b) ,,Cea mai mare parte din erorile noastre ne vin nu
atât de la noi, cât mai ales de la alţii”( Montaigne);
c) ,,Ce câştigă cei care mint?- Că nu sunt crezuţi
atunci când spun adevărul” ( Aristotel).
IBLIOGRAFIE
1. DESCARTES:DISCURS ASUPRA METODEI;
2. KANT:CRITICA RAŢIUNII PURE;
3. LOCKE:ESEU ASUPRA INTELECTULUI
OMENESC;
4. PLATON: REPUBLICA;
5. POHOAŢǍ, G., PROPEDEUTICA FILOSOFICĂ