CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR...

Tradus și revizuit de IER (ier.gov.ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

CAUZA NICOLAE VIRGILIU TĂNASE ÎMPOTRIVA

ROMÂNIEI

(Cererea nr. 41720/13)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

25 iunie 2019

Hotărârea a rămas definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

Hotărârea NICOLAE VIRGILIU TĂNASE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI 1

În cauza Nicolae Virgiliu Tănase împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din:

Guido Raimondi, președinte,

Angelika Nußberger,

Linos-Alexandre Sicilianos,

Robert Spano,

Ișıl Karakaș,

Ganna Yudkivska,

Nebojša Vučinić,

Kristina Pardalos,

Vincent A. De Gaetano,

Paul Lemmens, judecători,

Krzysztof Wojtyczek, judecător ad hoc,

Egidijus Kūris,

Yonko Grozev,

Armen Harutyunyan,

Gabriele Kucsko-Stadlmayer,

Marko Bošnjak,

Tim Eicke, judecători,

și Søren Prebensen, grefier adjunct al Marii Camere,

După ce a deliberat în camera de consiliu, la 15 noiembrie 2017, la 12 iulie 2018 și 27 martie

2019,

Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 41720/13) îndreptată împotriva României, prin care

un resortisant al acestui stat, domnul Nicolae Virgiliu Tănase („reclamantul”), a sesizat Curtea

la 21 iunie 2013, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale („Convenția”).

2. Reclamantul a fost reprezentat de D.I. Tănase, avocat în Ploiești. Guvernul român

(„Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul

Ministerului Afacerilor Externe.

3. În cererea adresată Curții, reclamantul a invocat art. 3, art. 6 § 1 și art. 13 din Convenție.

Acesta susținea că ancheta efectuată de autoritățile naționale cu privire la împrejurările

producerii unui accident de circulație în care fusese implicat nu a fost efectivă, iar durata

acesteia a fost excesivă. Susținea, de asemenea, că autoritățile naționale nu și-au îndeplinit

obligația care, în opinia sa, le revenea pentru a-i garanta dreptul de acces la o instanță și la o

cale de atac efectivă în legătură cu acțiunile pe care le intentase și pentru a-i garanta dreptul la

examinarea cererilor într-un termen rezonabil. În fine, acesta susținea că a fost victima unui

tratament inuman și degradant ca urmare a modului în care autoritățile au desfășurat ancheta.

4. Cererea, inițial repartizată Secției a treia, a fost transferată ulterior Secției a patra a Curții

(art. 52 § 1 din Regulament).


5. La 17 aprilie 2014, cererea a fost comunicată Guvernului. La 2 iunie 2015, acesta a fost

invitat să prezinte observații complementare.

6. În urma abținerii doamnei Iulia Motoc, judecător ales să reprezinte România (art. 28 § 3

din Regulamentul Curții), președintele l-a desemnat pe domnul Krzysztof Wojtyczek în calitate

de judecător ad-hoc (art. 29 § 1 din Regulament).

7. La 4 aprilie 2017, o cameră a Secției a patra a decis să comunice părților intenția sa de

desesizare în favoarea Marii Camere. La 18 mai 2017, constatând că niciuna dintre părți nu a

formulat obiecții, camera a confirmat intenția sa de desesizare în favoarea Marii Camere (art. 30

din Convenție și art. 72 § 1 și § 4 din Regulament).

8. Compunerea Marii Camere a fost dispusă în conformitate cu art. 26 § 4 și § 5 din

Convenție, precum și cu art. 24 din Regulament. În cadrul deliberărilor finale, Armen

Harutyunyan, judecător supleant, a înlocuit-o pe Helena Jäderblom, care nu a putut participa

(art. 24 § 3 din Regulament).

9. Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise.

10. La 15 noiembrie 2017, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din

Strasbourg.

S-au înfățișat:

– pentru Guvern

dna C. BRUMAR, din cadrul Ministerul Afacerilor Externe, agent,

dna M. LUDUȘAN, magistrat detașat la

serviciul Agentului guvernamental,

consilier,

dl L. BLEOCA, consilier ministerial, reprezentant permanent adjunct,

Reprezentanța Permanentă a României pe lângă

Consiliul Europei,

consilier,

– pentru reclamant

dl D.I. TĂNASE, avocat.

Curtea a ascultat declarațiile doamnelor Brumar și Ludușan, precum și pe cele ale domnului

Tănase. Ulterior, doamna Brumar și domnul Tănase au răspuns la întrebările judecătorilor.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

11. Reclamantul s-a născut în 1943 și are domiciliul în Ploiești.

A. Originea cauzei

12. La 3 decembrie 2004, în jurul orei 20:40, reclamantul, la vremea respectivă judecător la

Tribunalul Dâmbovița, a fost implicat într-un accident de circulație. Pe toată durata procesului

la nivel național, dar și ulterior în fața Curții, acesta a susținut în special că numitul D.I. l-a


tamponat din spatele automobilului său și că, în urma impactului, acesta ar fi rămas blocat în

partea din spate a unui camion militar staționat, al cărui conducător era numitul J.C.P.

13. Coliziunea cu automobilul său a făcut automobilul lui D.I. să ricoșeze, tamponând un alt

automobil, care circula din sens opus. Conducătorul acestui din urmă automobil („al patrulea

conducător auto”) nu a făcut obiectul niciunei anchete.

B. Procesul penal privind accidentul

1. Prima fază a anchetei

a) Desfășurarea anchetei

14. La aceeași dată, 3 decembrie 2004, Poliția Municipiului Ploiești („poliția”) a început din

oficiu cercetarea penală privind împrejurările producerii accidentului. Cercetarea a fost

supravegheată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești („parchetul de pe lângă

judecătorie”).

15. Poliția a efectuat cercetarea la locul producerii accidentului. Potrivit proceselor-verbale

de constatare întocmite cu această ocazie, reiese că poliția a făcut măsurători și fotografii, a

făcut o descriere detaliată a locului accidentului, a identificat conducătorii auto implicați și, cu

ajutorul cadrelor medicale, au recoltat probe de sânge de la cei trei conducători auto în vederea

stabilirii alcoolemiei fiecăruia. De asemenea, poliția a solicitat Serviciului de Medicină Legală

Ploiești („Serviciul de Medicină Legală”) să întocmească buletine de analiză toxicologică

pentru determinarea concentrației de alcool în sângele recoltat de la conducătorii auto. De

asemenea, a luat declarații de la câțiva din pasagerii aflați în automobilele implicate în accident.

16. Între 4 decembrie 2004 și 6 septembrie 2005, poliția a luat declarații de la ceilalți pasageri

aflați în automobilele implicate în accident, precum și de la reclamant, D.I. și J.C.P. și a solicitat

Serviciului de Medicină Legală să emită un raport de expertiză medico-legală privind îngrijirile

medicale pe care reclamantul le necesitase în urma accidentului.

17. În buletinele de analiză toxicologică din 6 decembrie 2004 s-a constatat numai la

reclamant prezența în sânge a alcoolului în acea noapte.

18. Întocmit la 27 iunie 2005, raportul de expertiză medico-legală privind îngrijirile medicale

pe care reclamantul le necesitase în urma accidentului preciza că reclamantul a fost internat în

spital la 6 mai 2005 de trei ori și a fost diagnosticat, printre altele, cu politraumatism, ruptură

post-traumatică de mezenter, precum și fracturi sau deplasări de oase și alte părți ale corpului.

De asemenea, s-a reținut că reclamantul a suferit trei intervenții chirurgicale, una dintre acestea

necesitând ablația chirurgicală parțială a intestinelor, precum și o traheotomie din cauza

complicațiilor respiratorii. În plus, s-a precizat că, la examinarea fizică de către expertul

medico-legal, s-a depistat o forță de prehensiune slăbită la mâna dreaptă și o amplitudine redusă

de abducție la brațul drept. Acesta a concluzionat că leziunile reclamantului puteau fi produse

la 3 decembrie 2004 și că puteau fi rezultatul coliziunilor sau compresiilor cu corpuri sau

suprafețe dure ori în urma unui accident de circulație. Acesta preciza, în fine, că leziunile au

necesitat între 200 și 250 de zile de îngrijiri medicale, că gravitatea acestora au pus în pericol

viața reclamantului și că eventuala invaliditate ar trebui stabilită la finalul tratamentului.

19. La 22 iunie 2005, reclamantul s-a constituit ca parte civilă pentru a solicita repararea

prejudiciilor material și moral pe care considera că le-a suferit.


20. La 2 august 2005, având în vedere statutul de judecător al reclamantului, parchetul de pe

lângă judecătorie s-a desesizat în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești

(denumit în continuare „parchetul de pe lângă curtea de apel”). Acesta a dispus la 6 septembrie

2005 începerea urmăririi penale in rem, considerând că vătămarea gravă pe care reclamantul o

suferise în urma accidentului justifica reținerea infracțiunii de vătămare corporală gravă din

culpă.

21. Între 7 și 24 octombrie 2005, parchetul de pe lângă curtea de apel a luat declarații de la

mai mulți martori la accident, inclusiv de la al patrulea conducător auto, și l-a audiat pe

reclamant. De asemenea, i-a solicitat acestuia să prezinte până la 31 octombrie 2005 observațiile

sale la raportul de expertiză tehnică pe care îl solicitase, precum și numele martorilor pe care îi

dorea audiați.

22. La 28 octombrie 2005, avocatul reclamantului a solicitat parchetului de pe lângă curtea

de apel prelungirea termenului stabilit pentru reclamant arătând că starea gravă în care se afla

clientul său nu îi permitea acestuia nici să consulte, nici să depună probe la dosar.

b) Ordonanțele procurorului de scoatere de sub urmărire penală

23. La 5 decembrie 2005, parchetul de pe lângă curtea de apel a dispus scoaterea de sub

urmărire penală față de D.I. și J.C.P. și încetarea cercetării penale față de reclamant. Parchetul

a considerat că J.C.P. parcase camionul în mod corect. Adăugând că reclamantul se afla sub

influența alcoolului și că nu adaptase viteza la condițiile de trafic, a concluzionat că acesta era

responsabil de accident dar că, în măsura în care cantitatea de alcool în sânge era sub valoarea

de 0,8 ‰ prevăzută de lege, nu erau întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

24. Reclamantul a contestat această ordonanță la Parchetul General de pe lângă Curtea de

Apel („Parchetul General”). Acesta a susținut, între altele, că parchetul a omis să prezinte un

raport de expertiză tehnică și că a ignorat sau interpretat greșit, în mod intenționat sau

neintenționat, probele aflate la dispoziția sa.

25. La 3 ianuarie 2006, Parchetul General a respins plângerea reclamantului și a confirmat

concluziile parchetului. Acesta a reținut, în plus, că reclamantul nu acționase frâna

automobilului său înainte de tamponarea cu camionul. Considerând că probele strânse deja erau

suficient de semnificative, a concluzionat că nu era necesar un raport de expertiză tehnică.

2. Prima serie de proceduri judiciare

26. Reclamantul a introdus la Curtea de Apel Ploiești („curtea de apel”) o acțiune împotriva

ordonanțelor din 5 decembrie 2005 și din 3 ianuarie 2006. Acesta a reiterat argumentele pe care

le invocase deja în fața Parchetului General și a adăugat că organele de urmărire penală

ignoraseră cererea sa de depunere la dosar a probelor care i-ar fi permis să demonstreze că

probele sale de sânge fuseseră recoltate ilegal sau în circumstanțe îndoielnice.

27. La 17 aprilie 2006, curtea de apel s-a declarat lipsită de competență și s-a desesizat în

favoarea Judecătoriei Ploiești („judecătoria”), motivând că reclamantul ieșise la pensie din

funcția de judecător. Din motive procedurale și din dorința de a avea timp să examineze cauza,

judecătoria a dispus ulterior cinci amânări ale procesului în perioada 13 iunie–6 octombrie

2006.


28. La 13 octombrie 2006, judecătoria a respins acțiunile reclamantului îndreptate împotriva

ordonanțelor procurorului. Instanța a concluzionat că reclamantul, întrucât nu a adaptat viteza

la condițiile de trafic astfel încât să evite orice potențial pericol, era responsabil de producerea

accidentului.

29. Judecând recursul declarat de reclamant, Tribunalul Prahova a anulat această sentință la

18 decembrie 2006 și a dispus ca parchetul de pe lângă judecătorie să redeschidă urmărirea

penală față de D.I. și J.C.P. De asemenea, a dispus ca acesta să prezinte un raport de expertiză

tehnică în vederea clarificării împrejurărilor producerii accidentului. Instanța a reținut că

probele disponibile arătau că au fost identificate urmele de frânare cauzate de automobilul

reclamantului și a considerat că declarațiile martorilor erau contradictorii cu privire la

chestiunea dacă respectivul camion fusese parcat corect. În fine, instanța a considerat că era

necesar un raport de expertiză medico-legală privind alcoolemia în sânge a reclamantului.

3. A doua fază a anchetei


30. La 3 aprilie 2007, Serviciul de Medicină Legală a prezentat un raport de expertiză

psihiatrică cu privire la reclamant. S-a constatat că reclamantul suferea de stres posttraumatic,

care putea fi agravat de orice situație conflictuală, precum și că suferința psihologică putuse fi

sporită de intervențiile chirurgicale recurente pe care a trebuit să le suporte, dar aceasta nu putea

fi cuantificată din punct de vedere medical. S-a observat că, anterior accidentului, reclamantul

nu se afla în evidențe cu afecțiuni psihologice și că exista, așadar, o legătură clară între stresul

posttraumatic cronic de care suferea și toate situațiile conflictuale cu care se confrunta.

31. La 10 aprilie 2007, Serviciul de Medicină Legală a emis un raport de expertiză medico-

legală privind sângele reclamantului. S-a constatat că au existat nereguli în timpul recoltării

probelor. Rezulta, printre altele, că a doua probă fusese recoltată într-un moment în care

reclamantul nu mai era, în realitate, prezent în sala de urgență a spitalului. În raport se menționa,

de asemenea, argumentul reclamantului potrivit căruia cantitatea excesivă de dezinfectanți

utilizată la recoltarea de probe ar fi putut altera cantitatea de alcool depistată în sânge. Potrivit

experților, analiza de alcoolemie ar fi putut fi afectată de nerespectarea normelor de recoltare a

probelor de sânge.

32. La 16 mai 2007, parchetul de pe lângă judecătorie a redeschis urmărirea penală față de

D.I. și J.C.P. și a dispus ca poliția să execute măsurile de anchetă dispuse de instanță. În perioada

7 iunie – 22 noiembrie 2007, reclamantul a solicitat ulterior poliției și parchetului să depună noi

probe la dosar, inclusiv un raport de expertiză tehnică privind împrejurările producerii

accidentului și noile rapoarte de expertiză medico-legală privind cantitatea de alcool din sângele

său și privind dinamica accidentului. Totodată, s-a plâns în mai multe rânduri de lipsa de

celeritate a anchetei penale.

33. În urma solicitării unui raport de expertiză medico-legală privind cantitatea de alcool din

sângele reclamantului pe care a formulat-o poliția la 14 august 2007, Institutul Național de

Medicină Legală „Mina Minovici” („INML”) a informat poliția la 3 octombrie 2007 că

substanțele utilizate la recoltarea de probe biologice de la reclamant nu puteau explica prezența

alcoolului în sângele acestuia din urmă.


34. La 20 decembrie 2007, un expert, care fusese numit de poliție la 9 septembrie 2007, a

prezentat un raport de expertiză tehnică privind cauzele accidentului. La încheierea examinării

elementelor disponibile, acesta a considerat că J.C.P. ar fi putut evita accidentul dacă ar fi

respectat regulile de circulație corespunzătoare vehiculelor staționate pe drumurile publice pe

timp de noapte. De asemenea, a considerat că prima coliziune avusese loc între automobilul

reclamantului și camion și că D.I. a tamponat automobilul reclamantului într-o a doua etapă.

Potrivit acestuia, D.I. respectase regulile de circulație rutieră și limitele de viteză și păstrase o

distanță de siguranță suficientă între vehiculul său și cel aflat în fața sa. Expertul a concluzionat

că nici D.I., nici reclamantul nu ar fi putut să evite accidentul.

35. Experții privați aleși de reclamant și D.I. pentru a participa la activitățile expertului numit

de poliție, care au dus la raportul din 20 decembrie 2007, au prezentat observațiile lor cu privire

la acest raport. Potrivit expertului desemnat de reclamant, automobilul acestuia din urmă a intrat

în camion după ce fusese tamponat de vehiculul lui D.I., iar acesta ar fi putut să evite accidentul

dacă ar fi dat dovadă de vigilența adecvată și dacă ar fi păstrat o distanță de siguranță între

vehiculul său și cel aflat în fața sa.

36. Între 22 și 25 ianuarie 2008, poliția i-a audiat pe J.C.P. și cei doi martori ai accidentului.

Aceasta a respins cererea de reconstituire a împrejurărilor producerii accidentului, formulată de

reclamant, motivând că o asemenea reconstituire nu ar putea fi realizată decât teoretic, prin

intermediul unui raport de expertiză tehnică în care s-ar stabili condițiile în care s-a produs

accidentul de circulație. A respins, de asemenea, cererile sale în vederea unui nou raport de

expertiză medico-legală privind alcoolemia sa și un nou raport de expertiză tehnică,

considerând că INML și expertul răspunseseră la obiectivele stabilite. La 4 februarie 2008,

poliția a propus scoaterea de sub urmărire penală.

37. La 18 august 2008, parchetul de pe lângă judecătorie a respins propunerea poliției. Acesta

a considerat că probele erau contradictorii și insuficiente pentru a clarifica circumstanțele

cauzei. Așadar, a dispus ca poliția să solicite de la INML întocmirea unui raport de expertiză

medico-legală privind cantitatea de alcool din sângele reclamantului. De asemenea, a dispus ca

poliția să solicite de la Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice București

(denumit în continuare „Laboratorul de expertize criminalistice”) un raport de expertiză tehnică

privind împrejurările producerii accidentului. În plus, a dispus ca poliția să prezinte, după caz,

în funcție de concluziile raportului de expertiză medico-legală, o a doua versiune a raportului

de expertiză tehnică, astfel încât să se poată stabili dacă accidentul ar fi putut fi evitat, având în

vedere alcoolemia reclamantului la momentul faptelor.

38. Dând curs solicitării unui raport de expertiză medico-legală care fusese formulată la 21

octombrie 2008 de poliție, INML a informat poliția la 19 februarie 2009 că, ținând seama de

caracterul contradictoriu și incomplet al probelor disponibile, existau îndoieli serioase cu

privire la chestiunea dacă sângele recoltat și analizat aparținea reclamantului.

39. La 30 martie 2009, poliția a respins cererea reclamantului pentru prezentarea unui nou

raport de expertiză medico-legală privind stabilirea în mod retroactiv a alcoolemiei motivând,

printre altele, că un nou raport nu era necesar și nu ar fi fost concludent. La aceeași dată, poliția

a solicitat Laboratorului de expertize criminalistice prezentarea raportului de expertiză tehnică

solicitat de parchet.

40. Examinând plângerea reclamantului împotriva deciziei poliției din 30 martie 2009,

parchetul de pe lângă judecătorie l-a informat la 30 aprilie 2009 pe acesta din urmă că,


nedispunând de dosarul de urmărire penală care fusese trimis la Laboratorul de expertize

criminalistice, i-ar fi imposibil să examineze plângerea în termenul legal. La 8 mai 2009,

reclamantul a făcut plângere împotriva comunicării din 30 aprilie 2009 la Parchetul de pe lângă

Tribunalul Ploiești, care a respins-o pe motiv de inadmisibilitate la 16 iunie 2009.

41. La 21 aprilie 2009, Laboratorul de expertize criminalistice a informat poliția că, având

în vedere volumul mare de muncă pe care îl avea și numărul mic de experți la dispoziția sa, nu

ar fi în măsură să întocmească raportul de expertiză criminalistică în cauza reclamantului înainte

de 2011.

42. Totuși, la 29 septembrie 2010, Laboratorul de expertize criminalistice a emis respectivul

raport. Acesta a concluzionat, printre altele, că, având în vedere viteza care ar fi fost necesară,

reclamantul nu ar fi putut să evite coliziunea cu camionul. Acesta arăta de asemenea că nu se

putuse stabili dacă D.I. ar fi putut să evite coliziunea cu automobilul reclamantului, nici dacă

J.C.P. ar fi putut preveni accidentul, și că nici nu fusese în măsură să stabilească în ce mod și

în ce moment în ordinea evenimentelor automobilul reclamantului și cel al lui D.I. au intrat în

coliziune. Acesta a explicat că automobilul reclamantului și cel al lui D.I. au intrat probabil în

coliziune după ce vehiculul reclamantului a tamponat camionul.

43. La 6 ianuarie 2011, după ce a constatat că dosarul său a fost restituit de Laboratorul de

expertize criminalistice, reclamantul a reamintit parchetului de pe lângă judecătorie că nu a

soluționat încă plângerea sa împotriva deciziei poliției din 30 martie 2009.

44. La 28 ianuarie 2011, poliția a respins cererea reclamantului pentru un nou raport de

expertiză tehnică întocmit de un expert judiciar, considerând că raportul din 29 septembrie 2010

a clarificat, pe cât posibil, împrejurările producerii accidentului. La 3 martie 2011, la rândul

său, parchetul de pe lângă judecătorie a respins plângerea reclamantului împotriva deciziei

poliției.


45. La 21 februarie 2011, parchetul de pe lângă judecătorie a dispus scoaterea de sub

urmărire penală față de D.I. și J.C.P., considerând că nu s-au putut stabili toate elementele

constitutive ale unei infracțiuni. Parchetul a considerat că J.C.P. parcase corect camionul, dar

că reclamantul și D.I. nu au adaptat viteza la condițiile de trafic. Acesta a precizat că raportul

de expertiză tehnică din 29 septembrie 2010 nu a permis să se stabilească cu certitudine dacă

D.I. ar fi putut evita accidentul. A adăugat că, potrivit raportului de expertiză medico-legală din

27 iunie 2005, vătămarea reclamantului a fost în principal cauzată de coliziunea frontală a

vehiculului său cu camionul.

46. La 23 martie 2011, prim-procurorul parchetului de pe lângă judecătorie a respins

plângerea reclamantului împotriva ordonanței din 21 februarie 2011. Acesta a confirmat

legalitatea ordonanței menționate, având în vedere probele disponibile, și a concluzionat că

singura răspundere care a putut fi stabilită cu certitudine în acest accident era cea a

reclamantului, despre care s-a considerat că a condus vehiculul prea repede pe timp de noapte.

4. A doua serie de proceduri judiciare

47. La 30 martie 2011, reclamantul a sesizat judecătoria cu o plângere împotriva ordonanței

din 21 februarie 2011 a procurorului de la parchetul de pe lângă judecătorie. Acesta a susținut


în special că ordonanța procurorului era întemeiată doar pe o parte a probelor din dosar. De

asemenea, a criticat raportul de expertiză din 29 septembrie 2010.

48. Ulterior, reclamantul a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție strămutarea cauzei la

o altă instanță, susținând că avea bănuieli legitime față de magistrații de la judecătorie. La 21

iunie 2011, după ce a luat notă de poziția părților și de faptul că reclamantul a depus plângeri

penale împotriva judecătorilor și procurorilor din Ploiești (pct. 62 infra), Înalta Curte de Casație

și Justiție a admis cererea reclamantului și a strămutat cauza la judecătoria competentă din

București.

49. La 30 septembrie 2011, această instanță a respins contestațiile reclamantului la raportul

de expertiză din 29 septembrie 2010 și a confirmat ordonanța procurorului, în măsura în care

aceasta a dispus scoaterea de sub urmărire penală față de J.C.P. Instanța a reținut că, având în

vedere probele disponibile, J.C.P. parcase regulamentar vehiculul său, reclamantul a tamponat

camionul, apoi vehiculul său a fost lovit de D.I.

50. Cu privire la urmărirea penală față de D.I., instanța a considerat că acesta din urmă nu

și-a îndeplinit obligația legală de a adopta o conducere preventivă. A concluzionat așadar că

ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală față de D.I. era contradictorie,

întrucât procurorul recunoscuse în același act că D.I. își încălcase obligația legală. De asemenea,

a considerat contrare legislației naționale relevante în materie de conducere preventivă

concluziile raportului de expertiză din 20 decembrie 2007, conform cărora D.I. ar fi fost în

imposibilitatea de a evita accidentul.

51. Cu toate acestea, având în vedere lipsa din dosar a probelor care ar fi permis stabilirea

existenței unei legături de cauzalitate între acțiunea lui D.I. și vătămarea reclamantului,

judecătoria a hotărât că nu putea reține cauza pentru o examinare mai amănunțită. Instanța a

anulat astfel ordonanța în măsura în care aceasta a dispus scoaterea de sub urmărire penală față

de D.I. și a dispus ca parchetul să prezinte un nou raport de expertiză medico-legală pentru a

stabili dacă exista sau nu o legătură directă între acțiunile lui D.I. și vătămarea reclamantului.

Instanța a considerat că noul raport de expertiză medico-legală ar trebui să permită să se

stabilească dacă vătămarea reclamantului fusese cauzată de coliziunea dintre automobilul său

și camion, de coliziunea dintre vehiculul său și al lui D.I. sau de o combinație a acestor două

evenimente.

52. Judecătoria a reținut că, deși termenul de prescripție aproape se împlinise, nu putea să

păstreze dosarul cauzei pentru examinare mai amănunțită și să îl trimită în judecată pe D.I.

întrucât, în lipsa probelor necesare, nu se putea stabili dincolo de orice îndoială rezonabilă

existența tuturor elementelor constitutive ale unei infracțiuni.

53. La 16 ianuarie 2012, Curtea de Apel București a respins ca inadmisibil recursul declarat

de D.I. împotriva acestei hotărâri.

5. A treia fază a anchetei


54. La 5 aprilie 2012, parchetul de pe lângă judecătorie a redeschis urmărirea penală față de

D.I. La 6 aprilie 2012, a solicitat Serviciului de medicină legală să întocmească raportul de

expertiză medico-legală solicitat de instanță. În raportul emis la 11 aprilie 2012, Serviciul de

medicină legală a concluzionat, printre altele, că intervalul scurs între cele două coliziuni este


prea scurt pentru a se putea stabili, având în vedere vătămarea reclamantului, care dintre cele

două evenimente a fost cauza. Acesta a considerat că era posibil ca ambele coliziuni să fie

cauzele vătămării reclamantului.

55. La 25 aprilie 2012, reclamantul a solicitat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

preluarea cauzei, susținând că aceasta era complexă și că procedura dura de mult timp. La 26

aprilie 2012, Parchetul General a admis cererea sa motivând că termenul de prescripție risca să

se împlinească.

56. La 28 mai 2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel a respins cererile de efectuare a

unei simulări a accidentului și de întocmire a unui nou raport de expertiză medico-legală de

către INML, pe care reclamantul le formulase la 12 aprilie și, respectiv, 18 mai 2012. Parchetul

a considerat că, având în vedere concluziile rapoartelor disponibile, elementele solicitate de

reclamant nu erau nici relevante, nici necesare.


57. La 30 mai 2012, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel a dispus scoaterea de sub urmărire

penală față D.I. motivând că nu s-au putut stabili toate elementele constitutive ale infracțiunii.

S-a menționat că raportul de expertiză medico-legală din 11 aprilie 2012 nu a putut stabili

numărul de zile de îngrijiri medicale pe care le necesitase reclamantul ca urmare a vătămării

cauzate de propria faptă și, respectiv, a celei cauzate de D.I., și că acesta nu conținea informații

dacă actele acestuia din urmă necesitau sau nu îngrijiri medicale. Prin urmare, a considerat că

existau îndoieli privind legătura de cauzalitate dintre acțiunile lui D.I. și vătămarea

reclamantului, iar această îndoială era în favoarea lui D.I.

58. La 18 iunie 2012, parchetul general a respins plângerea reclamantului împotriva acestei

ordonanțe. Acesta a declarat că prescripția își începuse efectele la 3 iunie 2012 și că ancheta

penală nu putea așadar să continue.

6. A treia serie de proceduri judiciare

59. La 18 iulie 2012, reclamantul a depus la judecătorie cerere pentru desființarea ordonanței

procurorului general din 18 iunie 2012 și reținerea cauzei în vederea unei examinări amănunțite.

Acesta susținea, printre altele, că termenul de prescripție nu se împlinise. Susținea, de

asemenea, că parchetul adusese atingere dreptului său la apărare prin respingerea cererii sale de

revizuire de către INML a raportului de expertiză din 11 aprilie 2012.

60. Prin hotărârea definitivă din 21 decembrie 2012, judecătoria a respins cererea

reclamantului și a confirmat ordonanța procurorului general. Instanța a hotărât că, în temeiul

dispozițiilor relevante din dreptul penal român, inclusiv cea privind aplicarea legii penale mai

favorabile, prescripția referitoare la infracțiunea imputată lui D.I. producea efecte la 3 iunie

2012.

61. La 7 martie 2013, curtea de apel a declarat inadmisibil recursul declarat de reclamant

împotriva acestei hotărâri, motivând că aceasta nu era atacabilă cu recurs. Instanța a sesizat

totuși Curtea Constituțională cu privire la o contestație a reclamantului referitoare la dispozițiile

interne relevante în materie de căi de atac împotriva actelor procurorului. La 24 septembrie

2013, Curtea Constituțională a respins contestația ca nefondată.


C. Plângerile depuse de reclamant împotriva organelor de urmărire penală și a

judecătorilor sesizați în cauzele sale

62. În perioada 19 noiembrie 2008 – 30 septembrie 2011, reclamantul a introdus mai multe

acțiuni și a depus mai multe plângeri penale și disciplinare la autoritățile ierarhic superioare sau

de control competente, inclusiv la Consiliul Superior al Magistraturii, acestea fiind îndreptate

împotriva mai multor membri ai personalului organelor de urmărire penală și al instanțelor de

judecată care au participat la ancheta penală și la examinarea procedurilor care îl priveau.

Acesta a invocat, în special, lipsa de imparțialitate a organelor implicate și a susținut că D.I. și

J.C.P. fuseseră avantajați, iar cauzele sale au fost tratate necorespunzător și ilegal.

63. Cu o singură excepție (a se vedea supra, pct. 48), demersurile reclamantului au fost

respinse de autoritățile competente pe motiv că nu s-a realizat niciun act ilegal, dar se pare că

anumite proceduri sunt încă în desfășurare. În unele decizii privind plângerile reclamantului,

precum cea din 10 septembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

sau cea din 25 octombrie 2011 a Parchetului General, autoritățile competente au precizat că

reclamantul era motivat de o nemulțumire subiectivă legată de rezultatele anchetei penale, sau

chiar de dorința de răzbunare împotriva organelor de urmărire penală.

D. Acțiunile civile intentate de reclamant

64. La 28 noiembrie 2006, reclamantul a intentat o acțiune civilă la Tribunalul Dâmbovița

împotriva societății de asigurări unde era înregistrat automobilul său. Acesta a solicitat instanței

să dispună obligarea acesteia la îndeplinirea obligației contractuale de reparare a pierderii totale

a vehiculului asigurat, precum și a prejudiciului moral corespunzător suferinței psihologice

despre care spunea că i-a fost cauzată de refuzul societății de asigurări de a-și îndeplini obligația

contractuală, refuz nejustificat în opinia sa. Reclamantul a chemat în judecată și societatea cu

care încheiase un contract de leasing pentru automobilul său, pentru ca hotărârea să fie

obligatorie și în privința acesteia. La 16 septembrie 2010, tribunalul a dispus intervenția lui D.I.

și J.C.P. în calitate de terți în cadrul procesului.

65. La 27 noiembrie 2013, Tribunalul Dâmbovița a respins în cele din urmă acțiunea

reclamantului împotriva societății de asigurări și a societății de leasing auto, motivând că acesta

nu plătise taxele de timbru necesare.

II. DREPTUL INTERN RELEVANT

66. În temeiul vechiului Codul de procedură penală al României, în versiunea în vigoare la

momentul faptelor (și care a rămas aplicabil până la 31 ianuarie 2014), acțiunea civilă are ca

obiect tragerea la răspundere civilă pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face

obiectul acțiunii penale. Acțiunea civilă poate fi alăturată acțiunii penale prin constituirea

persoanei vătămate ca parte civilă (art. 14). Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în

cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare

(art. 15). Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce

la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracțiune. Judecata în fața

instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. De asemenea, poate


să pornească acțiune în fața instanței civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă

sau pentru care s-a pornit din oficiu acțiunea civilă în procesul penal, dar acesta a fost suspendat.

În caz de reluare a procesului penal, acțiunea introdusă la instanța civilă se suspendă până la

rezolvarea definitivă a cauzei penale. Persoana vătămată care a pornit acțiunea în fața instanței

civile poate să părăsească această instanță și să se adreseze organului de urmărire penală sau

instanței de judecată, dacă punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul

penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanței civile nu poate avea loc dacă aceasta a

pronunțat o hotărâre chiar nedefinitivă (art. 19). Persoana vătămată constituită parte civilă în

procesul penal poate să pornească acțiune în fața instanței civile, dacă instanța penală, prin

hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă (art. 20). Hotărârea definitivă

a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea

civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate

de lucru judecat în fața organului de urmărire penală și a instanței penale, cu privire la existența

faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia (art. 21).

67. Vechiul Cod de procedură civilă al României, astfel cum s-a aplicat până la 14 februarie

2013, prevedea că instanța sesizată cu o acțiune civilă poate suspenda judecata când s-a început

urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce

urmează să se dea și că suspendarea va dăinui până când hotărârea pronunțată în pricina care a

motivat suspendarea a devenit irevocabilă (art. 244). Asupra suspendării judecării procesului,

instanța se va pronunța prin încheiere care poate fi atacată cu recurs în mod separat, cu excepția

celor pronunțate în recurs; recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului

judecării procesului (art. 2441).

68. Vechiul Cod civil român, astfel cum s-a aplicat până la 1 octombrie 2011, prevedea că

fapta celui care cauzează un prejudiciu altuia îl obligă pe cel din a cărui greșeală s-a ocazionat

să îl repare și că fiecare este responsabil de prejudiciul cauzat nu numai prin fapta sa, ci și prin

neglijența sau imprudența sa (art. 998 și 999).

69. În temeiul Decretului legislativ nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care a

rămas în vigoare până la 1 octombrie 2011, termenul prescripției pentru acțiunea având un

obiect patrimonial era de 3 ani (art. 1 și 3). Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei

pricinuite prin fapta ilicită începea să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să

cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea (art. 8). Prescripția se întrerupea prin

introducerea unei cereri de chemare în judecată (art. 16). După întrerupere începea să curgă o

nouă prescripție (art. 17).

70. Noul Cod civil al României, care se aplică de la 1 octombrie 2011, prevede că orice

persoană având discernământ răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligată să le repare

integral (art. 1349). Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea

definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența

prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite (art. 1365). Dreptul la acțiune, în special cea

având obiect patrimonial, este supus termenului prescripției extinctive, care este 3 ani, dacă

legea nu prevede un alt termen (art. 2500, 2501 și 2517). Prescripția dreptului la acțiune în

repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când

păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea

(art. 2528). Prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau prin


constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată până

la începerea cercetării judecătorești (art. 2537). În cazul în care prescripția a fost întreruptă prin

constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale, întreruperea operează până la

comunicarea ordonanței de clasare, a ordonanței de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii

de suspendare a judecății sau până la pronunțarea hotărârii definitive a instanței penale

(art. 2541).

ÎN DREPT

I. OBIECTUL CAUZEI ȘI ÎNCADRAREA CAPETELOR DE CERERE

A. Argumentele părților

71. În formularul de cerere, reclamantul a susținut că, în urma accidentului în discuție, a

suferit o gravă vătămare corporală, care i-a pus în pericol viața. Acesta a susținut, de asemenea,

că ancheta privind împrejurările producerii accidentului a avut o durată excesivă și că instanțele

naționale au examinat doar acțiunile sale introduse împotriva actelor procurorului, fără a se

pronunța asupra fondului cauzei. Acesta a adăugat că principala preocupare a autorităților a fost

de a ascunde și denatura adevărul, fără să încerce să clarifice împrejurările producerii

accidentului. A mai arătat că i-au fost respinse cererile de depunere la dosar a unor probe

relevante și că autoritățile au comis mai multe abuzuri și i-au ajutat pe autorii infracțiunilor. A

explicat că toate aceste elemente au avut un efect umilitor asupra lui și că trebuiau considerate

un tratament inuman și degradant, care l-a afectat cu atât mai mult cu cât, în urma accidentului,

suferea de un handicap grav. În fine, a susținut că dacă prescripția răspunderii penale a produs

efecte în cursul anchetei penale, a fost din cauză că aceasta a fost voința autorităților naționale.

72. În observațiile scrise depuse ulterior de acesta în fața Curții, reclamantul a susținut,

printre altele, că J.C.P. era agent al statului. Acesta a explicat în special că respectivul, salariat

civil la o unitate militară, se afla în momentul accidentului într-o misiune oficială care îi fusese

încredințată de respectiva unitate militară în numele statului român.

73. Guvernul susține că reclamantul, nici în cererea sa inițială, nici în observațiile ulterioare

pe care le-a prezentat în fața Camerei, nu a pus în discuție răspunderea statului ca urmare a

vreunei neîndepliniri de către stat a obligației sale de a adopta norme sau a lua măsuri

corespunzătoare pentru a reglementa circulația autovehiculelor pe drumurile publice; de

asemenea, nu a menționat niciun aspect care intră sub incidența art. 8 din Convenție.

74. Guvernul arată că reclamantul, în cererea sa inițială, s-a plâns de modul în care

autoritățile naționale au cercetat accidentul de circulație a cărui victimă a fost, considerându-l

un tratament inuman și degradant. Cu toate acestea, consideră că, în împrejurări precum cele

din prezenta cauză, art. 3 nu se aplică sub aspect material, desfășurarea anchetei de către

autoritățile naționale fiind, în sensul acestuia, acoperită în mod corespunzător de obligațiile

procedurale prevăzute, în special, în dispoziția menționată.

75. Guvernul adaugă că reclamantul, în observațiile sale ulterioare în fața Camerei, declară

în mod explicit că cererea sa în fața Curții avea ca obiect doar abuzurile de care îi acuza pe

agenții statului care au cercetat împrejurările producerii accidentului și imposibilitatea în care

spunea că s-a aflat încercând să îi cheme în judecată, nefiind vorba de vătămarea pe care


susținea că a suferit-o din cauza acțiunilor lui D.I. De altfel, reclamantul a declarat că nu se

plângea de o încălcare a art. 2 din Convenție. În plus, scrisorile prezentate de acesta demonstrau

în mod clar lipsa oricărei intenții de a invoca o încălcare a art. 3 sub aspect procedural.

76. Guvernul consideră că Curtea trebuie să țină seama de voința pe care ar fi exprimat-o

liber reclamantul și să nu modifice obiectul prezentei cauze dincolo de limitele rezultate din

capetele de cerere indicate de reclamant în formularul de cerere și în observațiile sale ulterioare.

77. Guvernul susține, de asemenea, că reclamantul nu a pus în discuție în fața Curții

răspunderea statului ca urmare a conduitei lui J.C.P., considerat agent al statului. Acesta adaugă

că procesul penal îndreptat împotriva lui J.C.P. s-a încheiat la 30 septembrie 2011 – adică cu

peste 6 luni înainte ca reclamantul să depună cererea sa la Curte – și că instanțele naționale au

stabilit în mod irevocabil că J.C.P. nu era responsabil de accident (supra, pct. 49). În plus,

consideră că nicio probă aflată la dosar nu dovedește răspunderea statului în accident și că

Curtea nu este obligată să depună aceleași eforturi pe care le-au făcut autoritățile naționale

competente pentru a stabili în mod independent împrejurările producerii accidentului sau a

identifica persoanele vinovate de producerea acestuia.

78. Guvernul admite că J.C.P. lucra într-o unitate militară și că, în momentul accidentului,

se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Susține însă că J.C.P. era salariat civil al unității

respective și că, în temeiul dreptului intern relevant, unitatea militară nu ar fi putut fi considerată

responsabilă civilmente de accident decât dacă autoritățile competente ar fi stabilit răspunderea

lui J.C.P. în această privință. Răspunderea lui J.C.P. în accidentul în litigiu nefiind stabilită,

aspectele materiale ale art. 2 și art. 3 din Convenție nu ar fi aplicabile în prezenta cauză.

79. În fine, Guvernul consideră că problema dacă este necesar sau nu să se considere că

J.C.P. era agent al statului nu poate avea incidență asupra rezultatului prezentei cauze întrucât,

în opinia sa, reclamantul nu a susținut că statutul lui J.C.P. ar fi influențat ancheta făcută la nivel

național. Acesta adaugă că ancheta a fost efectuată de procurori civili care nu aveau nicio

legătură cu J.C.P. sau unitatea militară unde era angajat.

B. Motivarea Curții

80. Curtea observă pentru început că capetele de cerere formulate de reclamant cuprind două

aspecte (a se vedea supra, pct. 71). Pe de o parte, acestea vizează durata și eficacitatea anchetei

penale, precum și imposibilitatea cu care reclamantul susține că s-a confruntat la obținerea unei

decizii pe fond în acțiunea civilă pe care a introdus-o ca urmare a accidentului de circulație în

care a fost implicat. Pe de altă parte, acestea vizează tratamentul pe care reclamantul consideră

că l-a suferit ca urmare a modului în care autoritățile au cercetat împrejurările producerii

accidentului.

81. Capetele de cerere formulate de reclamant pot fi astfel grupate în două categorii diferite:

în primul rând, capetele de cerere privind desfășurarea anchetei penale; în al doilea rând, cele

privind tratamentul rezervat reclamantului de organele de urmărire penală. În cererea sa inițială,

acesta din urmă a invocat în mod explicit și cuprinzător art. 3, 6 și 13 din Convenție cu privire

la aceste două categorii de capete de cerere.

82. Curtea observă că, în ceea ce privește aceste două categorii de capete de cerere, Guvernul

susține că, parțial, acestea nu fac obiectul cauzei, astfel cum a fost prezentată Curții (supra,


pct. 73-76 și 78-79). Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească obiectul și încadrarea juridică a

fiecăreia dintre aceste categorii de capete de cerere.

83. În această privință, Curtea reamintește că un capăt de cerere cuprinde două elemente:

susțineri de fapt și argumente juridice. În temeiul principiului jura novit curia, Curtea nu este

obligată de motivele de drept invocate de reclamant în temeiul Convenției și al protocoalelor la

aceasta, și poate decide ce încadrare juridică să dea faptelor corespunzătoare unui capăt de

cerere examinându-l în contextul articolelor sau dispozițiilor Convenției, altele decât cele

invocate de reclamant [Radomilja și alții împotriva Croației (MC), nr. 37685/10 și 22768/12,

pct. 126, 20 martie 2018].

84. În ceea ce privește prima categorie de capete de cerere ale reclamantului referitoare la

desfășurarea anchetei penale, Curtea observă că acestea nu conțin nimic despre fapte săvârșite

cu intenție sau despre împrejurări suspecte. De asemenea, reclamantul nu a pus accidentul pe

seama neîndeplinirii de către stat a obligației de a adopta norme sau măsuri corespunzătoare

pentru a reglementa circulația vehiculelor pe drumurile publice și pentru a garanta siguranța

utilizatorilor drumurilor. Nu a susținut nici că statul ar trebui să fie considerat răspunzător

pentru comportamentul lui J.C.P. pe motiv că acesta din urmă era salariat civil la o unitate

militară și că trebuia așadar să fie considerat agent al statului.

85. În ceea ce privește această categorie de capete de cerere, reclamantul a menționat

consecințele grave ale accidentului de circulație asupra integrității sale fizice. A prezentat probe

potrivit cărora aceste consecințe au fost considerate a fi pus viața sa în pericol și au fost

rezultatul unor fapte de neglijență. În cererea inițială, reclamantul nu a invocat art. 2.

Observațiile scrise depuse de acesta ulterior în fața camerei conțineau afirmații care puteau fi

interpretate ca însemnând că respectivele capete de cerere nu aveau ca obiect art. 2. Alte

observații puteau de asemenea să sugereze că nu se baza nici pe aspectul procedural al art. 3.

În schimb, a doua serie de observații în fața camerei conținea anumite declarații și observații

care pot sugera contrariul.

86. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că prima categorie de capete de cerere

ale reclamantului are ca obiect drepturile procedurale ale reclamantului și/sau obligațiile

procedurale care le revin autorităților naționale în contextul unor fapte de neglijență care

provoacă vătămări corporale foarte grave sau potențial letale. În plus, având în vedere contextul

special al prezentei cauze, Curtea consideră că astfel de drepturi procedurale și obligațiile

corespunzătoare ale statului pot, în anumite împrejurări, să intre sub incidența nu doar a art. 3,

6 § 1 și 13, pe care reclamantul le-a invocat, ci și a art. 2 și 8 din Convenție. Chiar dacă

reclamantul nu a menționat în mod expres cele două din urmă dispoziții, Curtea, având în vedere

faptele aflate la baza capetelor de cerere formulate (supra, pct. 71), consideră adecvată

examinarea prezentei cauze și în raport cu art. 2 și 8.

87. În consecință, Curtea consideră că trebuie să examineze capetele de cerere ale

reclamantului referitoare la desfășurarea anchetei penale în raport cu drepturile procedurale, dar

și cu obligațiile corelative acestora, consacrate de fiecare dintre dispozițiile sus-menționate. De

asemenea, consideră oportun să profite de ocazia oferită de prezenta cauză pentru a clarifica

domeniul de aplicare al garanțiilor procedurale consacrate în materie de fiecare dintre aceste

dispoziții.


88. Cu privire la a doua categorie de capete de cerere, Curtea constată că are ca obiect

susținerile reclamantului potrivit cărora acesta ar fi suferit umilințe și rele tratamente din partea

organelor de urmărire penală.

89. Ținând seama de natura specială a susținerii reclamantului în această privință, Curtea nu

poate accepta argumentul Guvernului potrivit căruia ar fi suficient, pentru a răspunde la acest

capăt de cerere, să îl examineze în contextul sus-menționat al obligațiilor procedurale ale

statului pârât [a se vedea, de exemplu, Kurt împotriva Turciei, 25 mai 1998, pct. 130 și 134,

Culegere de hotărâri și decizii, 1998-III; Çakıcı împotriva Turciei (MC), nr. 23657/94, pct. 98,

CEDO 1999-IV; și Taș împotriva Turciei, nr. 24396/94, pct. 77 și 80, 14 noiembrie 2000]. În

consecință, Curtea consideră că trebuie să examineze separat, sub aspectul material al art. 3 din

Convenție, capătul de cerere întemeiat pe tratamentul despre care reclamantul susține că i-ar fi

fost aplicat de organele de urmărire penală.

90. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea va examina mai întâi capetele de cerere

ale reclamantului privind desfășurarea anchetei penale, apoi capătul de cerere privind

tratamentul despre care susține că i-ar fi fost aplicat de organele de urmărire penală.

II. CU PRIVIRE LA CAPETELE DE CERERE ÎNTEMEIATE PE DESFĂȘURAREA

ANCHETEI PENALE

91. Reclamantul se plânge de durata și de eficacitatea anchetei penale și susține că s-a aflat

în imposibilitatea de a obține o hotărâre pe fond în acțiunea civilă pe care a introdus-o în urma

accidentului de circulație în care a fost implicat. După cum a arătat mai sus (supra, pct. 86–87),

Curtea va examina aceste capete de cerere în raport cu art. 2, 3, 6 § 1, 8 și 13 din Convenție, ale

căror dispoziții relevante în prezenta cauză sunt următoarele:

Art. 2

„1. Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege [....]

[...]”

Art. 3

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

Art. 6

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a

cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî […] asupra

temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa [...]

[...]”

Art. 8

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private […]”


Art. 13

„Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de […] Convenție au fost încălcate, are dreptul

să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care

au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”

A. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2, art. 3 și art. 8 din Convenție

92. Reclamantul se plânge de durata și de eficacitatea anchetei penale.

1. Cu privire la admisibilitate

a) Cu privire la epuizarea căilor de atac interne

i. Argumentele părților

) Guvernul

93. Guvernul susține că reclamantul, contrar cerințelor de la art. 35 § 1 și § 4 din Convenție,

nu a epuizat căile de atac interne nici în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe art. 2,

nici în ceea ce privește capetele de cerere formulate în contextul art. 3 și 8. Mai precis, susține

că reclamantul ar fi trebuit să sesizeze instanțele civile cu o acțiune împotriva conducătorului

auto pe care îl considera a fi responsabil de accident.

94. Invocând dreptul intern relevant și exemple din practica instanțelor interne, Guvernul

arată că victima unei infracțiuni se poate constitui ca parte civilă într-un proces penal sau, în

caz contrar, poate să introducă o acțiune civilă separată în vederea reparării prejudiciului suferit.

Acesta precizează că, în cel de al doilea caz, instanța civilă poate sau trebuie să suspende

judecata în așteptarea unei hotărâri definitive a instanțelor penale: suspendarea judecății este

facultativă până la trimiterea în judecată, dar devine obligatorie ulterior acestei etape.

95. De asemenea, Guvernul precizează că, dacă nu există anumite împrejurări excepționale,

instanțele penale sunt obligate să examineze acțiunile civile conexate procesului penal când

există un act de inculpare, indiferent dacă inculpatul a fost condamnat sau achitat. Acesta arată

că, în circumstanțele excepționale menționate anterior, victima poate, în orice caz, să introducă

o acțiune civilă separată. Adaugă că, prin analogie, victima poate introduce o acțiune civilă

împotriva presupusului făptuitor chiar dacă procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire

penală ca urmare a prescripției răspunderii penale.

96. Potrivit Guvernului, în practica judiciară relevantă, procesul penal cu constituire ca parte

civilă a victimei unei infracțiuni se interpretează în general ca o acțiune în justiție care întrerupe

curgerea termenului de prescripție de 3 ani prevăzut pentru acțiunea civilă. Prin urmare, acest

termen de prescripție ar începe să curgă numai de la momentul încetării procesului penal.

Interpretarea menționată a fost în mod explicit preluată în modificările aduse normelor civile în

vigoare în România începând cu 1 octombrie 2011.

97. Atât în cazul constituirii ca parte civilă în procesul penal, cât și în cel al unei acțiuni

civile separate, victimei îi incumbă sarcina de a proba temeinicia acțiunii sale. Probele din

dosarul penal ar putea fi folosite în cadrul acțiunii civile separate. În plus, victima și instanțele

civile nu sunt limitate de aceste probe și pot să depună la dosar orice alte probe relevante pentru

examinarea cauzei.


98. Invocând jurisprudența Curții, Guvernul susține că acțiunea civilă pe care reclamantul ar

fi putut să o introducă împotriva lui D.I. după rezolvarea definitivă a cauzei penale, în vederea

reparării prejudiciului pe care considera că l-a suferit, constituia o cale de atac efectivă, chiar

dacă era exercitată abia după câțiva ani de la producerea accidentului. Acesta consideră că nu

este excesiv să se considere că reclamantul ar fi trebuit să exercite calea de atac civilă în discuție

la 8 ani de la producerea accidentului, ținând seama de complexitatea procesului penal

desfășurat pe plan intern, de lipsa unor perioade lungi de inactivitate din partea organelor

competente și de faptul că reclamantul ar fi putut să invoce în fața instanței civile probele depuse

la dosarul penal de organele de urmărire penală și concluziile la care Judecătoria de sector din

București a ajuns în sentința sa din 30 septembrie 2011 în legătură cu răspunderea lui D.I. în

producerea accidentului.

99. În fine, Guvernul adaugă că acțiunea civilă introdusă de reclamant la 28 noiembrie 2006

era întemeiată pe un contract de asigurare și nu avea ca obiect vătămarea corporală suferită de

acesta ca urmare a accidentului.

) Reclamantul

100. Potrivit reclamantului, prin constituirea sa ca parte civilă în procesul penal având ca

obiect împrejurările producerii accidentului în litigiu, a epuizat căile de atac interne pe care le

avea la dispoziție și nu era obligat așadar să introducă o acțiune civilă separată împotriva

persoanei responsabile de producerea accidentului. De altfel, nu este convins că ar fi putut să

introducă o astfel de acțiune și, cu atât mai puțin, să obțină repararea prejudiciului pretins,

întrucât ancheta penală nu a permis stabilirea răspunderii fiecăruia. Acesta susține că, întrucât

identitatea vinovatului a rămas necunoscută, nu erau îndeplinite condițiile legale pentru a

introduce o acțiune civilă în repararea prejudiciului. Adaugă că o acțiune civilă separată

împotriva statului nu ar fi constituit o acțiune de natură să confere un caracter efectiv anchetei

penale și că degeaba a folosit toate mijloacele procedurale pe care le considera disponibile, și

anume plângeri împotriva organelor de urmărire penală și căi de atac împotriva actelor acestora,

pentru a preveni orice atingere adusă drepturilor sale garantate prin Convenție. Susține, în fine,

că nu exista nicio cale de atac pe care ar fi putut să o exercite pentru a face plângere privind

durata procedurii.

101. Reclamantul consideră că hotărârile judecătorești interne citate de Guvern nu au nicio

legătură cu prezenta cauză. Acesta explică faptul că, în toate cauzele menționate, fazele anchetei

penale și trimiterii în judecată s-au încheiat înainte de împlinirea termenului de prescripție a

răspunderii penale. În ceea ce privește legătura dintre vinovăția penală și acțiunea civilă,

reclamantul menționează pe de altă parte o hotărâre judecătorească națională în care s-a

concluzionat că, în cazul unui accident de circulație soldat cu vătămare corporală, stabilirea

vinovăției trebuie să o facă nu victima, ci organele de urmărire penală.

102. Reclamantul consideră că a epuizat toate căile de atac civile de care dispunea prin

introducerea unei acțiuni civile împotriva societății de asigurări și a societății de leasing în

legătură cu distrugerea totală a vehiculului său. Instanțele naționale s-au pronunțat inițial în

favoarea sa, dar în recurs au ajuns la concluzia că acțiunea civilă introdusă de acesta nu era

întemeiată pe o infracțiune, ci mai degrabă pe un contract comercial. Acestea i-au impus atunci

să plătească o sumă importantă cu titlu de cheltuieli de judecată ca o condiție prealabilă pentru

examinarea cauzei sale civile, au respins cererile sale de reexaminare a acestei decizii și ulterior


au respins pretențiile sale deoarece acesta nu a fost în măsură să plătească taxele judiciare.

Reclamantul admite că acțiunea civilă pe care a introdus-o împotriva societății de asigurări unde

era asigurat vehiculul său era întemeiată pe contractul comercial pe care îl încheiase cu

societatea respectivă și nu pe cauza penală, întrucât nici societatea de asigurare, nici societatea

de leasing nu au fost părți la procesul penal. Totuși, acesta afirmă că și D.I. și J.C.P. au intervenit

în procesul civil în calitate terți.

ii. Motivarea Curții

103. Curtea observă că excepția de neepuizare a căilor de atac interne invocată de Guvern

este strâns legată de fondul capetelor de cerere întemeiate de reclamant pe desfășurarea anchetei

penale, indiferent de problema dacă aceste capete de cerere trebuie examinate în temeiul art. 2,

al art. 3 sau al art. 8 din Convenție, problemă care va fi discutată mai jos. Excepția ridicată

privește diferitele căi de atac interne de care reclamantul se putea folosi pentru a clarifica

circumstanțele cauzei, a-i obliga pe cei vinovați să răspundă pentru faptele lor și să repare

prejudiciile cauzate de accident. În plus, examinarea sa se bazează pe stabilirea întinderii

obligațiilor procedurale care le reveneau autorităților statului pârât în prezenta cauză.

104. De asemenea, Curtea decide conexarea excepției cu fondul acestor capete de cerere,

sub rezerva să nu existe niciun alt motiv de inadmisibilitate.

b) Aplicabilitatea art. 2, art. 3 și art. 8


105. După o examinare a jurisprudenței Curții, Guvernul susține că în lipsa unui deces, a

unei vătămări destul de grave suferite de reclamant, a unor împrejurări sau consecințe care ar

putea fi considerate potențial letale, a unor împrejurări excepționale în care ar fi jucat un rol

agenți ai statului prin comportamentul lor, a unei amenințări continue pentru viața reclamantului

sau a unei intenții de a-l ucide, art. 2 sub aspect procedural nu este aplicabil în prezenta cauză.

Acesta adaugă că, în lipsa relelor tratamente și a intenției de a-i face rău reclamantului, art. 3

sub aspect procedural este de asemenea inaplicabil. În fine, susține că acest capăt de cerere al

reclamantului nu are legătură cu niciunul din aspectele incluse în protecția conferită de art. 8.

106. Guvernul arată că, după terminarea tratamentului primit în urma accidentului,

reclamantul, contrar celor sugerate în raportul de expertiză medico-legală din 27 iunie 2005, nu

a solicitat un nou raport de expertiză medico-legală în vederea stabilirii unei eventuale

invalidități. Acesta adaugă că reclamantul nu a prezentat niciun document medical recent care

să ateste că este în continuare afectat de consecințele accidentului.

107. Guvernul recunoaște că, potrivit informațiilor comunicate de Direcția Generală de

Asistență Socială și Protecția Copilului din subordinea Consiliului Județean Prahova,

reclamantul, pe baza unui certificat din 26 ianuarie 2006 emis de Comisia de evaluare a

persoanelor adulte cu handicap din Prahova, a fost înscris pe lista persoanelor cu handicap grav

care necesită serviciile unui asistent personal. De asemenea, recunoaște că un certificat medical

emis la 19 ianuarie 2006 de medicul de medicină generală al reclamantului – unul dintre

înscrisurile din dosar pe care s-a bazat decizia de încadrare a reclamantului ca persoană cu

handicap – constată că reclamantul are o canulă traheală permanentă și că suferă de mobilitate


redusă a articulației umărului drept (sechele grave ale fracturii de umăr), a deprecierii forței de

prehensiune la mâna dreaptă și tulburări de mers (sechele grave ale fracturii de șold stâng).

108. Guvernul susține însă că certificatul sus-menționat, emis la 26 ianuarie 2006 de Comisia

de evaluare a persoanelor adulte cu handicap din Prahova, indică pentru reclamant coduri de

patologie care corespund astmului, stării de rău astmatic și, respectiv, unei tumori maligne la

nivelul laringelui. Acesta adaugă că certificatul nu menționează nicio sechelă gravă la nivelul

membrelor fracturate ale reclamantului și că documentele medicale disponibile nu stabilesc

nicio legătură de cauzalitate între accident și traheotomia reclamantului.

109. Făcând referire la jurisprudența Curții, probele disponibile, natura leziunilor și starea

sa de sănătate actuală, reclamantul susține că art. 2 și 3 din Convenție sunt aplicabile în prezenta

cauză. Invocă, în plus, o încălcare a garanțiilor consacrate de art. 8.

110. Reclamantul susține că, înainte de accident, avea o stare bună de sănătate și o viață

normală, fără nicio restricție medicală. Acesta precizează că starea sa de sănătate s-a deteriorat

grav în urma accidentului, că a necesitat numeroase intervenții chirurgicale și că a rămas cu o

traumă psihologică. Susține că fracturile deplasate ale membrelor sale continuă să îi cauzeze

probleme și că a necesitat ablația chirurgicală parțială a intestinelor, precum și o traheotomie.


) Elemente ale situației reclamantului care trebuie luate în considerare la aprecierea cauzei

111. În prezenta cauză, Curtea constată că reclamantul a fost implicat într-un accident de

circulație care, conform raportului de expertiză din 27 iunie 2005 (supra, pct. 18), i-a pus viața

în pericol. Automobilul său a fost prins între alte două vehicule, unul în mișcare, celălalt în

staționare. Ca urmare a accidentului, reclamantul a suferit grave leziuni interne și fracturi de

membre și de oase, precum și complicații grave legate de tratamentul acordat, care au necesitat

între 200 și 250 de zile de îngrijiri medicale. Se pare că a rămas cu sechele fizice și psihologice

profunde și pe termen lung, inclusiv un handicap.

112. În această privință, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului potrivit căruia unele

sechele fizice de care suferă reclamantul, în special mobilitatea redusă, nu au fost cauzate de

accident. Curtea constată că documentele medicale disponibile arată, de fapt, că în urma

accidentului reclamantul a suferit un politraumatism, o ruptură post-traumatică de mezenter,

precum și fracturi sau deplasări de oase și de alte părți ale corpului. Acesta a suferit numeroase

intervenții chirurgicale, din care una a necesitat ablația parțială a intestinelor, precum și o

traheotomie din cauza complicațiilor respiratorii care par să fi apărut în timpul internărilor în

spital, chiar dacă este posibil ca reclamantul să fi suferit deja de tumoră malignă laringe și de

astm înainte de accident. Forța de prehensiune la mâna dreaptă s-a slăbit, iar amplitudinea de

abducție la brațul drept s-a redus. Curtea constată, de asemenea, că reclamantul a suferit un

stres posttraumatic. Accidentul a fost așadar precursorul cel puțin al unora dintre problemele de

sănătate cu care reclamantul s-a confruntat pe termen lung după 3 decembrie 2004; problemele

respective sunt deci direct, sau cel puțin indirect, legate de accident.

113. Curtea observă că accidentul reclamantului s-a produs pe timp de noapte, pe un drum

public și a implicat alți doi conducători auto. Este evident încă de la început că elementele

faptice cumulative ce au dus în cele din urmă la consecințele nefericite descrise mai sus au

constituit o întâmplare sau o consecință a unui comportament neglijent. În cursul cercetării


penale interne și în cererea sa inițială adresată Curții, reclamantul nu a susținut niciodată că

ceilalți doi conducători auto ar fi acționat cu intenție sau că faptele lor l-ar fi vizat în mod

specific (supra, pct. 84). Chiar dacă reclamantul, în observațiile scrise prezentate ulterior Curții,

pare să sugereze că în realitate accidentul ar fi fost produs în mod intenționat ori s-ar fi produs

în împrejurări suspecte (infra, pct. 155), niciun element din dosar nu susține această afirmație.

Ancheta penală declanșată de autorități cu privire la împrejurările producerii accidentului viza

mai degrabă o infracțiune săvârșită fără intenție.

114. Curtea constată că se pare că autoritățile au luat în considerare posibilitatea că

reclamantul însuși să fi fost parțial responsabil de accident din cauză că nu a adoptat o conduită

preventivă. Întrebarea dacă reclamantul era pe deplin sau cel puțin parțial responsabil de

vătămarea gravă suferită de acesta sau întrebarea dacă acesta conducea vehiculul în stare de

ebrietate nu au fost totuși clarificate în cursul anchetei.

) Art. 3

‒ Principii generale

115. Curtea observă că, în combinație cu obligația prevăzută la art. 1 din Convenție de a

recunoaște „oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite” de

Convenție, art. 3 impune statelor membre să ia măsuri pentru a evita ca aceste persoane să fie

supuse torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, chiar și administrate de

persoane particulare [A. împotriva Regatului Unit, 23 septembrie 1998, pct. 22, Culegere 1998-

VI; și Z și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29392/95, pct. 73 și 75, CEDO 2001-V].

Această cerință de ordin general implică o obligație procedurală. În cauzele având ca obiect

acuzații de malpraxis medical, obligațiile care le revin autorităților naționale în temeiul art. 3

au fost interpretate în sensul că nu impun în mod obligatoriu o acțiune de natură penală [V.C.

împotriva Slovaciei, nr. 18968/07, pct. 125-126, CEDO 2011 (extrase); N.B. împotriva

Slovaciei, nr. 29518/10, pct. 84, 12 iunie 2012; I.G. și alții împotriva Slovaciei, nr. 15966/04,

pct. 129, 13 noiembrie 2012; și Dvořáček împotriva Republicii Cehe, nr. 12927/13, pct. 111, 6

noiembrie 2014]. În schimb, de îndată ce o persoană susține în mod „întemeiat” sau „credibil”

că a fost supusă, în special de poliție sau alte organe similare ale statului, unui tratament contrar

art. 3, dispozițiile sus-menționate necesită, implicit, să se efectueze o anchetă oficială și efectivă

de natură penală. În caz contrar, în pofida importanței sale fundamentale, interzicerea legală

generală a torturii și a tratamentelor și pedepselor inumane ori degradante ar fi ineficientă în

practică [Assenov și alții împotriva Bulgariei, nr. 24760/94, pct. 102, 28 octombrie 1998,

Culegere, 1998-VIII; Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 131, CEDO 2000-IV;

El-Masri împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 39630/09, pct. 186,

CEDO 2012; Mocanu și alții împotriva României (MC), nr. 10865/09 și alte 2, pct. 317, CEDO

2014 (extrase); Bouyid împotriva Belgiei (MC), nr. 23380/09, pct. 116, CEDO 2015]. Chiar și

în absența unei plângeri penale introduse formal, din momentul în care chestiunea a fost adusă

în atenția autorităților, statul are ipso facto, în temeiul art. 3, o obligație de a efectua o anchetă

efectivă (Gorgiev împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 26984/05, pct. 64, 19

aprilie 2012; El-Masri, citată anterior, pct. 186).

116. În cauzele în care a fost învestită să cerceteze dacă „tratamentele” la care a fost „supusă”

o persoană ar putea fi considerate „inumane ori degradante” în sensul art. 3, Curtea a adoptat o


abordare generală care constă în a sublinia că, pentru a intra sub incidența interdicției prevăzute

de această dispoziție, un anumit tratament trebuie să prezinte un prag minim de gravitate.

Aprecierea acestui prag minim este relativă în esență; ea depinde de ansamblul circumstanțelor

cauzei, ca de exemplu durata tratamentului, efectele lui fizice sau psihologice, iar în unele

cazuri, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei [Muršić împotriva Croației (MC),

nr. 7334/13, pct. 97, 20 octombrie 2016; Paposhvili împotriva Belgiei (MC), nr. 41738/10,

pct. 174, 13 decembrie 2016; și Khlaifia și alții împotriva Italiei (MC), nr. 16483/12, pct. 159,

15 decembrie 2016].

117. Pentru a stabili dacă pragul de gravitate a fost atins, Curtea poate de asemenea să ia în

considerare alte elemente, ca de exemplu scopul în care tratamentul a fost aplicat și intenția sau

motivația care stă la baza acestuia – fiind de la sine înțeles că faptul că un tratament nu are

scopul de a umili sau înjosi victima nu exclude în mod categoric posibilitatea ca acesta să fie

interzis de art. 3, contextul în care tratamentul a fost aplicat – de exemplu într-o atmosferă

marcată de o mare tensiune sau emoție puternică, precum și eventuala situație de vulnerabilitate

a victimei (Khlaifia și alții, citată anterior, pct. 160, cu trimiterile citate acolo).

118. Supunerea unei persoane la rele tratamente care ating un astfel de prag de gravitate

înseamnă, în general, să i se cauzeze o vătămare corporală sau grave suferințe fizice sau mintale.

Însă chiar și în absența unor astfel de caracteristici, în cazul în care tratamentul umilește sau

înjosește o persoană, reflectând o lipsă de respect pentru demnitatea sa umană sau diminuând-

o, sau în cazul în care acesta îi cauzează persoanei sentimente de teamă, stres sau inferioritate

de natură să îi distrugă rezistența psihică și fizică, acesta poate să fie considerat degradant și să

intre de asemenea sub incidența interdicției prevăzute la art. 3. Poate fi suficient ca victima să

fie umilită doar în opinia sa, chiar dacă nu și a altora (Bouyid, citată anterior, pct. 87, cu

trimiterile citate acolo).

119. Cu privire la tratamentele aplicate de persoane particulare, Curtea a constatat în mai

multe rânduri aplicabilitatea art. 3 în cazuri de rele tratamente intenționate, ca de exemplu

violuri, abuzuri sexuale sau acte de violență, inclusiv violența domestică sau vătămarea

corporală în cursul unei altercații, considerând că toate actele în cauză erau de natură să îi

provoace victimei sentimente de umilire și înjosire [a se vedea, printre altele, M.C. împotriva

Bulgariei, nr. 39272/98, CEDO 2003-XII; Beganović împotriva Croației (cererea nr. 46423/06,

25 iunie 2009; Biser Kostov împotriva Bulgariei, nr. 32662/06, 10 ianuarie 2012; Muta

împotriva Ucrainei, nr. 37246/06, pct. 58, 31 iulie 2012; Dimitar Shopov împotriva Bulgariei,

nr. 17253/07, 16 aprilie 2013; S.Z. împotriva Bulgariei, nr. 29263/12, 3 martie 2015; Y.

împotriva Sloveniei, nr. 41107/10, CEDO 2015 (extrase); M. și M. împotriva Croației,

nr. 10161/13, CEDO 2015 (extrase); și Sakir împotriva Greciei, nr. 48475/09, 24 martie 2016].

120. O abordare diferită a fost adoptată în cauza Kraulaidis împotriva Lituaniei

(nr. 76805/11, pct. 57, 8 noiembrie 2016), care avea ca obiect, precum în prezenta cauză, un

accident de circulație. În această cauză, Curtea a constatat mai întâi că „reclamantul a fost grav

rănit și că și-a pierdut capacitatea de a merge în urma unui accident”, înainte de a concluziona

că „situația a atins pragul de gravitate necesar pentru a intra sub incidența art. 3 din Convenție”.

În același sens, Curtea a constatat în cauza Mažukna împotriva Lituaniei (nr. 72092/12, pct. 81,

11 aprilie 2017) că, în urma unui accident de muncă, reclamantul a suferit leziuni pe față și

piept care l-au desfigurat și i-au afectat capacitatea de a afișa expresii faciale. Curtea a reținut,

de asemenea, că leziunile au fost declarate ireparabile din punct de vedere medical și


considerate ca atingere gravă adusă sănătății sale. De aici, a concluzionat că „situația a atins

pragul de gravitate necesar pentru a intra sub incidența art. 3 din Convenție”. Caracteristica

comună a motivării celor două hotărâri este că se pune accentul doar pe natura și gradul

vătămării suferite. Art. 3 a fost astfel considerat aplicabil și în situații în care nicio faptă

intenționată nu a fost comisă împotriva victimei.

121. Curtea consideră însă că demersul adecvat pentru a stabili dacă relele tratamente

suferite de o persoană au atins pragul minim de gravitate rămâne cel prezentat la pct. 116-118

supra, pe care Marea Cameră l-a adoptat în mai multe hotărâri succesive, chiar dacă

tratamentele respective au fost aplicate de persoane particulare. Astfel cum reiese din

fragmentele în discuție, această abordare presupune luarea în considerare a unui ansamblu de

factori, fiecare dintre aceștia putând avea o pondere semnificativă. Toți acești factori presupun

ca tratamentul la care victima a fost „supusă” să fie consecința unei fapte săvârșite cu intenție.

‒ Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză

122. Curtea observă că este incontestabil faptul că gravitatea suferinței, fizice sau mintale,

cauzate de o anumită măsură este un considerent cu importanță în multe dintre cauzele în care

Curtea a constatat aplicabilitatea art. 3, iar lipsa intenției de a vătăma, de a umili sau de a înjosi

persoana nu poate exclude în mod categoric constatarea unei încălcări a art. 3.

123. Cu toate acestea, Curtea consideră, în conformitate cu interpretarea sus-menționată

(supra, pct. 121), că vătămările corporale și suferințele fizice sau psihice ale unei persoane în

urma unui accident care este consecința unei simple întâmplări sau a unui comportament

neglijent nu pot fi considerate ca fiind consecința unui „tratament” la care o persoană ar fi fost

„supusă” în sensul art. 3. Astfel, după cum s-a arătat deja la pct. 116-118 supra, acest tratament

se caracterizează în principal, deși nu exclusiv, prin intenția de a vătăma, de a umili sau înjosi

persoana, prin disprețuirea sau diminuarea demnității sale, prin intenția de a-i provoca

sentimente de teamă, stres sau inferioritate de natură să îi învingă rezistența fizică și morală.

Niciunul dintre aceste elemente nu este prezent în această cauză.

124. Rezultă că această parte a capetelor de cerere formulate de reclamant cu privire la

desfășurarea anchetei este inadmisibilă, în raport cu art. 3, din motive de incompatibilitate

ratione materiae, în sensul art. 35 § 3 lit. a) și § 4, cu dispozițiile Convenției.

) Art. 8


125. Curtea reamintește că, deși art. 8 are, în principal, scopul de a proteja persoana

împotriva unor ingerințe arbitrare ale autorităților publice, acesta nu se limitează la a impune

statului să se abțină de la astfel de ingerințe: acestui angajament negativ i se pot adăuga obligații

pozitive inerente respectării efective a vieții private. Aceste obligații pot implica adoptarea de

măsuri care vizează respectarea vieții private, chiar și în ceea ce privește relațiile dintre

persoane între ele [a se vedea, printre altele, X și Y împotriva Țărilor de Jos, 26 martie 1985,

pct. 23, seria A, nr. 91; și Söderman împotriva Suediei (MC), nr. 5786/08, pct. 78, CEDO

2013].

126. Conceptul de „viață privată” este o noțiune largă, care nu se pretează unei definiții

exhaustive [Bensaid împotriva Regatului Unit, nr. 44599/98, pct. 47, CEDO 2001-I;


Bărbulescu împotriva României, (MC), nr. 61496/08, pct. 70, 5 septembrie 2017 (extrase); și

Denisov împotriva Ucrainei (MC), nr. 76639/11, pct. 95, 25 septembrie 2018]. Acesta include,

de asemenea, integritatea fizică și psihică a unei persoane [X și Y, citată anterior, pct. 22; și

Medžlis Islamske Zajednice Brčko și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei (MC),

nr. 17224/11, pct. 76, 27 iunie 2017]. În plus, corpul unei persoane reprezintă un aspect intim

al vieții private (Y.F. împotriva Turciei, nr. 24209/94, pct. 33, CEDO 2003-IX).

127. În ceea ce privește protecția integrității fizice și morale a unei persoane în raport cu

faptele altora, Curtea a hotărât că obligațiile pozitive care le revin autorităților – în anumite

cazuri în temeiul art. 8, singur sau coroborat cu art. 3 – pot include îndatorirea de a institui și

de a aplica în practică un cadru juridic adaptat care oferă protecție împotriva actelor de violență

care pot fi săvârșite de persoane particulare (pentru exemple, a se vedea Söderman, citată

anterior, pct. 80, precum și jurisprudența citată acolo). În unele cazuri, în special viol sau

abuzuri sexuale asupra copiilor, care implică valori fundamentale și aspecte esențiale ale vieții

private, s-a hotărât că obligația pozitivă care le revine statelor membre o include pe aceea de a

adopta dispoziții penale eficace și trebuie extinsă și asupra caracterului efectiv al anchetei

penale; în alte cazuri, mai puțin grave, existența unei acțiuni civile a fost considerată suficientă

(pentru exemple, a se vedea Söderman, citată anterior, pct. 81-85). În domeniul sănătății, Curtea

a considerat că, deși dreptul la sănătate nu se regăsește ca atare printre drepturile garantate de

Convenție sau protocoalele sale, Înaltele Părți contractante au, în paralel cu obligațiile lor

pozitive în temeiul art. 2, o obligație pozitivă care decurge din art. 8, pe de o parte, de a adopta

o reglementare care obligă spitalele publice și private să ia măsuri adecvate pentru a proteja

integritatea fizică a pacienților lor și, pe de altă parte, de a pune la dispoziția victimelor

malpraxisului medical o procedură de natură să le ofere, după caz, o despăgubire pentru

vătămarea corporală (Vasileva împotriva Bulgariei, nr. 23796/10, pct. 63, 17 martie 2016; și

Jurica împotriva Croației, nr. 30376/13, pct. 84, 2 mai 2017).

128. Cu toate acestea, Curtea subliniază că actele sau măsurile unei persoane particulare

care aduc atingere integrității fizice sau morale a unei persoane nu implică neapărat o atingere

adusă dreptului la respectarea vieții private garantat de art. 8 (Costello-Roberts împotriva

Regatului Unit, 25 martie 1993, seria A, nr. 247-C; Bensaid, citată anterior, pct. 46; și Tonchev

împotriva Bulgariei, nr. 18527/02, 19 noiembrie 2009). Aceasta reamintește că este necesar un

anumit prag de gravitate pentru aplicabilitatea art. 8 într-o astfel de situație (Denisov, pct. 114,

citată anterior). Pe de altă parte, nimic din jurisprudența constantă a Curții nu sugerează că

domeniul vieții private se extinde asupra activităților care au un caracter public în esență

[Friend și alții împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 16072/06, pct. 42, 24 noiembrie 2009].


129. Curtea consideră că nu există nicio îndoială că reclamantul a suferit o vătămare gravă

ca urmare a accidentului de circulație în discuție. Trebuie să se stabilească dacă o asemenea

vătămare corporală ridică o problemă în raport cu protecția vieții private a reclamantului în

sensul art. 8.

130. În această privință, Curtea constată, în primul rând, că vătămarea suferită de reclamant

își are originea în faptul că acesta s-a implicat de bunăvoie într-o activitate – conducerea unui

vehicul pe drumurile publice – care, prin natura ei, se desfășoară în public (a se vedea, mutatis

mutandis, Friend și alții, citată anterior, pct. 43; a se compara cu Peck împotriva Regatului


Unit, nr. 44647/98, pct. 62, CEDO 2003-I). Este adevărat că, prin natura sa, această activitate

implică un risc de prejudiciu personal grav în caz de accident (a se vedea, mutatis mutandis,

Vilnes și alții împotriva Norvegiei, nr. 52806/09 și 22703/10, pct. 222 și 239, 5 decembrie

2013). Totuși, acest risc este atenuat prin reguli de circulație care urmăresc garantarea siguranței

rutiere pentru toți participanții la trafic, în special prin intermediul unei separări adecvate a

vehiculelor pe drumurile publice. În al doilea rând, accidentul nu s-a produs în urma unui act

de violență care ar fi fost săvârșit în scopul de a aduce atingere integrității fizice și psihologice

a reclamantului. De asemenea, acesta nu poate fi asimilat altor situații în care Curtea a constatat

aplicabilitatea obligației pozitive care îi poate reveni statului de a proteja integritatea fizică și

psihologică a persoanelor (supra, pct. 127).

131. În acest context, Curtea nu identifică niciun aspect specific de interacțiune sau de

contacte între persoane care ar putea face ca art. 8 din Convenție să devină aplicabil în prezenta

cauză.

132. Rezultă că acel capăt de cerere întemeiat de reclamant pe modul în care s-a efectuat

ancheta penală este inadmisibil, în raport cu art. 8, din motive de incompatibilitate ratione

materiae, în sensul art. 35 § 3 lit. a) și § 4, cu dispozițiile Convenției.

) Art. 2

‒ Introducere

133. Curtea observă, în primul rând, că prezenta cauză are ca obiect o acuzație de neglijență

în contextul unui accident de circulație în cursul căruia reclamantul a fost rănit. Având în vedere

argumentele invocate de reclamant, Curtea trebuie să stabilească dacă situația în fapt intră sub

incidența aspectului procedural al art. 2. După ce a expus principiile generale care

reglementează aplicabilitatea acestei dispoziții, în special în cazurile de accidente rutiere și de

neglijență, Curtea va examina aplicarea lor în prezenta cauză.


134. Curtea reamintește că prima teză a art. 2, care se numără printre dispozițiile esențiale

ale Convenției și care consacră una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice

care formează Consiliul Europei, obligă statul nu doar să se abțină de la a cauza moartea „cu

intenție”, ci și să ia măsurile necesare pentru protejarea vieții persoanelor aflate sub jurisdicția

sa [L.C.B. împotriva Regatului Unit, 9 iunie 1998, pct. 36, Culegere 1998-III; Calvelli și Ciglio

împotriva Italiei (MC), nr. 32967/96, pct. 48, CEDO 2002-I; Fernandes de Oliveira împotriva

Portugaliei (MC), nr. 78103/14, pct. 104, 31 ianuarie 2019].

135. Această obligație pozitivă materială implică pentru stat o îndatorire esențială de a

asigura dreptul la viață prin crearea unui cadru legislativ și administrativ care să descurajeze

punerea în pericol a dreptului respectiv [Öneryıldız împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99,

pct. 89, CEDO 2004-XII; Budaieva și alții împotriva Rusiei, nr. 15339/02 și alte 4, pct. 129,

CEDO 2008 (extrase); Kolyadenko și alții împotriva Rusiei, nr. 17423/05 și alte 5, pct. 157, 28

februarie 2012; Fernandes de Oliveira, citată anterior, pct. 103 și 105-107]. Aceasta se aplică

în contextul oricărei activități, publice sau nu, de natură să pună în joc dreptul la viață [Centrul

de resurse juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României (MC), nr. 47848/08,

pct. 130, CEDO 2014; și Lopes de Sousa Fernandes împotriva Portugaliei (MC), nr. 56080/13,


pct. 165, 19 decembrie 2017]. Implică, de asemenea, instituirea de către stat a unui cadru de

reglementare care obligă instituțiile, indiferent dacă sunt private sau publice, să ia măsuri

adecvate pentru a asigura protecția vieții persoanelor [a se vedea, în materie de folosire a forței

de către agenții statului, McCann și alții împotriva Regatului Unit, 27 septembrie 1995,

pct. 151, seria A nr. 324; Makaratzis împotriva Greciei (MC), nr. 50385/99, pct. 58, 59 și 62,

CEDO 2004-XI; Perișan și alții împotriva Turciei, nr. 12336/03, pct. 85, 20 mai 2010, în

materie de sănătate, Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu, citată

anterior, pct. 130; Lambert și alții împotriva Franței (MC), nr. 46043/14, pct. 140, CEDO 2015

(extrase); Lopes de Sousa Fernandez, citată anterior, pct. 166; și Fernandes de Oliveira, citată

anterior, pct. 105, și în materie de activități industriale, Öneryıldız, citată anterior, pct. 71 și 90;

și Kolyadenko și alții, citată anterior, pct. 158]. În această privință, lipsa unei răspunderi directe

a statului în decesul unei persoane sau a expunerii acesteia la un pericol mortal nu exclude

aplicarea art. 2 (Cavit Tınarlıoğlu împotriva Turciei, nr. 3648/04, pct. 61, 2 februarie 2016).

Curtea dorește să sublinieze că, în contextul circulației rutiere, aceste obligații impun

autorităților naționale să se asigure că se instituie un set adecvat de măsuri preventive pentru a

garanta siguranța publică și a reduce cât mai mult posibil numărul de accidente de circulație.

136. O altă obligație pozitivă materială impune în plus statului să ia măsuri operaționale

preventive pentru a proteja o anumită persoană împotriva unei alte persoane (Osman împotriva

Regatului Unit, 28 octombrie 1998, pct. 115, Culegere 1998-VIII) sau, în anumite împrejurări

excepționale, împotriva propriei persoane [Renolde împotriva Franței, nr. 5608/05, pct. 81,

CEDO 2008 (extrase); Haas împotriva Elveției, nr. 31322/07, pct. 54, CEDO 2011; și

Fernandes de Oliveira, citată anterior, pct. 103 și 108-115]. Curtea a hotărât deja că această

obligație trebuie interpretată astfel încât să nu impună autorităților o sarcină insuportabilă sau

excesivă. Convenția nu poate fi înțeleasă ca obligând autoritățile să ia măsuri operaționale

pentru a preveni concretizarea oricărui risc presupus ca o persoană să își piardă viața. Pentru a

putea concluziona în sensul existenței obligației pozitive în discuție, trebuie să se stabilească

faptul că autoritățile știau sau trebuiau să știe în momentul respectiv că una sau mai multe

persoane riscau, în mod real și imediat, să își piardă viața ca urmare a unor acte criminale ale

unui terț și că nu au luat, în cadrul competențelor lor, măsurile care în mod rezonabil erau de

așteptat din partea acestora pentru a contracara acest risc [Osman, citată anterior, pct. 115-116;

Öneryıldız, citată anterior, pct. 74 și 101; Bone împotriva Franței (dec.), nr. 69869/01, 1 martie

2005; Cavit Tınarlıoğlu, citată anterior, pct. 91-92; și Fernandes de Oliveira, citată anterior,

pct. 109]. Curtea consideră că, în anumite circumstanțe, această obligație poate impune

acordarea de tratament medical de urgență în cazul unui accident care pune în pericol viața.

137. Curtea reamintește de asemenea că obligația care îi revine statului de a proteja dreptul

la viață nu include doar aceste obligații pozitive materiale, ci și obligația pozitivă procedurală

de a se asigura că, în cazurile de deces, există un sistem judiciar eficace și independent. Acest

sistem poate varia în funcție de circumstanțe (infra, pct. 158), dar trebuie să permită pe termen

scurt să se stabilească faptele, să îi constrângă pe cei responsabili să dea socoteală și să acorde

victimelor o reparație corespunzătoare [a se compara cu Calvelli și Ciglio, citată anterior,

pct. 49; Vo împotriva Franței (MC), nr. 53924/00, pct. 89, CEDO 2004-VIII; Šilih împotriva

Sloveniei (MC), nr. 71463/01, pct. 155 și 192, 9 aprilie 2009; și Lopes de Sousa Fernandes,

citată anterior, pct. 214].


138. Această obligație procedurală este independentă de chestiunea dacă în cele din urmă

statul este considerat responsabil de decesul în discuție sub aspectul material al obligațiilor sale

pozitive și constituie o obligație separată și autonomă (Šilih, citată anterior, pct. 156 și 159).

Aceasta conține o obligație de a efectua o anchetă oficială efectivă în cazul în care recurgerea

la forță s-a soldat cu decesul uneia sau mai multor persoane, dar poate să cuprindă totodată

accidentele mortale. În acest context, Curtea a concluzionat că art. 2 este de asemenea aplicabil

accidentelor, în special accidentelor de circulație, soldate cu decesul victimei directe (a se

vedea, de exemplu, Anna Todorova împotriva Bulgariei, nr. 23302/03, 24 mai 2011; Prynda

împotriva Ucrainei, nr. 10904/05, 31 iulie 2012; și Fatih Çakır și Merve Nisa Çakır împotriva

Turciei, nr. 54558/11, pct. 41, 5 iunie 2018).

139. În anumite circumstanțe, Curtea a hotărât, de asemenea, că această obligație

procedurală ce decurge din art. 2 este aplicabilă în caz de accidente în care prezumtiva victimă

a încălcării dreptului la viață nu a decedat. În aceste cauze, a acordat importanță faptului că

victima a suferit o vătămare care i-a pus în pericol viața (Igor Shevchenko împotriva Ucrainei,

nr. 22737/04, 12 ianuarie 2012; și Kotelnikov împotriva Rusiei, nr. 45104/05, 12 iulie 2016,

care aveau ca obiect accidente rutiere).

140. Pe de altă parte, reiese din jurisprudența Curții că, în cazul în care victima a supraviețuit

și nu invocă nicio intenție de omor, criteriul care trebuie aplicat unui capăt de cerere examinat

sub acest aspect al art. 2 constă în a stabili, în primul rând, dacă persoana a fost victima unei

activități, publice sau private, care prin natura ei a reprezentat un risc real și imediat pentru viața

sa și, în al doilea rând, dacă a suferit vătămări care păreau potențial letale în momentul

constatării lor. Mai pot intra în joc și alți factori, ca de exemplu chestiunea dacă evitarea morții

a fost pur întâmplătoare (a se compara cu Makaratzis, citată anterior, pct. 54-55, care avea ca

obiect focurile de armă fără consecințe fatale trase de poliție în timpul unei operațiuni de

urmărire; și Krivova împotriva Ucrainei, nr. 25732/05, pct. 45, 9 noiembrie 2010) sau dacă

victima a fost afectată de o boală potențial letală (G.N. și alții împotriva Italiei, nr. 43134/05, 1

decembrie 2009, care avea ca obiect o infectare cu hepatita C în timpul transfuziilor de sânge).

Aprecierea Curții depinde de circumstanțe. Deși nu există o regulă generală, reiese că dacă prin

natura ei activitatea în discuție este periculoasă și poate să expună viața persoanei care se

implică în aceasta unui risc real și iminent, precum în cazul actelor de violență potențial letale,

gravitatea vătămărilor suferite poate să nu fie determinantă și, chiar în absența oricărei vătămări

corporale, un capăt de cerere poate în acest caz să facă obiectul unei examinări în raport cu

art. 2 (R.R. și alții împotriva Ungariei, nr. 19400/11, pct. 32, 4 decembrie 2012, în care

excluderea reclamanților dintr-un program de protecție a martorilor i-a expus unui pericol

mortal de răzbunare din partea mafiei; și Kolyadenko și alții, citată anterior, pct. 155, care avea

ca obiect un caz de catastrofă naturală).

141. Curtea a hotărât că art. 2 implică o astfel de obligație pozitivă procedurală în diferite

domenii, ca de exemplu cel al sănătății, publice sau private, în ceea ce privește fapte sau

omisiuni ale personalului medico-sanitar (Calvelli și Ciglio, citată anterior; Vo, citată anterior;

Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior), cel al activităților periculoase de natură să producă

dezastre industriale sau ecologice (Öneryıldız, citată anterior; și Budaieva și alții, citată

anterior), al securității la bordul navelor [Leray și alții împotriva Franței (dec.), nr. 44617/98,

16 ianuarie 2001], la bordul trenurilor (Kalender împotriva Turciei, nr. 4314/02, 15 decembrie

2009), pe șantierele de construcții (Pereira Henriques împotriva Luxemburgului, nr. 60255/00,


9 mai 2006; și Cevrioğlu împotriva Turciei, nr. 69546/12, 4 octombrie 2016), în timpul

operațiunilor de scufundare profesională de mare adâncime (Vilnes și alții, citată anterior), pe

terenuri de joc [Koceski împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (dec.),

nr. 41107/07, 22 octombrie 2013] sau în școli (Ilbeyi Kemaloğlu și Meriye Kemaloğlu împotriva

Turciei, nr. 19986/06, 10 aprilie 2012). Lista de mai sus nu este exhaustivă (a se vedea, de

exemplu, Ciechońska împotriva Poloniei, nr. 19776/04, pct. 63, 14 iunie 2011; Ilbeyi

Kemaloğlu și Meriye Kemaloğlu, citată anterior, pct. 35; Banel împotriva Lituaniei,

nr. 14326/11, pct. 65, 18 iunie 2013; și R.Š. împotriva Letoniei, nr. 44154/14, pct. 79, 8 martie

2018).

142. În cazul în care nu este evident că, prin însăși natura sa, o activitate implică un risc real

și iminent de deces, gravitatea vătămării suferite de reclamant are o și mai mare importanță. În

astfel de cazuri, un capăt de cerere trebuie examinat în raport cu art. 2 doar atunci când

gravitatea vătămării este de așa natură încât viața victimei a fost pusă în grav pericol (Krivova,

citată anterior, pct. 45; Igor Shevchenko, citată anterior, pct. 42; Cavit Tınarlıoğlu, citată

anterior, pct. 68; și Kotelnikov, citată anterior, pct. 97).

143. Pentru a stabili, în acest context, dacă vătămarea în cauză a pus în pericol viața victimei,

Curtea s-a bazat în mai multe rânduri pe gravitatea vătămării și pe consecințele acesteia

(Krivova, citată anterior, pct. 45; Igor Shevchenko, citată anterior, pct. 43; Cavit Tınarlıoğlu,

citată anterior, pct. 68; și Kotelnikov, citată anterior, pct. 98). Astfel, Curtea a considerat

suficient de gravă pentru a determina aplicarea protecției în temeiul art. 2 o afectare gravă a

sistemului nervos central, leziuni grave la cap și la coloana vertebrală, leziuni grave care au

afectat atât partea inferioară cât și partea superioară a corpului, leziuni care au necesitat un

tratament de urgență sau de lungă durată, precum și sechele ca de exemplu coma, o invaliditate

sau o incapacitate gravă de lungă durată sau o pierdere totală a autonomiei (a se compara cu

Krivova, citată anterior; Igor Shevchenko, citată anterior; Cavit Tınarlıoğlu, citată anterior; și

Kotelnikov, citată anterior). Lista nu este exhaustivă, iar aprecierea poate depinde de

circumstanțele cauzei, dar în orice caz trebuie să se demonstreze că exista o legătură de

cauzalitate între incidentul sau evenimentul în discuție și vătămarea suferită.

144. Pe acest temei, Curtea consideră că în caz de accident și de presupusă neglijență, art. 2

este aplicabil dacă activitatea în discuție este periculoasă prin însăși natura sa și îl expune pe

reclamant unui risc real și imediat pentru viața sa (supra, pct. 140-141) sau dacă vătămarea

suferită de persoana în discuție era de natură să pună în grav pericol viața (supra, pct. 142-143).

În aceste situații, se aplică obligația procedurală de a efectua o anchetă oficială efectivă. Cu cât

este mai puțin evident caracterul iminent și real al riscului legat de natura activității, cu atât

devine mai importantă cerința privind gravitatea vătămării suferite de reclamant. Acest lucru

este valabil în special în cazul în care o activitate privată cu risc ridicat este reglementată de un

cadru legislativ și administrativ detaliat care, în mod neîndoielnic sau incontestabil, este adecvat

și suficient pentru a reduce riscul de deces al persoanelor care o desfășoară.

145. Este adevărat că pot exista situații în care nu este ușor de stabilit momentul în cazul în

care persoana în discuție este expusă unui risc real și iminent de a-și pierde viața sau dacă

leziunile sale sunt de natură să îi pună în grav pericol viața. În această privință, Curtea consideră

că este suficient în sensul aplicabilității art. 2 ca riscul să pară real și iminent sau ca leziunile să

pară potențial letale în momentul constatării lor. Astfel cum s-a stabilit la pct. 115 supra cu

privire la art. 3 din Convenție, atunci când faptele relevante ajung la cunoștința autorităților,


art. 2 impune ipso facto statului obligația de a efectua o anchetă efectivă (a se vedea, mutatis

mutandis, Ergi împotriva Turciei, 28 iulie 1998, pct. 82, Culegere 1998-IV; McKerr împotriva

Regatului Unit, nr. 28883/95, pct. 111, CEDO 2001-III). Această obligație rămâne valabilă atât

timp cât nu s-a stabilit că riscul pentru viața victimei nu era nici real, nici iminent sau că

leziunile sale nu erau de natură să îi pună în grav pericol viața. Întrebarea ce tip de anchetă

poate fi considerată potrivită să îndeplinească acest obiectiv ține de fondul cauzei și va fi

examinată în detaliu la pct. 164 infra.


146. Curtea constată că, în momentul producerii accidentului, reclamantul era implicat într-

o activitate care îi putea pune în pericol viața. Constată că, de-a lungul anilor, conducerea

vehiculelor a devenit o activitate strict reglementată și că s-au făcut eforturi considerabile pentru

îmbunătățirea siguranței rutiere. Aceasta depinde, de asemenea, de o serie de factori, printre

care calitatea drumurilor și instruirea viitorilor conducători auto.

147. Având în vedere amploarea reglementării existente și prevalența conducerii

automobilelor în viața de zi cu zi, Curtea recunoaște că multe persoane o pot considera în

prezent o activitate care în mod obișnuit nu este deosebit de periculoasă. Nu pierde însă din

vedere faptul că aceasta poate depinde, printre altele, de modul în care regulile în materie sunt

aplicate. De fapt, în pofida eforturilor făcute, incidentele rutiere, inclusiv accidentele de mașină,

continuă să se producă și pot provoca vătămări corporale grave sau chiar decese.

148. Independent de chestiunea dacă conducerea autovehiculelor trebuie sau nu trebuie să

fie considerată o activitate deosebit de periculoasă, Curtea observă că atunci când riscul care

rezultă din natura activității este mai puțin evident, gravitatea leziunilor suferite de persoana în

cauză prezintă o și mai mare importanță (supra, pct. 142).

149. În prezenta cauză, exercitarea de către reclamant a activității respective i-a produs

leziuni grave. Chiar dacă acestea, în cele din urmă, nu au dus la decesul său, expertul medico-

legal a considerat că acestea erau suficient de grave pentru a-i pune în pericol viața. Acestea au

necesitat tratamente medicale de urgență și de lungă durată, precum și spitalizări repetate; de

asemenea, i-au lăsat reclamantului sechele fizice și psihologice pe termen lung. Având în vedere

starea probelor prezentate, Curtea nu constată niciun motiv de îndoială că leziunile

reclamantului, în momentul accidentului, puteau fi considerate în mod justificat ca fiind

suficient de grave pentru a-i pune în grav pericol viața.

150. Având în vedere cele de mai sus, în special leziunile potențial letale suferite de

reclamant, Curtea constată aplicabilitatea art. 2.

) Concluzie

151. Având în vedere cele de mai sus și în măsura în care art. 3 și 8 sunt invocate, Curtea

consideră că acea parte a capetelor de cerere întemeiate de reclamant pe modul în care s-a

desfășurat ancheta penală este inadmisibilă pe motiv de incompatibilitate ratione materiae, în

sensul art. 35 § 3 lit. a) și § 4, cu dispozițiile Convenției (supra, pct. 124 și 132).

152. Cu toate acestea, Curtea consideră că trebuie respinsă excepția ridicată de Guvern cu

privire la aplicabilitatea art. 2 din Convenție în privința acestor capete de cerere formulate de

reclamant.


153. Prin urmare, Curtea va continua examinarea acestor capete de cerere exclusiv sub

aspectul procedural al art. 2 din Convenție.

154. Curtea constată că această parte a capetelor de cerere nu este în mod vădit nefondată în

sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate.

Consideră, așadar, că trebuie să fie declarată admisibilă.

2. Cu privire la fond

a) Argumentele părților

155. Invocând jurisprudența Curții și probele disponibile, reclamantul susține că autoritățile

naționale nu și-au îndeplinit obligația care le incumba, în opinia sa, în temeiul aspectului

procedural al art. 2, de a desfășura o anchetă rapidă și efectivă a împrejurărilor producerii

accidentului. Autoritățile au ignorat sau considerat inutile probe relevante și au încercat de mai

multe ori să dispună scoaterea de sub urmărirea penală prin emiterea unor ordonanțe care au

fost ulterior infirmate. O anchetă rapidă și efectivă era cu atât mai necesară în prezenta cauză

cu cât un agent al statului era implicat în accident, cu cât în momentul faptelor reclamantul

însuși a jucat un rol activ în cauze penale în calitatea sa de judecător și cu cât exista așadar un

risc ca fapte săvârșite cu intenție să fie îndreptate împotriva sa.

156. Guvernul susține că ancheta penală desfășurată de autoritățile implicate a fost rapidă și

efectivă. Autoritățile au deschis rapid o anchetă penală privind împrejurările producerii

accidentului, au rămas active și au făcut eforturi pentru a clarifica, pe cât posibil, împrejurările

în litigiu. Durata procedurii și împlinirea termenului de prescripție care a împiedicat anchetarea

răspunderii penale a lui D.I. au fost consecința nu a inactivității autorităților sau a complicității

frauduloase între organele de urmărire și suspecți, ci a complexității cauzei și a numărului mare

de elemente pe care autoritățile trebuiau să le ia în considerare.

b) Motivarea Curții

i. Principii generale

157. Curtea amintește că statul, în temeiul obligației sale de a proteja dreptul la viață, trebuie

totodată să se asigure, în cazuri de deces sau de vătămare corporală potențial letală, că dispune

de un sistem judiciar eficient și independent, care să permită în scurt timp să se stabilească

faptele, să fie trași la răspundere vinovații și să acorde victimelor o reparație adecvată (supra,

pct. 137 și 139).

158. Tipul de anchetă pe care o impune această obligație depinde de tipul de atingere adusă

vieții. Art. 2 poate, și chiar trebuie în anumite circumstanțe, să includă un mecanism de

sancționare penală (a se vedea, printre altele, Calvelli și Ciglio, citată anterior, pct. 51; Vo, citată

anterior, pct. 90; și Šilih, citată anterior, pct. 194). De exemplu, o anchetă de natură penală este

necesară, în general, atunci când moartea a fost cauzată cu intenție [a se vedea, printre altele, și

Mustafa Tunç și Fecire Tunç împotriva Turciei (MC), nr. 24014/05, pct. 170, 14 aprilie 2015].

Același lucru este valabil și în caz de punere în pericol, cu intenție, a vieții.

159. Curtea amintește apoi că, în caz de ucidere din culpă sau de punere în pericol, din culpă,

a vieții unei persoane, se poate considera îndeplinită obligația referitoare la existența unui

sistem judiciar eficient dacă sistemul juridic oferă victimelor (sau rudelor acestora) o cale de

atac în fața instanțelor civile, fie singură, fie împreună cu o cale de atac în fața instanțelor


penale, care poate să ducă la stabilirea eventualilor responsabili și la acordarea unei despăgubiri

civile adecvate. În cazul în care sunt implicați agenți ai statului sau membri ai anumitor profesii,

se pot avea în vedere și măsuri disciplinare (a se vedea, printre altele, Calvelli și Ciglio, citată

anterior, pct. 51; Vo, citată anterior, pct. 90; Šilih, citată anterior, pct. 194; Centrul de Resurse

Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu, citată anterior, pct. 132; și Lopes de Sousa

Fernandes, citată anterior, pct. 137).

160. Curtea amintește în fine că – deși Convenția nu garantează în sine un drept la începerea

urmăririi penale față de terți – în anumite circumstanțe excepționale poate fi necesar, în sensul

art. 2, să se efectueze o anchetă penală efectivă, chiar și în cazul unei atingeri aduse fără intenție

dreptului la viață sau la integritate fizică. Necesitatea poate exista, de exemplu, atunci când

decesul sau punerea în pericol rezultă din comportamentul unei autorități publice care nu se

limitează la o eroare de judecată sau la o imprudență, când decesul are loc în circumstanțe

suspecte sau când o persoană particulară a încălcat, în mod intenționat și necugetat, obligațiile

care îi reveneau în temeiul legislației aplicabile [a se vedea printre altele, în materie de activități

industriale periculoase, Öneryıldız, citată anterior, pct. 71; de accidente rutiere care au provocat

decese în condiții suspecte, Al Fayed împotriva Franței (dec.), nr. 38501/02, pct. 73, 27

septembrie 2007; de refuz de acordare a îngrijirilor medicale, Asiye Genç împotriva Turciei,

nr. 24109/07, pct. 73, 27 ianuarie 2015; de activități militare, Oruk împotriva Turciei,

nr. 33647/04, pct. 56-65, 4 februarie 2014; și Railean împotriva Moldovei, cererea

nr. 23401/04, pct. 28, 5 ianuarie 2010, și, în fine, în caz de accident de circulație cauzat de

încălcarea intenționată și necugetată de către o persoană a obligațiilor care îi reveneau în temeiul

legislației aplicabile transportului de substanțe periculoase, Sinim împotriva Turciei,

nr. 9441/10, pct. 63, 6 iunie 2017].

161. În cazurile de deces, Curtea a hotărât că, dacă nu s-a stabilit încă de la început și în mod

clar că decesul este rezultatul unui accident sau a unei alte fapte neintenționate și dacă, având

în vedere faptele, argumentul omuciderii este cel puțin întemeiat, Convenția impune efectuarea

unei anchete care îndeplinește criteriile minime de eficiență și care urmărește să clarifice

circumstanțele decesului. Faptul că ancheta reține în cele din urmă ipoteza accidentului nu are

niciun efect asupra acestei chestiuni, întrucât obligația de anchetare are ca obiect tocmai să

confirme ori să infirme ipotezele existente (Mustafa Tunç și Fecire Tunç, citată anterior,

pct. 133). În astfel de circumstanțe, obligația de a efectua o anchetă oficială efectivă există chiar

și atunci când presupusul autor al încălcării în cauză nu este agent al statului (ibidem, pct. 171).

În opinia Curții, aceste elemente trebuie să se aplice, de asemenea, în cazurile leziunilor

potențial letale.

162. În cazurile de deces sau vătămare potențial letală care provin din accidente de circulație,

Curtea consideră că, de îndată ce sunt informate despre accident, autoritățile trebuie să depună

toate eforturile care sunt așteptate în mod rezonabil din partea lor, având în vedere realitățile

practice ale activității de cercetare, și în special să aloce resursele necesare pentru a se asigura

că toate probele relevante, în special cele prezente la locul accidentului, se strâng cu

promptitudine și cu o precizie suficientă pentru a obține probele necesare și a elimina sau a

reduce orice risc de omisiune care ulterior ar putea reduce șansele de a stabili vinovăția fiecăruia

și de a obliga persoanele vinovate să răspundă pentru faptele lor. Această obligație revine

autorităților, care, astfel cum s-a precizat mai sus, nu pot lăsa această inițiativă victimei directe

sau rudelor sale (a se vedea, mutatis mutandis, McKerr, citată anterior, pct. 111). Obligația de


a strânge probele se menține cel puțin până când se clarifică natura fiecărei răspunderi și până

când autoritățile se conving că nu există motive pentru efectuarea sau continuarea anchetei

penale.

163. Curtea consideră că, odată ce s-a stabilit în ancheta inițială că decesul sau vătămarea

potențial letală nu au fost produse în mod intenționat, consecința logică a celor două tipuri de

abordări procedurale descrise la pct. 159 și 160-161 supra este de a considera acțiunile civile

ca fiind suficiente, indiferent dacă persoana suspectată că a comis faptele este persoană

particulară sau agent al statului.

164. Dacă se impune o anchetă penală (supra, pct. 158 și 160-161), tipul de anchetă care va

duce la îndeplinirea obiectivelor de a asigura aplicarea efectivă a normelor interne de protecție

a dreptului la viață și de a garanta tragerea la răspundere a celor responsabili poate să difere în

funcție de circumstanțe. Cu toate acestea, indiferent de modalitățile de cercetare, autoritățile

trebuie să acționeze din oficiu din momentul în care faptele relevante ajung la cunoștința lor.

Acestea nu pot lăsa victimei directe sau rudelor acesteia inițiativa de a depune o plângere

oficială sau de a-și asuma responsabilitatea unei proceduri de cercetare (a se vedea, de exemplu,

mutatis mutandis, McKerr, citată anterior, pct. 111).

165. Pentru a putea fi considerată „efectivă” în sensul în care această sintagmă trebuie să fie

interpretată în contextul art. 2 din Convenție, ancheta trebuie, în primul rând, să fie adecvată

[Ramsahai și alții împotriva Țărilor de Jos (MC), nr. 52391/99, pct. 324, CEDO 2007-II].

Altfel spus, aceasta trebuie să fie capabilă să ducă la stabilirea faptelor și, după caz, la

identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile [Mustafa Tunç și Fecire Tunç, citată

anterior, pct. 172; și Armani Da Silva împotriva Regatului Unit (MC), nr. 5878/08, pct. 233, 30

martie 2016].

166. De asemenea, ancheta trebuie să fie detaliată, ceea ce înseamnă că autoritățile trebuie

să ia toate măsurile rezonabile pe care le pot lua pentru a obține probele referitoare la incidentul

în cauză, că trebuie întotdeauna să facă eforturi serioase pentru a afla ce s-a întâmplat și că nu

trebuie să se bazeze pe concluzii premature sau nefondate pentru încetarea anchetei sau

justificarea deciziei lor (Mocanu și alții, citată anterior, pct. 325; a se vedea de asemenea, în

raport cu art. 3 din Convenție, El-Masri, citată anterior, pct. 183; și Bouyid, citată anterior,

pct. 123).

167. Pe de altă parte, trebuie subliniat că, deși se poate întâmpla ca ancheta să fie împiedicată

de obstacole sau dificultăți, rămâne totuși valabil faptul că o reacție promptă a autorităților este

esențială pentru siguranța publică, pentru a menține încrederea publicului și respectul său față

de statul de drept și pentru a preveni orice impresie de tolerare a activităților ilegale sau de

coluziune în comiterea lor. De asemenea, procedura trebuie să se finalizeze într-un termen

rezonabil (Šilih, citată anterior, pct. 195; și Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior, pct. 218).

168. În general, sistemul național instituit pentru a afla cauzele deceselor sau vătămărilor

grave trebuie de asemenea să fie independent. Aceasta presupune nu doar lipsa unei legături

ierarhice sau instituționale, ci și o independență practică, ceea ce înseamnă că toate persoanele

însărcinate să aprecieze faptele în cadrul procedurii care va duce la stabilirea cauzei decesului

sau vătămării corporale trebuie să beneficieze de o independență atât formală, cât și practică,

față de persoanele implicate în evenimente (Bajić împotriva Croației, nr. 41108/10, pct. 90, 13

noiembrie 2012; Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior, pct. 217).


169. Într-o situație precum cea din prezenta cauză, în care erau disponibile diferite căi de

atac, atât civile, cât și penale, Curtea trebuie să examineze dacă se poate spune că, luate în

ansamblul lor și astfel cum erau prevăzute de lege și aplicate în practică, acestea constituiau căi

de atac care permiteau stabilirea faptelor, tragerea la răspundere a persoanelor responsabile și

acordarea unei reparații corespunzătoare victimei. Alegerea măsurilor pe care statul trebuie să

le adopte pentru a se conforma obligațiilor pozitive în temeiul art. 2 se încadrează, în principiu,

în marja sa de apreciere. Având în vedere diversitatea mijloacelor pentru garantarea drepturilor

consacrate de Convenție, faptul că statul respectiv nu pune în aplicare o anumită măsură

prevăzută de dreptul intern nu îl împiedică să își îndeplinească obligația pozitivă în alt mod

(Ciechońska, citată anterior, pct. 65; Ilbeyi Kemaloğlu și Meriye Kemaloğlu, citată anterior,

pct. 37; și Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior, pct. 216).

170. Însă nu se poate considera că aceste obligații au fost îndeplinite dacă mecanismele de

protecție prevăzute de dreptul intern există numai teoretic: este necesar în mod deosebit ca

acestea să funcționeze efectiv în practică (Calvelli și Ciglio, citată anterior, pct. 53; Šilih, citată

anterior, pct. 195; Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu, citată anterior,

pct. 132). Este vorba de o obligație nu de rezultat, ci de mijloace (Šilih, citată anterior, pct. 193;

și Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior, pct. 221). Astfel, simplul fapt că o procedură nu

a avut un rezultat favorabil pentru victimă (sau rudele sale) nu înseamnă în sine că statul pârât

nu și-a îndeplinit obligația pozitivă care îi revine în temeiul art. 2 din Convenție [Besen

împotriva Turciei (dec.), nr. 48915/09, pct. 38, 19 iunie 2012; Lopes de Sousa Fernandes, citată

anterior].

171. În final, Curtea amintește că respectarea cerințelor procedurale prevăzute la art. 2 se

evaluează pe baza mai multor parametri esențiali, inclusiv cei menționați mai sus (supra,

pct. 166-168). Acești parametri sunt legați între ei, dar, contrar cerințelor în materie de proces

echitabil prevăzute la art. 6, aceștia nu constituie, în mod individual, un scop în sine. Sunt

criterii care, luate împreună, fac posibilă aprecierea gradului de eficiență al anchetei. Acest

obiectiv al efectivității anchetei este cel în raport cu care trebuie apreciată orice chestiune în

materie, inclusiv cea a celerității și diligenței rezonabile (a se vedea, în ceea ce privește în

special independența anchetei, Mustafa Tunç și Fecire Tunç, citată anterior, pct. 225).

ii. Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză

172. Curtea a indicat deja circumstanțele cauzei pe care consideră că trebuie să le ia în

considerare pentru aprecierea cauzei (supra, pct. 113). În cazul vătămării care pune viața în

pericol și care a fost cauzată fără intenție, obligația procedurală care decurge din art. 2 impune

doar ca ordinea juridică a statului să ofere reclamantului o cale de atac în fața instanțelor civile,

dar nu impune desfășurarea unei anchete penale privind împrejurările producerii accidentului

(supra, pct. 163). Acestea fiind spuse, nimic nu împiedică legislația națională să prevadă

posibilitatea unei anchete penale în astfel de cazuri (supra, pct. 169).

173. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze procedurile de care dispunea reclamantul

pentru a se putea pronunța cu privire la răspunderea personală a lui D.I. și J.C.P. pentru

vătămarea corporală suferită de acesta.

174. Pentru început, Curtea consideră a fi lipsită de relevanță acțiunea civilă introdusă de

reclamant împotriva societății de asigurări la 28 noiembrie 2006, în cadrul căreia a fost

introdusă ulterior în cauză societatea de leasing (supra, pct. 64–65). Astfel, constată că această


acțiune avea ca obiect chestiunea dacă răspunderea societăților respective putea fi angajată

pentru neexecutarea obligațiilor lor care decurg din contractele încheiate cu reclamantul, nu

chestiunea dacă răspunderea delictuală a lui D.I. sau J.C.P. putea fi angajată ca urmare a faptelor

sau omisiunilor lor.

175. Pe de altă parte, Curtea constată că, potrivit Guvernului, reclamantul avea acces la

diferite căi de atac interne pentru a solicita repararea prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare

a accidentului. Guvernul a explicat că reclamantul putea introduce o acțiune civilă ori să se

constituie ca parte civilă în procesul penal și că fiecare dintre aceste proceduri constituie, cel

puțin teoretic, o cale de atac adecvată pentru a obține repararea prejudiciului suferit.

Reclamantul a ales să se constituie ca parte civilă în procesul penal intentat de autorități cu

privire la împrejurările producerii accidentului.

176. Cu privire la chestiunea dacă reclamantul, pentru a respecta cerința epuizării căilor de

atac interne, ar fi trebuit să introducă o acțiune civilă separată în loc să se constituie ca parte

civilă în procesul penal, Curtea constată mai întâi că alegerea reclamantului de a se constitui ca

parte civilă în procesul penal intentat de autorități nu i se pare nerezonabilă. Alegerea acțiunii

penale nu li s-a părut nerezonabilă nici autorităților naționale, care, pe o perioadă de timp destul

de semnificativă, au considerat că era necesară efectuarea unei anchete penale în această cauză.

În al doilea rând, calea de atac exercitată de reclamant făcea posibilă examinarea, împreună, a

răspunderii penale și a răspunderii civile ce decurgeau din același comportament culpabil,

înlesnind astfel o protecție procedurală de ansamblu a tuturor drepturilor în discuție.

Constituirea ca parte civilă în procesul penal putea fi chiar considerată preferabilă pentru

reclamant, deoarece, deși îi revenea sarcina de a dovedi temeinicia capătului său de cerere,

organele de urmărire penală aveau la rândul lor obligația de a strânge probe, în special de la

locul accidentului. Expertizele solicitate de organele de urmărire penală și celelalte elemente

colectate în cursul procesului penal ar fi putut fi folosite de reclamant în cadrul unei acțiuni

civile și ar fi jucat un rol determinant în cadrul examinării cererii sale. Curtea nu vede așadar

niciun motiv să considere că reclamantul ar fi acționat neadecvat când a decis să intenteze o

acțiune în temeiul Codului de procedură penală (Elena Cojocaru împotriva României,

nr. 74114/12, pct. 122, 22 martie 2016).

177. Având în vedere numeroasele încercări ale autorităților naționale pentru a clarifica

împrejurările producerii accidentului, Curtea consideră că reclamantul putea considera în mod

justificat că respectivele capete de cerere vor fi examinate în cursul procesului penal. În aceste

condiții, faptul că reclamantul nu a introdus o acțiune civilă separată împotriva lui D.I. și J.C.P.

nu poate fi reținut împotriva sa în cadrul aprecierii chestiunii dacă acesta a epuizat sau nu căile

de atac interne. În această privință, trebuie amintit că, dacă o persoană are la dispoziție mai

multe căi de atac interne, are dreptul, în sensul epuizării căilor de atac interne, să o aleagă pe

cea care poate duce la acordarea unei reparații pentru capătul principal de cerere. Cu alte

cuvinte, dacă s-a folosit o cale de atac, nu este necesară folosirea unei căi alternative al cărei

scop este, practic, același [Aquilina împotriva Maltei (MC), nr. 25642/94, pct. 39, CEDO 1999-

III; Kozacıoğlu împotriva Turciei (MC), nr. 2334/03, pct. 40, 19 februarie 2009; Micallef

împotriva Maltei (MC), nr. 17056/06, pct. 58, CEDO 2009; și Șerife Yiğit împotriva Turciei

(MC), nr. 3976/05, pct. 50, 2 noiembrie 2010].

178. Prin prisma considerațiilor de mai sus, Curtea respinge excepția de neepuizare a căilor

de atac interne pe care a ridicat-o Guvernul.


179. Cu privire la chestiunea dacă, în circumstanțele concrete ale cauzei, se poate considera

îndeplinită, în legătură cu procesul penal în discuție, obligația procedurală care decurge din

art. 2, care impune statului să instituie un sistem judiciar efectiv (Byrzykowski împotriva

Poloniei, nr. 11562/05, pct. 106 și 107, 27 iunie 2006), Curtea observă că, în măsura în care

poate fi considerată efectivă, o astfel de procedură este prin ea însăși de natură să îndeplinească

această obligație (Šilih, citată anterior, pct. 202; Zavoloka împotriva Letoniei, nr. 58447/00,

pct. 36 și 39, 7 iulie 2009; Anna Todorova, citată anterior, pct. 75; Sıdıka İmren împotriva

Turciei, nr. 47384/11, pct. 58, 13 septembrie 2016; Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior,

pct. 232).

180. În această privință, Curtea constată că, imediat după accident, Poliția Municipiului

Ploiești a deschis din oficiu cercetarea penală privind împrejurările producerii accidentului și a

strâns probe – inclusiv măsurători, probe de sânge, fotografii și documente medicale – care

puteau clarifica împrejurările în care s-a produs accidentul.

181. De asemenea, organele de urmărire penală au identificat toți conducătorii auto implicați

în accident, inclusiv reclamantul, și i-au audiat, ca de altfel și pe martorii la incident. Atunci

când starea de sănătate i-a permis, reclamantul a participat activ la procedură. Atât în faza de

cercetare, cât și în fazele succesive ale procesului judiciar, acesta a avut acces la dosar și a putut

să conteste independența și imparțialitatea autorităților competente, precum și actele și măsurile

acestora, putând și să solicite depunerea unor elemente suplimentare la dosar. Acesta a putut să

facă plângere împotriva actelor procurorilor. Nici respingerea unora dintre acțiunile sale și

dintre cererile sale având ca obiect depunerea la dosar a unor probe suplimentare, nici faptul că

în cele din urmă Curtea de Casație a admis una dintre cererile sale de strămutare a procesului

pentru motiv de bănuială legitimă nu denotă că organele de urmărire penală și instanțele

judecătorești naționale erau reticente față de aflarea împrejurărilor producerii accidentului și

stabilirea vinovăției persoanelor implicate sau că nu aveau independența necesară.

182. În plus, având în vedere informațiile disponibile și în pofida concluziilor la care

Serviciul de medicină legală a ajuns în raportul său de expertiză din 10 aprilie 2007 cu privire

la neregulile care ar fi afectat recoltarea probelor de sânge de la reclamant (supra, pct. 31),

Curtea consideră că nu există motive suficiente pentru a concluziona că ancheta sau strângerea

probelor nu a fost suficient de riguroasă, în cele din urmă. Decizia autorităților naționale de

scoatere de sub urmărire penală nu a fost luată nici pripit, nici arbitrar, ci după mai mulți ani de

activități de cercetare care au dus la o acumulare de mijloace de probă, printre care numeroase

elemente medico-legale și tehnice. Aceste probe vizau chestiuni ridicate în cursul anchetei

penale, inclusiv cu privire la comportamentul conducătorilor auto implicați și cauzele

producerii accidentului.

183. Curtea constată că autoritățile au respins unele cereri de administrare de probe pe care

reclamantul le formulase pe motiv că acele elemente erau relevante pentru judecarea cauzei.

Autorităților naționale trebuie totuși să li se recunoască o anumită marjă de acțiune pentru a

stabili care dintre probe sunt relevante pentru anchetă.

184. Procesul desfășurat cu privire la împrejurările producerii accidentului a durat mai mult

de 8 ani. Au existat unele întârzieri, dar, având în vedere motivele care explică unele dintre

acestea (care vor fi examinate în contextul art. 6 § 1 – pct. 210–214 infra), nu pot fi considerate

că ar prejudiciat caracterul efectiv al anchetei.


185. Curtea reamintește că art. 2 nu garantează un drept de a obține o condamnare penală

față de un terț (supra, pct. 160). Prin urmare, consideră că întrucât nu există niciun element care

să indice că autoritățile nu au făcut o examinare suficient de amănunțită a împrejurărilor

producerii accidentului, decizia acestora de neîncepere a urmăririi penale nu este suficientă

pentru a constata răspunderea statului membru pârât în temeiul obligației procedurale care îi

revine conform art. 2 din Convenție.

186. Având în vedere aprecierea sa generală a anchetei penale în litigiu, Curtea nu poate

considera că sistemul juridic român, astfel cum a fost aplicat în prezenta cauză, nu a permis

examinarea corectă a cauzei reclamantului. Prin urmare, Curtea concluzionează că nu a fost

încălcat art. 2 din Convenție.

B. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție

1. Dreptul de acces la o instanță

187. Reclamantul se plânge că s-a aflat în imposibilitatea de a obține o hotărâre pe fond în

acțiunea civilă pe care a introdus-o în urma accidentului de circulație în care a fost implicat.

a) Cu privire la admisibilitate

188. Curtea constată că părțile sunt de acord să se considere că art. 6 § 1 era aplicabil sub

aspectul său civil și nu vede niciun motiv să statueze contrariul. Acțiunea în despăgubire

introdusă de reclamant în temeiul unei infracțiuni despre care considera că a fost săvârșită de

unul dintre conducătorii auto implicați în accident trebuie interpretată ca o încălcare a

drepturilor [...] cu caracter civil ale acestuia. Art. 6 § 1 era așadar aplicabil litigiului având ca

obiect aceste drepturi (a se vedea, printre altele, Assenov și alții, citată anterior, pct. 110; Balogh

împotriva Ungariei, nr. 47940/99, pct. 72, 20 iulie 2004; și Kamenova împotriva Bulgariei,

nr. 62784/09, pct. 41, 12 iulie 2018). Curtea adaugă că chestiunea dacă art. 6 § 1 sub aspectul

său civil era de asemenea aplicabil în cursul procesului penal la care reclamantul s-a constituit

ca parte civilă este o problemă separată, care va fi examinată în cele ce urmează (infra, pct. 207).

189. Curtea constată, de asemenea, că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul

art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Consideră,

așadar, că trebuie să fie declarat admisibil.

b) Cu privire la fond


190. Reclamantul susține că autoritățile naționale nu au examinat pe fond răspunderea penală

a conducătorilor auto implicați în accident și că soluționarea definitivă a procesului penal a

împiedicat examinarea constituirii sale ca parte civilă. Acesta consideră că autoritățile sunt

responsabile pentru neexaminarea pretențiilor sale civile, considerând așadar acest fapt o

atingere adusă dreptului de acces la justiție. Acesta susține în plus că, în temeiul jurisprudenței

Curții, era sarcina autorităților naționale să îi asigure posibilitatea de a beneficia de garanțiile

consacrate la art. 6 § 1 din Convenție și să creeze condiții pentru ca acțiunea introdusă de acesta

ca parte civilă să poată fi soluționată.


191. Guvernul arată că, în cadrul unei acțiuni împotriva actelor procurorului de scoatere de

sub urmărirea penală, instanțele naționale nu pot să examineze acțiunea civilă introdusă de

victimă. Însă nu observă aici nicio limitare a dreptului de acces la o instanță, explicând că

victima poate introduce la instanțele civile o acțiune separată care să protejeze în mod adecvat

drepturile care îi sunt garantate de art. 6.


) Principii generale

192. Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil trebuie interpretat în lumina

principiului preeminenței dreptului, care necesită existența unei căi judiciare efective care să

permită persoanei în cauză să obțină exercitarea drepturilor sale cu caracter civil. Fiecare

justițiabil are dreptul ca o instanță să se pronunțe asupra oricărei contestații privind drepturile

și obligațiile sale cu caracter civil. Art. 6 § 1 consacră astfel „dreptul la o instanță”, dreptul de

acces, adică dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, fiind doar un aspect al acestuia [a se

vedea, printre altele, Golder împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, pct. 36, seria A nr. 18;

Al-Dulimi și Montana Management Inc. împotriva Elveției (MC), nr. 5809/08, pct. 126, 21

iunie 2016; și Naït-Liman împotriva Elveției (MC), nr. 51357/07, pct. 113, 15 martie 2018].

193. Curtea consideră că în acest caz există o diferență între dreptul la o anchetă efectivă

care decurge din art. 2 din Convenție și dreptul de acces la o instanță astfel cum este garantat

de art. 6 § 1 din Convenție. Primul rezultă dintr-o obligație pozitivă care decurge din obligația

materială de a împiedica atingerile aduse vieții sau integrității fizice a persoanelor, în timp ce

al doilea prevede accesul la un mecanism de soluționare a litigiilor care pot apărea, de exemplu,

în urma unui accident care a adus o atingere vieții sau integrității fizice a unei persoane. Acest

al doilea drept urmărește, așadar, să ofere victimei un mijloc de a obține repararea atingerii

suferite, indiferent de eventuala obligație a statului de a preveni respectiva încălcare.

194. Curtea amintește, pe de altă parte, că, deși Convenția nu garantează ca atare un drept la

urmărirea sau condamnarea penală a terților [Perez împotriva Franței (MC), nr. 47287/99,

pct. 70, CEDO 2004-I; Gorou împotriva Greciei (nr. 2) (MC), nr. 12686/03, pct. 24, 20 martie

2009], legislația națională poate garanta victimei unei infracțiuni dreptul de a introduce o

acțiune civilă pentru a solicita repararea prejudiciului pe care consideră că l-a suferit,

autorizând-o să se constituie ca parte civilă în procesul penal. Este vorba despre una dintre căile

posibile pentru a asigura repararea prejudiciului în cadrul unei acțiuni civile (Perez, citată

anterior, pct. 62).

195. Dreptul de acces la o instanță nu este absolut; acesta face obiectul unor limitări admise

implicit întrucât, prin însăși natura sa, necesită o reglementare din partea statului, care

beneficiază în această privință de o anumită marjă de apreciere (Golder, citată anterior, pct. 38).

Totuși, limitările nu trebuie să restrângă accesul liber al justițiabilului într-o asemenea măsură

sau până la un asemenea nivel încât să fie afectată însăși substanța dreptului. În plus, limitările

aplicate sunt compatibile cu art. 6 § 1 din Convenție doar dacă urmăresc un scop legitim și dacă

există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit

[Ashingdane împotriva Regatului Unit, 28 mai 1985, pct. 57, seria A nr. 93; Al-Dulimi și

Montana Management Inc., citată anterior, pct. 129; Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții


împotriva României (MC), nr. 76943/11, pct. 89, 29 noiembrie 2016; Naït-Liman, citată

anterior, pct. 114-115; și Zubac împotriva Croației (MC), nr. 40160/12, pct. 78, 5 aprilie 2018].

) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză

196. În prezenta cauză, Curtea constată că reclamantul s-a constituit ca parte civilă în cursul

procesului penal, care a fost intentat de autoritățile naționale împotriva lui J.C.P. și D.I. ulterior

accidentului în litigiu. Însă autoritățile respective au dispus atât scoaterea de sub urmărire

penală față de J.C.P., cât și față de D.I., pe motiv că nu s-au putut stabili toate elementele

constitutive ale unei infracțiuni și, respectiv, că se împlinise termenul de prescripție a

răspunderii penale. În consecință, acțiunea civilă alăturată acțiunii penale nu ar fi putut fi

examinată de nicio instanță penală.

197. Niciuna dintre părți nu a susținut și nici nu a prezentat elemente care ar sugera că, la

finalul urmăririi penale îndreptate împotriva lui J.C.P. și D.I., instanțele penale erau obligate să

examineze acțiunea civilă a reclamantului, în pofida deciziei lor de scoatere de sub urmărirea

penală. Având în vedere elementele disponibile, Curtea consideră, de asemenea, că motivele

reținute de autoritățile naționale pentru scoaterea de sub urmărirea penală a lui J.C.P. și D.I.

(supra, pct. 196) nu erau nici arbitrare, nici vădit nerezonabile.

198. În această privință, trebuie să se observe că, în cauzele în care scoaterea de sub

urmărirea penală împiedicase examinarea unei constituiri ca parte civilă în cursul procesului

penal, Curtea a cercetat dacă reclamanții puteau să folosească alte căi pentru a-și apăra

drepturile civile. În cazurile a concluzionat că aceștia dispuneau de alte căi de atac disponibile

și efective, Curtea a considerat că nu le-a fost încălcat dreptul de acces la instanță [Assenov și

alții, citată anterior, pct. 112; Ernst și alții împotriva Belgiei, nr. 33400/96, pct. 54-55, 15 iulie

2003; Moldovan și alții împotriva României (nr. 2), nr. 41138/98 și 64320/01, pct. 119-122,

CEDO 2005-VII (extrase); Forum Maritime S.A. împotriva României, nr. 63610/00 și

38692/05, pct. 91, 4 octombrie 2007; Borobar și alții împotriva României, nr. 5663/04, pct. 56,

29 ianuarie 2013; Asociația Păgubiților din Sistemul S.C. Rompetrol S.A. și S.C. Geomin S.A.

și alții împotriva României, nr. 24133/03, pct. 65, 25 iunie 2013].

199. În prezenta cauză, în momentul constituirii ca parte civilă în procesul penal, reclamantul

ar fi putut să sesizeze instanțele civile cu o acțiune separată împotriva lui J.C.P. și D.I. Deși

reiese din elementele disponibile și din explicațiile prezentate de Guvern că o asemenea acțiune

civilă ar fi putut fi suspendată până la soluționarea definitivă a cauzei penale, niciunul din

elementele prezentate de părți nu arată că, la finalul procesului penal, reclamantul nu ar fi putut

obține o hotărâre pe fondul pretențiilor sale civile.

200. În plus, odată ce i s-au comunicat hotărârile definitive ale instanțelor penale de

confirmare a ordonanțelor procurorului de scoatere de sub urmărirea penală a lui J.C.P. și D.I.,

nimic nu îl împiedica pe reclamant să introducă la instanța civilă o acțiune separată împotriva

celor doi conducători auto. Pe de altă parte, astfel cum a explicat Guvernul (supra, pct. 95-96),

reclamantul ar fi putut să susțină că împlinirea termenului de prescripție a acțiunii civile se

suspenda pe durata procesului penal cu constituire ca parte civilă. Prin urmare, o acțiune civilă

separată nu era neapărat sortită eșecului.

201. Având în vedere cele de mai sus, nu se poate considera că reclamantul a fost lipsit de

acces la o instanță de judecată care să se pronunțe asupra drepturilor sale cu caracter civil.

202. Rezultă că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție în această privință.


2. Termen rezonabil

203. Reclamantul s-a plâns de durata, excesivă în opinia sa, a cercetării împrejurărilor


a) Cu privire la admisibilitate

204. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35

§ 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Consideră, așadar,

că trebuie să fie declarat admisibil.

b) Cu privire la fond


205. Reclamantul susține că autoritățile naționale aveau obligația de a efectua într-un termen

rezonabil ancheta în cadrul procesului în care s-a constituit ca parte civilă și că nu și-au

îndeplinit-o.

206. Guvernul precizează că procesul penal a durat în total 7 ani și 6 luni de la data la care

reclamantul s-a constituit ca parte civilă până la hotărârea definitivă a Judecătoriei Ploiești.

Adaugă că această speță era complexă și că autoritățile au depus eforturi semnificative pentru

a clarifica circumstanțele cauzei.


207. Curtea amintește că o plângere cu constituire ca parte civilă intră în domeniul de

aplicare al art. 6 § 1 sub aspect civil, cu excepția cazului unei acțiuni civile introduse exclusiv

în scopuri punitive [Perez, citată anterior, pct. 70-71; Gorou (nr. 2), citată anterior, pct. 24; și

Asociația Păgubiților din Sistemul S.C. Rompetrol S.A. și S.C. Geomin S.A. și alții, citată

anterior, pct. 74]. Art. 6 § 1 se aplică unui proces cu constituire ca parte civilă începând din

momentul în care victima se constituie ca parte civilă [Perez, citată anterior, pct. 66; Gorou

(nr. 2), citată anterior, pct. 25], inclusiv în faza de cercetare judecătorească luată separat (Perez,

citată anterior, pct. 66; Codarcea împotriva României, nr. 31675/04, pct. 78, 2 iunie 2009). În

prezenta cauză, constituirea ca parte civilă a reclamantului urmărea repararea prejudiciului pe

care considera că l-a suferit ca urmare a infracțiunii pe care le-o imputa lui J.C.P. și D.I. Art. 6

§ 1 sub aspect civil era așadar aplicabil procesului penal la care reclamantul s-a alăturat.

208. Curtea constată că părțile nu contestă faptul că, la 22 iunie 2005, reclamantul s-a

constituit ca parte civilă în cursul anchetei penale efectuate de autoritățile naționale. De

asemenea, ia act de faptul că procesul s-a încheiat la 7 martie 2013 prin decizia Curții de Apel

Ploiești. Procesul în discuție a durat 7 ani, 8 luni și 12 zile. A avut trei faze succesive, fiecare

dintre acestea fiind examinată în două grade de jurisdicție diferite.

209. Curtea amintește că la aprecierea caracterului rezonabil al duratei unui proces se ține

seama de circumstanțele cauzei și de criteriile următoare: complexitatea cauzei,

comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului

pentru persoana interesată [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franței (MC),

nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII].

210. Curtea observă că ancheta penală privind împrejurările producerii accidentului

reclamantului era de o complexitate faptică semnificativă și că aducea cu sine multiple


posibilități, pe care organele de urmărire penală aveau sarcina să le examineze. De asemenea,

observă că la sporirea complexității procedurale a cauzei au contribuit numeroasele rapoarte de

expertiză tehnică și medico-legală, care au fost necesare pentru a clarifica împrejurările


211. Curtea constată, pe de altă parte, că, deși a fost asistat de un avocat, reclamantul, din

cauza stării de sănătate, nu era disponibil pentru organele de urmărire penală în prima fază a

anchetei penale. În plus, în mai multe rânduri, reclamantul a formulat plângeri privind organele

de urmărire penală și instanțele de judecată învestite cu examinarea cauzei sale, a solicitat

strămutarea procesului, a solicitat numeroase rapoarte de expertiză și de analiză tehnică, după

care a contestat concluziile acestora, și a declarat recurs împotriva unei hotărâri definitive care

nu putea fi atacată cu recurs. Deși nu i se poate imputa starea sa de sănătate și nici nu poate fi

criticat pentru că a profitat pe deplin de căile de atac pe care i le oferea legislația națională,

Curtea consideră că prelungirea procesului care a rezultat astfel nu poate fi imputată

autorităților naționale [Sürmeli împotriva Germaniei (MC), nr. 75529/01, pct. 131, CEDO

2006-VII].

212. Curtea observă, de asemenea, că autoritățile naționale nu au rămas inactive în cursul

procedurii și au făcut demersuri în mod constant, au strâns probe și au făcut eforturi mari pentru

a clarifica circumstanțele cauzei.

213. Chiar dacă autoritățile pot fi considerate răspunzătoare de anumite deficiențe

procedurale care au dus la întârzieri în cursul procedurii (supra, pct. 29, 37 și 50-52), ținând

seama de complexitatea cauzei și de faptul că au rămas active pe tot parcursul procedurii, Curtea

consideră că, în împrejurările excepționale ale cauzei, nu se poate afirma că acestea nu și-au

îndeplinit obligația de a examina cauza cu celeritate. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu

cât procesul în litigiu avea ca obiect o cerere de reparare a unui prejudiciu cauzat reclamantului

în cursul unui accident de circulație și că astfel nu făcea parte dintr-o categorie care prin natura

sa necesită o celeritate deosebită, ca de exemplu încredințarea minorilor, starea ori capacitatea

persoanelor, sau un conflict de muncă (Sürmeli, citată anterior, pct. 133).

214. Prin urmare, dacă se ține seama de procedură în ansamblu, în prezenta cauză nu a existat

o nerespectare a cerinței în materie de „termen rezonabil”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție.

C. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 13 coroborat cu art. 2 din Convenție

a) Argumentele părților

215. Guvernul susține că, având în vedere jurisprudența Curții referitoare la România și

sistemul judiciar național așa cum era în momentul evenimentelor în litigiu, reclamantul avea

acces la o cale de atac efectivă în sensul art. 13 din Convenție.

216. Reclamantul susține că, din cauza modului în care autoritățile au efectuat ancheta,

erorile procedurale repetate și durata procedurii, nu a avut acces la o cale de atac efectivă în

sensul art. 13 din Convenție.

b) Motivarea Curții

217. Curtea constată că art. 13 din Convenție garantează existența, în dreptul intern, a unei

căi de atac prin care să se poată denunța o încălcare a drepturilor și libertăților consacrate de

Convenție. Prin urmare, deși statele contractante beneficiază de o anumită latitudine privind


modul de îndeplinire a obligațiilor impuse de această dispoziție, trebuie să existe la nivel intern

o cale de atac care să permită autorității naționale competente să examineze conținutul capătului

de cerere întemeiat pe Convenție și să acorde reparația adecvată [a se vedea, de exemplu,

Soering împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989, pct. 120, seria A nr. 161; și De Tommaso

împotriva Italiei (MC), nr. 43395/09, pct. 179, 23 februarie 2017].

218. Întinderea obligației care decurge din art. 13 variază în funcție de natura capătului de

cerere întemeiat pe Convenție, dar calea de atac trebuie să fie „efectivă” în fapt dar și în drept,

în special în sensul că exercitarea acesteia nu trebuie să fie împiedicată în mod nejustificat prin

actele sau omisiunile autorităților statului. În anumite condiții, se consideră că cerințele de la

art. 13 pot fi îndeplinite de căile de atac oferite de legislația națională doar dacă sunt luate în

ansamblu (a se vedea între altele De Tommaso, citată anterior, pct. 179). Pe de altă parte, această

dispoziție impune doar să existe o cale de atac în dreptul intern pentru ca acele pretenții să poată

fi considerate „întemeiate” în raport cu Convenția (ibidem, pct. 180).

219. În primul rând, Curtea reamintește că a declarat admisibil capătul de cerere întemeiat

pe art. 2 din Convenție. Chiar dacă, pentru motivele expuse mai sus, nu a constatat o încălcare

a acestei dispoziții, a considerat totuși că respectivul capăt de cerere formulat de reclamant în

contextul art. 2 ridica probleme importante de fapt și de drept, care necesită o examinare pe

fond. Prin urmare, Curtea consideră că respectiva pretenție formulată de reclamant cu privire la

acest aspect era „întemeiată” în sensul art. 13 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis,

Sürmeli, citată anterior, pct. 102; și Khlaifia și alții, citată anterior, pct. 269).

220. Se ridică, așadar, problema dacă reclamantul putea găsi în legislația națională o cale de

atac efectivă pentru a denunța ceea ce el considera o încălcare a drepturilor sale protejate de

art. 2 din Convenție. Curtea constată totuși că acest capăt de cerere formulat de reclamant în

contextul art. 13 se referă numai la problema eficacității anchetei penale, pe care a examinat-o

deja din perspectiva art. 2. Având în vedere concluziile la care a ajuns în această privință, Curtea

nu consideră necesar să examineze și capătul de cerere formulat de reclamant în raport cu

art. 13.

III. CU PRIVIRE LA CAPĂTUL DE CERERE ÎNTEMEIAT PE TRATAMENTUL

REZERVAT RECLAMANTULUI DE ORGANELE DE URMĂRIRE PENALĂ

221. Reclamantul susține că modul în care autoritățile au efectuat ancheta constituie un

tratament inuman și degradant în privința sa. După cum a precizat mai sus (supra, pct. 88-89),

Curtea va examina acest capăt de cerere sub aspectul material al art. 3 din Convenție.

Dispozițiile acestui articol sunt citate mai sus (supra, pct. 91).

A. Argumentele părților

222. Întrucât prezenta cauză se diferențiază de alte cauze în care s-au formulat capete de

cerere similare, Guvernul susține că art. 3 nu este aplicabil sub aspect material acestei părți din

capetele de cerere ale reclamantului. Acesta afirmă că, spre deosebire de alte cauze care se

înscriau într-un context foarte special, autoritățile naționale au efectuat o anchetă în prezenta

cauză și au depus la dosar toate probele relevante. Pe de altă parte, susține că reclamantul nu a

făcut proba că sentimentele pe care afirmă că le-a avut ca urmare a ceea ce el consideră a fi fost


o anchetă ineficientă și excesiv de lungă au atins pragul de gravitate necesar pentru ca art. 3 din

Convenție să fie aplicabil.

223. Reclamantul susține că s-a confruntat cu suferință psihologică și cu sentimente de stres

și de umilire din cauza modului în care autoritățile au efectuat ancheta și au tratat plângerile

formulate împotriva anchetatorilor, a modului – în opinia sa, abuziv – în care autoritățile au

respins în repetate rânduri plângerile sale și solicitările de probe, a rezultatului și duratei

anchetei, a faptului că a fost suspectat că ar fi condus în stare de ebrietate și considerat, încă de

la începutul cercetărilor, singurul vinovat de accident, precum și a faptului că plângerile sale au

fost interpretate ca simple acte de răzbunare împotriva anchetatorilor. Acesta adaugă că

numeroasele plângeri pe care le-a adresat autorităților competente dovedesc impresia sa că s-a

confruntat cu un sistem organizat, în care erau implicați agenți de poliție și procurori, sistem

care era îndreptat împotriva sa – din motive legate mai ales de opoziția sa față de fostul regim

comunist român – și era controlat la cel mai înalt nivel. Consideră că suspiciunile sale privind

intenția autorităților de a comite abuzuri împotriva sa au fost confirmate de Curtea de Casație

prin acceptarea cererii sale de strămutare a procesului de la Judecătoria Ploiești la o altă

judecătorie.

224. De asemenea, reclamantul îi acuză pe anchetatorii care s-au ocupat de cauza sa că au

comis o serie de abuzuri împotriva sa și, în special, că au denaturat probe și că s-au dedat la

acte de violență psihologică pentru a-l descuraja să exercite căile legale aflate la dispoziția sa.

Prin urmare, s-a confruntat cu un puternic sentiment de teamă.

B. Motivarea Curții

225. Curtea observă pentru început că Guvernul ridică împotriva acestui capăt de cerere o

excepție de incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției (supra, pct. 222).

226. Curtea observă, pe de altă parte, că în anumite cauze anterioare, a luat în considerare

modul în care autoritățile naționale au efectuat ancheta pentru a stabili dacă conduita lor se

putea transpune într-un tratament inuman sau degradant care încălca art. 3 sub aspectul său

material.

227. Această jurisprudență pare să fi fost elaborată în principal cu privire la rudele

persoanelor dispărute (a se vedea, printre altele, Kurt, citată anterior, pct. 130-134; Çakıcı,

citată anterior, pct. 98; și Taș, citată anterior, pct. 77-80). Curtea reamintește că fenomenul

disparițiilor impune o sarcină deosebită rudelor persoanelor dispărute, care sunt ținute într-o

lipsă de informare cu privire la soarta rezervată celor dragi și suferă de stresul cauzat de

incertitudine [Varnava și alții împotriva Turciei (MC), nr. 16064/90 și alte 8, pct. 200, CEDO

2009].

228. Curtea arată, pe de altă parte, că în astfel de cazuri ia în considerare o serie de factori

pentru a stabili dacă modul în care s-a efectuat ancheta poate fi considerat el însuși un tratament

contrar art. 3 în ceea ce privește rudele apropiate ale victimelor. Printre acești factori se numără

gradul de rudenie, măsura în care ruda respectivă a fost martor la evenimentele în discuție,

participarea rudei la încercările de a obține informații despre persoana dispărută și modul în

care autoritățile au răspuns la aceste solicitări. Cu toate acestea, Curtea a subliniat că esența

unei astfel de încălcări nu constă atât în dispariția membrului de familie, cât în reacțiile și

comportamentul autorităților față de situația care le-a fost sesizată (Çakıcı, citată anterior,


pct. 98). Pentru a ajunge la concluzia că comportamentul autorităților a atins un prag de

gravitate de natură să facă aplicabil art. 3 și să constituie o încălcare a acestuia, Curtea acordă

importanță, de exemplu, indiferenței și insensibilității de care dau dovadă autoritățile în modul

de abordare a preocupărilor reclamanților, precum și stresului și incertitudinii extreme cu care

s-au confruntat aceștia și cu care se confruntă în continuare, în consecință (Taş, citată anterior,

pct. 79).

229. Curtea observă, de asemenea, că a aplicat principiile stabilite în cauzele sus-menționate

în anumite situații excepționale, fără legătură cu disparițiile de persoane [a se vedea: un caz de

detenție și returnare a unei minore neînsoțite solicitante de azil, Mubilanzila Mayeka și Kaniki

Mitunga împotriva Belgiei, nr. 13178/03, CEDO 2006-XI; un caz de acuzații de abuzuri sexuale

asupra unui minor în mediul familial, M.P. și alții împotriva Bulgariei, nr. 22457/08, 15

noiembrie 2011; un caz privind condițiile în care trupurile rudelor decedate au fost conservate

în timpul procesului de identificare, Sabanchiyeva și alții împotriva Rusiei, nr. 38450/05,

CEDO 2013 (extrase); un caz de deces ca urmare a neacordării asistenței medicale adecvate în

penitenciare și în urma căruia s-a făcut o anchetă internă defectuoasă, Salakhov și Islyamova

împotriva Ucrainei, nr. 28005/08, 14 martie 2013; și un caz de suferință emoțională cauzată

unei rude ca urmare a faptului că, fără informarea acesteia, s-au prelevat țesuturi de la o

persoană decedată, Elberte împotriva Letoniei, nr. 61243/08, CEDO 2015].

230. Curtea constată însă că prezenta cauză nu intră sub incidența niciuneia dintre

circumstanțele examinate în cauzele sus-menționate.

231. Având în vedere situația în fapt în prezenta cauză și elementele de care dispune, Curtea

nu identifică în situația reclamantului nicio aparentă încălcare a art. 3 din Convenție. Rezultă

că acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a)

și art. 35 § 4 din Convenție.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Unește cu fondul, în unanimitate, excepția de neepuizare a căilor de atac interne, ridicată de

Guvern cu privire la capetele de cerere referitoare la modul de efectuare a anchetei și o

respinge;

2. Declară, cu majoritate de voturi, că este inadmisibil capătul de cerere întemeiat pe aspectul

procedural al art. 3 din Convenție;

3. Declară, cu majoritate de voturi, că este inadmisibil capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din

Convenție;

4. Declară, cu majoritate de voturi, că este admisibil capătul de cerere întemeiat pe art. 2 din

Convenție;

5. Hotărăște, cu 13 voturi la 4, că nu a fost încălcat art. 2 din Convenție;

6. Declară, în unanimitate, că sunt admisibile capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 din

Convenție;


7. Hotărăște, cu 16 voturi la 1, că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește

capătul de cerere referitor la dreptul de acces la o instanță;

8. Hotărăște, cu 10 voturi la 7, că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește

capătul de cerere referitor la durata anchetei penale;

9. Hotărăște, în unanimitate, că nu este necesară examinarea separată a capătului de cerere

întemeiat pe art. 13 din Convenție coroborat cu art. 2 din Convenție;

10. Declară , în unanimitate, că este inadmisibil capătul de cerere întemeiat pe aspectul material

al art. 3 din Convenție.

Redactată în limbile franceză și engleză, apoi pronunțată în ședință publică la Palatul

Drepturilor Omului din Strasbourg, la 25 iunie 2019.

Søren Prebensen Guido Raimondi

Grefier adjunct Președinte

La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2

din Regulament, următoarele opinii separate:

– opinia parțial disidentă comună a judecătorilor Raimondi, Sicilianos, Karakas, Vučinić

și Harutyunyan;

– opinia parțial disidentă a judecătorului De Gaetano, la care aderă judecătorul Vučinić;

– opinia parțial disidentă a judecătorului Kūris;

– opinia parțial disidentă a judecătorului Grozev.

G.R.

S.C.P.

Hotărârea NICOLAE VIRGILIU TĂNASE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI – Opinii separate 44

OPINIA PARȚIAL DISIDENTĂ COMUNĂ A

JUDECĂTORILOR RAIMONDI, SICILIANOS, KARAKAS,

VUČINIĆ ȘI HARUTYUNYAN

1. Cu profund regret, nu putem fi de acord cu opinia majorității, conform

căreia în prezenta cauză nu este vorba de nerespectarea cerinței de „termen

rezonabil” consacrată de art. 6 § 1 din Convenție.

2. Trebuie subliniat mai întâi că, în conformitate cu jurisprudența constantă

a Curții, art. 6 § 1 obligă statele contractante să își organizeze sistemul

judiciar propriu în așa fel încât instanțele lor să fie în măsură să îndeplinească

fiecare dintre cerințele sale, în special cu privire la termenul rezonabil

[Sürmeli împotriva Germaniei (MC), nr. 75529/01, pct. 129, CEDO 2006-

VII].

3. Astfel cum s-a amintit în hotărâre, caracterul rezonabil al duratei unui

proces se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de

criteriile următoare: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și

cel al autorităților competente și importanța litigiului pentru persoana

interesată [a se vedea, printre multe altele, Frydlender împotriva Franței

(MC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII].

4. Cu privire la primul criteriu, considerăm că prezenta cauză nu era

deosebit de complexă. Desigur, este posibil ca procesul să fi fost complicat

de numeroasele rapoarte de expertiză tehnică și medico-legală care au fost

considerate necesare pentru clarificarea împrejurărilor producerii

accidentului. Fără a pune în discuție utilitatea și pertinența tuturor acestor

rapoarte, se impune totuși constatarea că procesul în discuție avea ca obiect

un accident de circulație în care au fost implicate trei vehicule, situație destul

de banală la urma urmei.

5. În ceea ce privește comportamentul reclamantului, este adevărat că

acesta, din cauza stării de sănătate, nu a fost disponibil pentru anchetatori în

prima fază a anchetei penale. De asemenea, acesta a făcut plângeri împotriva

organelor de urmărire penală și a instanțelor sesizate cu examinarea cauzei

sale, a solicitat strămutarea procesului, a solicitat întocmirea de rapoarte de

expertiză și de analiză tehnică și a declarat recursuri. Totuși, nu i se poate

reproșa starea sa de sănătate, care avea legătură directă cu accidentul, nici nu

poate fi criticat pentru că a exercitat pe deplin căile de atac pe care i le oferea

legislația națională.

6. Mai amintim că, deși Curtea nu este în măsură să analizeze calitatea

jurisprudenței instanțelor naționale, trimiterile cauzelor în mod repetat în

vederea reexaminării denotă o deficiență gravă a sistemului judiciar. O astfel

de deficiență poate fi atribuită autorităților, nu justițiabililor (Matica

împotriva României, nr. 19567/02, pct. 24, 2 noiembrie 2006; Borobar și

alții, citată anterior, pct. 82; și Stoilkovska împotriva Fostei Republici

Iugoslave a Macedoniei, nr. 29784/07, pct. 57, 18 iulie 2013).


7. În cazul de față, procedura având ca obiect împrejurările producerii

accidentului reclamantului a fost redeschisă în mai multe rânduri atât de

organele de urmărire penală, cât și de instanțele naționale, ca urmare a unor

erori de fapt și de procedură și a insuficienței probelor strânse. După prima

decizie de rejudecare a procesului pronunțată de instanțele naționale, organele

de urmărire penală au avut nevoie de mai mult de 4 ani pentru a strânge

probele necesare și a se asigura că dosarul cauzei era pregătit pentru

reexaminare de către instanță. Aceste întârzieri procedurale au contribuit în

mod decisiv la prescrierea răspunderii penale a lui D.I.

8. Majoritatea pare să relativizeze aceste elemente referitoare la

comportamentul autorităților competente, considerând că „procesul în litigiu

avea ca obiect o cerere de reparare a unui prejudiciu cauzat reclamantului în

cursul unui accident de circulație și că astfel nu făcea parte dintr-o categorie

care prin natura sa necesită o celeritate deosebită, ca de exemplu încredințarea

minorilor, starea ori capacitatea persoanelor, sau un conflict de muncă”

(pct. 213 din hotărâre). De asemenea, trebuie subliniat că „prejudiciul” în

cauză nu era pur și simplu prejudiciul material care a rezultat, de exemplu,

din deteriorarea vehiculului. Astfel, trebuie amintit că reclamantul a fost grav

rănit, a trebuit să stea internat în spital mai mult de 200 de zile și suferă în

continuare ca urmare a efectelor pe termen lung ale accidentului.

9. Acest lucru ne determină să subliniem importanța celui de-al patrulea

criteriu sus-menționat, și anume importanța litigiului pentru persoana

interesată. Se observă, într-adevăr, că criteriul în discuție, deși amintit în

hotărâre printre principiile generale aplicabile (pct. 209 din hotărâre), nu este

reluat ulterior în secțiunea privind aplicarea acestor principii în prezenta

cauză. Or, având în vedere gravele consecințe ale accidentului pentru

reclamant, ni se pare evident că litigiul care a rezultat din același accident era

foarte important pentru el.

10. Având în vedere totalitatea acestor elemente, considerăm că nu este

rezonabil faptul că autoritățile naționale au avut nevoie de 7 ani și 8 luni

pentru a pronunța o hotărâre judecătorească definitivă în cauză. Prin urmare,

considerăm că procesul în litigiu a avut o durată care nu îndeplinește cerința

în materie de „termen rezonabil” și că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.


OPINIA PARȚIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI DE

GAETANO, LA CARE ADERĂ JUDECĂTORUL VUČINIĆ

1. Regret că sunt în dezacord cu opinia majorității cu privire la pct. 5 și

pct. 8 din dispozitivul hotărârii. Sunt de părere că, în prezenta cauză, au fost

încălcate art. 2 și art. 6 § 1 cu privire la capătul de cerere având ca obiect

durata anchetei penale.

2. În prezenta cauză, nu se contestă faptul că, după ce au luat cunoștință de

accidentul reclamantului, autoritățile au pus în mișcare acțiunea penală și au

luat o serie de măsuri în vederea îndeplinirii obligației pozitive de a efectua o

„anchetă oficială efectivă”, obligație care le revine în temeiul art. 2 din

Convenție (pct. 144 din hotărâre). Reclamantul a sesizat ulterior instanțele

civile cu o acțiune separată îndreptată împotriva societății de asigurări unde

era înregistrat automobilul său pentru a obține despăgubiri pentru pierderea

vehiculului său și pentru prejudiciul moral cauzat de suferința psihologică pe

care considera că i-a cauzat-o refuzul, nejustificat în opinia sa, societății de

asigurări de a repara prejudiciul pe care îl suferise. O serie de măsuri de

anchetă au fost adoptate în decursul lunilor și anilor care au urmat

accidentului, în special cercetarea la fața locului accidentului, audieri și

diferite expertize științifice și tehnice. Deși este adevărat că incapacitatea

autorităților de a stabili răspunderea penală a conducătorilor auto implicați

într-un accident nu înlătură automat orice eficacitate a anchetei, este totuși

esențial să se arate că, în prezenta cauză, accidentul și vătămarea

reclamantului au avut loc la 3 decembrie 2004, iar hotărârea definitivă a

instanței penale a fost pronunțată abia la 21 decembrie 2012 – un iter

lamentabilis care a durat mai mult de 8 ani.

3. Deși există un număr semnificativ de măsuri de anchetă adoptate,

autoritățile naționale însele au criticat în mai multe rânduri lipsa de eficacitate

a anchetei. Prin urmare, este evident că motivele redeschiderii repetate a

procesului penal erau imputabile autorităților naționale.

4. În plus, deși instanțele penale interne au considerat necesară o expertiză

tehnică în cazul de față, primul raport de expertiză a fost emis abia în 2008.

După ce organele de urmărire penală au declarat insuficientă prima expertiză

tehnică, abia în 2010 s-a solicitat Laboratorului Interjudețean de Expertize

Criminalistice București să prezinte un al doilea raport de expertiză (pct. 42

din hotărâre).

5. Reclamantul a participat activ la procedură. Cererile sale de depunere a

unor probe suplimentare la dosar și plângerile repetate împotriva actelor

procurorilor, introduse atât în fața superiorilor ierarhici cât și în fața


instanțelor naționale, nu par a fi nici nerezonabile, nici excesive, având în

vedere că era foarte clar că ancheta era haotică, dacă nu mai rău de atât. În

plus, reclamantul nu poate fi considerat răspunzător pentru faptul că durata

procesului a fost determinată, parțial, de numărul insuficient de experți din

laboratorul menționat anterior. În opinia mea, reclamantul, prin

comportamentul său, nu a afectat în mod semnificativ durata procesului, ci

pur și simplu a încercat să repună ancheta pe șine de fiecare dată când își

dădea seama că aceasta a deraiat.

6. Având în vedere modul în care s-a efectuat ancheta în prezenta cauză și

durata acesteia, sunt convins că autoritățile nu și-au îndeplinit obligația de a

acționa cu diligența necesară în temeiul art. 2 din Convenție.

7. Din aceleași motive precum cele expuse mai sus, am ajuns la concluzia

că totodată a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție prin faptul că procesul nu

a respectat cerința în materie de „termen rezonabil”. Cauza reclamantului –

dinamica accidentului – nu avea, în sine, o natură deosebit de complexă.

Aceasta a devenit treptat complicată și complexă din cauza diverselor

deficiențe ale autorităților, ajungând să le scape de sub control.

8. În fine, până acum am considerat mereu – poate că în mod eronat – că

am cunoștințe solide de limba engleză. Am rămas deci perplex când am citit

la pct. 145 din hotărâre că leziunile corporale pot fi considerate vătămare „de

natură să îi pună în grav pericol viața” („seriously life-threatening”). Dacă o

vătămare este de natură să pună în pericol viața, automat este în mod necesar

gravă. Încă nu am întâlnit, în domeniul dreptului penal sau al dreptului civil

privind răspunderea delictuală, o vătămare de natură să pună în pericol viața

dar care să nu fie gravă.


OPINIA PARȚIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI KŪRIS

1. Nu pot fi de acord cu opinia majorității conform căreia capătul de cerere

al reclamantului privind aspectul procedural al art. 3 din Convenție este

inadmisibil. Întrucât majoritatea a ales să examineze capătul de cerere al

reclamantului nu din perspectiva art. 3, ci din perspectiva art. 2, ar fi trebuit

să constate o încălcare a acestei din urmă dispoziții sau a art. 6 § 1 cu privire

la cel puțin unul din capetele de cerere formulate.

2. Sunt în dezacord cu majoritatea în prezenta cauză cu privire la o serie

de aspecte, pe care le voi examina mai jos. Dar, înainte de a aborda aspectele

specifice referitoare la aplicabilitatea art. 3 sub aspect procedural în situații

comparabile cu cea examinată în prezenta cauză, precum și chestiunile

referitoare la concluziile majorității în ceea ce privește art. 6 § 1, consider că

trebuie să dau explicații pe larg.

I

3. Recunosc că votul meu împotriva pct. 2 din dispozitiv, prin care s-a

declarat inadmisibil capătul de cerere formulat de reclamant cu privire la

aspectul procedural al art. 3, ar putea părea incompatibil cu faptul că în același

timp am votat la fel ca majoritatea la pct. 4 și 6, prin care au fost declarate

admisibile capetele de cerere formulate de reclamant în temeiul art. 2 și art. 6

§ 1. Această impresie se poate justifica prin două motive, ambele valabile în

opinia mea.

În primul rând, este vorba fie de unul, fie de celălalt: un capăt de cerere

trebuie examinat din perspectiva art. 2 sau a art. 3, dar nu în raport cu ambele

dispoziții (cu excepția cazului în care anumite particularități necesită o astfel

de excepție, ceea ce nu pare să fie cazul în prezenta cauză).

În al doilea rând, numai una dintre următoarele ipoteze poate fi validă: fie

un capăt de cerere se încadrează în sfera aspectului procedural al art. 2 – sau

art. 3 – și examinarea lui pe fond poate duce la constatarea unei încălcări sau

neîncălcări a acestei dispoziții, fie acesta intră sub incidența art. 6 § 1.

În ceea ce privește prima neconcordanță (aparentă), poate ar fi fost mai

coerent să se voteze în favoarea doar a admisibilității capătului de cerere al

reclamantului întemeiat pe art. 3 și să se voteze împotriva admisibilității

capătului de cerere întemeiat pe art. 2 – sau invers – întrucât fie există o

pretenție întemeiată privind rele tratamente care au atins pragul de gravitate

necesar în caz de încălcare a dreptului la viață, astfel cum este consacrat de

art. 2, fie caracterul întemeiat al pretenției nu viza decât un prag „inferior” de

rele tratamente (oricât de cinic ar părea) interzise de art. 3.

În ceea ce privește a doua neconcordanță (aparentă), poate că ar fost mai

coerent, după ce s-a votat în favoarea admisibilității capătului de cerere al

reclamantului întemeiat pe art. 3, sau pe art. 2, să se voteze împotriva

admisibilității capetelor de cerere întemeiate pe art. 6 § 1. Astfel, dat fiind că


art. 6 § 1 vizează în principal drepturile procedurale, capetele de cerere

formulate în cadrul acestei dispoziții sunt considerate, potrivit unei practici

constante a Curții, ca fiind cuprinse în capetele de cerere (privind aceleași

fapte) bazate pe aspectul procedural al art. 3 sau al art. 2 sau al altor dispoziții

care, ca și art. 2 și 3, includ un aspect procedural pe lângă drepturile materiale

pe care le consacră. Numărul de hotărâri arată că această practică este

dominantă. Iată câteva exemple dintre numeroasele hotărâri prezente în

jurisprudența relevantă. În ceea ce privește art. 2 și art. 6, se pot cita

Öneryıldız împotriva Turciei [(MC), nr. 48939/99, CEDO 2004-XII];

Varnava și alții împotriva Turciei [(MC), nr. 16064/90 și alte 8, CEDO 2009];

Giuliani și Gaggio împotriva Italiei [(MC), nr. 23458/02, CEDO 2011

(extrase)]; Enoukidze și Guirgvliani împotriva Georgiei (nr. 25091/07, 26

aprilie 2011); Mladenović împotriva Serbiei (nr. 1099/08, 22 mai 2012);

Elena Apostol și alții împotriva României (nr. 24093/14 și alte 16, 23

februarie 2016); și Ecaterina Mirea și alții împotriva României (nr. 43626/13

și alte 69, 12 aprilie 2016). În ceea ce privește art. 3 și art. 6, se pot consulta

Mouradova împotriva Azerbaidjanului (nr. 22684/05, 2 aprilie 2009);

Kazantsev împotriva Rusiei (nr. 14880/05, 3 aprilie 2012); Aleksakhin

împotriva Ucrainei (nr. 31939/06, 19 iulie 2012); Aleksandr Nikonenko

împotriva Ucrainei (nr. 54755/08, 14 noiembrie 2013); și Romanescu

împotriva României (nr. 78375/11, 16 mai 2017).

Această idee mi-a venit însă ulterior. Omul cât trăiește învață.

4. Aș fi preferat să se declare că situația reclamantului trebuia examinată

în raport cu art. 3 (cum a solicitat reclamantul, dar nu doar din acest motiv) și

că această dispoziție este cea care îi era aplicabilă.

Doresc să subliniez de la bun început că, atunci când susțin aplicabilitatea

art. 3, mă gândesc la aspectul său procedural mai degrabă decât la aspectul

său material. Cu referire la acesta din urmă, nu am ezitat să votez, precum

majoritatea, pentru constatarea lipsei vădite de temei. Aș dori doar să

subliniez, în treacăt, că nu reușesc să înțeleg (dez)ordinea în care sunt

enumerate punctele din dispozitiv. Astfel, declarația privind capătul de cerere

al reclamantului întemeiat pe aspectul procedural al art. 3 se regăsește la

pct. 2 din dispozitiv, cea privind aspectul material al aceleiași dispoziții apare

la pct. 10, pe când punctele 3–9 tratează, exact în această ordine, art. 8, art. 2,

art. 6 § 1 și art. 13, acesta din urmă fiind coroborat cu art. 2. Nu este vorba,

bineînțeles, decât de un detaliu tehnic care nu are niciun efect asupra soluției

juridice la care s-a ajuns în prezenta cauză. Cu toate acestea, ordinea aleatorie

pe care am semnalat-o încoronează în sine și simbolizează caracterul

deconcertant atât al analizei, cât și al raționamentului majorității pe care se

bazează concluziile la care aceasta a ajuns în prezenta cauză, în special

constatarea neaplicării art. 3 sub aspect procedural.

Capătul de cerere întemeiat pe aspectul procedural al art. 3 era exact

problema centrală a primelor observații comunicate Curții de către reclamant,

precum și al observațiilor sale ulterioare.


5. Dacă Marea Cameră ar fi examinat pe fond acest capăt de cerere sub

aspectul procedural al art. 3, ar fi putut constata încălcarea sau neîncălcarea

acestei dispoziții. Acum este prea târziu pentru a face speculații privind

soluția pe care ar fi preferat-o majoritatea, ambele rezultate fiind posibile

teoretic. Această examinare neavând loc, nu sunt în măsură să decid pentru

care dintre aceste două soluții aș fi votat (chiar dacă, având în vedere situația

de fapt din prezenta cauză, în actuala prezentare, inima mea înclină a priori

și instinctiv spre constatarea unei încălcări). Examinarea sau neexaminarea

capetelor de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 ar fi depins în acest caz de

concluzia (din păcate acum pur ipotetică) la care Marea Cameră ar fi ajuns pe

fond. Dacă majoritatea ar fi constatat neîncălcarea art. 3 sub aspect

procedural (ceea ce ar fi putut fi un rezultat plauzibil, cel puțin teoretic, dacă

ar fi fost justificat în mod corect), ar fi putut, ba chiar ar fi trebuit, să

examineze capetele de cerere în contextul art. 6 § 1. Astfel, neîncălcarea art. 3

nu exclude, în principiu, existența unei eventuale încălcări procedurale a art. 6

§ 1, iar capetele de cerere întemeiate pe această din urmă dispoziție ar fi

necesitat, prin urmare, o examinare separată. Constatarea unei încălcări a

art. 3, în schimb, i-ar fi oferit Curții ocazia de a se dispensa de examinarea

capetelor de cerere din perspectiva art. 6 § 1 deoarece, în conformitate cu

jurisprudența sa (a se vedea pct. 3 supra), pretinsa încălcare procedurală (în

principal) a art. 6 § 1 ar fi fost absorbită de încălcarea art. 3. În acest din urmă

caz, dacă majoritatea ar fi constatat nu o încălcare, ci două încălcări ale art. 3,

care ar fi corespuns mai mult sau mai puțin celor două capete de cerere

formulate de reclamant în temeiul art. 6 § 1 – și anume capătul de cerere

privind dreptul de acces la o instanță și cel întemeiat pe durata procesului –

fiecare dintre aceste capete de cerere ar fi putut fi considerat ca fiind absorbit

de capătul de cerere corespunzător întemeiat pe art. 3 sub aspect procedural.

6. Însă majoritatea nu a constatat încălcarea art. 3 sub aspect procedural.

Din punct de vedere tehnic, nici măcar nu a examinat capătul de cerere privind

aspectul procedural al art. 3, ci a evitat o astfel de examinare declarând acest

capăt de cerere incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției în

sensul art. 35 § 3 lit. a) și § 4.

7. Această concluzie merge prea departe, este prea categorică, prea rigidă

și indiferentă. Dați-mi voie să mă exprim fără ocolișuri: această concluzie –

și, prin urmare, prezenta hotărâre – se îndepărtează mult, și într-un mod

categoric, de protecția drepturilor omului.

8. Astfel, în prezenta cauză, capătul de cerere întemeiat pe aspectul

procedural al art. 3 a fost declarat inadmisibil tocmai din cauza tipului de

situație pe care îl viza, și anume vătămare corporală sau altă suferință

cauzată din culpă pretinsei victime de către persoane particulare. Descrierea

completă a acestui tip de capăt de cerere, care diferă într-o anumită măsură

pe parcursul întregului text al hotărârii și pe care am prescurtat-o din motive

de comoditate, este menționată la pct. 123 din hotărâre și are următorul

cuprins: „vătămările corporale și suferințele fizice sau psihice ale unei


persoane în urma unui accident care este consecința unei simple întâmplări

sau a unui comportament neglijent”. Referirea la „persoane fizice”, care nu

apare la pct. 123, provine de la pct. 121 din hotărâre (a se vedea, de asemenea,

pct. 30 infra privind includerea aspectului legat de viața privată și de familie

a unei persoane).

Nu este un fals în sine să se considere că este vorba despre un capăt de

cerere de acest tip. Dar a concluziona că un capăt de cerere de acest tip este

oricum incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției înseamnă

mai mult decât constatarea că acest capăt de cerere special formulat de acest

reclamant special în circumstanțele speciale ale acestei cauze speciale este

inadmisibil, de exemplu deoarece este lovit de tardivitate, deoarece este vădit

nefondat sau nejustificat, deoarece reclamantul nu se poate pretinde victimă,

sau din alt motiv. Faptul de a declara capătul de cerere al acestui reclamant,

care vizează vătămarea corporală care i-a fost produsă din neglijența unei

persoane particulare (sau a mai multora) inadmisibil din cauza

incompatibilității ratione materiae cu dispozițiile Convenției privind capetele

de cerere de acest tip înseamnă de fapt că art. 3 nu a fost încălcat sub aspect

procedural în prezenta cauză, și nu ar fi putut fi încălcat din cauza principiului

conform căruia capetele de cerere de acest tip și art. 3 sunt paralele, ca să zic

așa. Aceste două realități nu se întâlnesc niciodată. Dacă art. 3 sub aspect

procedural nu poate fi încălcat, în principiu, nu este nevoie să se piardă timp

și alte resurse pentru a căuta o posibilă încălcare, deoarece este imposibil de

găsit. După cum spune un proverb, este greu să găsești o pisică neagră într-o

cameră întunecată, mai ales când pisica nu se află acolo. Totuși, așa cum vom

vedea în continuare (infra, pct. 41-73), majoritatea a consacrat nu mai puțin

de 10 paragrafe din hotărâre (pct. 115-124 din hotărâre) nu doar încercării de

a demonstra că pisica neagră nu se află în camera întunecată, ci și încercării

de a ascunde faptul că pisica nu este atât de neagră, că încăperea nu este atât

de întunecată, iar pisica s-a aflat la un moment dat în această cameră, ba chiar

a vânat și șoareci, asta până când majoritatea a gonit definitiv nefericita

creatură și a închis ușa.

Cu toate acestea, din moment ce Curtea a declarat că pisica este

incompatibilă cu camera, aceasta devine incompatibilă, deși altminteri era

perfect compatibilă.

Roma locuta est, causa finita.

9. Prin urmare, toate capetele de cerere care în viitor vor avea ca obiect

vătămări corporale cauzate din neglijență prezumtivelor victime de către

persoane particulare vor fi considerate ca depășind limitele. Această

concluzie va fi adoptată a priori, adică pentru unicul motiv că va fi vorba

despre capete de cerere de acest tip. Și dacă respectivele capete de cerere nu

intră sub incidența niciunui alt articol, în special art. 2, art. 6 § 1 sau art. 8

(ceea ce se poate justifica prin tot felul de motive întemeiate), acestea vor fi

respinse de la bun început, chiar dacă probele – coroborate de impresia că s-

a făcut o nedreptate (care, desigur, nu poate înlocui probele, dar se poate


adăuga acestora) – demonstrează că producerea vătămării corporale în

discuție nu a fost examinată corespunzător de către autoritățile naționale, în

detrimentul reclamanților.

Un astfel de refuz va fi sau nu propice protecției drepturilor omului

garantate de Convenție? Papa este budist sau nu?

10. Concluzia majorității, potrivit căreia capetele de cerere de acest tip –

vătămare corporală cauzată din neglijență pretinsei victime de către persoane

particulare – sunt incompatibile ratione materiae cu dispozițiile Convenției,

este formulată astfel încât să sugereze că a fost derivată din jurisprudența

Curții în cauze comparabile. De fapt, nu se poate afirma că această concluzie

nu se bazează pe nicio jurisprudență. Dimpotrivă, citatele sunt numeroase, și

au fost analizate. Ce nu lasă să se vadă analiza majorității este faptul că,

acordând o importanță enormă unei părți din jurisprudența Curții, se

îndepărtează de fapt de cealaltă parte a jurisprudenței, ba chiar renunță la

aceasta. Vom reveni la acest aspect în cele ce urmează (pct. 41-73). Pentru

moment, este suficientă observația că pentru a ajunge la concluzia sa

esențială, radicală și de mare anvergură (infra, pct. 44), majoritatea afirmă că

a făcut diferența între o parte a jurisprudenței – fără îndoială, cea mai mare –

pe care o consideră „adecvată” (pct. 121 din hotărâre), și o altă parte a

jurisprudenței – mai mică probabil – care prin urmare (întrucât expressio

unius est exclusio alterius) trebuie să fie considerată „neadecvată” (pct. 120

din hotărâre). În acest sens, termenul „neadecvată” este sinonim cu

„contestabilă” și „improprie”.

11. Voința, sau intenția, de a stabili o diferență între rezultatele probabil

diferite, chiar divergente, la care a ajuns Curtea în mai multe cauze nu duce

ca atare la nicio obiecție. Orice clarificare făcută de Marea Cameră despre

cele prevăzute de Convenție, astfel cum au fost interpretate de jurisprudență,

cu privire la o anumită chestiune, este întotdeauna binevenită.

Totuși, ceea ce determină o obiecție, și încă una de principiu, este faptul

că diferența menționată, adoptată și subliniată cu atâta entuziasm de

majoritate, consideră „neadecvată” o anumită jurisprudență care se afla în

continuitatea jurisprudenței anterioare, care este în mod intenționat trecută

sub tăcere, indiferent de meritele sau dezavantajele sale. De asemenea, trece

sub tăcere o parte a jurisprudenței care este prea „incomodă” pentru a fi citată

dacă principala concluzie sus-menționată se vrea a fi considerată justificabilă.

În plus, diferența dintre cele două părți ale jurisprudenței Curții se face

comparând doi termeni de comparație care, în realitate, nu pot fi comparați

unul cu altul: majoritatea compară hotărârile pronunțate de Curte în cauze

având ca obiect acte publice intenționate (contra unei persoane) cu cele

pronunțate în cauze având ca obiect acte private neintenționate. Actele

publice intenționate, pe de o parte, și actele private neintenționate, pe de altă

parte, sunt tratate ca și cum ar fi vorba doar de cele două categorii care pot fi

identificate în întreaga diversitate a jurisprudenței relevante și care ar fi un

panaceu. Dar unde este comparația cu actele publice neintenționate? Acestea


au dispărut în mod misterios (a se vedea, în această privință, pct. 48-57 infra,

în care se vorbește despre metoda ingenioasă constând în „photoshoparea”

unuia dintre ele pentru a-l elimina din imagine). Fiecare dintre cei doi termeni

de comparație astfel aleși (dintre care unul este „rafinat” prin reducerea

categoriei actelor publice la doar sub-categoria actelor publice intenționate)

are două elemente constitutive (intenționat + public și, respectiv,

neintenționat + privat), dar niciunul dintre elementele unuia din termenii de

comparație nu corespunde unuia dintre elementele celuilalt. Nu este nicio

filozofie în a înțelege că nu se poate face comparație între litri și galoane sau

între metri pătrați și metri liniari. Dar, după cum se poate vedea, uneori se

întâmplă – chiar dacă nu ar trebui niciodată să se întâmple...

Când încearcă („cedează tentației” ar fi mai potrivit aici) să se distanțeze

de o parte din jurisprudența sa pe care o consideră „neadecvată”, Marea

Cameră ar trebui să se gândească de două ori, ba chiar de trei sau patru ori.

Aceasta ar trebui să aleagă o metodologie care să îi permită să tragă concluzii

de acest tip nu doar în sensul că aceasta ar servi ca argument pentru ultimul

cuvânt al Marii Camere în materie, ci și în sensul că ar fi coerentă ca

metodologie. De asemenea, poate exista o serie de alte cerințe care trebuie

respectate, dar cea care este menționată aici este o condiție sine qua non

pentru a nu permite descalificarea concluziilor Marii Camere, nu din punct de

vedere al caracterului lor obligatoriu din punct de vedere juridic (deoarece

deciziile Marii Camere nu pot fi infirmate decât de Marea Cameră însăși), ci

din punct de vedere al refutabilității și fiabilității lor. Este clar că metoda care

constă în stabilirea, în prezenta cauză, a unei diferențe între jurisprudența

„adecvată” și cea „neadecvată” nu este instrumentul cel mai precis de care

dispune Curtea. Ca să fie clar, acesta nu este „adecvat”. Din păcate. Voi

reveni asupra acestei chestiuni în timp util. Acum trebuie să revin la

alternativele disponibile pentru a-i recunoaște reclamantului drepturile

consacrate de Convenție după ce art. 3 a fost declarat inaplicabil în prezenta

cauză, sub aspect procedural.

12. După ce capătul de cerere al reclamantului întemeiat pe aspectul

procedural al art. 3 a fost respins pentru incompatibilitate ratione materiae cu

prevederile Convenției, era adecvat să se examineze cele două capete de

cerere formulate în temeiul art. 6 § 1. Această examinare nu a dus la nicio

constatare a unei încălcări nici cu privire la capătul de cerere întemeiat pe

dreptul de acces al reclamantului la o instanță, nici cu privire la cel întemeiat

pe durata procesului. Aceste chestiuni vor fi discutate la pct. 83-91 infra, unde

voi arăta că ar fi trebuit să se constate încălcarea art. 6 § 1 cu privire la cel

puțin unul dintre aceste capete de cerere, și anume cel întemeiat pe durata

procedurii, dar înclin totodată să susțin că s-ar fi putut constata existența unei

încălcări și cu privire la celălalt capăt de cerere.

13. Ce ne mai rămâne? Capetele de cerere întemeiate pe art. 2 și pe art. 13

coroborat cu art. 2.


Capătul de cerere referitor la art. 2 sub aspect procedural, care nu era cel

formulat în realitate de reclamant (pct. 27 și 35 infra) a fost declarat admisibil

(cuvintele „aspect procedural” nu apar la pct. 4 din dispozitiv). Cu privire la

acest aspect, sunt de acord cu opinia majorității. Deși complexă și pe mai

multe niveluri, doctrina Curții privind aplicabilitatea art. 2, astfel cum este

expusă în prezenta hotărâre, nu pare neconcordantă în esență. Chiar dacă am

îndoieli cu privire la anumite formulări, din motive legate de timp și de spațiu,

nu voi consacra acestor chestiuni mai mult de un paragraf în această opinie,

mai ales că preocuparea mea principală nu privește modul în care majoritatea

a motivat aplicabilitatea art. 2, ci modul în care aceasta a încercat să își susțină

poziția cu privire la inaplicabilitatea art. 3.

Cu privire la aplicabilitatea art. 2, odată ce art. 3 a fost declarat inaplicabil

în prezenta cauză (deși nu sunt de acord cu motivarea pe care se bazează

această declarație), am o singură rezervă: aplicabilitatea art. 2 în anumite

situații nu împiedică în sine posibilitatea ca, în cazul în care gravitatea

violenței aplicate din neglijență pretinsei victime de către o persoană

particulară nu atinge pragul prevăzut la art. 2 și nu creează pentru stat

obligațiile procedurale corespunzătoare care decurg din această dispoziție (a

se compara cu pct. 137 și 139 din hotărâre), situația în discuție, în funcție de

circumstanțele cauzei, să poată fi examinată în raport cu art. 3. Sau, mai

degrabă, ar fi putut, dacă prezenta cauză nu ar fi ocazionat doctrina

inaplicabilității fără rezervă a acestei din urmă dispoziții (sub aspect

procedural).

14. În schimb, nu sunt dispus să cad de acord cu majoritatea când, cu

privire la acest capăt de cerere, aceasta constată neîncălcarea art. 2. Am

menționat deja că aș fi preferat ca situația reclamantului să fi fost examinată

în raport cu art. 3 (sub aspect procedural), nu cu art. 2 (pct. 4 supra și pct. 78

infra). Cu toate acestea, în vederea rafinării, efectuate în prezenta hotărâre, a

noțiunii de punere în pericol a vieții reclamantului drept criteriu care

determină aplicabilitatea art. 2, față de care nu am obiecții în principiu (de

altfel, am votat în favoarea aplicabilității acestei dispoziții), nu văd niciun

interes pentru a constata neîncălcarea art. 2.

Neîncălcarea art. 3 sub aspect procedural (sau mai degrabă inaplicabilitate

categorică). Neîncălcarea art. 6 § 1. Și acum neîncălcarea art. 2... Nu este oare

prea mult?

Ca să fie mai simplu, oricare ar fi fost articolul invocat de reclamant (din

proprie inițiativă sau la îndemnul Curții), totul este în regulă potrivit Curții.

Practic totul. Doar că este cât se poate de evident că în orice caz totul era

departe de a merge bine în procesul examinat, care avea ca obiect o situație

în care viața reclamantului a fost efectiv pusă în pericol și care a fost

întreruptă de pauze lungi și nejustificate până la împlinirea termenului

prescripției.

15. Cu toate acestea, accept concluzia că nu este necesară examinarea

separată a capătului de cerere formulat de reclamant în contextul art. 13


coroborat cu art. 2, pe motiv că acest capăt de cerere „se referă numai la

problema eficacității anchetei penale, pe care [Curtea] a examinat-o deja din

perspectiva art. 2” (pct. 220 din hotărâre și pct. 9 din dispozitiv).

„Nu este necesară examinarea” este o sintagmă tehnică, folosită în sute sau

chiar mii de hotărâri ale Curții. Este o exprimare enervantă și destul de

nerespectuoasă față de reclamanți, în special în cazul în care respingerea unui

capăt de cerere prin intermediul acestei formulări nu este însoțită de o

explicație satisfăcătoare (ceea ce, din păcate, se întâmplă deseori). Însă

această formulare nu transmite neapărat sensul literal al acestor cuvinte.

De fapt, în prezenta cauză, ar fi putut fi necesară examinarea capătului de

cerere al reclamantului în raport cu art. 13, dar, ținând seama de concluzia

majorității în raport cu art. 2 sub aspect procedural, o astfel de examinare nu

avea nicio șansă să ajungă la un rezultat tangibil.

16. Aș putea rezuma explicațiile de mai sus afirmând că, dacă ar fi fost

declarat admisibil capătul de cerere formulat de reclamant în contextul

aspectului procedural al art. 3, iar examinarea Curții ar fi dus la constatarea

încălcării acestei dispoziții, aș fi fost de acord că putea fi declarat inadmisibil

capătul de cerere referitor la aspectul procedural al art. 2 („este vorba fie de

unul, fie de celălalt”).

Aș fi fost de acord și că nu era necesară examinarea nici a capătului de

cerere formulat de reclamant în contextul art. 13 coroborat cu art. 3 (nu cu

art. 2 în acest caz), nici a celor două capete de cerere întemeiate pe art. 6 § 1.

În schimb, în caz de constatare a neîncălcării art. 3, ar fi fost necesar să se

examineze capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 și să se constate, foarte

probabil, încălcarea acestei dispoziții cel puțin cu privire la unul dintre aceste

capete de cerere, ba chiar ambele.

Cu toate acestea, ținând seama de faptul că art. 3 sub aspect procedural a

fost considerat inaplicabil în prezenta cauză, am optat pentru soluția cea mai

favorabilă imperativului superior al justiției după aceasta, apoi pentru soluția

imediat următoare. Consider că acest imperativ de bază este la fel de

obligatoriu pentru Curte cum sunt articolele Convenției și în special

interpretarea și aplicarea lor prea formaliste.

17. Înainte de a aborda în detaliu unele dintre chestiunile menționate mai

sus, aș dori să transmit o considerație cu caracter general.

II

18. Curtea este „responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei” și

„nu este obligată de cea pe care o atribuie reclamanții sau guvernele”. Această

maximă, care datează (într-o formulare diferită) de la hotărârea pronunțată în

cauza Powell și Rayner împotriva Regatului Unit (21 februarie 1990, pct. 29,

seria A, nr. 172) și care a fost recent confirmată în cauza Radomilja și alții

împotriva Croației [(MC), nr. 37685/10 și 22768/12, pct. 126, 20 martie

2018], a fost reafirmată atât de frecvent în jurisprudența Curții (inclusiv la

pct. 83 din prezenta hotărâre) – uneori cu adagiul care îi este aproape jura


novit curia – încât părțile nu ridică niciodată obiecții atunci când Curtea

operează o reîncadrare a capetelor de cerere ale reclamanților și le

examinează dintr-un punct de vedere uneori foarte diferit de cel avut inițial în

vedere de înșiși reclamanții. Pentru Curte, reîncadrarea capetelor de cerere a

devenit o practică curentă. Asta este. Așa a fost, așa este și așa va fi, fie că ne

place sau nu.

Asta nu înseamnă că mereu ar trebui să se întâmple așa.

19. În prezenta cauză, Marea Cameră a considerat util, ba chiar

indispensabil, să procedeze la reîncadrarea capetelor de cerere ale

reclamantului pe două planuri.

20. Mai întâi, aceasta consideră „duble” capetele de cerere ale

reclamantului în ansamblul lor, observând că acestea vizează două aspecte

principale: (i) „durata și caracterul efectiv al anchetei penale, precum și

imposibilitatea cu care reclamantul susține că s-a confruntat la obținerea unei

decizii pe fond în acțiunea civilă pe care a introdus-o ca urmare a accidentului

de circulație în care a fost implicat” sau „desfășurarea anchetei penale”, și (ii)

„tratamentul pe care reclamantul consideră că l-a suferit ca urmare a modului

în care autoritățile au cercetat împrejurările producerii accidentului” sau

„tratamentul rezervat reclamantului de organele de urmărire penală” (pct. 80

și 81 din hotărâre). Prin urmare, capetele de cerere ale reclamantului, așa cum

au fost citite de Marea Cameră, sunt regrupate în două categorii.

21. Această regrupare este complicată și puțin artificială. Poate că mai mult

decât puțin. S-ar putea spune că este complicată deoarece este artificială.

Doar 11 puncte (pct. 221-231 din hotărâre), care conțin nu doar aprecierea

situației în fapt de către Curte, ci și observațiile sale introductive, prezentarea

argumentelor părților și a concluziei Curții potrivit căreia acest capăt de

cerere este în mod vădit nefondat, sunt consacrate examinării unicului capăt

de cerere încadrat în a doua categorie. Este vorba de un fragment redus în

comparație cu cele 130 de puncte (pct. 91-220 din hotărâre) consacrate

capetelor de cerere din prima categorie. Majoritatea admite că „[î]n cererea

sa inițială, [reclamantul] a invocat în mod explicit și cuprinzător art. 3, 6 și

13 din Convenție cu privire la aceste două categorii de capete de cerere”

(pct. 81 din hotărâre; sublinierea noastră). Deși recunoaște că sunt strâns

legate între ele capetele de cerere ale reclamantului, aceasta consideră că

„trebuie să examineze separat, sub aspectul material al art. 3 [...], capătul de

cerere întemeiat pe tratamentul despre care reclamantul susține că i-ar fi fost

aplicat de organele de urmărire penală” [adică a doua categorie de capete de

cerere] (pct. 89 din hotărâre), „examinarea separată” încheindu-se cu

respingerea acestui capăt de cerere ca fiind vădit nefondat.

22. Această respingere ar fi putut totuși să intervină mult mai devreme, și

anume atunci când s-a examinat aplicabilitatea art. 3. Pentru majoritate,

practic nimic nu s-ar fi schimbat în esență: capătul de cerere formulat în

contextul art. 3 sub aspect procedural ar fi fost respins pentru

incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției, iar cel privind


aspectul material al aceleiași dispoziții ar fi fost respins ca vădit nefondat.

Poate că ceea ce în prezent constituie pct. 10 din dispozitiv ar fi venit, în mod

firesc, după pct. 2. Atât.

23. Problema încadrării juridice a capetelor de cerere ale reclamantului

pare, prin urmare, să nu merite să fie menționată. Pe de altă parte, chiar și

indirect, aceasta demonstrează că, în prezenta cauză, majoritatea a ajuns să

complice lucrurile. Dacă observațiile inițiale și ulterioare ale reclamantului

pot fi considerate cauzatoare de confuzie – într-o anumită măsură – ca urmare

a structurii capetelor de cerere, majoritatea, încercând să desfacă nodurile, a

creat altele la rândul său.

Ceea ce ne aduce la al doilea plan al reîncadrării capetelor de cerere ale

reclamantului.

24. După cum s-a menționat deja (supra, pct. 21), s-a recunoscut faptul că

„[î]n cererea sa inițială, [reclamantul] a invocat în mod explicit și cuprinzător

art. 3, 6 și 13 din Convenție cu privire la aceste două categorii de capete de

cerere”. Se precizează de asemenea că, „[î]n cererea inițială, reclamantul nu

a invocat art. 2” și că „[o]bservațiile scrise depuse de acesta ulterior în fața

camerei conțineau afirmații care puteau fi interpretate ca însemnând că

respectivele capete de cerere nu aveau ca obiect art. 2” (pct. 85 din hotărâre).

Dar asta nu e tot. De asemenea, se precizează că „[a]lte observații puteau

de asemenea să sugereze că nu se baza nici pe aspectul procedural al art. 3”,

dar că „a doua serie de observații în fața camerei conțineau anumite declarații

și observații care pot sugera contrariul” (ibidem).

Cititorul va continua să se întrebe dacă reclamantul a invocat sau nu art. 3

sub aspect procedural sau dacă însăși Curtea este cea care a interpretat capătul

de cerere al reclamantului ca fiind întemeiat sau nu pe aspectul procedural al

art. 3. Așa cum am citit eu observațiile reclamantului, acesta a invocat art. 3

sub aspect procedural. Aceasta este însăși esența cererii sale. Ceea ce este clar

este că nu și-a întemeiat în mod explicit capetele de cerere pe art. 2. Acesta

nu a invocat în niciun moment art. 2 din proprie inițiativă. A început să o facă

abia după ce a fost îndemnat de Curte. De asemenea, nu există nicio îndoială

că a invocat art. 6 și 13.

25. Considerând neclare capetele de cerere ale reclamantului în contextul

art. 2 și 3, majoritatea a invocat art. 2 proprio motu. Așa să fie.

26. Ce dă și mai mult de gândit (în special având în vedere modul în care

acest lucru se reflectă în dispozitivul hotărârii, pct. 36–40 infra), este faptul

că majoritatea a invocat de asemenea art. 8.

27. De unde provin aceste invocări? Din considerații mai generale, fără

legătură cu modul în care reclamantul și-a structurat capetele de cerere. La

pct. 86 din hotărâre (sublinierea noastră), se arată următoarele:

„[...] având în vedere contextul special al prezentei cauze, Curtea consideră că astfel

de drepturi procedurale și obligațiile corespunzătoare ale statului [și anume, drepturile

procedurale ale persoanei în cauză și/sau obligațiile procedurale care revin

autorităților naționale în contextul unor fapte de neglijență care provoacă vătămări


corporale foarte grave sau potențial letale] pot, în anumite împrejurări, să intre sub

incidența nu doar a art. 3, 6 § 1 și 13, pe care reclamantul le-a invocat, ci și a art. 2 și

8 din Convenție. Chiar dacă reclamantul nu a menționat în mod expres cele din urmă

dispoziții, Curtea, având în vedere faptele aflate la baza capetelor de cerere formulate

[...], consideră adecvată examinarea prezentei cauze și în raport cu art. 2 și 8.”

28. Paragraful citat anterior reflectă faptul că Curtea nu încearcă doar să

pună capetele de cerere ale reclamantului în contextul diferitelor dispoziții

ale Convenției care pot „în anumite circumstanțe” (dar nu neapărat în alte

circumstanțe) să se aplice unor situații comparabile într-o anumită măsură cu

cea a reclamantului, ci face un prim pas către o reîncadrare formală a

capetelor de cerere ale reclamantului în contextul art. 2 și 8, care nu erau

dispozițiile invocate de reclamant.

29. Totuși, primul pas către o posibilă reîncadrare formală nu este încă o

reîncadrare. Reîncadrarea capetelor de cerere înseamnă că Curtea nu se

limitează la a prezuma, dar consideră că respectivele capete de cerere nu intră

sub incidența dispozițiilor invocate de reclamant, ci intră sub incidența unuia

sau a mai multor alte articole. Reîncadrând un capăt de cerere, Curtea invocă

pentru reclamant acel(e) articol(e) pe care îl(le) consideră aplicabil(e).

Invocarea de către Curte a unui articol sau a mai multor articole adecvate nu

este, prin urmare, o simplă ipoteză: este vorba de o recunoaștere oficială a

aplicabilității acestui articol (sau acestor) articole în locul celor invocate de

reclamant. Cât timp nu se face o astfel de recunoaștere oficială, Curtea nu

face decât să lase să se întrevadă că acest(e) articol(e) ar putea fi aplicabil(e).

A considera o intuiție, adică o ipoteză, ca fiind o afirmație definitivă, cu alte

cuvinte ca o concluzie sau o deducție, nu se pretează în orice instanță. Prin

urmare, atunci când a reîncadrat un capăt de cerere, Curtea a folosit

întotdeauna formularea „Curtea consideră că acest capăt de cerere al

reclamantului trebuie examinat în raport cu art. X” (sublinierea noastră) (sau

una din variantele acesteia). În jurisprudența Curții, orice reîncadrare a fost

astfel întotdeauna explicită și definitivă, în sensul că odată ce capătul de

cerere a fost reîncadrat, aplicabilitatea articolului corespunzător este

considerată ca fiind deja stabilită. Aceasta a fost întotdeauna jurisprudența

constantă a Curții.

De asemenea, în prezenta cauză, în etapa stabilirii „obiectului cauzei și [a]

reîncadrării capetelor de cerere” – care este titlul părții din hotărâre care

include pct. 86 în care se formulează ipoteza posibilei aplicabilități a

anumitor articole în privința capetelor de cerere din „prima categorie” și care

precedă părților în care se examinează admisibilitatea capetelor de cerere –

rămânea încă de stabilit dacă acele capete de cerere ale reclamantului

trebuiau examinate în raport cu art. 3, 6 § 1 și 13, invocate de reclamant, sau

în raport cu art. 2 sau 8, invocate de Curte, sau chiar în raport cu mai multe

dintre acestea. Prin urmare, dacă s-ar stabili că respectivele capete de cerere

trebuiau să fie examinate în raport cu art. 2 sau 8, ar putea – și chiar ar trebui

– să fie reîncadrate ca unul dintre aceste două articole; dacă s-ar stabili însă


că nu intră sub incidența art. 2 sau 8, nu ar putea fi reîncadrate ca intrând sub

incidența acestor articole. O astfel de stabilire ar trebui să se bazeze pe

examinarea aplicabilității acestor articole în prezenta cauză, cu alte cuvinte,

pe juxtapunerea acestor dispoziții și a „anumitor circumstanțe” ale cauzei sau

ale „temeiului faptic al capetelor de cerere formulate de reclamant.”

Posibilitatea de a reîncadra capetele de cerere ale reclamantului depinde astfel

de rezultatul examinării respective: în acest stadiu, trebuia deja să se

stabilească dacă erau sau nu erau aplicabile art. 2 sau 8, care nu au fost

invocate de reclamant, precum și art. 3, 6 § 1 și 13 invocate de acesta. Astfel,

Curtea a ales, în primul rând și în orice scop metodologic și practic, să

prezinte cadrul general al Convenției, care cuprinde atât articolele invocate

de reclamant cât și articolele care nu sunt invocate de acesta, dar a căror

aplicabilitate a fost prevăzută sau preconizată, înainte de a stabili care sunt

articolele, astfel cum sunt interpretate de Curte, sub incidența cărora intră

capetele de cerere ale reclamantului. Dacă trebuie să fie examinate în raport

cu art. 2 sau 8, care nu au fost invocate de reclamant, reîncadrarea formală a

capetelor de cerere în contextul unuia dintre aceste două articole este

întemeiată. În caz contrar, nu. Ar fi bizar sau chiar ridicol pentru Curte să

reîncadreze mai întâi în mod formal capetele de cerere în contextul unui

articol neinvocat de reclamant înainte de a concluziona că nu este necesar să

examineze capetele de cerere menționate în raport cu acest articol. Acest fapt

ar fi contrar însuși sensului reîncadrării unui capăt de cerere și al

jurisprudenței constante a Curții. Ar fi o jurisprudență bizară.

Cu toate acestea, așa cum vom vedea (infra, pct. 36-40), ce este bizar poate

uneori să devină o realitate jurisprudențială.

30. Dar să revenim la decizia majorității de a considera necesară

„examinarea prezentei cauze și în raport cu art. 2 și 8”, în plus față de art. 3,

6 § 1 și 13 (pct. 86 din hotărâre; sublinierea noastră). Această extindere a

listei de dispoziții examinate, în acest stadiu, teoretic aplicabile în prezenta

cauză înseamnă că Marea Cameră a început elaborarea unui fel de mare teorie

interpretativă – o relatare doctrinară completă. Această mare doctrină nu este

menită doar să abordeze capetele de cerere ale reclamantului din prezenta

cauză; este concepută să se aplice în toate situațiile imaginabile în care o

persoană și-a pierdut viața sau a suferit o vătămare gravă sau potențial letală

ca urmare a unor fapte de neglijență, sau a suferit a suferit o vătămare

corporală și a resimțit suferințe fizice ori mintale, sau o atingere adusă vieții

private sau de familie (având în vedere faptul că marea doctrină include, de

asemenea, aspecte legate de aplicarea art. 8) în urma unui accident care este

consecința unei simple întâmplări sau a unui comportament neglijent (a se

compara cu pct. 8 supra).

Ambiția de a elabora o mare doctrină poate fi deci salutată. Pe de altă parte,

este vorba despre un demers riscant. După cum vom vedea, marea doctrină

preconizată în această cauză prezintă deficiențe care sunt departe de a fi

nesemnificative. În plus, unele dintre aceste deficiențe au fost integrate în


mod intenționat în doctrină. Marea doctrina elaborată în prezenta cauză

simulează, totuși, lipsa unor lacune, încercând să ascundă deficiențele sale

prin efectuarea de numeroase trimiteri la jurisprudența existentă a Curții, în

speranța că prin cantitatea de trimiteri se va camufla lipsa de relevanță a unora

dintre ele, în sensul că ele sunt (greșit) plasate într-un context neadecvat. În

plus, o parte din jurisprudența care ar fi fost relevantă nu este deloc

menționată și (prin urmare) celeilalte părți a jurisprudenței i se acordă o

importanță mai mare decât cea pe care o merită. Toate acestea constituie o

prezentare selectivă, eronată sau incompletă a jurisprudenței.

31. În principiu, nu consider că este posibil să se dezvolte o doctrină lipsită

de orice deficiență, foarte coerentă, care să reunească toate aspectele

referitoare la nu mai puțin de patru articole (2, 3, 6 și 8) și menită să trateze

situațiile cele mai diverse, dintre care unele nu ar avea decât o legătură

îndepărtată cu cea a reclamantului (sau chiar nicio legătură), în special în

prezenta cauză.

Nu vreau să spun că marile doctrine nu sunt posibile (sau dezirabile).

Dimpotrivă, acestea sunt posibile și totodată dezirabile (ceea ce nu înseamnă

că cea mai bună dintre ele trebuie să fie acceptată fără rezerve). Cred pur și

simplu că există suficiente motive întemeiate pentru a nu recurge la doctrine

cărora li se dă în mod intenționat o aparență de „grandoare”, dar care sunt de

fapt elaborate de instanțe într-o anumită cauză, întrucât acestea sunt, în mod

inevitabil, rezultatul unui compromis cu privire la declarații care trebuie

incluse sau excluse și cu privire formulări, și sunt în cele din urmă rezultatul

unui vot (uneori cu o diferență foarte mică). O astfel de precauție ar putea fi

mai redusă (dar nu inutilă sau nejustificată) atunci când se efectuează un

control normativ abstract (precum controlul constituționalității unei legi sau,

în mod similar, interpretarea abstractă a dispozițiilor constituționale), însă

este mult mai oportună atunci când marea doctrină este elaborată în contextul

examinării situației concrete a unei persoane concrete, deoarece în acest caz

marea doctrină în curs de elaborare tinde, în mod conștient sau nu, să fie

adaptată în funcție de parametrii situației respective. A pretinde că se

elaborează o doctrină super-coerentă duce, în mod inevitabil, la o dezamăgire

profundă întrucât există întotdeauna așteptarea ca viața să pună Curtea în fața

unor situații neprevăzute, pe care marea doctrină nu le-a avut în vedere.

Doctrina generală elaborată de o instanță trebuie așadar să fie prudentă și

corectă. Nu trebuie să pretindă că este lipsită de lacune. Ceea ce înseamnă a

fortiori că nu trebuie să le camufleze pe cele pe care le are de fapt (deoarece

orice doctrină are așa ceva). Ceea ce înseamnă, de asemenea, că materialul pe

care aceasta se întemeiază nu trebuie să facă obiectul unei prezentări

incomplete sau eronate, nici să fie manipulat în alt mod. Doctrina ar trebui să

conțină rezerve și condiții care nu sunt neglijabile.

Dar cu astfel de rezerve și condiții, cu greu va putea să pară atât de bună,

atât de „mare”.


32. În cele din urmă și în special, atunci când sunt învestite să judece și să

soluționeze cauze specifice care le sunt transmise de persoane particulare

(ceea ce este mai puțin valabil pentru instanțele care exercită un control

normativ abstract, cum sunt curțile constituționale), nu se așteaptă din partea

instanțelor să elaboreze, înainte de toate, doctrine mari (sau doctrine nu așa

mari). Doctrinele judiciare de orice fel care se pot elabora în cursul unei

examinări jurisdicționale și care însoțesc, desigur, această examinare nu fac

„decât” să raționalizeze și să motiveze deciziile instanțelor, dar rațiunea de a

fi a acestora din urmă rămâne aceea de a soluționa chestiunile care le sunt

adresate în cereri concrete. Subliniind acest lucru, nu urmăresc în niciun caz

să diminuez importanța sau valoarea doctrinelor judiciare. Această valoare

este incontestabilă. Aș vrea doar să afirm că ar trebui în primul rând să se

înceapă cu aspectele esențiale și că acest lucru ar trebui să se aplice și în cazul

instanțelor. Reclamanții sesizează instanțele în vederea soluționării cauzei

lor, nu al obținerii unor relatări mari. Acestea pot exista, și vor exista în mod

inevitabil, dar decizia privind problema concretă care a fost sesizată instanței

trebuie să răspundă în mod adecvat la cererea care a fost formulată, în sensul

că trebuie să fie proporțională cu aceasta.

Oare poate o instanță – oricare ar fi aceasta – să uite acest memento banal?

Oricât de improbabil ar părea, da, unele pot.

33. În ceea ce privește marea doctrina elaborată în prezenta cauză, timpul

va arăta dacă este cazul. Cu timpul apar întotdeauna situații neprevăzute.

III

34. Iar acest lucru s-a întâmplat deja, foarte repede, și într-un mod foarte

special.

La pct. 3 și 4 din dispozitivul hotărârii, Curtea se pronunță cu privire la

admisibilitatea capetelor de cerere ale reclamantului în raport cu art. 2 și 8,

deși, așa cum s-a susținut în mod convingător în hotărâre, „reclamantul nu a

menționat în mod expres [aceste] dispoziții” (supra, pct. 27). Aceste puncte

din dispozitiv ar trebui să fie analizate mai îndeaproape. Al doilea dintre

acestea este într-adevăr problematic. Și, așa cum vom vedea, „problematic”

este un eufemism.

35. La pct. 4 din dispozitiv, capătul de cerere formulat de reclamant în

temeiul art. 2 este declarat inadmisibil. Această situație rezultă din

completarea pe care însăși Curtea a făcut-o la capetele de cerere inițiale ale

reclamantului, astfel cum le-a reîncadrat. Capătul de cerere a fost comunicat

reclamantului (și Guvernului) de asemenea în contextul art. 2. Încurajat de

întrebarea care i-a fost adresată de Curte și care lăsa să se ghicească că aceasta

intenționa să examineze capătul său de cerere principal în raport cu art. 2,

reclamantul a găsit argumente (convingătoare sau nu, este o altă chestiune)

pentru a susține tentativa de interpretare propusă de Curte potrivit căreia art. 2

este nu doar aplicabil în cauză, ci ar fi putut fi încălcat în același timp. Pentru

reclamant, formularea acestor argumente probabil că nu a prezentat mari


greutăți, dat fiind că acesta a susținut încă de la început că, în urma

accidentului, suferise o gravă vătămare corporală „care îi pusese în pericol

viața” și că accidentul nu a făcut obiectul unei anchete corespunzătoare din

partea autorităților, ceea ce, după părerea sa, ar fi trebuit să se transpună într-

un „tratament inuman și degradant”, care l-a afectat cu atât mai mult cu cât,

„în urma accidentului, suferea de un handicap grav” (pct. 71 din hotărâre;

sublinierea noastră). Capetele de cerere formulate inițial într-un mod „explicit

și cuprinzător” de către reclamant în contextul art. 3, 6 și 13 au devenit astfel

capetele sale de cerere în contextul art. 2, 3, 6 § 1 și 13.

Observațiile ulterioare cu privire la art. 2, formulate de reclamant și

provocate de Curte, pot fi considerate astfel un capăt de cerere de sine stătător,

deși tardiv, în temeiul acestui articol. După ce a ridicat în mod ipotetic, în

corespondența sa cu reclamantul și Guvernul, problema aplicabilității art. 2,

Curtea a finalizat și oficializat reîncadrarea „acestei părți a capetelor de

cerere” pe care a considerat necesar să le examineze în raport nu cu art. 3, ci

în temeiul art. 2 (ambele sub aspect procedural) respingând excepția ridicată

de Guvern cu privire la aplicabilitatea art. 2 și exprimându-și intenția de a

continua „examinarea acestor capete de cerere exclusiv sub aspectul

procedural al art. 2” (pct. 153 și 154 din hotărâre).

Includerea pct. 4 în dispozitiv nu este așadar nejustificată.

36. Situația nu este aceeași în ceea ce privește pct. 3 din dispozitiv. Trebuie

să admit că îmi este extrem de incomod să scriu despre acest subiect. Acest

punct constituie un fel de „după faptă, și răsplată” pentru ambiția majorității

de a prezenta marea doctrină menționată mai sus.

La pct. 3 din dispozitiv, „capătul de cerere întemeiat pe art. 8” este

declarat inadmisibil (sublinierea noastră).

Care capăt de cerere?

Al cui capăt de cerere?

Unde se află acest capăt de cerere?

Am votat împotriva acestui punct. Am mari dificultăți în a înțelege ce

vehiculează acesta. Sunt sigur că nu sunt singurul, dar asta nu este o

consolare.

Căci nu a existat niciun capăt de cerere întemeiat pe art. 8 în prezenta

cauză. Nu a existat niciodată. Reclamantul nu a invocat art. 8. Pentru a pune

în evidență acest sofism al majorității într-un mod care să fie pe măsura

amplorii sale, obișnuitele caractere cursive nu sunt suficiente: ar trebui

folosite și majuscule, sublinieri, caractere aldine, caractere mari și o culoare

vie, toate acestea împreună. Dar să continuăm.

Majoritatea însăși a recunoscut că acest capăt de cerere nu exista (supra,

pct. 27). Dar se pare că, în cursul construirii unei mari doctrine, aceasta s-a

detașat efectiv de litigiul real, cu care fusese sesizată Curtea, și s-a pus în

locul reclamantului formulând un alt capăt de cerere al „reclamantului”, din

păcate în detrimentul acestuia.


37. Deși capătul de cerere întemeiat pe art. 2 poate fi interpretat (cu un

grad de plauzibilitate destul de ridicat) ca fiind deja prezent în mod implicit

în primele observații ale reclamantului în fața Curții (și deci atribuit acestora),

și chiar dacă acesta nu a apărut în mod explicit decât în observațiile sale

ulterioare (a se compara cu pct. 35 supra), nu același lucru se poate spune

despre „capătul de cerere” întemeiat pe art. 8 astfel cum este examinat de

majoritate în prezenta cauză. Reclamantul însuși pare să nu fi avut în vedere

art. 8, chiar și după ce a fost îndemnat în acest sens de Curte. La întrebarea

dacă această dispoziție era aplicabilă în prezenta cauză și dacă, în caz că da,

poate fi vorba de o „nerespectare de către autoritățile din statul pârâtului a

îndatoririi de a institui și a aplica în practică un cadru legal adaptat care oferă

protecție împotriva actelor altor persoane particulare în sensul acestei

dispoziții”, reclamantul a răspuns doar că:

„În prezenta cauză, a fost încălcat art. 8 din Convenție deoarece, astfel cum am

stabilit, ancheta deschisă în urma accidentului de circulație produs la 3 decembrie

2004 nu a fost efectivă” (observații din 4 august 2017, pag. 25).

Atât.

Chiar și fără o apreciere pe fond a acestui răspuns, este evident că această

simplă frază smulsă reclamantului de Curtea însăși este prea puțin pentru a fi

considerată un „capăt de cerere”. În glumă, s-ar putea spune că reclamantul

nu a cedat farmecelor Curții. Răspunsul său însemna practic: „De acord, dacă

așa consideră Curtea, nu mă opun ideii că art. 8 este de asemenea aplicabil și,

de ce nu, că a fost încălcată această dispoziție”.

Mulți în locul său ar fi făcut același lucru.

38. În plus, în niciun moment Curtea nu reîncadrează, într-o formă

oarecare, vreo „parte din capetele de cerere” ca trebuind să fie examinată

în raport cu art. 8. Nicăieri în toată hotărârea. Dimpotrivă, Curtea afirmă că

„nu identifică niciun aspect specific de interacțiune sau de contacte între

persoane care ar putea face ca art. 8 [...] să devină aplicabil în prezenta cauză”

(pct. 131 din hotărâre). Respinge așadar propria ipoteză privind

aplicabilitatea art. 8.

Și totuși, majoritatea declară inadmisibil „capătul de cerere întemeiat pe

art. 8”.

Este într-adevăr o jurisprudență bizară.

39. În orice cauză, în cursul deliberărilor, se pot exprima și redacta diferite

propuneri. Unele dintre acestea sunt acceptate. Multe nu sunt, din motive

întemeiate. Secretul deliberării (și, prin extensie, al redactării hotărârii)

protejează totodată libertatea judecătorilor (de la orice instanță) de a exprima

ceva necugetat, neavizat, ridicol, sau chiar irațional, deoarece ideile bune nu

apar decât atunci când cele rele sunt respinse. Raționalitatea nu prevalează

uneori asupra iraționalității decât după o lungă cugetare. Ceea ce contează

este ca, în cele din urmă, rațiunea să prevaleze asupra celeilalte. Indiferent ce

propuneri se pot exprima sau redacta în cursul deliberării într-o cauză,

hotărârea definitivă trebuie să fie lipsită de orice greșeală grosolană.


40. Mărturisesc că speram sincer ca, până la urmă, să nu apară în hotărâre

acest pct. 3 din dispozitiv care, sunt convins, este absolut de neînțeles (și

nedrept față de reclamant care, cum reiese în mod evident, nu a formulat

niciodată „capătul de cerere” pe care Curtea l-a respins). Dar apare. Nu sunt

în măsură să explic ce înseamnă afirmația potrivit căreia Curtea este

„responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei”, nici încotro ar putea

să o ducă aceasta.

Îmi este greu să scriu despre aceste chestiuni. Îmi este greu și să mă

gândesc la ele.

IV

41. Produsul durabil din prezenta cauză, și anume marea doctrină care ar

trebui să se aplice în toate situațiile în care o persoană și-a pierdut viața ori a

suferit o vătămare foarte gravă sau potențial letală ca urmare a unor fapte de

neglijență, ori i-a fost cauzată o vătămare corporală și o suferință fizică sau

mintală sau i s-a adus atingere vieții private sau de familie, în urma unui

accident care este consecința unei simple întâmplări sau a unui comportament

neglijent (a se compara cu pct. 8 și 30 supra), conține anumite condiții și

rezerve. Puține, însă măcar există câteva. În esență, această doctrină poate

părea bună, în special în partea sa referitoare la obligațiile pozitive (materiale

și procedurale) ale statelor în temeiul art. 2 și, în consecință, cu privire la

aplicabilitatea acestei dispoziții (dar vă atrag atenția asupra rezervei mele la

pct. 13 supra in fine).

42. Obstacolul îl reprezintă totuși aspectul procedural al art. 3. Cu privire

la acest aspect, buna calitate aparentă a doctrinei se obține prin intermediul

unei „ajustări” ingenioase, sau chiar al unei eliminări intenționate a anumitor

elemente importante, în special a jurisprudenței relevante. La pct. 10 supra,

am afirmat că Curtea s-a distanțat de aceasta, sau chiar a „renunțat” la ea, și

este exact despre ce este vorba aici.

Să analizăm această parte în detaliu.

43. Majoritatea a recapitulat jurisprudența Curții referitoare la art. 3 după

cum urmează (sintetizez):

a) Art. 3 prevede luarea de măsuri pentru a evita ca persoanele să fie

supuse unor rele tratamente, chiar și „aplicate” de către persoane

particulare. Această cerință implică o obligație procedurală care nu

impune în mod necesar o acțiune de natură penală. În schimb, de

îndată ce o persoană susține în mod „întemeiat” sau „credibil” că a fost

supusă, în special de poliție sau alte organe similare ale statului, unor

tratamente contrare art. 3, trebuie să se efectueze o anchetă oficială și

efectivă de natură penală (pct. 115 din hotărâre).

b) Pentru a fi încadrate ca „inumane ori degradante”, trebuie să prezinte

un prag minim de gravitate. Aprecierea acestui prag minim depinde de

toate circumstanțele cauzei, și „în special” de durata tratamentelor,

efectele lor fizice sau mintale și, în unele cazuri, de sexul, vârsta și


starea de sănătate a victimei. Mai pot fi luați în considerare și alți

factori, precum scopul în care au fost aplicate tratamentele și intenția

sau motivația care stă la baza acestora, contextul în care au fost

aplicate tratamentele și eventuala stare de vulnerabilitate a victimei

(pct. 116 și 117 din hotărâre).

c) Lipsa intenției de a vătăma, de a umili sau de a înjosi persoana nu poate

exclude în mod categoric constatarea unei încălcări a art. 3 (pct. 117

din hotărâre).

d) Supunerea unei persoane la rele tratamente care ating un astfel de prag

de gravitate înseamnă, în general, să i se cauzeze vătămare corporală

sau grave suferințe fizice sau mintale. Însă chiar și în absența unor

astfel de caracteristici, în cazul în care tratamentele umilesc sau

înjosesc o persoană, reflectând o lipsă de respect pentru demnitatea sa

umană sau diminuând-o, sau în cazul în care acestea îi cauzează

persoanei sentimente de teamă, stres sau inferioritate de natură să îi

distrugă rezistența psihică și fizică, acestea pot să fie considerate

degradante și să intre de asemenea sub incidența interdicției prevăzute

la art. 3. Poate fi suficient ca victima să fie umilită doar în opinia sa,

chiar dacă nu și a altora (pct. 118 din hotărâre).

e) Art. 3 este aplicabil în cazurile de rele tratamente aplicate cu intenție

de către persoane particulare (violuri, abuzuri sexuale sau acte de

violență, inclusiv violența domestică sau vătămarea corporală în

cursul unei altercații), de natură să îi provoace victimei sentimente de

umilire și înjosire (pct. 119 din hotărâre).

f) În doar două cauze (deoarece majoritatea a decis că numai două cauze

meritau să fie menționate, cu alte cuvinte, să fie diferențiate de

numeroase altele, pct. 56 infra), având ca obiect un accident de

circulație și un accident la locul de muncă dar care nu au fost urmarea

unei fapte săvârșite cu intenție de către o persoană particulară față de

persoana vătămată, s-a concluzionat că situația a atins pragul de

gravitate necesar pentru a intra sub incidența art. 3, având în vedere

natura și gradul leziunilor suferite (pct. 120 din hotărâre).

44. Majoritatea desprinde din această recapitulare o concluzie generală

potrivit căreia „demersul adecvat pentru a stabili dacă relele tratamente

suferite de o persoană au atins pragul minim de gravitate rămâne cel prezentat

la pct. 116-118 supra [...] chiar dacă tratamentele respective au fost aplicate

de persoane particulare” deoarece „această abordare presupune luarea în

considerare a unui ansamblu de factori, fiecare dintre aceștia putând avea o

pondere semnificativă” și „presupun[ând] ca tratamentul la care victima a fost

«supusă» să fie consecința unei fapte săvârșite cu intenție” (pct. 121 din

hotărâre; sublinierea noastră).

45. Aplicând această concluzie generală în prezenta cauză, majoritatea

concluzionează că „această parte a capetelor de cerere întemeiate de

reclamant pe desfășurarea anchetei sunt inadmisibile, în raport cu art. 3, din


motive de incompatibilitate ratione materiae [...] cu dispozițiile Convenției”

(pct. 124 din hotărâre), deoarece:

a) în conformitate cu abordarea confirmată la pct. 121 din hotărâre

(supra, pct. 44), „vătămările corporale și suferințele fizice sau psihice

ale unei persoane în urma unui accident care este consecința unei

simple întâmplări sau a unui comportament neglijent nu pot fi

considerate ca fiind consecința unui «tratament» la care o persoană

ar fi fost «supusă» în sensul art. 3” (pct. 123 din hotărâre; sublinierea

noastră);

b) „acest tratament se caracterizează în principal, deși nu exclusiv, prin

intenția de a vătăma, de a umili sau înjosi persoana, prin disprețuirea

sau diminuarea demnității sale, prin intenția de a-i provoca sentimente

de teamă, stres sau inferioritate de natură să îi învingă rezistența fizică

și morală”, elemente dintre care niciunul „nu este prezent în această

cauză” (ibidem);

c) incompatibilitatea ratione materiae cu dispozițiile Convenției a acelor

„capete de cerere întemeiate de reclamant pe desfășurarea anchetei [...]

în raport cu art. 3” „rezultă” din cele de mai sus, chiar dacă „gravitatea

suferinței, fizice sau mintale, cauzate de o anumită măsură este un

considerent cu importanță în multe dintre cauzele în care Curtea a

constatat aplicabilitatea art. 3” și deși „lipsa intenției de a vătăma, de

a umili sau de a înjosi persoana nu poate exclude în mod categoric

constatarea unei încălcări a art. 3” (pct. 122 și 123 din hotărâre), și în

ciuda formulării „deși nu exclusiv” menționate explicit la pct. 123

[lit. b) supra].

46. Ca prin minune, devine complet irelevantă posibilitatea ca

„elementele” care în realitate sunt „prezent[e] în prezenta cauză” să intre nu

sub incidența regulii, ci a excepției (conform căreia lipsa intenției nu exclude

în mod categoric aplicabilitatea art. 3 sub aspect procedural), care ar fi permis

aplicarea aspectului procedural al art. 3 (ceea ce s-a și întâmplat în trecut,

după cum vom vedea la pct. 57-68 infra). Hotărârea menționează această

excepție în mai multe rânduri, în special la pct. 122 și 123, de unde

majoritatea trage concluzia sa cu privire la inaplicabilitatea art. 3.

Și? De acum încolo, această excepție este doar o frază fără sens.

Regula însoțită de o excepție a fost transformată, ca prin magie, într-o

regulă rigidă fără nicio excepție, nu doar în sensul prezentei cauze, ci și în

privința tuturor cauzelor de același tip.

47. Desigur, generalizarea efectuată de majoritate (supra, pct. 44) pare

bine structurată la prima vedere.

Dar lipsește ceva.

48. Mai întâi, trebuie făcută observația că, atunci când își formulează

concluzia generală fără nicio rezervă (supra, pct. 44), majoritatea face referire

la pct. 116-118 din hotărârea sa. De fapt, aceste puncte se referă nu la relele

tratamente aplicate persoanelor de (alte) persoane particulare, adică acte


private, ci la relele tratamente aplicate persoanelor de către autorități, adică

acte publice. S-a observat deja că cei doi termeni de comparație nu corespund,

deoarece niciunul dintre elementele unuia nu corespunde elementelor

celuilalt (supra, pct. 11). În realitate, ar fi putut să existe o corespondență între

aceștia dacă nu s-ar fi recurs la o „rafinare” a unuia dintre termenii de

comparație (și anume, dacă actele publice nu ar fi fost reduse doar la acte

publice intenționate) sau, dacă pot continua metafora comparației între metri

pătrați și metri liniari (ibidem), dacă nu am fi pretins că metrii pătrați, ca și

metrii liniari, nu au o a doua dimensiune. Dar o au.

49. Din păcate, asta se pretinde în prezenta cauză. Actele publice

menționate au fost interpretate de majoritate, în scopul generalizării sus-

menționate, ca și cum era vorba exclusiv de acte intenționate și niciunul dintre

acestea nu era neintenționat. Logica aplicată a constat în a afirma că dacă un

act era neintenționat, acesta nu putea atinge pragul de gravitate necesar pentru

aplicarea art. 3 sub aspect procedural [„demersul adecvat pentru a stabili dacă

relele tratamente suferite de o persoană au atins pragul minim de gravitate

[...] prezentat la pct. 116-118; supra, pct. 44; sublinierea noastră]. Așadar,

dacă această dispoziție a fost aplicată totuși, actul corespunzător ar fi într-o

anumită măsură (în ce mod?) echivalent unui act intenționat, chiar dacă nu ar

fi așa.

Ochii care nu se văd, se uită.

Majoritatea deduce dintr-un caz particular o concluzie generală (fără nicio

excepție), conform căreia „pragul minim de gravitate [cel prezentat] la

pct. 116-118 [...] presupune luarea în considerare a unui ansamblu de factori,

fiecare dintre aceștia putând avea o pondere semnificativă” și „[t]oți acești

factori presupun[ând] ca tratamentul la care victima a fost «supusă» să fie

consecința unei fapte săvârșite cu intenție” (pct. 121 din hotărâre; pct. 44;

sublinierea noastră). Ceea ce, să vorbim pe șleau, este un mod întortocheat de

a afirma că în toate cazurile vizate la pct. 116–118, tratamentele la care

victima a fost „supusă” erau consecința unui act intenționat.

În realitate, unele (multe chiar) din actele în discuție în cauzele menționate

constituiau acte neintenționate.

50. Cu toate acestea, majoritatea face o generalizare potrivit căreia, dat

fiind că art. 3 sub aspect procedural nu a fost aplicat în jurisprudența Curții

decât actelor publice (deși, astfel cum am menționat la pct. 57–68 supra, nu

este așa) care, în opinia majorității, au fost toate intenționate (deoarece, în

opinia sa, chiar dacă acest lucru poate părea paradoxal, actele neintenționate

nu pot să atragă aplicabilitatea art. 3 deoarece nu ating pragul de gravitate cu

titlu de criteriu decisiv: a se vedea pct. 49 supra și pct. 69 infra, a se compara

cu pct. 70 infra), aspectul procedural al acestei dispoziții este aplicabil actelor

private în aceleași condiții: trebuie să fie vorba despre acte intenționate, nu

de fapte de neglijență. Ușoara rezervă potrivit căreia „lipsa intenției de a

vătăma, de a umili sau de a înjosi persoana nu poate exclude în mod categoric

constatarea unei încălcări a art. 3” (pct. 116 din hotărâre) sau formularea


„deși nu exclusiv” (pct. 123 din hotărâre) nu schimbă nimic, deoarece ele sunt

neutralizate imediat prin concluzia potrivit căreia „tratamentul la care victima

a fost «supusă» să fie consecința unei fapte săvârșite cu intenție” (pct. 121 din

hotărâre) care conduce la constatarea că „această parte a capetelor de cerere

întemeiate de reclamant pe desfășurarea anchetei sunt inadmisibile, în raport

cu art. 3, din motive de incompatibilitate ratione materiae [...] cu dispozițiile

Convenției” (pct. 124 din hotărâre; pct. 45-46 supra și pct. 52 infra).

51. Din punct de vedere metodologic, costul acestei „ajustări” este că cei

doi termeni de comparație aleși pentru această mare doctrină (dar se pare că

și pentru a respinge capătul de cerere al reclamantului sub aspect procedural

al art. 3) nu corespund pur și simplu. Și nu corespund tocmai din cauză că

unul dintre elementele (neglijența) unuia dintre termenii de comparație (acte

publice), care este de fapt prezent în jurisprudența Curții citată de majoritate,

este exclus în mod intenționat, ca și când actele publice nu ar putea, dintr-un

motiv inexplicat – și inexplicabil – să fie neintenționate (pct. 45-46 și 48-50

supra). Prin urmare, tot ce, în această jurisprudență avea ca obiect actele

faptele de neglijență publice a fost transformat în ceva neglijabil, chiar

inexistent. Acest lucru subminează validitatea comparației făcute de

majoritate, care la prima vedere părea de bună calitate.

52. A da o aparență de bună calitate acestei doctrine nu are astfel doar

costuri metodologice. Aceasta include, într-o anumită măsură, care nu este

neglijabilă, reinterpretarea, ba chiar o interpretare eronată, a unei părți din

jurisprudența Curții.

De exemplu, la pct. 116 din hotărâre se face referire la hotărârile Muršić

împotriva Croației [(MC), nr. 7334/13, 20 octombrie 2016] și Paposhvili

împotriva Belgiei [(MC), nr. 41738/10, 13 decembrie 2016]. În hotărârea

Paposhvili, Curtea a hotărât „că ar fi fost încălcat art. 3 [...] dacă reclamantul

ar fi fost expulzat către Georgia fără ca autoritățile belgiene să fi evaluat, în

conformitate cu această dispoziție, riscul la care era expus acesta pe baza

datelor referitoare la starea sa de sănătate și la existența unor tratamente

adecvate în Georgia” (pct. 1 din dispozitiv). Este greu de crezut că autoritățile

belgiene, dacă ar fi decis să îl expulzeze pe reclamant către Georgia –

expulzarea în sine fiind în mod clar un act intenționat – fără a evalua riscurile

sus-menționate, ar fi acționat cu „intenția de a vătăma, de a umili sau înjosi

persoana, prin disprețuirea sau diminuarea demnității sale, prin intenția de a-

i provoca sentimente de teamă, stres sau inferioritate de natură să îi învingă

rezistența fizică și morală” (a se compara cu pct. 43 și 45 supra). În realitate,

expunerea reclamantului la riscuri despre care s-ar fi stabilit că nu fuseseră

evaluate, riscuri care s-ar fi putut concretiza sau nu, ar fi constituit un caz de

rele tratamente, dar nu de rele tratamente intenționate. În ceea ce privește

hotărârea de referință privind condițiile de detenție, pronunțată în cauza

Muršić, aceasta are totodată ca obiect problema relelor tratamente

neintenționate, precum în marea majoritate a cauzelor privind condițiile de


detenție care au dus la constatarea încălcării art. 3, în special sub aspect

procedural.

Până la adoptarea prezentei hotărâri cu marea sa doctrină, capete de cerere

cum sunt cele invocate în cauzele Paposhvili sau Muršić (dar și în multe alte

cauze) trebuiau să fie examinate în raport cu art. 3, în special sub aspect

procedural, din moment ce autoritățile nu și-au îndeplinit obligația

procedurală de a examina în mod corespunzător acuzațiile de rele tratamente.

Chestiunea dacă relele tratamente în discuție au fost aplicate în mod

intenționat sau neintenționat nu era determinantă. Aceasta era situația și nu

există nicio îndoială că așa va rămâne.

Metoda „rafinării” termenului de comparație al actelor publice și doctrina

care rezultă de aici nu fac posibilă niciun fel de concluzie. Reamintirea, la

pct. 122 și 123 din hotărâre (supra, pct. 45), potrivit căreia, pentru a intra sub

incidența aspectului procedural al art. 3, a faptului că tratamentul trebuie „[să]

se caracterize[ze] în principal, prin intenția de a vătăma, de a umili sau înjosi

persoana, prin disprețuirea sau diminuarea demnității sale, prin intenția de a-

i provoca sentimente de teamă, stres sau inferioritate de natură să îi învingă

rezistența fizică și morală”, „deși nu exclusiv” (sublinierea noastră), nu pare

să aibă nicio importanță, la fel ca și reamintirea faptului că „lipsa intenției de

a vătăma, de a umili sau de a înjosi persoana nu poate exclude în mod

categoric constatarea unei încălcări a art. 3” (ibidem; sublinierea noastră;

supra, pct. 50).

53. Mare doctrină sau nu, în cauzele în care vătămarea corporală gravă sau

altă suferință gravă au fost provocate în mod neintenționat persoanelor prin

acte publice, art. 3 era și rămânea aplicabil sub aspect procedural.

Cu toate acestea (și pentru a rezuma primul element lipsă care diminuează

aparenta bună calitate a părții din marea doctrină consacrată aplicabilității

art. 3 sub aspect procedural), hotărârea nu explică deloc de ce, din acest

moment, art. 3 este aplicabil actelor publice neintenționate, dar nu și actelor

private neintenționate. De ce și unde ascunde marea doctrină actele private

neintenționate așa cum au fost abordate până în prezent în jurisprudența Curții

ar fi o întrebare retorică. Singurul argument al majorității care pare să poată

fi folosit ca răspuns la această întrebare este că marea doctrină nu disimulează

deloc actele private neintenționate deoarece, în jurisprudența Curții, art. 3 s-

ar fi aplicat întotdeauna exclusiv actelor publice intenționate.

54. Dar acest lucru nu a fost valabil întotdeauna.

Ceea ce dă de gândit cu privire la ce este și ce nu este „adecvat”.

De exemplu, este „adecvat” să se deducă din toate cauzele citate la

pct. 116-118 din hotărâre că trebuie ca „tratamentul la care victima a fost

«supusă» să fie consecința unei fapte săvârșite cu intenție” (pct. 121 din

hotărâre; sublinierea noastră; pct. 44, 49 și 50 supra)? În niciun mod nu se

poate face o deducție atât de generalizată nici din aceste alineate, nici din

jurisprudența citată în hotărâre, nici măcar din relația dintre ceea ce se

înțelege în mod normal prin „tratamente” sau „a fi supus” și ceea ce se


înțelege în mod normal prin „intenție”, această interpretare nedeviind

niciodată în jurisprudența Curții, și mai ales nefiind pusă în discuție (a se

vedea în această privință pct. 63 infra).

Prin urmare, această din urmă concluzie nu este o deducție întemeiată pe

jurisprudența Curții. Este o noutate. Orice încercare de a demonstra că

decurge din jurisprudența Curții este imposibil de susținut.

55. După cum s-a menționat mai sus, majoritatea a generalizat (pct. 121

din hotărâre; pct. 44 supra) ideea că demersul adoptat în cauzele având ca

obiect relele tratamente aplicate persoanelor de către autorități (citate la

pct. 116-118) „rămâne [adecvat] chiar dacă tratamentele respective au fost

aplicate de persoane particulare” (sublinierea noastră).

Dar cum ar putea o interpretare creată și determinată de jurisprudență cu

privire la relele tratamente aplicate persoanelor de către autorități „rămâne”,

în principiu, valabilă în ceea ce privește relele tratamente aplicate de (alte)

persoane particulare? Ce ar putea „rămâne”? Nimic, deoarece ceea ce nu

există nu poate „rămâne”. Termenul „rămâne” este un văl folosit pentru a da

impresia unui raționament solid, prin mascarea jurisprudenței existente, care

nu este totuși atât de liniară cum o descrie majoritatea.

Această impresie ar fi complet falsă. Ceea ce „rămâne”, conform hotărârii,

a fost în realitate introdus – aici și acum.

Acest procedeu ar fi fost adecvat dacă majoritatea ar fi declarat că de acum

înainte, abordarea adoptată în cauzele având ca obiect relele tratamente

aplicate persoanelor de către autorități trebuie, de asemenea, să fie adoptată

în viitoarele cauze care vor avea ca obiect un tratament aplicat persoanelor de

(alte) persoane particulare.

56. Faptul, pe care l-am menționat mai sus, de a exclude actele publice

neintenționate, astfel cum sunt acestea tratate în jurisprudența Curții, permite

majorității să concluzioneze că niciunul dintre elementele sus-menționate

referitor la intenție „nu este prezent în această cauză” și că art. 3 nu este

aplicabil sub aspect procedural în prezenta cauză (supra, pct. 45 și 46).

Aplicarea acestei dispoziții, vorba vine, ar fi însemnat să meargă în direcția

contrară curentului aparent dominant în cadrul jurisprudenței Curții care, așa

cum majoritatea a încercat să demonstreze, ar fi fost întotdeauna mai degrabă

liniar cu privire la problema intenției sau lipsei acesteia. Pentru a demonstra

că jurisprudența a fost întotdeauna liniară cu privire la această problemă, se

face o deosebire între jurisprudența „adecvată” și cea care este aparent

„neadecvată” (supra, pct. 10 și 11). Această diferențiere are scopul de a da

impresia că art. 3 a fost întotdeauna aplicat sub aspect procedural în cauzele

având ca obiect rele tratamente aplicate în mod intenționat unor persoane de

către oricine, iar singurele excepții de la această practică generală au fost cele

două cauze indicate la pct. 120 din hotărâre, și anume Kraulaidis împotriva

Lituaniei (nr. 76805/11, 8 noiembrie 2016) și Mažukna împotriva Lituaniei

(nr. 72092/12, 11 aprilie 2017). Printr-o manevră extrem de rară (din punct

de vedere al frazeologiei folosite), Marea Cameră se abate de la două hotărâri


care în prezent sunt practic considerate „neadecvate” (dar nu și de la alte

hotărâri similare, sau cel puțin nu în mod explicit).

57. Artificiul descris mai sus, care constă în a considera actele publice

neintenționate ca nesemnificative sau chiar inexistente („[t]oți acești factori

presupun ca tratamentul la care victima a fost «supusă» să fie consecința unei

fapte săvârșite cu intenție”, pct. 44, 49 și 54 supra) nu este singura metodă de

„ajustare” din jurisprudența Curții pentru a răspunde nevoilor marii doctrine

aplicate în prezenta cauză. O altă metodă constă în a neglija jurisprudența

atunci când art. 3 sub aspect procedural a fost aplicat unor fapte de

neglijență private.

58. După cum s-a demonstrat, trimiterea la pct. 116-118 este esențială

pentru generalizarea efectuată la pct. 121 din hotărâre (supra, pct. 44, 48 și

55). În plus față de „rafinarea” unuia din termenii de comparație (acte

publice) discutat la pct. 116-118 (supra, pct. 11 și 48), majoritatea în mod

creativ omite din recapitularea jurisprudenței Curții un paragraf întreg, și

anume pct. 119. Acesta se referă la tratamentele aplicate de persoane

particulare, chiar dacă sunt „intenționate”. Pentru cristalizarea termenilor de

comparație care vor fi folosiți ulterior ca baze pentru construirea generalizării

complete sus-menționate, acest punct nu pare relevant.

Dar nu ar trebui să fie așa. A considera punctul respectiv ca lipsit de

relevanță este o lacună în marea teorie în discuție, lacună care nu este admisă,

ci mai degrabă disimulată.

59. Ce este chiar și mai frapant este ce evită hotărârea să menționeze – ce

manevră! – că jurisprudența Curții cu privire la art. 3 sub aspect procedural a

fost, de asemenea, aplicată în cauze având ca obiect acte private

neintenționate. Această jurisprudență există, iar trecerea acesteia cu vederea

ridică probleme.

60. Unele dintre hotărârile relevante în acest sens sunt citate în prezenta

hotărâre, dar nu acolo unde citarea ar fi fost cea mai relevantă. Pentru a da

doar un exemplu printre multe altele, hotărârea pronunțată în cauza Gorgiev

împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (nr. 26984/05, 19 aprilie

2012) este citată corespunzător la pct. 115 din hotărâre (în contextul

considerațiilor generale privind obligația pe care art. 3 o impune ipso facto

statului de a efectua o anchetă efectivă „atunci când faptele relevante ajung

la cunoștința autorităților”). Totuși, această hotărâre nu este citată în punctele

„esențiale” de la 116 la 118. Cu atât mai rău. Această cauză instructivă se

referea la un deținut care, în timpul executării unei pedepse privative de

libertate, se ocupa de animalele din ferma penitenciarului (la ordinul

conducerii penitenciarului) și a fost rănit de un taur necastrat. Printre altele,

reclamantul reproșa conducerii penitenciarului că nu i-a protejat siguranța

personală sau integritatea fizică și morală, cu toate că, în opinia acestuia,

fusese alertată cu privire la agresivitatea taurului. Guvernul susținea că

statului nu i se putea imputa nicio răspundere, nu doar pentru că directorul

penitenciarului nu fusese informat despre agresivitatea taurului (ceea ce


contrazicea argumentul reclamantului) și pentru că nicio informație nu fusese

oferită în acest sens, ci și deoarece comportamentul animalului era

imprevizibil și nu li se putea impune autorităților sarcina imposibilă de a

preveni concretizarea oricărui risc presupus. Toate acestea, desigur, aveau

legătură cu aspectul material al art. 3 și nu s-a constatat nicio încălcare în

această privință. Însă reclamantul a invocat și aspectul procedural al art. 3.

Susținea că instanțele naționale, respingând acțiunile introduse de el, nu au

putut stabili dacă statul a luat toate măsurile necesare pentru a se asigura că

nu se produce prejudiciul. Cu privire la acest capăt de cerere, Curtea a

constatat încălcarea art. 3, ca urmare a nerespectării de către stat a obligației

sale de a efectua o „anchetă oficială efectivă” cu privire la susținerile

reclamantului. În special, aceasta a afirmat că deși „acțiunea civilă [introdusă

de reclamant] împotriva statului și a penitenciarului, pentru a obține repararea

prejudiciului moral despre care susținea că i-a fost cauzat ca urmare a

vătămării cauzate de taur [...] era, în principiu, de natură să ofere un cadru

care să permită să se stabilească situația de fapt și să impute răspunderea

pentru actele sau omisiunile care au adus atingere drepturilor reclamantului

ce decurg de la art. 3 [...] [p]rocedura în despăgubire [...] s-a încheiat fără să

se ia vreo decizie pe fond în sensul că instanțele naționale au constatat că

statul și penitenciarul nu erau proprietarii taurului și, prin urmare, nu aveau

capacitatea necesară pentru a se apăra” (pct. 63).

În cauza Gorgiev, „actele” aflate la originea vătămării corporale suferite

de reclamant erau în mod clar fapte de neglijență imputate unei persoane

particulare – o unitate economică având calitate de entitate juridică distinctă

în cadrul penitenciarului; aceasta era și proprietara taurului. Faptul că

reclamantul era deținut la data faptelor și că se afla așadar sub supravegherea

și responsabilitatea autorităților, nu a fost decisiv pentru aplicabilitatea art. 3

sub aspect procedural: Curtea a declarat în mod expres că acest fapt nu făcea

ca obligația de cercetare care revenea statului membru să fie „mai vizibilă”

(pct. 64; sublinierea noastră).

Pentru a elimina orice speculație cu privire la faptul că unitatea economică

proprietară a taurului ar fi putut fi considerată „un agent al statului” și că

această calitate ar fi putut determina aplicabilitatea art. 3 sub aspect

procedural, Curtea nu a fost de acord cu acest argument. Dimpotrivă, aceasta

a observat că obligația pozitivă care impune „autorităților naționale să

efectueze o «anchetă oficială și efectivă» de natură să permită clarificarea

faptelor și să ducă la identificarea și la pedepsirea eventualilor responsabili

[...] nu poate, în principiu, să se limiteze doar la cazurile de rele tratamente

aplicate de agenți ai statului”.

61. La fel ca în hotărârile Muršić și Paposhvili (ambele citate anterior) cu

privire la actele publice neintenționate, hotărârea Gorgiev (citată anterior) nu

susține concluzia majorității, potrivit căreia art. 3 sub aspect procedural a fost

întotdeauna aplicat doar în cauze având ca obiect acte intenționate, deoarece


în cauza Gorgiev, actul în litigiu era neintenționat și săvârșit de o persoană

particulară.

62. Hotărârea Gorgiev (citată anterior) nu susținea nici concluzia

majorității, potrivit căreia „vătămările corporale și suferințele fizice sau

psihice ale unei persoane în urma unui accident care este consecința unei

simple întâmplări sau a unui comportament neglijent nu pot fi considerate ca

fiind consecința unui «tratament» la care o persoană ar fi fost «supusă» în

sensul art. 3” (pct. 123 din hotărâre; pct. 44 supra). Pentru a relua

terminologia din prezenta hotărâre, vătămarea suferită de domnul Gorgiev a

fost „consecința unei simple întâmplări sau a unui comportament neglijent” –

nefericita „întâmplare” a unei „interacțiuni” sau a unui „contact” între

reclamant și un taur (nu între persoane) (a se compara cu pct. 38 supra) și

comportamentul neglijent al unității economice care era proprietara taurului

dar care nu luase măsurile de precauție necesare și rezonabile. Dacă un

comportament neglijent al unei unități economice proprietară a unui taur,

care, fără îndoială, a aflat de existența reclamantului abia în momentul

accidentului, a putut fi considerat un „tratament” la care a fost „supusă”

persoana, de ce faptele unei persoane implicate într-un accident de circulație

nu ar putea fi considerate tot așa? Dacă, potrivit raționamentului majorității

în prezenta cauză, comportamentul neglijent examinat în cauza Gorgiev nu

era un „tratament” în sensul definiției de la art. 3, despre ce este vorba atunci?

Și dacă reclamantul nu a fost „supus”, în sensul art. 3 la ceea ce era acest

comportament – fără a fi totuși un „tratament” – cum a putut fi recunoscut ca

victimă a acestui comportament incalificabil?

63. Dicționarul Oxford online (dar probabil, multe alte dicționare de limba

engleză) definește substantivul „tratament” (în sensul relevant în prezenta

cauză) ca însemnând „modul în care o persoană se comportă față de o altă

persoană sau un lucru, sau în care tratează această persoană sau acest lucru”,

iar verbul „a supune” ca însemnând „a expune pe cineva sau ceva sau a

constrânge pe cineva sau ceva la ceva specific (o experiență sau o formă

specială de tratament, de obicei nedorită sau neplăcută)”. În aceste definiții,

nu se face nici o diferență între intenție și lipsa intenției care ar putea permite

să se afirme – cum procedează majoritatea – că un „tratament”, adică un

comportament, nu poate fi decât intenționat, sau că cineva poate fi „supus”

doar unei experiențe cauzate de un act intenționat.

Teoretic, autorii Convenției ar fi putut decide în mod intenționat să atribuie

termenilor folosiți la art. 3 un nou sens, chiar dacă aceștia aveau deja o

semnificație universal acceptată și necontestată, astfel cum este definită în

dicționare. Dar nu există, din păcate, niciun indiciu că autorii au făcut acest

lucru în ceea ce privește termenii „tratament” și „a supune”, așa cum sunt

folosiți în această dispoziție.

Ar fi fost util ca majoritatea să susțină cel puțin într-o anumită măsură

abordarea sa cea mai inovatoare a sensului „real” care trebuie atribuit

termenilor „tratamente” și „a supune”, astfel cum sunt folosiți la art. 3,


întrucât acest sens „real” pare în contradicție cu sensul universal acceptat al

acestor termeni, care până acum a fost prezent de asemenea în limbajul Curții.

Dacă, așa cum a subliniat deseori Curtea în jurisprudența sa, anumite noțiuni

folosite de Convenție au o semnificație autonomă (poziție la care nu pot decât

să subscriu în principiu), unde trebuie să fie trasate limitele acestei

autonomii? Poate Curtea să le traseze cât de departe dorește? Trebuie

respectate anumite principii, în special în cazul în care sensul prezumtiv

autonom al unui termen este descoperit abia după câteva decenii de

interpretare obișnuită care este în deplină concordanță cu sensul universal

acceptat al acestui termen, astfel cum este definit în dicționare? Care ar putea

fi interesul trecerii de la claritatea admisă a termenilor juridici la o imprecizie

care riscă să creeze un decalaj între limbajul juridic și limbajul străzii, deși

anterior existase armonie?

64. Ingeniozitatea încercărilor majorității de a dovedi că jurisprudența

Curții a fost întotdeauna liniară în sensul că art. 3 sub aspect procedural nu a

fost niciodată aplicat în cauze având ca obiect acte private involuntare, cu

excepția celor două „oi negre” Kraulaidis și Mažukna (ambele hotărâri citate

anterior), nu se limitează la înlăturarea unor hotărâri precum Gorgiev (citată

anterior). Prezentarea celor două cauze descrise ca fiind împotriva curentului

aparent (sau mai degrabă prezumtiv) majoritar este de asemenea eronată.

65. Cauza Kraulaidis (hotărâre citată anterior), ca și prezenta cauză, avea

ca obiect un accident de circulație. În această hotărâre, cinci judecători

(inclusiv eu) au exprimat în opiniile concordante ambivalența lor în ceea ce

privește evoluția jurisprudenței Curții cu privire la vătămări corporale

provocate prin neglijență presupusei victime de către (alte) persoane

particulare, evoluție care ar putea însemna o „derivă către banalizarea

drepturilor care decurg din art. 3 (a se compara cu pct. 81 infra). Cauza

Mažukna (hotărâre citată anterior) avea ca obiect un accident de muncă și

urma modelul hotărârii Kraulaidis, care s-a bazat în parte pe hotărârea

O’Keeffe împotriva Irlandei [(MC), nr. 35810/09, CEDO 2014 (extrase], care

avea ca obiect, după cum se știe, un act intenționat săvârșit de o persoană

particulară, dar mai ales și în mod direct pe hotărârea Muta împotriva

Ucrainei (nr. 37246/06, 31 iulie 2012).

Spre deosebire de impresia pe care majoritatea încearcă să o lase,

deplasarea către o interpretare mai largă a art. 3 nu a început așadar în 2016

și, respectiv, în 2017, cu hotărârile Kraulaidis sau Mažukna la care

majoritatea și-a limitat analiza. Este vorba de un proces treptat, una dintre

etapele lui fiind hotărârea Gorgiev (citată anterior) în 2012 urmată, după

câteva luni, de hotărârea Muta. Dintre aceste două hotărâri (care nu sunt

singurele în care art. 3 sub aspect procedural a fost aplicat actelor private

neintenționate), hotărârea Muta merită totuși o atenție deosebită, ca urmare a

faptului că aceasta a stat la baza hotărârii Kraulaidis.

66. Este interesant de observat (cu suspiciune) că hotărârea Muta este

citată în prezenta hotărâre, însă, la fel ca hotărârea Gorgiev (ambele citate


anterior), nu acolo unde ar fi fost cea mai relevantă (hotărârea O’Keeffe, citată

anterior, nu este deloc menționată). Pe tot parcursul prezentei hotărâri,

hotărârea Muta este citată o singură dată, însă această trimitere este

problematică. Aceasta se află (printre altele) la pct. 119, pe care majoritatea

a omis să îl menționeze în trimiterea la jurisprudența pe care și-a bazat

generalizarea despre care am vorbit mai sus (supra, pct. 58), dar nu și la

pct. 120, unde ar fi trebuit să se afle și unde sunt menționate cele două cauze

acum descalificate, cauzele Kraulaidis și Mažukna (hotărâri citate anterior),

care au urmat direct hotărârii Muta. Cu toate acestea, pct. 120, nu pct. 119,

este cel care se referă la vătămările provocate din neglijență unei persoane de

către (alte) persoane particulare, deși pct. 119 ar trebui să trateze relele

tratamente aplicate „în mod intenționat” de către persoane particulare.

Însă hotărârea Muta nu avea ca obiect un act privat „intenționat”. Avea ca

obiect un act de neglijență privat!

67. În cauza Muta (hotărâre citată anterior), era vorba despre aruncarea cu

pietre între copii. Intenția autorului de a cauza vătămarea corporală a victimei

nu a fost stabilită (pct. 64). Curtea a constatat că „în urma actelor de violență

comise de o persoană particulară [...] reclamantul a suferit leziuni corporale

grave, și-a pierdut vederea la un ochi și a rămas invalid.” În consecință,

„tratamentul la care a fost supus a atins pragul de gravitate necesar pentru a

intra sub incidența art. 3” (pct. 58). Criteriul care a determinat aplicabilitatea

art. 3 sub aspect procedural l-au constituit „natura și gradul leziunilor

suferite”, cu alte cuvinte nivelul lor de gravitate. Curtea a constatat încălcarea

art. 3 din cauza duratei excesive a procesului penal, care în cele din urmă s-a

prescris (la fel s-a întâmplat și în cauzele Kraulaidis și Mažukna, hotărâri

citate anterior). În cauza Muta, Curtea nu a examinat capătul de cerere

formulat de reclamant în contextul art. 6, considerând suficientă examinarea

în raport cu art. 3.

68. În concluzie, în această hotărâre, prezentarea cauzei Muta nu este doar

lacunară (sau ignorată): este eronată.

69. Ar trebui subliniat un alt aspect care privește de asemenea metodologia

pe care marea doctrină a majorității este construită.

La pct. 121 din hotărâre, unde este aprobată așa-numita abordare

„adecvată”, se afirmă că, „[a]stfel cum reiese din fragmentele în discuție [și

anume pct. 116–118], această abordare presupune luarea în considerare a

unui ansamblu de factori, fiecare dintre aceștia putând avea o pondere

semnificativă” (sublinierea noastră). Se pare că acest „ansamblu de factori”

se rezumă la o gamă de instrumente care permit să se stabilească dacă este

îndeplinit criteriul care determină aplicabilitatea art. 3 sub aspect procedural,

și anume pragul minim de gravitate care „înseamnă, în general, să i se

cauzeze [reclamantului] vătămare corporală sau grave suferințe fizice sau

mintale” (pct. 118 din hotărâre). Nimic nou aici. Acest criteriu, care este

prevăzut în respectivele „pasaje” care se ocupă de relele tratamente aplicate

persoanelor de către autorități și nu de (alte) persoane particulare, este același


care se referă la „natura și gradul vătămării suferite”, atât de criticat la

pct. 120 privind relele tratamente aplicate în mod neintenționat unor persoane

particulare de către (alte) persoane particulare.

Marea doctrină, astfel cum este expusă în prezenta hotărâre, critică

hotărârile Kraulaidis și Mažukna (și, cu siguranță, ar fi criticat și hotărârile

Gorgiev și Muta, toate citate anterior, dacă analiza acestor două cauze nu ar

fi fost omisă complet), deoarece, în aceste cauze, pragul de gravitate nu fusese

atins decât în privința naturii și gradului vătămării suferite: „motivarea celor

două hotărâri [...] pune accentul doar pe natura și gradul vătămării suferite”

(pct. 120 din hotărâre). Reiese din această critică faptul că natura și gradul

vătămării suferite nu sunt suficiente pentru a determina aplicabilitatea art. 3

sub aspect procedural, în sensul că doar acest factor nu ar însemna că pragul

de gravitate necesar este atins. Rezultă că, pentru a putea determina

aplicabilitatea art. 3, acest factor („natura și gradul vătămării suferite”)

trebuie să fie completat de alți factori, de orice fel.

Cuvântul-cheie este „completat”.

70. Care sunt atunci ceilalți factori care, în opinia majorității, constituie un

„ansamblu” și care, după toate probabilitățile, trebuie să fie luați în

considerare pentru a completa natura și gradul vătămării suferite, astfel încât

să se atingă pragul de gravitate necesar?

Este vorba de durata tratamentului, efectele sale fizice sau mintale, sexul,

vârsta și starea de sănătate a victimei („uneori”), precum și de scopul în care

tratamentul a fost aplicat și de intenția sau motivația care stă la baza acestuia,

de contextul în care tratamentul a fost aplicat, ca de exemplu o atmosferă

marcată de o mare tensiune sau emoție puternică, precum și eventuala situație

de vulnerabilitate a victimei (pct. 116-117 din hotărâre).

În același timp, se precizează că, și în lipsa unor „grave suferințe fizice sau

mintale”, tratamentul în discuție poate intra sub incidența interdicției

prevăzute la art. 3 (pct. 118 din hotărâre) și că „faptul că un tratament nu are

scopul de a umili sau înjosi victima nu exclude în mod categoric posibilitatea

ca acesta să fie interzis de art. 3” (pct. 117 din hotărâre).

Ceea ce înseamnă că „ceilalți” factori enumerați mai sus, care formează un

„ansamblu”, nu sunt complementari, ci alternativi în raport cu natura și gradul

vătămării suferite (și între ei).

Inconsecvența metodei aplicate aici (sau cel puțin a exprimării sale în

cuvinte) este astfel mai mult decât evidentă.

71. În orice caz, atunci când se aplică (la orice) un criteriu diferit (sau o

normă divergentă), acesta (aceasta) trebuie să fie justificabil(ă) – și

justificat(ă). Faptul de a păstra tăcerea și a pretinde că nu se pune nicio

problemă incomodă nu împiedică apariția acestei probleme. Aplicarea unei

norme divergente nejustificate înseamnă să se aplice ceea ce este cunoscut ca

standarde duble – cu toate conotațiile negative care însoțesc această expresie.

În prezenta cauză, se pune întrebarea de ce natura și gradul vătămării

suferite (în unele hotărâri, termenul folosit este „îndurate”) a fost considerat


un factor suficient pentru a îndeplini criteriul pragului de gravitate și a

determina astfel aplicabilitatea art. 3 sub aspect procedural în atât de multe

cauze care aveau ca obiect acte neintenționate ale autorităților publice, însă

nu ar fi acceptabil în cauzele referitoare la acte neintenționate ale

persoanelor particulare?

A se vedea, de exemplu (printre multe altele), Esmukhambetov și alții

împotriva Rusiei (nr. 23445/03, pct. 190 și 191, 29 martie 2011, privind un

atac aerian asupra unui sat); R.R. împotriva Poloniei [nr. 27617/04, pct. 159–

162, CEDO 2011 (extrase), privind imposibilitatea de a efectua analize

genetice prenatale]; P. și S. împotriva Poloniei (nr. 57375/08, pct. 167–169,

30 octombrie 2012, privind neprotejarea reclamantei de către autorități

împotriva hărțuirii din partea activiștilor anti-avort); Grimailovs împotriva

Letoniei (nr. 6087/03, pct. 162, 25 iunie 2013, privind un deținut cu

handicap). Și așa mai departe.

Marea doctrină nu oferă niciun răspuns la întrebarea de mai sus. În

realitate, nici măcar nu admite că se ridică această întrebare.

72. Dar asta nu e tot. Marea doctrină, așa cum este elaborată în prezenta

hotărâre, nu trece sub tăcere doar aceste aspecte, ci trece sub tăcere

jurisprudența existentă.

73. Cele trei probleme pe care tocmai le-am abordat – „ajustarea”

ingenioasă a termenului de comparație a actelor publice ales de majoritate,

prezentarea incompletă sau eronată a jurisprudenței Curții în care art. 3 a fost

aplicat relelor tratamente aplicate unor persoane particulare de (alte) persoane

particulare, precum și aplicarea inconsecventă a criteriului pragului de

gravitate în privința actelor publice și private – viciază credibilitatea marii

doctrine expuse în prezenta hotărâre.

V

74. În capitolul anterior, am arătat caracterul imposibil de susținut al

metodologiei folosite de majoritate pentru a-și justifica doctrina și, în special,

generalizarea la care se angajează, fără nicio rezervă, pentru a afirma că art. 3

sub aspectul său procedural nu ar fi niciodată aplicabil unor situații privind

vătămarea corporală sau alte suferințe provocate din neglijență unor persoane

de către (alte) persoane particulare. Cu toate acestea, ne putem întreba dacă

se poate formula o concluzie atât de radicală pe baza unei metodologii chiar

și atât de impecabile.

75. Din punct de vedere al doctrinei referitoare la aplicabilitatea art. 2 (sub

ambele sale aspecte), astfel cum este prevăzută în prezenta hotărâre, art. 2 ar

putea fi aplicat în cauze precum Muta, Kraulaidis sau Mažukna (hotărâri

citate anterior) – chiar dacă s-ar putea formula rezerve cu privire la acest

aspect, cum fac eu. Această doctrină ar însemna că respectivele capete de

cerere formulate de reclamanții din cauzele respective ar fi trebuit să fie

examinate sub aspectul procedural al dispoziției menționate. Deși se

amplifica sentimentul de ambivalență față de evoluția jurisprudenței Curții în


cazul unor vătămări corporale provocate din neglijență unei prezumtive

victime de către persoane particulare (în timp) în rândul unor judecători ai

Curții, astfel cum se reflectă în opiniile separate atașate la hotărârea

Kraulaidis (citată anterior), anumite cereri de acest tip, care au fost deja

comunicate guvernelor pârâte în temeiul art. 3, au obiectul unei noi

comunicări, fie în temeiul art. 8, fie în temeiul art. 2 (mai relevant în cazul de

față), ceea ce lasă să se înțeleagă că era posibilă o reîncadrare de formă a

capetelor de cerere respective. Un exemplu semnificativ (un punct de reper

pentru această perioadă de gândire critică) este hotărârea Kotelnikov

împotriva Rusiei (nr. 45104/05, 12 iulie 2016).

76. În cauza Kotelnikov (hotărâre citată anterior), reclamantul a fost

vătămat într-un accident de circulație. Cererea fusese introdusă la Curte în

2005, fusese comunicată Guvernului în 2011 în temeiul art. 3, dar în martie

2015 a fost comunicată din nou în temeiul art. 2 și art. 8. În 2016, Curtea a

constatat încălcarea art. 2 sub aspect procedural. Guvernul pârât a susținut că

prezenta cauză trebuie examinată în contextul art. 3, întrucât reclamantul nu

a decedat, însă acest argument a fost respins de Curte, care a făcut referire la

hotărârile pe care le-a pronunțat în cauzele Igor Șevcenko împotriva Ucrainei

(nr. 22737/04, 12 ianuarie 2012, în care reclamantul fusese lovit de o mașină)

și Krivova împotriva Ucrainei (nr. 25732/05, 9 noiembrie 2010), în care fiica

minoră a reclamantei ar fi fost rănită accidental de alți elevi în timpul unei

busculade într-un cinematograf).

77. Și atunci, de ce cauza Kraulaidis (hotărâre citată anterior) nu a fost cel

puțin re-comunicată sub aspectul procedural al art. 2 – dacă nu sub evidentul

aspect material al acestei dispoziții?

Mai multe aspecte decisive ale cauzei Kraulaidis o diferențiau de cauza

Kotelnikov și de hotărârile pe care Curtea s-a bazat în această din urmă cauză

(hotărâri citate anterior). Domnul Kotelnikov a invocat art. 2 sub aspect

procedural și sub aspect material și a susținut că accidentul de circulație în

care a fost rănit a fost o tentativă intenționată de a-l ucide sau a-l răni grav

(aspect material), dar și că ancheta a fost marcată de o serie de deficiențe, în

special faptul că procurorul, în loc să încerce să obțină o condamnare, a luat

apărarea autorului prezumat al faptelor, iar judecătorul a făcut tot posibilul

pentru a-l proteja pe inculpat (aspect procedural; cu privire la acest aspect, a

se vedea ultima parte a acestui alineat). Doamna Krivova și domnul Șevcenko

au invocat de asemenea art. 2. Pe de altă parte, în cauza Igor Șevcenko,

Guvernul pârât a susținut că art. 2 nu era aplicabil ratione materiae, argument

pe care reclamantul l-a combătut, susținând că vătămarea gravă pe care a

suferit-o (comă și paralizie completă) făcea ca această dispoziție să fie

aplicabilă. Dimpotrivă, domnul Kraulaidis nu a invocat art. 2 și nu a susținut

că viața sa ar fi fost pusă în pericol.

În ceea ce privește punerea în pericol a vieții reclamanților, domnul

Kotelnikov a necesitat numeroase operații de neurochirurgie, a început să

sufere de crize de epilepsie repetate, a dezvoltat chisturi la nivelul creierului,


s-a confruntat cu perioade de invaliditate totală și cu pierderea totală a

capacității de muncă. Instanțele interne au concluzionat că acesta a suferit o

vătămare potențial letală. Fiica minoră a doamnei Krivova a stat în comă timp

de 2 luni, a fost suferit o invaliditate permanentă și a fost declarată lipsită de

capacitate juridică. Domnul Șevcenko a fost rănit la cap, a suferit un hematom

medular și multe alte leziuni. A stat în comă timp de 3 ani, a rămas paralizat

complet și a fost declarat lipsit de capacitate juridică. În schimb, deși a pierdut

capacitatea de a-și folosi picioarele și a devenit invalid, domnul Kraulaidis nu

a fost niciodată considerat de medicii care l-au examinat ca suferind de răni

potențial letale, iar acesta niciodată nu a susținut, în fața instanțelor naționale

sau a Curții, că s-ar fi aflat în această situație. De altfel, acesta și-a păstrat

toate facultățile mintale și capacitatea juridică, precum și o anumită capacitate

de muncă și capacitatea de autoîngrijire.

În plus, în cauzele Kotelnikov și Krivova, persoanele vinovate de

producerea accidentului aveau legături oficiale cu autoritățile publice.

Domnul Kotelnikov a fost lovit de un vehicul condus de un polițist. Chiar

dacă acesta a acționat în afara cadrului atribuțiilor sale, ulterior s-a susținut

că legăturile acestuia cu poliția au constituit principala cauză a lipsei de

eficiență a anchetei. Fiica doamnei Krivova a fost rănită în cursul unei vizite

într-un cinematograf care aparținea unei întreprinderi locale. Deși accidentul

a fost cauzat în mod direct de alți elevi, instanțele naționale au declarat

conducerea cinematografului vinovată de neglijență și abuz de autoritate

pentru neîndeplinirea obligației de a controla elevii și de a preveni accidentul.

În cauza Kotelnikov, față de conducătorul auto răspunzător pentru producerea

accidentului existau bănuieli întemeiate că l-a lovit intenționat pe reclamant

din cauza unui conflict care avusese loc între ei cu ceva timp înainte. Chiar

dacă instanțele naționale nu au încadrat faptele sale ca intenționate, au

observat totuși că șoferul ar fi putut să evite coliziunea, dar nu a făcut-o. Spre

deosebire de toate aceste situații, domnul Kraulaidis fusese lovit de o mașină

de către o persoană care nu avea nicio legătură oficială cu autoritățile publice

și despre care nu exista niciun motiv de bănuială că ar fi acționat intenționat

sau că instanțele naționale ar fi ajuns la o astfel de concluzie.

78. Se poate considera că prezenta cauză, care are ca obiect un accident de

circulație, este mult mai apropiată de cauza Kotelnikov decât de cauza

Kraulaidis (hotărâri citate anterior). Chiar dacă, așa cum am menționat deja

(supra, pct. 4 și 14), aș fi preferat ca în prezenta cauză să se aplice art. 3 sub

aspect procedural, mai degrabă decât art. 2, având în vedere doctrina privind

aplicabilitatea art. 2 astfel cum a fost prezentată în prezenta cauză, și ținând

seama de importanța pe care aceasta o acordă riscului real pentru viața

reclamantului, examinarea prezentei cauze (ca de exemplu în cauza

Kotelnikov) în raport cu art. 2 nu este complet inacceptabilă. Totul depinde

de locul unde se trasează limita dintre obligațiile procedurale pozitive ale

statului în temeiul art. 2 și cele în temeiul art. 3.


79. Doctrina referitoare la aplicabilitatea art. 2 nu este însă singura care

prezintă orientări pentru examinarea cauzelor viitoare; la fel se întâmplă cu

cea privind aplicabilitatea art. 3 sub aspect procedural. Potrivit acesteia din

urmă, astfel cum am menționat deja în mai multe rânduri, cauzele având ca

obiect vătămarea corporală sau alte suferințe provocate din neglijență unor

persoane de către (alte) persoane particulare nu pot fi examinate în raport cu

art. 3 deoarece, de acum înainte, astfel de capete de cerere sunt considerate

incompatibile ratione materiae cu dispozițiile Convenției.

80. Întrebarea mea este: care este articolul în raport cu care trebuie

examinate astfel de cauze?

Art. 2? Cu siguranță nu toate, deoarece, în mod evident, nu orice vătămare

corporală pune în pericol viața persoanei. Deși trebuie să se stopeze această

„derivă către banalizarea drepturilor care decurg din art. 3” (supra, pct. 65; a

se compara cu pct. 81 infra), nu ar fi o idee bună să se intre într-o derivă către

banalizarea drepturilor care decurg din art. 2.

Art. 8? Iarăși, nu toate cauzele. Art. 8 a fost în mare parte banalizat deja

prin hotărâri precum cea pronunțată în cauza Erményi împotriva Ungariei

(nr. 22254/14, 22 noiembrie 2016). A fost nevoie de eforturi (și timp) din

partea Curții pentru a opri această tendință [Denisov împotriva Ucrainei

(MC), nr. 76639/11, 25 septembrie 2018] și un salt nou în această direcție ar

fi discutabil.

Art. 13? Acum nu se mai poate, întrucât acest articol, spre deosebire de

pisica lui Kipling, nu merge „de la sine”. Potrivit prezentei hotărâri, în cauzele

care aparțin categoriei despre care vorbim, art. 3 nu mai poate fi partenerul

acestuia. Înapoi la linia de start.

Singurul care ne poate permite plecarea de la linia de start ar fi art. 6, în

special alin. 1. Dar ce se întâmplă dacă ancheta penală durează atât de mult

timp încât cauza nu mai ajunge la instanță sau dacă, atunci când ajunge în

instanță, aceasta se achită în mod ireproșabil de obligațiile sale, subliniind

toate deficiențele anchetei penale și retrimițând cauza la organele de urmărire

penală în fața cărora cauza ajunge să se prescrie?

Dat fiind în special că s-a hotărât că art. 3 nu mai poate fi aplicat situațiilor

în discuție aici, s-ar putea admite că art. 6 § 1 ar putea fi aplicabil, în acest

caz, în contextul accesului la o instanță. Într-adevăr, așa s-a procedat în multe

cauze [a se vedea, de exemplu, Dragomir împotriva României (comitet),

nr. 43045/08, 14 iunie 2016]. Totuși, se poate pune întrebarea: ce s-ar

întâmpla dacă a existat acces la o instanță, dacă termenul rezonabil a fost

respectat, dacă drepturile procedurale ale victimei au fost garantate, dar, în

ansamblu, procesul nu a fost nici amănunțit, nici efectiv, anumite faze

procedurale importante au fost omise și ancheta a dus în final la prescrierea

acțiunii. Acest proces ar intra sub incidența noțiunii de „acces la o instanță”

în sensul aplicabilității art. 6 § 1? Se poate interpreta această ultimă noțiune

în sens larg, ca înglobând-o pe cea de „acces la o anchetă efectivă”?


În cauzele Muta, Kraulaidis sau Mažukna (hotărâri citate anterior) s-a

hotărât că nu. Dar acum – de ce nu?

Dacă criteriile pentru aprecierea conformității anchetei cu cerințele

prevăzute la art. 6 § 1 ar fi fost aceleași ca cele aplicate în prezenta cauză, mă

tem însă că reclamanții din aceste cauze ar fi pierdut la Strasbourg, precum

domnul Tănase în prezenta cauză. Ceea ce mă aduce la ultimul punct de

dezacord cu majoritatea.

Dar, înainte de acesta, mai am de făcut o observație.

81. Fiecare băț are două capete. Repet ce am scris în opinia separată la

hotărârea Kraulaidis (citată anterior):

„[...] dacă niciunul dintre aceste articole [și anume art. 3 și 6 § 1] nu a fost interpretat

în sens larg, ar însemna că există o lacună în Convenție, care ar permite, în anumite

circumstanțe, ca un conflict sau un litigiu între părți private (în special în materie de

neglijență, dar nu numai) să facă obiectul unei anchete în mod intenționat ineficiente,

sau chiar al niciunei anchete, și să fie de asemenea exclus din domeniul examinării

Curții. Acest lucru ar însemna să se admită că în Convenție există o astfel de lacună

[...]

Cu toate acestea, atunci când examinăm Convenția în ansamblu, și nu doar art. 3,

[...] suntem siguri că aceasta era menită să remedieze această lacună specifică? Dacă

da, cine ar beneficia și cine ar pierde în consecință?

Pretinsa banalizare a art. 3 ar putea fi cel mai mic rău posibil.”

82. Această observație este în prezent depășită. Această „derivă către

banalizarea drepturilor care decurg din art. 3” (supra, pct. 65; a se compara

cu pct. 81 supra) a fost întreruptă. „Infamia specială” care se referă la art. 3 a

fost restaurată și consolidată.

VI

83. Majoritatea nu a fost convinsă de niciunul dintre capetele de cerere

formulate de reclamant în temeiul art. 6 § 1. Aceasta a constatat neîncălcarea

acestei dispoziții. Nu voi scrie decât câteva rânduri cu privire la această

chestiune.

84. Primul dintre aceste capete de cerere se referă la dreptul de acces la o

instanță. Reclamantul a susținut că, în urma soluționării definitive a cauzei

penale, pe care autoritățile nu au abordat-o corect – în opinia sa, constituirea

ca parte civilă nu a fost examinată. Majoritatea, inspirată de observațiile

Guvernului, consideră că, în momentul în care reclamantul s-a constituit ca

parte civilă în procesul penal, ar fi putut, în schimb, să introducă la instanțele

civile o acțiune separată împotriva celor două persoane cu care se judeca în

procesul penal, că – chiar dacă acțiunea civilă ar fi putut fi suspendată până

la soluționarea definitivă a cauzei penale – nimic din elementele prezentate

de părți nu sugera că reclamantul nu ar fi putut obține o decizie pe fondul

pretențiilor sale civile la sfârșitul procesului penal, și că – după ce i-au fost

comunicate deciziile definitive ale instanțelor penale de confirmare a

ordonanței procurorului de scoatere de sub urmărire penală a celor două


persoane în discuție, nimic nu îl împiedica pe reclamant să introducă la

instanța civilă o acțiune separată împotriva acestora, că reclamantul „ar fi

putut să susțină că împlinirea termenului de prescripție a acțiunii civile se

suspenda pe durata procesului penal cu constituire ca parte civilă” și că o

astfel de acțiune „prin urmare, nu era neapărat sortită eșecului”. Majoritatea

își exprimă convingerea că aceste considerații dovedesc că reclamantul nu a

fost lipsit de acces la o instanță care să se pronunțe asupra drepturilor sale cu

caracter civil (pct. 199-201).

85. În opinia mea, nu este nimic convingător. Dimpotrivă, potrivit acestei

convingeri, Curtea se pronunță în favoarea uneia dintre părți, statul pârât, care

este exonerat de orice răspundere pentru lipsa de diligență pe care a

demonstrat-o în desfășurarea procesului penal, care a dus la prescrierea

acestuia și a avut drept consecință neexaminarea acțiunii civile alăturate

acestui proces, în timp ce cealaltă parte, reclamantul, ar fi trebuit să rămână

vigilent și să introducă o acțiune separată la instanța civilă de îndată ce ar fi

avut cunoștință de hotărârea definitivă a instanței penale de confirmare a

ordonanței procurorului de scoatere de sub urmărire penală. Cu alte cuvinte,

reclamantul ar fi trebuit să exercite nu una, ci două dintre căile de atac

existente (care urmăreau ambele același scop), exercitarea celei de a doua

fiind necesară din cauză că autoritățile au împiedicat-o pe prima.

86. În ceea ce privește al doilea capăt de cerere formulat de reclamant în

temeiul art. 6 § 1, care privea durata procesului, majoritatea afirmă că „[c]hiar

dacă autoritățile pot fi considerate răspunzătoare de anumite deficiențe

procedurale care au dus la întârzieri în cursul procedurii [...], ținând seama de

complexitatea cauzei și de faptul că au rămas active pe tot parcursul

procedurii [...] în circumstanțele excepționale ale cauzei, nu se poate afirma

că acestea nu și-au îndeplinit obligația de a examina cauza cu celeritate”.

Pentru majoritate însă, procesul în ansamblu a răspuns „cerinței în materie de

termen rezonabil” (pct. 213 și 214).

87. Cititorul s-ar putea întreba dacă acele „deficiențe procedurale care au

dus la întârzieri în cursul procedurii”, la care se referă majoritatea, au fost

într-adevăr compensate prin faptul că autoritățile „au rămas active pe tot

parcursul procedurii”. Această chestiune este cu atât mai relevantă cu cât lista

celor cinci „deficiențe procedurale” menționată de Curte nu este cu adevărat

scurtă: cinci vicii ar trebui să fie un număr prea mare pentru a concluziona că,

în ansamblu, procedura a fost satisfăcătoare. Cele cinci puncte citate de

majoritate și în care sunt descrise acele „deficiențe procedurale” criticate mai

sus sunt pct. 29, 39 și 50–52. Lista este selectivă în sensul că anumite puncte

relevante au fost omise, în special pct. 31, 40, 41, 42, 54 și 55, pentru a

menționa doar câteva.

88. Nu voi intra în prea multe detalii concrete. Anumite circumstanțe

relevante sunt menționate în opiniile separate ale altor judecători care nu sunt

de acord cu privire la acest aspect.


Cu titlu de exemplu, aș dori să reamintesc că, la 21 aprilie 2009,

Laboratorul de expertize criminalistice a informat poliția că nu ar fi în măsură

să întocmească raportul de expertiză criminalistică în cauza reclamantului

înainte de 2011, adică abia după 20 de luni, și că totuși raportul a fost

prezentat la 29 septembrie 2010, adică 18 luni mai târziu (pct. 41 și 42 din

hotărâre). Cu toată simpatia pentru autorități, care trebuiau să se descurce cu

„volumul mare de muncă” și „numărul mic de experți la dispoziția sa [...]”

(pct. 41 din hotărâre), astfel de termene ar fi trebuit să fie analizate mai sever

decât au fost în prezenta cauză.

Confuzia referitoare la nivelul alcoolemiei, care în mod eronat a fost

atribuită reclamantului, deși s-a dovedit că proba nu ar fi putut fi recoltată de

la reclamant, nu a fost clarificată niciodată (a se vedea, în special, pct. 31, 33

și 38 din hotărâre). Totuși, ar fi justificat o examinare mai severă a Curții, și

nu doar o declarație veselă făcută în treacăt, potrivit căreia „în pofida

concluziilor [...] cu privire la neregulile care ar fi afectat recoltarea probelor

de sânge de la reclamant [...], Curtea consideră că nu există motive suficiente

pentru a concluziona că ancheta sau strângerea probelor nu a fost suficient de

riguroasă, în cele din urmă” (pct. 182 din hotărâre). Astfel, s-ar putea justifica

orice neregulă din orice anchetă.

Consider că reiese în mod clar din alineatele respective (precum și din

altele, care nu sunt abordate aici în mod specific) (inclusiv cele menționate

de majoritate) că a existat o durată excesivă, că aceasta nu a fost justificată

și nu era imputabilă reclamantului.

89. Dacă aceste alte puncte au fost incluse în lista acelor „deficiențe

procedurale” (cum ar fi trebuit să se procedeze, fără nicio îndoială) și dacă s-

ar fi ținut suficient seama de faptele pe care le conțineau, aprecierea în

ansamblu a procesului penal ar fi fost, cu foarte mare siguranță, una negativă.

Aceasta este pozitivă doar în ochii spectatorului. Spectatorul care a enumerat

lista „deficiențelor procedurale” nu este însă singurul cu ochi. Mai există și

alții. Din ce am văzut cu ochii mei, procesul a fost viciat, indiferent de

complexitatea cauzei și în pofida faptului că autoritățile „au rămas active pe

tot parcursul procedurii”.

90. Capătul de cerere al reclamantului privind aspectul procedural al art. 3

fost respins în mod categoric, iar capetele de cerere pe care le-a formulat în

contextul art. 6 § 1 au fost examinate într-un mod foarte inegal. În opinia

disidentă anexată de judecătorii Yudkivska, Vehabović și de mine la

hotărârea Radomilja și alții (citată anterior), am scris:

„Pentru a ajunge la un rezultat adecvat și just, judecătorii trebuie să examineze sub

lupă faptele cauzei (precum și dreptul aplicabil) – dar nu ar trebui ca fiecare ochi să

privească printr-o lupă, una clară și alta neclară.”

91. Din păcate, această aspirație se aplică și concluziei majorității în ceea

ce privește capetele de cerere formulate în prezenta cauză de reclamant în

temeiul art. 6 § 1.


VII

92. În partea sa relevantă în prezenta cauză, interpretarea extensivă a art. 3

sub aspect procedural a fost justificată până acum în modul următor.

Chiar dacă în textul art. 3 nu se menționează nicio obligație procedurală

impusă statelor, obligația de a „efectua o anchetă efectivă” a fost considerată

ca fiind prezentă în mod implicit în această dispoziție. În primul rând, acest

lucru a fost afirmat în cauze având ca obiect vătămarea provocată cu intenție

unor persoane de către agenți ai statului (de exemplu intervenții brutale ale

polițiștilor). Ulterior, această obligație a fost extinsă treptat pentru a include

vătămarea intenționată provocată unor persoane de către (alte) persoane

(particulare). Nu pot exista numeroase controverse aici, deoarece cruzimea

intenționată (din partea oricui) aduce atingere ordinii publice și moralității și

deoarece, din perspectiva victimelor, faptul că vătămarea în discuție le-a fost

provocată prin acte publice sau private nu prezintă mare relevanță. Art. 3 a

fost interpretat ca cuprinzând, de asemenea, actele publice neintenționate. În

realitate, obligațiile pozitive ale statelor în acest caz diferă cu puțin față de

cele referitoare la acte publice intenționate.

În ceea ce privește actele neintenționate provocate unor persoane de (alte)

persoane particulare, întrebarea care se pune acum este de ce obligația

procedurală care impune statului „să efectueze o anchetă efectivă” în temeiul

art. 3 ar trebui extinsă și asupra acestor acte. Ideea care a stat la baza

răspunsului Curții la această întrebare a fost până în prezent că această

obligație le revenea statelor ca urmare a gravității suferinței persoanei: statele

trebuiau „să efectueze o anchetă efectivă” în privința tuturor actelor

(indiferent de autorul acestora) care se soldau cu consecințe grave. În temeiul

acestei idei, finalitatea actului în litigiu, care include intenția de a răni, putea

sau chiar trebuia să fie luată în considerare (ca și multe alte circumstanțe ale

cauzei). Dar acest factor în sine nu era decisiv în sensul obligației pozitive

care le revine statelor în temeiul art. 3. Gravitatea consecințelor era cea care

conta cel mai mult.

Acest lucru nu mai este valabil.

93. La pct. 7 supra, am afirmat deja că această hotărâre se îndepărtează în

mod ferm și cu pași mari de protecția drepturilor omului.

Sper că, într-o zi, se va face un pas în direcția opusă.

Nu imediat. Nu va fi ușor de realizat.

Căci este simplu și rapid de găurit zidul de protecție numit Convenție, însă

este mult mai lent și mai dificil de construit.


OPINIA PARȚIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI

GROZEV

Deși sunt de acord pe deplin cu principiile generale expuse de Marea

Cameră în prezenta cauză, nu am putut să urmez majoritatea în concluzia sa

potrivit căreia, cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 2, reclamantul

nu era obligat să introducă o acțiune separată la instanțele civile. În opinia

mea, faptul că reclamantul nu a introdus o acțiune civilă separată echivalează

cu o neepuizare a căilor de atac interne. Acesta este motivul pentru care am

votat în favoarea constatării inadmisibilității capătului de cerere formulat de

reclamant în temeiul art. 2 din Convenție.

Este adevărat că această cauză ridică problema spinoasă a conflictului între

două principii din jurisprudența Curții. Primul este principiul consacrat

conform căruia, în general, Convenția nu garantează dreptul la începerea

urmăririi penale față de terți și, în special, statele părți nu sunt obligate să

prevadă o cale de atac de natură penală în caz de deces sau vătămare potențial

letală cauzată de fapte de neglijență [a se vedea, printre multe altele, Calvelli

și Ciglio împotriva Italiei (MC), nr. 32967/96, pct. 51, CEDO 2002-I; Šilih

împotriva Sloveniei (MC), nr. 71463/01, pct. 194, 9 aprilie 2009]. Cel de-al

doilea principiu în discuție se referă la cerința epuizării căilor de atac interne

efective de care dispune reclamantul. Curtea a hotărât, tot în repetate rânduri,

că în cazul în care o persoană are la dispoziție mai multe căi de atac interne,

are dreptul de a alege pe care o exercită [Micallef împotriva Maltei (MC),

nr. 17056/06, pct. 58, CEDO 2009; și Șerife Yiğit împotriva Turciei (MC),

nr. 3976/05, pct. 50, 2 noiembrie 2010].

Modul în care majoritatea a interpretat și a aplicat cele două principii în

prezenta cauză duce totuși la un rezultat pe care îl consider nesatisfăcător. Nu

neapărat pentru această cauză, dat fiind că, în orice caz, aceasta a dus la

constatarea neîncălcării art. 2, ci în general pentru interpretarea și aplicarea

Convenției. Majoritatea a ajuns la concluzia că reclamantul nu era obligat să

introducă o acțiune civilă separată pe motiv că procesul penal la care a optat

să participe urmărea să clarifice împrejurările producerii accidentului.

Majoritatea consideră astfel că „reclamantul putea considera în mod justificat

că respectivele capete de cerere vor fi examinate în cursul procesului penal”

(pct. 177 din hotărâre). Ceea ce mă îngrijorează, în acest raționament, este

faptul că urmează îndeaproape unul dintre principiile în discuție, și anume

dreptul reclamantului de a alege între diferitele căi de atac pe care le avea la

dispoziție, fără a lua suficient în considerare celălalt principiu. Această

interpretare se face în detrimentul principiului potrivit căruia statele părți, în

cazul unor fapte de neglijență care au dus la decesul sau punerea în primejdie

a vieții persoanei, pot alege să asigure o acțiune penală sau civilă. Mă tem că,


dacă unui reclamant i se lasă libertatea totală de a supune capetele de cerere

spre examinare pe latura penală, Curtea subminează capacitatea statelor părți

de a gestiona sistemul lor judiciar și de a folosi cum consideră adecvat

resursele de care dispun.

Întrebarea este, așadar, dacă se poate găsi o soluție mai echilibrată, un teren

comun pentru un mai bun echilibru între aceste două principii. Cred că acest

lucru este posibil și că modul de a reuși acest lucru, în realitate, este deja

menționat în aceste principii, astfel cum au fost expuse de Curte în prezenta

hotărâre. Aceasta presupune o examinare mai atentă a procedurilor interne în

curs, precum împărțirea și separarea diferitelor faze ale procedurii. Această

analiză detaliată și această „disecție” a procedurii interne ar putea părea cel

puțin incomode pentru o instanță internațională, însă acestea ar rămâne

suficient de clare și evidente pentru a-i permite o aplicare generală.

Principiile pe care le-am menționat au fost stabilite de Curte în

jurisprudența sa anterioară și sunt expuse în mod sistematic la pct. 158–163

din prezenta hotărâre. Curtea declară că „în caz de ucidere din culpă sau

punere în pericol, din culpă, a vieții unei persoane, se poate considera

îndeplinită obligația referitoare la existența unui sistem judiciar eficient dacă

sistemul juridic oferă victimelor (sau rudelor acestora) o cale de atac în fața

instanțelor civile, fie singură, fie împreună cu o cale de atac în fața instanțelor

penale, care poate să ducă la stabilirea eventualilor vinovați și acordarea unei

despăgubiri civile corespunzătoare”. În special în ceea ce privește accidentele

de circulație, Curtea consideră că „de îndată ce sunt informate despre

accident, autoritățile trebuie să facă toate eforturile care sunt așteptate în mod

justificat din partea lor, având în vedere realitățile practice ale activității de

cercetare, și în special să aloce resursele necesare pentru a se asigura că toate

mijloacele de probă relevante, în special cele prezente la locul accidentului,

se strâng cu promptitudine și cu o precizie suficientă pentru a obține probele

necesare și a elimina sau a reduce orice risc de omisiune care ulterior ar putea

reduce șansele de a stabili vinovăția fiecăruia și de a obliga persoanele

vinovate să răspundă pentru faptele lor. [...] Obligația de a strânge probele se

menține cel puțin până când se clarifică natura fiecărei răspunderi și până

când autoritățile se conving că nu există motive pentru efectuarea sau

continuarea anchetei penale” (pct. 162 din hotărâre). Iar la pct. 163, Curtea

concluzionează că „odată ce s-a stabilit în ancheta inițială că decesul sau

vătămarea potențial letală nu au fost produse în mod intenționat, consecința

logică [...] este de a considera acțiunile civile ca fiind suficiente, indiferent

dacă persoana suspectată că a comis faptele este persoană particulară sau

agent al statului”.

Pentru a reveni la situația de fapt din prezenta cauză, este important să se

observe că imediat după accidentul de circulație în discuție, poliția a efectuat


o cercetare la locul producerii accidentului, a făcut măsurători și fotografii, a

făcut o descriere detaliată a locului accidentului, i-a identificat pe

conducătorii auto implicați și a dispus recoltarea de probe de sânge. De

asemenea, poliția a luat declarații de la unii pasageri din vehiculele implicate

în accident și, în cele două zile care au urmat, de la ceilalți pasageri și de la

conducătorii vehiculelor implicate. A solicitat, de asemenea, rapoarte de

expertiză medico-legală, pe care le-a primit ulterior (pct. 15-18). Prin urmare,

se poate concluziona în mod clar că autoritățile naționale au respectat

obligația „a se asigura că toate probele relevante, în special cele prezente la

locul accidentului, se strâng cu promptitudine și cu o precizie suficientă

pentru a obține probele necesare și a elimina sau a reduce orice risc de

omisiune care ulterior ar putea reduce șansele de a stabili vinovăția fiecăruia

și de a obliga persoanele vinovate să răspundă pentru faptele lor”. Rapoartele

de expertiză medico-legală ulterioare și audierile suplimentare ale martorilor

au permis să se stabilească cu certitudine faptul că „decesul sau vătămarea

potențial letală nu au fost provocate în mod intenționat”. În plus, este

important de reținut că această fază a procedurii a durat numai un an, aceasta

încheindu-se odată cu ordonanța procurorului din 5 decembrie 2005 (pct. 23).

Dacă se urmează logica principiilor expuse la pct. 158-163 din prezenta

hotărâre, la un an după accident, Guvernul pârât se achitase deja de obligațiile

sale procedurale care decurg din art. 2. Acesta a strâns toate mijloacele de

probă relevante și a stabilit că accidentul în discuție nu a fost rezultatul unor

acte intenționate. De asemenea, a stabilit că accidentul nu intra în categoria

foarte rară a cazurilor în care faptele de neglijență comise sunt de o asemenea

gravitate și au astfel de repercusiuni asupra vieților omenești încât este

necesară urmărirea penală [Öneryıldız împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99,

CEDO 2004-XII; iar pentru o descriere mai generală a jurisprudenței, a se

vedea pct. 160 din prezenta hotărâre].

Cei peste 7 ani de anchete și acțiuni care au urmat în cazul de față nu s-au

mai axat pe strângerea de probe noi, ci pe modul în care ar fi trebuit

interpretate probele obținute. Cererile ulterioare ale reclamantului vizau

expertize noi, iar acțiunile sale urmăreau să stabilească dacă probele strânse

permiteau să se ajungă la concluzia că unul dintre conducătorii auto a acționat

în mod neglijent și dacă acest fapt ar putea constitui o infracțiune în temeiul

dreptului național. Deși această perioadă suplimentară, care a durat mai mult

de 7 ani, făcea parte din același proces penal intern, acesta nu trebuie neapărat

să fie inclus în analiza efectuată de Curte în raport cu art. 2. Aceasta a fost

rezultatul unei alegeri conștiente a reclamantului de a urma calea penală în

loc să introducă o acțiune separată la instanțele civile.

Pentru reclamant, introducerea unei acțiuni civile separate constituia o cale

de atac care „poate duce la acordarea unei reparații pentru principalul său


capăt de cerere” (Micallef, citată anterior, pct. 58). În consecință, capătul de

cerere pe care reclamantul putea în mod legitim să îl formuleze în contextul

Convenției se referea la accesul la o procedură care poate să stabilească

răspunderea pentru vătămarea corporală suferită și să îi acorde despăgubiri.

S-ar putea argumenta în mod legitim că o acțiune civilă separată ar fi fost mai

în măsură să răspundă la acest capăt de cerere întrucât instanța civilă l-ar fi

examinat și l-ar fi soluționat printr-o decizie definitivă și obligatorie. În

schimb, procesul inițiat de reclamant urmărea un alt obiectiv principal, și

anume stabilirea răspunderii penale. Prin urmare, aceasta s-a axat pe acest

obiectiv principal și în niciun moment nu a examinat efectiv capătul de cerere

formulat de reclamant în temeiul Convenției. În realitate, adoptând această

abordare, care constă în a-l scuti pe reclamant de obligația sa de a introduce

o acțiune civilă separată, Curtea face să prevaleze calea penală asupra celei

civile. Pe lângă preocuparea pe care am menționat-o deja, legată de faptul că

Curtea limitează în mod nejustificat capacitatea sistemelor juridice naționale

de a-și administra propriile resurse și de a decide când și pentru ce

comportament să recurgă la răspunderea penală, există o altă preocupare, și

anume riscul ca Curtea să contribuie la „penalizarea” unui domeniu al

dreptului care ar putea fi abordat în mod mai adecvat prin alte instrumente

decât procesul penal, în care accentul se pune pe răspunderea penală

individuală și pe pedeapsă, pe garanții procedurale consolidate și un nivel

probatoriu ridicat.

În concluzie, dat fiind faptul că autoritățile naționale și-au îndeplinit

efectiv obligația inițială de a strânge probele relevante și faptul că legislația

națională îi permitea reclamantului, fără îndoială, să introducă o acțiune civilă

în despăgubire separată, exista o cale de atac efectivă care putea duce la

soluționarea capătului principal de cerere al reclamantului, pe care acesta ar

fi trebuit să o epuizeze.

Date post:	16-Feb-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	9 times
Download:	0 times

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR...

Documents