CURTEA DE APEL TÂRGU-MUREŞ SECŢIA I CIVILĂ

MINUTĂ întocmită cu ocazia întâlnirii trimestriale a judecătorilor

pentru unificarea practicii judiciare şi formarea profesională continuă

13-14 decembrie 2013

S-au luat în discuţie temele propuse de judecătorii instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Târgu-Mureş, respectiv :

I. Cauze de anulare a cererii de chemare în judecată în procedura reglementată de art. 200 din NCPC. Din materialele transmise de instanţe, rezultă că principalele cauze

pentru care s-au anulat cererile de chemare în judecată sunt:

- neachitarea taxei judiciare de timbru; - neindicarea valorii obiectului cererii, precum şi a modului

de calcul prin care s-a ajuns la determinarea valorii; - nedepunerea cererii de chemare în judecată în suficiente

exemplare pentru comunicare; - lipsa motivelor de fapt; - lipsa motivelor de drept; - neindicarea domiciliului pârâtului; - lipsa dovezii calităţii de reprezentant; - neindicarea obiectului cererii; - nedepunerea înscrisurilor solicitate; - neindicarea CNP al reclamantului; - neindicarea dovezilor pe care se întemeiază acţiunea; - lipsa semnăturii; - depunerea unor înscrisuri care nu sunt certificate pentru

conformitate cu originalul. Judecătoria Târgu-Mureş 1.Regularizarea cererii de chemare în judecată.

1

Cu privire la lipsa căror elemente ale cererii de chemare în judecată, astfel cum sunt reglementate în art. 194 şi 197, se aplică sancţiunea anulării cererii, in conformitate cu dispoziţiile art. 200 alin. 3 Cod procedură civilă, s-au conturat trei opinii:

- într-o primă opinie, s-a susţinut că nulitatea nu poate interveni decât pentru elementele prevăzute de art. 196 alin. 1 din NCPC şi pentru netimbrarea sau timbrarea insuficientă a cererii de chemare în judecată, condiţie prevăzută de art. 197 din NCPC.

În argumentarea acestei opinii, s-a arătat că elementele prevăzute de art. 196 sub sancţiunea nulităţii sunt de fapt elemente esenţiale ale cererii de chemare în judecată în lipsa cărora ne găsim în situaţia imposibilităţii stabilirii cadrului procesual, atât sub aspectul obiectului cererii cât şi al părţilor, fiind astfel în imposibilitate de a soluţiona acea cerere. Celelalte elemente menţionate de dispoziţiile art. 194 sunt neesenţiale, astfel că aplicarea sancţiunii anulării apare ca vădit excesivă pentru aceste elemente.

Prevederile art. 194 -197 şi art. 200 trebuie să fie interpretate coroborat între ele, precum şi în raport de celelalte dispoziţii din Codul de procedură civilă. Astfel, interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 194, 196 şi 200, impun opinia susţinută, pentru că astfel se dă relevanţă dispoziţiilor art. 196 Cod procedură civilă. Dacă s-ar primi ipoteza potrivit căreia anularea cererii intervine pentru lipsa oricărui element al cererii de chemare în judecată prevăzut în art. 194 Cod procedură civilă, având în vedere că elementele enumerate în art. 196 alin.1 se suprapun cu cele cuprinse la lit. a, c, d, f din 194 Cod procedură civilă, înseamnă că art. 196 alin.1 ar fi o normă fără efect.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 194 cu alte texte ale Codului, rezultă că lipsa unor elemente nu atrage sancţiunea nulităţii, fie pentru că pentru lipsa acestor elemente este prevăzută o altă sancţiune (lipsa dovezilor – decăderea, potrivit art. 254 alin. 1 Cod procedură civilă; lipsa exemplarelor suficiente – suportarea cheltuielilor făcute de către instanţă pentru efectuarea copiilor necesare, potrivit art. 149 alin. 3 Cod procedură civilă; lipsa parcurgerii procedurii de informare privind medierea şi a oricărei alte proceduri prealabile – inadmisibilitatea), fie pentru că este prevăzută o altă modalitate de acoperire a acestor neregularităţii (art. 22 alin. 4 Cod procedură civilă – instanţa este obligată să califice juridic cererea; art. 167 Cod procedură civilă – încuviinţarea citării prin publicitate, în cazul în care reclamantul nu a indicat adresa pârâtului necunoscută reclamantului şi care se află în imposibilitate de a afla această adresă) sau nu sunt necesare în cauza respectivă.

2

În proceduri speciale – plângeri contravenţionale, chiar şi lipsa elementelor prevăzute de art. 196 Cod procedură civilă, nu pot atrage anularea cererii. Ar fi excesiv să se solicite indicarea intimatului sau a motivelor de fapt faţă de prevederile art. 34 din OG 2/2001. - într-o a doua opinie, s-a susţinut că dispoziţiile art. 200 alin. 1-3 Cod procedură civilă prevăd în mod expres că sancţiunea anulării cererii se aplică pentru lipsa oricărui element al cererii de chemare în judecată prevăzut în art. 194-197 Cod procedură civilă.

În argumentarea acestei opinii, se arată că toate menţiunile / cerinţele din 194 – 197 Cod procedură sunt obligatorii, iar în privinţa dispoziţiilor art. 196, acesta sunt aplicabile ulterior procedurii de regularizare, sancţiunea nulităţii putând fi aplicată oricând pentru lipsa elementelor enumerate în acest text, pe când pentru celelalte elemente ale cererii de chemare în judecată se poate dispune anularea cererii doar în faza de regularizare a procesului, ulterior putând fi dispusă suspendarea judecării cauzei conform art. 242 Cod procedură civilă.

Nu este corect să se facă distincţii sau nuanţării, atâta timp cât legea nu le face, ci prevede în mod expres sancţiunea nulităţii pentru lipsa oricărei element (art. 200 alin.1 –3).

O altă interpretare ar lasă fără efect dispoziţia din alin 1 al art. 200 care impune instanţei obligaţia de a verifica toate elementele prevăzute de art. 194-197 Cod procedură civilă, precum şi a dispoziţiei alin. 2 care impun instanţei să pună în vedere complinirea oricărui element prevăzut de art. 194-197 Cod procedură civilă. -într-o a treia opinie, se susţine că în cazul lipsei menţiunilor prevăzute de art. 196 Cod procedură civilă, instanţa, în procedura de regularizare a cererii de chemare în judecată, va anula cererea, urmare a simplei constatării a neîndeplinirii obligaţiei de complinire a lipsurilor, iar în ipoteza în care lipseşte un element prevăzut de art. 194 alin. (1) care nu se regăseşte în dispoziţiile art. 196 Cod procedură civilă, soluţia ar fi anularea cererii în acord cu prevederile art. 175 Cod procedură civilă, deci condiţionat de constatarea unei vătămări. Existenţa vătămării trebuie să fie analizată în raport de scopul procedurii de regularizare – buna desfăşurare a procesului. Ca atare, s-a apreciat că şi alte elemente lipsă decât cele menţionate în art. 196 alin.1 pot atrage anularea cererii întrucât împiedică buna desfăşurarea a procesului. Concluzii:

- art. 194 NCPC constituie dreptul comun în ceea ce priveşte conţinutul unei cereri de chemare în

3

judecată, excepţie făcând numai prevederile legale privind procedurile speciale, ex. partaj, divorţ, punere sub interdicţie, ş.a.);

- art. 194 NCPC constituie însă normă specială în raport cu art. 148 NCPC, care constituie dreptul comun în materie de conţinut al unei cereri adresate instanţelor judecătoreşti;

- art. 200 alin. 1 NCPC impune anularea cererii pentru nesocotirea tuturor cerinţelor menţionate la art. 194-197 NCPC, fără distincţii, exceptând în mod expres de la aplicarea acestei sancţiuni numai ipoteza nerespectării obligaţiei de a desemna un reprezentant comun;

- rezultă că în ipoteza nerespectării unei cerinţe legale care ar conduce la aplicarea sancţiunii nulităţii condiţionate de dovada existenţei unei vătămări procesuale sau la incidenţa sancţiuni decăderii din dreptul de a propune probe sau la orice altă sancţiune prevăzută de lege pentru cereri formulate în cursul procesului, după acordarea primului termen de judecată (ex. suspendare, neluarea în seamă a înscrisului), în procedura regularizării cererii de chemare în judecată necomplinirea acestor cerinţe atrage anularea cererii;

- în situaţia în care cererea de chemare în judecată nu este depusă în suficiente exemplare pentru comunicare, iar în termenul acordat în acest scop reclamantul nu-şi îndeplineşte această obligaţie, instanţa va dispune anularea sa în condiţiile art. 200 din NCPC.

2. Reexaminarea încheierii prin care s-a dispus anularea cererii de chemare în judecată. În interpretarea dispoziţiilor art. 200 alin. 6 Cod procedură civilă, cu

referire la prima ipoteză în care judecătorul poate reveni asupra măsurii anulării, şi anume când aceasta a fost dispusă eronat, s-au conturat două opinii în ceea ce priveşte limitele de apreciere în analiza neregularităţile pentru care s-a dispus anularea:

4

- într-o opinie, s-a susţinut că la soluţionarea cererii de reexaminare, judecătorul nu este în drept să analizeze motivele care au determinat primul complet să anuleze cererea pentru lipsa unei anumite cerinţe, ci doar să verifice dacă această cerinţă se încadrează sau nu printre elementele prevăzute de art. 194-197 Cod procedură civilă.

S-a argumentat în sensul că în acest mod este respectată maniera de interpretare a dispoziţiilor privind respectarea de către reclamant a exigenţelor legate de forma şi conţinutul cererii sale abordată de primul complet, fără a i se impune maniera de interpretare abordată de cel de-al doilea complet. O astfel de interpretare înseamnă de fapt, doar verificarea respectării dispoziţiilor legale, fără însă a se realiza un control a soluţiei de natura celui exercitat în căile de atac de către instanţele ierarhic superioare, când, într-adevăr, sunt făcute aprecieri vizând modul de interpretare atât în ce priveşte norma de drept aplicabilă, cât şi în ce privesc probele administrate şi care au condus instanţa la stabilirea unei anumite situaţii de fapt. - într-o altă opinie, s-a susţinut că judecătorul care soluţionează cererea de reexaminare este în drept să aprecieze dacă cerinţa neîndeplinită era suficientă pentru a atrage nulitatea cererii.

S-a argumentat în sensul că analiza respectării dispoziţiilor legale incidente în procedura de regularizare presupune să se verifice dacă aceste dispoziţii au fost aplicate în mod corect, potrivit unei interpretări ce trebuie să corespundă scopului art. 200 Cod procedură civilă – buna înfăptuire a justiţiei. Aplicarea sancţiunii nulităţii trebuie întotdeauna să fie justificată prin prisma proporţionalităţii şi o astfel de abordare nu înseamnă o analiză a oportunităţii luării măsurii de către primul complet, ci înlăturarea unei aplicări incorecte a textului.

Concluzii:

- cererea de reexaminare are natura juridică a unei veritabile căi de atac, aparţinând categoriei generale a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti;

- cererea de reexaminare trebuie să îndeplinească regulile generale în materia cererilor, conform art. 148 şi să fie motivată, această obligaţie fiind prevăzută expres;

- cererea de reexaminare este limitată la motivele prevăzute de art. 200 alin. 6, respectiv dacă măsura anulării cererii a fost dispusă eronat, sau

5

dacă neregularităţile au fost înlăturate în termenul acordat, potrivit art. 20 alin. 2;

- în prima ipoteză se include situaţia în care obligaţiile au fost stabilite în sarcina reclamantului în mod eronat. Dacă însă legea prevede o cale de atac specială pentru soluţionarea unei chestiuni în privinţa căreia s-a solicitat acoperirea lipsurilor, iar reclamantul nu a utilizat-o (ex. cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru) completul învestit cu soluţionarea cererii de reexaminare nu poate înlătura sancţiunea anulării, chiar dacă taxa de timbru a fost greşit stabilită.

3. Sancţiunea decăderii.

Pentru nerespectarea unor termene apreciate potrivit vechiului cod

ca având un caracter dispozitiv (depunerea peste termen a întâmpinării, a cererii reconvenţionale, a modificării cererii, a completării cererilor în probaţiune), s-a pus problema dacă judecătorul este în drept să invoce decăderea:

- într-o opinie, s-a arătat că atâta timp cât s-a prevăzut că pentru îndeplinirea acestor acte peste termen, este necesar acordul expres al celeilalte părţi, este evident că concepţia legiuitorului s-a schimbat, astfel că în lipsa acordului expres, termenul trebuie socotit imperativ, scopul său fiind disciplinarea activităţii judiciare, scop ce excede protejării interesului privat al părţii adverse, astfel că sancţiunea poate fi invocată de către judecător. - într-o altă opinie, s-a arătat că instituirea unui termen în vederea efectuării actelor menţionate urmăreşte protejarea unui interes privat, astfel doar cealaltă parte poate invoca decăderea. Concluzii:

- decăderea constă în pierderea exerciţiului dreptului pentru nerespectarea unui termen imperativ (absolut) legal sau judecătoresc (spre deosebire de vechea reglementare, în care nerespectarea unui termen judecătoresc nu atrăgea pronunţarea sancţiunii decăderii);

6

- în ipoteza încălcării unui termen judecătoresc, decăderea poate fi invocată din oficiu de instanţă;

- în ipoteza încălcării unui termen legal, modul de invocare depinde de caracterul de ordine publică sau privată al normelor juridice care-l reglementează. Astfel, dacă norma juridică este de ordine publică, decăderea poate fi invocată de instanţă, de procuror, de părţi în orice stare a pricinii. Instanţa poate fi limitată în dreptul de a invoca decăderea în cazuri expres prevăzute de lege, ex. 485 al. 2. Dacă norma juridică este de ordine privată, trebuie distins după cum părţile au sau nu dreptul de a renunţa expres la invocarea sa. Astfel, dacă legea prevede că pentru înlăturarea sancţiunii este necesar acordul expres al părţilor, în lipsa unu atare acord, ce nu poate fi dedus din lipsa părţilor la termen, instanţa din oficiu sau procurorul vor avea dreptul să invoce sancţiunea decăderii (ex. 62 alin. 3, 204 alin. 3, art. 254 alin. 2 pct. 5). Dacă legea însă nu prevede că sancţiunea poate fi înlăturată prin acordul părţilor, decăderea poate fi invocată numai de partea interesată şi numai la termenul la care a cunoscut motivul de decădere, în caz contrar fiind ea însăşi decăzută din dreptul de a invoca decăderea (ex. 73 alin. 3 cerere de chemare în garanţie depusă de pârât în faţa primei instanţe cu încălcarea termenului);

- spre deosebire de reglementarea anterioară, noul cod prevede posibilitatea ca instanţa să invoce din oficiu decăderea, chiar în ipoteza unor termene reglementate de norme juridice de ordine privată. Acest aspect rezultă din disp. art. 62 al. 3, art. 204 al. 3, art. 254 alin. 2 pct. 5. Prin urmare, în lipsa unui acord expres al părţilor în sensul renunţării la dreptul de a invoca decăderea, cererile se resping ca tardive, decăderea putând fi invocată din oficiu de instanţă.

4. Încuviinţarea executării silite – cereri formulate de cesionar, respectiv creditorul prin subrogaţie.

7

a.) Cu privire la creanţele cesionate, există un punct de vedere unitar, în sensul că trebuie încuviinţată cererea dacă se face dovada îndeplinirii formalităţilor de opozabilitate faţă de debitor, întrucât ca efect al cesiunii, debitorul cedat devine obligat faţă de cesionar, pentru valoarea nominală a creanţei, ce îşi păstrează natura şi garanţiile, în schimb, în practica instanţei este interpretat diferit modul în care trebuie realizată dovada opozabilităţii cesiunii faţă de debitor: - într-o opinie, s-a susţinut că pentru încuviinţarea executării este suficientă dovada înregistrării cesiunii la A.E.G.R.M. Debitorul cedat poate invoca neîndeplinirea formalităţilor de opozabilitate faţă de el şi plata făcută direct cedentului, pe calea contestaţiei la executare. - într-o altă opinie, este necesar ca debitorul să fi fost notificat sau acesta să fie acceptat cesiunea, pentru a se putea încuviinţa executarea silită (art. 1393 Cod civil- 1864 / 1578 Cod civil – 2009). Se apreciază că până la data îndeplinirii acestor forme de opozabilitate, debitorul cedat nu poate plăti valabil cesionarului şi, ca atare, nu poate nici să fie obligat să facă această plată, prin urmărirea sa silită de către cesionar. Concluzii: - fiind o procedură necontencioasă, la încuviinţarea executării silite este suficientă dovada înregistrării cesiunii la A.E.G.R.M; - debitorul cedat poate invoca neîndeplinirea formalităţilor de opozabilitate faţă de el şi plata făcută direct cedentului, pe calea contestaţiei la executare.

b.) Cu privire la creanţele preluate prin subrogaţie, opiniile diferă în ceea ce priveşte existenţa sau nu a titlului executoriu:

- într-o opinie, se apreciază că subrogatorul nu deţine un titlu executoriu, acesta nefiind preluat prin subrogare. Efect al subrogaţiei creanţa iniţială şi care era constată printr-un înscris ce avea caracter de titlu executoriu, s-a stins. Într-adevăr prin subrogaţie, subrogatorul legal poate urmări debitorul în limita plăţii făcute, însă este vorba de o altă creanţă, plata efectuată, iar nu cea iniţială, iar asigurătorul ce a efectuat plata, are la îndemână acţiunea în regres;

8

- într-o altă opinie, se apreciază că subrogatorul legal este îndreptăţit a obţine încuviinţarea executării silite a sumei plătite de acesta în baza titlului executoriu ce a fost preluat prin subrogare, pentru că prin subrogaţie a dobândit toate drepturile asiguratului, inclusiv dreptul acestuia de a cere executarea silită în baza titlului executoriu, urmând a se avea în vedere valoarea indemnizaţiei plătite pentru a se stabili suma de executat, fără a se ţine seama de valoarea creanţei deţinute împotriva debitorului, născută din titlul executoriu.

- tema va fi reluată la următoarea întâlnire. 5. Alte probleme:

1. determinarea competenţei pentru litigii având ca obiect

dezbatere succesorală şi ieşire din indiviziune, în cazul în care valoarea obiectului litigiului depăşeşte plafonul din art. 94 lit. j.

- s-a decis amânarea discuţiei pentru întâlnirea următoare.

2. admisibilitatea contestaţiei în anulare împotriva încheierii definitive prin care s-a soluţionat cererea de reexaminare a încheierii de anulare pronunţată în condiţiile art. 200 al. 6 din Noul Cod de procedură civilă, în mod special pentru motivul prevăzut la art. 503 alin. 2 pct. 2. Concluzii: - contestaţia în anulare împotriva încheierii definitive prin care s-a soluţionat cererea de reexaminare a încheierii de anulare pronunţată în condiţiile art. 200 al. 6 din Noul Cod de procedură civilă, pentru motivul prevăzut la art. 503 alin. 2 pct. 2 este inadmisibilă, textul referindu-se la o hotărâre pronunţată în recurs.

3. este instituită o obligaţie pentru judecător de a efectua informarea cu privire la avantajele medierii, la solicitarea persoanelor interesate şi cum va soluţiona o astfel de cerere, dacă prin întâmpinare s-a ridicat deja excepţia inadmisibilităţii cererii pentru lipsa efectuării procedurii informării anterior promovării cererii de chemare în judecată.

9

Concluzii: - potrivit dispoziţiilor art. alin. 1^2 din Legea nr. 192/2006

privind medierea instanţa respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, sau după declanşarea procesului până la termenul dat de instanţă în acest scop, pentru litigiile în materiile prevăzute de art. 60^1 alin. 1 lit. a – f;

- cu privire la modul in care se face informarea cu privire la mediere, la solicitarea Consiliului de Mediere si a Uniunii Centrelor de Mediere din România cu privire la modificările art. 2 din Legea medierii aduse prin pct. 4 din Legea 214/2013, Plenul CSM a decis, in şedinţa din 10 decembrie 2013, că magistratul are îndatorirea de a informa părţile cu privire la existenta medierii ca procedura alternativa procesului judiciar si le va îndruma către mediator (conform art. 2 alin. 1 ind. 3 coroborat cu art. 6 Legea nr. 192/2006 si art. 21 C. proc. civ.), însă mediatorul este cel care urmează a realiza toate etapele de mediere, inclusiv procedura de informare prin certificatul de informare privind medierea.

4. procedura de soluţionare a unei a doua cereri de încuviinţare

executare silită, după ce prima a fost respinsă pe fond de către instanţă, având în vedere că potrivit art. 535 o astfel de încheiere nu are autoritate de lucru judecat. Va fi ignorată soluţia dată iniţial sau se va ţine seama de aceasta având în vedere că deja o fost dată o soluţie în cauză, iar circumstanţele ce au condus la acea soluţie nu s-au schimbat.

Concluzii: - încheierile pronunţate în materie necontencioasă nu au

autoritate de lucru judecat. Autoritatea de lucru judecat nu poate fi opusă ca excepţie nici măcar în cazul unor cereri identice din toate punctele de vedere. Eventual se poate face aplicarea art. 12 alin. 2 C.p.c. pentru exercitarea abuzivă a dreptului procesual.

10

Judecătoria Luduş

1. Corelarea noilor reglementări privind taxele judiciare de timbru cu dispoziţiile privind regularizarea cererii de chemare în judecată.

În conformitate cu prevederile art. 33 alin. 2 din OUG nr. 80/2013

privind taxele judiciare de timbru, dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă, obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei. Prin aceeaşi comunicare instanţa îi pune în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condiţiile legii, cerere de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării. Dispoziţiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă rămân aplicabile în ceea ce priveşte complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată. Instanţa însă nu va proceda la comunicarea cererii de chemare în judecată în condiţiile art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, decât după soluţionarea cererii de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru. Potrivit dispoziţiilor art. 39 din acelaşi act normativ împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate. Cererea de reexaminare este scutită de la plata taxei judiciare de timbru şi se soluţionează în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părţilor, prin încheiere definitivă. Dispoziţiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă rămân aplicabile în ceea ce priveşte complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată. Instanţa va proceda la comunicarea cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, numai după soluţionarea cererii de reexaminare.

Care este termenul pe care îl are la dispoziţie reclamantul, după soluţionarea cererii de acordare a facilităţilor, pentru a se conforma obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, în situaţia în care cererea sa este respinsă, sau admisă în sensul reducerii taxei? Într-o opinie se apreciază că ar trebui acordat reclamantului un termen de 10 zile de la soluţionarea definitivă a incidentelor legate de acordarea facilităţilor, pentru a-şi îndeplini obligaţia de timbrare a cererii

11

de chemare în judecată, apreciindu-se că suntem în prezenţa unui caz de întrerupere a termenului de 10 zile prevăzut de art. 200 alin. 1 teza I din NCPC. Într-o altă opinie, se apreciază că nu trebuie să i se acorde reclamantului un nou termen de 10 zile, fiind obligat la momentul respingerii în mod definitiv a cererii de acordare a facilităţilor să achite taxa de timbru datorată, fără a i se mai acorda vreun termen şi fără a mai exista obligaţia instanţei a-i pune din nou în vedere obligaţia de a achita taxa de timbru stabilită. Concluzii: - trebuie acordat reclamantului un termen de 10 zile de la soluţionarea definitivă a incidentelor legate de acordarea facilităţilor, pentru a-şi îndeplini obligaţia de timbrare a cererii de chemare în judecată.

Judecătoria Topliţa

Situaţia cererilor de reexaminare formulate împotriva încheierilor de

anulare a cererii de chemare în judecată conform art. 200 alin. 3 Cod procedură civilă.

1. Dacă reclamantul nu îndeplineşte obligaţiile care i-au

fost puse în vedere prin rezoluţie, însă şi le îndeplineşte ulterior, după anularea cererii sale în baza art. 200 al. 3 Cod procedură civilă, abia în cadrul procedurii reexaminării.

Într-o opinie se apreciază că dosarul privind cererea de

reexaminare reprezintă un dosar distinct faţă de dosarul privind cererea introductivă de chemare în judecată. Ca atare, depunerea de înscrisuri sau eventualele compliniri efectuate în cadrul procedurii reexaminării, distinctă de procedura regularizării, nu este de natură să ducă la o eventuală admitere a cererii de reexaminare. Prin urmare, reclamantul nu mai are dreptul la o a doua regularizare, efectuată practic de completul care soluţionează reexaminarea. De altfel, art. 200 alin. 6 Cod procedură civilă, arată că termenul de complinire este cel prevăzut la al. 2 al aceluiaşi articol, respectiv 10 zile de la primirea comunicării prin care i s-a pus în vedere acest fapt.

12

Într-o altă opinie s-a apreciat că, atâta timp cât reclamantul a complinit lipsurile chiar şi în cadrul dosarului de reexaminare, acest aspect trebuie tratat ca un motiv de admitere a cererii de reexaminare şi retrimitere la completul iniţial investit, cu preponderenţă în cazul taxelor de timbru datorate în situaţia plângerilor contravenţionale şi a acţiunilor în pretenţii, ordonanţe de plată şi cereri de valoare redusă.

2. Admiterea de mici derogări cu privire la termenul de complinire a lipsurilor.

S-a constatat că există practică neunitară cu privire la durata derogării, respectiv într-o opinie s-a considerat că depăşirea cu maxim 3 - 4 zile a termenului de 10 zile este permisă, în timp ce într-o altă opinie s-a apreciat că termenul de complinire se poate prelungi pe durata soluţionării cererii de reexaminare în cazul în care lipsurile care se cer a fi complinite sunt înscrisuri care emană de la autorităţi cum ar fi Arhivele Naţionale sau este vorba de taxe de timbru achitate în cadrul procedurii reexaminării. Concluzii: - în cazul complinirii de către reclamant a lipsurilor cererii, instanţa nu va mai putea proceda la anularea cererii, după depăşirea termenului de 10 zile, întrucât este incident art. 177 alin. 3 CPC, care interzice anularea actului de procedură dacă până la momentul pronunţării asupra excepţiei de nulitate a dispărut cauza acesteia; - complinirea lipsurilor nu se poate face în cadrul cererii de reexaminare; - dacă la momentul pronunţării încheierii de anulare reclamantul complinise lipsurile, dispărând cauza de nulitate, cererea de reexaminare trebuie admisă (ex. precizările fuseseră expediate prin poştă cu respectarea termenului de 10 zile, dar au ajuns la dosar ulterior); - cererea de reexaminare aparţine numai reclamantului şi este o veritabilă cale de atac, singura admisibilă împotriva încheierii de anulare a cererii, partea neavând deschisă calea apelului sau recursului.

13

Tribunalul Mureş 1. Acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial. Având în vedere situaţiile în care pe chitanţa cu care se face dovada achitării onorariului avocaţial nu este menţionat numărul dosarului aflat pe rol, s-a ridicat problema în ce măsură se poate aprecia că respectiva plată este aferentă reprezentării din respectivul dosar. În acest sens s-a conturat o opinie potrivit cărei se impune prezentarea contractului de asistenţă juridică (secretizat) încheiat între avocat şi partea pe care o reprezintă.

Într-o altă opinie s-a arătat că este important a se constata dacă pe împuternicirea aflată la dosar şi pe chitanţa privind plata onorariului avocaţial s-a menţionat numărul aceluiaşi contract de asistenţă juridică.

Judecătorii din cadrul secţiei au achiesat la această opinie, cu menţiunea că, în situaţia în care, coroborând menţiunile din împuternicirea avocaţială cu cele din cuprinsul chitanţei nu reiese că plata onorariului priveşte reprezentarea din respectivul dosar, aceste cheltuieli nu pot fi acordate (fără ca instanţa să facă demersuri suplimentare în acest sens – spere exemplu să solicite prezentarea contractului de asistenţă juridică).

Concluzii: - este suficient a se constata dacă pe împuternicirea aflată

la dosar şi pe chitanţa privind plata onorariului avocaţial s-a menţionat numărul aceluiaşi contract de asistenţă juridică.

2. Cererile cu valoare redusă - calea de atac

Judecarea apelurilor pronunţate în acest tip de hotărâri s-a efectuat în mod diferit de complete de apel ale secţiei, în sensul că o parte au procedat la judecarea apelului în şedinţă publică, altele au procedat la judecarea apelului în cameră de consiliu.

Din coroborarea prevederilor art. 1029 Cod de procedură civilă (potrivit cărora procedura cu privire la cererea cu valoare redusă este scrisă şi se desfăşoară în întregul ei în cameră de consiliu ) cu cele ale art. 1032 Cod de procedură civilă (potrivit cărora hotărârea este supusă numai apelului la tribunal – fără a se mai menţiona modalitatea de desfăşurare şedinţei) judecătorii din cadrul secţie au concluzionat că

14

această procedură se desfăşoară integral în cameră de consiliu, inclusiv în calea de atac.

Concluzii:

- potrivit art. 240 NCPC cercetarea procesului are loc în camera de consiliu. În căile de atac cercetarea procesului dacă este necesară, se face în şedinţă publică;

- potrivit art. 244 alin. 1 NCPC după ce se declară cercetarea procesului încheiată, se fixează termen pentru dezbaterea fondului în şedinţă publică. Conform alin. 3 părţile pot fi de acord ca dezbaterile să urmeze în camera de consiliu în aceeaşi zi.

- Art. 1029 are în vedere întreaga procedură.

3. Ordinul de protecţie

Potrivit prevederilor art. 27 indice 3 alin.1 din Legea nr. 217/ 2003 (aşa cum a fost modifică prin lege nr. 25/2012), cererile privind emiterea ordinului de protecţie se judecă în cameră de consiliu, participarea procurorului fiind obligatorie, iar potrivit alin. 4 al acelaşi articol, asistenta juridica a persoanei împotriva căreia se solicita ordinul de protecţie este obligatorie.

În ceea ce priveşte judecarea cauzei în calea de atac, prevederile art. 27 indice 6 alin.4 din lege fac referire la prezenţa obligatorie a procurorului în soluţionarea cauzei în cale de atac, însă nu se vorbesc de asistenţa ce trebuie acordată persoanei împotriva căreia se solicită ordinul de protecţie.

Prevederile referitoare la asistenţa obligatorie se aplică şi în cale de atac, chiar dacă în cuprinsul legii există prevederi distincte în ceea ce priveşte judecata în primă instanţă şi cea din calea de atac?

Concluzii:

- nefiind prevăzut expres, dispoziţiile referitoare la asistenţa juridică obligatorie a persoanei împotriva căreia se solicita ordinul de protecţie, nu se aplică şi în calea de atac.

15

4. Acţiuni ce vizează întoarcerea executării, formulate de un debitor ce a făcut de bună voie o plată nedatorată (respectiv titlul executoriu a fost anulat după efectuate plăţii).

În calea de atac s-au pronunţat soluţii diferite: a. unele complete de recurs au apreciat că fiind vorba de o

plată făcută benevol (deci nu prin executare silită) nu sunt incidente în cauză prevederile art. 404 indice 1 şi urm. din Codul de procedură civilă, care ar fi aplicabile doar în situaţia în care plata ar fi fost făcută în cursul executării silite.

b. alte complete de recurs au apreciat că este admisibilă o astfel de cerere, întrucât întoarcerea executării nu are în vedere doar o executare silită ci şi o executare voluntară, sens în care s-a avut în vedere că secţiunea a VI-a din cartea V a codului de procedură civilă face vorbire de întoarcerea executării şi nu limitativ de întoarcerea executării silite, iar prevederile art. 404 indice 1 Cod de procedură civilă se referă şi la desfiinţarea titlului executoriu.

Având în vedere prevederile art. 404 indice 2 alin.3 Cod de procedură civilă, potrivit cărora „dacă nu s-a dispus restabilirea situaţia anterioare executării în condiţiile alin.1 şi 2, cel îndreptăţit o va putea cere instanţei judecătoreşti competente potrivi legii” se pune problema dacă în condiţiile în care prin hotărârea de desfiinţare a titlului executori nu s-a dispus şi restabilirea situaţiei anterioare, o astfel de restabilire poate fi dispusă în soluţionarea unei cereri de întoarcere a executării.

- s-a decis amânarea discuţiilor pentru următoarea întâlnire.

Judecătoria Odorheiu Secuiesc

1. În cererile cu valoare redusă (art.1025 Cod procedură civilă) se poate administra un probatoriu complex: expertiză, martori şi ce înseamnă cheltuieli disproporţionate faţă de valoarea cererii?

Concluzii: - proba de bază o constituie înscrisurile, dar

celelalte probe nu sunt, de plano, inadmisibile; - probele se încuviinţează în condiţiile art. 255;

16

- nu pot fi încuviinţate probe a căror administrare necesită cheltuieli disproporţionate faţă de valoarea cererii de chemare în judecată sau a cererii reconvenţională. Disproporţionalitatea trebuie evaluată numai în raport cu cheltuielile băneşti impuse de administrarea ei, Trebuie, de asemenea, apreciată prin raportare la persoana celui care ar trebui să plătească pentru administrarea ei, iar nu la un total estimat al cheltuielilor procesuale, pe care cel care va pierde va trebui să le plătească.

2. Termenul de recurs la restituirea cauţiunii (10 zile sau 30 zile)

având în vedere dispoziţiile art.650 alin.3 respectiv art.1063 alin.3 Cod procedură civilă.

Concluzii: - termenul de recurs pentru cererile având ca obiect

restituirea cauţiunii este de 30 zile. Tribunalul Harghita 1. Aspecte privind informarea obligatorie cu privire la avantajele medierii in materia litigiilor de muncă Prin Legea nr. 115/2012 a fost modificată Legea nr. 192/2006, privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, principalul element de noutate fiind introducerea unei etape de informare obligatorie cu privire la avantajele medierii. La art.60' lit. e din Legea nr. 192/2006 se menţionează „litigiile de muncă izvorâte din încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă" între categoriile de cauze pentru care şedinţa de informare este obligatorie.

Într-o opinie, această prevedere legală se aplică tuturor litigiilor de muncă, indiferent de obiectul lor, promovarea unei acţiuni în acest sens trebuind să fie însoţită de certificatul privind participarea la şedinţa de informare obligatorie cu privire la avantajele medierii. Într-o altă opinie, această prevedere trebuie corelată cu celelalte prevederi ale legii şi citită în raport cu prevederile speciale din materia muncii. Astfel, trebuie observat faptul că, potrivit art.601 (partea introductivă) "părţile şi/sau partea interesată, după caz, sunt ţinute să

17

facă dovada că au participat la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii", doar „în litigiile ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii sau al altei forme alternative de soluţionare a conflictelor".

În acest sens trebuie precizat că, susceptibile de mediere sunt doar drepturile de care părţile pot dispune. În acest sens, art. 2 alin.(4) prevede explicit că „nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege".

Prin urmare, acele litigii de muncă în care nu este permisă renunţarea la drept sau tranzacţionarea asupra unor categorii de drepturi, nu au vocaţie de a fi supuse medierii şi, pe cale de consecinţă, nici obligaţiei de informare asupra avantajelor acesteia.

Concluzii: - informarea obligatorie cu privire la avantajele medierii se

aplică litigiilor de muncă izvorâte din încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă.

Judecătoria Târnăveni 1. Divort. Taxa judiciara de timbru. Reclamantul învesteşte instanţa cu o cerere prin care solicită

divorţul din culpa exclusiva a soţului pârât. Potrivit prevederilor art. 15 lit. b din OUG nr. 80/2013, la

înregistrarea dosarului reclamantul a achitat o taxa judiciara de timbru în cuantum de 100 lei.

Pârâta nu a formulat întâmpinare, dar se prezintă la al doilea termen de judecată şi propune reclamantului divorţul prin acord, acesta fiind de acord.

Potrivit prevederilor art.15 lit. a din OUG nr. 80/2013, cererea de divorţ întemeiată pe prevederile art. 373 lit. a din NCC, se timbrează cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 200 lei.

In ipoteza in care instanţa consideră că poate pronunţa divorţul prin acord, se impune completarea taxei judiciare de timbru, cu diferenţa de 100 lei?

In sarcina cărei părţi este achitarea diferenţei de taxă judiciară de timbru ?

18

Reclamantul poate motiva refuzul de achitare a taxei pe considerentul (justificat) că a achitat taxa judiciara de timbru prevăzută de lege pentru cererea de divorţ cu care a învestit instanţa. La rândul sau, parata refuză achitarea taxei, justificând că nu a formulat cerere reconvenţională in cauză.

Concluzii: - Cauza se va soluţiona prin raportare la cererea iniţială a

reclamantului.

2. Cerere reconvenţionala întemeiata pe o procedură specială, formulată în cadrul unui proces de drept "comun".

Instanţa este învestită cu o acţiune în revendicare imobiliară,

timbrată corespunzător. După comunicarea cererii de chemare în judecată, pârâtul formulează cerere reconvenţională, prin care solicită înscrierea în cartea funciară a dreptului sau de proprietate asupra imobilului litigios, în temeiul uzucapiunii, cererea sa fiind întemeiată în drept pe prevederile art.1049-1052 NCPC.

Potrivit prevederilor art.1051 NCPC, procedura uzucapiunii se desfăşoară în camera de consiliu şi presupune un interval mare de timp, dat fiind termenul de 6 luni ce trebuie acordat pentru dreptul de opoziţie.

Cum va proceda instanţa, în condiţiile in care, în procedura prealabila nu se poate dispune disjungerea cererii reconvenţionale ?

Dificultatea este de dublă natură întrucât: - cererea principala se judecă, potrivit regulilor generale, în şedinţă

publică, iar cererea reconvenţionala presupune o procedură ce se desfăşoară în întregime în camera de consiliu.

- procedura de minim 6 luni prevăzută pentru cererea reconvenţională ar determina prelungirea procedurii prealabile şi pentru cererea principală, in condiţiile în care art. 201 NCPC nu permite acest lucru, fiind obligatorie fixarea termenului de judecată, după parcurgerea etapelor prevăzute de acest text de lege. Concluzii:

- Dacă nu se pot judeca împreună, cererile se pot disjunge la primul termen de judecată.

19

Judecătoria Sighişoara

1. Este necesară completarea taxei de timbru în situaţia în care cererea de divorţ este întemeiată iniţial pe prevederile art.373 lit. b şi c Cod civil si, ulterior la termenul de judecată stabilit reclamantul îşi modifică cererea întemeind-o pe acordul părţilor sau pârâtul declară că este de acord cu cererea reclamantului conform disp. art. 931 Cpc?

Art.15 lit. a,b,c din OUG 80/2013 prevede că taxa judiciară pentru

cererea de divorţ întemeiată pe prevederile art.373 lit. a din Legea 287/2009 privind Codul civil republicat, cu modificările ulterioare denumită în continuare Codul civil este de 200 lei, iar pentru cererea de divorţ, întemeiată pe prevederile art.373 lit b) si c) din Codul civil de 100 lei.

Conform art.36 din acelaşi act normativ: (1) Dacă în momentul înregistrării sale acţiunea sau cererea a fost taxată corespunzător obiectului său iniţial, dar în cursul procesului apar elemente care determină o valoare mai mare a obiectului cererii, instanţa va pune in vedere reclamantului să achite suma datorată suplimentar până la termenul stabilit de instanţă.

(2) Dacă până la termenul prevăzut de lege sau stabilit de instanţa reclamantul nu îndeplineşte obligaţia de plată a taxei, acţiunea ori cererea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui soluţionată în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit în mod legal.

În cadrul Judecătoriei Sighişoara au fost exprimate două puncte de vedere:

- o prima opinie, minoritară, este in sensul ca cererea de divorţ nu este o cerere evaluabilă în bani, astfel încât nu este necesară completarea taxei de timbru;

- o a doua opinie, majoritară, este aceea că instanţa va acorda un nou termen de judecată pentru completarea taxei de timbru. În situaţia în care reclamantul nu îndeplineşte această obligaţie, instanţa se va considera investită doar cu cererea iniţială întemeiată pe disp. art. 373 lit. b sau c Cod procedura civila, solicitând probarea culpei în desfacerea căsătoriei.

Concluzii: - instanţa va acorda un nou termen de judecată pentru

completarea taxei de timbru. În situaţia în care reclamantul nu

20

îndeplineşte această obligaţie, instanţa se va considera învestită doar cu cererea iniţială întemeiată pe disp. art. 373 lit. b sau c Cod procedura civila.

Curtea de Apel Tg.-Mureş

1. Dreptul la repararea pagubei în cazul privării ilegale de libertate (Art. 504 alin. 2, 3 din Codul de procedură penală).

Potrivit art. 504 alin. 2 din C. pr.pen. are dreptul la repararea

pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Conform alin. 3, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prev. de art. 10 lit. j.

Într-o opinie, simpla pronunţare a unei hotărâri de achitare

echivalează cu nelegalitatea măsurii arestării preventive a inculpatului. Într-o altă opinie, simpla achitare nu atrage nelegalitatea măsurii

arestării preventive. Nelegalitatea acestei măsuri trebuia să fie constatată în mod expres prin hotărârea penală, cu atât mai mult cu cât nu poate fi pusă în discuţie temeinicia măsurii in cadrul analizei art. 504 din C.pr.pen. Instanţa civilă trebuie să ţină seama de împrejurarea că legalitatea măsurii arestării preventive a fost verificată şi constatată de o instanţă penală, inclusiv ca urmare a exercitării căilor de atac de către inculpat.

Concluzii: - dispoziţiile art. 504 din C.pr.pen. au caracter special,

faţă de dispoziţiile din Codul civil care reglementează răspunderea civilă delictuală, legiuitorul reglementând distinct şi limitativ cazurile pentru care statul răspunde pentru erorile judiciare;

21

- simpla achitare a inculpatului în procesul penal nu echivalează cu nelegalitatea măsurii arestării preventive;

- nelegalitatea acestei măsuri trebuie să fie constatată în mod expres prin hotărârea penală de achitare;

- instanţa civilă trebuie să ţină seama de împrejurarea că legalitatea măsurii arestării preventive a fost verificată şi constatată de o instanţă penală, inclusiv ca urmare a exercitării căilor de atac de către inculpat.

Judecător, Camelia Rusu

22