CURS Tehnici Proiective ID

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

Facultatea de Psihologie

Departamentul de învățământ la distanță

MODUL:

Tehnici proiective

TUTOR: Lector univ. drd. SIMONA REGHINTOVSCHI

- 2013 -

2

CUPRINS

1. Scopul şi obiectivele disciplinei ........................ Error! Bookmark not defined.

2.Cerinţe preliminare .............................................. Error! Bookmark not defined.

3. Conţinutul materialului de studiu. Organizarea pe unităţi de studiu ........... Error!

Bookmark not defined.

4. Recomandări de studiu ......................................................................................... 8

5. Recomandări de evaluare ................................................................................... 13

6. Test de evaluare iniţială ...................................................................................... 14

UNITATEA 1 TEHNICILE PROIECTIVE ÎN EVALUAREA PERSONALITĂȚII

.................................................................................................................................... 15

Obiective ................................................................................................................ 16

Cunoștințe preliminarii ......................................................................................... 16

Resurse necesare și recomandări de studiu. .......................................................... 16

Durata medie de parcurgere a unității de studiu ..................................................... 16

1.1 Apariţia testelor proiective ............................................................................... 17

1.2 Metodele proiective şi sensurile termenului de proiecţie în psihologie ........... 18

1.3 Sensurile termenului proiecție în psihologie .................................................... 18

1.4 Tipuri de proiecţie ............................................................................................ 19

1.5 Definiţia testelor proiective: ............................................................................. 19

1.6 Distincţia test obiectiv-test proiectiv ............................................................... 20

1.7 Tipuri de teste proiective. ................................................................................. 22

1.7 Avantaje şi dezavantaje ale utilizării tehnicilor proiective............................... 23

Rezumat .................................................................................................................. 23

Cuvinte cheie .......................................................................................................... 24

Teste de autoevaluare ............................................................................................. 24

3

Concluzii ................................................................................................................ 24

UNITATEA 2 SITUAȚIA PROIECTIVĂ ................................................................ 25

Obiective ................................................................................................................ 26

Resurse necesare și recomandări de studiu. ........................................................... 26


SITUAȚIA PROIECTIVĂ ..................................................................................... 27

2.1 Situaţia proiectivă şi situaţia psihanalitică ....................................................... 27

2.2 Specificitatea situaţiei proiective. — "cadrul" proiectiv .................................. 29

2.3 Efecte ale situației proiective ........................................................................... 30

Cuvinte cheie .......................................................................................................... 31


Concluzii ................................................................................................................ 32

UNITATEA 3............................................................................................................. 33

TESTUL ASOCIATIV VERBAL ............................................................................. 33

Obiective ................................................................................................................ 34

Cunoștințe preliminarii ........................................................................................... 34



TESTUL ASOCIATIV VERBAL .......................................................................... 35

3.1 Istoric ............................................................................................................... 35

3.3 Materialul testului şi aplicarea lui ................................................................... 36

3.4 Natura testului de asociere verbală ................................................................... 38

3.5 Interpretarea testului ......................................................................................... 39

3.6 Indicatorii de complexe .................................................................................... 40

3.7 Variante ale testului .......................................................................................... 45

3.8 Avantaje şi limite ............................................................................................. 45

3.9 Utilizare ............................................................................................................ 46

Rezumat .................................................................................................................. 46

4

Cuvinte cheie .......................................................................................................... 47


Concluzii ................................................................................................................ 47

UNITATEA 4 TESTUL PETELOR DE CERNEALĂ (RORSCHACH) I ............... 48

Obiective ................................................................................................................ 49




TESTUL RORSCHACH ........................................................................................ 50

4.1 Istoric ................................................................................................................ 50

4.2. Surse ale testului .............................................................................................. 51

4.3 Teria personalităţii din perspectiva lui Rorschach ........................................... 54

4.4 Administrarea testului ...................................................................................... 56

4.5 Specificul testului ............................................................................................. 66

Rezumat .................................................................................................................. 67

Cuvinte cheie .......................................................................................................... 67


Concluzii ................................................................................................................ 68

UNITATEA 5............................................................................................................. 69

TESTUL PETELOR DE CERNEALĂ (RORSCHACH) II ...................................... 69

Obiective ................................................................................................................ 70




TESTUL PETELOR DE CERNEALĂ (RORSCHACH) II. ................................. 71

5.1 Interpretarea: .................................................................................................... 71

5.2 Cotarea .............................................................................................................. 72

5.4 Determinanţii percepţiei ................................................................................... 75

5

5.5 Conţinutul interpretării ..................................................................................... 78

5.6 Fenomene particulare ....................................................................................... 80

5.7 Interpretarea rezultatelor .................................................................................. 82

5.8 Consideraţii generale şi reguli fundamentale în interpretarea rezultatelor ....... 83

5.9 Evaluarea inteligenţei (cantitativ şi calitativ) ................................................... 85

5.10 Evaluarea afectivităţii ..................................................................................... 86

5.11 Capacitatea de contact social sau analiza factorilor de socializare ................ 87

5.12 Avantaje şi limite ale testului Rorschach ...................................................... 88

Rezumat .................................................................................................................. 89

Cuvinte cheie .......................................................................................................... 89


Concluzii ................................................................................................................ 90

UNITATEA 6 TESTUL TEMATIC DE APERCEPȚIE (T.A.T) I ........................... 91

Obiective ................................................................................................................ 92




TESTUL TEMATIC DE APERCEPȚIE ............................................................... 93

6.1 Istoric ............................................................................................................... 93

6.2 Listele variabilelor ............................................................................................ 94

6.3 Natura T.A.T: ce înseamnă apercepţie? ........................................................... 96

6.4 Aplicare ............................................................................................................ 97

6.5 Abordarea psihanalitică .................................................................................... 99

Rezumat ................................................................................................................ 108

Teste de autoevaluare ........................................................................................... 108

Concluzii .............................................................................................................. 109

UNITATEA 7 TESTUL TEMATIC DE APERCEPȚIE (T.A.T.) II. ...................... 110

Obiective .............................................................................................................. 111

6


Resurse necesare și recomandări de studiu. ......................................................... 111

Durata medie de parcurgere a unității de studiu ................................................... 111

7.1 Interpretarea .................................................................................................... 112

7.2 Analiza formală .............................................................................................. 113

7.3 Interpretarea conţinutului povestirilor ........................................................... 114

7.4 Paşii de interpretare ....................................................................................... 117

7.5 Avantaje şi limite ale Testului de Apercepţie Tematică ................................ 120

Rezumat ................................................................................................................ 121


Concluzii .............................................................................................................. 122

UNITATEA 8 TESTUL FABULELOR DÜSS ....................................................... 123

Obiective .............................................................................................................. 124




TESTUL FABULELOR DÜSS ........................................................................... 125

8.1 Materialul testului ........................................................................................... 125

8.2 Aplicare .......................................................................................................... 126

8.3 Diagnosticarea complexelor ........................................................................... 128

Rezumat ................................................................................................................ 132

Cuvinte cheie ........................................................................................................ 133


Concluzii .............................................................................................................. 133

UNITATEA 9........................................................................................................... 134

TESTUL DESENEAZĂ O PERSOANĂ ................................................................ 134

Obiective .............................................................................................................. 135


7



TESTUL "DESENEAZĂ O PERSOANĂ" ......................................................... 136

9.1 Natura testului ............................................................................................... 136

9.2 Aplicarea ........................................................................................................ 136

9.3 Interpretarea .................................................................................................... 136

9.4 Analiza formală .............................................................................................. 139

9.5 Analiza de conţinut ......................................................................................... 139

9.6 Utilitatea Testului Desenează o persoană ....................................................... 146

Rezumat ................................................................................................................ 146

Cuvinte cheie ........................................................................................................ 147


Concluzii .............................................................................................................. 147

UNITATEA 10......................................................................................................... 148

PROBLEME SPECIALE ÎN EVALUAREA PROIECTIVĂ ................................. 148

Obiective .............................................................................................................. 149




Probleme speciale în evaluarea proiectivă ........................................................... 150

10.1 Bateria de tehnici proiective ......................................................................... 150

10.2 Precauţii în utilizarea tehnicilor proiective................................................... 151

10.3 Relaţia de testare şi impactul ei asupra performanţei la test ........................ 153

Rezumat ................................................................................................................ 154

Cuvinte cheie ........................................................................................................ 154


Concluzii .............................................................................................................. 155

GLOSAR DE SPECIALITATE .............................................................................. 156

8

BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................... 156

INTRODUCERE

1. Scopul şi obiectivele disciplinei

Materialul de studiu este adresat studenţilor din anul III de studiu ce urmează

cursurile ID ale Facultăţii de Psihologie .

Scopul cursul este prezentarea conceptelor de bază ale evaluării personalității prin

intermediul tehnicilor proiective, precum şi a problematicii acesteia.

Obiective generale

1. Familiarizarea cu conceptele şi problematica evaluării proiective a personalității.

2. Explorarea procedurilor de aplicare și interpretare ale tehnicilor proiective des

utilizate în practica evaluării psihologice.

Obiective specifice

1. Insusirea conceptelor de baza ale evaluării personalității prin tehnici

proiective

2. Dezvoltarea unui tip de gîndire clinică ce presupune luarea in considerare a

nivelului inconstient si corelarea sa cu nivelul constient

3. Capacitatea de a aplica informatiile teoretice în domeniile realitatii: evaluarea

psihologică prin intermediul diferitelor tehnici proiective

9

4. Explicarea principalelor mecanisme ce stau la baza tehnicilor proiective :

proiecția, procesele primare, mecanismele de aparare ale eului, bietajarea

produselor psihice in continut manifest si latent

5. Dezvoltarea abilitatilor de interpretare a răspunsurilor obșinute în urma

aplicării diferitelor teste proiective

6. Implementarea unor tehnici de evaluare a personalității în care personalitatea

nu mai este văzută ca o sumă de trăsături, ci ca un proces dinamic de

organizare a experienţei, de structurare a spaţiului vieţii conform lumii

particulare, unice a individului

2. Cerinţe preliminare

Se impune ca studentul să-şi fi însuşit, cel puţin la nivel mediu, conceptele de bază

ale disciplinelor psihologie generală, psihologie experimentală, psihologia

personalității, psihanaliză și psihologie clinică, concepte precum procesele psihice,

structura psihicului, individ, societate, teorii generale ale psihologiei.

3. Conţinutul materialului de studiu. Organizarea pe unităţi de studiu

Materialul de studiu cuprinde informaţii referitoare la obiectul de studiu al

disciplinei, precum şi despre principalele tehnici proiective folosite în evaluarea

psihologică.

Unitate de studiu 1: Tehnicile proiective în evaluarea personalității

Această primă prelegere asigură o introducere generală în tehnicile proiective ca

instrumente utilizate în evaluarea personalității, fiind trecute în revistă atât sursele

acestor teste în psihologia experimentală a secolului XX, cât și sensurile termenului

de proiecție utilizat pentru a denumi aceste teste. După o clasificare a tehnicilor

proiective sunt prezentate avantajele și dezavantajele utilizării lor în evaluarea

personalității.

10

Unitate de studiu 2: Situația proiectivă

A doua unitate de studiu aduce în discuție caracteristicile specifice ale situației de

testare prin metode proiective. Structurarea inconştientă a materialului, libertatea în

ceea ce priveşte răspunsurile şi intervalul de timp, instrucţiunile oarecum neclare,

toate fac din situaţia proiectivă o situaţie relativ "goală", vid pe care subiectul trebuie

să îl umple, făcând apel nu atât la aptitudini şi inteligenţă, cât mai ales la resursele

profunde ale personalităţii sale. Acest vid are ca efect, la subiectul testat, trezirea

conflictelor psihologice, declanşarea anxietăţii şi a regresiei

Unitate de studiu 3: Testul asociativ verbal

Această unitate de studiu aduce în discuție Testul asociativ verbal elaborat de

C.G.Jung. Sunt prezentate informații cu privire la materialul testului, procedura de

aplicare, interpretarea rezultatelor obținute în scopul identificării complexelor, și, de

asemenea, avantajele și limitele utilizării acestei tehnici proiective.

Unitate de studiu 4: Testul petelor de cerneală (Rorschach) I

Această unitate de studiu aduce în discuție Testul petelor de cerneală elaborat de H.

Rorschach. Sunt prezentate informații cu privire la materialul testului și procedura de

aplicare. Sunt aduse în prim-plan date cu privire la conținutul latent al fiecărei planșe

stimul.

Unitate de studiu 5: Testul petelor de cerneală (Rorschach) II

Această unitate de studiu continuă prezentarea Testului petelor de cerneală elaborat

de H. Rorschach. Sunt prezentate informații cu privire la procedura de scorare a

răspunsurilor la test, și sunt oferite principiile de interpretare a rezultatelor obținute

în scopul elaborării unui portret al funcționării cognitive, afective și al relaționării

interpersonale a subiectului. De asemenea, sunt prezentate avantajele și limitele

utilizării acestei tehnici proiective.

Unitate de studiu 6: Testul tematic de apercepție (T.A.T.) I.

Această unitate de studiu aduce în discuție Testul tematic de apercepție elaborat de

H. Murray. Sunt prezentate informații cu privire la materialul testului și procedura de

aplicare. Sunt aduse în prim-plan date cu privire la conținutul latent și conținutul

manifest al fiecărei planșe din componența testului.

11

Unitate de studiu 7: Testul tematic de apercepție (T.A.T.) II.

Prezentarea Testului tematic de apercepție elaborat de H. Murray continuă cu

informații cu privire la principiile de interpretare a răspunsurilor la test, și sunt

oferite linii de orientare în analiza formală și analiza de conținut a povestirilor

elaborate de subiect. De asemenea, sunt prezentate avantajele și limitele utilizării

acestei tehnici proiective, precum și alte tehnici proiective derivate din T.A.T.

Unitate de studiu 8: Testul fabulelor Duss

În această unitate este prezentat Testul fabulelor construit de L. Duss, test care

permite o depistare rapidă a complexelor şi a gradului lor de gravitate. Sunt

prezentate informații cu privire la materialul testului, procedura de aplicare,

interpretarea rezultatelor obținute în scopul identificării complexelor, și, de

asemenea, avantajele și limitele utilizării acestei tehnici proiective.

Unitate de studiu 9: Testul Desenează o persoană

A noua unitate de studiu aduce în discuție testul Desenează o persoană utilizat de

Karen Machover ca tehnică proiectivă. În accepţiunea de tehnică proiectivă, Testul

Desenează o persoană pleacă de la principiul că în desenul unei siluete umane

subiecţii îşi proiectează modul în care se percep pe ei înşişi, cu problemele sau

conflictele specifice care ţin de imaginea de sine. Sunt prezentate principiile de bază

în interpretarea desenului, și sunt oferite linii de orientare pentru analiza formală și

analiza de conținut a desenelor subiectului. De asemenea, sunt prezentate avantajele

și limitele utilizării acestei tehnici proiective

Unitate de studiu 10: Probleme speciale în evaluarea proiectivă

În ultima unitate de studiu sunt aduse în discuție cîteva probleme cu o deosebită

importanță practică în evaluarea proiectivă: Cum este alcătuită o baterie de teste

proiective, ce precauții trebuie luate în utilizarea tehnicilor proiective, cum sunt

influențate răspunsurile subiectului de relația dintre el și clinician.

12

4. Recomandări de studiu

Se impune ca studentul să parcurgă fiecare unitate de studiu respectând timpul

alocat calendarului disciplinei, modul de abordare a testelor de autoevaluare, a

sarcinilor de învăţare.

Pentru însuşirea conceptelor de bază ale disciplinei şi înţelegerea informaţiilor

prezentate în fiecare unitate de studiu este obligatoriu ca studentul să consulte

bibliografia şi să respecte indicaţiile rubricii cunoştinţe preliminare.

Fiecare unitate de studiu atinge următoarele aspecte: obiective, cunoștințe

preliminarii, resurse necesare și recomandări de studiu, durata medie de

parcurgere a unității, subiectele teoretice aferente acesteia, un rezumat, cuvinte

cheie, teste de autoevaluare și concluzii.

Fiecare dintre aceste subpuncte sunt semnalizate în text prin intermediul unor

pictograme. În continuare, prezentăm un tabel cu principalele pictograme utilizate in

text:

OBIECTIVE

CUNOȘTINȚE

PRELIMINARE

RESURSE

BIBLIOGRAFICE

DURATA MEDIE DE

PARCURGERE A

UNITĂȚII DE STUDIU

13

EXPUNEREA TEORIEI

AFERENTE UNITĂȚII

REZUMAT

CUVINTE CHEIE

TESTE DE

AUTOEVALUARE

RĂSPUNS CORECT

CONCLUZII

5. Recomandări de evaluare

După parcurgerea fiecărei unităţi de studiu se impune rezolvarea sarcinilor de

învăţare, ce presupun studiu individual, dar şi a celor de autoevaluare.

Activităţile de evaluare condiţionează nivelul nivelul de dobîndire a competenţelor

specificate prin obiectivele disciplinei.

În ceea ce priveşte evaluarea finală, se va realiza printr-un examen, planificat

conform calendarului disciplinei. Examenul constă în rezolvarea unei probe de tip

grilă.

14

6. Test de evaluare iniţială

1. Identificaţi orientările teoretice reprezentative în psihologie.

2. Identificaţi principiile de bază ale următoarelor discipline: psihologie generală,

antropologie , psihiatrie.

UNITATEA 1

TEHNICILE PROIECTIVE ÎN EVALUAREA PERSONALITĂȚII

Obiective ................................................................................................................ 16


Resurse necesare și recomandări de studiu. .......................................................... 16


1.1 Apariţia testelor proiective ............................................................................... 17

1.2 Metodele proiective şi sensurile termenului de proiecţie în psihologie ........... 18

1.3 Sensurile termenului proiecție în psihologie .................................................... 18

1.4 Tipuri de proiecţie ............................................................................................ 19

1.5 Definiţia testelor proiective: ............................................................................. 19

1.6 Distincţia test obiectiv-test proiectiv ............................................................... 20

1.7 Tipuri de teste proiective. ................................................................................. 22

1.7 Avantaje şi dezavantaje ale utilizării tehnicilor proiective............................... 23

Rezumat .................................................................................................................. 23

Cuvinte cheie .......................................................................................................... 24


Concluzii ................................................................................................................ 24

16

Obiective

La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :

- să aibă o înţelegere mai largă a domeniului tehnicilor proiective;

- să dobândească abilitatea de a folosi din punct de vedere teoretic concepte

şi ce ţin de psihodiagnoza proiectivă;

- să coreleze dimensiunile teoretice cu cele practice ale testelor proiective.

Cunoștințe preliminarii

Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei experimentale,

psihodiagnosticului și psihologiei clinice.

Resurse necesare și recomandări de studiu.

Resurse bibliografice obligatorii:

Anzieu, D, Chabert C. (2010), Metodele proiective, Ed. Trei,

Bucureşti

Dumitraşcu, N. (2005), Tehnicile proiective în evaluarea

personalităţii, Ed. Trei, Bucureşti.

Minulescu, M. (2001), Tehnici proiective, Ed. Titu Maiorescu,

Bucureşti.

Wallon, P. Cambier,A. Engelhart D, (2008) Psihologia desenului la

copil, Editura Trei

Durata medie de parcurgere a unității de studiu

Este de două ore.

17

TEHNICILE PROIECTIVE ÎN EVALUAREA PERSONALITĂȚII

1.1 Apariţia testelor proiective

Pot fi identificate trei surse ale testării proiective in psihologia începutului secolului

XX:

Psihologia experimentală era orientată către formularea legilor generale ale

functionării psihice. Testele cu pete de cerneală erau utilizate in studierea legilor

imaginaţiei de psihologii interesati de psihologia geniului. Rorschach a venit cu ideea

că interpretarea petelor de cerneală nu constituie un test de imaginaţie, ci un test de

personalitate. Organizarea individuală a personalităţii este cea care structurează

percepţia acestor pete

Psihologia formei (gestaltistă) incerca să stabilească pe bază experimentală legile

universale ale perceptiei. În urma experimentelor realizate cu stimuli cu diferite

grade de ambiguitate, au constatat faptul că stimului nu are o valoare absolută, ci

depinde foarte multe de celelalte elemente din câmpul perceptiv, cu care

interactionează, prin urmare perceptia lui depinde de intregul context. Pe de altă

parte, este influentată de trecut, de formele percepute anterior, de multe ori

realizându-se in perceptie o reducere a nefamiliarului la familiar, a necunoscutului la

cunoscut. Diferenţa este că în psihologia formei, ambiguitatea este utilizată drept

modalitate de abordare a condiţiilor externe ale percepţiei, pe când, în psihologia

proiectivă, este utilizată drept modalitate de abordare a condiţiilor interne

Psihanaliza completează psihologia conştientului, adăugându-i o psihologie a

inconştientului. Personalitatea are şi o dimensiune inconştientă, la care putem avea

acces prin metoda asociaţiilor libere, care sunt sunt determinate de istoria de viaţă

şi de conflictele inconştiente. Se face astfel trecerea de la o psihologie universală,

generală, la o psihologie a individului. Testul asociativ-verbal al lui Jung (1908) este

un test proiectiv în care asociaţiile subiectului testat sunt văzute ca indicând

tendinţele profunde şi „complexele” subiectului.

Psihanaliza copiilor şi tehnicile de analiză a desenului şi jocului. Extinzând

tratamentul la copii, psihanaliştii şi-au modificat tehnicile terapeutice, înţelegând

desenul şi jocul ca echivalenţi ai asociaţiilor libere ale pacienţilor adulţi. Ei

considerau că desenele şi povestirile libere au o semnificaţie simbolică, similar

viselor şi simptomelor nevrotice, prin urmare este posibilă cunoaşterea individului

prin analiza stilului acestui material.

18

În 1935, în SUA, Murray creează primul test inspirat din tehnica povestirii libere –

Testul de apercepţie tematică. În 1949, Koch publică testul arborelui în Elveţia, iar

Manchover publică testul omului.

1.2 Metodele proiective şi sensurile termenului de proiecţie în psihologie

În urma apariţiei acestor teste s-a conturat un nou mod de investigare a personalităţii.

În 1939, L. K. Frank va denumi aceste teste metode proiective, arătând că testul

asociativ-verbal al lui Jung, testul petelor de cerneală creat de Rorschach şi Testul de

apercepţie tematică constituie prototipul unei investigări dinamice şi globale a

personalităţii, văzută ca un tot aflat în evoluţie, în care elementele constitutive

interacţionează. El compară testele proiective cu o radiografie a personalităţii.

1.3 Sensurile termenului proiecție în psihologie

Formularea „metode proiective” pentru a denumi aceste teste s-a păstrat în

vocabularul psihologiei şi pentru că diversele sensuri ale cuvântului proiecţie se

regăsesc în această disciplină şi evocă multidimensionalitatea, specificitatea şi

fecunditatea termenului.

1. cuvântul proiecţie denotă o acţiune fizică – de pildă, lansarea unor proiectile.

Este sensul utilizat de Freud care, printr-o analogie metaforică, desemna un

mecanism de apărare tipic pentru paranoia care constă în expulzarea din sine a

elementelor nedorite şi atribuirea lor altcuiva. În acest sens, testele proiective

provoacă şi captează proiecţiile individului, ceea ce acesta refuză să fie, a ceea ce

simte în el ca fiind rău, a ceea ce simte că ar fi punctele sale vulnerabile.

2. în sens matematic, proiecţia este utilizată în geometria proiectivă şi

desemnează operaţia prin care unui punct sau ansamblu de puncte din spaţiu

îi corespunde un punct sau ansamblu de puncte de pe o dreaptă sau suprafaţă.

Aceasta este baza teoretică pentru studiul perspectivei, pentru realizarea

planurilor în arhitectură şi a hărţilor geografice. În neorologie, s-a utilizat

această noţiune pentru a numi corespondenţa punct cu punct, structură cu

structură, între o zonă cerebrală şi un aparat senzorial sau motor.

Tot aşa, testele proiective pun subiectul în situaţia de a produce un protocol de

răspunsuri în aşa fel încât structura acestui protocol să corespundă structurii

personalităţii subiectului, iar caracteristicile fundamentale ale personalităţii să se

regăsească în protocol.

3. sensul utilizat în optică – prin proiecţie, razele luminoase emise de o sursă

sunt trimise pe o suprafaţă. Aplicaţiile sunt binecunoscute: teatrul de umbre,

cinematograful. În psihofiziologie acest sens este utilizat pentru a desemna

19

localizarea senzaţiilor la nivelul organului receptor (de exp, senzaţiile

olfactive sunt localizate în nas). Animismul, reprezintă de asemenea o

percepere a unor stări afective în lumea externă, stari care, de fapt, sunt

interne şi au fost proiectate în afară.

Un test proiectiv este ca o rază X care, traversând interiorul personalităţii, fixează

imaginea miezului secret al acesteia pe un revelator (realizarea propriu-zisă a

testului) şi permite mai apoi o lectură simplă, prin mărire sau proiectare

supradimensionată pe un ecran (interpretarea protocolului). Ceea ce este ascuns iese

astfel la lumină; latenţa devine manifestă; interiorul este adus la suprafaţă; ceea ce

este stabil şi, prin urmare, blocat în noi înşine iese la iveală.

1.4 Tipuri de proiecţie

Se pot distinge 3 forme diferite de proiecţie întâlnite în testele proiective:

proiecţia speculară în care subiectul regăseşte în imaginea celuilalt

caracteristicile proprii. Această proiecţie îşi are originea în stadiu

nondistingerii între imaginea de sine şi imaginea celuilalt, într-un cuvânt, în

narcisism. Ea se realizează

la modul indicativ (de exp, un copil infirm, pe parcursul unui

test de desen, schiţează un corp uman atrofiat)

sau la modul optativ (de exemplu, o fetiţă orfană crescută de o

mătuşă ursuză descrie în timpul unui test proiectiv o scenă de tandreţe între

mamă şi copiii ei).

Proiecţia cathartică – subiectul atribuie imaginii altcuiva caracteristicile pe

care pretinde, în mod greşit, că nu le are, pe care refuză să le accepte ca

aparţinându-i şi de care se eliberează, deplasându-le asupra altcuiva. De

exemplu, un subiect cu o conştiinţă morală rigidă vede în imaginile neclare

ale unui test proiectiv scene de o violenţă extremă.

Proiecţia complementară – subiectul le atribuie celorlalţi sentimente sau

atitudini care justifică propriile lui sentimente şi atitudini. Astfel, un tânăr

revoltat, descrie personaje severe şi nedrepte căci, pentru a se revolta, are

nevoie să simtă că ceilalţi se poartă incorect cu el.

1.5 Definiţia testelor proiective:

O categorie de teste psihologice care prezintă, în general, următoarele caracteristici

(Liebert şi Spiegel, 1990):

20

sunt sarcini mai ambigue sau mai slab structurate, permiţând multiple

răspunsuri din partea subiecţilor: ce vede în pete de cerneală, să deseneze, să

inventeze povestiri, să aranjeze culori sau fotografii in ordinea preferinţelor.

subiectul nu cunoaşte semnificaţia răspunsurilor sale şi, de regulă, nu i se

comunică modul în care răspunsurile vor fi codificate şi interpretate.

codificarea şi interpretarea răspunsurilor conţine în grade variabile o anumită

implicare din partea psihologului.

1.6 Distincţia test obiectiv-test proiectiv

Apariţia testelor proiective în câmpul psihologiei aplicate a stârnit chiar de la început

vii controverse şi dezbateri furtunoase privind utilizarea lor. Chiar termenul de "test"

le-a fost şi le este încă refuzat de unii autori, preferându-se mai curând cel de

"tehnică" proiectivă (Anastasi, 1988).1 Tehnicile proiective au fost criticate de

partizanii abordării psihometrice pe motivul că nu satisfac cerinţele psihometrice de

bază ale unui test, adică nu au fidelitate, validitate şi nu sunt standardizate. Ei afirmă

că interpretarea lor nu are nişte reguli clare, ci se supune subiectivismului

psihologului, o sursă de eroare considerată fundamentală (un fel de “interpretare

sălbatică”). Având în vedere acest subiectivism, este probabil că interpretarea

aceluiaşi subiect va varia considerabil de la un psiholog la altul, pentru că fiecare

examinator va “înţelege” altceva din răspunsurile subiectului (slabă fidelitate inter-

evaluatori).

Iată un exemplu: să presupunem că un subiect căruia i se aplică testul petelor

de cerneală (testul Rorschach) dă următorul răspuns: “Aici văd o persoană cu braţele

ridicate”. Ce ne transmite, luat de unul singur, acest răspuns? Ne poate sugera mai

multe lucruri diferite: o stare de rugăciune, sau de revoltă, de chemare, de implorare,

de furie, sau pur şi simplu o figură de gimnastică aerobică. Aşadar, acelaşi răspuns

"proiectiv" dat la acelaşi test, evaluat de mai mulţi psihologi, poate ajunge să fie

interpretat în mai multe moduri diferite.

Exemplul de mai sus este unul foarte simplificat. În realitate, caracterizarea

unei persoane nu se face, evident, după un singur răspuns dat la un singur test.

Totuşi, el scoate în evidenţă ceea ce adversarii tehnicilor proiective consideră

deficienţa majoră a acestora: subiectivitatea în interpretarea şi/sau scorarea

răspunsurilor.

Prin contrast, aşa-numitele teste obiective reprezintă nişte sarcini bine

structurate, prevăzute cu modalităţi clare de răspuns (de exemplu: Da-Nu, A-F, sau

1 Pe parcursul acestei lucrări, noi vom folosi ca echivalenţi termenii de "test proiectiv" şi de "tehnică"

proiectivă", aşa cum procedează de altfel şi autorii anglo-saxoni.

21

tip grilă). Ele au fost validate, li s-a calculat fidelitatea şi au fost standardizate. Ca

atare, scorarea şi interpretarea lor urmează reguli clare, care solicită la minimum

implicarea subiectivă a psihologului. Exemple de astfel de teste: C.P.I., M.M.P.I.,

Raven, Freiburg, 16 P.F. etc.

Adepţii acestei abordări consideră aşadar că tehnicile proiective nu sunt un

instrument valid pentru evaluare şi cer chiar excluderea lor din practica psihologică.

În realitate, nefericita împărţire a testelor în "proiective" şi "obiective" este în

esenţă nefondată. Sunt două argumente care susţin această idee (Exner, 1994):

1. Teoretic, orice situaţie-stimul care evocă sau facilitează procesul proiecţiei, aşa

cum este definit de Frank, poate fi considerată o metodă proiectivă. Este valabil

aproape indiferent dacă regulile metrologice fundamentale au fost utilizate sau nu.

Spus altfel, orice situaţie-stimul care nu este elaborată în scopul provocării unei clase

specifice de răspunsuri, cum sunt testele aritmetice, chestionarele etc., poate evoca

un proces proiectiv. De fapt, la limită, orice sarcină, oricât de clară şi bine structurată

ar fi, poate fi tratată într-un mod “proiectiv”, adică foarte subiectiv. De exemplu,

itemul “Cât face 2 plus 2?”, poate fi rezolvat astfel: “patru, pentru că patru este

numărul anotimpurilor şi simbolizează ciclurile vieţii şi al morţii.” Evident, acest

răspuns bizar dezvăluie despre subiect şi alte lucruri decât faptul că ştie să

socotească. El ne sugerează anumite preocupări pe care răspunsul lui proiectiv le

trădează.

Testele de inteligenţă sunt de regulă privite ca teste obiective, deoarece sunt

elaborate şi dezvoltate într-un cadru psihometric de bază. Totuşi, unele teste de

inteligenţă includ itemi sau chiar secţiuni întregi care permit răspunsuri libere. De

exemplu, câteva din subtestele scalelor Wechsler sunt construite pentru a permite

astfel de răspunsuri. Exner (1994) dă un astfel de exemplu: la sub-scala Înţelegere a

Limbajului (Language Comprehension), cel mai bun răspuns la întrebarea "De ce

cere statul oamenilor să obţină un certificat înainte de căsătorie?" este "Pentru a

putea ţine evidenţa căsătoriilor". Dacă un subiect răspunde însă: "Pentru a feri

femeile să ia herpes", acesta este un răspuns nu numai nesatisfăcător, dar evocă şi

unele particularităţi ale respondentului. Un anumit interes sau o preocupare specifică

a fost proiectată în răspuns.

2. În ceea ce priveşte tehnicile proiective, nu pot fi abordate toate de la acelaşi

nivel al fragilităţii psihometrice. Unora dintre ele (cum ar fi Rotter sau Rorschach în

varianta Sistemului Comprehensiv) li s-au calculat proprietăţile psihometrice şi au

fost standardizate, adică prevăzute cu modalităţi clare de scorare şi interpretare.

Aşadar, după definiţia de mai sus, au devenit teste “obiective”, ceea ce anulează

distincţia între ele şi cele care, în mod tradiţional, intră în această categorie.

22

Deci, aşa cum am văzut, distincţia test obiectiv - test proiectiv, are la bază o

prejudecată. Un test obiectiv poate conţine itemi proiectivi, aşa cum un test proiectiv

poate fi standardizat la nivelul unui test obiectiv.

1.7 Tipuri de teste proiective.

Având în vedere faptul că fiecare test proiectiv apelează la o anumită poartă

proiectivă prin care avem acces la lumea internă a individului, putem vorbi despre

mai multe limbaje prin care se exprimă această subiectivitate. Din acest punct de

vedere, putem vorbi despre mai multe categorii de limbaje proiective:

limbajul desenelor – testele de desen, desenează o persoană, testul arborelui,

testul familiei

limbajul percepţiei – testul Rorschach, testul norilor, la care subiectul trebuie

să spună ce vede în imagini ambigue

Limbajul poveştilor – TAT, CAT, fabulele Duss, la care subiectul trebuie să

alcătuiască povestiri pornind de la imagini sau să completeze povestiri.

Limbajul culorilor – testul Luscher, în care culorile sunt selectate in ordinea

preferinţelor

Limbajul verbal – testul asociativ-verbal, testul de completare de fraze, testul

frustrării,

În practica de zi cu zi, psihologii întâlnesc două categorii de teste:

Testele proiective tematice – pentru care modelul rămâne TAT, care scot la iveală

conţinuturile semnificative ale personalităţii, natura conflictelor, dorinţele

fundamentale, reacţiile la anturaj, momentele cheie din istoria trăită. Aici intră

jocurile dramatice, desenele şi povestirile libere, cele care trebuie completate,

interpretarea unor tablouri, fotografii...

Subiectul poate să proiecteze ceea ce el crede că este, ceea ce ar dori să fie, ceea ce

refuză să fie, ceea ce sunt sau ar trebui să fie ceilalţi în raport cu el. Ne informează

complet cu privire la reţeaua de motivaţii dominante ale subiectului, la mecanismele

sale de apărare, la dinamica eului subiectului. Intervalul de incertitudine şi eroare se

referă la efectul acestor motivaţii – sunt sursa unor conduite obişnuite sau rare ale

subiectului?

Teste proiective structurale – au ca prototip testul Rorschach. Acest tip de teste ajung

la un decupaj reprezentativ al sistemului personalităţii subiectului, al echilibrului

acestuia, al modului său personal de a vedea lumea. Aici eroarea se referă la

reprezentativitatea decupajului realizat de test – este făcut în locul potrivit şi la

momentul potrivit? Ce anume s-a lăsat deoparte.

Pericolul în utilizarea testelor proiective ar fi să credem că putem

cuprinde în întregime personalitatea individului cu un singur test. Psihologul care

23

face o evaluare a personalităţii recurge la cel puţin un test tematic şi un test

structural, pe lângă evaluarea intelectuală, discuţia clinică şi alte examinări

complementare.

1.7 Avantaje şi dezavantaje ale utilizării tehnicilor proiective

Avantaje:

dificultatea subiectului de a trişa la ele, având în vedere natura opacă a

sarcinii

pot dezvălui aspecte profunde ale personalităţii subiectului – temeri, dorinţe,

conflicte inconştiente

pot fi aplicate pe subiecţi cu aptitudini verbale reduse sau defavorizaţi

cultural

Dezavantaje

faptul că multe dintre ele sunt mai putin standardizate, au reguli mai putin

clare de scorare si interpretare, implică un subiectivism mai mare.

Majoritatea necesita un timp si un efort mari de învăţare, o specializare.

Utilizarea testelor proiective necesită o deschidere mai mare a psihologului la

lumea simbolurilor, capacitatea de empatie şi rezonanţă afectivă care să-i

deschidă calea către înţelegerea lumii interioare a celuilalt.

Utilizare

În psihologia clinică – instrumente utile în clarificarea diagnosticului şi

evaluarea structurii şi dinamicii personalităţii clientului

În psihologia educaţională – deoarece necesită aptitudini verbale reduse,

testele de desen pot fi utilizate în evaluarea copiilor pentru a identifica

aspecte ale personalităţii elevului asociate cu eşecul şcolar...

În psihologia organizaţională în selectia de personal, evaluarea satisfaţiei

muncii sau a stresului profesional

În psihologia militară sau judiciară

Interpretarea lor trebuie făcută în contextul informaţiilor despre subiect obţinue

din interviu, observaţie, anamneză. Nu este recomandabilă interpretarea „în orb”.

Rezumat

Această primă prelegere asigură o introducere generală în tehnicile proiective ca

instrumente utilizate în evaluarea personalității, fiind trecute în revistă atât sursele

24

acestor teste în psihologia experimentală a secolului XX, cât și sensurile termenului

de proiecție utilizat pentru a denumi aceste teste. După o clasificare a tehnicilor

proiective sunt prezentate avantajele și dezavantajele utilizării lor în evaluarea

personalității.

Cuvinte cheie

proiecție

teste proiective

psihanaliză

teste tematice

teste structurale

Teste de autoevaluare

1. Enumerați sursele tehnicilor proiective

2. Specificați tipurile de proiecție întâlnite în tehnicile proiective

3. Enumerați avantajele utilizării tehnicilor proiective

4. Clasificați tehnicile proiective

5. Definiți testul proiectiv.

Concluzii

Pericolul în utilizarea testelor proiective ar fi să credem că putem cuprinde în

întregime personalitatea individului cu un singur test. Psihologul care face o

evaluare a personalităţii recurge la cel puţin un test tematic şi un test structural,

pe lângă evaluarea intelectuală, discuţia clinică şi alte examinări complementare.

25

UNITATEA 2

SITUAȚIA PROIECTIVĂ

CUPRINS

Obiective ................................................................................................................ 26



SITUAȚIA PROIECTIVĂ ..................................................................................... 27

2.1 Situaţia proiectivă şi situaţia psihanalitică ....................................................... 27

2.2 Specificitatea situaţiei proiective. — "cadrul" proiectiv .................................. 29

2.3 Efecte ale situației proiective ........................................................................... 30

Cuvinte cheie .......................................................................................................... 31


Concluzii ................................................................................................................ 32

26

Obiective


- să descrie caracteristicile situației proiective;

- să înțeleagă procesul prin care subiectul formulează un răspuns la o probă

proiectivă;

- să explice rolul fiecărui participant la situația proiectivă ;


Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihodiagnozei,

psihologiei experimentale, psihologiei clinice

.



Anzieu, D, Chabert C. (2010), Metodele proiective, Ed. Trei, Bucureşti

Dumitraşcu, N. (2005), Tehnicile proiective în evaluarea personalităţii, Ed.

Trei, Bucureşti.

Minulescu, M. (2001), Tehnici proiective, Ed. Titu Maiorescu, Bucureşti.

Élisabeth Roudinesco (2002), Michel Plon, Dicţionar de psihanaliză,

Editura Trei, Bucureşti


Este de două ore.

27

SITUAȚIA PROIECTIVĂ

Din perspectiva tehnicilor proiective, personalitatea nu mai este văzută ca

o sumă de trăsături, ci ca un proces dinamic de organizare a experienţei, de

structurare a spaţiului vieţii conform lumii particulare, unice a individului.

Personalitatea individului, cu propria selectivitate perceptivă, tipare de răspuns şi

sentimente, interacţionează cu obiectele, evenimentele şi celelalte persoane din

mediu, selectează stimulii, îi organizează şi răspunde la ei sub forma propriului

tipar idiosincratic. Abordând personalitatea din această perspectivă, ca proces

dinamic de organizare a experienţei, s-a pus problema modului în care am putea

ajunge la aceste lumi private de semnificaţii, tipare de reacţie şi sentimente.

2.1 Situaţia proiectivă şi situaţia psihanalitică

Situaţia testului proiectiv poate fi definită ţinând cont de asemănările şi

deosebirile faţă de situaţia psihanalitică.

Libertatea de expresie şi libertatea de timp constituie cele două principii

comune curei psihanalitice şi administrării testelor proiective. Dar aceste două

principii au particularităţi diferite.

Deosebiri în privinţa duratei. Pacientul care întreprinde o psihanaliză este

invitat să vorbească liber; nu i se dau nici teme de pornire, nici instrucţiuni; îşi

exprimă ideile, sentimentele, imaginile mentale, afectele, pe măsură ce acestea îi apar

în conştiinţă. În plus, pacientul beneficiază de un interval de timp nedefinit: dacă

durata fiecărei şedinţe este aceeaşi (în jur de patruzeci şi cinci de minute), numărul

de şedinţe nu este fixat dinainte.

Subiectul supus unui test proiectiv se află într-o situaţie asemănătoare în ceea

ce priveşte libertatea, dar diferită din punct de vedere al duratei, fapt care antrenează

două diferenţe suplimentare: introducerea unui material anterior, care să declanşeze

asociaţiile libere şi a unei anchete ulterioare

Libertatea răspunsurilor. Subiectul testat are libertate deplină în ceea ce

priveşte răspunsurile, este liber să spună sau să facă orice doreşte pornind de la

materialul prezentat şi de tipul de activitate propusă. I se spune că nu există

răspunsuri corecte şi răspunsuri greşite; prima idee care îi trece prin cap este ideea

bună. Ca şi în psihanaliză, ceea ce contează este ceea ce apare spontan în conştiinţă.

Multă vreme s-a afirmat, cam în pripă, că materialul proiectiv nu era structurat, sau

că era foarte slab structurat. Însă între timp s-a ajuns la concluzia că materialul

proiectiv include structuri foarte precise, dar care sunt de natură afectivă şi

28

fantasmatică (cf. de pildă diferite lucrări: Shentoub şi Debray despre planşele TAT,

p. 204, Dahan şi Cosnier despre planşele Rorschach, p. 115, Chabert, C. despre

planşele Rorschach, p. 109 — 112). Planşele sunt, într-adevăr, susceptibile să suscite

reprezentări şi afecte mobilizate de conţinuturile lor latente.

Număr limitat de şedinţe. Diferenţa faţă de psihanaliză constă în faptul că,

pentru un test proiectiv, dispunem de un număr limitat de şedinţe, în general una

(zece pentru testul Szondi): de unde şi expresia "proces psihanalitic scurt". Dar

durata aplicării unui test proiectiv nu este, în general, limitată: subiectul poate fi

informat chiar că dispune de tot timpul de care are nevoie.

În cazul testului proiectiv, totul se întâmplă într-o şedinţă (sau într-un număr

foarte mic de şedinţe). "Asocierile libere" ale subiectului trebuie, prin urmare,

provocate. De aici decurge necesitatea de a-i prezenta un material care să declanşeze

aceste asocieri. Materialul este cât se poate de inform sau ambiguu: pete de cerneală,

gravuri vagi, desene abia schiţate, cuvinte cu mai multe sensuri. Instrucţiunile trimit

subiectul la propria sa dorinţă: să deseneze un arbore sau un personaj aşa cum

doreşte; să aranjeze cartonaşele colorate sau elementele unui joc de construcţii aşa

cum doreşte; să aleagă, dintre mai multe fotografii, pe cele care îi plac şi pe cele care

nu îi plac.

De asemenea, în finalul testului este nevoie de o anchetă, prin care să se

identifice pe viu dinamica psihică personală care a condus subiectul la răspunsurile

pe care tocmai le-a dat.

Regula de nonomitere şi regula abstinenţei. Ca şi în situaţia psihanalitică,

acea instrucţiune care îi lasă subiectului cea mai mare libertate este, în acelaşi timp, o

constrângere pentru el. Subiectul este condamnat să fie liber, adică să se reveleze lui

însuşi. Ce înseamnă a fi liber altceva decât a fi exterior liber să îţi realizezi dorinţele?

Dar această perspectivă mobilizează simultan la subiect angoasa produsă de apariţia

dorinţelor interior interzise, vertijul dat de câmpul posibilităţilor, frica de libertate.

Constrângerea într-o astfel de situaţie se exprimă, în psihanaliză, prin două reguli

fundamentale, regula de non-omitere (subiectul se angajează să încerce să nu trieze

în mod voluntar materialul psihic care îi vine în conştiinţă) şi regula de abstinenţă

(subiectul se angajează să încerce să îşi exprime dorinţele în faţa psihanalistului fără

a încerca să le realizeze cu acesta). Cele două reguli se regăsesc implicit în situaţia

proiectivă. De exemplu, în cazul testului Rorschach, instrucţiunile îi cer persoanei

testate "să spună tot ce se poate vedea" în petele de cerneală, instrucţiune care

corespunde regulii de non-omitere; ancheta permite colectarea, după aplicare, a

răspunsurilor care au rămas neformulate în timpul testului. Regula abstinenţei

rămâne, în general, subînţeleasă: testatul nu poate face decât ceea ce i se propune —

să povestească sau să deseneze sau să construiască ceea ce îşi imaginează sau simte,

şi nimic altceva; dacă se îndepărtează în mod deschis de aceste instrucţiuni, el va fi

adus înapoi la situaţia de testare.

29

Neutralitatea. Cel care aplică testul provoacă frustrare: el obligă subiectul să

îşi dezvăluie dorinţa, dar, mai departe, refuză să îşi asume rezolvarea acesteia.

Utilizatorul testului adoptă o atitudine de neutralitate binevoitoare caracteristică

psihanalistului; între persoana testată şi persoana care administrează testul se

creionează o relaţie transferenţială mai mult sau mai puţin manifestă şi mai mult sau

mai puţin scurtă care, în funcţie de tipul ei (pozitivă sau negativă), stimulează

producţiile sau blocajele subiectului şi stă la baza conţinutului anumitor răspunsuri.

Diferenţa faţă de cura psihanalitică constă în faptul că materialul propus subiectului

constituie o mediere între cel care aplică testul şi cel care este testat. Subiectul nu îşi

dezvăluie dorinţa psihologului decât indirect; el îi vorbeşte prin elaborarea pe care o

face materialului prezentat. Persoana testată rămâne mai liberă în raport cu

transferul decât pacientul din analiză: se implică repede, intens, dar pentru o

perioadă scurtă de timp, se simte mai liniştit datorită faptului că poate să se

desprindă de îndată ce testul s-a terminat. De altfel, este mai bine aşa. Un transfer

care s-ar stabili masiv şi pe termen lung, fără un travaliu ulterior care să permită

lămurirea lui, ar fi inutilizabil. Cu excepţia cazurilor excepţionale, în care un

psihoterapeut administrează el însuşi un test proiectiv înainte de a lua subiectul în

terapie, persoana care aplică testul îi transmite implicit subiectului că nu se va ocupa

de el pe termen lung, fapt care introduce frustrarea dorinţelor trezite în acesta chiar

de libertatea situaţiei.

Regresia. În general, în psihanaliză pacientul stă întins, pe când subiectul

testului stă aşezat. Astfel, regresia psihică legată de poziţia corpului în spaţiu este

mai profundă în psihanaliză. Această diferenţă referitoare la spaţiu merge în aceeaşi

direcţie cu diferenţa referitoare la durată: persoana testată este invitată să facă o

scurtă scufundare în inconştient: i se pun la îndemână mijloacele pentru a-şi reveni

rapid.

2.2 Specificitatea situaţiei proiective. — "cadrul" proiectiv

Punctele comune ale tuturor testelor proiective:

calitatea particulară a materialului propus, în acelaşi timp concret şi ambiguu

solicitarea de asocieri verbale pornind de la acest material

crearea unui câmp relaţional original între subiect şi examinator, în prezenţa

unui obiect mediator reprezentat de test.

Instrucţiunile — şi variantele lor, oricare ar fi acestea, în funcţie de test şi de

clinician — reiau, în general, această cerinţă esenţială, de a imagina pornind de la

ceea ce se vede, susceptibilă să declanşeze mobilizarea comportamentelor perceptive

şi proiective. Testele proiective verifică astfel calitatea raportului cu realul şi, în

30

acelaşi timp, integrarea unei realităţi psihice în sistemul de gândire al subiectului.

Acesta se găseşte confruntat cu exigenţele unor presiuni externe şi interne: ne va

arăta în ce măsură şi cum anume se organizează pentru a face faţă în acelaşi timp

lumii sale interioare şi mediului; situaţie caracteristică imaginii vieţii, căci este vorba

despre a se conforma limitelor impuse de realitate lăsând loc, în acelaşi timp,

posibilului, imaginarului, fantasmelor şi afectelor.

Putem considera că situaţia proiectivă este susceptibilă să solicite

comportamente care se înrudesc cu fenomenele tranziţionale. Asemeni lor, testul

proiectiv se defineşte prin apelul la un mod dublu de funcţionare: referire la real,

recurs la imaginar. Obiectele reprezentate pe planşe sunt identificate ca forme banale,

apropiate de real şi în acelaşi timp investite ca suport al unui scenariu fantasmatic, al

unui sistem de reprezentări şi afecte a căror conotaţie subiectivă şi apartenenţă la

domeniul iluziilor sunt admise de subiect.

Dincolo de indiciile care permit evaluarea capacităţilor unui subiect de a se

situa într-o zonă tranziţională şi de a funcţiona într-un sistem de reprezentări şi de

afecte susceptibile de a fi dramatizate pe o scenă mentală, testele proiective îşi joacă

rolul de test: ele propun situaţii cu variabile definite, obiectul de cercetare fiind

reacţia subiectului şi mijloacele pe care le va folosi pentru a răspunde cerinţei,

acestea dovedind modalităţile particulare ale funcţionării sale psihice

2.3 Efecte ale situației proiective

Structurarea inconştientă a materialului, libertatea în ceea ce priveşte

răspunsurile şi intervalul de timp, instrucţiunile oarecum neclare, toate fac din

situaţia proiectivă o situaţie relativ "goală", vid pe care subiectul trebuie să îl umple,

făcând apel nu atât la aptitudini şi inteligenţă, cât mai ales la resursele profunde ale

personalităţii sale. Acest vid are ca efect, la subiectul testat, trezirea conflictelor

psihologice, declanşarea anxietăţii şi a regresiei.

Anxietatea este asociată cu reprezentări fantasmatice inconştiente, care transpar

în conţinutul răspunsurilor subiectului, în timp ce mecanismele de apărare ale Eului

împotriva angoasei şi a fantasmelor se manifestă mai degrabă în caracteristicile

formale ale răspunsurilor.

În general, situaţia proiectivă, ca şi situaţia psihanalitică, provoacă regresia, în

aparatul psihic, de la procesele secundare, fondate pe identitatea de gândire şi pe

principiul realităţii, la procesele primare, fondate pe identitatea de percepţie şi pe

principiul plăcerii-neplăcerii.

În funcţie de tipul de test proiectiv, regresia poate fi mai mult sau mai puţin

profundă. Există două niveluri de regresie care trebuie distinse.

31

Conform ipotezei lui V. Shentoub2, în TAT, procesul de elaborare a povestirii

se desfăşoară astfel: este perceput conţinutul manifest, conţinutul latent al imaginii şi

cerinţa de a imagina declanşează o regresie şi apariţia unor reprezentări inconştiente

asociate cu afecte; acest complex de reprezentări-afecte, neorganizat, va fi captat sau

nu la nivel preconştient-conştient pentru a fi simbolizat prin limbaj. Povestirea spusă

arată compromisul făcut de subiect pentru a satisface imperativele conştiente şi

inconştiente.

Imaginile din TAT oferă scene destul de clar figurate. Accentul se pune mai

mult — aceasta fiind sarcina care îi revine subiectului — pe punerea în relaţie a

personajelor (conflictualizarea relaţiilor), tot aşa cum spunerea unei povestiri

presupune o înlănţuire sintactică. Dramatizarea este obligatorie şi, chiar dacă necesită

repere stabile, identitatea psihică şi cea corporală nu sunt iniţial repuse în discuţie.

În acest sens, s-a putut afirma că nivelul de regresie indus de TAT era mai

puţin profund decât în cazul testului Rorschach, care, într-adevăr, nu oferă o

reprezentare clară a imaginii umane. Aceasta este brusc foarte solicitată dar cere să

fie construită pornind de la date puţin structurate, prin amplasarea succesivă a

reprezentărilor mai mult sau mai puţin organizate.

La copil, Eul se formează în cursul experienţelor care pun în joc corpul şi

funcţiile incipiente ale acestuia în relaţia cu mama sa, apoi în relaţia cu

persoanele şi obiectele din anturaj. Primele reprezentări parţiale pe care şi le face

copilul despre propriul corp antrenează formarea a ceea ce psihanaliştii de copii

au numit pre-eul corporal. Acesta pare în primul rând a fi constituit din

fantasmele corpului fragmentat, înainte de a-şi găsi unitatea narcisică, în stadiul

oglinzii, cu recunoaşterea, de către copil, a imaginii din oglindă ca fiind propria

imagine, fapt care coincide cu prima fază a însuşirii cuvintelor.

Cuvinte cheie

Proiecție

Cadru

Regresie

Neutralitate

2 V. Shentoub şi N. Rausch de Traubenberg, Tests de projection de la personalité, Encycl. Med. Chir.,

1982, 37190 A 10, 1–14.

32


1. Definiți personalitatea din perspectiva tehnicilor proiective

2. Care sunt asemănările dintre situația psihanalitică și situația proiectivă?

3. Explicați apariția anxietății în timpul administrării unui test proiectiv

4. Care sunt nivelele la care apare regresia în timpul testării?

5. Definiți noțiunea de neutralitate

Concluzii

Structurarea inconştientă a materialului, libertatea în ceea ce priveşte răspunsurile şi

intervalul de timp, instrucţiunile oarecum neclare, toate fac din situaţia proiectivă o

situaţie relativ "goală", vid pe care subiectul trebuie să îl umple, făcând apel nu atât

la aptitudini şi inteligenţă, cât mai ales la resursele profunde ale personalităţii sale.

Acest vid are ca efect, la subiectul testat, trezirea conflictelor psihologice,

declanşarea anxietăţii şi a regresiei

33

UNITATEA 3

TESTUL ASOCIATIV VERBAL

CUPRINS

Obiective ................................................................................................................ 34




TESTUL ASOCIATIV VERBAL .......................................................................... 35

3.1 Istoric ............................................................................................................... 35

3.3 Materialul testului şi aplicarea lui ................................................................... 36

3.4 Natura testului de asociere verbală ................................................................... 38

3.5 Interpretarea testului ......................................................................................... 39

3.6 Indicatorii de complexe .................................................................................... 40

3.7 Variante ale testului .......................................................................................... 45

3.8 Avantaje şi limite ............................................................................................. 45

3.9 Utilizare ............................................................................................................ 46

Rezumat .................................................................................................................. 46

Cuvinte cheie .......................................................................................................... 47


Concluzii ................................................................................................................ 47

34

Obiective


- să definească noțiunea de complex;

- să înțeleagă și să poată explica procedura de aplicare a TAV;

- să înțeleagă modul de interpretare a TAV

- să înțeleagă avantajele și limitele TAV


Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei clinice și

psihopatologiei





Trei, Bucureşti.


C.G.Jung (2007), Două scrieri despre psihologia analitică, Editura Trei,

București

Samuels, A., Shorter, B., Plaut, F. (2005), Dicţionar critic al psihologiei

analitice jungiene, Ed. Humanitas, Bucureşti


Este de două ore.

35

TESTUL ASOCIATIV VERBAL

3.1 Istoric

În 1904, Carl G. Jung, tânăr medic şi rezident la celebra clinică psihiatrică

Burghölzli din Zürich, inventează, în colaborare cu Riklin, un test de asociere de

cuvinte care, retrospectiv, pare să fie primul test proiectiv. Jung este încă un

necunoscut. Pasiunea lui pentru ocultism (publică, în 1902, o lucrare pe această

temă) i-a trezit interesul pentru Interpretarea viselor (1900), apoi pentru alte scrieri

ale lui Freud. Dar îi va scrie acestuia abia în 1906. În 1907, Jung fondează la Zürich

Societatea Freud, din care se va dezvolta mai târziu Societatea elveţiană de

psihanaliză. În 1910, odată cu fondarea Asociaţiei Internaţionale de Psihanaliză,

devine preşedintele acesteia. Dar dezacordurile apar repede şi Jung se separă de

Freud în octombrie 1913. Tot atunci, Jung pune bazele a ceea ce el însuşi numeşte

psihologia analitică, pentru a se delimita de Freud.

3.2 Sursele testului de asociere verbală

Testul de asociere verbală ia naştere dintr-o influenţă triplă:

1. influenţa mai vechii psihologii asociaţioniste,

2. a psihanalizei ce tocmai se năştea

3. a nosologiei psihiatrice recent revizuite de Eugène Bleuler, şeful şcolii de

la Burghölzli.

1. Influenţa psihologiei asociaţioniste. Testul îşi are originile în psihologia

asociaţionistă care, încă de la empiriştii englezi şi scoţieni ai secolului al XVIII-lea,

constituia esenţa psihologiei academice. Asociaţionismul explica viaţa mentală

pornind de la asocierea unor idei, asociere pentru care enunţa legi. Psihologul englez

Galton a fost primul care, în 1885, a avut ideea de a studia pe propria persoană

asocierea cuvintelor (fapt care îl va influenţa, poate, şi pe Freud). Galton a descoperit

că asocierile de cuvinte nu erau nici arbitrare, nici nelimitate, că se făceau în număr

36

restrâns, se impuneau clar în conştiinţă şi erau adeseori legate de amintiri din

copilărie sau tinereţe.

2. Influenţa psihanalizei. Lectura Psihopatologiei vieţii cotidiene a lui Freud,

apărută sub formă de articole între 1901 şi 1904, îi dă lui Jung ideea de a interpreta

asocierile de cuvinte legându-le de preocupările cele mai personale, chiar

inconştiente, ale subiectului, de centrele lui de interes, de atitudinele lui vitale. De

altfel, Freud multiplica exemplele de rupturi, de distorsiuni, de blocaje, de

introducere a unor termeni străini, exemple găsite în lapsusuri, fraze ambigue,

cuvintele de spirit, actele ratate. Jung extrage de aici o a doua idee: perturbarea

lanţului asocierilor constituie semnul esenţial al intervenţiei unei "teme" inconştiente,

a unui "gând latent" în gândirea şi voinţa conştiente.

3. influenţa lui Bleuler. A treia influenţă este cea a lui Bleuler, el însuşi

discipol al lui Kraepelin. Acesta din urmă definise prin opoziţie două tipuri

fundamentale de boli mintale, tulburarea maniaco-depresivă şi demenţa precoce

(schizofrenie) şi insista asupra necesităţii de a ţine cont de "modul bolnavului de a se

raporta la realitatea înconjurătoare". Trecând pe plan secund simptomele tradiţionale

ale halucinaţiei şi delirului, Bleuler preciza simptomul esenţial al demenţei precoce:

"ruptura contactului vital cu realitatea" sau "autismul". El regăsea acest simptom în

hebefrenie, parafrenie şi catatonie, iar simptomului îi dădea numele de schizofrenie.

Pornind de aici, Jung a avut ideea de a opune în cazul individului normal două mari

atitudini vizavi de realitate, introversiunea şi extraversiunea, care se regăsesc duse la

limita paroxistică în maladiile mentale.

3.3 Materialul testului şi aplicarea lui

Iniţial Jung a lucrat cu o listă de 400 de cuvinte, dupa care a realizat 4 liste de

câte 100 de cuvinte. Examinatorul are nevoie de foaia de protocol şi de un

cronometru (sau ceas cu secundar). Aplicarea se desfăşoară în trei faze:

Faza de asociere:

Instructajul este simplu: “O să vă citesc nişte cuvinte, unul câte unul şi o să

vă rog să-mi răspundeţi la fiecare cu primul cuvânt care vă vine în minte legat de

cuvântul respectiv. Aţi înţeles?”

37

După ce subiectul afirmă că a înţeles instructajul, examinatorul începe să

citească fiecare cuvânt de pe listă, notând pe foaia de protocol răspunsul subiectului

şi timpul de reacţie. De asemenea, trebuie notate în dreptul fiecărui cuvânt eventuale

manifestări comportamentale mai neobişnuite (strâmbături, agitaţie, râs, înroşire

etc.). Foaia de protocol conţine 5 coloane: 1) lista de stimuli 2) răspunsul subiectului,

3) timpul de reacţie, 4) reproducere şi 5) observaţii (comportamente mai

neobişnuite).

Observaţii:

Este important ca examinatorul să pornească

cronometrul imediat ce a început să pronunţe cuvântul-stimul şi să-l

oprească imediat ce subiectul începe să rostească răspunsul propriu-

zis, şi nu atunci când subiectul face comentarii preliminare sau când a

terminat să răspundă (Rapaport, Gill & Schafer, 1974).

Dacă subiectul răspunde sistematic prin mai multe

cuvinte, atunci examinatorul trebuie să-l întrerupă după 10 astfel de

reacţii şi să-i spună: “Trebuie să-mi răspundeţi printr-un singur

cuvânt”.

De asemenea, dacă subiectul tinde să reacţioneze lent,

dând semne că se gândeşte la ceea ce va răspunde, el trebuie somat să-

şi accelereze ritmul asocierilor: “O să vă rog să-mi răspundeţi cât mai

repede, cu primul cuvânt care vă vine în minte!”

Dacă subiectul se blochează, adică nu poate da nici un

răspuns timp de 30 de secunde, se trece la următorul cuvânt de pe listă

(Minulescu, 2000).

Unii subiecţi rezistenţi încearcă să trişeze testul

răspunzând aiurea cu denumiri ale obiectelor din camera de testare.

Ori de câte ori examinatorul sesizează o tendinţă sistematică în

această direcţie, el trebuie să intervină cerându-i subiectului să

răspundă cu ochii închişi sau să se concentreze pe cuvintele testului.

Faza de reproducere.

După ce examinatorul a terminat de citit şi ultimul cuvânt de pe listă,

subiectului i se dă următorul instructaj: “Acum o să vă mai citesc o dată cuvintele de

pe listă şi o să vă rog să vă amintiţi cu ce cuvânt aţi răspuns la fiecare.”

La rubrica “Reproduceri”, examinatorul va pune în dreptul fiecărui

cuvânt semnul “+” dacă subiectul îşi aminteşte corect răspunsul, semnul “-“ dacă nu

şi-l aminteşte deloc, iar în caz că subiectul oferă alt răspuns în locul celui iniţial, va

38

nota acel răspuns, chiar dacă el diferă numai puţin de cele original (de exemplu:

“scaun- scăunel”).

Faza de anchetă (analiză)

Se realizează scheme relaţionale asociative între diferitele cuvinte inductoare

pentru a pune în evidenţă un posibil cluster de semnificaţii asociate specific

persoanei, respectiv imaginea primară a unui complex de semnificaţii. Acestea au

valoarea de ipoteze de lucru.

Ancheta are loc în intervalul cuprins între o zi şi o săptămână de la testare.

Scopul anchetei este de a descifra acele asociaţii perturbate (vezi indicatorii de

complexe), în sensul de a descoperi ce se ascunde în spatele acestora. Ancheta se

orientează numai asupra acestor perechi stimul-reacţie, şi constă de fapt în

întrebarea: “Ce legătură vedeţi între cuvântul.... şi răspunsul pe care l-aţi dat?” sau

“Ce v-a trecut prin minte când aţi auzit acest cuvânt?” "Vă evocă ceva din viaţa

personală acest cuvânt?"

3.4 Natura testului de asociere verbală

1. Nivel afectiv

Ce se întâmplă de fapt în mintea subiectului când răspunde la T.A.V.? În

opinia lui Jung, cuvintele reprezintă nişte obiecte, situaţii sau evenimente condensate

într-o etichetă verbală. Atunci când i se prezintă subiectului un cuvânt, este ca şi cum

l-ai întreba: “Ce crezi despre asta?” “Cum ai reacţiona în această situaţie?” Dacă

subiectul răspunde liniştit şi sigur, făcând asocieri logice, înseamnă că stimulii

respectivi nu i-au creat nici o problemă. Dacă însă dă semne de agitaţie şi de

perturbări asociative, aceasta înseamnă că obiectul sau situaţia desemnată de stimulul

respectiv constituie realmente o problemă pentru individ şi îi creează dificultăţi de

adaptare. Este ca şi cum subiectul ar uita că se află doar în faţa unor etichete verbale

impersonale şi se simte atins direct de semnificaţia stimulului. Un astfel de fenomen

generalizat la un subiect constituie, după Jung, o problemă generală de adaptare

emoţională a individului, aşadar un indice de nevroză. Cu alte cuvinte, solicitând

spontaneitatea reacţiei, T.A.V. forţează subiectul să introducă în discurs anumite

probleme intime sau dureroase pe care acesta le-ar lăsa deoparte într-o conversaţie

normală.

39

2. Nivelul cognitiv

Din punct de vedere cognitiv, testul de asociere verbală face apel la memorie

şi conceptualizare. Atunci când subiectului i se citeşte un cuvânt de pe listă, în

virtutea instructajului, el caută în memoria de lungă durată un cuvânt care să

corespundă cât mai bine cuvântului inductor, declanşând un lanţ asociativ. Dar

această căutare este influenţată de sistemul afectiv-motivaţional (trebuinţe, dorinţe,

emoţii, atitudini), iar atunci când cuvântul a trezit o coardă sensibilă, emoţia suscitată

va avea un efect perturbator asupra căutării, ducând fie la paralizarea ei într-o fază

preliminară, fie la dezvoltarea haotică a noi lanţuri asociative, rezultând un răspuns

care nu mai are nici o legătură logică cu stimulul inductor (Rapaport, Gill & Schafer,

1974).

3.5 Interpretarea testului

Diagnosticarea nevrozei sau "depistarea complexelor".

Definirea complexelor.

Termenul de "complex" denumeşte reprezentări individuale legate de factori afectivi

puternici, altfel spus punctele vulnerabile sau nucleele nevrotice ale personalităţii.

Complexul este un nucleu de idei sau imagini încărcate afectiv privind un anumit

obiect sau situaţie din realitate şi care are o anumită autonomie faţă de Eul

subiectului, în sensul că se comportă ca un fel de sub-personalitate a individului, ca

un eu secundar.

Un complex constă dintr-un nucleu şi conexiuni asociative. Nucleul reflectă o

"necesitate vitală", numită tehnic tendinţă arhetipală, sau constantă antropologică. Un

anumit eveniment de viaţă, o întâlnire, un conflict, o imagine, un miros, un vis, o

fantezie pot trezi în individ amintirea - retrăirea unui eveniment foarte semnificativ

din biografia personală, a unei situaţii care a fost legată de emoţii puternice, sau a

unor răni mereu asociate unei anumite problematici. Emoţia care însoţeşte acest

proces este trăită ca disproporţionată faţă de semnificaţia reală a situaţiei prezente. În

acest moment putem spune că în interior s-a constelat un complex.

40

Complexele sunt motive - dar nu singurele - pentru care uneori ne confruntăm

ineficient cu realitatea, suntem dominaţi de o idee fixă susţinută ca adevăr absolut şi

influenţează modul în care percepem realitatea. De exemplu, o persoană al cărei

complex matern în structura sa primară este pozitiv, va trăi în mod fundamental

relaţia cu lumea şi viaţa în termeni pozitivi, de încredere. Şi invers, neîncrederea

bazală în viaţă ţine cel mai adesea de conţinuturile profund negative asociate

complexului matern.

Complexele par a acţiona quasi autonom, ne direcţionează perceperea

realităţii - arhetipul din spatele fiecărui complex, ca o constantă antropologică,

determină ca diferitele realităţi să fie fără îndoială comparabile, deşi colorate de

structura individuală a unui complex particular. Constelarea, ca termen specific

dinamicii interioare a conţinuturilor inconştientului, descrie apariţia simultană,

activarea simultană, a unor faţete ale unor complexe. Arii diferite ale unor complexe

pot fi puse în legătură astfel încât să activeze o întreagă problematică dominantă

pentru realitatea interioară a persoanei şi care va imprima şi relaţiei cu realitatea o

coloratură specifică. Jung vorbeşte de "poziţia de aşteptare" în care există un anumit

complex, în care parcă aşteaptă un cuvânt trăgaci, un gest inductor, un eveniment

eliberator şi întregul complex iese la suprafaţă, emerge în viaţa psihică a persoanei.

Exp :

Să luăm, de exemplu, o persoană dominată de un complex de inferioritate.

Acest complex se poate constela atunci când individul se confruntă cu un eşec (pe

plan social, profesional, erotic etc.). Urmarea este apariţia unor sentimente puternice

şi iritante de auto-depreciere şi/sau invidie, însoţite de depresie, anxietate sau chiar

de vinovăţie. Aceste emoţii sunt greu controlabile de către Eu şi chiar dacă pot fi

inhibate momentan de acesta, complexul se va manifesta ulterior ori de câte ori

subiectul va trece printr-o situaţie asemănătoare. Cu cât Eul subiectului este mai slab,

cu atât influenţa acestui complex va fi mai vizibilă şi mai lungă. În schizofrenie,

complexul atinge culmea manifestărilor sale aberante, determinând comportamentul

sau discursul aparent fără sens al pacientului. De exemplu, persoana noastră poate

dezvolta un delir de negaţie, afirmând că este o entitate neglijabilă a Universului sau

pur şi simplu că nu există. În cazul în care subiectul încearcă să-şi nege complexul de

inferioritate, va putea dezvolta, dimpotrivă, idei delirante de grandoare, cum ar fi: eu

sunt Mesia, Universul, Împăratul Napoleon etc.

3.6 Indicatorii de complexe

Este nevoie să ştim mai întâi ce înseamnă reacţie "normală" la test, pentru că

în funcţie de acest etalon putem depista indicatorii de complexe. Astfel, este de

aşteptat ca asociaţia normală să se afle într-o relaţie conceptuală logică faţă de stimul

41

(de preferat relaţie de coordonare, de tipul "scaun - masă") sau să se plaseze într-un

context comun şi uşor de sesizat faţă de stimul ("pălărie - cap"). Răspunsul este de

regulă un substantiv neutru emoţional (deci nu atribute, exclamaţii, verbe sau

substantive "personalizate"). De asemenea, instructajul cere să se răspundă printr-un

singur cuvânt (în limba respectivă) şi nu prin mai multe, iar timpul de reacţie la

stimulul respectiv nu trebuie să depăşească semnificativ media timpilor de reacţie din

protocol. În fine, nu este de aşteptat să apară comportamente mai neobişnuite la un

anumit inductor (de exemplu: înroşire, agitaţie, râs, etc.)

Orice răspuns care încalcă cel puţin una din condiţiile de mai sus poate fi

considerat o asociere perturbată. Cei mai importanţi indicatori ai reacţiilor perturbate

sunt:

1) Blocajul asociativ, adică paralizarea efectivă a răspunsului. Subiectul este

incapabil să ofere vreun răspuns la cuvântul-stimul, afirmând fie că nu-i vine nimic

în minte, fie că îi vin prea multe idei şi nu se poate hotărî. Indiferent de justificarea

subiectului, blocajul reprezintă o formă extremă de perturbare asociativă, semnalând

faptul că stimulul a atins o problemă importantă şi dureroasă. Este ceva similar cu

acel moment în care simţi că rămâi “fără glas” într-o situaţie care te depăşeşte.

2) Un timp de reacţie (TR) prelungit indică, de asemenea, faptul că subiectul

a fost tulburat în procesul lui de asociere şi că i-a trebuit ceva timp să-şi revină.

Uneori însă, efectul perturbator al unui stimul se poate prelungi şi la cei următori,

astfel încât subiectul poate da o serie de răspunsuri consecutive cu un TR mare, deşi

efectul perturbator iradiază numai de la primul stimul din serie, lucru care poate

stârni confuzie în interpretare.

Pentru a ne da seama care stimuli au produs un TR prelungit, se calculează

media totală a timpilor de reacţie pentru întreg protocolul şi apoi se selectează

stimulii care au un TR semnificativ peste medie sau mediană.

3) Reproducerile eronate sau absenţa reproducerii, adică incapacitatea

subiectului de a-şi aminti răspunsurile. Cauza lor rezidă în atitudinea inconştientă a

individului de a uita situaţiile care au produs o emoţie iritantă. Este vorba de

intervenţia mecanismului refulării. De aceea, Jung considera procentajul de

reproduceri greşite/absente drept un indice al labilităţii afective a persoanei. El

afirma că erorile de reproducere ating 10-20% la normali şi dublu la isterici (Jung,

1910).

42

4) Răspunsurile “distante”, adică fără o legătură aparentă cu cuvântul-

stimul. Este vorba de răspunsurile care nu sunt într-o relaţie conceptuală directă cu

stimulul inductor sau într-un context uşor de sesizat. De exemplu: “tată (S)- tavan

(R)” sau “foame (S)- calculator (R)”. Aceste reacţii sugerează adesea că subiectul, în

loc să reacţioneze cu primul cuvânt care i-a venit în minte, s-a lansat într-un nou şir

de asociaţii pentru a masca reacţia originală. Este un comportament de camuflare a

reprezentărilor şi emoţiilor neplăcute.

5) Răspunsurile tip “definiţie”. Este vorba de acele răspunsuri în care

subiectul nu face decât să definească sau să explice stimulul. De exemplu: “masă (S)-

o mobilă” (R), “act sexual (S)- o activitate (R)”, “tată (S)- capul familiei” (R), “măr

(S)- un copac, fruct” (R). Astfel de reacţii apar mai frecvent la indivizii care îşi

resimt dureros limitele lor intelectuale (reale sau închipuite) şi care vor să arate că

înţeleg cuvintele din test. Ei încearcă să pară mai mult decât sunt şi adesea preferă şi

cuvinte în limbi străine sau neologisme (v. mai jos) Este vorba de un “complex al

inteligenţei”, cum îi spunea Jung, care reprezintă de fapt o variantă a complexului de

inferioritate.

6) Răspunsurile tip “predicat” sunt răspunsurile prin care subiectul îşi

exprimă în mod direct o emoţie sau atitudine faţă de stimulul respectiv. De exemplu:

“floare (S)- frumoasă” (R), “bani (S)- convenabil” (R), “animal (S)-urât” (R), “cuţit

(S)- periculos” (R), “pian (S)- oribil” (R), “mamă (S)- iubită arzător” (R). Este ca şi

cum subiectul ar uita că se află doar în faţa unor simple etichete lingvistice, luându-le

la modul foarte personal şi simţindu-se dator să afişeze faţă de examinator o anumită

atitudine vizavi de ele. Acumularea unor astfel de răspunsuri sugerează tendinţa de a

ascunde sau compensa o deficienţă emoţională sau un gol afectiv, afişând o emoţie

excesivă şi de multe ori pe un ton afectat. De aceea, este un pattern care apare des la

indivizii cu tendinţe isterice (Jung, 1910), deşi Rapaport, Gill & Schafer (1974) îl

menţionează des la schizofrenii deterioraţi şi la paranoizi.

Din punct de vedere interpretativ, unele din aceste răspunsuri sunt adesea

foarte sugestive pentru anumite probleme sau conflicte ale subiectului. De exemplu:

“tată (S)- tiran” (R), “act sexual (S)- teamă”, (R), “stomac (S)- durere” (R).

7) Răspunsurile egocentrice sunt cele care implică direct sau implicit

referinţe la propria persoană. Exemple: "mamă (S)- a mea" (R), "sinucidere (S)- eu

(R)".

43

8) Perseverarea se referă la prezenţa unor perturbări la mai mulţi stimuli

consecutivi. Poate duce la erori în interpretare.

9) Stereotipiile – un cuvânt care apare ca răspuns la cel putin trei stimuli

diferiti. În opinia lui Jung, acest tip de reacţie este întotdeauna relevant pentru o

anumită problemă a subiectului.

10) Repetarea cuvântului-stimul este un gen de reacţie “proximă” (closed)

(Rapaport, Gill & Schafer, 1974) care exprimă blocarea procesului asociativ în faza

lui iniţială şi incapacitatea de a mai procesa stimulul.

11) Răspunsurile în limbi străine, prin mai multe cuvinte, prin neologisme,

prin rime, prin vulgarităţi, repetarea cuvântului-stimul înainte de a răspunde,

înţelegerea greşită a stimulului implică şi ele apariţia unor fenomene perturbatoare.

Răspunsurile în limbi străine sau în neologisme sugerează dorinţa de a epata afişând

o anumită superioritate intelectuală. Uneori, indică însă şi tendinţa de a lua distanţă

de emoţia iritantă produsă de stimul intelectualizând-o, ceea ce se întâmplă des la

indivizii obsesiv-compulsivi.

12) Răspunsul prin rime (asociaţii sonore) de tipul: “toc (S)- poc” (R)

relevă o procesare superficială a stimulului, datorată unor interferenţe afective.

13) Manifestările comportamentale mai neobişnuite (râs, agitaţie,

strâmbături, înroşirea feţei etc.) ne arată că subiectul a fost “atins” emoţional de

semnificaţia cuvântului-stimul şi îşi descarcă emoţia la un nivel motric sau vegetativ.

Eventual, se poate acorda câte 1 punct pentru fiecare semn (v. şi Minulescu,

2000). Este bine ca în final să se acorde atenţie în special inductorilor care însumează

mai multe puncte, deoarece cu cât se acumulează mai mulţi indicatori la un anumit

stimul, cu atât acel stimul a produs o emoţie mai puternică în subiect, deci cu atât

mai acut este complexul detectat.

De asemenea, ca o regulă generală, cu cât există în protocol mai multe semne

de disfuncţii asociative, cu atât viaţa afectivă a subiectului este mai tensionată şi

adaptarea lui emoţională este mai precară.

Principala dificultate a interpretării constă în faptul că nu există algoritmi

tip “reţetă” de interpretare. Demersul se bazează mult pe intuiţia şi pe experienţa cu

testul a psihologului, ca şi pe alte informaţii despre subiect.

44

Pentru a releva complexele, se poate urma un demers în două faze:

I. Se notează separat toţi stimulii şi răspunsurile aferente la care s-au remarcat

perturbări asociative. Se va acorda o atenţie mai mare acelor stimuli care însumează

mai multe semne disfuncţionale, pentru că ei au atins zonele cele mai sensibile şi mai

conflictuale ale persoanei. Apoi, se încearcă gruparea lor după una sau mai multe

categorii traumatice pentru a evidenţia problematica dominantă. De exemplu, dacă

majoritatea stimulilor din categoria sexualitate au produs astfel de reacţii, este foarte

posibil ca una din problemele individului să se refere tocmai la acest aspect.

Se întâmplă însă destul de des să nu identificăm vreo categorie dominantă

traumatică sau ca reacţiile perturbate să apară la stimuli aşa-zis neutri. În acest caz,

intuiţia psihologului joacă un rol major în alcătuirea unor clase ad-hoc de stimuli,

dând astfel sens unor stimuli aparent fără legătură între ei.

II. Se caută în protocol acele cupluri stimul - reacţie foarte sugestive, care

trădează imediat o anumită atitudine sau problemă a subiectului. Este vorba de

asocierile de tip predicat şi egocentrice. De exemplu, dacă o femeie dă un răspuns de

genul “femeie (S)- nimic” (R), putem deduce imediat anumite probleme cu imaginea

de sine sau de acceptare a rolului feminin.

1. Trăsături de personalitate

Tendinţele demonstrative se manifestă la indivizii care dau multe

răspunsuri tip predicat. Subiecţii care reacţionează puternic la cuvintele din

categoria oralitate au o puternică tendinţă la dependenţă (Rapaport, Gill &

Schafer, 1974).

2. Tipul temperamental al subiectului. — După analiza tipurilor

de legături dintre cuvintele inductoare şi cele induse (legături logice,

gramaticale, fonetice), Jung a descris două forme de asociere corespunzând

celor două mari tipuri psihologice citate mai sus. Extravertul (orientat către

lumea exterioară) reacţionează în special la semnificaţia obiectivă a

cuvântului inductor, este tipul concret. Introvertul (întors asupra lui însuşi)

este sensibil la rezonanţa subiectivă a cuvântului inductor, este tipul

egocentric. Se notează categoria căreia îi aparţine fiecare asociere, iar

ansamblul indică tipul temperamental căruia îi aparţine subiectul.

3. În clinică, T.A.V. poate fi folosit pentru evaluarea gradului de slăbire a

asociaţiilor în psihoze sau demenţe. Predominanţa reacţiilor distante

(asociaţii bizare sau fără o legătură directă cu stimulul) indică un astfel de

fenomen.

45

3.7 Variante ale testului

Diverşi autori au adus modificări testului de asociere verbală. S-au întocmit

alte liste de cuvinte inductoare, în primul rând chiar de către Jung, pe motivul că cele

de pe lista originală aveau o încărcătură afectivă prea mare; s-au creat liste care să

servească unui scop precis: explorarea tuturor conflictelor din zona psiho-sexuală,

selectarea cadrelor de conducere etc. Depistarea complexelor a fost îmbunătăţită prin

adăugarea reacţiei psiho-galvanice la fiecare răspuns: o deviere luminoasă aduce o

dovadă în plus pentru încărcătura afectivă a cuvântului (metoda lui Binswanger,

sugerată de Jung); dar această metodă dă rezultate neregulate, unul dintre motive

fiind dificultăţile tehnice în manevrarea reacţiei psiho-galvanice.

Metoda lui Luria (1932) constă în a-i cere subiectului ca, simultan cu

răspunsul verbal, să strângă cu degetele de la mâna dreaptă o pară de cauciuc,

presiunea apăsării fiind înregistrată cu un manometru Marey; simultan, se

înregistrează şi mişcările involuntare ale mâinii stângi, în care ţine o pară de cauciuc,

dar pentru care subiectul a primit instrucţiunea de a menţine presiunea constantă;

aceste mişcări sunt dovada răspunsurilor verbale inhibate în favoarea răspunsului

definitiv. De aici s-a trecut la utilizarea testului ca "detector de minciuni" în practica

medico-legală şi judiciară, în care a fost asociat cu una sau mai multe metode de

înregistrare a exprimării fiziologice a emoţiilor (respiraţie, circulaţie).

3.8 Avantaje şi limite

Principalele avantaje ale TAV sunt:

a) este greu de trişat de către subiect, având în vedere că face apel la

spontaneitatea reacţiilor sale

b) oferă rapid unele informaţii despre problemele sau tendinţele subiectului

c) poate fi aplicat şi pe anumite categorii de subiecţi defavorizate cultural sau

cu abilităţi intelectuale minime.

Dezavantajele sale sunt:

a) faptul că necesită o experienţă destul de mare în aplicarea şi interpretarea

lui

b) faptul că nu există nişte reguli clare de interpretare, ceea ce poate stimula

propriile proiecţii ale psihologului.

46

3.9 Utilizare

Din această cauză, T.A.V. îşi găseşte cel mai bine locul în cadrul unei baterii

mai largi de testare, care poate cuprinde atât alte teste proiective, cât şi teste

obiective. Se utilizează pentru a stabili fondul dificultăţilor, dar mai ales în practica

terapeutică

1. a stabili un diagnostic de lucru la începutul terapiei; pentru strategia

terapeutică; în cazul în care subiecţii nu-şi cunosc problemele – cazurile

psihosomatice, copiii;

2. controlul avansului terapiei;

3. activarea inconştientului – când materialul furnizat este sărac.

Jung foloseşte multă vreme acest experiment, care, fiind destul de laborios,

este mai târziu înlocuit cu tehnica interpretării simbolisticii visului. Totuşi acest

experiment poate fi cu succes folosit atunci când te afli în prezenţa unui pacient

foarte blocat sau, de ex., a unui pacient care nu visează. În aceste cazuri experimentul

asociativ verbal poate fi folosit ca o poartă "regală" de intrare, poartă care în mod

normal este simbolistica visului.

Rezumat

În opinia lui Jung, cuvintele reprezintă nişte obiecte, situaţii sau evenimente

condensate într-o etichetă verbală. Atunci când i se prezintă subiectului un cuvânt,

este ca şi cum l-ai întreba: “Ce crezi despre asta?” “Cum ai reacţiona în această

situaţie?” Este ca şi cum subiectul ar uita că se află doar în faţa unor etichete verbale

impersonale şi se simte atins direct de semnificaţia stimulului. Un astfel de fenomen

generalizat la un subiect constituie, după Jung, o problemă generală de adaptare

emoţională a individului, aşadar un indice de nevroză. Sunt prezentate informații cu

privire la procedura de aplicare a testului, precum și elemente ce țin de interpretarea

rezultatelor obținute și, de asemenea, avantajele și limitele utilizării acestei tehnici

proiective.

47

Cuvinte cheie

C. G. Jung

Experimentul de asociere verbală

Complex

Nevroză

Introvert

extravert


1. Care sunt sursele Testului asociativ verbal?

2. Definiți noțiunea de complex

3. Enumerați indicatorii de complex

4. Explicați procedura de aplicare a TAV

5. Enumerați avantajele utilizării TAV în clinică.

Concluzii

Tehnica de asociere verbală i-a permis lui Jung să evalueze nu numai gradul de

deteriorare a asociaţiilor mentale, ci şi să depisteze complexele individului, fie el

bolnav sau sănătos clinic. El a remarcat că dacă un anumit cuvânt de pe lista de

cuvinte atingea un punct sensibil al subiectului, acesta se bloca, se înroşea şi nu mai

era capabil să reacţioneze imediat. Era ca şi cum cuvântul respectiv devenea dintr-o

simplă etichetă verbală impersonală un stimul iritant, care bruia sau chiar paraliza

asociaţiile mentale din cauza emoţiei penibile pe care o trezea. Pornind de la aceste

observații, a construit Testul asociativ verbal, primul test proiectiv.

48

UNITATEA 4

TESTUL PETELOR DE CERNEALĂ (RORSCHACH) I.

CUPRINS

Obiective ................................................................................................................ 49




TESTUL RORSCHACH ........................................................................................ 50

4.2. Surse ale testului .............................................................................................. 51

4.1 Istoric ................................................................................................................ 50

4.3 Teria personalităţii din perspectiva lui Rorschach ........................................... 54

4.4 Administrarea testului ...................................................................................... 56

4.5 Specificul testului ............................................................................................. 66

Rezumat .................................................................................................................. 67

Cuvinte cheie .......................................................................................................... 67


Concluzii ................................................................................................................ 68

49

Obiective


- să definească noțiunea de introversivitate;

- să înțeleagă și să poată explica procedura de aplicare a testului Rorschach;

- să înțeleagă modul de interpretare a testului Rorschach

- să înțeleagă avantajele și limitele utilizării testului Rorschach


Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei

personalității, psihologiei medicale și psihiatriei.




Bucureşti

Rorschach, H. (2000), Manual de psihodiagnostic. Metode şi

rezultatele unui experiment diagnostic al percepţiei. Interpretarea

liberă a formelor fortuite., Ed. Trei, Bucureşti.

Schafer, R. (2003), Interpretarea psihanalitică a testului Rorschach.

Teorie şi aplicaţie, Ed. Polirom, Iaşi.


Trei, Bucureşti.


Este de două ore.

50

TESTUL RORSCHACH

4.1 Istoric

Hermann Rorschach (1884–1922) s-a născut la Zürich, şi era fiul cel mare al

unui pictor, profesor de desen. Şi-a pierdut tatăl în 1903, an în care studia cu

rezultate bune la liceul din Schaffhouse, unde tatăl său preda din 1886. Foarte dotat

pentru desen, Rorschach ezită între o carieră artistică şi una medicală. Marele biolog

Haeckel îl împinge spre medicină, pe care Rorschach o urmează, după cum era

obiceiul pe atunci, prin mai multe universităţi: Neuchâtel, Berlin, Berna şi mai ales

Zürich (1904–1909). Frecventează colonia rusă din Zürich, se îndrăgosteşte de limba

şi literatura rusă, îşi petrece vacanţele în Rusia în 1906 şi 1910, se căsătoreşte în

1910 cu o colegă rusoaică, Olga Stempelin, face planuri de instalare în Rusia.

Lucrează în această ţară între decembrie 1913 şi iunie 1914, dar, din motive ce rămân

necunoscute, revine definitiv în Elveţia. Între timp, s-a specializat în psihiatrie,

cuprins de entuziasmul ce domnea la Burghölzli, clinica psihiatrică a Universităţii

din Zürich, condusă de Eugène Bleuler, unde străluceşte Jung, inventatorul testului

de asociere verbală şi unde, pentru prima oară, se aplică în cazul psihozelor

concepţiile psihanalitice. Lucrează în azilurile din Münsterlingen (1909–1913),

Münsingen (1913), Waldau, aproape de Berna (1914–1915) şi la cel din Herisau,

unde este director adjunct (1915–1922). Are doi copii, un fiu (1917) şi o fiică (1919).

În 1912, îşi susţine teza în medicină, ce tratează despre halucinaţiile-reflexe şi

fenomenele asociate. Deşi nu îşi făcuse o analiză personală — lucru rar în acea

vreme -, îşi tratează bolnavii prin cure psihanalitice şi reuşeşte să înţeleagă boala

mintală din perspectivă psihanalitică. Între 1909 şi 1913 frecventează grupul

psihanalitic de la Zürich (Bleuler, Jung, Maeder, Binswanger, Pfister) şi publică

numeroase articole, note şi rapoarte în Zentralblatt für Psyhco-analyse. Desprinderea

lui Jung de mişcarea psihanalitică freudiană şi, mai apoi, războiul dispersează grupul.

În 1919 este fondată Societatea elveţiană de psihanaliză, cu Oberholzer, Zulliger,

Pfister etc, iar Rorschach este ales vice-preşedinte; el prezintă mai multe comunicări

cu privire la testul său, iar primii doi membri menţionaţi mai sus devin adepţii săi

activi. Ceilalţi discipoli principali sunt confreri de la Waldau (Morgenthaler,

Fankhauser) şi de la Herisau (G. Roemer şi Behn-Eschenburg), dar şi A. Friedman şi

fiul lui Bleuler, Manfred. Rorschach avea o personalitate plăcută: blând, aproape

timid, cultivat, strălucitor şi profund de îndată ce conversaţia îi stârnea interesul;

51

rezervat la primele contacte dar plin de bunăvoinţă pentru familie şi prieteni, era

exact tipul de introversiv creator pe care îl descrie chiar el.

Lucrarea monumentală căreia i s-a consacrat după susţinerea tezei în

medicină şi care a fost brusc şi definitiv întreruptă de Psihodiagnostic, la sfârşitul lui

1917, se referă la psihologia religiei. Ar fi trebuit să fie o vastă sinteză de observaţii

patologice şi cercetări sociologice făcute asupra anumitor secte elveţiene, printre care

una al cărei fondator fusese internat la Münsingen (acesta instaurase cultul propriului

său penis, îşi folosea urina pentru împărtăşanie şi alunga demonii prin copulaţie),

secte ale căror rădăcini se aflau în Evul Mediu, în aceleaşi familii de ţesători, din

aceleaşi regiuni. Profeţii acestor secte, care propovăduiau toţi incestul, îi apăreau lui

Rorschach drept nişte nevrotici sau psihotici a căror mitologie exprima, în mod

comunicativ, complexele personale şi arhetipurile inconştientului. Lucrarea

Psihodiagnostic apare în 1921 şi, nu după mult timp, Rorschach moare în mai puţin

de douăzeci şi patru de ore, din cauza unei peritonite inoperabile, la Herisau (2

aprilie 1922).

Modul în care Rorschach a descoperit testul care îi poartă numele poate părea

surprinzător. Ellenberger, biograful său, scrie: "a fost elaborat departe de universităţi,

de laboratoare, de marile biblioteci, într-un spital psihiatric mic, de către un om care

nici nu studiase psihologia, nici nu frecventase congresele internaţionale şi nici nu

primise titluri oficiale". Cu toate acestea, o convergenţă de influenţe pregătise această

descoperire.

În primul rând, calităţile artistice şi clinice ale lui Rorschach erau completate

de un intelect cu înclinaţii proiective: vizita expoziţii de pictură, era pasionat de

modul în care diferite persoane reacţionau în faţa aceluiaşi tablou, excela în

desenarea oamenilor în mişcare şi se desena pe el însuşi aşa cum îl vedeau ceilalţi;

cumpărase o maimuţă pentru spitalul psihiatric din Herisau pentru a observa reacţiile

schizofrenilor la gesturile animalului.

4.2. Surse ale testului

1. In psihanaliză exista deja o preocupare pentru psihologia

proiectivă.

În acea vreme, ideea psihologiei proiective exista deja în rândul

psihanaliştilor, începând chiar cu Jung. Silberer (1912–1913) provoca asociaţiile

inconştiente ale subiecţilor săi prin hidromanţie, veche metodă de divinaţie care

constă în fixarea cu privirea a unui vas cu apă, şi compara rezultatele cu cele ale

52

testului de asociere verbală al lui Jung. Pfister (1913) devenise maestru în

kryptergon: el le cerea pacienţilor săi să spună cuvinte sau să facă desene fără sens,

urmând ca el să identifice complexele de care sufereau prin analiza asociaţiilor

ulterioare. Soţia lui Rorschach povesteşte cum şi acesta fusese surprins într-o zi pe

când citeau lucrarea rusului Dmitri Merejkowski despre Leonardo Da Vinci. Era

vorba despre un fragment din jurnalul lui Boltraffio în care aceste povesteşte cum,

într-o seară, şi-a surprins maestrul în ploaie, contemplând un zid cu pete de

umezeală. Da Vinci i-a descris o himeră superbă, cu gura larg deschisă, care ducea în

spate un înger simpatic şi creţ, şi i-a arătat cu degetul conturul imaginii; apoi, i-a

explicat cum i se întâmplă să vadă foarte des peisaje sau scene extrem de frumoase în

fisurile zidurilor, în încreţiturile de la suprafaţa apelor stătătoare, în cărbunii acoperiţi

cu un strat subţire de cenuşă, în formele norilor, sau cum, în sunetul unui clopot

îndepărtat, se poate auzi numele sau cuvântul la care dorim să ne gândim. Într-un alt

fragment, Da Vinci atribuia paternitatea acestei idei lui Botticelli. Doamna

Rorschach i-a spus atunci soţului ei că, în copilărie, ea şi prietenii ei se amuzau

privind norii şi încercând să descopere profiluri în formele acestora. În acest

moment, Rorschach s-a cufundat într-o meditaţie profundă. Dar, pe de altă parte,

Rorschach pare să fi ignorat total teoria gestaltistă, a cărei descoperire, puţin

anterioară testului său, ar fi trebuit, în mod logic, să îl influenţeze.

2. Testele de imaginaţie

Nici ideea de a face un test cu pete de cerneală nu îi aparţine lui Rorschach.

Binet şi Henri, care se prezintă explicit drept urmaşi ai lui Leonardo Da Vinci,

publică un astfel de studiu în 1895, în L´Année psychologique, şi îl definesc drept test

de imaginaţie. Din acest moment, numeroşi psihologi testează aceste metode. În

Statele Unite, Dearborn (1897) construieşte prima serie de pete experimentale, cu

care face diferite cercetări împreună cu Kirkpatrick şi Sharp (1898–1900). Whipple

(1910) reface o serie de 20 de pete pe care le standardizează; spre deosebire de

predecesorii săi, el nu limitează timpul de prezentare a planşelor; Whipple scoate în

evidenţă diferenţe individuale clare. Tot în 1910, psihologul rus Rybakoff publică un

Atlas cu opt pete, cu ajutorul cărora evaluează forţa, bogăţia şi precizia imaginaţiei,

dar şi realitatea imaginilor interne. În cele din urmă, în Anglia, Bartlett (1916)

introduce primul culorile în tehnica petelor. Cu toate acestea, se pare că Rorschach

nu auzise de predecesorii lui când a făcut primele cercetări. Legenda conform căreia

Rorschach ar fi lucrat cu Rybakoff la Moscova, în 1913, şi ar fi fost astfel iniţiat în

acest tip de test nu a putut fi confirmată, căci Rorschach a rămas în Rusia mult mai

puţin decât se credea.

Cărţile pentru copii.

Ca toţi copiii contemporani lui, Rorschach citise, fără îndoială,

Klecksographia lui Kerner (1857), echivalentul german al lucrărilor Sapeur

53

Camembert şi La famille Fenouillard, care includea 50 de pete de cerneală cu forme

îngrozitoare, pe care poetul le comenta în versuri melancolice. Fără îndoială,

Rorschach jucase şi jocul derivat de la carte, care consta în picurarea de cerneală pe o

foaie care apoi era pliată în două, astfel încât să se obţină forma unui animal sau a

unui obiect. Şi mai extraordinară este porecla premonitorie primită de Hermann în

1903, în timpul ultimului an de liceu, când a fost primit într-o frăţie de elevi: Klex,

adică pată de cerneală, mâzgălitură! Să fi fost o aluzie la tatăl care "mâzgălea" sau la

gusturile fiului pentru desen şi klecksografie? Îl regăsim pe psihiatrul Rorschach

arătând pete de cerneală bolnavilor săi. Dar o face ştiinţific: compară răspunsurile

bolnavilor cu cele ale persoanelor normale, răspunsurile copiilor cu cele ale adulţilor.

În 1911, colaborează cu un fost coleg de liceu, Konrad Gehring, devenit profesor

într-un oraş vecin, care aplică testul elevilor săi. Scopul cercetării, care a fost un

eşec, era să ajungă să diferenţieze pe baza imaginaţiei elevii cei mai buni de cei mai

puţin dotaţi. Uneori, subiecţii trebuiau să producă ei înşişi petele, alteori, li se arătau

pete gata făcute. De asemenea, Rorschach folosea ca stimuli desene ciudate: pisică

verde, broască roşie, tăietor de lemne stângaci etc. Rezultatele erau în general

comparate cu cele ale testului lui Jung. Din nefericire, primele planşe ale lui

Rorschach s-au pierdut.

3. Testul lui Hens.

Stimulul decisiv a fost teza studentului polonez Szymon Hens (1917), care

tocmai îşi terminase studiile de medicină la Zürich, cu Bleuler. Cu ajutorul a opt

planşe formate din pete de cerneală, Hens testase 1000 de copii, 100 de adulţi

normali şi 100 de psihotici. Obiectivul său era investigarea imaginaţiei şi nu analiza

decât conţinutul răspunsurilor. Nu a găsit nici o diferenţă între răspunsurile

persoanelor normale şi cele ale psihoticilor. La sfârşitul studiului, Hens a formulat

câteva întrebări a căror lectură a fost hotărâtoare pentru Rorschach: unii subiecţi au

interpretat întreaga pată, alţii doar detaliile, oare acest lucru are vreo semnificaţie?

Petele lui erau în alb şi negru: oare răspunsurile ar fi fost diferite dacă petele erau

colorate? Oare această metodă ar putea servi la diagnosticarea psihozelor...?

Originalitatea lui Rorschach constă în transformarea testului petelor de

cerneală din test de imaginaţie în test de personalitate şi în descoperirea cheii noii

interpretări: răspunsurile mişcare exprimă introversivitatea subiectului, răspunsurile

culoare, extratensivitatea.

54

4.3 Teria personalităţii din perspectiva lui Rorschach

Rorschach lucrase îndelung la această descoperire. Desigur, el cunoştea

tipologia lui Jung, care opunea introvertul şi extravertul, dar conceptele lui

Rorschach aveau o semnificaţie diferită. Punctul lor de plecare se află într-un vis, aşa

cum Freud făcuse un vis care a stat la baza descoperirii psihanalizei - visul injecţiei

făcute Irmei (iulie 1895). Tânăr student la medicină, în jurul anului 1904, Rorschach

asistă pentru prima oară la o autopsie. Seara visează, cu senzaţii foarte clare de

cădere, cum creierul îi este decupat în felii transversale şi cum feliile cad, una câte

una, în faţa lui. Acest vis este punctul de plecare al lucrării sale de licenţă în

medicină (1912). Rorschach nu pune întrebările pe care Freud le pusese deja referitor

la conţinutul şi sensul visului. El cunoaşte interpretările psihanalitice, pe care le

consideră incontestabile. Poate e la curent şi cu faptul că Freud a decis să publice Die

Traumdeutung după ce a visat disecţia propriului bazin. Visul lui Rorschach anunţă

orientarea sa neuro-psihiatrică şi efortul său de a decupa personalitatea în elementele

ei esenţiale. Dar Rorschach îşi pune altă întrebare: cum putem simţi în vis senzaţia

unei mişcări din moment ce acea mişcare nu există în realitate? Cum se pot

transforma percepţiile de un anumit tip în percepţii din altă sferă senzorială: optice în

kinestezice, acustice în kinestezice, optice în acustice şi invers? Răspunsul este că

omul dispune de un registru de imagini mai larg decât cel pe care îl utilizăm în viaţa

de zi cu zi şi că, pe lângă modul de a lega o percepţie de alta prin asociere, există un

alt mod, mai direct: sistemul kinestezic. Percepţiile vizuale sunt păstrate imediat sub

pragul conştiinţei, sub formă de imagini kinestezice; aceste percepţii pot fi

reexperimentate conştient, ca percepţii kinestezice, sau pot fi retraduse inconştient în

imagini vizuale. Petele de cerneală sunt o oglindă în care stimulii vizuali activează

imaginile kinestezice ale subiectului, care sunt apoi proiectate pe pete şi, la rândul

lor, percepute ca reflexii retransmise de oglindă. Lucrarea lui Mourly Vold despre

vise, care tocmai apăruse (1910–1912), i-a permis lui Rorschach să avanseze. Mourly

Vold îşi consacrase întreaga viaţă studiului experimental al efectelor senzaţiilor

tactile şi musculare asupra viselor. De pildă, le ceruse la 19 dintre studenţii săi să

doarmă cu glezna stângă legată; urmarea a fost că toate visele din acea noapte

incluseseră mişcări puternice: vânători care urmăreau iepuri care săreau; doi fraţi

care fugeau după o turmă de vaci care scăpaseră pe un deal; urcarea unui vârf de

munte inaccesibil; survolarea unor străzi etc.

Rorschach adoptă mai multe dintre concluziile lui Mourly Vold: percepţiile

kinestezice constituie o parte importantă a personalităţii; reprimate de conştiinţă în

starea de veghe, ele ne alimentează visele în timpul somnului; aceste percepţii sunt

antitetice mişcărilor reale: cel care visează îşi poate păstra visul în minte dacă la

trezire rămâne complet imobil: la prima mişcare, visul dispare; cu cât activitatea

musculară este mai inhibată, cu atât imaginile kinestezice devin mai active; persoana

care visează îşi proiectează imaginile kinestezice visând mişcări imaginare care pot fi

55

ale lui, ale altor oameni sau chiar ale unor animale; în concluzie, atitudinile statice

din vise sunt mişcări reprimate. După părerea lui Rorschach, simbolul apare la

intersecţia dintre materialul kinestezic descris de Mourly Vold şi factorii dinamici

scoşi în evidenţă de Freud. Materialul kinestezic se proiectează în simbolurile

visului, în halucinaţia reflexă a psihozei, în răspunsurile mişcare la petele de

cerneală, în activităţile creatoare. El caracterizează introversiunea creatoare.

Individul "kinestezic" sau "introversiv" este închis în sine, stângaci, timid; el

îşi inhibă mişcările reale; are o inteligenţă individualizată; reacţiile sale afective sunt

stabile; relaţiile cu ceilalţi mai degrabă profunde decât numeroase; este o persoană

destul de conştientă de sine. Kinestezia reflectă, deci, viaţa emoţională interiorizată.

De altfel, Rorschach constată că răspunsurile culoare exprimă, în mod

complementar, exteriorizarea vieţii emoţionale. El vine cu ideea de a lega roşul de

impulsivitate şi albastrul de auto-control. Extratensivul, sensibil la culoare, posedă o

inteligenţă capabilă să reproducă; el este mai adaptabil, mai îndemânatic, mai activ;

reacţiile sale afective sunt abundente şi relaţiile cu ceilalţi superficiale. Inspirându-se

din aceste ipoteze, Fankhauser, coleg cu Rorschach la Waldau, publică în 1919 o

lucrare despre La signification de l´affectivité, parallélism avec les lumières et les

couleurs, în care stabileşte o reprezentare grafică a emoţiilor, conform unei scheme

tridimensionale, fiecare fiind compusă din două emoţii antagoniste, după modelul

sferei culorilor, a lui Wundt.

Introversivitatea creatoare şi extratensivitatea reproducătoare propuse de

Rorschach nu diferenţiază, ca la Jung, două tipuri de constituţii. Ele sunt două funcţii

psihice, coexistând în grade diferite de dilatare sau concentrare. "Tipul de rezonanţă

intimă" indicat de testul Rorschach desemnează proporţia, proprie subiectului testat,

în care există aceste două funcţii. Rorschach spunea că introversivitatea constituia

fundamentul culturii, iar extratensivitatea cel al civilizaţiei. Prin urmare, putem face

o altă comparaţie, cu caracterologia lui Heymans şi Wiersma; extratensivul

reacţionează imediat la stimulările emoţionale; reacţia sa este "primară";

introversivul are o reacţie întârziată, "secundară".

În 1918, Rorschach elaborează planşele testului său, pe care îl aplică

bolnavilor de la spitalul din Herisau. Grupul de persoane testate pentru cercetare

include 288 bolnavi şi 117 normali (infirmiere, studenţi, copii). Selecţionează 15

planşe, uneori doar cu negru, alteori cu negru şi roşu, sau în culori. Condiţiile impuse

de tipograf îl fac să reducă numărul acestora la 10, toţi ceilalţi tipografi refuzând

această lucrare. În 1919, Rorschach continuă să aplice testul şi elaborează partea

teoretică. Cartea Psychodiagnostik, terminată în octombrie 1920, nu va apărea decât

la sfârşitul lui iunie 1921.

56

În tot acest timp, Rorschach rămâne fără planşe. Îşi ajută discipolul, pe

Behn-Eschenburg, să producă o serie paralelă, seria Bech-Rorschach (Bero), care va

fi publicată în 1941. Tipărirea petelor de cerneală originale se transformă într-o

catastrofă: formatul este redus, culorile sunt schimbate, negrul este spălăcit. Geniul

lui Rorschach iese chiar şi aici victorios: el adaugă descoperirii deja făcute pe cea a

răspunsurilor "estompare". Prezintă această nouă descoperire la Societatea

psihanalitică elveţiană, pe 18 februarie 1922, când face o interpretare în orb a unui

protocol al cărui subiect era în analiză la prietenul său Oberholzer. Textul a fost

adăugat la ediţiile următoare ale Psychodiagnostik-ului. Rorschach multiplica

aplicarea testului la indivizi normali şi superiori când a murit subit.

Publicarea cărţii a fost un eşec la fel de mare ca cel al cărţii lui Freud — Die

Traumdeutung. Doar un mic grup de fideli a continuat, în Elveţia, să utilizeze testul

şi să formeze elevi. La zece ani după moartea inventatorului său, testul a început să

se răspândească. Elveţianul Binder3a adăugat la nomenclator răspunsurile clar-obscur

(Clob). Beck4 a introdus testul în Statele Unite, unde începe să apară (1936)

Rorschach Research Exchange (devenit mai apoi Journal of Projective Techniques

and Personality Assessment). Tot în Statele Unite, în 1939, Klopfer a pus bazele

Institutului Rorschach din New York, devenind şeful unei şcoli americane care a

schimbat modul de interpretare a testului. Testul s-a impus în ţările francofone după

al doilea război mondial, sub influenţa genevezei Marguerite Loosli-Usteri, a elevei

sale pariziene Nella Canivet, a lui André Ombredane, traducătorul francez al

Psychodiagnostik-ului, şi a Céciliei Beizmann. Cu câteva mici diferenţe, prima şi

următorii doi au pus la punct o terminologie franceză care se situează la jumătatea

drumului între tradiţionalismul elveţian germanic şi inovatorii americani. În lucrarea

sa din 1966, Exner clasează cele cinci mari sisteme de interpretare ale testului

Rorschach în Statele Unite în următoarea ordine, mergând de la "fenomenologie"

până la "behaviorism": Rapaport, Klopfer, Hertz, Piotrowski, Beck, acesta din urmă

fiind cel care acordă cea mai mare atenţie Eului şi percepţiei.

4.4 Administrarea testului

Testul constă în zece pete de cerneală simetrice, 5 policrome şi 5 alb-negru,

care reprezintă rezultatul ambiguu al plierii unei coli peste o pată de cerneală. Deşi s-

a bătut destulă monedă pe caracterul aleator al stimulului, adevărul este că aceste

pete au fost selecţionate de Rorschach din multe altele după anumite criterii

empirice, după cum menţionează autorul în “Psihodiagnostic”, principala sa lucrare.

De exemplu, ele sunt simetrice, provocând un efect al ritmului spaţial care le face

mai uşor de asimilat cognitiv. De asemenea, unele sunt compacte (de ex., Planşa V),

facilitând o sinteză a percepţiei, iar altele sunt mai dispersate, solicitând un efort

3 Die Helldunkeldeutungen im psychodiagnostischen Experiment von Rorschach, Schweiy. Arch.

Neurol. Psychiat., 1932. 4 Cf. S. J. Beck, Comment le Rorschach arriva aux Etats-Unis, 1972, trad. în limba fr., Rev. psychol.

app., 1973, 23, n. 1, 7–13.

57

sporit de organizare şi integrare a câmpului perceptiv (de ex., Planşa X). Un alt

criteriu este culoarea: 5 planşe sunt alb-negru, iar restul policrome. O altă

caracteristică, de data aceasta apărută fără voia autorului, este efectul de clarobscur

al petelor, dat de diferenţele în tonurile de luminozitate ale culorilor. Acest efect se

datorează unei erori "providenţiale" în tipărirea primei ediţii a Psihodiagnosticului;

petele iniţiale cu care Rorschach lucrase erau mate, fără nuanţe. Noua caracteristică a

planşelor dobândită în urma acestei erori s-a dovedit ulterior benefică, pentru că

modul în care subiectul reacţionează perceptiv la nuanţe spune multe lucruri despre

afectivitatea lui. În fine, o altă caracteristică a petelor de cerneală este faptul că ele

conţin zone cu grade diferite de ambiguitate: unele detalii ale planşelor sunt mai uşor

de asemănat cu obiecte din lumea reală decât altele. Rorschach a presupus, având în

vedere că schizofrenia implică grave tulburări perceptive, că aceşti pacienţi vor avea

mai mari dificultăţi decât alţii în a da răspunsuri "comune", la petele "uşoare".

Toate caracteristicile descrise mai sus constituie condiţiile

fundamentale care asigură testului forţa sa diagnostică şi calitatea de stimul complex,

capabil să suscite în subiect o varietate de reacţii cognitive şi afective prin care îşi

dezvăluie lumea interioară şi trăsăturile de personalitate.

Sarcina subiectului este să spună ce ar putea fi la fiecare planşă.

Astfel, în ciuda părerii comune că testul Rorschach măsoară în primul rând

imaginaţia, el face apel de fapt la percepţie: subiectul este invitat să perceapă şi să

caute în memorie, adică în stocul său de engrame, reprezentările cele mai similare cu

stimulii prezentaţi (Rorschach, 2000). Întreg travaliul cognitiv -dar şi afectiv şi

volitiv- al subiectului constă astfel într-un proces de interpretare a situaţiei-stimul.

De fapt, denumirea germană originală a testului, care s-a pierdut în traducerile prea

“trădătoare”, este Formdeutung, adică “interpretarea formelor”. Testul Rorschach

constituie deci o sarcină perceptivă nestructurată, care pune în evidenţă în primul

rând comportamentul perceptiv al individului. Dincolo de testul propriu-zis, acest

lucru capătă nişte semnificaţii cu mult mai profunde. El ne arată că modul în care

percepem lucrurile ne reprezintă ca un act de a fi în lume, ca o amprentă originală

inconfundabilă; percepţia este o construcţie a lumii, pe care o elaborăm în acord cu

datele noastre interioare fundamentale. Ajunge să oferim percepţiei un cadru

suficient de ambiguu de exprimare, pentru a ne releva interioritatea. Acesta este

principiul testului Rorschach, care se înscrie complet în definiţia "proiecţiei"

(Dumitraşcu, 2000).

Aplicarea

Materialele necesare aplicării testului sunt: cele zece planşe, câteva

foi A4 şi aşa-numita foaie de locaţie, folosită în faza de anchetă pentru localizarea

răspunsurilor pe planşă (v. faza de anchetă).

58

Poziţia examinator- subiect.

Poziţia indicată pentru aplicarea Rorschach-ului este cea în care examinatorul

şi subiectul stau unul lîngă altul ("side-by-side"). Există două argumente în favoarea

poziţiei respective. Primul şi cel mai important este reducerea efectelor indicilor

nedoriţi (mimică, gestică) prin care examinatorul poate influenţa subiectul. Al doilea,

această poziţie permite examinatorului să vadă mult mai bine zonele planşelor

indicate de către subiect (Exner, 1994).

Prezentarea testului şi instructajul.

Instructajul este simplu: “O să vă arăt nişte pete de cerneală şi o să vreau

să-mi spuneţi ce ar putea fi acolo”. După caz, se poate adăuga că este vorba de un

test care furnizează informaţii despre personalitatea individului.

De regulă, planşele sunt aşezate la vedere, cu faţa în jos şi în ordine, cu

Planşa I prima. Ele trebuie să fie la îndemâna examinatorului, dar nu a subiectului.

Foaia de locaţie care va fi folosită în timpul anchetei nu este acum la vedere.

Testul începe dând subiectului prima planşă în poziţia standard 5 şi

întrebându-l: “Ce ar putea fi aici?” Este singura instrucţiune permisă şi nimic nu mai

trebuie adăugat. Subiectul trebuie să primească planşa în mână. Dacă ezită să o facă,

examinatorul trebuie să-i spună: “Ia-o”. Dacă subiectul preferă să pună planşa pe

masă, examinatorul nu îl împiedică, dar la început ea trebuie plasată în mâinile

subiectului. În cazul în care subiectul va da răspunsuri pe parcursul testării cu planşa

în altă poziţie decât cea standard, acest lucru trebuie notat la începutul răspunsului

prin semnul V (dacă e cu susul în jos) sau (< sau >) dacă e în poziţie laterală.

Dacă subiectul spune doar: “Este o pată de cerneală”, examinatorul trebuie să

confirme şi să reia instructajul: “Aveţi dreptate. Acesta este testul petelor de cerneală

şi vreau să-mi spuneţi ce ar putea fi aici.” (Exner, 1994)

Faza de răspuns

Este prima etapă a aplicării testului. Odată ce subiectul a început să răspundă,

examinatorul trebuie să noteze tot ce spune subiectul cuvânt cu cuvânt, păstrând o

atitudine neutră până la sfârşitul acestei faze. Principalul motiv pentru care

răspunsurile trebuie înregistrate cuvânt cu cuvânt este că examinatorul trebuie să le

poată citi mai târziu pentru a se decide asupra codificării (scorării) răspunsului.

Codurile sau scorurile se aplică în baza unor cuvinte sau fraze specifice.

Răspunsurile care nu sunt notate fidel nu pot fi codificate adecvat, deci protocolul nu

va fi valid.

5 Poziţia standard este indicată pe spatele planşei.

59

Pentru notarea protocolului, este bine să se folosească o coală A4, pusă pe

orizontală şi împărţită în două: în jumătatea din stânga se vor nota verbalizările

subiectului din faza de răspuns, iar în cea din dreapta explicaţiile din anchetă.

Dacă subiectul vorbeşte prea repede, el poate fi temperat: “O să vă rog să

vorbiţi mai lent, ca să am timp să scriu”.

Întrebările subiectului. Nu rareori, subiectul va pune diferite întrebări, mai

ales la începutul testării. Răspunsul examinatorului trebuie să fie non-directiv şi să

transmită ideea generală că oamenii răspund la test în moduri diferite. Iată câteva

exemple de întrebări mai frecvente şi de răspunsuri adecvate (Exner, 1994):

S: Pot s-o întorc?

E: Cum doriţi.

S: Trebuie să includ tot desenul?

E: Cum doriţi dvs.

S: Vreţi să vă arăt unde văd?

E: Cum vreţi.

S: Trebuie să-mi folosesc imaginaţia?

E: Cum vreţi.

S: (După ce a dat un răspuns) Este bine aşa?

E: Da, trebuie să-mi spuneţi ce vedeţi acolo.

S: Este răspunsul corect?

E: Oamenii dau tot felul de răspunsuri.

S: Vedeţi şi dvs. ce văd eu?

E: O, eu pot să văd multe lucruri.

S: Cum puteţi să aflaţi ceva despre mine din ceea ce văd?

E: De ce nu aşteptaţi până la sfârşit ca să vă explic mai multe?

60

S: Câte lucruri trebuie să văd?

E: Câte vreţi.

Există doar trei excepţii de la regula neintervenţiei în faza de

răspuns.

I. Atunci când subiectul dă doar un răspuns la Planşa I şi vrea să o înapoieze

examinatorului. În acest caz, i se spune: “Ar mai putea fi şi altceva? Nu vă grăbiţi,

avem tot timpul.” Aşadar, trebuie insistat ca subiectul să mai dea încă un răspuns la

planşă. Altfel, există riscul să se obţină un protocol prea scurt (mai mic de 14

răspunsuri), care nu poate fi interpretat.

În caz că, în ciuda acestei intervenţii, subiectul va da totuşi un protocol mai

mic de 14 răspunsuri, testarea va fi reluată imediat, fără a se trece la anchetă, cu

următorul instructaj: “O să vă mai arăt o dată planşele, dar o să vă rog ca de data

asta să-mi daţi mai multe răspunsuri”. Câte? poate întreba subiectul. “Mai multe”.6

II. Atunci când un subiect dă cinci răspunsuri la prima planşă şi intenţionează

să-l dea şi pe al şaselea, examinatorul trebuie să intervină şi să ia planşa subiectului.

Ulterior, dacă subiectul procedează la fel la Planşa II, este utilizată aceeaşi procedură

şi aşa mai departe. Dar dacă subiectul formulează mai puţin de cinci răspunsuri la o

planşă, sau dă doar cinci şi se opreşte spontan, nu mai trebuie să se intervină la

celelalte planşe (Exner, 1995). Această procedură este menită să reducă riscul

protocoalelor prea lungi, care pot consuma foarte mult timp pentru administrare şi

scorare, ca şi pentru interpretare.

III. Atunci când subiectul se blochează la o planşă şi nu poate da nici un

răspuns: “Nu-mi spune nimic” sau “Chiar nu văd nimic aici”, sau “Tot ce văd este o

pată de cerneală, nimic altceva”. Examinatorul trebuie să insiste ferm, dar cu tact, ca

subiectul să dea măcar un răspuns şi la planşa respectivă. De exemplu: “Mai uită-te,

nu este nici o grabă.” Dacă subiectul persistă în refuz, examinatorul trebuie să fie

mai ferm: “Nu te grăbi, uită-te cu atenţie. Avem toată ziua la dispoziţie dacă este

necesar”.

6 Subiectului nu i se precizează numărul minim de răspunsuri, aşa cum nu i se indică nimic din

procedura de scorare şi interpretare, pentru a nu-l influenţa.

61

Faza de anchetă

Ancheta constă în explicaţiile pe care subiectul trebuie să le ofere pe

marginea fiecărui răspuns pe care l-a dat în faza anterioară. Ea se realizează după ce

s-au dat toate răspunsurile la cele 10 planşe. Scopul anchetei este obţinerea unor

informaţii suplimentare, necesare pentru a scora răspunsurile adecvat. Cu alte

cuvinte, în anchetă nu se dau noi răspunsuri, ci numai se clarifică ce a fost perceput

în faza de răspuns. Dacă subiectul va da totuşi nişte răspunsuri suplimentare, ele nu

se iau în considerare.

Instructajul anchetei este: “Am terminat cu toate planşele. Acum o să ne mai

uităm o dată la ele, eu o să citesc ce aţi spus şi vreau să-mi arătaţi cu degetul pe

planşă şi să-mi explicaţi unde aţi văzut, ce aţi văzut şi ce anume din planşă v-a făcut

să vedeţi acel lucru, aşa încât să pot şi eu să văd ca şi dvs. Înţelegeţi?”

Partea crucială a acestor instrucţiuni este că examinatorul vrea să vadă aşa

cum vede subiectul. Odată ce subiectul arată că a înţeles procedura de anchetă, ea

poate începe. Planşa I este înmânată subiectului şi examinatorul spune: “Aici aţi

spus…” şi termină fraza cu o lectură fidelă a primului răspuns. Dacă subiectul a

înţeles natura sarcinii, el va începe să indice principalele trăsături ale obiectului

perceput. Dar dacă subiectul spune numai “Da, aşa este”, examinatorul trebuie să reia

instructajul, la modul următor: “Staţi puţin, vreau să văd aşa cum vedeţi şi dvs.

Arătaţi-mi unde este şi ce îl face să semene cu ce aţi văzut.”

Fiecare răspuns trebuie anchetat începând cu lectura fidelă a răspunsului

subiectului. Subiectul cooperant va înţelege sarcina rapid şi va furniza

examinatorului suficiente informaţii pentru a scora adecvat răspunsul. În aceste

condiţii optime, sunt necesare foarte puţine întrebări sau comentarii din partea

examinatorului, iar în unele cazuri nu este nevoie de nici o întrebare.

Evident, examinatorul trebuie să ştie cum se codifică răspunsurile pentru a

conduce adecvat ancheta. Pe măsură ce subiectul elaborează pe marginea

răspunsului, examinatorul trebuie să analizeze informaţia dată în lumina tuturor

posibilităţilor de scorare.. Când este făcută corect, ancheta garantează bogăţia

datelor. Când este făcută neglijent sau haotic, poate afecta foarte mult protocolul. Ea

nu trebuie realizată în grabă, iar decizia de a face un comentariu sau a pune o

întrebare trebuie luată cu atenţie.

62

În anchetă, sarcinile examinatorului se diversifică. El trebuie să realizeze

următoarele operaţii:

1) să noteze cuvânt cu cuvânt tot ce explică subiectul

2) să se uite pe planşe să vadă ce îi arată subiectul

3) să pună întrebări atunci când informaţiile sunt insuficiente pentru

scorare

4) să noteze pe foaia de locaţie zona din planşă la care se referă

răspunsul respectiv.

Dacă întreaga planşă a fost interpretată, simbolul de scorare W este

notat pe foaia de locaţie împreună cu numărul răspunsului (aici, răspunsul 1). Cifrele

2 şi 3 corespund numerelor de ordine ale răspunsurilor 2 şi 3.

Este important ca foaia de locaţie să fie completată cu atenţie. Ea

constituie un document permanent care va fi utilizat când este scorat testul şi va fi

disponibil mai târziu pentru ca cei care vor revedea testul să ştie ce zone ale planşelor

au fost percepute. Examinatorul competent îşi va rezerva puţin timp şi pentru a

identifica unele trăsături ale obiectului raportat în caz că acestea nu sunt evidente

unui observator de circumstanţă. Cu cât răspunsul este mai neobişnuit, cu atât este

mai mare probabilitatea ca aceste notaţii suplimentare să fie mai importante în timpul

scorării sau la o revizuire ulterioară a protocolului.

Dacă răspunsul implică un om sau un animal, este util să facem unele

notaţii privind zonele în care au fost identificate nasul, picioarele sau braţele. De

asemenea, unele răspunsuri includ mai multe obiecte separate, ca de exemplu: “un

om pe o bicicletă şi un copil care fuge în faţa lui în timp ce traversează o punte”.

Aici, fiecare din cele patru obiecte (omul, bicicleta, copilul şi puntea) trebuie să fie

notate pe foaia de locaţie.

Întrebările care se pun subiectului pentru a completa informaţiile sau a

clarifica un răspuns sunt întotdeauna indirecte, pentru a nu dezvălui nimic din scorare

sau intepretare. Un răspuns este considerat clarificat dacă, în urma anchetei,

examinatorul a aflat cele trei componente majore ale scorării: (1) Locaţia (Unde

este?), (2) Determinanţii (Ce îl face să semene cu?) şi (3) Conţinutul (Ce este?).

63

Exemple de întrebări:

Faza de răspuns

Planşa I

1. Aici văd un liliac.

Anchetă

Planşa I

1. (Examinatorul repetă R subiectului)

Subiectul: “Da, uite are formă de

liliac” (nu arată nimic pe planşă)

Informaţii date: determinantul

(“formă de liliac”) şi conţinutul (“liliac”)

Informaţii absente: locaţia (Unde?)

Întrebări permise: “Nu înţeleg unde

îl vezi, vrei să-mi arăţi cu degetul pe planşă?”

sau “Vrei sa-mi arăţi conturul liliacului?”

Subiectul: “Da, uite” (arată conturul

liliacului).

Întrebări interzise: “E toată planşa

sau numai o parte a ei?” sau “Îl vezi aici?” (şi

E arată zona unde îl vede el).

Planşa IV

7. Un monstru

Planşa IV

7. (E: repetă R subiectului)

S: “Da, aici” (arată conturul).

Informaţii date: locaţia (pentru că a

arătat conturul) şi conţinutul (“monstru”).

Informaţii absente: determinantul.

Întrebări permise: “Nu înţeleg cum îl

vezi, vrei să-mi explici?” sau “Ce-l face să

pară monstru?” sau “Ce anume din planşă te-a

făcut să vezi un monstru?”

S: “Păi e foarte mare, uite picioarele,

corpul şi capul.”

Întrebări interzise: “E din cauza

formei (a culorii)?” sau “Te-a influenţat forma

64

(sau culoarea)?”

Planşa IX

19. Ar putea fi şi...o chestie...cu

picioare.

Planşa IX

19. (E repetă R subiectului)

S: Da, e mare, are nişte picioare mari

(arată zona din planşă)

Informaţii date: locaţia (S a arătat

unde a văzut) şi determinantul (forma petei de

cerneală).

Informaţii absente: conţinutul (ar

putea fi animal, om sau om fictiv)

Întrebări permise: “Nu înţeleg cum îl

vezi, vrei să-mi explici?” sau "Arată-mi

părţile lui"

S: Da, e un fel de gândac mare.

Întrebări interzise: “E animal sau

om?” sau “Unde are capul?”

Ocazional, un subiect extrem de rezistent va fi foarte vag în timpul anchetei,

spunând: “Pentru că aşa arată”. Examinatorul trebuie să stăruie şi să nu permită

subiectului să fie evaziv. Poate fi necesar să reluăm explicarea procedurii, dar uneori

un comentariu cum ar fi: “Ştiu că pentru tine seamănă, dar ajută-mă să văd şi eu”

poate fi suficient.

Anchetarea cuvintelor-cheie. Cuvintele-cheie sunt acele cuvinte sau expresii

care sugerează indirect faptul că este posibil ca subiectul să fi folosit o anumită

caracteristică a petei de cerneală (culoare, culoarea acromatică, mişcare, nuanţe,

simetrie). Pentru a fi anchetate, cuvintele-cheie trebuie să apară fie în faza de

65

răspuns, fie în prima propoziţie din anchetă. Majoritatea cuvintelor cheie sunt

adjective, dar nu întotdeauna. Exemplu:

Faza de răspuns

Planşa VI

16. Aici văd un animal

Faza de anchetă

Planşa VI

16. E: (Repetă R subiectului)

S: Aici (arată conturul), uite labele

din faţă, din spate, corpul şi e acoperit cu

blană.

E: Ce o face să pară blană?

(anchetează cuvântul-cheie ca să vadă dacă

subiectul se referă la nuanţele planşei).

S1: “Păi uite, îmi dă senzaţia de

ceva pufos, din cauza nuanţelor diferite.”

(este clar că a folosit nuanţele).

S2: “Faptul că are colţurile astea”

(arată conturul franjurat al planşei). Aici nu

a folosit decât forma.

Planşa IX (multicoloră)

25. Ar putea fi o floare foarte

frumoasă.

Planşa IX

25. E: (Repetă fidel răspunsul S)

S: Da, asta ar putea fi tulpina şi aici

sunt petalele.

E: Ai spus că este frumoasă?

(anchetează cuvântul-cheie pentru a vedea

dacă subiectul s-a referit la culoarea

planşei.

S1: Da, pentru că e frumos

colorată. (aşadar, este clar că a folosit şi

culoarea planşei).

S2: Da, pentru că are o formă

elegantă (nu a menţionat culoarea).

66

Comentariu sau răspuns?

Ocazional, când se uită la o planşă, un subiect poate spune ceva care aduce cu

un răspuns, dar care ar putea fi numai un comentariu. De exemplu, dacă planşa este

colorată, subiectul ar putea spune: “O, ce culori frumoase!" dar dacă este luat drept

un comentariu la planşă, nu trebuie anchetat. Sau subiectul ar putea spune “Este ceva

care arată urât”, apărând problema dacă este vorba de un comentariu referitor la

planşă sau de identificarea unui obiect care arată urât. În asemenea cazuri,

examinatorul trebuie, la momentul cuvenit în anchetă, să citească exact ce a spus

subiectul şi să întrebe: “Acesta este un răspuns?” Majoritatea subiecţilor vor oferi

rapid o clarificare, iar examinatorul va proceda în consecinţă.

Durata unei investigaţii se situează între 30 de minute şi 2 ore (inclusiv

ancheta). Iar cotarea şi interpretarea aprofundată poate cere câteva ore de lucru.

În afara acestui tip de fişă de înregistrare se mai practică şi fişa de tip Gatier,

1953, 1965, şi fişa tip Beizmann, 1966.

Pe lângă aspectul perceptiv şi mnezic pe care îl implică sarcina Rorschach,

trebuie să menţionăm că, din moment ce răspunsurile sunt verbalizate, sunt implicate

în mare măsură gândirea şi limbajul. Aşadar, putem afla date importante despre

caracteristicile gândirii individului din modul în care el verbalizează răspunsurile.

4.5 Specificul testului

În contrast cu testul lui Jung, căruia îi urmează cronologic şi al cărui material

este verbal, testul Rorschach îi prezintă subiectului un material care nu numai că nu

este verbal, dar care pare şi lipsit de semnificaţie prealabilă: pete de cerneală.

Subiectului i se cere tocmai să "rezolve" această lipsă de semnificaţie prin adoptarea

unei atitudini "semantice": el trebuie să formuleze semnificaţii. Unele sunt implicit

sugerate de natura sau configuraţia planşelor. Nu scorăm tot ce spune subiectul, dar

putem scora doar ceea ce spune el. Aceasta este o abordare "lingvistică" a testului

Rorschach.

67

În prezent, suntem de acord în a considera că testul Rorschach, ca şi celelalte

teste proiective, solicită atât comportamente perceptive cât şi comportamente

proiective. Ca şi obiect real, testul Rorschach permite apariţia unor imagini asociate

pornind de la o realitate materială. Apelul la percepţie permite fixarea de realitatea

exterioară, care constituie baza de inserare în lumea înconjurătoare. Ca obiect

potenţial, imaginat, testul Rorschach permite o reconstruire a percepţiei în funcţie de

preocupările subiectului, de relaţiile lui cu obiectele interne şi externe, de fantasmele

şi afectele care se află la baza răspunsurilor sale. Interferenţele perceptive şi

proiective7 constituie articulaţia esenţială a testelor proiective şi în special a testului

Rorschach: din perspectivă psihanalitică, testul pune problema esenţială a

raporturilor dintre real şi imaginar, percepţie şi reprezentare, între excitaţii externe şi

excitaţii interne, între interior şi exterior8.

Rezumat

În contrast cu testul lui Jung, căruia îi urmează cronologic şi al cărui material este

verbal, testul Rorschach îi prezintă subiectului un material care nu numai că nu este

verbal, dar care pare şi lipsit de semnificaţie prealabilă: pete de cerneală. Subiectului

i se cere tocmai să "rezolve" această lipsă de semnificaţie prin adoptarea unei

atitudini "semantice": el trebuie să formuleze semnificaţii. Unele sunt implicit

sugerate de natura sau configuraţia planşelor. Sunt prezentate informații cu privire la

procedura de aplicare a testului, precum și elemente ce țin de interpretarea


proiective.

Cuvinte cheie

Rorschach

Pete de cerneală

Introversiv

Extratensiv

Kinestezie

7 Cf. N. Rausch de Traubenberg, 1978, 1981 şi 1983.

8 Cititorul poate găsi un final util pentru acest capitol în cartea lui N. Rausch de Traubenberg,

publicată în aceeaşi colecţie, La pratique du Rorschach, 1970 (a şasea ediţie actualizată, 1990).

68


1. Care sunt sursele Testului Rorschach?

2. Descrieți personalitatea introversivă

3. Descrieți personalitatea extratensivă

4. Care este specificul testului Rorschach?

5. Care este sarcina subiectului la testul Rorschach?

Concluzii

Originalitatea lui Rorschach constă în transformarea testului petelor de cerneală din

test de imaginaţie în test de personalitate şi în descoperirea cheii noii interpretări:

răspunsurile mişcare exprimă introversivitatea subiectului, răspunsurile culoare,

extratensivitatea.

.

69

UNITATEA 5

TESTUL PETELOR DE CERNEALĂ (RORSCHACH) II

CUPRINS

Obiective ................................................................................................................ 70




TESTUL PETELOR DE CERNEALĂ (RORSCHACH) II. ................................. 71

5.1 Interpretarea: .................................................................................................... 71

5.2 Cotarea .............................................................................................................. 72

5.4 Determinanţii percepţiei ................................................................................... 75

5.5 Conţinutul interpretării ..................................................................................... 78

5.6 Fenomene particulare ....................................................................................... 80

5.7 Interpretarea rezultatelor .................................................................................. 82

5.8 Consideraţii generale şi reguli fundamentale în interpretarea rezultatelor ....... 83

5.9 Evaluarea inteligenţei (cantitativ şi calitativ) ................................................... 85

5.10 Evaluarea afectivităţii ..................................................................................... 86

5.11 Capacitatea de contact social sau analiza factorilor de socializare ................ 87

5.12 Avantaje şi limite ale testului Rorschach ...................................................... 88

Rezumat .................................................................................................................. 89

Cuvinte cheie .......................................................................................................... 89


Concluzii ................................................................................................................ 90

70

Obiective


- să definească noțiunea de kinestezie;

- să înțeleagă și să poată explica procedura de aplicare a testului Rorschach;

- să înțeleagă modul de interpretare a testului Rorschach

- să înțeleagă avantajele și limitele utilizării testului Rorschach


Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei medicale și

psihiatriei.

.




Rorschach, H. (2000), Manual de psihodiagnostic. Metode şi rezultatele

unui experiment diagnostic al percepţiei. Interpretarea liberă a formelor

fortuite., Ed. Trei, Bucureşti.

Schafer, R. (2003), Interpretarea psihanalitică a testului Rorschach. Teorie

şi aplicaţie, Ed. Polirom, Iaşi.


Trei, Bucureşti.


Este de două ore.

71

TESTUL PETELOR DE CERNEALĂ (RORSCHACH) II.

5.1 Interpretarea:

Analiza cantitativă va considera: Poziţia planşei : standard (^), inversat (v),

“est” (>), “vest” (<). Numărul total al răspunsurilor – R: Timpul mediu de reacţie

(latenţă), Timpul total pentru răspunsuri – T, timpul pentru fiecare răspuns - T / R.

Localizarea răspunsurilor - globale (G) sau de detaliu (D). Factorul determinant al

răspunsului – forma (F), culoarea (C), mişcarea (K), clar-obscurul – difuz (Clob) sau

(estompaj – E). Conţinut – animal (A), uman (H), anatomic (Anat) etc. Banalitatea

(Ban) sau originalitatea (Orig).

Ancheta este a II-a etapă, deosebit de importantă pentru cotarea

răspunsurilor, având ca scop lămurirea în detaliu a psihologului în legătură cu fiecare

răspuns.

Se reia prezentarea planşelor – se discută unde şi cum a văzut răspunsul

respectiv, astfel ca examinatorul să-şi dea seama exact de ceea ce a determinat

subiectul să "vadă" un anume lucru.

În afara acestui tip de anchetă, sunt autori care practică şi:

un protocol suplimentar care este destinat unor răspunsuri noi, date

de subiect în timpul anchetei;

ancheta de limite, pusă la punct de Klopfer, care poate fi utilizată în

momentul când observăm că subiectul nu a interpretat o porţiune importantă a

planşei care prin frecvenţă duce la un răspuns banal. Astfel, subiectul poate fi explicit

invitat să privească din nou planşa şi zona pentru a observa dacă este vorba de o

neglijare, de un blocaj trecător care poate fi depăşit sau o incapacitate psihică

fundamentală;

se dă subiectului posibilitatea să aleagă, din toate cele 10 planşe, 2

planşe pe care le preferă şi 2 planşe care îi displac cel mai tare.

Durata unei investigaţii se situează între 30 de minute şi 2 ore (inclusiv

ancheta). Iar cotarea şi interpretarea aprofundată poate cere câteva ore de lucru.

În afara acestui tip de fişă de înregistrare se mai practică şi fişa de tip Gatier,

1953, 1965, şi fişa tip Beizmann, 1966.

72

5.2 Cotarea

Se observă schimbările de poziţie a planşelor, respectiv tipul de

comportament al subiectului:

lucrează metodic, explorând sistematic toate posibilităţile;

manifestă opoziţie, fiind gata să ia invers ceea ce i se propune;

lucrează agitat, explorând la întâmplare planşele, etc.

Se iau în calcul o serie de indici primari cantitativi privind numărul de

răspunsuri şi timpii înregistraţi.

În ceea ce priveşte numărul de răspunsuri, se calculează: numărul total, R,

şi media răspunsurilor pe planşă.

În mod obişnuit, normele indică un R între 20 - 30 de răspunsuri, dar şi 40 -

50 de răspunsuri pentru subiecţii cu nivel intelectual superior. Pentru un R mai mic

de 20, cu cât este mai mic, cu atât putem considera fie că subiectul face testul

călcându-şi pe inimă, fie este vorba de un blocaj emoţional, depresie, retard

intelectual sau chiar o tulburare mai gravă psihiatrică. Pentru răspunsuri mult peste

performanţele medii, putem vorbi, odată cu Rorschach, de semnalarea unui "complex

al inteligenţei", în sensul că subiectul răspunde din dorinţa de a se face bine văzut de

psiholog, de a fi considerat inteligent şi deosebit de cooperant în probă şi astfel tinde

să acumuleze răspunsuri preferând cantitatea calităţii acestora.

Se calculează, de asemenea timpul mediu pentru timpii de reacţie, T/R.

Normele indică în jur de 45 de secunde.

Prelungirea acestuia mult peste un minut indică efectul unei inhibiţii care

poate avea diferite determinări: elaborarea şi reflectarea cer subiectului un timp mai

lung, lentoarea depresivă sau blocajul asociativ. Excesul de rapiditate, de la 3

răspunsuri pe minut în sus, indică o dificultate la nivelul controlului ideilor datorată

fie unei stări hipomaniacale, fie conduitei imaginative care poate avea urmări la

nivelul adaptării la realitate. Aspectul este considerat relativ normal în perioada

adolescenţei, dar devine indice patognomic de exemplu pentru schizofrenia

incoerentă.

În urma anchetei fiecare răspuns în parte este cotat în funcţie de 4 elemente

esenţiale:

localizarea răspunsurilor;

determinanţii percepţiei;

conţinutul interpretării;

caracterul banal sau original al interpretării (acolo unde este cazul).

Cotările primare se vor regăsi în indici compoziţi precum: modul de

aprehensiune (percepţie), modul de rezonanţă intimă etc. Normativ, există, pentru

marile spaţii culturale şi geografice, tabele care subliniază frecvenţa localizărilor şi

unor răspunsuri ce pot fi considerate banale. În sistemul normativ Exner, aceste

cotări sunt mult mai strict standardizate.

73

5.3 Localizarea va influenţa tipul de aprehensiune, respectiv raportul

subiectului cu realitatea, modul de a percepe, de a intra în contact cu realitatea.

Răspuns global (G sau W (engl)): atunci când pata este interpretată ca un tot

iar ancheta confirmă că toate părţile planşei au fost integrate în răspuns. Dacă o parte

a planşei este eliminată de subiect răspunsul nu mai este considerat global. Ca

exemplu de răspuns global, la planşa VII "O pisică stă pe pământ", planşa IX " o

explozie".

În cadrul acestei categorii se distinge între:

global primar (de ex. la planşa V, "liliac"), apare mai ales la planşele

compacte şi nu se face o diferenţiere directă a detaliilor;

global secundar (de ex., planşa I, "o femeie purtată de doi bărbaţi!"),

când are loc o succesiune de operaţii mentale în elaborarea răspunsului.

Prezenţa răspunsurilor globale simple indică adaptarea perceptivă bazală:

subiectul aderă la gestaltul din realitate, deci implicit calitatea raporturilor sale cu

realul, caracterul adaptativ al funcţiei cognitive, respectiv identitatea stabilă a

subiectului. Când numărul lor este mic ne punem ipoteza incapacităţii subiectului de

a aborda şi înţelege entităţile în integritate, ceea ce indică după unii autori goluri

semnificative în înţelegerea şi formarea imaginii de sine.

Când calitatea lor este slabă, sunt cotate ca vagi sau impresioniste, pentru că

nu relevă un efort minimal de organizare ci mai degrabă "supunerea" faţă de real,

care poate lua semnificaţii diferite în interpretare în funcţie şi de calitatea

determinantului asociat. De exemplu, G vagi asociate cu F+, care apar când conturul

este prost delimitat, pot fi consecinţa unei gândiri relativ incoerente şi evocă

insuficienţa cadrului (exemplu, nori, pictură nonfigurativă, lamelă de microscop ...).

Dar pot indica şi intrarea în joc a unor mecanisme de apărare împotriva unor

reprezentări jenante, ezitarea între două imagini de tip obsesional ("nu ştiu dacă este

cap de pisică sau şarpe"...). Răspunsurile impresioniste sunt cele asociate unor

determinanţi senzoriali şi indică sugestibilitatea subiectului.

În cadrul răspunsurilor secundare diferenţiem calitativ între răspunsuri

elaborate (sau combinate) şi cele necombinate care pot fi confabulate sau

contaminate. Răspunsurile elaborate ţin cont de o organizare structurală a engramei

prin combinarea diferitelor părţi ale petei astfel că indică condensarea operantă a

mişcărilor perceptive şi proiective (Anzieu), subiectul fiind adaptat la realitate, dar şi

capabil de o restructurare bazată pe reperele interioare. Răspunsurile globale

combinate indică potenţialul creativ, capacitatea de interiorizare, existenţa unui

spaţiu psihic propriu. Numărul de astfel de răspunsuri nu este în mod strict corelat cu

nivelul de eficienţă intelectuală.

Calitatea slabă a răspunsurilor globale secundare se notează:

global confabulat (de ex. planşa IX, "doi vrăjitori şi doi copii se joacă

pe un nor în cer"; prin generalizare sau prin lărgirea unui singur detaliu la întreg

ansamblul fără a ţine cont de alte detalii);

74

global contaminate (de ex., planşa IV, "piele de animal cu cizme"; se

combină absurd două percepţii parţiale pe care subiectul nu a ajuns să le distingă

la timp şi să le separe în răspuns);

global “tăiate” sau "amputate" când subiectul specifică eliminarea

unor extremităţi ale petei.

Răspunsurile globale secundare necombinate indică o gândire sincretică prin

nediferenţierea ansamblului şi părţilor.

Răspunsurile globale retardate se constituie prin enumerarea de detalii sau

prin parţiala lor juxtapunere cu ajutorul legăturilor de tip "cu", "şi", "pe". De

exemplu, planşa IX "4 piei de purceluş (roz), pe un mantou, nu, o vestă verde pe un

pantalon (oranj), ...4 piei de purcel pe un baston ce conţine vesta şi pantalonul...".

Răspuns de detaliu "mare" se notează D, sunt cele care se construiesc prin

decuparea unei părţi din pată şi sunt cele mai numeroase de obicei. D este orice parte

a unei planşe care este interpretată foarte frecvent de sine stătător. Există liste cu D

pentru diferitele spaţii culturale, liste obţinute din studii de frecvenţă. Criteriul

principal este deci cel al gestaltului care trebuie să aibă un caracter evident. Notarea

D nu depinde de mărimea sau suprafaţa părţii respective, pentru că şi un fragment

mic, dar clar ca şi gestalt este notat D şi invers, un fragment mare, dar slab delimitat

va fi notat Dd, detaliu mic.

Este foarte importantă această delimitare între răspunsurile D şi cele Dd,

pentru că primele indică inteligenţa practică a subiectului, raportul cu concretul în

sensul realului ca atare. Într-un protocol, numărul mediu de răspunsuri D este în mod

normal între 15 şi 20.

Dacă, din totalitatea răspunsurilor, peste 75% sunt D, putem vorbi de limite

de ordin emoţional sau intelectual. Un procent mic de D trebuie considerat şi în

funcţie de tipul de determinat sau de conţinutul răspunsului. Orice combinaţie de

două sau mai multe D se notează simplu, D.

Răspunsurile detaliu "mic" reprezintă decupaje parţiale. Klopfer distinge

între Dd normale (de exemplu, răspunsuri peninsulare sau insulare) care sunt

normale şi cele mai numeroase; răspunsuri Dde, detaliu de bordură; răspunsuri Ddi,

interioare, în masa petei; Ddr, care se referă la părţi rare, fie originale, dacă sunt

forme bune şi care sunt tipice pentru artişti, fie, dacă sunt forme proaste, autiste,

tipice pentru incoerenţa schizofrenului.

Dd pot avea o semnificaţie intelectuală sau afectivă, însă explicaţia lor este

similară, respectiv spiritul de minuţiozitate. Dd care au un conţinut bogat indică o

gândire capabilă să analizeze micile detalii. Dd numeroase însă sărace ca şi conţinut,

repetitive, indică sărăcia culturală şi intelectuală datorată fie unei pregătire

academice slabe, fie unei debilităţi mentale.

Dd repetate la planşele negre IV, V, VI şi în culori VIII, IX, X, mai ales dacă

sunt profile de bordură, sunt un indice de angoasă (Anzieu, perturbat emoţional de

problema centrală pe care i-o pune planşa, subiectul fuge la periferie, în detaliul

mic). De asemenea, numărul mare de Dd poate ţine şi de minuţiozitatea obsesională,

75

ca mod de a evita intrarea în profunzimea lucrurilor. Dde indică dorinţa de evadare

din planşă, este un mod de exprimare a nemulţumirii într-un mod obsesional sau prin

angoasă.

Ddi este un indice de anxietate, o încercare slabă de control intern.

În general răspunsurile Dd forme bune, în care mecanismele perceptive sunt

dominante, relevă un demers cognitiv punctiform şi apărări rigide prin căutarea

preciziei. Când sunt susţinute de o atitudine mentală formală şi meticuloasă, indică

apărările de tip obsesiv. Dd forme proaste, prin dominarea mecanismelor proiective,

indică demersurile unei gândiri confuze, ilogice, interpretative sau uneori delirante,

desocializate, datorită pierderii contactului cu realul.

Cotarea detaliul oligofren (Do), este o invenţie proprie a lui Rorschach, pe

care doar elveţienii şi francezii o mai continuă Sunt 2 condiţii, după autor: 1.

localizarea, - subiectul vede doar o parte redusă, un detaliu mic acolo unde de obicei

este văzut un întreg şi 2. conţinutul, - conţinutul acestui detaliu mic este de obicei o

parte din conţinutul văzut de obicei în detaliu mare. De exemplu, planşa VI, sus,

"mustaţă de pisică". De obicei, centrul sus este perceput ca şi "cap de pisică".

Pentru Rorschach, Do sunt un semn de arierare mentală, de oligofrenie.

Experienţa nu a confirmat această interpretare dar a adus în prim plan o altă cauză,

respectiv inhibiţia afectivă. Do este absent într-un protocol normal. Poate apare mai

frecvent în planşele III, IV, V.

Răspunsurile detaliu alb, sau Dbl. Se cotează Dbl numai dacă porţiunea

este în întregime albă. Dar dacă albul este integrat într-o parte a petei răspunsul este

cotat DDbl sau DdDbl sau GDbl, în funcţie şi de localizare şi importanţa porţiunii.

După Rorschach, se interpretează prin inversarea situaţiei figură-fond,

respectiv traduc atitudinea de opoziţie frecventă la psihopaţi. Astăzi se insistă pe

"atracţia către vid", lipsa pe care o traduc aceste răspunsuri. Analiza se face şi în

funcţie de planşele unde apar şi de conţinuturile lor.

În general, consideră Anzieu, semnificaţia lor este variată, legată de aceeaşi

dialectică relaţională primară: subiectul prezintă o sensibilitate particulară la lacunele

intra-pată trăite ca o lipsă fundamentală, care variază de la relaţiile precoce cu mama,

la insatisfacţiile ce au lăsat o urmă de insuficientă completitudine. Adesea, Dbl-ul

este susţinut de angoasa de castrare, dar indică întotdeauna o lipsă, o falie, o absenţă

în structura personalităţii.

5.4 Determinanţii percepţiei

(care este elementul determinant al interpretării pe care o oferă subiectul). Cuprinde

categoriile: formă, kinestezie, culoare, estompaj, clarobscur.

Formă. Se ia în considerare calitatea gestaltului în raport cu răspunsul

subiectului.

Se notează cu:

76

F+, formă bună, exactă, dacă corespunde realităţii; pentru simplificare, s-au

emis liste de forme în funcţie şi de frecvenţa răspunsurilor.

F– , formă proastă, eronată, dacă nu corespunde realităţii;

F+, dacă forma obiectului este imprecisă ea însăşi, nedeterminată (ex. nori,

urmă, cotă geografică). O formă în sine precisă, dar văzută de subiect cu un

sentiment de aproximare sau imprecizie a delimitărilor, se va nota fie +, fie –. Se

notează cu F? răspunsurile pentru care este imposibil să ne stabilim decizia.

Procentul de forme bună are o valoare diagnostică permiţând aprecierea

calităţii raporturilor cu realul, relevând conduitele de control atât în ceea ce priveşte

realitatea exterioară percepută obiectiv, cât şi realitatea interioară ale cărei

manifestări sunt reduse. Calitatea răspunsurilor formă indică aptitudinea subiectului

de a da un contur limitativ lucrurilor, "graniţe" stabile între interior şi exterior. Dacă

persoana poate face această distincţie, poate face şi diferenţa dintre real şi imaginar.

Kinestezia reflectă răspunsurile al căror determinant este mişcarea trăită,

simţită de subiect ca atare în imaginea planşei.

Diferenţiem între kinesteziile mari, K, sau umane, când răspunsurile vorbesc

de fiinţe umane în întregime şi kinestezii mici, k, părţi de fiinţe umane, animale,

obiecte văzute în mişcare. Kinestezia este indice al productivităţii imaginative. Se

referă la răspunsurile determinate prin aportul engramelor kinestezice. Se disting:

kinestezii de flexie (semnificând tendinţa de a se sustrage realităţii, o

slabă vitalitate, tendinţa de a se replia departe de lume, în lumea dificultăţilor

interioare);

kinestezii de extensie (care presupun tendinţe expansive, orientarea

către lumea reală, o vitalitate puternică, viaţa interioară se revarsă asupra lumii).

Tipuri de kinestezii secundare:

Kp (kinestezie parţială, fragment uman văzut în mişcare);

Kan (kinestezie animală);

Kob (obiect văzut în mişcare), de exemplu "explozie atomică".

Semnificaţia acordată de Rorschach pentru K este legată de inteligenţă şi de

interiorizare. Tendinţa contemporană este de a diversifica interpretarea, cu aspecte

privind motivaţia subiectului, mecanismele de apărare opuse acestor motivaţii.

Pornind de la faptul că kinestezia nu este dată expres în sarcină, apariţia ei este

considerată de unii autori ca proiecţie pură, ceea ce înseamnă că este direct

purtătoare a vieţii inconştiente şi dorinţelor profunde a persoanei, a vieţii imaginare

în măsura în care ea este o compensare faţă de eşecurile, privaţiunile şi frustrările din

real.

În contex psihanalitic, Anzieu recomandă interpretarea kinesteziilor în funcţie

de trei criterii: al proiecţiei, în funcţie de calitatea formală şi în funcţie de conţinuturi.

De exemplu, analiza reprezentărilor umane furnizate de test poate permite

delimitarea organizărilor narcisiste, surprinderea caracteristicilor imaginilor

77

parentale, aprecierea modului cum subiectul se poate reprezenta pe sine. Astfel se

poate face analiza proceselor de individuare şi a celor de identificare sexuală.

Cotările şi semnificaţiile k sunt mai incerte şi unele dintre acestea nu sunt

recunoscute de toţi autorii.

Culoarea cuprinde următoarele categorii de răspunsuri în funcţie de

intervenţia determinantului formă în conţinutul răspunsului:

C pur (care reprezintă o descărcare afectivă directă, lipsită de control,

impulsivă; de ex. sânge sau foc); exprimă impulsivitatea şi absenţa controlului.

CF, când culoarea domină interpretarea (de ex. floare, foc de artificii);

CF dă măsura labilităţii afective; legătura cu obiectul nu este nici durabilă, nici

suficient controlată); reprezintă afectivitatea egocentrică, instabilitatea,

narcisismul.

FC, când culoarea este integrată elementului formă, care domină

interpretarea (de ex. fluture exotic). FC exprimă afectivitatea socialmente

adaptată şi acceptată de subiect.

Distincţia dintre CF şi FC se face în mare parte în funcţie de aportul anchetei

unde se urmăreşte distingerea determinantului care a jucat un rol privilegiat.

Răspunsurile FC semnifică sentimente care ţin de obiect şi care sunt controlate

raţional. Ele sunt indicator al capacităţii de contact, al stăpânirii de sine şi al

capacităţii de adaptare la situaţia şi la interesele obiectului.

Studiul legăturii dintre reprezentare şi afecte pune în joc analiza

dimensiunilor perceptiv-senzoriale, gradul de utilizare labilă a culorii, semnificaţia

pulsională a culorii, semnificaţia afectivă a culorii, semnificaţia patologică a

răspunsurilor culoare ce au ca trăsătură esenţială imaginea corporală.

KC care apar la indivizii superior dotaţi (dar şi la schizofrenici).

Estompajul. Răspunsurile de acest fel sunt în acelaşi raport cu răspunsurile

culoare precum k de K. Sunt răspunsuri declanşate de culoarea gri şi nuanţele ei,

considerate ca răspunsuri cromatice atenuate. Sunt descoperite de Rorschach, dar

dezvoltate de Binder ulterior morţii autorului.

Se analizează tot în funcţie de determinantul formă. Astfel diferenţiem între:

FE, răspunsuri formă - estompaj;

EF, răspunsuri estompaj - formă;

E, răspunsuri estompaj pur.

Semnificaţia lor este interpretată relativ diferit de autori precum Beck

(răspunsuri gri deschis, răspunsuri perspectivă, răspunsuri textură), Piotrowschi,

Klopfer, Ombredane şi Canivet. Astăzi, se deosebesc mai ales în estompaje de

textură care caracterizează sensibilitatea tactilă, estompaje de difuziune constituite de

engrame cu contururi efemere, diluate, estompaje de perspectivă sau tridimensionale

legate de narcisism.

78

Clarobscur

Pot fi FClob, ColbF sau Clob şi reprezintă cazuri particulare de estompaj

definite de Binder.

Pentru a cota Clob trebuie respectate 2 condiţii: răspunsul să fie determinat de

masa întunecată a petei şi să prezinte o tonalitate disforică (angoasă, depresie,

agresiune).

Astfel avem răspunsuri de tip "zăpadă murdară", "cap de mort" care indică

atitudinea de fugă a subiectului; "un cataclism îngheţat", "castel în ruine", care

indică o stare de paralizare; "furtună ameninţătoare", "vampir îngrozitor", când

subiectul recţionează agresiv în faţa fricii.

Răspunsurile clarobscur sunt o emanaţie statică, constituind un criteriu de

angoasă patologică care caracterizează starea nevrotică. Răspunsurile Clob dispar în

psihoze, dar pot fi prezente la debutul psihotic când indică atât groaza subiectului în

faţa dezorganizării personalităţii, cât şi capacitatea de a lupta cu această

dezorganizare.

Interpretări detaliate (sunt frecvent D sau Do), în care subiectul relevă fiecare

nuanţă în particular. Aceste interpretări sunt de cele mai multe ori în perspectivă.

Interpretări în combinaţii cu figuri inter-maculare (răspunsurile fiind atunci

fie în perspectivă, fie în plan obişnuit); astfel de combinări se notează DblDF(C) sau

DblF(C) (de ex. pentru planşa II, alee în plin soare, figura inter-maculară).

Interpretări clar-obscur detaliate la planşele colorate (de ex. pentru marginea

mediană a brunului din planşa IX - coasta norvegiană, notată DdF(C)+, geogr. orig.).

Interpretările clar-obscur detaliate traduc o capacitate de adaptare fin nuanţată, cu

predominanţa intelectului.

Interpretările clar-obscur, difuze, Clob, sunt aproape întotdeauna G sau D şi

sunt induse de impresia globală difuză a petei şi pot fi FClob, unde conturul este

important (de ex. silueta unui castel în ruină, pe o stâncă, notat DFClob+ la planşa

VI) sau ClobF unde caracterul clar-obscur al petei primează) Norii şi radiografiile

sunt aproape întotdeauna ClobF, ca şi fotografiile aeriene). Interpretările clar-obscur

difuze sunt expresia tensiunilor interioare, cel mai adesea disforice şi a modului în

care se face reglajul stărilor afective instinctuale.

Interpretări clar-obscur pure, când elementul formal lipseşte în întregime (de

ex. coşmar, notat GClob, abstr., la planşa IV).

Autorii americani nu recunosc cotările tip Clob.

5.5 Conţinutul interpretării

Formă umană întreagă, H.

Fragment de corp uman, Hd.

Fiinţă paranormală, spirit, vrăjitor, înger, diavol, caricatură, portret

(H).

79

Formă de animal întreagă, A.

Monstru, animal mitologic, desen animat, caricatură de animal, (A),

Detaliu de animal, Ad.

Anatomie, Anat.

Sex.

Geografie, Geogr.

Peisaj.

Obiecte.

Abstactizări, Abstr..

Vegetaţie etc.

Dacă răspunsurile H apar în număr suficient, faptul indică capacitatea

persoanei de a se identifica cu o imagine umană, de a-şi recunoaşte apartenenţa la

specia umană, de a se autoreprezenta într-un sistem de relaţii clar definit în raport cu

identitatea participanţilor.

Procentul de răspunsuri animale indică gradul de stereotipie a gândirii,

desfăşurat între un minim, când subiectul se arată dezintegrat de lumea externă şu un

maxim, dincolo de care gândirea este stereotipă. Optimul traduce posibilitatea de a

observa lumea şi de a se putea elibera de ea. Analiza calitativă poate permite

sublinierea caracterului socializat sau nesocializat al conţinuturilor. Apariţia unui

bestiar arhaic şi prost diferenţiat poate servi ca suport pentru proiecţia unui conţinut

persecutoriu, devorator, tentacular (Anzieu).

Unele conţinuturi au valoare simbolică, care poate fi interpretată în registrul

psihanalitic şi / sau simbolic. Trebuie evitate corespondenţele "logice" în aprecierea

semnificaţiei simbolice, în acest sens putând fi cerute asociaţii chiar subiectului.

Analiza se face îndeosebi asupra conţinuturilor cu valoare sexuală,

conţinuturilor cu valoare agresivă, conţinuturilor cu valoare regresivă şi a unor a

particulare precum cele anatomice, sânge, răspunsurile numerice. Răspunsurile unde

se poate descoperi un simbolism sexual sunt mai frecvente la planşele II (zona

mediană, "clopot"), IV ("personaj puternic"), VI ("o flacără care se ridică"). Astfel de

asociaţii sunt obişnuite şi sunt considerate forme bune, în rezonanţă cu conţinutul

latent al planşelor. Răspunsuri cu valoare simbolică sexuală sunt: flori, cochilii, vas,

referinţele la cruce mai ales la planşele "receptive" II, VII, IX , la planşa "sexuală"

IV şi la planşa VI.

Conţinuturile cu valoare agresivă pot fi recunoscute în cele care se referă la

obiecte ascuţite sau care taie (foarfece, ace, topor), la răspunsuri privind animale

feroce care permit deplasarea unor pulsiuni agresive periculoase (hiene, urangutani,

lup). Distructivitatea este mai accentuată în răspunsuri de tip foc, sânge, în care

domină aspectul violent. Efectele tendinţelor distructive, apar simbolic în

răspunsurile de tip ruine, fragmente, bucăţi etc.

Valoarea regresivă a unor răspunsuri poate fi trăită de subiect în contextul

de plăcere sau de neplăcere. Astfel, evocarea elementelor şi mai ales a apei reflectă

contextul de plăcere (fund de mare, ape calme, eleşteu într-un luminiş...) sau de

80

neplăcere (noroi, apă murdară, furtună ...). De asemenea conţinuturile care se referă

la înveliş, container, contactul senzorial (veşmânt, blană, perne moi ...).

Răspunsurile tip "sânge" sunt considerate ca acompaniind o tulburare

emoţională, făcând pereche cu şocul la roşu. Simbolismul este relativ larg, de la

distructivitate la sexualitate.

Rorschach consideră răspunsurile numerice de genul "văd 6 feţe" tipice

pentru schizoidie. La fel răspunsurile de tip poziţie, gen "inimă pentru că e în

mijloc", în care decupajul este resimţit ca o imagine dezintegrată de unitatea corpului

propriu.

Caracterul banal sau original al interpretării.

Răspunsurile Ban., sunt cele care revin 1 din 3, după Rorschach, în prezent, 1

la 6. Semnifică adaptare socială elementară, conformismul social, participarea la

gândirea colectivă. În mod normal variază între 5 şi 7. În exces indică un compromis

excesiv, iar în număr mic sunt un indice pentru insuficienţa inserţiei sociale. Există

tabele cu principalele Ban. în diferite culturi.

Răspunsurile originale sunt cele care apar o dată la 100 de răspunsuri. Se

deosebesc, originale bune, care caracterizează gândirea creativă şi Orig. proaste, care

sunt un indice de patologie.

5.6 Fenomene particulare

În afara acestor elemente esenţiale sunt o serie de alţi factori la fel de

importanţi pentru interpretare, care nu pot fi măsuraţi, numiţi fenomene particulare.

Refuzul apare când subiectul nu dă nici nu răspuns la planşă. Este datorat

unui blocaj al gândirii prin inhibiţie sau stupoare. Când inhibiţia este pur depresivă,

subiectul dă totuşi o interpretare spontană, fără să ajungă la un veritabil refuz. Când

refuzul este brusc şi categoric se remarcă o patologie a conştiinţei. Refuzul apare mai

frecvent la planşele IX, VII, VI, IV şi II. La anchetă, persoana este invitată să revină

asupra refuzului. În unele cazuri refuzul poate fi depăşit şi se consideră că a fost legat

de un conflict psihologic; dacă persoana nu reuşeşte să depăşească refuzul, se

consideră că acest conflict ţine de structura mentală a acesteia. Se face diferenţa

dintre un refuz normal, emotiv, când, încurajat să răspundă, subiectul îl poate depăşi;

refuzul datorat unui blocaj anxios paralizant; refuzul datorat incapacităţii de răspuns

când, în ciuda eforturilor şi a cooperării persoana nu ajunge să găsească un răspuns

(Castellan).

Conştiinţa atitudinii interpretative este firească pentru comportamentul

normal. La depresivi, meticuloşi, psihastenici, ea este exacerbată. Contrariul este

slăbirea conştiinţei interpretative, până la suprimarea completă (la schizofrenici şi

debili mintal).

81

Autocritica şi critica obiectului presupun întotdeauna sentimente de

inferioritate, lipsă de certitudine interioară (la psihastenici, psihopaţi, fobici şi în

nevrozele anxioase).

Răspunsurile de tip şoc reprezintă reacţii de stupoare afectivă pentru

Rorschach, o perturbare emoţională profundă provocată de particularităţile planşei

care generează o dezorganizare a gândirii raţionale şi controlului asupra

comportamentului. Pentru a evalua ca atare şocul, trebuie întruniţi cel puţin 5 dintre

indicii următori: scăderea randamentului, cantitativ sau calitativ, la o planşă faţă de

celelalte; creşterea supracompensată a numărului de răspunsuri; schimbări în modul

de aprehensiune; neregularităţi în succesiune; absenţa răspunsului culoare la

planşele colorate; absenţa răspunsurilor obişnuite la o planşă (mai ales Ban.);

sărăcirea conţinuturilor, G primare; creşterea timpului de latenţă; manipularea agitată

a planşei sau ezitări; tăcere, refuz, negaţii; exclamaţii emoţionale de dezaprobare sau

aprobare a planşei; remarci critice sau autocritice; răspunsuri bizare sau infantile;

răspunsuri ce exprimă simbolic problemele persoanei.

Cele două şocuri principale sunt şocul la culoare şi şocul la negru.

Şocul culoare este un comportament provocat de stupoarea în faţa petelor

colorate. În unele cazuri, stupoarea este atât de puternică încât sfârşeşte cu un refuz.

Formele de apariţie ale şocului-culoare: este mai frecvent la planşele II, IX, VIII, X

unde poate apare ca şoc culoare manifest sau şoc culoare latent Semnele pentru şocul

la culoare sunt: timp de reacţie prelungit; gesturi şi mimică trădând perplexitate;

modificări de succesiune, în special “fuga” în Dbl pentru a evita culorile; tendinţa la

refuz; interpretare sexuală izolată ca prim răspuns; animalele din conţinutul lateral al

planşei VIII nu sunt interpretate în primul rând şi sunt înglobate într-o interpretare

mai vastă; scăderea preciziei formelor bune; diminuarea netă a numărului de

răspunsuri la planşele colorate; perplexitate la planşele II şi III.

Alte variante ale şocului culoare: aderenţa la culoare; şocul culoare

supracompensat; şocul la roşu; şocul la negru (uneori supracompensat); şocul la

negru interferat de şocul culoare; şocul la alb; şocul la albastru şi la brun; şocul

kinestezic.

Şocul la negru, sau şocul la estompaj, sau şocul disforic, apare mai ales la

planşele IV, VI, V, VII şi I. Este mai difuz şi mai durabil ca cel la culoare.

Şocul la vid pentru planşele VII şi IX, caracterizează fobiile din perioada

pregenitală, perturbările precoce în relaţia cu imago-ul matern, nevroza de abandon

sau unele obsesii privind moartea.

Şocul sexual apare mai ales la planşa VI şi indică preocupări ce privesc

probleme sexuale nerezolvate.

Şocul la simetrie, mai ales odată cu planşa II, indică psihopatie sau

schizoidie.

Şocul kinestezic, mai ales la planşele III, I, II, IX sunt un semn de apărare de

angoasă prin rigiditate.

82

Alte fenomene particulare: descrieri, nominalizări culoare;

- inhibiţia safropsihică (reacţia psihică pentru a elimina sau supracompensa

reacţiile disforice);

- descrieri de senzaţii; accentuarea simetriei; răspunsuri “sau – sau”;

- răspunsuri perspectivă; pedanteria în formulare;

- kinestezii reprimate sau cu dublu sens sau cu senzaţii corporale;

perseverarea; contaminările; confabulările; stereotipiile anatomice; referinţele

personale (proiectarea propriei persoane în interpretare); răspunsuri număr şi poziţie;

stupoare datorită simbolismului sexual; afazie amnestică.

5.7 Interpretarea rezultatelor

După cotarea simbolică a răspunsurilor se face o cotare numerică a

rezultatelor, grupându-se modurile de aprehensiune, determinanţii, conţinuturile,

banalităţile şi originalităţile.

Se calculează numărul de răspunsuri şi timpul care a fost necesar pentru

aplicarea întregii probe.

Se calculează procentajele: F%, F+%, H%, A%.

Se stabileşte succesiunea modurilor de aprehensiune pentru fiecare planşă

(tipul de aprehensiune).

Se stabileşte raportul numeric (cel mai important) dintre răspunsurile mişcare

şi răspunsurile culoare, respectiv unul dintre indicii cei mai semnificativi pentru

diagnosticul asupra structurii personalităţii, tipul de rezonanţă intimă, TRI.

TRI este o formulă pusă la punct de Rorschach, stabilind proporţia dintre

atitudinile introversive şi extratensive, şi indică modul cum simte persoana.

Tradiţional, se compară suma de kinestezii umane (K) cu suma ponderată de

răspunsuri culoare şi C. Dacă suma de K este mai mare decât suma de C, Rorschach

consideră că este vorba de intratensivul pur sau intratensivul dilatat, după cum suma

C este fie 0, respectiv diferită net de 0.

Dacă raportul este în favoarea sumei C, vorbim de tipul extratensiv, pur sau

dilatat după cum suma K este 0, respectiv net diferită de 0.

Dacă cele două sume sunt sensibil egale vorbim de tipul ambiegal, cânt avem

valori peste 3 care tind să se egalizeze.

Dacă raportul de egalitate este 1/1, Rorschach vorbeşte de tipul coartativ, iar

dacă egalitatea este la nivelul 0/0, tipul coartat.

Iniţial, autorul a considerat ambiegalul ca un top ideal, bine echilibrat putând

dispune de ambele atitudini. Experienţa clinică cu testul a demonstrat că ambiegalul

este departe de a fi echilibrat în sensul normalităţii; situaţia de egalitate indică de fapt

incapacitatea subiectului de a se decide între cele două atitudini, comportamentul

fiind indecis, blocat şi ambivalent. La extrem, nevroza obsesională.

83

Coartatul şi coartativul reprezintă persoane cu o îngustare a personalităţii, a

intereselor vitale. Dacă funcţionarea psihică este normală, putem vorbi de tendinţa

subiectului de a refula puternic, sau de faptul că participă la test împotriva voinţei.

Personalitatea fie blocată, fie rigidă, este tăiată de orice resursă afectivă. De

asemenea, situaţiile de coartare sau coartative se întâlnesc mai des la bătrâni sau la

persoane foarte tinere. În registrul tulburării funcţionării psihice, le întâlnim fie la

bolnavi psihotici, fie la organici sau psihosomatici.

Tendinţa intraversivă se manifestă printr-o viaţă interioară intensă, numărul

mai mic dar profunzimea mai mare a contactelor cu ceilalţi, lipsa de îndemânare şi

maleabilitate în acţiuni şi în viaţa socială, exprimare mai redusă şi unele dificultăţi de

raportare la realitate.

Extratensivul prezintă o personalitate expansivă, dar superficială şi mai puţin

originală, cu un contact imediat cu realul bun, se adaptează la real uşor şi se

exteriorizează uşor, dar este relativ influenţabil şi schimbător. Pentru Rorschach,

introversivitatea înseamnă raporturi afective între lucrurile reale şi persoană, dar

diferite de cele caracteristice pentru extratensivitate, respectiv le consideră mai

intense şi mai selective, mai "subterane", se manifestă mai discret şi mai lent, sunt

mai "complicate".

Rorschach consideră că TRI este stabil pentru adult, caracteristic

personalităţii de bază.

Mulţi practicieni americani nu mai consideră TRI ca indice central pentru

structura personalităţii. Unii merg până la a-i nega valoarea, sau îl menţin dar sub

altă denumire. De exemplu, Beck îl denumeşte cotient afectiv. Nu se mai insistă azi

atât de mult pe cuantificarea propriu-zisă, acordându-se semnificaţie mai ales

analizei detaliate a componentelor.

Unii autori, Canivet şi Rausch, au stabilit o formulă secundară, sau

complementară care se adaugă primei simetric, punând în ecuaţie suma de k

comparată cu suma ponderată de estompaje (fără Clob).

Compararea cu procentul de răspunsuri la ultimele planşe pastel poate aduce

o confirmare sau o detaliere a semnificaţiei TRI. Astfel RC%, dacă este semnificativ,

indică impactul stimulărilor externe asupra subiectului care acţionează prin

supralicitarea producerii de răspunsuri. În corespondenţă cu calitatea acestor

răspunsuri, semnificaţia se poate referi la starea de angoasă şi combaterea ei prin

supraproducţie, excitare care depăşeşte mecanismele de control, având loc o invadare

cu reprezentări sau afecte, în registrul unei calităţi bune, sentimentul de bine care

facilitează expresivitatea.

5.8 Consideraţii generale şi reguli fundamentale în interpretarea rezultatelor

Interpretarea rezultatelor este o activitate dificilă, complexă analitică şi

sintetică, nesupusă rutinei. Ca orice diagnostic, presupune ştiinţă şi artă, stăpânirea

84

tehnicii dar şi intuiţie. Pentru elaborarea psihogramei şi a diagnosticului este nevoie

de specializare în tehnica Rorschach.

Reguli fundamentale:

Fiecare rezultat trebuie analizat profund în multiplele sale detalii; la fel ca

raporturile dintre factori.

Nu este admisibil să se stabilească un diagnostic numai în funcţie de

rezumatul numeric (trebuie considerate şi reacţiile care nu se pot cota, succesiunea,

şocul etc.).

Nu este admisibil să se facă abstracţie de rezultatele numerice.

Psihograma şi diagnosticul trebuie stabilite prin examinarea efectivă a

subiectului (nu prin metoda oarbă).

Examinatorul trebuie să rămână mereu conştient de faptul că testul măsoară o

realitate dinamică, infinit de complicată pentru care nu există semnificaţii absolute.

Cele patru faze ale interpretării

F

aza Activitate Comentariu

1

analiza şi interpretarea

cotelor formale (numere brute,

procentaje şi formule)

În această fază se

recomandă utilizarea unei

“foi de despuiere a datelor”

2

analiza şi interpretarea

şocurilor şi a fenomenelor de

interferenţă

Această fază este

importantă pentru

înţelegerea problemelor

afective ale subiectului

3

analiza interpretărilor

susceptibile de încărcătură

simbolică

4 sinteza sau psihograma

Această fază nu este

o simplă aliniere de fapte

descoperite în etapele

precedente ci un tot unde

toate datele sunt corelate

între ele. Personalitatea este

un tot indivizibil, mai mult

sau mai puţin armonios, care

încearcă să îşi menţină

echilibrul

Majoritatea indicilor din testul Rorschach prezintă mai multe semnificaţii.

Delimitarea se poate realiza tocmai prin analiza integrativă, compararea cu restul

protocolului. Indicele trebuie considerat asemănător unei ipoteze, a cărei confirmare

sau infirmare va rezulta din interpretarea integrativă.

85

Deci, interpretarea testului înseamnă emiterea unei serii de ipoteze pentru

care se vor analiza şi confrunta integrativ datele testului alături de alte date

(rezultatele testului de inteligenţă, observaţii comportamentale, alte teste de

personalitate). Ceea ce dă testul este o viziune detaliată asupra structurii şi

funcţionării acestei structuri a personalităţii.

Interpretarea protocolului este dinamică în măsura în care cere sesizarea

interrelaţiilor. Demersul este sintetic în măsura în care reia temele mari - inteligenţă,

vulnerabilitate etc. - dar cere referinţe şi utilizarea unui model teoretic coerent.

Raportul final va suporta diferenţe în funcţie de beneficiarul acestuia (poate fi

cel care angajează persoana, poate fi completul de judecată dacă este vorba de o

expertiză judiciară, poate fi medicul psihiatru, poate fi chiar subiectul interesat de

consiliere sau psihoterapie, poate fi chiar terapeutul examinator). În concluzie,

examinatorul va trebui de exemplu să răspundă care sunt reacţiile posibile ale

persoanei într-o anumită situaţie (schimbarea mediului, a locului de muncă, a

procedurii terapeutice etc.), diagnosticarea stării prezente a subiectului, prognosticul

evoluţiei psihologice. În cadrul fiecăreia dintre formele de raport, se cere respectarea

regulilor deontologice privind relaţia psiholog - subiect.

În principiu analizele calitative se axează, sistematic, pe următoarele

probleme (Anzieu):

5.9 Evaluarea inteligenţei (cantitativ şi calitativ)

Testul Rorschach nu oferă posibilitatea stabilirii unui coeficient intelectual.

Totuşi, după afirmaţia autorului, este o probă de inteligenţă, independentă de

memorie, exerciţii, educaţie şi înţelegere verbală în sensul că oferă o imagine

calitativă a inteligenţei, precizând dacă randamentul inferior ţine de hadicap mental,

de o deficienţă dobândită sau de un factor inhibitiv.

În linii mari se poate afirma că un bun nivel intelectual al unui individ normal

se traduce printr-o serie de factori: o succesiune ordonată, un tip de aprehensiune G -

D - Dd sau D – G –Dd, F% ridicat (80-90%), un procent mediu de banalităţi şi

originalităţi, un A% scăzut şi mai multe kinestezii.

Modul de aprehensiune permite aprecierea modului în care se abordează

munca. Răspunsurile globale reflectă o perspectivă de ansamblu, talent organizatoric

şi gust pentru teoretizare şi sistematizare ştiinţifică. Indivizii obsedaţi de ambiţia

calităţii, dau multe interpretări G dar cu forme rele, pentru că sunt lipsiţi de talent

natural. Interesul există dar lipseşte aptitudinea. G alături de un TRI intratensiv

relevă persoane visătoare. De obicei, subiecţii cu aptitudini tehnice dau numeroşi K,

orig.+, dar puţine G. Cei care sunt capabili de munci de fineţe dau următorul tip de

aprehensiune: G – D – Dd.

A% scăzut apare la subiecţii dotaţi cu imaginaţie, artişti (20-25%); persoanele

obişnuite au A% mediu (35-50%).

86

Ban.% ridicat (9-12) denotă persoane comune, plictisitoare. Absenţa

banalităţilor înseamnă o tulburare gravă de contact sau autism schizofrenic. Subiecţii

teoretici dau puţine răspunsuri ban. (3-4).

Răspunsurile originale cu formă bună (orig.+) cu G abstracte se întâlnesc la

teoreticieni şi la spirite ştiinţifice creatoare. Cei cu aptitudini matematice şi tehnice

dau G constructive şi orig.+. Practicienii inventivi au mulţi D şi orig.+. Cei cu orig.+

şi Dd au idei originale şi pot face munci minuţioase. Dbl cu orig.+ desemnează

subiecţii capabili în dispute polemice şi critice. Răspunsurile G originale + ne conduc

către remarcabile aptitudini.

Kinesteziile. Persoanele realiste, practice, cu inteligenţă reproductivă au un

număr mic de K, în timp ce teoreticienii şi spiritele creatoare dau mulţi K. Raportul

kinestezii şi TRI este important. K combinat cu un TRI intratensiv implică o

productivitate interioară care nu are, de obicei, corespondent în practică. Kinesteziile

combinate cu un TRI ambiegal sau extraversiv presupun o productivitate care poate

fi convertită în activitate socială.

Azi, pentru aprecierea funcţiei cognitive, respectiv a felului cum persoana se

serveşte de capacităţile sale intelectuale, analiza se poartă asupra calităţii factorilor şi

a interacţiunii lor. Se studiază modul de aprehensiune, calitatea raporturilor cu

realul, gradul în care kinesteziile se asociază cu forme bune şi calitatea

conţinuturilor.

5.10 Evaluarea afectivităţii

Proporţia valorilor culoare (tipul culoare) oferă o perspectivă asupra structurii

afectivităţii. Dacă FC domină faţă de CF+C, afectivitatea este stabilizată şi

echilibrată. În tipul median, unde FC sunt mai puţin numeroase şi CF puternic

reprezentate, alături de C pur, este vorba de o afectivitate vie şi adaptată. Când CF+C

predomină faţă de FC, avem o afectivitate labilă, impulsivă şi inadaptată.

Interpretările clar-obscur detaliate, fără răspunsuri culoare, indică persoane

care încearcă să suplinească adaptarea spontană printr-o adaptare mediată,

intelectualizată, prudentă. F(C) cu FC indică persoane cu fine capacităţi empatice.

Când F(C) sunt mult superioare numeric lui FC este vorba de o hipersensibilitate.

F(C) cu CF şi C (dar fără FC) presupun o luptă conştientă împotriva propriilor afecte,

sau o sensibilitate schizoidă (în special când lipseşte CF)

Inhibarea afectivităţii se relevă în trei factori: Clob, Dbl şi şocuri.

Factorii stabilizatori ai afectelor sunt: K, F+% şi răspunsurile C.

Absenţa răspunsurilor culoare din protocol are cauze diferite: amorţirea

afectivă, viaţă vegetativă, debilitate mentală însoţită de o debilitate afectivă, inhibiţie

de tip depresiv sau nevrotic.

87

5.11 Capacitatea de contact social sau analiza factorilor de socializare

Sunt analizaţi în relaţie cu factorii pentru analiza funcţionării cognitive, acest

lucru permiţând aprecierea proceselor de adaptare implicate în special în conduitele

cognitive. D%, A%, F+%, H% şi Ban. sunt evaluaţi pentru a determina dacă este

vorba de o socializare insuficientă, un conformism excesiv cu valoare defensivă,

echilibrul între considerarea constrângerilor impuse de realitatea socială şi

subiectivitate.

Capacitatea de contact social este corelată palierului afectiv şi, după

Rorschach, este condiţionată de mai mulţi factori: ban.%, FC, D, H, Hd, TRI şi

natura răspunsurilor K.

- Ban. şi ban.% sunt indicatori pentru adaptarea intelectuală;

- FC reprezintă posibilitatea de contact afectiv;

- D implică luarea în considerare a realităţii (simţul realităţii);

- H şi Hd semnifică interesul subiectului pentru mediul uman;

- TRI dă măsura intensităţii contactului social, extratensivii având un contact

mai bun decât extraversivii;

- Kinesteziile de extensie sunt un factor de contact pozitiv, pe când cele de

flexie indică o îndepărtare de lume.

Dinamica afectivă

Analiza componentelor TRI, respectiv a raportului dintre K vs. C permite

rafinarea aspectelor date de formula propriu-zisă. Astfel, permite studierea procesului

de indentificare, capacităţii de conflictualizare şi calitatea specifică a modalităţilor de

relaţionare. Anzieu observă importanţa aprofundării analizei legăturilor dintre

reprezentări şi afecte, pentru a decela semnificaţiile mai subtile ale modului de

control a afectelor. TRI ţine cont de felul în care persoana se situează în raport cu

sine şi cu ceilalţi.

În acelaşi scop, alţi autori recomandă analiza componentelor formulei

secundare, respectiv a raportului dintre k şi E, care va permite relevarea unor aspecte

care intervin în funcţionarea mentală. De exemplu, un număr important de k va

schimba acceptul pe tendinţele proiective inhibate de la nivelul TRI. O sensibilitate

extremă se poate traduce prin numeroase răspunsuri E, faţă de existenţa unui număr

mai scăzut de răspunsuri culoare propriu-zise.

Accentuând centrarea pe conţinuturi vom putea determina temele privilegiate,

respectiv preocupările dominante ale subiectului, registrul conflictual caracteristic.

Atitudini generale posibile: ambiţia, sentimente de inferioritate, agresivitatea,

opoziţia etc. Dispoziţia poate fi: neutră, deprimată, animată, anxioasă etc.

Anzieu accentuează importanţa unei interpretări dinamice sau temporale a

planşelor, prin care se reiau răspunsurile în ordinea dată de subiect pentru a le studia

interacţiunea şi stabili tabloul de ansamblu al personalităţii. Acest proces analitic se

realizează iniţial în interiorul fiecărei planşe, apoi legând între ele planşele, de la una

la alta. Se notează felul în care variază şi se succed localizările, determinanţii,

88

conţinuturile, numărul de răspunsuri, comentariile, timpii de latenţă şi timpul de

răspuns, inversarea planşelor, comportamentul subiectului şi atitudinea sa faţă de

examinator.

Se poate astfel degaja dinamica zonelor conflictuale şi diferitele faţete ale

personalităţii.

Cazurile în care persoana manifestă acelaşi stil de la un capăt la altul al

testului sunt rare,

Schimbările se produc mai ales la planşele negre sau la cele color. Se

observă dacă există o planşă care perturbă puternic atitudinea subiectului (mai ales

planşele IX, V, VI, VII), acesta ne mai prezentând aceeaşi dinamică înaintea şi după

planşă. În astfel de situaţii testul poate fi împărţit în două secvenţe distincte; în cursul

fiecăreia dintre ele persoana îşi revelă un aspect diferit.

La sfârşitul examinării, conform Morgenhaler, se pot readministra

chestionând: care sunt 2 planşe cele mai preferate, şi 2 planşe, cela mai puţin

preferate, pentru a preciza şi dinamica acestor răspunsuri. Se cer motivele alegerilor.

Alegerea este totdeauna revelatoare dacă persoana preferă o planşă la care anterior a

reacţionat inconştient prin stupoare. O astfel de situaţie indică încercarea de a ignora

conştient sau inconştient tulburările care au produs reacţia de stupoare.

Indici ai nevrozeii

număr de răspunsuri sub 15;

K inferior lui 2;

număr de kinestezii animale superior lui K;

şoc culoare;

şoc Clob sau şoc la negru;

refuz al uneia sau a mai multor planşe;

F% superior lui 50;

A% superior lui 50;

FC inferior lui 2.

5.12 Avantaje şi limite ale testului Rorschach

Dintre toate testele proiective, poate că Rorschach-ul merită cel mai mult

numele de “test”, având în vedere că, în varianta Sistemului Comprehensiv, el a

devenit o tehnică standardizată la nivelul aplicării, scorării şi interpretării la nivelul

unui test “obiectiv”. Acest lucru este, cu siguranţă, un avantaj, deoarece conferă o

anumită validitate şi siguranţă scorării şi interpretării.

- Un alt avantaj este faptul că măsoară o serie de aspecte foarte

variate şi profunde ale personalităţii subiectului, oferind un tablou integrat al

89

personalităţii acestuia şi nu divizat, cum fac majoritatea altor teste. Aşa cum

am văzut, el poate evalua de la stiluri şi abilităţi cognitive până la stiluri

afectiv-temperamentale şi interpersonale. Din această cauză, el poate fi

utilizat în orice context de evaluare a personalităţii.

- Principalul dezavantaj al metodei este că ea necesită un timp

mare de învăţare pentru a putea fi utilă în practica evaluării personalităţii. În

unele ţări, ea este predată la nivel academic numai în programele de doctorat

în psihologie clinică sau în mastere speciale.

- Un alt dezavantaj ar fi că este o metodă consumatoare de timp.

Aplicarea durează în medie între 30 şi 45 de minute, scorarea în jur de 20-30

de minute şi interpretarea în jur de două ore. Ca atare, ea poate fi cu greu

folosită în contexte de evaluare cu limită drastică de timp sau cu număr mare

de subiecţi.

Rezumat

În contrast cu testul lui Jung, căruia îi urmează cronologic şi al cărui material este

verbal, testul Rorschach îi prezintă subiectului un material care nu numai că nu este

verbal, dar care pare şi lipsit de semnificaţie prealabilă: pete de cerneală. Subiectului

i se cere tocmai să "rezolve" această lipsă de semnificaţie prin adoptarea unei

atitudini "semantice": el trebuie să formuleze semnificaţii. Unele sunt implicit

sugerate de natura sau configuraţia planşelor. Sunt prezentate informații cu privire la

procedura de aplicare a testului, precum și elemente ce țin de interpretarea


proiective.

Cuvinte cheie

Rorschach

Pete de cerneală

Introversiv

Extratensiv

Kinestezie

90


1. Explicați noțiunea de soc culoare

2. Definiți noțiunea de soc kinestezic

3. Care sunt avantajele utilizării testului Rorschach

4. Pe ce tipuri de răspunsuri se bazează evaluarea funcționării cognitive a

subiectului?

5. Pe ce tipuri de răspunsuri se bazează evaluarea dinamicii afective a

subiectului?

Concluzii

Originalitatea lui Rorschach constă în transformarea testului petelor de cerneală din

test de imaginaţie în test de personalitate şi în descoperirea cheii noii interpretări:

răspunsurile mişcare exprimă introversivitatea subiectului, răspunsurile culoare,

extratensivitatea

91

UNITATEA 6

TESTUL TEMATIC DE APERCEPȚIE (T.A.T) I.

CUPRINS

Obiective ................................................................................................................ 92




TESTUL TEMATIC DE APERCEPȚIE ............................................................... 93

6.1 Istoric ............................................................................................................... 93

6.2 Listele variabilelor ............................................................................................ 94

6.3 Natura T.A.T: ce înseamnă apercepţie? ........................................................... 96

6.4 Aplicare ............................................................................................................ 97

6.5 Abordarea psihanalitică .................................................................................... 99

Rezumat ................................................................................................................ 108


Concluzii .............................................................................................................. 109

92

Obiective


- să definească noțiunea de trebuință;

- să înțeleagă și să poată explica termenul de apercepție;

- să înțeleagă și să poată explica procedura de aplicare a TAT

- sa înțeleagă avantajele și limitele utilizării TAT







Brelet-Foulard, F. Chabert C (2004), Noul Manual TAT, Ed. Trei,

Bucureşti


Popescu-Neveanu, P. (1978), Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros,

Bucureşti.


Este de două ore.

93

TESTUL TEMATIC DE APERCEPȚIE

6.1 Istoric

1. Freud a emis ideea că producţiile artistice reflectă personalitatea autorului

lor, dar nu el este inventatorul acestei idei. Freud s-a inspirat în principal din scrierile

lui Burckhardt (1855) despre Renaşterea italiană, în care tipul de personalitate şi

atmosfera proprii acestei epoci erau recreate pornind de la analiza operelor de artă pe

care le produsese. Freud aplică pentru prima oară această idee la Werther, de Goethe,

în manuscrisul N, pe care i-l trimite lui Fliess la 31 mai 1897; mai apoi, o dezvoltă de

mai multe ori în legătură cu Oedipe-Rege, cu Hamlet, cu romancierul C. F. Meyer şi

cu Leonardo da Vinci; prima lucrare publicată în care aplică sistematic această teorie

este consacrată analizei romanului Gradiva, de Jensen (1906). 2. In 1907, Brittain

publică un test pentru studiul imaginaţiei, care anticipează exact TAT-ul: 9 imagini

erau prezentate unor adolescenţi care trebuiau să relateze povestirile sugerate de

aceste imagini; ca şi pentru celelalte teste din epocă, precursoare ale testului

Rorschach, interpretarea este centrată pe imaginaţie şi nu personalitate. Tehnica lui

Brittain a fost aproape necunoscută timp de douăzeci şi cinci de ani, iar în 1932 a fost

reluată de Schwartz, din Detroit, sub forma unui test de imagine a situaţiei sociale,

pe care îl utiliza pentru examinarea minorilor delincvenţi.

3. În 1935, Morgan şi Murray publică prima formă a Thematic Apperception

Test (Test de apercepţie tematică, TAT). În 1943, publică forma definitivă a testului

(a treia formă), însoţită de Manualul de aplicare utilizat în prezent9.

Henry Murray, medic şi biochimist, descoperise perspectiva psihanalitică

graţie lui Jung, cu care începuse o psihanaliză personală, pe care a încheiat-o cu

Alexander, la Chicago. Testul său poartă marca acestei duble formări: el caută să

realizeze un experiment provocat asupra inconştientului. Numit director al Clinicii

psihologice de la Harvard, Murray, realizează un experiment de mari proporţii,

destinat validării unui inventar exhaustiv al variabilelor personalităţii şi, astfel,

furnizării unei baze "ştiinţifice" pentru interpretarea testului. Studenţi voluntari se

supun, timp de mai multe luni, unui număr de douăzeci de tehnici de investigare

9 În Franţa, vânzarea se face prin Centre de Psychologie appliquée. Planşele şi Manualul se

comercializează doar persoanelor calificate. Lucrarea lui Murray, Exploration de la personnalité

(Presses Universitaires de France, 2 vol., 1953–1954) constituie o lectură suplimentară utilă.

94

psihologică, aplicate şi examinate de experimentatori diferiţi: interviu ghidat,

autobiografie, şedinţe de asocieri libere pe marginea amintirilor din copilărie şi vieţii

sexuale, conversaţii improvizate, chestionare, testul Rorschach, testul Rosenzweig,

teste pentru evaluarea nivelului de aspiraţie, a nivelului de interacţiune socială, a

judecăţii estetice, a intereselor etc. Întâlniri frecvente de sintetizare pentru fiecare

subiect, apoi de generalizare a rezultatelor individuale au permis elaborarea a trei

liste ce cuprind variabile fundamentale ale personalităţii.

6.2 Listele variabilelor

1. Lista motivaţiilor

Există 20 de nevoi regrupate în nouă categorii:

a):

1. Nevoia de dominare,

2. Nevoia de supunere,

3. Nevoia de autonomie,

4. Nevoia de agresivitate,

5. Nevoia de umilire;

b):

6. Nevoia de realizare;

c):

7. Nevoia sexuală,

8. Nevoia de senzaţii,

9. Nevoia de exhibare (a sinelui),

10. Nevoia de joc;

d):

11. Nevoia de afiliere (afinitate faţă de altcineva),

95

12. Nevoia de respingere (respingerea celorlalţi);

e):

13. Nevoia de a fi sprijinit,

14. Nevoia de a proteja;

f):

Nevoia de a evita dezaprobarea (această rubrică, reţinută la început, nu a fost

validată);

g):

15. Nevoia de a evita inferioritatea,

16. Nevoia de a se apăra,

17. Nevoia de reacţie;

h):

18. Nevoia de a evita suferinţa;

i):

19. Nevoia de ordine;

j):

20. Nevoia de înţelegere (înţelegere intelectuală).

2. Lista factorilor interni

Este vorba despre instanţele psihice descrise de psihanaliză, care intervin,

alături de nevoi, în declanşarea comportamentelor:

96

– idealul Eului (ideal al împlinirii de sine);

– narcisism (iubire a Eului pentru el însuşi);

– Supraeu integrat (Eul i se poate conforma);

– Supraeu în conflict (criză de conştiinţă, sentimente de culpabilitate,

depresie).

3. Lista trăsăturilor generale

Acestea sunt stările interioare şi emoţiile trăite de subiect:

1. Angoasă;

2. Creativitate;

3. Conjunctivitate-disjunctivitate (coordonare sau necoordonare a acţiunii şi

gândirii);

4. Emotivitate;

5. Persistenţa efortului;

6. Exocatexiune — endocatexiune (investirea energiei fie în viaţa practică, fie

în viaţa interioară);

7. Intracepţie — extrocepţie (dominanţa sentimentelor şi a imaginaţiei sau a

faptelor);

8. Impuls — deliberare (înainte de acţiune);

9. Intensitatea efortului;

10. Proiectivitate — obiectivitate (în judecăţile cu privire la ceilalţi);

11. Radicalism — conservatorism (în politică);

12. Uniformitate — schimbare.

6.3 Natura T.A.T: ce înseamnă apercepţie?

Aşa cum vom vedea, testul constă într-o serie de imagini reprezentând

personaje umane sau obiecte, iar sarcina subiectului este să elaboreze la fiecare

planşă o scurtă povestire în funcţie de ceea ce este prezentat acolo. O întrebare

97

legitimă este cum putem descifra din analiza acestor povestiri personalitatea

subiectului?

Murray consideră că noţiunea cheie care justifică acest demers este

cea de apercepţie. Termenul implică faptul că povestirile construite de subiect

pleacă de la nişte date perceptive (conţinutul real al planşei), dar care sunt

interpretate, dinamizate, puse în relaţie într-o structură narativă în funcţie de

subiectivitatea individului. În acest demers al interpretării, el trece deci pe nesimţite

de la pura percepţie (sau recunoaştere) a obiectelor la proiecţie. Obiectele sau

personajele din planşe încetează de a mai fi simple obiecte ale realităţii externe,

devenind parţial ale subiectului şi exprimând lumea sa interioară, cu problemele,

conflictele, dorinţele sau temerile care îi populează spaţiul mental (Anzieu &

Chabert, 1992).

De exemplu, una este să vezi la o planşă “o femeie bătrână care stă

lângă un tânăr” (simplă recunoaştere perceptivă a personajelor) şi alta este să spui

“aici este mama cu fiul ei, căruia îi interzice să se căsătorească cu fata aleasă de el”

(interpretare a-perceptivă). Ultima variantă exprimă de fapt atât un conţinut perceptiv

(de vreme ce obiectele sunt recunoscute de către subiect, dar şi unul proiectiv (de

vreme ce răspunsul implică mai mult decât simpla recunoaştere perceptivă, trădând

ceva din subiectivitatea individului).

Rapaport (1974) pune accentul pe faptul că atitudinile, caracteristicile

şi acţiunile personajelor din povestiri sunt produse ale memoriei, fiind astfel

influenţate de legile afective ale memoriei. Aşa se explică de ce subiectul selectează

din memoria de lungă durată ca fundament al povestirilor acele personaje, acţiuni sau

teme importante pentru el (indiferent dacă este conştient sau nu de acest lucru)

ignorând alte personaje, acţiuni sau teme posibile.

Pe scurt, principiul Testului de Apercepţie Tematică este că, povestind

despre personajele şi obiectele prezente în planşe, subiectul povesteşte de fapt

despre sine.

6.4 Aplicare

A) Materialul

În total, sunt 31 de imagini, dar numerotarea este de la 1 la 20

datorită variantelor. Anumite imagini sunt comune pentru toate tipurile

de subiecţi. Altele sunt specifice pentru copii sau adulţi, pentru un sex

sau altul; iniţialele în limba engleză, imprimate pe spatele fiecărei

planşe, indică destinaţia acesteia: B: boy, băiat; G: girl, fată (până la 14

ani); M: male, bărbat; F: female, femeie.

98

Imaginile sunt constituite din desene, fotografii, reproduceri

după tablouri sau gravuri. Semnificaţia lor este ambiguă. Douăsprezece

planşe reprezintă o fiinţă umană singură, cu vârste diferite, ambele sexe

fiind reprezentate; şapte planşe reprezintă două persoane de acelaşi sex;

patru, două persoane de sexe diferite; o planşă reprezintă trei persoane

(două femei şi un bărbat); o altă planşă, mai mulţi bărbaţi împreună;

două planşe, un tânăr sau o tânără evocând sau contemplând o scenă cu

mai multe personaje; trei planşe reprezintă peisaje mai mult sau mai

puţin fantastice, fără fiinţe umane; iar o planşă (16) este complet albă:

aceasta favorizează proiecţia imaginii ideale pe care subiectul şi-o face

despre propria persoană.

B) Instrucţiunile

După Murray. — Subiectul este invitat să spună o povestire pentru fiecare

planşă. Instrucţiunile îi impun examinatorului să fie atent, punând întrebările

potrivite, ca povestirea să aibă un început şi un sfârşit, să precizeze ce anume se

întâmplă în imagine, care sunt sentimentele personajelor, ce s-a întâmplat mai

înainte, care va fi deznodământul. I se spune subiectului că va avea la dispoziţie în

medie cinci minute pentru fiecare planşă, iar în cazul în care depăşeşte timpul

acordat, i se atrage atenţia la final.

Instrucţiunile pot fi modificate în funcţie de vârstă, inteligenţă, tulburări ale

subiectului. Examinatorul îl încurajează pe subiect să fie mai scurt sau să dea mai

multe detalii, în funcţie de situaţie: de asemenea, îi poate atrage atenţia asupra unui

detaliu pe care subiectul nu l-a sesizat. Însă examinatorul se va abţine de la orice

sugestie sau informaţie referitoare la ce reprezintă imaginea sau detaliul.

La a doua prezentare, Murray îi recomandă subiectului să dea complet frâu

liber imaginaţiei şi să inventeze ceva asemănător unui mit, unui vis, unei alegorii,

unei poveşti cu zâne, dar experienţa nu a justificat temeiul acestei modificări în

instrucţiuni şi recomandările lui Murray au căzut în desuetudine.

Pentru planşa 16, albă, i se cere subiectului să imagineze o gravură, chiar

închizând ochii dacă este nevoie, apoi să inventeze o povestire pornind de la ea.

După aplicarea fiecărei serii, trecem la anchetă pentru a afla de unde a

extras subiectul ideea povestirii; cel mai adesea se invocă lecturi şi filme; dar cele

99

mai semnificative sunt amintirile personale, fragmentele de viaţă trăită, fanteziile mai

mult sau mai puţin inconştiente ale subiectului. Cu ocazia anchetei, putem provoca

în mod sistematic asociaţiile libere ale subiectului pornind de la fiecare fază a

povestirii: această metodă iese din cadrul testului şi constituie un început de

psihoterapie.

6.5 Abordarea psihanalitică

După V. Shentoub — În Franţa, lucrările lui Shentoub au avut încă din 1953 o

influenţă considerabilă asupra practicii şi interpretării TAT-ului.

După cum aminteşte chiar ea într-un articol recent10

, V. Shentoub s-a situat

de la bun început într-o perspectivă foarte diferită de cea a lui Murray, punând

accentul mai mult pe forma povestirilor decât pe conţinutul acestora: ipoteza ei

fundamentală este că modalităţile de construcţie şi elaborarea povestirilor imaginate

de subiecţi trimit la mecanismele la apărare caracteristice pentru organizarea lor

psiho-patologică.

Fantezia indusă şi conştientă (povestirile din TAT) este recunoscută ca fiind

diferită de fantezia inconştientă spontană (fantasmele fundamentale ale subiectului

care transpar în simptomele şi visele acestuia): în mod evident, prima ne permite să

ajungem la a doua, dar cu condiţia de a acorda la fel de multă atenţie atât analizei

formale a povestirilor cât şi conţinutului lor manifest. Apariţia bruscă a fantasmei

inconştiente în fantezia conştientă indusă se identifică după distanţa dintre povestirea

subiectului şi tema Banală a acestei planşe, şi după tulburările din modul de

structurare a povestirii. "Construirea unei povestiri la TAT este mai degrabă un act

de organizare decât unul de imaginaţie. Analiza acestei organizări înseamnă, de

fapt, «testarea» autonomiei relative a Eului, a funcţiei sale de sinteză şi integrare."

(V. Shentoub) Abia după aceea se poate interpreta conţinutul povestirilor din

perspectiva conflictelor defensive ale subiectului, a identificărilor sale şi relaţiilor

sale de obiect.

Încă din 1970, V. Shentoub şi R. Debray11

au completat teoria procesului

TAT propunând o analiză a materialului din punct de vedere al conţinutului manifest

şi al conţinutului latent, realizând primul demers de acest gen, deoarece, până atunci,

cercetările se concentraseră mai degrabă pe povestirile create de subiecţi.

10

V. Shentoub şi N. Rausch de Traubenberg, Tests de projection de la personalité, Encycl. Méd. Chir.,

1982, 37190 A 10, 1–14. 11

V. Shentoub şi R. Debray, Fondements théoriques du processus TAT, Bull. Psychol., 1970 — 1971,

XXVI, 292 (12–15), 897–903.

100

Ipoteza fundamentală este că planşele TAT reprezintă situaţii ce au legătură

cu conflicte universale şi în special cu conflictul oedipian: aproape toate planşele se

referă la diferenţa de generaţii şi/sau la diferenţa dintre sexe.

Pentru fiecare planşă se diferenţiază un conţinut manifest care descrie

esenţialul elementelor prezentate şi un conţinut latent care poate reactiva o

problematică sau alta.

Conţinuturi manifeste şi conţinuturi latente în planşele TAT12

PLANŞA 1

Manifest: Un băiat, care stă cu capul sprijinit în mâini, se uită la o vioară

aşezată în faţa lui.

Latent: Trimite la imaginea unui copil; accentul se pune, deci, pe imaturitatea

funcţională în faţa unui obiect de adult.

Conflictul se poate referi la dificultatea, poate chiar imposibilitatea de a

utiliza acel obiect în viitorul foarte apropiat, cu două extreme: poziţia depresivă

(incapacitate, neputinţă) şi poziţie megalomanică (omnipotenţă).

PLANŞA 2

Manifest: "Scenă câmpenească". Un bărbat cu un cal, o femeie rezemată de

un copac, o tânără în prim plan ţine în mână nişte cărţi.

Latent: Trimite la triunghiul oedipian: tată-mamă-fiică, dar fără noţiunea de

imaturitate funcţională.

Conflictul se poate referi la poziţia tinerei faţă de cuplu, fapt obiectivat la

nivelul conţinutului manifest prin diferenţa dintre cele două planuri. Fiecare personaj

poate fi perceput ca fiind asigurat în felul său.

PLANŞA 3BM

Manifest: O persoană ghemuită la picioarele unei canapele (sex şi vârstă

nedeterminate, obiect neclar).

Latent: Trimite la poziţia depresivă prin expresia corporală.

12

Pentru o analiză mai aprofundată a conţinuturilor manifeste şi latente, vezi F. Brelet-Foulard, C.

Chabert (sub coordonarea lui), Nouveau manuel du TAT; approche psychanalytique, Paris, Dunod,

2003.

101

PLANŞA 4

Manifest: O femeie lângă un bărbat care se întoarce cu spatele (diferenţă de

sex, dar nu de generaţie).

Latent: Trimite la o relaţie de cuplu evident conflictuală cu doi poli:

agresivitate — tandreţe.

PLANŞA 5

Manifest: O femeie de vârstă medie, cu mâna pe clanţa unei uşi, priveşte în

interiorul unei camere.

Latent: Trimite la o imagine feminină (maternă) care intră şi priveşte.

PLANŞA 6BM

Manifest: Un bărbat, cu faţa spre privitor, îngrijorat, şi o femeie în vârstă care

priveşte în altă parte (diferenţă de sex şi diferenţă de generaţie).

Latent: Trimite la o relaţie mamă-fiu într-un context de nefericire. Conflictul

se poate lega de interzicerea apropierii oedipiene obiectivate la nivelul imaginii prin

spaţiul care separă cele două personaje dar şi prin poziţia acestora.

PLANŞA 6GF

Manifest: O femeie tânără aşezată în prim plan se întoarce spre un bărbat care

se apleacă spre ea (fără diferenţă marcată de generaţie, diferenţă de sex).

Latent: Trimite la o relaţie heterosexuală într-un context de dorinţă libidinală

şi de apărare împotriva dorinţei (inclusiv culpabilitatea). Dorinţa este obiectivată prin

mişcarea unuia către celălalt, iar apărarea prin separarea planurilor.

Apropierea oedipiană este în acelaşi timp oferită şi interzisă.

PLANŞA 7BM

Manifest: Două capete de bărbaţi unul lângă celălalt; cel "bătrân" este întors

către cel "tânăr", care se strâmbă (diferenţă de generaţie, nu există diferenţă de sex şi

nici imaturitate funcţională).

Latent: Apropiere de tipul tată-fiu, într-un context de reticenţă a fiului la

nivelul ideilor (lipsa corpurilor).

102

Conflictul se poate lega de apropierea dintre aceste două personaje cu doi

poli: tandreţe — opoziţie.

PLANŞA 7GF

Manifest: O femeie, cu o carte în mână, aplecată către o fetiţă cu un aer

visător, care ţine o păpuşă în braţe (diferenţă de generaţie, imaturitate funcţională

pentru fată).

Latent: Trimite la o relaţie de tipul mamă-fiică într-un context de reticenţă din

partea fetiţei (rivalitate, identificare). Conflictul se creează în jurul identificării cu

mama, favorizată de aceasta.

PLANŞA 8BM

Manifest: Un bărbat culcat, doi bărbaţi aplecaţi asupra lui cu un instrument.

În prim plan, un băiat singur care stă cu spatele la scenă şi o puşcă (fără diferenţă de

sex sau de generaţii, fără imaturitate funcţională).

Latent: Trimite la o scenă de agresivitate deschisă, prezentând bărbaţi adulţi

şi un adolescent într-un context de poziţii contrastate activ/pasiv.

Conflictul se poate lega de scena de agresivitate deschisă din planul doi, în

raport cu băiatul şi puşca din primul plan. Trimite la problema agresivităţii corporale,

care poate fi trăită la nivelul castrării sau la nivelul distrugerii.

PLANŞA 9GF

Manifest: O tânără, în spatele unui copac, cu nişte obiecte în mână, priveşte o

a doua tânără care fuge într-un plan inferior (fără diferenţă de generaţie sau de sex,

fără imaturitate funcţională).

Latent: Trimite la o situaţie de rivalitate feminină într-un context dramatizat.

Conflictul se poate crea în jurul rivalităţii feminine accentuate la nivelul materialului

prin asemănarea dintre cele două femei şi prin faptul că una pare să supravegheze

fuga celeilalte.

PLANŞA 10

Manifest: Un cuplu îmbrăţişat (se văd doar feţele; contrastul alb-negru este

accentuat).

103

Latent: Trimite la exprimarea libidinală la nivelul cuplului. Imaginea este

extrem de neclară şi, prin urmare, se pot da diferite interpretări cu privire la sexul şi

vârsta celor două personaje.

Fantezia poate, de asemenea, să ţină cont de de haloul dramatic obiectivat de

contrastul alb-negru.

PLANŞA 11

Manifest: Peisaj haotic cu contraste vii de umbre şi lumină, văzut de sus

(detaliu în stânga: ca un dragon sau şarpe).

Latent: Reactivarea unei problematici pregenitale. Unele elemente mai

structurate (pod, drum...) pot permite ridicarea către un nivel mai puţin arhaic

(regresie posibilă sau nu).

PLANŞA 13MF

Manifest: O femeie culcată, cu pieptul dezgolit, şi un bărbat în prim plan, cu

braţul acoperindu-i faţa.

Latent: Trimite la exprimarea sexualităţii şi a agresivităţii în cuplu.

PLANŞA 13B

Manifest: Un băieţel aşezat pe pragul unei cabane făcute din scânduri de lemn

prost îmbinate între ele (contrast: lumină în exterior, interior foarte întunecat).

Latent: Trimite la capacitatea de a fi singur, accentul punându-se aici pe

imaturitatea funcţională (imaginea unui copil) şi pe precaritatea refugiului matern

simbolizat de cabană (capacitatea de a fantasma obiectul absent).

PLANŞA 16

Manifest: "Mână liberă" dată subiectului.

Latent: Trimite la modul în care subiectul îşi structurează obiectele

privilegiate şi la relaţiile pe care le stabileşte cu acestea

#17BM: Descriere: Un bărbat gol se ţine de o frânghie. Acum, este pe

punctul de a se căţăra sau coborî de pe frânghie. După Stein, temele comune se referă

104

la exhibiţionism atletic sau la evadare. Din povestirile subiectului la această planşă

aflăm informaţii despre dorinţa de recunoaştere, despre ambiţia sau despre tendinţele

lui exhibiţioniste.

#17GF: Descriere: Un pod peste apă. Figura unei femei se apleacă

peste balustradă. În fundal sunt clădiri înalte şi nişte siluete mici. După Stein, teme

comune sunt aşteptarea iubitului, meditaţia sau suicidul.

#18BM: Descriere: Un bărbat este apucat de la spate de trei mâini. Alte figuri

nu se văd. După Stein, temele mai frecvente de la această planşă implică un om beat

sau accidentat, care primeşte ajutor sau este atacat. Din povestirile subiecţilor putem

afla informaţii despre preocupările legate de alcool şi despre anxietate.

18GF: Descriere: O femeie cu braţele încleştate de gâtul altei femei, pe care

pare să o împingă peste balustrada unei scări. După Stein, temele comune se referă la

o scenă de într-ajutorare sau de ceartă.

PLANŞA 19

Manifest: Imagine "suprarealistă" de casă sub zăpadă sau de vapor în furtună,

cu fantome, valuri...

Latent: Reactivarea unei problematici pregenitale. Stimulul poate să evoce un

conţinut şi un mediu ce permit proiecţia obiectului bun şi a obiectului rău.

Planşa împinge la regresie şi la evocarea fantasmelor fobogene. După, Stein

asocierile mai frecvente ale subiecţilor se referă la iarnă şi la intimitate. Din aceste

povestiri obţinem informaţii despre nevoia de securitate şi despre modul în care

subiectul face faţă frustrărilor mediului. După Shentoub, planşa implică o

problematică pre-genitală, evocând conţinuturi referitoare la proiecţia obiectului bun

şi a celui rău.

#20: Descriere: Silueta neclară a unui bărbat (sau femeie) în puterea

nopţii, cu capul plecat, lângă un felinar. După Stein, temele mai frecvente dezvăluie

preocupările personajelor, dar şi aşteptarea iubitei (iubitului), pânda. Din aceste

povestiri putem afla date despre problemele relaţionale şi despre agresivitate.

De fiecare dată când începem analiza povestirilor oferite de subiect, punem

faţă în faţă problematica abordată şi conţinutul latent solicitat în mod preferenţial de

planşe. În cele mai bune cazuri, observăm o corespondenţă între conţinutul latent al

discursului subiectului şi conţinutul latent al materialului. Abaterile mai mult sau mai

puţin importante, dificultăţile sau imposibilităţile de situare la cel mai evoluat nivel

105

conflictual conduc la precizarea registrului în care se menţine subiectul: în ciuda

apelului oedipian al TAT-ului, trebuie să reţinem că unele planşe, mai ambigui, pot

favoriza apariţia unor problematici mai regresive sau chiar arhaice. Evaluarea

trebuie să ţină cont de aceste variaţii uneori subtile din stimulările produse de

material.

Astfel, în planşa 1, recunoaşterea şi elaborarea problematicii (angoasa de

castrare) presupun o diferenţiere solidă între subiect şi obiect; când procesele de

individuaţie sunt perturbate, accentul se pune pe dificultăţile, chiar pe incapacitatea

de a pune o reprezentare a subiectului unificat în faţa unui obiect a cărui integritate

nu ar fi ameninţată: dovadă stau temele instrumentelor sparte, bizareriilor din

perceperea personajului ("are un ochi deschis, iar celălalt este închis") sau percepţiile

false (neidentificarea obiectelor: "un băiat în faţa unei maşini").

În planşa 2, situaţia oedipiană nu este întotdeauna pusă în scenă sau nu îşi

manifestă dimensiunea organizatoare: atunci apare o pseudo-triangulare, fie prin

telescoparea rolurilor (două personaje formează unul singur: "fetiţa, în faţă, se

vede..."), fie printr-un clivaj între un obiect bun şi unul rău care se substituie

diferenţei dintre sexe; cu excepţia cazului în care se evocă o relaţie duală prin

scotomizarea celui de-al treilea personaj. În aceste cazuri, dominanta pregenitală a

problematicii este evidentă.

Planşa 5 trimite la relaţia cu imaginea maternă, dar aceasta poate fi tratată în

contexte foarte diferite: într-un registru oedipian, planşa reactivează curiozitatea

sexuală (şi fantasmele cu privire la scena primitivă) şi culpabilitatea pe care o naşte

aceasta, ambele fiind condensate în privirea personajului feminin care, în imagine,

pătrunde într-o cameră.

În alte contexte, de pildă în absenţa unei interiorizări suficiente a Supraeului,

câmpul asociativ este invadat de un imago matern intruziv şi persecutor, chiar

ucigător. Privirea femeii nu mai este integrată într-un sistem conflictual intern;

mişcări pulsionale agresive sunt proiectate asupra personajului reprezentat, în

cantităţi impresionante, antrenând o deformare a realului şi un torent de reprezentări

masive ("are o privire rea, plină de ură").

Planşa 7GF pune accentul pe procesele identificatorii din cadrul relaţiei

mamă-fiică şi, în acelaşi timp, trezeşte reprezentări şi afecte legate de interacţiunile

precoce mamă-copil: de exemplu, subiectul se concentrează pe modul în care fetiţa

ţine bebeluşul, oferind asociaţii importante asupra modului în care a trăit ceea ce

Winnicott numeşte susţinere (holding) ("fetiţa nu pare să ţină păpuşa... parcă vrea

să-i dea drumul, de altfel, priveşte în altă parte, nu o interesează").

Planşa 8BM poate fi tratată în termeni oedipieni: agresivitate, culpabilitate

faţă de imaginea paternă, angoasă de castrare..., dar în contexte mai puţin evoluate

106

încărcătura de agresivitate mult mai intensă hrăneşte fantasme de relaţii

sadomasochiste (scene de tortură) sau fac problematica să basculeze către distrugere

şi către angoasa de asimilare. Dezintricarea pulsională este atunci majoră, legăturile

sunt rupte, reprezentările sunt masive şi crude.

Planşa 9GF solicită la cel mai evoluat nivel evocarea unui conflict de

rivalitate între două femei din aceeaşi generaţie; dar când mişcările pulsionale

agresive sunt prea puternice, ele dau naştere unor reprezentări ale unui imago matern

persecutor sau ucigător (de pildă, tema supravegherii sau tema înecului); mediul

(marea dezlănţuită, vijelia, cerul în furtună) este cel care devine suportul pentru

proiecţia unui obiect rău.

Într-un alt context, când reperele identificatorii sunt mai puţin solide,

asemănarea manifestă dintre cele două fete îngreunează procesul de diferenţiere

dintre ele şi confuzia identităţilor devine evidentă.

Planşa 10 este exemplară pentru a arăta diversitatea registrelor conflictuale

pe care este capabilă să o reactiveze: la nivelul cel mai evoluat, ea permite evocarea

legăturii dintre tandreţe şi libido, subliniind astfel elaborarea şi declinul conflictului

oedipian. Acesta apare "la cald" în evocarea curiozităţii sexuale, a scenariilor bazate

pe fantasme ale scenei primitive, sau prin dorinţa de a separa cuplul parental, cu

excepţia cazului în care sunt puse în scenă apropieri filiale (oedip pozitiv sau

negativ), la adăpost de refulare, caz în care dimensiunea sexuală incestuoasă este

îndepărtată.

Uneori, aspectul narcisic (sau pervers) al relaţiei homosexuale este cel care

domină căutarea unei imagini de sine ideale şi/sau negarea diferenţei, care este

insuportabilă pentru subiect.

În cele din urmă, dincolo de evocările relaţiilor în oglindă, în această planşă

poate fi adusă în prim plan imaginea propriului corp: acele părţi ale figurii care sunt

în umbră (conţinut manifest) nu pot fi reconstituite şi integrate într-o reprezentare

completă de subiecţii care suferă de angoasă de fragmentare sau de dezintegrare:

absenţa figurării interne a unui obiect total face imposibilă reconstruirea acestuia

plecând de la un stimul parţial.

Planşele 4, 6BM, 6GF, 7BM, structurate în mod clar de diferenţa de sexe

şi/sau de generaţii se pretează mai puţin la asocieri regresive. Cu toate acestea,

caracteristica lor relaţională care privilegiază o apropiere duală lasă loc pentru

manifestări de angoasă adeseori intense, când subiectul nu reuşeşte să se situeze în

raport cu o imagine parentală resimţită ca periculoasă prin puterea sau proximitatea

acesteia: observăm revărsări pulsionale, emergenţe ale proceselor primare (fantasme

incestuoase, fantasme de distrugere) sau chiar o inhibare invalidantă care dovedeşte

imposibilitatea de metabolizare a conflictelor.

107

Planşele 3BM şi 13B trimit de la bun început la o problematică de pierdere a

obiectului. Atunci când accesul la ambivalenţă nu a fost posibil, subiecţii regresează

spre o poziţie schizo-paranoidă în sensul dat de M. Klein (planşa 3BM: temele

întemniţării, ale persecuţiei) sau se apără împotriva angoasei într-o manieră

maniacală (planşa 13B, nerecunoaşterea sărăciei copilului sau a precarităţii

mediului). Cele două planşe testează posibilităţile subiectului de a-şi menţine

continuitatea sentimentului de a exista, în timp ce obiectul este pierdut (planşa 3BM)

sau absent (planşa 13B), ceea ce presupune interiorizarea acestui obiect şi legarea

pulsiunilor agresive cu pulsiunile libidinale.

Când aceste condiţii nu sunt îndeplinite, planşele dau ocazia apariţiei unor

teme de distrugere (planşa 3BM), unor reprezentări şi/sau unor apărări masive

(planşa 13B, abandon, sărăcie extremă sau negare a angoasei şi a depresiei).

Se observă de asemenea organizări de stil operator (în sensul dat de P. Marty)

în banalizarea excesivă a situaţiilor a căror conotaţie depresivă este complet absentă.

În cele mai bune cazuri, subiectul este capabil să evoce o temă depresivă

scoţând în evidenţă asocierea dintre reprezentarea pierderii obiectului şi afectele care

sunt legate de aceasta. În acest caz, povestirea se derulează într-o temporalitate

integrată efectiv, iar posibilitatea de a se desprinde de ea (de a face doliul) este

proiectată în viitor.

Exemplu: planşa 3BM: "Ar fi utilă o legendă... Îmi pot imagina că este un

elev... care a avut o dezamăgire în dragoste, 13–14 ani, şi care a încercat să îşi taie

venele. ++ (?) A! Apoi cred că trebuie, îşi dă seama că sângele nu mai curge, că se

opreşte, deci înţelege că nu se moare chiar aşa de uşor şi, ca să nu fie ridicol,

încearcă să şteargă urmele acestei mici drame adolescentine ca să nu fie certat şi să

nu se rădă de el."

Aceste câteva exemple nu epuizează toate variantele, numeroase, ale

reacţiilor posibile la diferitele planşe ale TAT-ului. Dorim să subliniem diversitatea

lor care scoate la iveală tot atâtea cazuri câte moduri de funcţionare psihică există.

Referirea la conţinutul latent al materialului permite situarea subiectului prin

aprecierea diferitelor registre conflictuale pe care îşi poate permite să le abordeze.

Această evaluare este decisivă pentru ipoteza unui diagnostic în cazul în care

considerăm că fiecărui tip de organizare psihopatologică îi corespunde o

problematică dominantă: de pildă, nevrozele se caracterizează prin avatarurile

conflictului oedipian, angoasa de castrare şi probleme la nivelul identificărilor

secundare; psihozele se definesc mai degrabă prin angoasa de fragmentare,

preocupările esenţiale trimit la problema identităţii subiectului, care nu reuşeşte sau

are dificultăţi în a se diferenţia de celălalt, cu care menţine o relaţie de tip fuzional.

108

Problematica stărilor limită este centrată pe pierderea obiectului, angoasa depresivă

mobilizează mecanisme de apărare puternice, iar relaţia de obiect rămâne anaclitică.

Analiza conflictelor esenţiale, a naturii angoasei şi a modalităţilor relaţiilor de

obiect permite astfel desprinderea problematicii fiecărui subiect referitor la situaţiile

cu care îl confruntă testul.

Rezumat

Testul tematic de apercepție constă dintr-o serie de imagini reprezentând


planşă o scurtă povestire în funcţie de ceea ce este prezentat acolo. Din analiza

acestor povestiri personalitatea subiectului. Pe scurt, principiul Testului de

Apercepţie Tematică este că, povestind despre personajele şi obiectele prezente în

planşe, subiectul povesteşte de fapt despre sine. Sunt prezentate informații cu privire

la procedura de aplicare a testului și despre interpretarea rezultatelor. De

asemenea, sunt aduse în discuție aspecte ce țin de avantajele și limitele utilizării

acestui test.

Cuvinte cheie

Apercepție

Motivație

Erou

Structură narativă


1. Definiți noțiunea de apercepție

2. Explicați procedura de aplicare a TAT

109

3. Explicați principiul pe care se bazează evaluarea personalității prin TAT

4. Specificați raportul dintre conținutul latent al planșelor și povestire în cazul

personalităților nevrotice

Specificați raportul dintre conținutul latent al planșelor și povestire în cazul

personalităților psihotice.

Concluzii

Povestirile construite de subiect pleacă de la nişte date perceptive (conţinutul real al

planşei), dar care sunt interpretate, dinamizate, puse în relaţie într-o structură

narativă în funcţie de subiectivitatea individului. În acest demers al interpretării, el

trece deci pe nesimţite de la pura percepţie (sau recunoaştere) a obiectelor la

proiecţie. Obiectele sau personajele din planşe încetează de a mai fi simple obiecte

ale realităţii externe, devenind parţial ale subiectului şi exprimând lumea sa

interioară, cu problemele, conflictele, dorinţele sau temerile care îi populează spaţiul

mental.

110

UNITATEA 7

TESTUL TEMATIC DE APERCEPȚIE (T.A.T.) II.

CUPRINS

Obiective .............................................................................................................. 111




7.1 Interpretarea .................................................................................................... 112

7.2 Analiza formală .............................................................................................. 113

7.3 Interpretarea conţinutului povestirilor ........................................................... 114

7.4 Paşii de interpretare ....................................................................................... 117

7.5 Avantaje şi limite ale Testului de Apercepţie Tematică ................................ 120

Rezumat ................................................................................................................ 121


Concluzii .............................................................................................................. 122

111

Obiective


- să definească noțiunea de trebuință;

- să înțeleagă și să poată explica termenul de apercepție;

- să înțeleagă și să poată explica procedura de aplicare a TAT

- sa înțeleagă avantajele și limitele utilizării TAT




.




Brelet-Foulard, F. Chabert C (2004), Noul Manual TAT, Ed. Trei,

Bucureşti


Popescu-Neveanu, P. (1978), Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros,

Bucureşti.


Este de două ore.

112

7.1 Interpretarea

Interpretarea TAT-ului este mai dificilă decât interpretarea testului

Rorschach, deoarece pentru TAT nu există categorii de scorare care să ajute la

realizarea unei psihograme, iar teoreticienii TAT nu au ajuns la un acord în ceea ce

priveşte principalele chei de interpretare. De asemenea, psihologii sunt tentaţi să se

oprească la o examinare intuitivă, extrăgând din povestirile elaborate de subiect

posibilele analogii cu viaţa şi problemele acestuia.

După Murray — În primul său studiu, din 1935, Murray porneşte de la

ipoteza că povestirile inventate de subiect sunt descrieri uşor deghizate ale

comportamentului din viaţa sa reală. Aceasta este problema esenţială a TAT-ului

şi, în ciuda eforturilor practicienilor şi teoreticienilor, ea rămâne o problemă de mare

actualitate: modul în care subiectul reacţionează la planşele din test este oare riguros

analog modului în care reacţionează în mediul său familial şi social? Este vorba

despre o transpunere a conduitelor reale sau despre o elaborare a conduitelor

imaginare? Ce dicţionar şi ce reguli ne-ar permite să identificăm sau să stabilim

modurile obişnuite de comportament pe baza povestirilor inventate în cadrul testului?

În Manualul din 1943, Murray propune un principiu de transcriere extrem de

important: povestirile inventate de subiect conţin pe de o parte un erou cu care

subiectul se identifică şi căruia îi atribuie propriile motivaţii, iar pe de altă parte

personaje care interacţionează cu eroul şi care reprezintă forţele din mediul familial

şi social real al subiectului, pe care acesta le simte ca sursă de presiune. Acest

principiu de inspiraţie behavioristă a fost păstrat de majoritatea autorilor. Piotrowski

şi practicienii şcolii psihanalitice l-au pus sub semnul întrebării.

Murray distinge între analiza formală a protocolului şi analiza conţinutului

şi, în scrierile lui, o dezvoltă în special pe aceasta din urmă.

Interpretarea T.A.T. este un demers care are în vedere două dimensiuni: a)

interpretarea conţinutului şi b) analiza formală. Prima se referă la conţinutul

propriu-zis al povestirilor (personaje, ambianţă, acţiuni, emoţii ale personajelor,

teme, deznodăminte, simboluri etc.), iar a doua vizează cadrul formal al povestirilor

(nivelul de conceptualizare, coerenţa discursului, particularităţi ale limbajului, fineţea

analizei psihologice, tonul afectiv al povestirii, resursele imaginative, gradul de

implicare în sarcină etc.). Ambele demersuri trebuie integrate într-o singură

interpretare a subiectului.

113

7.2 Analiza formală

Analiza formală studiază capacitatea subiectului de a înţelege instrucţiunile,

nivelul de cooperare în îndeplinirea cerinţei, precizia cu care percepe fiecare

imagine, modul de construire a povestirilor, coerenţa şi concizia acestora, bogăţia de

detalii, gradul de realism, înclinaţia către descrieri sau alegorii în defavoarea

interpretărilor, limbajul utilizat: bogăţie sau sărăcie, prezenţă sau absenţă a anumitor

categorii verbale, lungime a povestirilor, sintaxă etc.

Toate acestea ne oferă informaţii despre subiect: nivel de inteligenţă, precizia

gândirii, capacităţi artistice sau literare, aptitudini verbale şi de asemenea, intuiţie

psihologică şi simţ al realităţii. De asemenea, analiza formală ne ajută să depistăm cu

uşurinţă tendinţele patologice.

Rapaport, Gill & Schafer (1974) afirmă că povestirile scurte,

sărăcăcioase pun în evidentă o gândire rigidă, formalistă, impenetrabilă la

imaginaţie (din cauza anxietăţii sau a unei funcţionări psihologice mai simple).

De asemenea, povestirile în care apar multe descrieri meticuloase şi se

pierde din vedere cursul propriu-zis al naraţiunii indică un stil defensiv obsesional,

prin care subiectul evită prin recursul stereotip la real să se confrunte cu ideile

încărcate afectiv suscitate de planşă. De exemplu:

"#10: Asta seamănă cu imaginea unei persoane tinere şi ăsta ar fi tatăl sau

ruda ei; ar putea fi mama şi copilul. Văd mâna aici, nasul şi ochiul, o sprânceană şi

o ureche. Desenele sunt similare; ele prezintă aceleaşi trăsături, cu excepţia acestei

mâini, dar nu seamănă cu desenul unei femei şi al unui băiat; seamănă totuşi cu un

băiat...ea are braţele în jurul lui, sau el este la sânul ei. Vreţi să vă spun mai multe?

Păi, văd aici trăsăturile, urechile, ochii şi nasul..." (Rapaport, Gill & Schafer, 1974).

De asemenea, ca indicatori ai unei structuri obsesiv-compulsive, aceiaşi

autori menţionează intelectualizarea excesivă, dubii frecvente vizavi de ideile pe care

le dezvoltă, multe variante simultane de interpretare, pedanterie, acută conştiinţă a

interpretării, critica imaginii.

Intelectualizarea se poate manifesta prin multiple referinţe la

probleme controversate ştiinţifice, estetice, filosofice sau psihologice. Cei care

intelectualizează intens folosesc adesea cuvinte pompoase, mai mult sau mai puţin

adecvate: "eretic", "disciplină ecleziastică" (vezi alte exemple la pag 510).

Labilitatea afectivă este evidentă atunci când subiectul reacţionează afectiv

excesiv la planşă, prin explicaţii, critici, descrieri foarte emoţionale, se tulbură

114

afectiv pe punctul de a plânge, se blochează la o planşă din cauza emoţiilor sau

descrie doar tonul afectiv al imaginii. Aceşi indicatori apar mai des în isterie (când

emoţiile labile indundă gândirea) şi în depresie. Iată un exemplu din protocolul unei

paciente cu isterie de angoasă, prezentat de Rapaport, Gil & Schafer, 1974:

"O! Ce imagine! Pur şi simplu nu-ţi vine să te uiţi la aşa ceva! Este desenul a

doi oameni îngrozitori. Când nu-ţi place să te uiţi la imagini şi lucruri neplăcute,

trebuie pur şi simplu să te uiţi la ele şi să le cucereşti. În ultima vreme am vrut să mă

gândesc numai la chestii drăguţe şi la nimic morbid sau trist. Nu sunt nebună; sunt

doar nervoasă."

Tot în depresie apar frecvent inhibarea ideilor şi blocaje asociative, povestiri

funeste şi finaluri nefericite, dar şi scenarii în care iubirea, bunătatea şi fericirea

indundă pur şi simplu povestirile.

7.3 Interpretarea conţinutului povestirilor

Principiile interpretării conţinutului

Analiza de conţinut este cea mai complexă formă de analiză a povestirilor,

care necesită de altfel şi cel mai mult exerciţiu din partea psihologului. Este

complexă pentru că trecerea de la conţinutul manifest al povestirilor la personalitatea

subiectului sau la stilurile lui de comportament reprezintă un demers mai puţin

standardizat decât ar fi de dorit. Aşa cum vom vedea, uneori subiectul nu face în

povestirile lui decât să se descrie pe sine (modul în care se percepe) sau persoanele

semnificative pentru el. Alteori, naraţiunile lui implică descrierea unui eu idealizat,

sau, dimpotrivă, a unuia detestat sau a unor tendinţe inconştiente, iar povestirile

conţin evenimente trăite în lumea fanteziei şi nu în realitate. În fine, o altă

posibilitate este ca naraţiunea să exprime într-o formă metaforică diferitele conflicte

interne ale subiectului, personajele nefiind altceva decât expresia unor relaţii dintre

sub-identităţile personalităţii subiectului (Rapaport, Gill & Schafer, 1974).

Aşadar, povestirile T.A.T. întind multe capcane interpretului în încercarea

acestuia de a identifica trăsături de personalitate, stiluri de conduită sau motivaţii ale

oamenilor.

Diverşi autori au încercat să evidenţieze unele principii generale de analiză

T.A.T. care să asigure o anumită coerenţă demersului de interpretare a conţinutului.

Astfel, Morris Stein (1955), enunţă două astfel de principii:

115

1) principiul proiecţiei: oamenii îşi dezvăluie personalitatea vorbind despre

alţii, atunci când structurează o situaţie nestructurată şi

2) principiul realismului narativ: personajele, situaţiile şi problemele din

naraţiunile subiectului sunt cele pe care le întâlnim în viaţa de zi cu zi, în sensul că

subiectul participă sau a participat la acele situaţii. Acest principiu nu trebuie să

conducă la o atitudine "realistă" naivă a interpretului, ci trebuie să ţină cont şi de

tematica planşelor. De exemplu, dacă la prima planşă subiectul vorbeşte despre un

copil muzician sau ai cărui părinţi sunt muzicieni, acest lucru nu înseamnă neapărat

că şi în realitate subiectului îi place muzica sau are părinţi muzicieni. Contextul

planşei (prezenţa unui băiat care ţine în mână o vioară) induce în mod firesc astfel de

asocieri.

Al doilea principiu al interpretării a suscitat de altfel reacţii foarte

diferite ale specialiştilor T.A.T. Astfel, Anzieu şi Chabert (1992) afirmă că problema

"realităţii" din naraţiunea T.A.T. este mai complicată. Când subiectul elaborează o

povestire, nu ştim apriori dacă el se transpune în mod realist sau imaginar în

personajele şi acţiunile acelei povestiri. Altfel spus: nu ştim dacă subiectul povesteşte

ceea ce face în lumea reală sau ceea ce ar vrea să facă. De asemenea, nu ştim dinainte

dacă el povesteşte despre cum este sau cum ar vrea să fie, sau despre cum îi este

teamă să fie.

De asemenea, Rapaport & col. (1974) afirmă că povestirile T.A.T. pot

avea multe semnificaţii. Ele pot descrie modul în care subiectul se percepe pe sine şi

lumea sa, sau fantezii (conştiente sau inconştiente) ale subiectului despre sine, sau

pot exprima aspecte inconştiente, negate ale personalităţii sale. Cea mai dificilă

sarcină a interpretului este de a afla care din aceste variante este valabilă din

povestirile individului. Adesea, acest lucru nu este posibil numai în baza testului.

În afară de cele două principii ale lui Stein, mai putem enunţa încă

două principii generale care stau la baza interpretării povestirilor:

3) principiul structurii. Este vorba de faptul că orice acţiune, emoţie,

trăsătură sau motivaţie a personajelor din povestiri căpătă un sens întreg numai

privită în contextul întregii povestiri sau al mai multor povestiri. Acest principiu

apare implicit în modul în de abordare a interpretării al lui Murray (1962), când el

vorbeşte de teme, sau de înlănţuiri dintre motivaţiile Eroului şi presiunile mediului.

Vom lua ca exemple câteva fragmente din povestirile T.A.T. ale unui subiect,

care pun în evidenţă o anumită trebuinţă a personajului principal şi apoi o vom pune

în context adăugând fragmentele lipsă corespunzătoare.

116

#1. Aici văd un copil care visează să devină un mare muzician, asemenea

idolilor lui şi să stârnească ropote de aplauze la concertele pe care le va da.

#2. Tânăra care ţine nişte cărţi doreşte să plece de acasă pentru a studia şi a

ajunge profesoară la oraş. Ea vrea să înveţe mai mult decât îi poate oferi şcoala din

sat.

#4. Aici este o scenă de despărţire. Bărbatul din imagine vrea să plece

în alt oraş, unde a obţinut un contract foarte avantajos, care îi dă şi posibilitatea

unei cariere strălucite în domeniul finanţelor.

După cum se vede, în toate cele trei fragmente de povestiri personajul

principal este animat de nevoia de reuşită, de ambiţie. Ea apare ca o trăsătură

constantă (vezi şi principiul 4) a eroilor povestirilor, de unde am putea deduce,

ignorând alte informaţii, că tinde să se manifeste şi în comportamentul subiectului.

Dar să vedem şi fragmentele lipsă corespunzătoare.

#1. ...Totuşi, el îşi dă seama că nu-şi va putea permite să studieze prea

mult, pentru că provine dintr-o familie săracă şi va trebui în curând să muncească

pentru a avea grijă de mama lui bătrână. Aşa că se mulţumeşte doar să viseze cu

ochii deschişi la un viitor imposibil.

#2. ...Deşi îşi doreşte foarte mult să plece de acasă la studii, mama ei

n-o lasă, pentru că ea este o femeie mai simplă şi n-o interesează decât s-o pună pe

fata ei la treabă. În final, fata acceptă viaţa pe care i-au destinat-o părinţii şi va

înceta să lupte pentru a-şi realiza dorinţa ei cea mai mare.

#4. ... Dar soţia lui insistă să rămână cu ea, pentru că îl iubeşte şi nu

vrea să renunţe la el. Acum încearcă să-l oprească din drum, el încă oscilează între

raţiune şi sentimente. Cum se va termina? Păi, el va ceda insistenţelor soţiei şi nu

va pleca. Păcat, cred că ar fi avut un viitor într-adevăr strălucit.

După cum se observă, în toate cele trei fragmente personajul principal

renunţă la visul său din cauza unui personaj feminin (mama sau soţia), care devine

astfel un obstacol în calea realizării dorinţei sale. Cele trei povestiri sugerează un

erou care nu poate să-şi îndeplinească nevoia de reuşită socială, deşi ea este

puternică. Aşadar, nu este suficient numai să atribuim subiectului o puternică nevoie

de a reuşi. Această caracterizare trebuie completată de ideea că, în viaţa reală, el nu

se simte în stare să-şi satisfacă această trebuinţă şi că principalul obstacol este

reprezentat de o figură feminină (eventual maternă). Dacă am exprima această idee în

limbaj psihanalitic, am putea vorbi deci de un complex matern, care paralizează

iniţiativele subiectului şi îl face să adopte un stil pasiv şi resemnat.

117

4) principiul repetiţiei (al frecvenţei). Cu cât o anumită trăsătură, emoţie,

motivaţie, acţiune sau temă apare mai des în povestirile subiectului, cu atât ea este

mai importantă şi mai definitorie pentru subiect şi cu atât este mai probabil ca ea să

se manifeste şi în comportamentul observabil. Acest principiu, ca şi cel care

urmează, este enunţat de Piotrowski (1950) 13

.

Ca exemple, vom analiza alte câteva fragmente ale unor povestiri şi

vom încerca să identificăm în ele o temă comună.

#7BM. O scenă între tată şi fiu. Mai precis, o ceartă. Băiatul este

furios că tatăl se bagă cam mult în viaţa lui şi nu-l lasă să ia deciziile de unul singur.

#8BM. Băiatul l-a accidentat din greşeală pe tatăl său la vânătoare, puşca s-

a descărcat în piciorul acestuia şi acum el suferă o operaţie din care nu are prea

multe şanse să scape întreg. Băiatul stă deoparte şi este cuprins de remuşcări pentru

ce a făcut.

#12M. Tânărul este hipnotizat de un bărbat mai în vârstă, care vrea

să-l determine să facă o faptă rea, nu ştiu ce, poate să fure ceva pentru el. Oricum,

tânărul încearcă să reziste acestui om, îl urăşte...

După cum se observă, tema comună a celor trei povestiri este relaţia

cu un personaj patern (fie că acesta este menţionat sau nu ca atare). Relaţia dintre el

şi Erou este tensionată, ostilă sau marcată de culpabilitate. Deci, tema care se repetă

aici este cea o ostilităţii împotriva tatălui, care se poate transfera în viaţa reală a

subiectului asupra figurilor autorităţii sau altor figuri "paterne".

5) principiul intensităţii afective. Cu cât o anumită temă din povestirile

T.A.T. suscită emoţii mai puternice din partea subiectului, cu atât tema respectivă îl

caracterizează mai bine. Emoţiile puternice pot fi deduse din intonaţie, din

manifestări mimice, din diferite exclamaţii, din forţa cu care subiectul se angajează

într-o anumită povestire sau din modul în care descrie personajele.

7.4 Paşii de interpretare

La fiecare povestire, se pot derula paşii următori de analiză:

1. La fiecare povestire încercăm să identificăm personajul principal. El este

numit de Murray "Eroul" naraţiunii şi are o semnificaţie particulară pentru

interpretare. El reprezintă de fapt personajul cu care autorul se identifică cel mai

13

Piotrowski menţionează cele două principii referindu-se strict la Eroul povestirii (personajul

principal).

118

mult; modul în care este descris, dorinţele, problemele lui, conflictele pe care le

trăieşte nu sunt decât o proiecţie a modului în care subiectul se priveşte pe sine.

Interacţiunile cu celelalte personaje sau cu mediul pot reprezenta fie interacţiunile

subiectului cu personaje din viaţa reală, fie relaţii dintre diferite sub-identităţi ale

subiectului.

Pentru a identifica Eroul unei povestiri, se aplică următoarea regulă: este

personajul căruia i se acordă cea mai mare atenţie în naraţiune, protagonistul

naraţiunii. De obicei, este persoana de acelaşi sex şi/sau vârstă cu subiectul, dar nu

întotdeauna.

Un caz particular îl reprezintă tendinţa constantă a subiectului de a-şi alege

Eroi de sex diferit de al subiectului. Astfel de cazuri sugerează o trăsătură feminină

puternică la bărbaţi sau masculină la femei.

2. Odată identificat Eroul, următorul pas este de a identifica dorinţele,

aspiraţiile sau trebuinţele lui. Aşa cum am văzut, ele reprezintă într-o formă reală sau

metaforică dorinţele, aspiraţiile sau trebuinţele subiectului. Murray prezintă o serie

de astfel de motivaţii ("needs") ale Eroului, el folosind şi o scală în cinci trepte de

evaluare a intensităţii fiecăreia. Exemple de astfel de trebuinţe: de afiliere, de

agresivitate, de reuşită socială, de iubire, curiozitate, de a se juca, de odihnă etc.

Unele pot fi concrete (dorinţa de câştig, de agresivitate, de erotism, de putere etc.)

altele mai complexe sau mai socializate (dorinţa de a salva oamenii, dorinţe

religioase, de cunoaştere de sine, de devenire spirituală etc.). Predominanţa

trebuinţelor concrete sau complexe de-a lungul povestirilor ne dau o imagine a

complexităţii interioare a subiectului.

De asemenea, trebuie urmărit modul în care este caracterizat Eroul (ce

trăsături i se atribuie fie direct, fie prin evoluţia sa în cadrul povestirii). De exemplu:

el poate fi descris direct în termeni pozitivi sau negativi, ca o persoană activă sau

pasivă, matură sau imatură în gândire şi comportament, bună sau rea, responsabilă

sau iresponsabilă etc. Fiecare din aceste caracterizări sugerează o faţetă a imaginii de

sine a individului.

Dar el este descris şi indirect prin comportamentul pe care şi-l asumă în

cadrul povestirii. Aici ne interesează, la fiecare povestire, modul în care Eroul îşi

rezolvă conflictele cu mediul sau, la modul general, modul în care el evoluează până

la sfârşit. Aici trebuie insistat pe o serie de stiluri de conduită care caracterizează

protagonistul: este perseverent sau renunţă uşor? Este activ sau pasiv? Ia decizii

mature sau pripite? La problemele pe care le are, încearcă să dea soluţii constructive

sau destructive? Reuşeşte sau nu Eroul în planurile sale? Este haotic sau organizat în

gândire şi acţiune? Este sigur pe sine sau şovăielnic?

119

Celelalte personaje ale povestirii pot fi considerate şi ele nişte sub-identităţi

ale subiectului, după cum afirmă Piotrowski (1950). Raportul dintre ele şi Erou, în

termeni de faţete ale personalităţii, este dat de următoarele indicii:

a). Eroul povestirii reprezintă imaginea de sine conştientă.

b). Cu cât un personaj este mai diferit de Erou ca vârstă şi sex, cu atât el

reprezintă o tendinţă mai inacceptabilă sau mai slab integrată. Dorinţele acceptate de

către subiect sunt atribuite Eroului, cele reprimate sau neintegrate vor fi atribuite

altor personaje sau obiecte, conform următoarei scale:

1. personaje de acelaşi sex dar de vârstă diferită

2. personaje de sex diferit, dar de aceeaşi vârstă

3. personaje de sex şi vârstă diferite

4. unui obiect neînsufleţit.

Cu cât coborâm pe această scală, cu atât tendinţele sunt mai puţin

conştientizate de către subiect.

3. Apoi se poate analiza la fiecare povestire interacţiunea dintre Erou şi

mediu, inclusiv emoţiile Eroului care rezultă din aceste interacţiuni. În general,

aceste interacţiuni pot fi favorabile pentru subiect (de colaborare, de ajutorare, de

iubire, de stimulare) sau nefavorabile (de a-l suprima, a-l împiedica în satisfacerea

dorinţelor, a-l umili, vătăma etc.). Prin mediu, ne referim aici atât la mediul social

(părinţi, prieteni, străini, personaje de aceeaşi vârstă sau sex) cât şi la cel fizic.

Analiza interacţiunilor dintre Erou şi mediu ne arată tipul relaţiilor

obiectuale ale individului (pozitive sau negative), dar şi obiectele foarte investite

afectiv (în sens pozitiv sau negativ). Dar ne mai poate arăta şi conflictele sau

problemele interne ale individului.

După cum am văzut, relaţiile Eroului cu lumea pot exprima şi într-o

formă metaforică anumite probleme sau conflicte interne sau interpersonale. Astfel,

putem vorbi şi de dimensiunea simbolică a unor teme. Iată câteva astfel de simboluri

(Stein, 1955):

#1: "băiatul este supărat ca i s-a stricat vioara" = sentimente de vinovăţie

legate de masturbare sau complexul castrării

#8: "pacientul şi-a pierdut un membru" = anxietate de castrare, sugerând un

sentiment de neputinţă, de slăbiciune sau agresiune împotriva persoanei simbolizate

prin acel personaj.

120

#1: "băiatul se întreabă cum arată mecanismele interne ale viorii şi cum

funcţionează ea" = curiozitate legată de sexualitate.

#11: "dificultăţi de a controla animalul" = dificultăţi de a controla instinctele

sexuale sau agresive.

#12: "tânărul de pe canapea se lasă hipnotizat de bătrân sau bătrânul l-a

hipnotizat cu forţa pe tânăr" = tendinţe homosexuale latente sau manifeste

#18: "omul este atacat din spate" = idem

Aceste simboluri nu trebuie interpretate decât în contextul povestirilor

şi nu separat, pentru că, în ultimă instanţă, semnificaţia lor reală este dată de acest

context.

După cei patru paşi, la fiecare povestire se pot sintetiza concluziile parţiale

care derivă din această analiză.

5. Sinteza datelor. În final, se poate face o descriere a personalităţii

subiectului luând în calcul concluziile desprinse din fiecare povestire şi acordând mai

multă importanţă informaţiilor următoare: teme frecvente (de exemplu: relaţia cu

personaje paterne sau materne), trăsături frecvent atribuite Eroului sau derivând din

comportamentul lui (de exemplu: sociabil, persoană etică, responsabilă, impulsivă

etc.), emoţii şi comportamente dominante, deznodămintele. Cu alte cuvinte, vom

aplica aici principiul frecvenţei. De asemenea, trebuie luate ca informaţii foarte

relevante acele povestiri foarte investite afectiv (principiul investirii afective) sau cu

o temă neobişnuită pentru planşa respectivă.

Descrierea obţinută în baza analizei de conţinut poate dezvălui

informaţii despre imaginea de sine a subiectului, despre conflictele sale interne sau

externe, despre trebuinţele lui puternice, despre stilul de comportament, despre

complexele sale, despre relaţiile lui sociale, despre emoţiile lui predominante, despre

preocupările lui. Oricum, această analiză trebuie completată cu datele care rezultă din

interpretarea formală a povestirilor.

7.5 Avantaje şi limite ale Testului de Apercepţie Tematică

T.A.T. este unul din cele mai sofisticate instrumente diagnostice şi unul din

cele mai răspândite în practica psihologică, atât în Europa, cât şi în America.

121

Interesul pe care l-a suscitat în lumea psihologilor este comparabil cu fascinaţia pe

care a stârnit-o testul lui Rorschach (cu care se completează de altfel foarte bine).

Faptul că T.A.T. poate oferi informaţii despre diversele paliere ale personalităţii (stil

cognitiv, complexitatea gândirii, sfera afectivă şi motivaţională, relaţiile

interpersonale) îi asigură utilitatea într-o gamă largă de contexte de evaluare

psihologică, atât în clinică, cât şi în afara ei.

De exemplu, Testul de Apercepţie Tematică poate fi folosit pentru

evaluarea nevoii de reuşită socială (achievement need). McClelland şi Steele (1972)

au remarcat că persoanele ambiţioase prezintă în povestirile lor o serie de aspecte

referitoare la această nevoie: dorinţa Eroului de a se depăşi pe sine, de a atinge un

scop de performanţă sau de a stabili un record, acţiunea concretă în acest sens,

acţiuni unice, care îl diferenţiază de alţii, efort susţinut şi de lungă durată într-o

activitate, anticiparea succesului sau a eşecului, blocajul din cauza unei caracteristici

a Eroului, prezenţa unui obstacol exterior, primirea de ajutor sau încurajări de la

ceilalţi, emoţii pozitive trăite de Erou când scopul este atins, sentimentul de

descurajare când scopul nu este atins, centrarea naraţiunii pe gânduri şi acţiuni legate

de obiectivul pe care Eroul vrea să-l atingă.

De asemenea, Winter (1987) a identificat trei teme din imageria

subiecţilor care au o strânsă legătură cu dorinţa de putere: 1) acţiuni puternice prin

care personajele îşi manifestă puterea, 2) acţiuni care produc puternice reacţii

emoţionale celorlalţi şi 3) afirmaţii care exprimă preocuparea faţă de reputaţia sau

poziţia personajelor.

Principalul dezavantaj al metodei este că necesită un timp mai mare

de învăţare, tocmai din cauza faptului că este atât de complexă şi de versatilă.

Rezumat

Testul tematic de apercepție constă dintr-o serie de imagini reprezentând


planşă o scurtă povestire în funcţie de ceea ce este prezentat acolo. Din analiza

acestor povestiri personalitatea subiectului. Pe scurt, principiul Testului de

Apercepţie Tematică este că, povestind despre personajele şi obiectele prezente în

planşe, subiectul povesteşte de fapt despre sine. Sunt prezentate informații cu privire

la procedura de aplicare a testului și despre interpretarea rezultatelor. De

asemenea, sunt aduse în discuție aspecte ce țin de avantajele și limitele utilizării

acestui test.

122

Cuvinte cheie

Apercepție

Motivație

Erou

Structură narativă


1. Enumerați principiile de interpretare a TAT

2. Definiți noțiunea de analiză formală

3. definiți noțiunea de analiză de conținut

1. Care sunt avantajele utilizării TAT

2. Care sunt limitele utilizării TAT

Concluzii

Povestirile construite de subiect pleacă de la nişte date perceptive (conţinutul real al

planşei), dar care sunt interpretate, dinamizate, puse în relaţie într-o structură

narativă în funcţie de subiectivitatea individului. În acest demers al interpretării, el

trece deci pe nesimţite de la pura percepţie (sau recunoaştere) a obiectelor la

proiecţie. Obiectele sau personajele din planşe încetează de a mai fi simple obiecte

ale realităţii externe, devenind parţial ale subiectului şi exprimând lumea sa

interioară, cu problemele, conflictele, dorinţele sau temerile care îi populează spaţiul

mental.

123

UNITATEA 8

TESTUL FABULELOR DÜSS

CUPRINS

Obiective .............................................................................................................. 124




TESTUL FABULELOR DÜSS ........................................................................... 125

8.1 Materialul testului ........................................................................................... 125

8.2 Aplicare .......................................................................................................... 126

8.3 Diagnosticarea complexelor ........................................................................... 128

Rezumat ................................................................................................................ 132

Cuvinte cheie ........................................................................................................ 133


Concluzii .............................................................................................................. 133

124

Obiective


- să definească noțiunea de complex;

- să înțeleagă modul în care complexele se manifestă în răspunsul la test

- să înțeleagă procedura de aplicare și interpretare a testului fabulelor


Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei dezvoltării

copilului, psihanalizei și psihiatriei.



Duss, L. (2009), Testul Fabulelor, Ed. Trei, Bucureşti




Este de două ore.

125

TESTUL FABULELOR DÜSS

Louisa Duss a constatat ca, deseori, diagnosticarea complexelor în

psihanaliza copiilor este dificilă şi necesită mult timp, prin urmare construieşte o

tehnică simplificată şi rapidă de identificare a complexelor dintr-o perspectivă

psihanalitică ortodoxă (pentru copii şi adulţi).

Testul fabulelor permite o depistare rapidă a complexului şi a gradului său de

gravitate şi ar putea servi drept punct de plecare pentru o analiză. Pentru verificarea

validităţii acestui test psihanalitic s-a bazat pe cunoaşterea anterioară a subiecţilor,

care au dat răspunsuri în conformitate cu complexele lor.

Testul este adresat psihologilor care au cunoştinţe de psihanaliză - despre

inconştient şi structura sa, modalităţile de reacţie ale Eului, înţelegerea simbolului

(deoarece testul este construit pe simbol) şi o tehnică a interviului psihanalitic.

8.1 Materialul testului

- mici fabule în care un erou – fie un copil, fie un animal

– se găseşte într-o anumită situaţie reprezentând un stadiu de

evoluţie a inconştientului (stadiul oral, anal, oedipian etc.), situaţie

în care există mai multe posibilităţi de rezolvare.

- ipoteză: dacă subiectul este impresionat de una dintre

poveşti şi dă un răspuns simbolic, sau, dimpotrivă, manifestă o

anumită modalitate de apărare în momentul răspunsului, înseamnă

că situaţia în care se află eroul fabulei determină la el un şir de

asociaţii care dezvăluie complexul la care s-a fixat.

- condiţii indispensabile pentru ca testul să-şi atingă

scopul:

1. fabula să fie destul de uşor de înţeles pentru un copil de trei ani şi,

în acelaşi timp, capabilă să-i intereseze şi pe copiii mai mari, eventual

adolescenţii. În anumite cazuri, adulţii dau răspunsuri spontane şi simbolice,

amintind de cele ale copiilor. Este vorba despre adulţi încă tineri, între 20 şi

30 de ani, inteligenţi dar nu intelectuali (artişti şi artizani), care prezentau

tulburări nevrotice. În cazul adulţilor cultivaţi, care nu reacţionează direct şi

inserează reflecţii obiective şi raţionale în răspunsurile lor, trebuie păstrată o

rezervă.

126

2. În elaborarea fabulelor, au fost eliminate situaţiile familiale sau

şcolare prea deosebite, în care copilul risca să se recunoască, şi unde putea

interveni frica de a fi judecat. Acesta este motivul pentru care în trei cazuri s-

a ales ca erou un animal, iar în celelalte am plasat eroul în situaţii absolut

banale: o sărbătoare în familie, o înmormântare, un obiect de lut confecţionat

de erou, o plimbare cu unul dintre părinţi etc. Acest lucru permite copilului să

acorde cea mai mare importanţă sentimentelor eroului.

3. În ceea ce priveşte fabula visului urât, se urmăreşte depistarea unei

stări emoţionale prin intermediul unei întrebări - modalitate de control al

acestui test clinic.

4. fabulele destinate complexului castrării şi caracterului posesiv şi

încăpăţânat au fost construite astfel încât să nu facă posibilă intervenţia

elementelor datorate educaţiei. De exemplu, pentru caracterul posesiv şi

încăpăţânat, a existat ideea de a folosi banii sau capacitatea de a împărţi cu

alţii drept temă. Dar, după experimentarea acestei idei, am renunţat la ea,

deoarece copiii mici nu acordă o importanţă deosebită banilor şi, pe de altă

parte, anumiţi copii sunt obişnuiţi de părinţi să pună banii pe care îi primesc

în puşculiţă. Apoi, refuzul de a împărţi poate avea alte cauze decât caracterul

posesiv şi încăpăţânat, şi anume în special ostilitatea.

5. conflictele au fost deghizate suficient de mult, pentru a nu trezi

culpabilitatea subiectului şi pentru ca acesta să se poată identifica uşor cu eroul

fabulei. De asemenea, ordinea de prezentare a întrebărilor nu poate fi oricare. Testul

începe cu poveştile care includ complexul căruia i se ataşează cantitatea cea mai

mică de vinovăţie.

8.2 Aplicare

Iată cum se desfăşoară examinarea:

Îi spunem copilului că îi vom relata nişte povestioare şi că el

va trebui să le continue.

Poate să spună orice gândeşte, pentru că aşa cum gândeşte este

corect.

Celor mari, le prezentăm fabulele ca pe un test de imaginaţie.

Pot răspunde cu ceea ce le vine în mod natural în minte, deoarece acestea nu

127

sunt probleme de inteligenţă, ci de imaginaţie. Şi fiecare poate avea idei

diferite pentru acelaşi subiect.

Redăm povestea în forma directă şi punem multă însufleţire şi

multă culoare în accesorii, dar trebuie să fim atenţi să nu dăm nicio intonaţie

care ar putea influenţa copilul. Acest lucru este deosebit de important.

În orice caz, nu se prezintă niciodată titlul fabulei şi insistăm

dacă răspunsurile sunt prea scurte sau nu suficient de explicite.

Instrucţiuni privind comportamentul examinatorului:

Pe parcursul testului ca şi în cadrul oricărei testări psihologice,

abordaţi o atitudine neutră, fără a induce răspunsul, caz în care vă va aparţine

şi vă va fi dat pentru a vă face plăcere.

Evitaţi să daţi de înţeles copilului că în răspunsurile sale

vorbeşte despre sine. În orice proces proiectiv, copilul răspunde cu un alt

personaj şi nu cu el însuşi. Trăieşte afectele sale în contul altuia şi ceea ce îi

permite acestuia îşi interzice sieşi. Demascarea brutală a propriei persoane

poate fi trăită dramatic şi poate conduce la un blocaj definitiv.

Evitaţi orice dramatizare a esenţei poveştii, deoarece altfel

influenţăm copilul şi îi sugerăm răspunsul pe care îl căutăm. De exemplu, în

cazul Fabulei despre pasăre, nu trebuie să spunem că s-a abătut un trăsnet

asupra cuibului, deoarece atenţia copilului ar fi astfel dirijată asupra

traumatismului şi nu asupra faptului că trebuie să aleagă un părinte. La fel,

pentru Fabula despre miel, nu trebuie spus că mieluţul este pe punctul de a

muri de foame deoarece, în cazul în care copilul are sentimente pozitive în

complexul fraţilor şi surorilor, el se va simţi obligat să răspundă: „Îi lasă

laptele care era al lui şi se duce să pască iarbă.” Şi, dacă este vorba de un

subiect cu o ostilitate puternică faţă de noul venit, sau care este prea fixat la

mamă, pericolul este şi mai mare, pentru că faptul de a vedea că viaţa

mieluţului depinde de atitudinea lui (să meargă să pască sau nu iarbă) poate

crea o tensiune între Eul care ar vrea să scape de noul venit şi Supraeul care îi

interzice să îşi satisfacă dorinţa. Această tensiune dintre Eu şi Supraeu a

subiectului se va revela printr-o angoasă mai mare. De altfel, transformând

fabula aşa cum tocmai am spus, am falsifica problema, deoarece în realitate

viaţa bebeluşului nu depinde deloc de toanele fratelui mai mare.

Inconvenientul dramatizării este acelaşi pentru toate fabulele.

- Deseori, răspunsul copilului este prea scurt şi, sub banalitatea sa, se ascunde

un întreg conflict neexprimat. Trebuie deci să insistăm în interogatoriu şi să

aprofundăm răspunsul, obţinând astfel toate datele condensate în primul răspuns.

- În general, subiecţii se comportă bine la test. Chiar şi cei mai mici înţeleg

regulile şi se pot adapta. Presupunem că este din cauză că am făcut să intervină, în

128

cea mai mare parte a poveştilor noastre, principiul plăcerii (excepţie făcând fabulele

despre înmormântare şi visul urât), iar acest lucru trezeşte sensibilitatea şi ţine

copilul cu sufletul la gură. În fabula nr. 3, el poate înţelege şi se poate interesa de

mieluţul care bea lapte bun şi cald în fiecare seară şi ronţăie deja un pic de iarbă, iar

în fabula despre plimbarea cu tatăl, fetiţa se bucură împreună cu eroina de această

plimbare în care este singură cu tatăl, ca o fată mai mare. Pe de altă parte, fabulele

noastre nu evocă nicio situaţie individuală, care să îl poată distrage pe copil de la

simbol.

- Unii subiecţi au manifestat rezistenţă în a răspunde la vreo poveste; dar

această rezistenţă apărea exact cu ocazia poveştii în care se ascundea conflictul

subiectului. La alţii, existenţa complexului crea o adevărată dorinţă e a reîncepe

examinarea, ca şi cum ar fi aşteptat o uşurare odată cu ea. Pare că afectivitatea

transferată asupra eroului fabulei îi descărca într-un fel de un afect prea greu şi că,

într-un mod cât se poate de natural, ei căutau această uşurare momentană prin

repetarea examinării.

8.3 Diagnosticarea complexelor

1. Fabula păsării

Tatăl, mama şi cu puiul lor dorm împreună în cuibul lor pe o cracă. Deodată

începe un vânt puternic care scutură pomul şi cuibul cade la pământ. Cele trei păsări

se trezesc speriate. Tatăl zboară repede pe pomul alăturat. Mama zboară pe alt pom.

Ce face puişorul ? Şi el ştie să zboare puţin.

Conţinut latent: Fixaţia copilului pe unul dintre părinţi sau independenţa sa.

Răspunsuri normale:

1. Puiul va zbura pe o creangă aproape de cuib.

2. Va zbura la mama lui.

3. Va zbura la tata, pentru că este mai puternic.

4. Va rămâne pe jos şi va ţipa până ce părinţii vor veni să îl ia.

2. Fabula aniversării nunţii

Este ziua de aniversare a căsătoriei tatei şi a mamei. Amândoi se iubesc foarte

mult şi serbează veseli această zi. În timpul petrecerii copilul se ridică brusc şi se

duce singur în fundul grădinii. De ce?

Conţinut latent: Şoc legat de camera părinţilor; gelozie pe cuplul părinţilor.


1. Se duce să culeagă flori pentru părinţii lui.

2. Se duce să se distreze (răspuns frecvent).

129

3. Conversaţia nu îl interesează.

4. A primit o notă proastă la şcoală şi se duce să plângă în fundul

grădinii.

3. Fabula mielului

A fost odată o oaie, care avea un mieluşel şi amândoi erau la păscut.

Mieluşelul se juca toată ziua lângă mama lui şi în fiecare seară primea de la ea lapte

bun şi cald de băut, care-i plăcea foarte mult. Într-o zi oaia a adus şi un alt mieluşel,

mult mai mic decât primul. Oaia nu avea lapte destul pentru amândoi mieluşeii şi

atunci a spus mielului mai mare: nu am lapte destul pentru voi doi, tu poţi să mănânci

iarbă verde. Ce a făcut mieluşelul ?

Conţinut latent: Gelozie fraternă, conflicte legate de înţărcare.


1. Va mânca iarbă.

2. Va căuta lapte la o altă oaie.

3. Este puţin supărat, dar va mânca iarbă.

4. Fabula înmormântării

Cortegiul fumerar vine pe stradă şi oamenii întreabă cine a murit. Lumea

răspunde: cineva din familia care stătea în casa de jos. Cine poate fi ?

Cineva din familie a luat trenul şi a mers departe de tot, aşa de departe, că

nu se va mai întoarce niciodată acasă. Cine ar putea fi acela?

Conţinut latent: agresivitate, dorinţa de moarte, culpabilitate, autopuniţie.


1. Subiectul desemnează o persoană decedată de curând în

familia sa.

2. Este o persoană în vârstă: bunicul sau bunica.

3. Este o persoană care era bolnavă de mult timp.

4. Este o persoană importantă sau străină de sat, pentru că

oamenii se interesează de ea.

5. Fabula despre teamă

Un copil mic spune foarte încet: “oh, ce frică îmi este !”.De ce oare îi este

aşa de frică?

Conţinut latent: Explorarea angoasei şi autopuniţiei.


1. Pentru că mama s-a uitat urât la el.

2. Frică de bătaie.

3. Că a avut o notă proastă la şcoală.

4. Frică de un animal.

130

5. Frică de război.

6. Frică să nu-i moară singurul părinte.

7. Să nu-şi piardă averea din cauza crizei.

6. Fabula despre elefant

Un copil are un elefant de cârpă, pe care-l iubeşte. Elefantul este foarte drăguţ

şi are o trompă mare. Într-o zi, când copilul se întoarce de la plimbare şi merge în

cameră, găseşte că elefantul s-a schimbat. Ce s-a schimbat la elefant ?

Conţinut latent: complexul castrării.


1. Copilul a văzut o altă jucărie mai frumoasă, iar a lui nu îl mai

interesează.

2. Nu elefantul s-a schimbat, ci copilul, care a crescut şi căruia nu

îi mai place să se joace.

3. Nu s-a schimbat.

4. Şi-a schimbat pielea.

5. Bona a vărsat o vază cu apă peste elefant în lipsa copilului.

7. Fabula cu obiectul confecţionat

Un copil a făcut din plastilină ceva (un turn) şi este foarte mândru de acesta.

Ce va face cu obiectul ? Mama-l roagă să i-l facă ei cadou. Dar copilul poate face ce

vrea cu el. Îi va da mamei obiectul?

Conţinut latent: fixaţia anală; caracter încăpăţânat şi posesiv


1. I-l va da mamei.

2. Se va distra cu el şi i-l va da mamei, dacă aceasta i-l cere.

3. Îl va arăta la toată lumea.

8. Plimbare cu tata sau mama

Un băiat / o fetiţă a făcut o plimbare foarte frumoasă în pădure cu mama sa /

cu tatăl său. Au fost foarte veseli. Când s-au întors acasă băiatului / fetiţei i se pare

că tata / mama are o altă expresie decât de obicei. De ce ?

Conţinut latent: culpabilitatea în situaţia oedipiană.


1. Mama este bucuroasă (sau tatăl).

2. Ea a pregătit o gustare bună.

3. Ea (sau el) a lucrat mult şi figura ei (lui) este obosită.

131

4. Şi-a pus o mască pentru că este sărbătoarea escaladei1.

5. S-au întors prea târziu de la plimbare şi tatăl (sau mama) era

deja acasă.

6. Ea sau el a primit poate o veste proastă în timpul absenţei lor.

9. Fabula despre veste

Un copil vine de la şcoală / de la plimbare şi mama îi spune: înainte de a-ţi

face lecţiile trebuie să-ţi spun ceva. Ce o să-i spună mama ?

Conţinut latent: Dorinţele şi teama subiectului.


1. Mama vrea să-i spună o poveste.

2. Are să îi spună despre o gustare bună sau despre nişte vizite.

3. A primit o veste bună.

4. Mama vrea să îi facă recomandări pentru activitatea sau pentru

viaţa sa.

10. Visul urât

Un copil se trezeşte devreme dimineaţa. Încă este foarte adormit şi spune :

“Vai ce vis urât am avut !”. Ce o fi visat ?

Controlul conţinutului inconştient activat prin fabulele precedente.


1. Nu ştiu, pentru că nu visez.

2. A visat război.

3. A visat un animal care îl mănâncă.

NOTE:

Este foarte delicat să discernem răspunsurile

nevrotice din toate răspunsurile la fabulele despre visul urât şi

frică.

În acelaşi timp, în aproape toate cazurile noastre

considerate nevrotice, răspunsurile la aceste fabule conţin

direct autopedepsire, o idee de moarte sau realizarea

deghizată a unei dorinţe agresive.

Este nevoie uneori de o investigaţie

suplimentară. Răspunsuri care păruseră anormale la început:

1 O sărbătoare ţinută în luna decembrie a fiecărui an la Geneva, Elveţia, în memoria atacului

savoiarzilor din anul 1602, atunci când cetăţenii Genevei au reuşit să respingă atacatorii care

escaladau zidul oraşului. (N. t.)

132

„Visează figuri care se strâmbă”, „Îi este frică să nu fie mâncat

de lup”, „Îi este frică să nu îl ia un bărbat” nu sunt deseori

decât spaime create de anturaj pentru a-l face pe copil

ascultător, sau recomandarea părinţilor şi profesorilor ca acesta

să nu se lase sedus de „domni pe stradă”, sau chiar

reminiscenţe ale unor basme.

Răspunsurile frica de un animal - simbolizează

frica de tată şi constituie un reziduu al culpabilităţii oedipiene,

care nu afectează direct personalitatea individului. În acest

scop, ele trebuie notate. Dacă întrebăm un copil normal, de

exemplu, despre frica de lup, acesta va răspunde: „Va mânca

băieţelul, pentru că acest băieţel este rău, l-a supărat pe lup.” Pe

de altă parte, răspunsurile la fabula despre frică sunt mult mai

variate şi individuale la nevrotici decât la persoanele normale;

de aici rezultă, şi acest lucru pare paradoxal, că răspunsurile

„de frica unui animal” sunt de două ori mai numeroase la

persoanele normale decât la nevrotici. Am putea, aşa cum am

făcut pentru răspunsurile normale, să dăm şi exemple de

răspunsuri nevrotice, tipice pentru fiecare fabulă; deoarece, în

cea mai mare parte a cazurilor, o singură povestire este

suficientă pentru a descoperi complexul. Dar uneori individul

are mai multe complexe sau conflictul se extinde pe mai multe

povestiri şi este mai interesant să judecăm cazul acestuia prin

prisma ansamblului răspunsurilor sale.

Rezumat

Testul fabulelor permite o depistare rapidă a complexului şi a gradului său de

gravitate şi ar putea servi drept punct de plecare pentru o analiză. Pentru verificarea

validităţii acestui test psihanalitic s-a bazat pe cunoaşterea anterioară a subiecţilor,

care au dat răspunsuri în conformitate cu complexele lor. Testul este adresat

psihologilor care au cunoştinţe de psihanaliză - despre inconştient şi structura sa,

modalităţile de reacţie ale Eului, înţelegerea simbolului (deoarece testul este construit

pe simbol) şi o tehnică a interviului psihanalitic.

133

Cuvinte cheie

Fabule

Teste de completare

Complex fratern

Complex Oedip


1. Descrieți procedura de aplicare a testului fabulelor

2. Explicați modalitatea de interpretare a Testului fabulelor

3. Care sunt răspunsurile normale la fabula păsării

4. Enumerați conținuturile latente ale fabulelor din test

5. Ce simbolizează răspunsurile de tip frica de un animal?

Concluzii

Louisa Duss a constatat ca, deseori, diagnosticarea complexelor în psihanaliza

copiilor este dificilă şi necesită mult timp, prin urmare construieşte o tehnică

simplificată şi rapidă de identificare a complexelor dintr-o perspectivă psihanalitică

ortodoxă (pentru copii şi adulţi).

134

UNITATEA 9

TESTUL DESENEAZĂ O PERSOANĂ

CUPRINS

Obiective .............................................................................................................. 135




TESTUL "DESENEAZĂ O PERSOANĂ" ......................................................... 136

9.1 Natura testului ............................................................................................... 136

9.2 Aplicarea ........................................................................................................ 136

9.3 Interpretarea .................................................................................................... 136

9.4 Analiza formală .............................................................................................. 139

9.5 Analiza de conţinut ......................................................................................... 139

Rezumat ................................................................................................................ 146

9.6 Utilitatea Testului Desenează o persoană ....................................................... 146

Cuvinte cheie ........................................................................................................ 147


Concluzii .............................................................................................................. 147

135

Obiective


- să înțeleagă modul în care desenul poate vorbi despre personalitatea

autorului

- să dețină o privire de ansamblu cu privire la diferitele abordări ale testului

- să înțeleagă și să explice procedura de aplicare a testului și modalitatea de

interpretare


Cunoștințele în domeniul psihologiei generale, psihologiei dezvoltării

copilului, psihanalizei.




Bucureşti

Corman, L. (2012), Testul desenului familiei, Ed. Trei, București

Wallon, P. Cambier,A. Engelhart D, (2008) Psihologia desenului la

copil, Editura Trei




Bucureşti.


Este de două ore.

136

TESTUL "DESENEAZĂ O PERSOANĂ"

9.1 Natura testului

Desenul este mijlocul prin care pot fi exprimate diferite conţinuturi ale personalităţii

subiectului care poate da comunica unor stări şi trăiri afective altfel greu de

verbalizat.

Iniţial, F. Goodenough utilizase tehnica desenului unei persoane pentru a

evalua dezvoltarea inteligenţei la copii. Principiul acestei tehnici era că,

odată cu vârsta, se maturizează şi nivelul expresiv grafic al copiilor;

copiii cu deficienţe intelectuale se vor menţine din punct de vedere grafic la

un nivel situat sub vârsta lor cronologică. În 1949 – Karen Machover îl

utilizează ca tehnică proiectivă. În accepţiunea lui de tehnică proiectivă,

Testul Desenează o persoană pleacă de la principiul că în desenul unei

siluete umane subiecţii îşi proiectează modul în care se percep pe ei înşişi,

cu problemele sau conflictele specifice care ţin de imaginea de sine (Urban,

1967).

9.2 Aplicarea

Instructajul este următorul: "Desenaţi o persoană ". După ce subiectul

a terminat, i se spune: "Întoarceţi pagina şi desenaţi acum o persoană de sex opus

primei persoane desenate".

9.3 Interpretarea

Impresie de ansamblu: Iată o serie de întrebări care ne pot ajuta să discriminăm

unele caracteristici ale personajului desenat: este schematic sau complex? mare sau

mic? armonios, nearmonios? ce exprimă figura sau postura lui? este tânăr sau bătrân?

este desenat în mod realist sau conţine elemente bizare, absurde? ce diferenţe şi

asemănări există între desenele celor două sexe? ce elemente ale siluetei a căutat

autorul să pună în evidenţă? ce elemente sunt omise, tratate superficial? cine a fost

desenat primul: bărbatul sau femeia?

137

Răspunsul la aceste întrebări ne poate oferi chiar de la început unele

informaţii despre imaginea de sine, despre rolurile cu care se identifică individul,

despre starea lui de spirit, despre atitudinea faţă de sexul opus sau despre maturitatea

lui cognitivă.

Aspectul de ansamblu al siluetei este foarte relevant şi este cel mai

bine ca impresia holistă asupra desenului să ghideze interpretarea "atomistă" a

elementelor corporale luate separat. Iată câteva criterii pe care Urban (1967) le

prezintă în catalogul să interpretativ:

1. poziţia sau atitudinea persoanei desenate: de exemplu,

siluetele desenate în mişcare, executând o anumită acţiune, sugerează o fire

dinamică, activă. Siluetele desenate cu picioarele depărtate şi cu mâinile

ridicate sugerează asertivitate şi dorinţa de afirmare socială. Cele înclinate

indică un dezechilibru emoţional sau un sentiment de fragilitate. Uneori,

persoana este desenată din profil sau din spate. Acest lucru poate exprima o

dorinţa de evaziune sau de disimulare a subiectului.

2. diferenţele flagrante de mărime a personajului masculin faţă

de cel feminin sau valorizarea diferită a siluetei masculine faţă de cea

feminină: valorizarea este pusă în evidenţă de detaliile grafice ale siluetei

desenate. De exemplu, dacă un subiect desenează persoana de acelaşi sex cu

lux de amănunte, iar persoana de sex opus în mod superficial, acest lucru

denotă tendinţe narcisice şi o lipsă de interes sau ostilitate faţă de celălalt sex.

3. expectanţele de rol sexual: ne referim aici la caracteristicile

sexuale ale desenului reprezentând o persoană de acelaşi sex cu subiectul. În

mod normal, desenele trebuie să conţină astfel de elemente, acest lucru

sugerând o identificare normală cu propriul rol sexual. De exemplu, fetele

desenează în general siluete feminine cu părul lung, cu o vestimentaţie

specific feminină, sunt atente la detalierea capului şi feţei (în special a

buzelor, ochilor şi a părului), eventual împodobesc silueta feminină în mod

discret cu diverse elemente decorative (bijuterii, cercei). Băieţii imprimă în

general în desenele lor elemente care ţin de masculinitate, cum ar fi

masivitatea siluetei, părul scurt, eventual barbă, îmbrăcăminte masculină,

braţe şi picioare solide. Aşadar, aceste semne sunt normale, important este

atunci când se inversează, lipsesc sau, dimpotrivă, sunt exagerate.

4. accentuarea, exagerarea, îngroşarea, haşurarea excesivă sau

multiplicarea unor elemente ale desenului: aceasta sugerează importanţa pe

care subiectul o acordă elementului respectiv în viaţa sa. De exemplu, aşa

cum vom vedea, accentuarea detaliilor sexuale (sânii, coapsele, buzele, părul)

indică dorinţe erotice intense sau tendinţa de exhibiţionism sexual. Uneori,

138

haşurarea excesivă poate sugera tocmai nevoia de a ascunde sau camufla

anumite aspecte conflictuale sau iritante din imaginea de sine. De exemplu, în

desenele unor femei se poate observa tendinţa de a ascunde pudic zona

picioarelor figurii feminine prin desenarea unei rochii lungi, haşurate excesiv.

5. omiterea nejustificată sau tratarea superficială a unor

elemente: sugerează conflicte în zona respectiva sau lipsă de implicare în

sarcină, evaziune. Dacă întreaga figură desenată pare schematică (uneori

conturată doar din câteva linii caricaturale), înseamnă că subiectul a evitat să

se implice în sarcină.

6. semne de bizarerie sau de irealism grafic: sugerează conflicte

interioare puternice, o atitudine ludică, batjocoritoare sau pierderea

simţului realităţii. Ca o regulă, cu cât personalitatea subiectului este mai

deteriorată sau mai marcată de conflicte şi Eul său este mai primitiv, cu atât

se constată mai des astfel de semne în desenul omului. Alte exemple:

transparenţe neplauzibile (organe interne vizibile ca la radiografie), membre

lipsă sau amputate, siluete hidoase sau deformate, "bestializarea" figurii

(atribuirea de părţi coporale animale, cum ar fi gheare, colţi, blană etc.),

siluete colţuroase şi fără o unitate corporală (componentele par alipite şi nu

alcătuind un tot organic).

7. elemente distinctive, atipice, individuale (în comparaţie cu

vârsta, sexul sau nivelul educaţional al subiectului) sunt foarte relevante

pentru că ele constituie o amprentă fundamentală a persoanei, care dezvăluie

ceva din lumea ei interioară.

De exemplu: dacă un bărbat desenează la început o siluetă masculină

impozantă (acoperă toată pagina) şi agresivă (un cow-boy cu o puşcă în mână), iar

apoi o siluetă feminină de dimensiuni reduse şi tratată neglijent din punct de vedere

grafic, este clar că subiectul are un set negativ sau devalorizant faţă de sexul feminin,

încercând mai degrabă să se identifice excesiv cu rolul masculin agresiv şi

dominator.

Pentru ca interpretul să-şi poată confirma intuiţiile sale despre desen, este

bine să-l întrebe pe subiect câteva lucruri despre persoanele desenate. "Ce-ţi exprimă

persoana?" sau "Ce fel de om este?" Adesea obţinem din această anchetă şi date

proiective importante despre starea de spirit a autorului sau despre problemele care îl

frământă.

139

9.4 Analiza formală

Al doilea aspect al interpretării îl constituie analiza formală, care

include analiza trăsăturilor grafice şi a spaţiului grafic. După Urban (1967)

- liniile zimţate exprimă agresivitate; acelaşi lucru îl sugerează

şi tendinţa de a contura unele detaliile corporale (cum a fi degetele) prin linii

ascuţite.

- Liniile întrerupte sugerează nesiguranţă sau anxietate,

- iar cele moi, abia schiţate, lipsă de energie.

Analiza spaţiului grafic se referă la plasarea în pagină şi la mărimea

desenului.

- Astfel, persoanele desenate în zona superioară a paginii pot

sugera fie că individul se simte fără o bază solidă de ancorare în realitate,

fie nevoia de putere sau de realizare.

- Când desenul este executat în josul paginii, aceasta sugerează

că individul se simte nesigur şi neadaptat.

- Ocuparea preferenţială a spaţiului din stânga indică retragerea

în trecut, replierea spre sine, poziţia pasivă de spectator.

- Dacă desenul este plasat clar pe partea dreaptă a paginii,

înseamnă o orientare spre lume sau spre viitor.

În fine, desenele mari, care acoperă aproape toată pagina, sugerează

megalomanie, centrare pe sine sau entuziasm.

Siluetele mici implică sentimente de insignifianţă sau de inadecvare.

9.5 Analiza de conţinut

aspecte suplimentare care participă la expresivitatea siluetei

umane şi pot trăda anumite tendinţe ale subiectului.

- siluetele înclinate - sugerează dezechilibru afectiv şi

instabilitate.

- Siluetele desenate din profil sau din spate pot indica nevoia

de a se ascunde sau disimulare.

140

- Persoanele desenate în mişcare (de exeplu, dansând)

sugerează o atitudine activă.

- Dorinţa de afirmare poate fi indicată de o siluetă desenată cu

picioarele depărtate şi braţele ridicate.

Analiza zonelor corporale.

Înţelegerea semnificaţiei proiective a acestora se bazează pe funcţiile

biologice sau sociale pe care ele le îndeplinesc în realitate.

1. Capul este sediul gândurilor, al emoţiilor, al concepţiei despre sine

şi lume, ca şi al controlului organismului. El este sediul conştiinţei şi dirijează

adaptarea individului în mediul fizic şi social. În acelaşi timp, faţa este principalul

element al expresivităţii emoţionale şi joacă un rol esenţial în recunoaşterea atitudinii

sau a dispoziţiei celuilalt.

- Subiecţii evazivi, rezistenţi la testare, cei cu deficienţe mentale dar şi

cei deprimaţi, se limitează adesea doar la conturul feţei, fără o detaliere a

componentelor ei (ochii, gura, nasul, urechile etc.).

1. Capul desenat mare faţă de restul corpului poate implica o

valorizare a funcţiilor cerebrale, deci o atenţie mare acordată proceselor

mentale sau controlului emoţional. Uneori însă, mărimea exagerată a capului poate

sugera migrene sau cefalee. În fine, copiii desenează un cap de proporţii mai mari,

ceea ce nu reflectă decât o traducere realistă a schemei lor corporale.

- capul mic poate indica dorinţa subiectului de a nega controlul asupra

impulsurilor lui. Această trăsătură apare, după Urban, la obsesionalii chinuiţi de

inhibiţiile lor afective.

2. Gura este organul de asimilare a hranei, dar şi - din punct de vedere

simbolic- a experienţelor afective. Psihanaliza a scos clar în evidenţă importanţa

stadiului oral în dezvoltarea psiho-sexuală a copilului şi a relevat astfel o serie de

semnificaţii simbolice ale gurii. Ea este organul prin care sugi laptele matern şi

stabileşti astfel prima legătură de ataşament cu lumea. De asemenea, la copilul mic

gura este un element esenţial prin care cunoaşte şi tatonează realitatea. Gura participă

la exprimarea emoţiilor şi are în acelaşi timp o semnificaţie erotică particulară (vezi

studiile de etologie umană despre înroşirea sau accentuarea buzelor ca semnal al

disponibilităţii erotice). În fine, agresivitatea se poate exprima uşor prin gură:

sadismul oral (muşcătura sau ironia "muşcătoare").

141

- Gura desenată deschisă, ca o concavitate, sugerează o atitudine

pasiv-receptivă a subiectului, dependenţă orală. Ea exprimă astfel o dorinţă intensă

şi infantilă de a primi necondiţionat suport emoţional, aşa cum copilul aşteaptă să fie

hrănit de mamă.

- Dacă este prevăzută cu dinţi, gura deschisă sugerează o atitudine rapace,

devoratoare şi revendicativă: dorinţa de a se bucura aici şi acum de plăcerile vieţii,

incapacitatea de a tolera frustrarea, foamea de experienţe noi, dorinţa de a devora

lumea într-un raptus consumator.

- Gura strâmbată într-un rictus sau cu colţurile în jos exprimă dezgust sau

depresie, dezamăgire faţă de lume. Desenată cu colţurile în sus, ea implică ideea de

mască, de zâmbet convenţional, exprimând astfel un anumit conformism social.

- Accentul pus pe buze implică senzualitate sau erotism. Prezenţa dinţilor

în desen implică în schimb agresivitate sau ostilitate revendicativă. Uneori, în gură

apare o ţigară sau o pipă (simboluri falice), care scoate în evidenţă dorinţa de

afişare a masculinităţii.

3. Ochii reprezintă şi ei un alt element-cheie al figurii ("ferestrele sufletului")

care asigură expresivitatea feţei, dar şi funcţia de receptor al informaţiilor din

lume.

Dacă sunt desenaţi mici, indică închiderea faţă de lume.

Dacă sunt desenaţi mari, cu gene fine şi cu o expresivitate erotică evidentă,

sugerează dorinţa de afişare a feminităţii sau a erotismului la nivel social. Acest

mod de a desena apare mai frecvent la fete şi la femei.

Ochii goi pot sugera imaturitate afectivă sau blocaj emoţional.

4. Părul este atât un element decorativ (mai ales la femei), dar şi un reziduu

al blănii, ceea face ca el să fie asociat imediat cu partea animalică a omului, legată

de instincte (sexuale sau agresive).

Desenat foarte abundent, înnegrit sau foarte haşurat şi adesea în

dezordine, el indică preocupări sexuale şi anxietate vizavi de acest aspect. Uneori,

poate indica şi agresivitate necontrolată. Dimpotrivă, o coafură elaborată, îngrijită

şi cochetă apare mai ales în desenele fetelor şi femeilor şi sugerează dorinţa de a

plăcea şi de a-şi exprima feminitatea. Aceeaşi semnificaţie o are şi prezenţa

sprâncenelor desenate fin, îngrijit.

142

Pilozitatea facială sugerează, analog, dorinţa subiectului de a-şi

scoate în evidenţă masculinitatea sau maturitatea, ceea ce indică posibile

sentimente de slăbiciune sau nesiguranţă în această zonă.

5. Urechile reprezintă un element grafic a cărui omitere din desen nu este

semnificativă. Adesea ele sunt mascate de păr sau pur şi simplu sunt considerate de

autor o componentă fără prea mare relevanţă şi nu sunt desenate. Ele sunt importante

în analiză atunci când apar accentuate (desenate mari sau scoase în evidenţă în alt

mod). Semnificaţia lor este dată de funcţia urechii privind orientarea în mediu, mai

ales în condiţii de pericol. Astfel, ele pot sugera o stare hiper-vigilentă, de

suspiciune faţă de ceilalţi sau sensibilitate la critici.

6. Nasul este în mod tradiţional un simbol falic, dar este legat şi de expresia

unor afecte, cum ar fi furia ("nări fremătând").

Desenat mare sau ascuţit, el sugerează dorinţa de afişare a masculinităţii, de

dominare sau de agresivitate.

Nasul turtit este semnul unei traume sau al unei agresiuni suportate de

subiect. Fetele desenează în general nasul mic, el participând astfel la exprimarea de

ansamblu a feminităţii.

8. bărbia reprezintă un indicator social al fermităţii sau al

pasivităţii, dar şi al sensibilităţii. Desenată colţuroasă sau pătrată

sugerează forţă şi fermitate, uneori încăpăţânare. Bărbia mică, ovală,

desenată fin indică feminitate sau slăbiciune.

II. Gâtul face legătura dintre centrul de control (capul) şi restul corpului (care

constituie atât partea executivă, cât şi sediul impulsurilor vitale). Aşadar, el are la

nivel simbolic o funcţie de canal de comunicare între minte şi corp, altfel spus: între

gândire şi emoţii, între planificare şi execuţie, între inconştient şi conştiinţă. Orice

strangulare vizibilă în desen la nivelul gâtului (guler, cravată, colier) sugerează

deci un control sau, la limită, o blocare a impulsurilor cerebrale. Acest lucru se

traduce prin inhibiţii afective sau printr-un control atent al exprimării emoţiilor.

De asemenea, senzaţia de scindare între latura cerebrală şi cea emoţională se

poate evidenţia şi prin desenarea unui gât lung.

143

III. Trunchiul reprezintă zona organelor vitale, deci a impulsurilor vitale care

sunt coordonate de creier şi puse în act prin membre. În acelaşi timp, trunchiul este şi

o expresie a forţei şi stabilităţii persoanei. Desenat masiv, el indică astfel dorinţa de

forţă, de masculinitate, în timp ce un trunchi subţire sau fragil sugerează sentimente

de slăbiciune sau inferioritate. De asemenea, tendinţa unor bărbaţi de a desena

muşchii trunchiului sau ai abdomenului sugerează preocupări narcisice traduse

la nivel corporal prin grija faţă de aspectul exterior.

1. Umerii se înscriu pe aceeaşi linie a forţei şi a masculinităţii.

Umerii mari, musculoşi, indică dorinţa subiectului de a-şi exprima forţa şi

autoritatea, sugestie întărită şi de eventuala prezenţă a unor accesorii care măresc

volumul acestora sau îi fac să pară mai înalţi (de exemplu, epoleţi).

Umerii mici, fragili indică senzaţia de neputinţă în a controla lumea şi

adesea sentimente de inferioritate.

Umerii rigizi, pătraţi implică rigiditate în exprimarea impulsurilor.

2. prezenţa grafică a unor organe anatomice interne, care

dovedesc o lipsă de realism grafic, rezultat probabil al pierderii contactului cu

realitatea sau al unor preocupări somatice intense. După Urban (1967), astfel

de transparenţe neplauzibile apar la unii schizofreni, dar şi la persoanele

care au suferit intervenţii chirurgicale sau au probleme somatice majore. În

ultimul caz, organul desenat exprimă importanţa pe care o are în imaginea

corporală a subiectului.

3. sânii reprezintă un simbol al maternităţii (sursă a laptelui).

Dacă sunt scoşi în evidenţă, ei sugerează o atitudine dependentă, receptiv-

pasivă (regresie orală). În desenele femeilor, sânii capătă însă şi semnificaţia

unui caracter sexual secundar, fiind un mod de exprimare a feminităţii

adulte. Atunci când sunt scoşi în evidenţă prin mărime sau vestimentaţie, ei

indică dorinţe erotice intense sau exhibiţionism provocator.

4. Abdomenul ca atare este rareori desenată ca element distinct al

siluetei. Ea este locul unde ajung alimentele şi, la nivel simbolic, locul

unde stau copiii. De aceea, ea este legată tot de simbolismul oralităţii şi al

dependenţei de mamă.

- Dacă pântecul este bine conturată în desen (siluete

pântecoase), accentul cade pe nevoia de ingestie orală, sugerând lăcomie,

aviditate, concupiscenţă.

- Uneori, burta este scoasă în evidenţa la femeile care doresc să

rămână însărcinate, dar şi la cei care au probleme cu stomacul.

5. Linia taliei poate transmite unele informaţii legate de controlul

impulsurilor. Ea separă simbolic trunchiul propriu-zis de zona organelor

144

genitale şi astfel este asociată cu controlul impulsurilor sexuale. Dacă este

accentuată (prin apariţia unui cordon, centură sau curea), ea sugerează o

socializare a exprimării sexualităţii sau, la limită, o inhibiţie a ei.

IV. Braţele şi mâinile sunt o componentă instrumentală care asigură

manipularea obiectelor din mediu pentru satisfacerea trebuinţelor

organismului. Ele reprezintă deci un servo-mecanism esenţial pentru adaptarea la

mediul fizic şi social. Cu mâinile manipulăm, apucăm sau îndepărtăm obiectele, cu

ele ne exprimăm dorinţa de contact afectiv, de susţinere ("cu braţele deschise") sau

de respingere şi agresare a celuilalt.

- Atingerea senzuală a propriului corp sau a corpului

celuilalt se face prin mână. De aici şi importanţa pe care o acordă Freud

simbolismului sexual al mâinii, vizavi de dorinţa de masturbare şi de

culpabilitatea aferentă. Gesturile de sfidare sau de ostilitate la adresa celorlalţi

se exprimă, de asemenea, prin mâini.

- Absenţa braţelor din desen sugerează deci un sentiment de

amputare sau de retragere din lume. Acest semn implică o castrare simbolică

a siluetei umane, datorată unui sentiment de culpabilitate vizavi de

sexualitate (masturbare) sau de depresie.

- Mâinile desenate la spate, ascunse, sugerează dorinţa de a-şi

ascunde intenţiile sau vinovăţie.

- haşurarea excesivă sau înnegrirea braţelor indica vinovatie.

- De asemenea, braţele subţiri, fragile indică sentimente de

slăbiciune şi lipsa încrederii în propria capacitate de a manipula mediul.

- Pe de altă parte, siluetele cu braţele larg deschise sugerează

nevoia de contact afectiv cu ceilalţi sau dorinţa de putere.

- Braţele lungi indică ambiţie şi aceeaşi nevoie de dependenţă,

care să compenseze sentimentele de insuficienţă ale subiectului.

- Omiterea mâinilor din desen indică sentimente de

neadaptare, senzaţia de a fi neîndemânatic (eventual stângaci în plan

interpersonal). O interpretare alternativă ar fi prezenţa unor sentimente de

culpabilitate legate de impulsurile sexuale sau agresive şi teama de

pedeapsă. Acelaşi lucru îl indică şi haşurarea intensă a mâinilor.

- Degetele desenate ca nişte gheare sau ascuţite (ca nişte

spini) sugerează agresivitate. Cele care apar sub forma unor petale sau a

unui ciorchine indică neîndemânare. Pumnul strâns trimite la ideea de

negativism sau agresivitate.

- Accentul pus pe încheietura mâinii (eventual prin manşete

sau alte elemente clare de demarcaţie) are aceeaşi semnificaţie de inhibiţie

sau control al impulsurilor pe care o au în general gulerele sau centurile la

nivelul trunchiului.

145

V. Picioarele asigură deplasarea şi echilibrul, deci autonomia persoanei.

- Tendinţa de a desena picioare lungi şi groase, ca şi laba piciorului mare

sugerează deci dorinţa de independenţă.

- Invers, picioarele subţiri, scurte, fragile sau "montate" în mod stângaci

pe trunchi indică nesiguranţă sau lipsa autonomiei personale.

De asemenea, siluetele desenate pe vârfuri implică ideea de ambiţie sau de

evadare a subiectului dintr-un mediu perceput ca frustrant.

- Picioarele constituie în acelaşi timp, în special la femei, şi un element

corporal încărcat de semnificaţii sexuale. Acest lucru se observă de multe ori în

desenele fetelor prin conturarea delicată a genunchilor sau prin liniile fine ale

coapselor. Coapsele scoase în evidenţă prin haşurare sugerează deci preocupări sau

conflicte legate de sexualitate.

VI. Accesoriile care însoţesc silueta desenată au o importanţă specifică în

interpretare, în funcţie de tipul şi de accentuarea lor. Astfel, cel mai important

element accesoriu este îmbrăcămintea. Ea apare frecvent în desene şi de aceea mai

curând absenţa ei trebuie privită ca un semn atipic în desenul omului. Îmbrăcămintea

are o funcţie socială specifică, adesea ea caracterizează persoana în ochii celorlalţi şi

reprezintă deci un semn al statusului social şi al identificării cu rolurile

caracteristice pe care şi le asumă individul. În acelaşi timp, hainele protejează dar

şi expun corpul privirii celorlalţi.

1. Şapca sau pălaria reprezintă un simbol al masculinităţii sau

al rangului social. Atunci când apar în desen, ele indică nevoia de

afirmare a poziţiei sociale sau a virilităţii. După Urban (1967), pălăria,

deoarece acoperă părul (asociat cu impulsurile sexuale), poate trimite şi la

dorinţa de camuflare a sexualităţii.

2. Cravata, plasată în zona gâtului, poate sugera controlul

exprimării impulsurilor, dar în acelaşi timp este şi un simbol falic,

apărând mai des la bărbaţi. Când apare la femei, ea poate sugera dorinţa

de identificare cu rolul masculin.

3. Nasturii sunt un element asociat cu dependenţa motrică de

mamă, care trebuie să-l descheie pe copil la haine înainte ca acesta să

dobândească deprinderile aferente. De aceea, dacă apar accentuaţi în

desen, ei sugerează regresia la rolul de copil dependent de un personaj

surogat matern.

4. cordonul, cureaua sau centura, ca şi gulerul sau alte

elemente "constrictive" simbolizează controlul sau inhibiţia

146

manifestărilor instinctuale. Severitatea acestui control este dată de

accentul pe care autorul îl pune în desen pe aceste accesorii.

5. Mănuşile apar rareori în desene şi sugerează ascunderea sau

reprimarea impulsurilor agresive.

6. Buzunarele multiple sau scoase în evidenţă reprezintă nişte

"marsupii" miniaturale, sugerând deci o revendicare orală a

afecţiunii.

7. Bijuteriile sau alte elemente pur decorative apar mai des în

desenele femeilor şi reprezintă un mod acceptat social de a-şi expune

feminitatea sau a-şi pune în valoare corpul. Această tendinţă narcisică

este cu atât mai puternică cu cât numărul sau mărimea grafică a acestor

podoabe este mai mare.

8. Ocazional, unele elemente masculine, cum ar fi armele, bâtele,

trabucul sau ţigarea apar în desenele bărbaţilor cu tendinţe agresive sau

dominatoare şi care încearcă să compenseze sentimentele lor de

slăbiciune sau de incertitudine vizavi de rolul lor sexual.

9.6 Utilitatea Testului Desenează o persoană

Avantajele acestei tehnici sunt similare altor tehnici de expresie grafică:

rapiditatea aplicării şi faptul că poate fi utilizată pe grupuri de subiecţi

defavorizaţi cultural. Principalul dezavantaj îl constă în insuficienta ei validare

prin studii specifice.

De aceea, este foarte recomandat ca ea să fie folosită într-o baterie de testare

şi nu ca unică probă de investigare a personalităţii.

Rezumat

Iniţial, F. Goodenough utilizase tehnica desenului unei persoane pentru a evalua

dezvoltarea inteligenţei la copii. Principiul acestei tehnici era că, odată cu vârsta, se

maturizează şi nivelul expresiv grafic al copiilor; copiii cu deficienţe intelectuale se

vor menţine din punct de vedere grafic la un nivel situat sub vârsta lor cronologică.

În 1949 – Karen Machover îl utilizează ca tehnică proiectivă. În accepţiunea lui de

tehnică proiectivă, Testul Desenează o persoană pleacă de la principiul că în desenul

147

unei siluete umane subiecţii îşi proiectează modul în care se percep pe ei înşişi, cu

problemele sau conflictele specifice care ţin de imaginea de sine

Cuvinte cheie

Desen

Imagine de sine

Expresie grafică

Nevroză


1. Definiți desenul ca tehnică proiectivă (pg. 148 )

2. Descrieți procedura de aplicare a testului Desenează o persoană(pg. 148 )

3. Descrieți analiza formală a desenului (pg. 152 )

4. Care sunt elementele urmărite în formularea impresiei de ansamblu produsă de

desen

5. Descrieți analiza zonelor corporale (pg. 157 )

Concluzii

Desenul este mijlocul prin care pot fi exprimate diferite conţinuturi ale personalităţii

subiectului care poate da comunica unor stări şi trăiri afective altfel greu de

verbalizat.

148

UNITATEA 10

PROBLEME SPECIALE ÎN EVALUAREA PROIECTIVĂ

CUPRINS

Obiective .............................................................................................................. 149




Probleme speciale în evaluarea proiectivă ........................................................... 150

10.1 Bateria de tehnici proiective ......................................................................... 150

10.2 Precauţii în utilizarea tehnicilor proiective................................................... 151

10.3 Relaţia de testare şi impactul ei asupra performanţei la test ........................ 153

Rezumat ................................................................................................................ 154

Cuvinte cheie ........................................................................................................ 154


Concluzii .............................................................................................................. 155

149

Obiective


- să conștientizeze consecințele psihologice ale privării de libertate;

- să-și însușească noțiunile de bază ale psihologiei corecționale;

- să trateze fenomenul detențional din perspectivă psihologică;

- să trateze fenomenul detențional din perspectivă psihosocială.



personalității, psihodiagnosticului




Bucureşti




Bucureşti.


Este de două ore.

150

Probleme speciale în evaluarea proiectivă

10.1 Bateria de tehnici proiective

După prezentarea cîtorva tehnici proiective, este momentul să facem

precizarea că cea mai eficientă utilizare a lor este în cadrul unei baterii de testare. Ne

vom referi aici în primul rând la bateria de tehnici proiective, dar nu înainte de a

sublinia că acestea se completează şi se susţin împreună cu aşa-numitele teste

"obiective" (chestionare, teste de aptitudini, de inteligenţă etc). Aşadar, în cadrul unei

evaluări mai largi de personalitate, credem că o baterie complexă este cea mai bună

alegere a psihologului.

De fapt, aşa cum subliniază Exner (1995), alegerea optimă a testelor într-o

baterie se face în funcţie de scopurile evaluării respective. Procedura de testare

masivă şi îndelungată, foarte consumatoare de timp şi de energie (atât din partea

subiectului, cât şi a examinatorului) tinde să devină desuetă, într-o epocă în care

psihologia aplicată îşi dovedeşte utilitatea printr-o eficienţă maximă într-un

minimum de timp. Cei care lucrează în medii industriale sau organizaţionale resimt

cel mai mult acest imperativ, pentru că acolo există presiunea cea mai mare din acest

punct de vedere.

Totuşi, este riscantă şi procedura de a face o evaluare bazându-te pe o singură

tehnică, oricât de promiţătoare şi de complexă este ea şi oricât de tentantă este ideea

unei economii consistente de timp şi efort. Numai aplicarea unei baterii face posibilă

completarea reciprocă sau amendarea unor caracteristici care reies dintr-o probă

sau alta şi astfel permite psihologului să se ferească de unele erori grosolane de

interpretare. Iată un exemplu: un protocol Rorschach sărac ca număr de răspunsuri şi

ca şi complexitate a acestora poate da cu uşurinţă impresia că provine de la o

persoană cu un intelect limitat, săracă în idei şi fără pretenţii intelectuale. Oricum, o

astfel de persoană poate obţine scoruri peste medie la probele clasice de inteligenţă.

Pentru a reconcilia cele două rezultate trebuie spus că testul Rorschach, deşi măsoară

indirect şi capacităţile intelectuale, se adresează în primul rând funcţionării persoanei

la un tip de sarcină ambiguă, care solicită, simultan cu adaptarea la o sarcină

concretă, fantezia liberă şi emoţiile. Dacă individul este inhibat sau anxios, el se va

limita la un tip de răspunsuri sărace calitativ, deşi, la probe mai bine definite, poate

obţine performanţe superioare.

Un alt motiv pentru care pledăm în favoarea unei baterii de teste este faptul că

fiecare tehnică proiectivă are în vizor (sau "măsoară") preponderent anumite aspecte

151

ale personalităţii, chiar dacă se afirmă că unele din ele (cum ar fi Rorschach şi

T.A.T.) tind să surprindă personalitatea de ansamblu a subiectului. Este într-o

anumită măsură adevărat, dar trebuie menţionat faptul că există unele caracteristici

ale individului pe care un test le măsoară direct şi altele pe care le evaluează mai

curând indirect. De exemplu, putem afla indirect din testul Szondi informaţii despre

tendinţele creative ale subiectului, dar ele pot fi evaluate mai direct prin Rorschach şi

T.A.T.

În fine, unul din principiile utile în testarea psihologică este că subiectul

trebuie pus într-o varietate de situaţii pentru a putea desprinde ceea ce este pervaziv,

fundamental sau patologic în personalitatea lui (Schafer, 1985). Tocmai acest lucru

îl constituie bateria de teste. Am văzut mai înainte că probele de inteligenţă ne arată

cum funcţionează individul în faţa unor sarcini clare şi bine structurate. Testul

Rorschach, în schimb, pune în evidenţă modul în care subiectul se descurcă în situaţii

cu un grad ridicat de ambiguitate şi cu încărcătură emoţională. Tehnica asocierii

verbale ne arată cum funcţionează cognitiv la o probă care solicită spontaneitate şi

reactivitate emoţională. În fine, pentru a încheia aici, T.A.T. indică modul în care

subiectul funcţionează în situaţii cotidiene, personale, semi-structurate, cu o

semnificaţie actual sau potenţial conflictuală (Schafer, 2003).

10.2 Precauţii în utilizarea tehnicilor proiective

Principala dificultate în aplicarea unei baterii de tehnici proiective este faptul

că fiecare are propriile principii de funcţionare şi propriile principii teoretice de la

care pleacă, propriul limbaj pe care îl foloseşte. Ca atare, integrarea datelor este mai

dificilă, întrucât ea necesită o bună cunoaştere a naturii fiecărui test şi nu o simplă

lectură de manual a principiilor de interpretare. Multe erori din practica de evaluare

psihologică se bazează de fapt pe un sistem tip ”reţetă", în care propoziţiile

descriptive corespunzătoare unui scor sau ansamblu de scoruri ale unui subiect sunt

copiate pur şi simplu din manualul testului şi servite ca interpretare. Un astfel de

raport descriptiv este o recoltă de concepte şi idei disparate (şi adesea chiar

contradictorii) desprinse din fiecare test, fără vreun efort din partea psihologului să le

integreze sau măcar să le înţeleagă. Desigur, această practică constituie un deserviciu

adus clientului şi nu face decât să acrediteze ideea că testarea psihologică este o

practică autistă şi inutilă.

Pentru a evita astfel de proceduri, trebuie ca psihologul trebuie să înţeleagă

semnificaţia fiecărui scor şi natura fiecărui test pe care îl foloseşte. Acest lucru

constituie uneori o problemă reală, mai ales în cazul unor teste (cum ar fi Szondi), al

căror manual de interpretare conţine pe alocuri un limbaj supra-specializat, aproape

criptic, accesibil numai celor familiarizaţi cu teoria testului ("analiza destinului").

Iată un exemplu (Szondi, 1973): configuraţia h- s- este interpretată de autor drept

152

"Sexualitate total umanizată. Eros celest. Irealitate [...]." Reformulând într-un limbaj

mai "terestru", această configuraţie sugerează că subiectul este capabil să-şi

investească dorinţa de tandreţe şi de agresivitate în activităţi simbolice sau abstracte

şi să obţină astfel o satisfacţie sublimată, renunţând la descărcarea directă a acestor

pulsiuni. De unde şi termenul de "umanizare", în sensul că, de regulă (dar nu

întotdeauna), astfel de indivizi sunt atraşi de lumea ideilor şi îşi exprimă instinctele

într-un mod mai elevat şi au o puternică tendinţă la intelectualizare. Ei sunt mai puţin

preocupaţi de realitatea concretă ("irealişti") şi preferă, aşa cum spune S. Deri

(2000), să opereze mai curând cu conceptele decât cu obiectele.

Un exemplu similar, care pune în evidenţă înţelegerea adecvată a scorurilor

unui test ar fi, de exemplu, un număr scăzut de răspunsuri (R) la testul Rorschach.

Acest fenomen poate sugera oricare din următoarele posibilităţi: oboseală, prudenţă

obsesională, sau o lipsă de idei pe un fond depresiv sau cu deficienţe neurologice.

Alte scoruri (de la Rorschach, ca şi de la alte teste) pot valida care din aceste variante

este mai plauzibilă pentru subiect. De aici rezultă un alt principiu util al evaluării

psihologice în general, şi anume că pentru a trage concluzii despre individ este

nevoie să analizezi nu scoruri izolate, ci configuraţii de scoruri (Schafer, 1985).

Scorurile capătă sens numai în contextul altor scoruri. De exemplu, luând cazul de

mai sus, dacă acelaşi subiect prezintă la Rorschach multe detalii inedite (Dd), la

T.A.T. verbalizează excesiv şi inutil despre conţinutul planşelor, la Testul Arborelui

desenează cu minuţiozitate timp de 20 de minute o cohortă de frunze, iar la testul

Szondi prezintă regulat o reacţie k±, înseamnă fără doar şi poate că avem de a face cu

o structură obsesiv-compulsivă autentică.

Aşadar, trebuie să înţelegem că testul nu este o maşină de produs diagnostice,

ci doar un mijloc economic de a provoca nişte eşantioane indirecte de comportament

(răspunsurile subiectului), care, în urma unei analize atente realizate de către

psiholog, vor spune ceva despre personalitatea individului. Validitatea (deci şi

utilitatea) interpretării depinde astfel nu numai de instrumentul folosit, ci şi de

pregătirea psihologului şi de modul în care el înţelege realmente ce poate să măsoare

testul său. Varianta ideală ar fi ca tehnica folosită să reprezinte de fapt o prelungire a

minţii psihologului şi nu doar o maşină de fabricat scoruri şi interpretări impersonale.

Folosirea testului ca un simplu termometru care îţi măsoară cu precizie o anumită

caracteristică psihologică, sau, mai rău, care îţi indică în mod direct şi fără greş

diagnosticul clinic, este un exemplu de naivitate dăunătoare. Astfel, dacă o persoană

obţine la testul M.M.P.I. un scor înalt la scala Sc (Schizofrenie) nu înseamnă automat

că este şi schizofrenă. Sau, pentru a ne menţine în câmpul tehnicilor proiective, dacă

un subiect prezintă la testul Szondi o tensiune în factorul hy (isterie), nu înseamnă

automat că avem de-a face cu un isteric. Există multe posibilităţi de interpretare, iar

selectarea ipotezelor plauzibile ţine, încă o dată, de familiarizarea cu testul, de

pregătirea psihologului şi de modul în care el poate înţelege contextul de viaţă al

subiectului şi personalitatea acestuia.

153

Nu trebuie să ascundem aici faptul că, într-o anumită măsură, interpretarea

tehnicilor proiective este mai dificilă decât a celorlalte tehnici de evaluare. Faptul că

s-a făcut încă prea puţin pentru validarea lor statistică duce adesea la reguli mai puţin

clare decât ar fi de dorit şi deci la mai multe posibilităţi de a greşi. Oricum, acest

dezavantaj este răscumpărat cumva de faptul că ele sunt singurele care pot oferi o

imagine "vie" şi integrată a personalităţii individului privită ca ansamblu şi nu ca o

simplă sumă de trăsături psihice. Punctul lor forte este că scot în evidenţă, în marea

lor majoritate, ceea ce este unic şi special în fiecare om, făcând posibilă în acelaşi

timp compararea nomotetică a datelor subiectului cu ale altor subiecţi.

10.3 Relaţia de testare şi impactul ei asupra performanţei la test

Nu am menţionat până acum un factor important în procesul de aplicare şi

interpretare a tehnicilor proiective. Ne referim la relaţia dintre examinator şi

subiectul pe care îl testează. Ea merită menţionată aici pentru că, în unele situaţii şi

în special la unele teste, poate afecta decisiv performanţa subiectului, deci şi

interpretările psihologului.

De exemplu, unele din cele mai importante tehnici proiective (cum ar fi

Rorschach şi T.A.T.) produc uneori nişte efecte interesante atunci când sunt aplicate

în contextul unei relaţii de familiaritate între examinator şi subiect. Răspunsurile

devin adesea mai fluide, mai absurde sau mai greu de scorat, productivitatea mai

bogată, varietatea determinanţilor perceptivi (la Rorschach) mai mare, temele mai

fantastice sau mai bizare (inclusiv agresive şi sexuale) şi lista ar putea continua.

Adesea, la subiecţii inteligenţi, protocoalele de testare capătă o coloratură cvasi-

psihotică, ceea ce poate deruta examinatorul, care încearcă să analizeze aceste

protocoale după regulile de manual şi etaloanele existente. Explicaţia este că

subiectul renunţă la o serie de cenzuri prezente într-o situaţie standard de examinare,

lăsând să iasă la lumină nişte scheme de gândire infantile pe care în mod normal le-ar

cenzura în alte contexte. Este foarte probabil ca aceste protocoale să nu poată fi

interpretate după etaloanele existente.

Se poate manifesta şi efectul contrar. Un subiect inhibat şi care nu a fost bine

pregătit pentru situaţia de examinare poate să aibă o productivitate "proiectivă" mai

slabă decât în alte condiţii. Protocoalele lui vor da astfel impresia unei persoane

sărace în idei şi cu o funcţionare psihologică mai simplă, deşi nu este cazul.

Roy Schafer (2003) prezintă multe alte situaţii şi contexte în care arată cum

personalitatea şi fantasmele examinatorului şi ale subiectului se pot intersecta în

154

cadrul relaţiei de testare, ducând la efecte imprevizibile asupra raportului final de

testare.

Aşadar, examinatorul trebuie să fie conştient de faptul că relaţia cu subiectul

poate produce nişte efecte speciale asupra acestuia la tehnicile proiective, mai mult

decât în cazul testelor "obiective". Unele tehnici proiective apelează mult la

imaginaţie şi la gândirea creativă, procese care sunt foarte uşor afectate (în sens

pozitiv sau negativ) de dispoziţia şi de atitudinea subiectului faţă de examinator.

Această idee a fost exprimată şi de Jung (1910) vizavi de tehnica asocierii verbale,

atunci când menţiona că o femeie tânără reacţionează diferit la cuvântul "mireasă"

dacă examinatorul este un bărbat sau o femeie. Testele "obiective" sunt mai puţin

sensibile la efectul acestui factor, pentru că ele solicită mai puţin afectivitatea şi

imaginaţia individului.

Fenomenul de care vorbim nu invalidează rezultatele la testele proiective, dar

trebuie să ţinem cont de el în procesul interpretării rezultatelor. Este foarte important

ca examinatorul să sesizeze reacţia şi atitudinea subiectului faţă de el şi de testele lui,

pentru că ea poate explica o serie de fenomene care apar în rezultatele la teste.

Nu înseamnă că toate tehnicile proiective suferă în egală măsură de acest

"sindrom". De fapt, ar fi mai corect să spunem că nu ştim în ce măsură apare el la

alte tehnici, pentru că nu există studii în acest sens.

Rezumat

Sunt aduse în discuție cîteva probleme cu o deosebită importanță practică în

evaluarea proiectivă: Cum este alcătuită o baterie de teste proiective, ce precauții

trebuie luate în utilizarea tehnicilor proiective, cum sunt influențate răspunsurile

subiectului de relația dintre el și clinician.

Cuvinte cheie

Baterie de teste

Relația de testare

Interpretare

Configurație de scoruri

155


1. Cum se alcătuiește o baterie de teste? (pg. 162 )

2. Descrieți modul în care relația de testare poate influența răspunsurile la test (pg.

163 )

3. Care sunt diferențele între testele obiective și testele proiective cu privire la

influența relației asupra rezultatelor? (pg. 174 )

4. Definiți noțiunea de baterie de teste psihologice

5. Se pot interpreta scorurile individuale? (pg. 167 )

Concluzii

Cea mai eficientă utilizare a tehnicilor proiective este în cadrul unei baterii de testare.

Tehnicile proiective se completează şi se susţin împreună cu aşa-numitele teste

"obiective" (chestionare, teste de aptitudini, de inteligenţă etc). În cadrul unei

evaluări mai largi de personalitate, o baterie complexă este cea mai bună alegere a

psihologului.

156

GLOSAR DE SPECIALITATE

ABREACTIE

Descarcare emotionala prin care subiectul se elibereaza de afectul legat de

amintirea unui eveniment traumatic, permitandu-i astfel sa nu devina sau sa

ramana patogen. Abreactia, ce poate fi provocata in cursul psihoterapiei, mai

ales sub hipnoza, producand astfel un efect de catharsis, poate avea loc si in

mod spontan, separata printr-un interval mai scurt sau mai lung de

traumatismul initial

ABSTINENTA (REGULA DE ABSTINENTA)

Regula a practicii psihanalitice conform careia cura trebuie condusa astfel

incat pacientul sa gaseasca cat mai putine satisfactii substitutive pentru

simptomele sale. Ea implica pentru analist principiul de a nu accepta

satisfacerea cererilor pacientului si indeplinirea efectiva a rolurilor pe care

acestea tinde sa i le impuna. In anumite cazuri si in anumite momente ale

curei, regula de abstinenta poate fi precizata in consemne referitoare la

comportamente repetitive ale subiectului care impiedica travaliul de

rememorare si elaborare.

ACTING AUT

Termen folosit in psihanaliza pentru a desemna actiunea care prezinta cel mai

adesea un caracter impulsiv relativ discontinuu fata de sistemele de motivatie

obisnuite ale subiectului, relativ distinct in cadrul activitatilor sale si luand

deseori o forma auto- sau hetero-agresiva. In aparitia acting out-ului,

psihanalistul identifica semnul emergentei continutului refulat. Cand se

petrece in cursul unei analize (fie in cadrul sedinte, fie in afara acesteia),

acting out-ul trebuie inteles in conexiunea sa cu transferul si deseori ca o

tentativa de a-l contesta in mod radical pe acesta.

http://www.srdp.ro/afect.html

http://www.srdp.ro/catharsis.html

157

AFECT (CUANTUM DE)

Factor cantitativ postulat ca substrat al afectului trait subiectiv, in scopul

desemnarii elementului invariant in diversele modificari ale acestuia:

deplasare, detasare de reprezentare, transformari calitative.

ALEGERE A NEVROZEI

Ansamblu de procese prin care subiectul se angajeaza in formarea unui

anumit tip de psihonevroza, mai curand decat a altuia.

ALEGERE DE OBIECT (sau ALEGERE OBIECTALA)

Act prin care o persoana sau un tip de persoana este aleasa ca obiect al iubirii.

Deosebim o alegere de obiect infantila si o alegere de obiect pubertala, prima

pregatind calea celei de a doua.

Freud imparte alegerea de obiect in doua categorii principale: tipul de alegere

de obiect prin anaclisis si tipul de alegere de obiect narcisica.

ALEGERE DE OBIECT NARCISICA

Tip de alegere de obiect care se realizeaza dupa modelul relatiei subiectului

cu propria persoana si in care obiectul reprezinta propria persoana sub un

aspect sau altul.

ALEGERE DE OBIECT PRIN ANACLISIS

Tip de alegere de obiect in care obiectul iubirii este ales dupa modelul

figurilor parentale in masura in care acestea ii asigura copilului hrana,

ingrijirea si protectia. Se intemeiaza pe faptul ca pulsiunile sexuale se sprijina

la inceput pe pulsiunile de autoconservare.

158

AMBIVALENT, PREAMBIVALENT, POSTAMBIVALENT

Termeni introdusi de K. Abraham si care califica, din punct de vedere al

relatie cu obiectul, evolutia stadiilor libidinale. Stadiul oral, in prima sa faza

(supt), e preambivalent; ambivalenta apare in cea de-a doua faza (muscatura),

pentru a culmina in stadiul anal, a continua in stadiul falic si a disparea de-

abia dupa faza de latenta, o data cu instaurarea iubirii de obiect genitale.

AMNEZIE INFANTILA

Amnezie ce acopera, in general, evenimentele din primii ani de viata. Freud

vede in ea altceva decat efectul unei incapacitati functionale a copilului de a-

si inregistra impresiile; ea rezulta din refularea ce are ca obiect sexualitatea

infantila si cuprinde aproape totalitatea evenimentelor copilariei. Aria

amneziei infantile si-ar avea limita temporala in momentul declinului

complexului Oedip si intrarii in perioada de latenta.

ANACLISIS

Termen introdus de Freud pentru a desemna relatia primitiva dintre pulsiunile

sexuale si pulsiunile de autoconservare: pulsiunile sexuale, care nu devin

independente decat secundar, se sprijina pe functiile vitale care le furnizeaza

o sursa organica, o directie si un obiect. In consecinta, se va vorbi de anaclisis

si pentru a desemna faptul ca subiectul se sprijina pe obiectul pulsiunilor de

autoconservare in alegerea unui obiect al iubirii; este ceea ce Freud a numit

tipul de alegere anaclitica.

APARARE

Ansamblu de operatii a caror finalitate este de a reduce, de a suprima orice

modificare susceptibila sa puna in pericol integritatea si constanta individului

biopsihologic. In masura in care eul se constituie ca instanta care intrupeaza

aceasta constanta si cauta sa o mentina, el poate fi descris ca miza si agent al

acestor operatii.

In general, apararea vizeaza excitatia interna (pulsiunea) si, electiv, aceea

dintre reprezentari (amintiri, fantasme) de care pulsiunea este legata, acea

159

situatie capabila sa declanseze aceasta excitatie in masura in care ea este

incompatibila cu echilibrul eului si, din acest motiv, neplacuta pentru acesta.

Afectele neplacute, motive sau semnale ale apararii, pot fi, de asemenea,

obiecte ale acesteia.

Procesul defensiv se specifica in mecanisme de aparare mai mult sau mai

putin integrate eului.

Marcata si infiltrata de ceea ce ea are ca obiect in ultima instanta - pulsiunea -

, apararea imbraca adesea o forma compulsiva si opereaza, cel putin partial,

in mod inconstient.

ASOCIERE LIBERA (METODA SAU REGULA DE ASOCIERE LIBERA)

Metoda care consta in a exprima fara discriminare toate gandurile care vin in

minte, fie plecand de la un element dat (cuvant, numar, imaginea unui vis, o

reprezentare oarecare), fie in mod spontan.

BENEFICIUL PRIMAR SI SECUNDAR AL BOLII

Prin beneficiul bolii se desemneaza in general orice satisfactie directa sau

indirecta pe care un subiect o obtine de pe urma bolii sale.

Beneficiul primar este cel care participa la insasi motivarea unei nevroze:

satisfactie aflata in simptom, fuga in boala, modificare avantajoasa a relatiilor

cu cei din jur.

Beneficiul secundar se distinge de precedentul prin:

- aparitia sa ulterioara, ca un castig suplimentar sau o folosire de catre

subiect a unei boli deja constituite;

- caracterul sau extrinsec in raport cu determinismul initial al bolii si cu

sensul simptomelor;

- faptul ca este vorba de satisfactii narcisice sau legate de autoconservare

mai degraba decat de satisfactii direct libidinale.

CATHARTICA (METODA CATHARTICA)

Metoda de psihoterapie care are drept efect terapeutic o "curatare" (catharsis),

o descarcare adecvata a efectelor patogene. Cura permite subiectului sa evoce

si chiar sa retraiasca evenimentele traumatice de care sunt legate aceste

160

afecte, ceea ce le asigura abreactia.

Din punct de vedere istoric, "metoda cathartica" tine de perioada (1880-1895)

cand terapia psihanalitica se defineste progresiv pornind de la tratamentele

realizate sub hipnoza.

COMPLEX DE CASTRARE

Complex centrat pe fantasma castrarii, care ofera un raspuns problemei puse

copilului de diferenta anatomica dintre sexe (prezenta sau absenta a

penisului): aceasta diferenta este atribuita taierii penisului la fetita.

Structura si efectele complexului catrarii sunt diferite la baiat si la fata.

Baiatul se teme de castrare ca de realizarea unei amenintari paterne ca

raspuns la activitatile sale sexuale; de aici rezulta pentru baiat o intensa teama

de castrare. La fata, absenta penisului este resimtita ca un prejudiciu pe care

ea incearca sa-l nege, compenseze sau repare.

Complexul castrarii se afla in stransa relatie cu complexul Oedip si in special

cu functia interdictiva si normativa a acestuia.

COMPLEXUL OEDIP

Ansamblu organizat de dorinte amoroase si ostile pe care copilul le resimte

fata de parintii sai. In forma numita pozitiva, complexul se prezinta ca in

legenda despre Oedip rege: dorinta ca rivalul care este personajul de acelasi

sex sa moara si dorinta sexuala fata de personajul de sex opus. In forma sa

negativa, situatia apare inversata: iubire pentru parintele de acelasi sex si ura

geloasa fata de parintele de sex opus. De fapt, aceste doua forme se regasesc

in grade diferite in forma numita completa a complexului Oedip.

Dupa Freud, complexul Oedip atinge intensitate maxima intre 3 si 5 ani, in

timpul fazei falice; declinul sau marcheaza intrarea in perioada de latenta. La

pubertate cunoaste o reactivare si este depasit cu mai mult sau mai putin

succes printr-un tip particular de alegere de obiect.

Complexul Oedip joaca un rol fundamental in structurarea personalitatii si in

orientarea dorintei umane.

Psihanalistii il considera axa de referinta majora a psihopatologiei, incercand

sa determine pentru fiecare tip patologic modalitatile sale de manifestare si de

rezolvare.

Antropologia psihanalitica incearca sa regaseasca structura triunghiulara a

161

complexului Oedip, a carei universalitate o afirma, in culturile cele mai

diverse si nu doar in cele in care predomina familia de tip european.

COMPULSIE LA REPETITIE

A. La nivelul psihopatologiei concrete, proces incoercibil si de origine

inconstienta, prin care subiectul se plaseaza activ in situatii neplacute,

repetand astfel experiente vechi, fara a-si aminti de prototipul lor; dimpotriva,

subiectul are impresia foarte puternica ca este vorba de ceva pe deplin

motivat in actualitate.

B. La nivelul elaborarii teoretice pe care i-o da Freud, compulsia la repetitie

este considerata un factor autonom, ireductibil in ultima analiza la o dinamica

conflictuala axata doar pe jocul principiului placerii si al principiului

realitatii. Ea este pusa esential in legatura cu caracterul cel mai general al

pulsiunilor, si anume, caracterul lor conservator.

DEZINVESTIRE

Retragerea investirii legate de o reprezentare, un grup de reprezentari, un

obiect, o instanta, etc.

Stare in care se afla o reprezentare din cauza acestei retrageri sau in absenta

oricarei investiri.

DISPONIBILITATE SOMATICA

Expresie introdusa de Freud pentru a explica "alegerea nevrozei" isterice,

precum si alegerea organului sau a aparatului somatic asupra caruia se

realizeaza conversia: corpul - in special, la isterici - sau un organ furnizeaza

un material privilegiat pentru exprimarea simbolica a conflictului.

EFECT RETROACTIV

Termen frecvent utilizat de Freud in legatura cu conceptia sa despre

temporalitatea si cauzalitatea psihica: experiente, impresii, urme mnezice sunt

modificate ulterior in functie de experiente noi, de atingerea unui alt grad de

http://www.srdp.ro/conversied.html

162

dezvoltare. Lor le poate fi conferita atunci, o data cu noul sens, o eficacitate

psihica.

FALICA (FEMEIE SAU MAMA -)

Femeie fantasmatic dotata cu falus. O asemenea imagine poate avea doua

forme principale, dupa cum femeia este reprezentata fie ca purtatoare a unui

falus extern sau a unui atribut falic, fie ca avand conservat in interiorul ei

falusul masculin.

FANTASME ORIGINARE

Structuri fantasmatice tipice (viata intrauterina, castrare, seducere) pe care

psihanaliza le recunoaste ca organizand viata fantasmatica, oricare ar fi

experientele personale ale subiectilor; universalitatea acestor fantasme se

explica, dupa Freud, prin faptul ca ar constitui un patrimoniu transmis

filogenetic.

FILTRU DE EXCITATII

Termen utilizat de Freud in cadrul unui model psihofiziologic pentru a

desemna o anumita functie si aparatul care-i constituie suportul. Functia

consta in a proteja (schutzen) organismul impotriva excitatiilor provenind din

mediul exterior, excitatii care, prin intensitatea lor, risca sa-l distruga.

Aparatul este conceput ca un strat superficial ce inveleste organismul, filtrand

pasiv excitatiile.

IMAGO

Prototip inconstient de personaje care orienteaza selectiv modul in care

subiectul il percepe pe celalalt; este elaborat pornind de la primle relatii

intersubiective reale si fantasmatice cu mediul familial.

163

INVESTIRE

Concept economic: faptul ca o anumita energie psihica e legata de o

reprezentare sau un grup de reprezentari, de o parte a corpului, de un obiect,

etc.

JUDECATA DE CONDAMNARE

Operatie sau atitudine prin care subiectul, desi devine constient de o dorinta,

isi interzice implinirea ei, in primul rand din motive morale sau

conjuncturale. Freud vede in ea un mod de aparare mai elaborat si mai

adaptat decat refularea. Daniel Lagache a propus sa fie considerata ca un

proces de "degajare" a eului, care functioneaza mai ales in cura analitica.

LEGARE

Termen utilizat de Freud pentru a conota la un nivel foarte general si in

registre relativ diverse - atat la nivel biologic, cat si in cadrul aparatului psihic

- o operatie care tinde sa limiteze libera scurgere a excitatiilor, sa imbine

reprezentarile, sa constituie si sa mentina forme relativ stabile.

NEAJUTORARE (STARE DE -)

Termen al limbajului comun care are in teoria freudiana un sens specific:

starea sugarului, care, depinzand in intregime de un altul pentru satisfacerea

nevoilor sale (sete, foame), se dovedeste neputincios in indeplinirea actiunii

specifice care poate pune capat tensiunii interne.

Pentru adult, starea de neajutorare este prototipul situatie generatoare de

angoasa.

NEVROZA

Afectiune psihogena in care simptomele sunt expresia simbolica a unui

conflict psihic avandu-si radacinile in istoria infantila a subiectului si

164

realizand compromisuri intre dorinta si aparare.

Sfera termenului nevroza a cunoscut variatii: astazi, cand termenul este

folosit fara vreun calificativ, este tot mai mult rezervat formelor clinice care

pot fi apropiate de nevroza obsesionala, isterie si de nevroza fobica. Astfel,

nosografia diferentiaza nevrozele, psihozele, perversiunile, afectiunile

psihosomatice, in timp ce statutul nosografic a ceea ce numim "nevroze

actuale", "nevroze traumatice", "nevroze de caracter" ramane in discutie.

OBIECT

Notiunea de obiect este privita in psihanaliza sub trei aspecte principale:

A) Ca un corelativ al pulsiunii: in el si prin el, pulsiunea tinde sa-si atinga

scopul, adica un anumit tip de satisfacere. Poate fi vorba de o persoana sau

deun obiect partial, de un obiect real sau un obiect fantasmatic.

B) Ca un corelativ al iubirii (sau al urii): relatia in cauza este cea a persoanei

totale, sau a instantei eului, cu un obiect vizat el insusi ca totalitate (persoana,

entitate, ideal, etc.); (adjectivul corespunzator este "obiectal").

C) In sensul traditional al filosofiei si psihologiei cunoasterii, ca un corelativ

al subiectului care percepe si cunoaste: el este ceea ce ofera carectere fixe si

permanente, recognoscibile in principiu de totalitatea subiectilor, independent

de dorintele si opiniile indivizilor (adjectivul corespunzator este "obiectiv").

PARINTE COMBINAT (PARINTI COMBINATI)

Termen introdus de Melanie Klein pentru a desemna o teorie sexuala infantila

care se exprima in diverse fantasme reprezentand parintii uniti intr-o relatie

sexuala neintrerupta: mama continand penisul tatalui sau pe tata in totalitatea

lui; tatal continand sanul mamei sau pe mama in totalitatea ei; parintii

inseparabil confundati intr-un coit.

Ar fi vorba aici de fantasme foarte arhaice si puternic anxiogene.

REALITATE PSIHICA

Termen utilizat adesea de Freud pentru a desemna ceea ce, in psihismul

subiectului, prezinta o coerenta si o rezistenta comparabile cu cele ale

165

realitatii materiale: este vorba in primul rand de dorinta inconstienta si de

fantasmele conexe.

ROMAN FAMILIAL

Expresie creata de Freud pentru a desemna fantasmele prin intermediul carora

subiectul modifica imaginar legaturile sale cu parintii (imaginandu-si, de

exemplu, ca este copil gasit). Astfel de fantasme isi au baza in complexul

Oedip.

TANDRETE

In intelesul specific pe care i-l da Freud, acest termen desemneaza, prin

opozitie cu cel de "senzualitate" (Sinnlichkeit), o atitudine fata de ceilalti ce

perpetueaza sau reproduce intaiul mod de relatie de iubire al copilului, in care

placerea sexuala nu este obtinuta independent, ci intotdeauna pe baza

satisfacerii pulsiunilor de autoconservare.

TRAVALIU AL DOLIULUI

Proces intrapsihic, consecutiv pierderii unui obiect de atasament, prin care

subiectul reuseste, in mod progresiv, sa se desprinda de acesta.

VIS DIURN (REVERIE)

Freud da acest nume unui scenariu imaginat in stare de veghe, subliniind

astfel analogia dintre reverie si vis. Visele diurne constituie, asemeni visului

nocturn, realizari ale dorintelor; mecanismele lor de formare sunt identice, cu

prevalenta elaborarii secundare.

166

BIBLIOGRAFIE.

Anastasi, A. (1988)- Psychological testing, Macmillan Publishing Company,

New York.

Anzieu, D.; Chabert, C. (1992)- Les méthodes projectives, P.U.F., Paris.

Deri, S. (2000)- Introducere în testul Szondi, Ed. Paideia, Bucureşti.

Ellenberger, H. (1954)- The life and work of Hermann Rorschach (1884-

1922), în Bulletin of the Menninger Clinic, 18, 173-219.

Enăchescu, C. (1973)- Elemente de psihologie proiectivă, Ed.Ştiinţifică,

Bucureşti,.

Erikson, E. (1965)- Childhood and society, revised edition, Penguin Books.

Exner, J. Jr. (2000)- Primer of Rorschach Interpretation, Rorschach

Workshops, Asheville.

Exner, J. Jr. (1994)- “The Rorschach- A Comprehensive System. Vol. 1:

Basic Foundations”, third edition, John Wiley & Sons, Inc.

Exner, J. Jr. (1991)- “The Rorschach- A Comprehensive System. Vol. 2:

Interpretation”, second edition, John Wiley & Sons, Inc.

Exner, J. Jr. (1995)- Workbook of Rorschach Scoring, fourth edition,

Rorschach Workshops, Asheville.

Feldman, R. S. (1990)- Understanding Psychology, second edition,

McGraw-Hill Publishing Company.

Gacono, C.; Meloy, R. (1994)- The Rorschach Assessment of Aggressive and

Psychopathic Personalities, Lawrence Erlbaum Associate, Hillsdale, New

Jersey,.

Jung, C. G. (1910)- Association Method, în American Journal of Psychology,

31, 219-269.

Koch, C. (2002)- Testul Arborelui, Ed. Profex, Timişoara.

Laplanche, J.; Pontalis, J-B. (1994)- Vocabularul psihanalizei, Ed.

Humanitas, Bucureşti.

Lyard, D. (1984)- Jung et la psychose, în "Cahier de l'Herne- Jung", Editions

de l'Herne.

167

McClelland, D. C., Steele, R. S. (1972)- Motivation workshops: A student

workbook for experiential learning in human motivation, New York: General

Learning Press.

McCully, R. (1987)- Jung and Rorschach: a study in the archetype of

perception, Spring Publications, Inc., Dallas.

Minkowska, F. (1956)- A la recherche du monde des formes- le Rorschach,

Desclee de Brouwer.

Minulescu, M. (2000)- Tehnici proiective, Bucureşti, Ed. Titu Maiorescu.

Murray, H. A. (1962)- Explorations in personality, New York: Science

Editions.

Piotrowski, Z. A. (1950)- A New Evaluation of the TAT, în Rev.

Psychoanalysis, nr. 2, 101-127.

Rapaport, D.; Gill, M.; Schafer, R. (1974)- Diagnostic Psychological

Testing, sixth edition, University Press, Inc., New York.

Rorschach, H. (2000)- Psihodiagnostic, Ed. Trei, Bucureşti.

Schafer, R. (1985)- The clinical application of psychological tests,

International Universities Press, Inc., New York.

Schafer, R. (2003)- Interpretarea psihanalitică a testului Rorschach, Ed.

Polirom, Iaşi.

Shentoub, V. (coord.) (1998)- Manuel d'utilisation du T.A.T. Approche

psychanalitique, Dunod, Paris.

Stein, M. (1955)- The Thematic Apperception Test- an Introductory Manual

for its Clinical Use with Adults, revised edition, Addison-Wesley Publishing

Company, Inc., Cambridge.

Urban, W. H. (1967)- The “Draw-a-person“ catalogue for interpretative

analysis, second edition, Western Psychological Services Beverly Hills-

California.

Viglione, D. (2002)- Rorschach Coding Solutions- a Reference Guide For

The Comprehensive System, Donald Viglione, San Diego.

Date post:	22-Oct-2015
Category:	Documents
Upload:	ispas-ioana
View:	106 times
Download:	13 times

CURS Tehnici Proiective ID

Documents