Cursul I – Metodologie, metodă, tehnică

Cursul II – Eşantionare şi reprezentativitate

Prin eşantionare se înţelege operaţia de selecţie a populaţiei (în sens statistic, nu

biologic) şi construcţie unui ansamblu restrâns de indivizi ce va face obiectul unei analize

ştiinţifice, astfel încât rezultatele obţinute să poată fi extinse la întreaga populaţie.

Există cercetări în care această metodă nu se impune, cum ar fi recensământul

populaţiei. Mai sunt situaţii de populaţie redusă, cum ar fi o comunitate de câteva zeci de

persoane, unde iarăşi nu e necesară eşantionarea.

Necesitatea apare ca evidentă atunci când vrem ca datele obţinute să fie generalizate

asupra unei populaţii pe care nu o putem verifica, din diverse motive, în întregime. Pentru ca

să se obţină rezultate valide, este necesar ca acest eşantion să fie reprezentativ.

Importanţa acestui procedeu apare, mai ales, când avem de a face cu populaţii mari, cu

universuri ale cercetării care nu ne permit, datorită dimensiunii lor, să fie abordate în

întregime. Se impune astfel “recoltarea unei mostre”, a unei probe care, supuse analizei ne dă

informaţii despre întreg.

De exemplu, pentru a vedea opţiunile politice ale românilor (23 mil.) ne este practic

imposibil să întrebăm fiecare persoană şi atunci alegem un eşantion de circa 1000-2000 de

persoane. Acest eşantion trebuie ales în concordanţă cu anumite reguli, altfel nu vom putea

extinde rezultatele la întreaga populaţie a României.

Un aspect demn de menţionat este acela care se referă la marja de eroare. Oricât de

precisă este o eşantionare, se înregistrează această marjă de eroare care presupune un anumit

risc. Trebuie însă ca această marjă de eroare să fie acceptabilă (2-3 %).

Reprezentativitatea eşantionului Reprezentativitatea este capacitatea eşantionului de a reproduce în mod cât mai fidel

cu putinţă caracteristicile populaţiei din care a fost extras. Gradul de reprezentativitate a unui

eşantion depinde de:

Caracteristicile populaţiei

Într-o anchetă pe bază de chestionar avem mai multe caracteristici, reprezentate prin

întrebări de chestionar, fiecare întrebare fiind de fapt o scală. Pentru estimarea unor valori ale

caracteristicilor în raport cu care populaţia este omogenă, e necesar un număr mic de indivizi.

Pentru populaţii neomogene, eşantionul e mai mare.

De exemplu, estimarea vârstei medii a studenţilor din România necesită un eşantion

mai mic, deoarece există o relativă omogenitate a caracteristicii de vârstă. La acelaşi volum de

populaţie (un oraş spre exemplu), trebuie un eşantion mai mare pentru a obţine aceeaşi

precizie, deoarece caracteristica de vârstă prezintă o omogenitate mult mai mică.

Mărimea eşantionului

În mod logic, reprezentativitatea ar creşte odată cu mărimea eşantionului. Cu toate

acestea, sporul de reprezentativitate nu este direct proporţional cu creşterea volumului

eşantionului.

De exemplu, un eşantion trebuie să crească de o sută de ori pentru a obţine o precizie

de zece ori mai mare.

Prin urmare, la o anumită mărime a eşantionului, reprezentativitatea atinge un nivel

suficient de ridicat, aşa încât o creştere suplimentară a numărului de indivizi în eşantion nu

duce la o creştere semnificativă a reprezentativităţii.

Reprezentativitate

A B N Mărimea eşantionului

În graficul de mai sus se observă acest lucru. A şi B sunt eşantioane şi N este mărimea

totală a populaţiei. Se constată că de la un anumit punct, mărirea eşantionului nu duce decât

foarte puţin şi la mărirea reprezentativităţii.

Procedura de eşantionare folosită

Calculul reprezentativităţii unui eşantion este posibil doar pentru anumite procedee de

eşantionare (cele aleatoare). Dintre acestea, eşantioanele stratificate sunt cele mai

reprezentative.

Etape în stabilirea unui eşantion Sunt următoarele etape:

Stabilirea procedeului adecvat de eşantionare (se iau în calcul: mărimea

populaţiei, omogenitatea, zona de anchetă, materialele disponibile, chiar

operatorii);

Calculul taliei eşantionului (se iau în considerare scopul studiului şi variabilele

urmărite);

Construcţia eşantionului (alcătuirea listelor cu subiecţi utilizând procedeele

descrise mai jos);

Stabilirea listelor de rezervă (se anticipează un anumit număr de refuzuri sau

alte evenimente neprevăzute);

Repartizarea listelor la operatori.

Modalităţi de eşantionare Sunt două categorii de posibilităţi: aleatoare (probabilistice) şi cele nealeatoare

(neprobabilistice).

Modalităţile probabilistice

Prin acest procedeu alegerea se face absolut întâmplător. Altfel spus, o procedură de

eşantionare este aleatoare atunci când pentru fiecare individ din populaţie există o şansă

calculabilă şi non-nulă de a fi ales în eşantion. Cercetătorul are posibilitatea determinării

şansei sau probabilităţii de includere a fiecărui element (subiect).

Modalităţile probabilistice sunt: eşantionarea simplă, eşantionarea stratificată,

eşantionarea multistadială şi eşantionarea multifazică.

Eşantionarea simplă aleatoare

Este procedura cea mai simplă, deoarece nu presupune nici un fel de operaţii

prealabile de grupare a indivizilor sau de repetare a selecţiei. Indivizii care alcătuiesc

eşantionul sunt aleşi uniform şi există o probabilitate identică pentru fiecare de a face parte

din eşantion. Este indicată pentru populaţii relativ omogene.

Procedura este de tipul loteriei, adică de tragere la sorţi în conformitate cu anumite

reguli. Practic, ar trebui să facem câte un bileţel sau bilă pentru fiecare subiect. Acestea ar fi

amestecate şi am extrage subiecţii care ne trebuie. În realitate, la eşantioane mari acest lucru

nu e posibil.

Se foloseşte următoarea metodologie (După Vlăsceanu, 1986):

Definirea clară a populaţiei investigate;

Listarea tuturor “entităţilor” sau unităţilor de eşantionare (persoane, grupuri,

instituţii organizaţii) de la 1 la N (unde N = numărul total şi exhaustiv al

unităţilor de eşantionare);

Formularea deciziei privind dimensiunea “n” a eşantionului în funcţie de

condiţiile tehnico-statistice şi de resursele disponibile;

Selecţia aleatoare a elementelor incluse în eşantion pe baza fracţiei de

eşantionare k=N/n sau prin utilizarea unui tabel cu numere aleatoare;

Se alcătuiesc, atunci, volume mari de pagini care au şiruri de coloane de numere de 4

sau 6 cifre generate aleator. Aceste volume pot fi folosite de mai multe ori.

Cercetătorul numerotează indivizii din populaţie de la 1 la n. Se deschide cartea cu

numere aleatoare la o pagină şi se alege un număr de pornire (primul sus-stânga). Individul

care are acest număr se include în eşantion. În mod similar se face şi cu următorul, luând

numere la rând, pe coloană în jos, de vreme ce ele sunt generate aleator.

Exemple de situaţii ce se întâlnesc:

Cifrele sunt generate pe coloane. Pentru a figura un nume mai mic

decât cel mai mare din coloană (să spunem 456 faţă de 178.567) se

adaugă în faţă câţi de 0 sunt necesari (numărul 456 va deveni 000456).

Utilizăm tabele cu coloane de 5 cifre. Dacă talia eşantionului este de 7

cifre, luăm atunci pentru numărul subiectului şi încă 2 cifre de pe

coloana alăturată. Dacă talia eşantionului este de 7 cifre şi coloanele de

9, atunci renunţăm la ultimele 2 cifre.

Se sar numerele inutilizabile. Dacă mărimea maximă a populaţiei este,

spre exemplu, de 158.600, se sar numerele generate peste această cifră.

Listarea tuturor elementelor componente ale eşantionului şi trecerea la operaţia

de culegere a datelor prin intermediul instrumentului de investigare.

Eşantionarea stratificată

Se referă la populaţiile neomogene, cu mai multe straturi sau structuri demografice,

adică cu mai multe populaţii relativ individualizate. Presupune mai întâi o clasificare pe

straturi a populaţiei, iar apoi stabilirea eşantioanelor pentru fiecare populaţie în parte.

De exemplu, în sondajele de opinie sunt utilizaţi mai mulţi factori de stratificare:

sexul, zona geografică de rezidenţă, tipul de localitate, vârsta etc.

Argumente pentru a alege acest tip de eşantionare:

Din două eşantioane de volum egal, cel realizat prin stratificare are o

reprezentativitate mai mare decât faţă de cel realizat prin eşantionare aleatoare

simplă.

Se poate realiza comparaţii între diverşi indicatori (variabile), deoarece avem

subpopulaţii în cadrul eşantionului.

Eşantionarea multistadială

Principiul acestei eşantionări este următorul: orice populaţie poate fi privită ca fiind

formată din indivizi ce aparţin unor grupuri, acestea sunt formate din grupuri mai mici şi tot

aşa până la nivelul individului. Prin urmare, eşantionarea poate porni nu numai cu individul,

ci cu grupul, mergând succesiv de sus în jos.

Denumirea de multistadial provine de la faptul că există mai multe stadii de

eşantionare. Se alege iniţial un eşantion de grupuri la cel mai înalt rang, apoi din fiecare un

eşantion de grupuri de rangul doi, apoi de rangul trei, până se ajunge la un eşantion de

indivizi.

De exemplu, vrem să construim un eşantion reprezentativ de studenţi pentru România.

Vom merge succesiv pe: centre universitare, institute de învăţământ universitar, facultăţi,

secţii, ani, grupe apoi indivizi.

Remarci:

Un eşantion multistadial este mai puţin reprezentativ, la volum egal, decât unul

aleator;

Eficacitatea practică a acestui tip de eşantionare este superioară altor tipuri de

eşantionare.

Deşi criteriul de stratificare şi cel de grupare poate fi acelaşi, există diferenţe

fundamentale între eşantionarea stratificată şi cea multistadială.

Eşantionarea multifazică

Faţă de eşantionarea multistadială, acest tip presupune combinarea mai multor sondaje

succesive asupra unor fracţiuni din populaţia totală.

Ea constă în alegerea, iniţial, a unui eşantion de dimensiune mare, la nivelul căruia se

aplică un instrument de cercetare simplu. Apoi acest eşantion se supune unor operaţii

succesive de reeşantionare, determinându-se loturi din ce în ce mai mici, cărora li se vor

aplica şi alte instrumente, de regulă mai complexe, care ţintesc mai în adâncime.

Explicaţia şi raţiunea folosirii acestui tip de eşantionare constă în faptul că

reprezentativitatea unui eşantion depinde de caracteristica (variabila) studiată. Pentru fiecare

întrebare (item, variabilă) din chestionar e nevoie de un eşantion de mărime diferită.

Modalităţile neprobabilistice

Alegerea se face în baza unor tehnici care nu ţin cont de reprezentativitate.

Cercetătorul nu cunoaşte probabilitatea statistică a unui element de a fi inclus în eşantion. Ea

este utilă atunci când scopul cercetării este să descopere o relaţie între variabilele

independente şi variabilele dependente şi nu există intenţia generalizării rezultatelor pe o

populaţie mai mare. Este caracteristică cercetării experimentale sau a celei de mici

dimensiuni.

Modalităţile neprobabilistice sunt: eşantionarea pe cote, eşantionarea fixă (panel),

eşantionarea de convenienţă, eşantionarea prin tehnica “bulgărelui de zăpadă”, eşantionarea

“intenţionată” şi eşantionarea dimensionată.

Eşantionarea pe cote

Se bazează pe calcularea unor cote, adică a unor frecvenţe a indivizilor care prezintă

anumite caracteristici. Formal, procedeul seamănă cu eşantionarea prin stratificare (se face

practic o stratificare pe baza unor variabile), dar diferenţa constă în faptul că extragerea

eşantionului nu se face aleator, ci prin includerea subiecţilor disponibili. În momentul când în

cursul recoltării datelor se atinge cota stabilită pentru o categorie nu se mai adaugă elemente

din acea categorie în cercetare.

Probleme pot apărea în acest tip de eşantionare datorită cercetătorului, care poate

introduce un anumit grad de părtinire în alegerea subiecţilor.

Iată un exemplu, după Traian Rotariu. Să presupunem că avem o populaţie şi ne

interesează variabila sex. Avem, aşadar, 51% femei şi 49% bărbaţi. Dacă eşantionul propus

are 1000 de persoane, atunci vom avea în eşantion 510 femei şi 490 de bărbaţi. Aşa cum se

prezintă situaţia mai sus, avem “cote independente”.

Dar există şi “cote legate”. Mai introducem şi variabila urban/rural. Avem 40% urban

şi 60% rural. Atunci din 510 femei, vom avea în eşantion 40% urban şi 60% rural. La fel şi la

bărbaţi. La final, eşantionul va arăta aşa:

Femei/urban = 204 Femei/rural = 306 Bărbaţi/urban = 196 Bărbaţi/rural = 294

Acest tip de eşantionare este cel mai des folosit în studiile psiho-sociale.

Tehnica “panel”

Tehnica Panel nu se referă de fapt la eşantionare, cât mai degrabă la o modalitate de

cercetare prin exploatarea eşantionului. Eşantioanele Panel (adică fixe) sunt supuse unor

investigaţii repetate, cu un acelaşi instrument sau cu unele apropiate.

Se foloseşte atunci când se urmăreşte evidenţierea unor schimbări petrecute într-o

anumită populaţie (schimbarea unei opinii, atitudini sau comportament).

De exemplu, avem un eşantion gata construit pentru a vedea cât este audienţa tv la

Antena 1 (care este procentajul raportat la alte posturi, ce emisiuni se preferă, ce nu se preferă

etc.). Dar acelaşi eşantion poate fi folosit ulterior la un sondaj comandat de TVR sau Pro TV.

Acest tip de eşantionare permite comparaţii extrem de precise între diverse variabile.

Eşantionarea de convenienţă

Nu are practic reguli. Presupune luarea oricăror subiecţi de care dispune cercetătorul.

Ce rezultă nu se poate nici măcar numi eşantion, de aceea cercetătorii vorbesc de “loturi”.

Denumirea corectă ar fi totuşi de eşantioane nereprezentative. Se foloseşte adesea în

cercetările experimentale sau cvasi-experimentale. Se impune totuşi să amintim că este

necesară o anume randomizare: repartizarea subiecţilor în loturi experimentale cu controlul

anumitor variabile.

Datorită scopurilor cercetării, reprezentativitatea este mai puţin importantă.

Experimentele servesc la determinarea existenţei unei legături de tip cauză-efect. Gradul de

generalizare a acestor date devine important abia după ce s-a stabilit existenţa unei legături în

prealabil.

Tehnica “bulgărelui de zăpadă”

Se începe cu câteva cazuri de tipul celor pe care dorim să le studiem şi acestea ne

conduc la următoarele, mai multe la număr, şi aşa mai departe. Eşantionul se construieşte

treptat, exponenţial, pe măsură ce se adaugă noi cazuri. Este util mai ales în eşantionarea

subpopulaţiilor în care membrii lor interacţionează între ei. Generalizările sunt limitate,

permise doar la nivelul grupurilor asemănătoare ca şi componenţă cu eşantionul utilizat.

De exemplu, suntem interesaţi de studiul elitei culturale şi politice româneşti după Al

Doilea Război Mondial. Prin intermediul unor modalităţi simple (arhive ale închisorilor, cărţi

apărute după 1989 etc.) ajungem la anumite cazuri de supravieţuitori. Aceştia, la rândul lor

vor cunoaşte alţi supravieţuitori şi cercetarea se extinde.

Condiţia fundamentală este să existe o legătură între cazuri.

Eşantionarea “intenţionată”

Presupune folosirea judecăţii, cunoştinţelor sau experienţei anterioare a cercetătorilor

în alegerea acelui eşantion care ar servi cel mai bine intereselor studiului.

În această situaţie se merge pe intuiţie, se ţinteşte un anumit grup. Acest eşantion

reprezintă mai degrabă un grup pe care se verifică iniţial nişte ipoteze, la scară mică, ulterior

trecându-se la scară mare. Este procedura folosită, de exemplu, în studiile de caz.

Eşantionarea dimensională

Înseamnă selectarea unor eşantioane mici, astfel încât să le crească reprezentativitatea.

Se aseamănă cu eşantionarea pe cote, numai că aceasta are în vedere dimensiunile şi

variabilele studiului şi nu trebuie să respecte proporţiile.

Se urmează câţiva paşi:

Se specifică toate dimensiunile sau variabilele care sunt importante;

Se alege un eşantion care să cuprindă cel puţin un caz reprezentând fiecare

combinaţie posibilă a dimensiunilor.

Avantajele tehnicii:

Rapiditatea şi economicitatea;

Utilitatea în studii aflate în faze exploratorii;

Procurarea de detalii pentru fiecare caz, situaţie.

Aplicarea eşantionării Odată stabilit la nivel teoretic eşantionul, trebuie să identificăm subiecţii în teren.

Există câteva modalităţi (metoda pasului statistic, metoda areolară, metoda itinerariilor, prin

telefon etc.).

Metoda pasului statistic

Aici avem două posibilităţi: fie dispunem de o listă a subiecţilor, fie nu dispunem de o

astfel de listă.

Situaţia când dispunem de listă:

Să presupunem că avem o populaţie care cuprinde N indivizi. Pentru a alege un

eşantion de n indivizi, aplicăm formula:

N

k = ------

n

k este un pas, un raport, care arată al câtelea individ din populaţie intră în eşantion.

Pentru ca tehnica să fie valabilă, trebuie să dispunem de listele tuturor subiecţilor.

De exemplu, presupunem că vrem să realizăm o cercetare reprezentativă pe studenţi.

La o populaţie totală de 30.000 studenţi avem un eşantion de 300 de studenţi. În acest caz,

aplicând formula, rezultă un pas de 100.

Concret, tehnica se aplică astfel: se trage la sorţi un număr cuprins între 1 şi 100. Să

spunem că numărul care a căzut la sorţi este 15. Subiecţii ce vor fi aleşi de pe liste (se

presupune că avem listele tuturor subiecţilor) vor purta următoarele numere, din 100 în 100:

15, 115, 215, etc. până se epuizează listele (300 de subiecţi din 30.000).

Următoarea etapă este să îi căutăm şi să aplicăm chestionarul.

Situaţia când nu dispunem de listă

Se iau în calcul fişiere, tabele, liste existente pe alte criterii.

De exemplu, vrem să facem o cercetare asupra unor întreprinderi din oraş. Putem

folosi pentru aceasta statele de plată ale acelor întreprinderi. Dacă pasul este 20, alegem toţi

subiecţii din 20 în 20 până epuizăm primul stat de plată. Apoi trecem la al doilea, completând

diferenţa rămasă de la primul ca să realizăm iarăşi pasul de 20. Se trece apoi şi la celelalte

întreprinderi.

La fel se poate proceda şi cu cataloagele şcolare ale liceelor din oraş, listele grupelor

de studenţi existente la secretariatele facultăţilor.

Metoda cea mai des utilizată este cea a listelor electorale.

Metoda areolară

Se bazează pe stabilirea unor arii geografice ocupate de o populaţie de cercetat.

Această suprafaţă se împarte într-un număr corespunzător de zone mai mici, care devin obiect

de selecţie aleatoare, simplă sau stratificată. Dar şi aceste zone pot fi împărţite în unele şi mai

mici etc.

De exemplu, un oraş de 300.000 de locuitori poate fi împărţit în 300 de sectoare de

aceeaşi dimensiune geografică şi pe cât posibil şi demografică.

La nivel naţional se lucrează cu harta, în câteva versiuni:

Selecţia prin intermediul pătratelor date de intersecţia meridianelor cu paralele;

Selecţia prin intermediul zonelor delimitate teritorial-administrativ, provincii

istorice;

Selecţia prin intermediul zonelor delimitate de unităţi naturale (râuri, munţi

etc.);

Metoda itinerariilor

Această metodă este cea mai frecventă, deoarece din punct de vedere practic este cea

mai eficientă.

Se alege iniţial un punct de sondaj, adică un loc de unde se începe itinerarul unui

operator. Acest lucru presupune că avem identificată o listă de subiecţi (populaţia) care este

bază de eşantionare. Punctul de sondaj se alege folosind cartea de telefon sau o adresă la

întâmplare.

Odată stabilit punctul de sondaj (adresa primă), operatorul trece la următoarea adresă,

pe baza unor instrucţiuni care au în vedere: itinerarul optim care este de parcurs, pasul statistic

prin care se trece de la o adresă la alta, indicaţii asupra a ceea ce are de făcut dacă strada se

termină, dacă la o adresă sunt mai multe locuinţe (cazul blocurilor) etc.

4. Metoda prin telefon

Se utilizează cartea de telefon pentru a se identifica subiecţii.

Validitatea eşantionului Validitatea depinde de rigoarea cu care principiile fiecărei tehnici sunt puse în

practică.

Validitatea în procedeele probabiliste poate fi compromisă de nerespectarea

caracterului riguros aleatoriu de tragere la sorţi sau dacă listele sunt inexacte,

incomplete.

În ceea ce priveşte validitatea în procedeele neprobabilistice, ea este mai slabă,

depinde de rigoarea operaţiilor implicate în aceste procedee.

Erorile se pot situa la două niveluri:

Atunci când eşantionul este construit pe baza unor informaţii inexacte cu

privire la populaţia cercetată (nu ştim exact repartiţia pe categorii);

Atunci când alegerea categoriilor reţinute pentru construcţia eşantionului nu

sunt pertinente în raport cu natura universului care constituie obiectul anchetei

Validitatea mai depinde şi de variabila operator. Operatorul nu aplică corect pe teren

procedura de eşantionare stabilită teoretic. De exemplu, sare o adresă, nu respectă indicaţiile

cu privire la situaţiile când există refuzuri, situaţii neprevăzute etc.)

Avantajele eşantionării Acestea sunt sistematizate de T. Rotariu şi P. Iluţ (1997) în felul următor:

Avantajul costului mic

Cu cât avem mai puţini indivizi în cercetare, cu atât costul e mai mic. La un moment

dat, ar fi şi o redundanţă dacă s-ar lua mai mulţi indivizi în calcul, faţă de un necesar optim.

Avantajul aplicativ

Se scurtează timpul necesar efectuării cercetării, acesta crescând direct proporţional cu

sporirea numărului de subiecţi. Când schimbările se produc cu mare rapiditate, câteva ore pot

duce la schimbarea rezultatelor, de aceea timpul este un factor important.

Avantajul ştiinţific

Rezultatele sunt mai precise decât dacă cercetarea ar fi completă (cuprinzând toţi

subiecţii din populaţia investigată), deoarece scade eroarea.

Motivele sunt:

Se foloseşte un personal mai puţin numeros şi deci mai specializat;

Chestionarele pot fi verificate mai în amănunţime;

Se pot oricând consulta operatorii în situaţii de incompletitudine sau incoerenţă

a rezultatelor unui chestionar.

Cursul III – Metoda observaţiei

Observaţia reprezintă metoda de bază în ştiinţe şi considerăm că toate celelalte metode

derivă mai mult sau mai puţin din observaţie. Desigur, în mod curent toţi oamenii observă;

observăm că s-a răcit sau s-a încălzit vremea, observăm că X are un aspect îngrijit sau că Y

este dezordonat şi neglijent iar aceste observaţii pe care le facem permit conturarea unor

ipoteze imediate, stabilirea implicită a unor raporturi şi atitudini faţă de ceilalţi. Spre

deosebire însă de observaţia comună care este întâmplătoare, necontrolată, observaţia

ştiinţifică este orientată către un scop. Nu observăm doar ca să observăm ci observăm

pentru a cunoaşte o persoană, un obiect sau un fenomen. În general observaţia comună stă la

baza observaţiei ştiinţifice. Întâmplător observăm un fenomen apoi ne conturăm o schemă de

lucru, un plan, pe baza căruia ne propunem să repetăm în condiţii controlate acel fenomen în

vederea extragerii unor regularităţi şi formulării unor concluzii. Aici observaţia încetează a

mai fi comună şi devine ştiinţifică. Pentru ca o observaţie comună să dobândească un caracter

ştiinţific ea va trebui să „cadă” pe un fond de cunoştinţe pe un ansamblu de ipoteze latente.

Iată deci că o observaţie ştiinţifică necesită prezenţa unu plan, a unei scheme de lucru,

aspect pe care nu îl întâlnim în cadrul observaţiei curente. De asemenea o observaţie ştiinţifică

presupune înregistrarea fidelă şi sistematică a datelor observate. Nu ne putem limita doar la

a constata anumite fapte; va trebui să le înregistrăm, să le notăm exact aşa cum s-au produs şi

cât mai repede posibil, pentru a evita influenţa factorilor de memorie. Astfel, în decursul unei

cercetări, specialistul poare nota anumite atitudini ale subiectului, comportamentul acestuia,

limbajul paraverbal sau nonverbal etc. sau se poate servi de instrumente pentru a înregistra

observaţiile sale sau pentru a amplifica anumite fenomene. De exemplu, poate folosi un

casetofon pentru a înregistra observaţiile, o cameră de filmat în vederea stocării

comportamentului subiectului pentru o analiză ulterioară, un EEG pentru a monitoriza

anumite semnale biologice etc. Indiferent de metoda de înregistrare şi consemnare a datelor,

este important ca informaţiile să fie notate imediat ce s-au produs, şi cât mai exact posibil,

fără aprecieri subiective. În caz contrar, există riscul intervenţiei factorilor de memorie care

pot duce la confundarea sau omiterea informaţilor observate.

Un alt aspect important al unei observaţii ştiinţifice este posibilitatea de repetare a sa

în condiţii variate sau cu mai mulţi observatori pentru a depista regularităţile şi a crea

premisele generalizării teoretice.

Încercând să definim observaţia, putem spune că „observaţia, ca metodă ştiinţifică

de culegere a informaţiilor din lumea înconjurătoare, constă în urmărirea atentă, prin

toate simţurile, conform unui plan şi înregistrarea exactă, sistematică, a caracteristicilor

şi transformărilor unui obiect (persoană, lucru, fenomen) ori a diferitelor manifestări de

comportament ale unui individ sau ale unui grup de persoane, împreună cu contextul în

care au loc.” (Albu, M, 2000)

Clasificarea observaţiei

Există numeroase criterii după care poate fi clasificată observaţia ca metodă ştiinţifică

de culegere a informaţilor, astfel:

După obiectul observaţiei distingem între observaţia externă (extrospecţie)

când urmărim aspecte caracteristice altor persoane şi observaţia internă

(introspecţie sau auto-observaţie) atunci când dorim să investigăm aspecte

ale propriului comportament.

Introspecţia, ca metodă de observaţie, stă la baza numeroaselor mijloace de evaluare

printre care şi chestionarele sau inventarele de personalitate. Deoarece în asemenea condiţii

subiectul este şi obiect al observaţiei, aspectele comportamentale poartă amprenta

subiectivismului aprecierii, introspecţia ca metodă având numeroase limite (Lalande, 1926):

- ceea ce observăm se alterează prin actul observaţiei datorită subiectivismului;

- stările interne, stările afective sunt greu accesibile introspecţiei;

- nu putem sesiza decât fenomene psihice conştiente iar acestea nu reprezintă decât

o mică parte din viaţa psihică a omului;

După momentul efectuării observaţiei, vorbim despre observaţie imediată

când înregistrarea datelor se face în momentul observării sau imediat după

aceea şi observaţie retrospectivă când se solicită unei persoane să-şi

amintească anumite evenimente şi să le menţioneze.

Din nou, chestionarele sunt instrumente la care se aplică observaţia retrospectivă.

Subiectului i se cere să-şi amintească cum reacţionează la anumite situaţii-stimul descrise în

chestionar şi să exprime comportamentul său. Deşi sunt uşor de utilizat, la limitele derivate

din introspecţie se adaugă şi selectivitatea memoriei, care poate denatura informaţiile

provenite din observaţia retrospectivă.

După prezenţa sau absenţa observatorului putem vorbi despre o observaţie

directă, atunci când observatorul este prezent printre subiecţi iar subiecţii sunt

conştienţi că sunt observaţi, cu observator ignorat atunci când observatorul

este în mijlocul subiecţilor însă aceştia îl ignoră deoarece sunt obişnuiţi cu

prezenţa lui, observaţie indirectă când observatorul este plasat în spatele unor

geamuri cu vedere unilaterală sau prin televiziune cu circuit închis, cu

observator ascuns când observatorul este ascuns în spatele unor paravane,

draperii etc.

După implicarea observatorului putem vorbi despre observaţie externă

atunci când observatorul este în afara sistemului pe care îl observă şi în care nu

se implică, observaţie participativ pasivă când observatorul ia parte într-o

formă sau alta la viaţa activă a persoanelor observate, rezumându-se însă doar

la consemnarea faptelor, observaţie participativ activă când observatorul ia

parte la viaţa activă a persoanelor observate şi influenţează desfăşurarea

evenimentelor.

În situaţia observaţiilor participative, se impune acordul grupului care urmează să fie

observat. Persoanelor din grup li se va comunica cine este observatorul, ce scop are, cui vor

servi observaţiile sale.

După locul de desfăşurare, observaţia poate fi de laborator sau de teren.

Observaţia de laborator însoţeşte toate metodele de culegere a informaţilor pe

parcursul unei evaluări. Observaţia de teren se desfăşoară în afara laboratorului

de cercetare. Culegerea de informaţii de la persoanele care cunosc bine un

subiect sau monitorizarea preocupărilor unui subiect în timpul liber ori în

procesul de producţie sunt exemple de asemenea observaţii

Proiectarea şi desfăşurarea observaţiei

Observaţia ştiinţifică presupune planificarea şi etapizarea procesului, în vederea

asigurării unei rigurozităţi maxime şi a evitării apariţiei erorilor datorate lipsei de

standardizare sau a înregistrării incorecte ori subiective a datelor. Monica Albu (2000)

identifică şase etape în proiectarea şi desfăşurarea observaţiei:

Stabilirea obiectului observaţiei

Deşi pare simplu, în practică, observarea unui fapt presupune observarea unei

multitudini de comportamente. Noi nu putem urmări şi consemna totalitatea acestor

comportamente şi de aceea va trebui să ne limităm observaţia la câteva, pe care le grupăm în

categorii de comportamente. Din raţiuni practice, vom limita aspectele observate la cel mult

10 categorii deoarece nu vom putea opera simultan cu mai multe rubrici de clasificare. Aceste

categorii vor trebui să fie disjuncte şi să epuizeze aspectele importante ale fenomenului

studiat. Lista de categorii o putem stabili în baza informaţilor pe care le avem referitoare la

fenomenul studiat, prin condensare şi clasificare logică. Spre exemplu, dacă studiem procesul

de producţie într-un atelier mecanic, realizăm că prin termenul de proces de producţie se

definesc extrem de multe comportamente. Va trebui să reducem domeniul de interes la, să

spunem, comportamentele de sprijin reciproc şi la cele de iniţiativă personală. Prin urmare,

acestea vor fi categoriile pe care le vom studia.

După stabilirea listei de categorii se procedează la elaborarea unităţilor de

comportament, o listă a comportamentelor ce vor fi observate. Din acest punct de vedere,

putem distinge între unităţi de comportament moleculare, segmente comportamentale mici,

care ţin mai ales de comportamente nonverbale. Unităţile moleculare sunt uşor de definit şi

pot fi măsurate cu precizie, însă semnificaţia lor transpare în contextul în care se manifestă şi

de aceea interpretarea va trebui să ţină seama de aceste contexte. Exemple de unităţi

moleculare sunt cuvinte scurte, gesturi precise, atingerea unor părţi ale corpului etc. (Îşi atinge

colegul pe umăr; Îşi bate colegul pe spate; etc.)

Unităţile molare sunt segmente mai lungi de comportament care pot dura câteva

minute şi a căror definire şi consemnare ţine de tema cercetată. Astfel de unităţi molare pot fi

discuţiile cu colegul de muncă pe tema producţiei, comportamentul agresiv la eşec etc.

Toate aceste informaţii, rezultate din observarea subiectului, vor fi consemnate în

protocolul final.

Definirea unităţilor de comportament

După stabilirea unităţilor de comportament, urmează procesul de definire a lor prin

definiţii clare, complete, lipsite de ambiguitate şi uşor de înţeles, exprimate prin aspecte direct

observabile, astfel încât observatorii să poată înregistra cu precizie comportamentele ţintă.

Definirea unităţilor de comportament trebuie să preceadă observaţia propriu-zisă dacă

acele elemente observate sunt clasificate chiar în timpul observaţiei. În situaţia în care

comportamentele sunt înregistrate video, definirea unităţilor de comportament se poate face şi

după vizionarea înregistrărilor.

Un exemplu de definire a unei unităţi de comportament ar fi „La succes, bate din

palme, exclamă, se agită”. Observăm o modalitate precisă de identificare a unui

comportament la care observatorul va consemna fie dacă apare sau nu comportamentul, fie de

câte ori apare în procesul de observare.

Antrenarea observatorilor

Înainte de a începe activitatea de observaţie, observatorii vor trebui formaţi, instruiţi

pentru a şti ce să observe şi ce să înregistreze. În vederea sporirii preciziei, se pot folosi două

metode de observaţie:

Observatorul urmăreşte aceleaşi unităţi de comportament la acelaşi subiect în

momente de timp diferite şi compară înregistrările;

Mai mulţi observatori urmăresc în acelaşi timp, aceleaşi unităţi de

comportament la acelaşi subiect şi apoi compară şi analizează înregistrările

efectuate;

Comportamentele observate trebuie înregistrate exact aşa cum sunt observate, fără a fi

interpretate sau analizate. De asemenea înregistrarea lor trebuie făcută cât mai repede înainte

de a interveni uitarea sau confuzia faptelor.

Extragerea eşantionului de unităţi de comportament

O definire a unităţilor de comportament se continuă cu precizarea modului în care

aceste unităţi de comportament vor fi extrase din ansamblul comportamentelor observate. În

funcţie de frecvenţa cu care apar aceste comportamente şi de durata lor, se poate alege una

dintre cele trei metode prezentate.

Eşantionarea temporară (în timp) se foloseşte atunci când comportamentele sunt

frecvente sau când trebuie să se urmărească mai multe comportamente concomitent. Practic,

se desfăşoară observaţii pe o durată de timp fixată. Există şi aici două variante. De exemplu,

în observarea relaţiilor de muncă, se poate opta pentru observarea, timp de 10 minute, din oră

în oră, a unităţilor de comportament ale unui muncitor. Rezultă aşadar un proces de observaţie

de 80 de minute pe zi. Dacă observaţia se prelungeşte pe durata unei săptămâni, materialul se

va baza pe o observaţie de 560 de minute. Această variantă, mai rigidă, specifică durata

observaţiei, frecvenţa cu care se face şi durata întregului proces. O altă variantă, mai puţin

restrictivă, stabileşte doar durata procesului (o săptămână) şi îi lasă libertate observatorului să

aleagă opt intervale de câte 10 minute pe zi în care să-şi desfăşoare observaţiile.

Eşantionarea evenimentelor se foloseşte atunci când unităţile de comportament sunt

mai rare şi există riscul ca printr-o eşantionare temporară să nu fie surprinse (de exemplu

urmărirea procesului de evaluare periodică a muncii). Metoda se referă la înregistrarea

unităţilor de comportament în momentul producerii evenimentului. Cu alte cuvinte,

observatorul aşteaptă să se producă evenimentul şi abia atunci îşi începe observarea.

Situaţiile simulate sunt folosite atunci când evenimentele se produc extrem de rar. În

acest caz se creează artificial situaţia care produce comportamentul urmărit, subiectul este pus

în această situaţie şi se efectuează observaţia. O formă de situaţie simulată este jocul de rol.

Problema majoră a acestei metode este aceea că, situaţia fiind artificială, nu există nici o

modalitate prin care să putem fi siguri că observaţiile desprinse de aici vor fi perfect valabile

şi în viaţa reală a subiecţilor.

Stabilirea locului

În funcţie de etapele anterioare, se stabileşte locul în care va fi efectuată observarea.

Observaţia poate fi efectuată în condiţii de laborator sau în mediul natural al subiecţilor.

Desigur că cea mai precisă observaţie o putem face în mediul natural în care îşi desfăşoară

subiecţii activitatea. Acest lucru nu este însă întotdeauna posibil datorită unor considerente de

natură etică sau deontologică.

Stabilirea modalităţii de înregistrare

Ultima etapă postulează modul în care vor fi consemnate datele observate. Există două

modalităţi principale de înregistrare a datelor: înregistrarea narativă şi înregistrarea prin grile

de observaţie.

Înregistrarea narativă presupune descrierea comportamentelor în scris sau prin

înregistrare audio aşa cum sunt observate, în ordinea în care au fost observate şi fără a fi

interpretate. Pentru ca o înregistrare narativă să aducă informaţii ştiinţifice utile, ea va trebui

să îndeplinească următoarele condiţii:

Să fie consemnate faptele observate, în ordinea lor de producere, fără interpretări

(de exemplu „a aruncat piesa în perete” şi nu „s-a enervat şi a aruncat piesa în

perete”);

Faptele să se înregistreze cât mai repede după efectuarea observaţiei, înainte de a

interveni uitarea;

Să conţină cât mai multe amănunte (de exemplu reacţiile persoanei observate şi

reacţiile altor participanţi, unde, când şi cum au apărut alte comportamente etc.)

Pentru comportamentele scurte şi clar definite, se notează de câte ori a fost prezent

în timpul observaţiei şi se calculează frecvenţa prin împărţirea numărului de

apariţii la durata observaţiei. Pentru comportamentele lungi şi complexe, se

notează momentul la care au apărut şi momentul la care s-au finalizat;

Nu se vor urmări mai mult de 10 comportamente. Dacă este necesar să se

urmărească mai mult de 10 comportamente, se va recurge la mai mulţi observatori,

fiecare urmărind anumite comportamente.

Grila de observaţie conţine lista unităţilor de comportament ce urmează a fi observate

şi indicaţiile de înregistrare a datelor. În general o grilă de observaţie are forma unui tabel. În

prima coloană se află definite unităţile de comportament ce urmează să fie observate iar în

celelalte coloane sistemul de înregistrare. În mod obişnuit, observatorul face un semn pe grila

de observaţie ori de câte ori constată apariţia comportamentului ţintă.

Protocolul de observaţie

Orice proces de observaţie se finalizează printr-un protocol de observaţie care

sintetizează ansamblul datelor observate şi permite obţinerea unei imagini unitare şi

sistematizate. După M. Zlate, (2000) un protocol de observaţie trebuie să conţină:

Descrierea contextului: data, ora, locul observaţiei, ambianţa fizică, aranjamentul

subiecţilor şi a mediului;

Descrierea participanţilor: sex, vârstă, etnie, aspect fizic, îmbrăcăminte, ţinută;

Descrierea observatorului: sex, vârstă, dacă a avut sau nu a avut relaţii anterioare

cu persoanele observate;

Descrierea acţiunilor participanţilor: conduita lor, comportamentele verbale,

paraverbale şi nonverbale;

Interpretarea situaţiei: încercarea observatorului de a înţelege ce semnificaţie are

situaţia pentru subiect;

Interpretări alternative: generarea ipotezelor din care vor fi formulate

concluziile finale;

Descrierea trăirilor şi a sentimentelor observatorului în timpul observaţiei:

acestea pot funcţiona ca un factor explicativ al unor posibile interpretări ale datelor

observate.

Protocolul de observaţie are, în general, aspectul unui tabel cu două coloane: în prima

coloană se menţionează datele observaţiei, consemnate fidel, exact aşa cum au fost observate

iar în cealaltă coloană se menţionează interpretarea acestora.

Avantaje şi limite ale observaţiei

Metoda observaţiei, ca metodă de bază, prezintă multiple avantaje. Deoarece se

desfăşoară în condiţiile naturale de muncă şi viaţă ale subiecţilor, permite consemnarea

manifestărilor comportamentale naturale, fireşti. De asemenea, nu distorsionează informaţiile

datorită interacţiunii dintre observat şi observator, în condiţiile în care nu este directă şi nu se

bazează, în general, pe memoria participanţilor, astfel încât datele au premise să fie

înregistrate fidel. Nu în ultimul rând, poate fi folosită în toate condiţiile şi cu toate categoriile

de persoane, indiferent de vârstă sau nivel de şcolarizare, deoarece nu presupune reacţii

verbale din partea celor observaţi.

Desigur, observaţia prezintă şi o serie de dezavantaje, care îi reduc rigurozitatea şi

capacitatea operativă. În primul rând, subiectul se ştie observat, fapt ce produce

comportamente diferite în comparaţie cu situaţia normală. Situaţia rămâne aceeaşi şi dacă se

filmează sau se înregistrează în vreun fel subiecţii observaţi. Acest fenomen se numeşte

reactivitate şi poate duce la invalidarea rezultatelor observaţiei. Pentru a-l diminua, se recurge,

atunci când este posibil, la observatori ascunşi sau se încearcă notarea observaţiilor într-un

mod cât mai discret. Nici observatorul nu poate rămâne indiferent pe parcursul observaţiei iar

comportamentul acestuia se modifică şi el. Dacă observatorul se aşteaptă la un anumit

rezultat, atunci el va observa evenimentele conforme cu aşteptările sale şi va ignora alte

evenimente. Acest fenomen se numeşte distorsiunea observatorului şi poate fi limitat fie prin

folosirea unui observator care nu cunoaşte aşteptările iniţiatorului observaţiei, fie folosind un

grup de observatori şi verificarea concordanţei dintre înregistrările acestora. În cazul

evenimentelor rare, observatorul trebuie să aştepte producerea acestora, fapt care duce la un

consum suplimentar de timp şi bani. În general, observaţia este o metodă calitativă

costisitoare, iar datele obţinute nu pot fi prelucrate statistic.

Cursul IV - Ancheta

Relaţia de comunicare caracteristică interviului şi anchetei este puternic asimetrică, în

sensul că cercetătorul concepe, formulează şi adresează o serie de întrebări la care aşteaptă

răspuns din partea subiecţilor chestionaţi. El stimulează producerea unui comportament verbal

a cărui interpretare îl ajută să descopere alte tipuri de comportamente, sistemul de atitudini şi

valori, caracteristici ale mediului social etc. Ca urmare, rareori subiectul este perfect conştient

de “rostul” întrebărilor care i se adresează şi, drept urmare, comportamentul lui verbal nu va fi

dependent doar de conţinutul întrebării ci şi de modul în care el însuşi interpretează scopul

pentru care i se adresează o anumită întrebare.

Trăsătura comună anchetei şi interviului priveşte comunicarea cu subiecţii cercetării şi

crearea unei situaţii de interacţiune care influenţează răspunsul celor chestionaţi uneori la fel

de mult ca şi situaţia de fapt.

Dincolo de limitele acestor metode, ele sunt indispensabile, deoarece oferă o cale

eficienta de obţinere de informaţii bogate, şi pentru că există aspecte ale vieţii sociale care nu

pot fi abordate prin metodele clasice de observaţie.

Septimiu Chelcea consideră ancheta ca fiind metoda generală, în a cărei aplicare

concretă se regăsesc doua forme: chestionarul şi interviul.

În clasificarea metodelor ştiinţelor socioumane care fac apel la schimbul de informaţii

prin mijloace lingvistice cu indivizi umani, membrii ai colectivităţii vizate de cercetare,

există, logic, două posibilităţi principale de a opera:

- Distincţia între proceduri de comunicare orală şi în scris,

- Distincţia între procedee “cantitative” (structurate, închise) şi “calitative”

(nestructurate, interpretative).

Deosebirile dintre anchetă şi interviu se bazează pe o serie de trăsături distinctive, atât

de natura formală (de realizare a cercetării), de natura conţinutului problemelor studiate, cât

şi de natura populaţiei direct investigate. Niciuna dintre aceste trăsături nu este decisivă

singură, dar luate împreună, ele marchează o deosebire de esenţă între cele două metode.

Principalele diferenţe, remarcate de autori şi metodologi sunt:

1. Tehnicile de realizare a anchetelor au un evident caracter standardizat, în sensul

că numărul, ordinea şi formularea întrebărilor sunt clar stabilite de la început şi în

general, nu sunt permise abateri de la schema de realizare a anchetei. Desfăşurarea

interviului depinde mai mult de modalitatea concretă de interacţiune dintre cei

aflaţi faţă în faţă, de ceea ce răspunde şi de felul cum răspunde subiectul şi mai

puţin de schema de investigaţie construită anterior.

2. Diferenţe în privinţa instrumentelor de investigare. Ancheta uzează, prin definiţie,

de chestionar, ca instrument de cercetare. Interviul se poate desfăşura pe baza unui

ghid de interviu, sau chiar fără un instrument de lucru construit dinainte.

Construcţia, aplicarea şi exploatarea chestionarelor se fac în maniere cu totul

specifice, diferite de cele care se folosesc în cazul ghidului de interviu.

3. Ancheta urmăreşte, prin modul de alegere a persoanelor investigate, să satisfacă

cerinţa de reprezentativitate statistică a eşantionului în raport cu o populaţie mare.

Tipurile de indivizi din eşantionul anchetat trebuie să acopere corect tipurile care

apar în populaţie, spre deosebire de indivizii din loturile intervievate care trebuie să

aibă trăsături care, de regulă, îi particularizează vizavi de masa mare a celorlalţi.

Sunt intervievaţi lideri formali sau informali, persoane care deţin poziţii

privilegiate sau au avut parte de experienţe de viaţă neobişnuite, deţin informaţii pe

care ceilalţi nu le au etc. Exagerând spunem ca individul anchetat este individ

mediu, obişnuit, iar cel intervievat este cel deosebit, atipic.

4. Pentru a se asigura o reprezentativitate satisfăcătoare, ancheta se realizează, de

regula, pe eşantioane mari, de ordinul sutelor sau miilor de persoane, iar

interviului sunt supuşi un număr redus de indivizi, câteva zeci de persoane sau

chiar mai puţine. Concluziile unei anchete se întemeiază pe legile statisticii

matematice şi ale teoriei probabilităţilor, pe legea numerelor mari, şi ca urmare

trebuie să avem suficienţi indivizi în categoriile de analizat pentru ca să se

manifeste legităţile statistice.

5. Ancheta este o metoda de tip extensiv, iar interviul este o metoda de tip intensiv.

Investigând direct un număr mare de indivizi, ancheta nu poate colecta decât

informaţii relativ simple. Standardizarea instrumentului presupune o uniformizare

spre o formă simplă, pentru a putea fi aplicat corect de către cât mai multe

persoane cât mai multor persoane. Întrebările din chestionar se referă la aspecte din

viaţa omului sau din mediul sau înconjurător despre care acesta posedă informaţii

şi le poate reda şi este dispus să o facă fără mari dificultăţi şi de o manieră

nedistorsionată. Aspectele sunt simple pentru că sunt generale, la nivel de eşantion

sau subeşantion. Interviul încearcă sondarea în profunzime a universului spiritual

al celor studiaţi, urmăreşte descifrarea mecanismelor acţiunilor oamenilor,

descoperirea motivaţiilor, a sistemului de valori la care adera, descrierea unor

componente relevante din colectivitate, pe baza experienţei de viaţă a celui

intervievat.

6. Prelucrarea datelor unei anchete se realizează folosindu-se procedurile statistice

standard, care toate se bazează pe calculul frecventelor cu care apar diferite

variante de răspuns ale fiecărei întrebări. Valoarea informaţiei obţinute prin

anchetă se exprima şi prin gradul de reprezentativitate al eşantionului anchetat.

Ancheta presupune şi o evaluare statistică a măsurii în care rezultatele obţinute

(medii, proporţii, coeficienţi de corelaţie etc.) aproximează pe cele din populaţia

de referinţă. Pentru interviu, calculul frecventelor se face doar în situaţii cu totul

deosebite iar problema reprezentativităţii statistice nu se pune.

7. Interviul este o metoda care foloseşte prin excelenţă tehnici orale, de preferinţă,

faţă în faţă (mai rar prin telefon). Ancheta se poate realiza şi în scris, în sensul că

subiectul răspunde completând chestionarul primit. Între cele două mari genuri de

tehnici de anchetă, orale şi în scris, există diferenţe substanţiale, în ce priveşte

realizarea lor practică, construcţia chestionarului, natura informaţiei culese şi

interpretarea ei. Nu trebuie confundată ancheta orală cu interviul.

8. Prin definiţie, ancheta se realizează strângând informaţia de la persoane luate în

mod individual, iar interviul poate îmbrăca şi forma interviului de grup. Ancheta

fiind individuală nu poate să reproducă decât un set de date referitoare la indivizii

care populează un mediu social şi nu la societate ca atare sau la subunităţi ale ei

(grupuri). Prin interviul de grup se urmăreşte, într-un fel sau altul, depăşirea

acestei perspective atomistice indusă de anchetă.

9. Ancheta se realizează, de regulă, cu personal auxiliar, operatorii de anchetă, iar

interviul nu poate fi făcut decât de persoane calificate, de preferinţă, membrii ai

echipei de cercetare. Operatorii de anchetă trebuie să fie persoane care nu au nici

un interes, ştiinţific sau de altă natură, faţă de tema studiată, deci oameni neutri în

raport cu ancheta, ale căror singure calităţi cerute sunt capacitatea de a provoca

reacţiile verbale potrivite ale subiectului şi de a înregistra corect aceste manifestări.

Interviul este realizat de cunoscători ai temei şi obiectivelor cercetării, adesea

luând parte doi sociologi, unul având în sarcină întreţinerea şi stimularea

discuţiilor, iar celălalt având ca sarcină înregistrarea reacţiilor verbale şi de altă

natură ale subiecţilor.

10. Sintetic vorbind, ancheta face parte din cadrul procedurilor care, în sens larg,

poartă numele de cantitative, ţinând de modelul nomotetic de abordare a realităţii,

iar interviul este o metodă calitativă, fiind agreat ca metodă de investigaţie de

sociologii de orientare comprehensiv-interpretativistă. Lucrul este evident relativ la

fiecare moment al desfăşurării cercetării cu aceste metode, începând cu construcţia

instrumentului de cercetare şi terminând cu analiza şi interpretarea datelor obţinute.

Anumite tehnici ale anchetei se apropie de interviu, cum este cazul celor care îmbracă

o forma orală, cu un chestionar ale cărui întrebări pot fi puse în ordinea dorită de operator şi

când acesta din urmă are şi libertatea de a discuta cu subiectul ceea ce crede necesar pe

marginea oricărei întrebări (să dea explicaţii asupra sensului întrebării, asupra rostului ei în

cadrul cercetării, să se intereseze de motivaţiile răspunsului etc.). La fel, interviurile cu un

număr mai mare de persoane şi conduse cu instrumente relativ rigide (repetându-se practic

aceleaşi întrebări) se apropie de anchetă, nu doar prin caracterul lor formal, ci şi pentru că ele

dobândesc şi alte caracteristici ale acesteia, ca de exemplu o anumită reprezentativitate.

Ancheta şi sondajele de opinie Termenul de “sondaj” este, în general, sinonim cu cel de “cercetare selectivă” sau de

“eşantion(are)”. Cumpărătorul alege prin sondaj un obiect dintr-o mulţime pentru testarea

calităţilor, profesorul verifica prin sondaj câţiva elevi să vadă dacă au înţeles lecţia predată

etc. Ideea sondajului este deci aceea de a reduce populaţia statistică efectiv cercetată la o parte

(mică) a ei, capabilă să reprezinte caracteristicile întregului.

În domeniul investigaţiilor sociale, se utilizează frecvent expresia de “sondaje de

opinie” sau “sondaje de opinie publică” pentru a se desemna un anumit gen de anchetă,

efectuată pe diferite probleme de mare interes public şi care urmăreşte, în principal, să

surprindă opiniile (părerile, atitudinile, evaluările etc.). Sondajele de opinie sunt specii ale

anchetei sociologice.

Principalele note caracteristice care deosebesc un “sondaj de opinie” de o “anchetă

sociologică”:

1. Sondajele de opinie, aşa cum le arată numele, sunt centrate exclusiv, sau cel puţin

preponderent, pe aspectul opiniilor, aspect subiectiv al realităţii sociale. Ele

urmăresc să evidenţieze ceea ce “cred”, “gândesc”, “simt”, “apreciază”,

“intenţionează să facă” oamenii. Cel mai adesea prin sondaje se testează gradul de

satisfacţie faţă de activitatea diferitelor organisme sau persoane cu funcţii în stat,

notorietatea personalităţilor politice, opţiunile electorale, raportarea la anumite

sisteme de valori etc.

2. Sondajele de opinie sunt centrate pe probleme care suscită un larg interes de

public; care apar în dezbaterile mediatizate, în preocupările mai mult sau mai puţin

mărturisite ale unor organisme, instituţii politice, administrative, ştiinţifice etc.

3. Sondajele de opinie sunt anchete sociologice cu un pronunţat caracter descriptiv.

Ele nu numai că nu au ambiţii explicative, dar, foarte adesea, însăşi descrierea

fenomenelor este realizată doar în linii foarte generale, fără detalieri şi

particularizări.

4. Sondajele de opinie sunt anchete realizate într-un timp foarte scurt, cu chestionare

simple, clar structurate şi pe eşantioane care să asigure o reprezentativitate

rezonabilă pentru evaluările cu caracter general urmărite.

5. Rezultatele sondajelor sunt prezentate beneficiarului sau publicului larg într-o

forma simplă, fără a se recurge la mijloace complicate de prelucrare şi interpretare

a informaţiei.

6. Sondajele de opinie se realizează, de regulă, la comanda unui beneficiar ale cărui

interese sunt altele decât cele ştiinţifice sau sunt făcute de anumite institute cu

acest profil în momentele când o problemă stârneşte un mare interes iar, prin

publicarea rezultatelor, instituţia respectivă se face mai bine cunoscută publicului

larg.

7. Sondajele de opinie sunt, într-o societate democratică, nu doar o componentă a

cunoaşterii ştiinţifice a socialului, ci parte inseparabilă din viaţa societăţii

respective, un reper în evaluarea diverselor elemente ale mecanismului social şi

puncte de sprijin pentru ajustarea strategiilor şi tacticilor forţelor politice. Toate

deciziile majore, şi chiar de mai mică anvergură, ale organelor executive naţionale

sau locale sunt supuse judecăţii cetăţenilor cu ajutorul acestei forme simple, rapide

şi eficiente de recoltare a opiniilor. În nicio societate cu adevărat democratică nu

este pusă la îndoială utilitatea sondajelor, iar forţele politice nu-şi pot permite să

ignore rezultatele acestora şi, cu atât mai puţin, să agreseze instituţiile care au pus

pe piaţă cifrele statistice care nu le sunt favorabile.

Sondajul este o formă “populară” de anchetă, axată pe o problematica care stârneşte un

interes general şi ale cărei rezultate sunt aduse la cunoştinţa publicului sub o formă accesibilă,

utilizându-se, de regulă, reprezentări grafice ale frecvenţelor exprimate procentual.

Tehnici de anchetă Ancheta, ca metodă specifică ştiinţelor socioumane, presupune un schimb de

informaţii, o comunicare între cercetător şi indivizi umani, ca “ elemente ale realităţii sociale”

investigate. Cercetătorul, prin intermediul chestionarului, provoacă un comportament verbal

din partea subiecţilor.

Transmiterea informaţiei de la persoanele chestionate spre cercetător se poate realiza,

în principiu, prin două modalităţi, calea orală de comunicare şi calea prin scris. Aceste două

modalităţi sunt fundamental diferite atât prin actul de comportament pe care îl presupun cât şi

prin inducerea unor probleme metodologice specifice, a căror cunoaştere este esenţială pentru

ca rezultatele anchetei să nu fie afectate.

- ancheta orală sau directă, mesajul este transmis direct receptorului. Ancheta orală

presupune ca subiecţilor să le fie citite, pe rând, întrebările din chestionar, la care aceştia

dau răspunsuri orale, răspunsuri ce sunt înregistrate de persoanele care efectuează ancheta

în teren, aşa-numiţii operatori de anchetă.

- ancheta în scris sau indirectă sau ancheta prin autocompletarea (autoadministrarea)

chestionarului. În ancheta în scris, comunicarea este indirectă, în sensul că subiectul

citeşte el însuşi întrebările din chestionar şi răspunde la ele fără a se angaja un proces

direct de comunicare cu persoana care îi înmânează instrumentul de cercetare.

Relaţia implicată de ancheta directă facilitează comunicarea, dar, în acelaşi timp, ea

creează un element nou, suplimentar al mediului social în care omul se găseşte şi

reacţionează. Reacţiile individului uman la acelaşi stimul (întrebare) pot fi foarte diferite după

cum el se găseşte faţă în faţă cu un operator care îi pune întrebarea, se află la capătul unei linii

telefonice sau se găseşte singur cu o foaie de hârtie în faţă. De aceea, trebuie bine gândită

alegerea tehnicii adecvate, în funcţie de scopul cercetării. Întregul design al anchetei va

depinde de tehnica aleasă.

Ancheta orală sau directă

Este tehnica de anchetă cea mai des folosită în anchetele cu mare audienţă la public

(anchete electorale, sondaje ad-hoc sau pe probleme sociale de interes general etc.), ale căror

rezultate sunt prezentate şi comentate de mijloacele de informare în masă.

Avantajele şi dezavantajele anchetei directe provin din situaţia de interacţiune dintre

persoana care chestionează şi cea chestionată.

Tehnica anchetei orale îmbracă două variante principale de realizare:

- ancheta faţă în faţă

- ancheta prin telefon.

Se realizează la domiciliu, la locul de muncă, în şcoli, facultăţi, pe stradă sau la ieşirea

de la manifestări colective, spectacole, concerte, meciuri etc.

Alegerea locului depinde de populaţia vizată de cercetare, de procedura de eşantionare,

de tematica cercetării, de mijloacele materiale şi umane avute la dispoziţie de cercetător.

Exceptând anchetele a căror tematică impune în mod obligatoriu alegerea unor categorii

restrânse de persoane, definite în genere prin participarea lor la anumite activităţi (elevi sau

studenţi, muncitori sau alţi salariaţi ai unor întreprinderi şi instituţii, spectatorii unei

manifestări culturale etc.), cel mai frecvent se utilizează ancheta prin vizita operatorilor la

domiciliul persoanei anchetate.

Avantajele anchetei la domiciliu :

1. Ancheta la domiciliu se impune prin procedura de eşantionare, care porneşte de la

locuinţă, gospodărie, pentru a ajunge la indivizii umani care vor fi anchetaţi. Pentru

stabilirea eşantioanelor pe care se pot aplica legităţile statistico-probabilistice este

nevoie ca fiecare unitate a “populaţiei statistice” să poată fi identificată, să aibă o

probabilitate calculabilă de a intra în eşantion. Deficienţele în înregistrarea curentă

a situaţiei fiecărui individ uman fac mai uşoară identificarea locuinţelor, de pe un

anumit areal. Ancheta orală este preferabilă atunci când chestionarul de aplicat

este relativ lung. La domiciliu, chiar dacă e necesară o reprogramare a vizitei,

operatorii pot realiza întrevederi cu o durata de până la 30-40 minute sau chiar mai

lungi. Pe strada sau la ieşirea de la spectacol, omul nu poate fi abordat pentru o

discuţie ce ar putea dura mai mult de 3-5 minute, oamenii sunt grăbiţi şi nu au, în

astfel de circumstanţe, disponibilitatea de a răspunde la un set lung de întrebări;

nici operatorul nu poate manevra în asemenea condiţii chestionare prea lungi şi cu

modalităţi mai sofisticate de înregistrare a răspunsurilor. Şi la locul de muncă şi în

timpul muncii, timpul este limitat.

2. Se consideră calitatea rezultatelor ca fiind cea mai bună în aceasta variantă

tehnică a anchetei. Discutând cu omul în casa lui, după ce acesta a avut

amabilitatea să te primească şi să accepte dialogul, aflându-se deci în mediul său

obişnuit de viaţă şi simţindu-se oarecum stăpân pe situaţie, subiectul este mai puţin

stresat decât în alte împrejurări. În comparaţie cu ancheta prin telefon, apare

avantajul de a ne găsi faţă în faţă cu cel cu care discutăm, fiind deci mai uşor să îi

observăm şi să îi controlăm reacţiile, să ne dăm seama dacă ascunde ceva sau chiar

dacă este cel care susţine că este. Un mare avantaj care apare este că respectiva

anchetă poate fi coroborată cu observaţia directă, mai ales atunci când tema

cercetării impune culegerea unor informaţii mărunte dar numeroase cum ar fi cele

ce privesc modul de trai al persoanei chestionate. Când interesează opiniile,

atitudinile, scopurile, motivaţiile sau alte elemente care ţin de trăirile subiectului,

de universul sau interior, o discuţie faţă în faţă realizată la locuinţa celui chestionat

conduce la rezultate superioare celor obţinute în alte situaţii.

3. Se apreciază în majoritatea lucrărilor metodologice că ancheta directă, faţă în faţă,

deci inclusiv cea la domiciliu, este cel mai puţin afectată de fenomenul de non-

răspuns. Non-răspuns înseamnă şi refuzul de a fi primit în casă pentru realizarea

chestionării şi evitarea răspunsurilor la anumite întrebări din chestionar şi

imposibilitatea găsirii unei persoane alese în eşantion într-un timp dat şi cu eforturi

rezonabile etc. Ancheta orală la domiciliu înlătură practic non-răspunsurile

parţiale (refuzul de a răspunde la unele întrebări sau părţi din chestionar),

îndeosebi datorită presiunii psihice pe care o exercită prezenţa operatorului sau

capacităţii acestuia de a crea o relaţie de încredere cu subiectul. În general, în

anchetele orale ponderea non-răspunsurilor este mai redusă decât în cele în scris.

Madeleine Gravitz (1986) considera că, în general, succesul anchetei, din punctul de

vedere al proporţiei mari a persoanelor care acceptă să răspundă, ar putea fi explicat pe baza a

trei factori principali, dintre care ultimul joacă un rol efectiv în favoarea celei directe şi, în

speţă, a celei faţă în faţă la domiciliu:

- Reflexul de politeţe. Este greu să refuzi să îi vorbeşti cuiva care ţi se

adresează politicos, te roagă să îl ajuţi în realizarea muncii pe care o are de

îndeplinit, care a bătut drumul până la uşa ta.

- Dorinţa de influenţare. Cu cât subiectului i se sădeşte o convingere mai

puternica asupra faptului că prin răspunsurile sale va putea contribui la

schimbarea unor situaţii, la ameliorarea unor stări de lucruri care îl privesc

direct, el va fi dispus într-o măsură mai mare să se angajeze în discuţie şi să

te invite în casă.

- Nevoia de a vorbi. Nevoia de comunicare, de a te face înţeles de către

celălalt, este una dintre nevoile de bază ale omului, dar realizarea ei, în

anumite privinţe, a fost drastic limitată de societatea modernă, prin izolarea

individului şi scoaterea de sub influenţa grupului comunitar căruia îi

aparţine.

Ancheta indirecta (în scris sau prin autoadministrarea chestionarului)

Există mai multe variante de realizare a acestei tehnici însă manualele de specialitate

insistă asupra uneia singure: ancheta prin poşta (sau “chestionarul poştal”, expresie utilizată

de cei care nu vor să folosească termenul de anchetă).

Motivele pentru care se evidenţiază mai ales acest procedeu ţin atât de frecvenţa cu

care ea se utilizează şi de gradul mare de diversitate a problemelor care pot fi abordate, dar şi

de faptul că această tehnică presupune o comunicare la cea mai mare “distanţă”, în sensul că

cercetătorul şi cel anchetat nu vin deloc în contact direct, fiind forma cea mai îndepartată de

ancheta orală.

În practică însă deosebirea faţă de ancheta orală nu este întotdeauna foarte rigidă.

Oricine a aplicat un chestionar ştie că, ajungând în casa omului, operatorul evaluează nivelul

de inteligenţă şi cultură al celui cu care discută şi, dacă are de a face cu o persoana cu un nivel

intelectual mediu sau ridicat, nu se va mai obosi să-i citească toate întrebările şi, mai ales, liste

lungi cu variante de răspuns, lăsându-l pe om să se uite pe chestionar şi să aleagă variantele

potrivite (când procedura descrisă de aplicare a chestionarului îi permite). De aici până la a

înmâna subiectului de la început chestionarul, deosebirea nu e mare.

O primă formă de aplicare în scris a chestionarului este similară anchetei la domiciliu,

persoana solicitată putând completa chestionarul pe loc, în prezenţa operatorului, sau

operatorul putând reveni după o zi sau mai multe pentru a recupera chestionarul completat. O

altă variantă tehnică utilizată cu destul de mare frecvenţă este cea a aplicării simultane de

chestionare unui număr mai mare de indivizi strânşi într-o sală: persoane cu acelaşi loc de

muncă, elevi, studenţi, oameni aflaţi la o reuniune etc. A treia variantă principală este ancheta

prin poştă. A patra variantă, care are o mai redusă aplicabilitate în studiile cu caracter

ştiinţific, este ancheta realizată prin chestionar publicat în ziare şi reviste.

Principalele avantaje:

1. Comparativ cu ancheta orală, ancheta prin autoadministrare are avantajul costului

mult mai redus.

2. Avantaj privind natura conţinutului informaţiei. Se înlătură influenţa

perturbatoare a operatorului, diminuându-se până la dispariţie acel efect de

interacţiune care creează o componentă a trăirilor individului determinată de

prezenţa celuilalt, de cercetare. Persoanele care răspund singure la chestionar nu

sunt influenţate în răspunsurile lor de prezenţa, atitudinile şi acţiunile operatorului

şi ele reacţionează toate, în mod identic, la acelaşi stimul. Un acelaşi mesaj,

uniformizarea “stimulului”, înseamnă că ele răspund efectiv la aceleaşi întrebări.

Respectivele întrebări pot avea însă o rezonanţă semantico-conceptuală diferită în

subiectivitatea indivizilor.

3. Un argument de aceeaşi natură, priveşte înregistrarea răspunsurilor. Se înlătură

greşelile de înregistrare şi interpretare datorate operatorului, se înlătură o verigă

perturbatoare în procesul de comunicare. La întrebările libere, fără variante de

răspuns, în ancheta orală cel care transcrie (de regulă, rezumând, concentrând,

stilizând etc.) răspunsurile subiectului este operatorul, care, din neatenţie sau dintr-

o neînţelegere a sensului acordat de subiect întrebării, poate deforma conţinutul

răspunsului. În scris, omul se va strădui să îăi rezume cât mai fidel ceea ce crede că

e necesar să răspundă.

4. Anonimatul. Îndeosebi forma de aplicare în colectiv asigură un anonimat total.

Acesta este bine apreciat de subiecţi, care, în general, nu doresc să îşi asume niciun

risc.

5. Lasă timp de gândire pentru formularea răspunsurilor. Este un avantaj mai ales

când genul de informaţie solicitată presupune rememorarea unor evenimente,

consultarea unor documente personale, coroborarea propriilor cunoştinţe cu cele

ale altor membrii ai familiei, colegi de muncă etc.

6. Tehnica prin poştă permite, analog anchetei telefonice, o dispersie teritorială mai

mare a subiecţilor aleşi, ceea ce înseamnă atât avantaje de cost, cât şi de

reprezentativitate a eşantioanelor alese iniţial.

Dezavantaje şi limite ale anchetei în scris:

1. Nu există certitudinea că persoana stabilită prin eşantion este cea care răspunde

la chestionar. Răspunsurile pot fi individualizate numai când chestionarul se

autoadministrează sub supravegherea operatorului (acasă sau în grup). Altfel, poate

să răspundă altă persoană, care are mai mult timp liber sau un grad de instrucţie

mai ridicat, sau răspunsurile pot fi elaborate în colectiv, în familie. Aspectul este

esenţial când se urmăreşte generalizarea răspunsurilor obţinute pe eşantion la

întreaga populaţie şi analize ale răspunsurilor după caracteristicile subiecţilor (sex,

vârstă, ocupaţie etc.)

2. Se pierde spontaneitatea răspunsurilor, esenţiala pentru multe întrebări de opinie,

se “confecţionează” răspunsuri în conformitate cu ceea ce subiectul crede că se

aşteaptă de la el şi se pierde posibilitatea ca, printr-o aranjare adecvată a

întrebărilor în chestionar, să se elimine efectele de contaminare a răspunsurilor la

diferite întrebări. O întrebare sensibilă, dificilă, care în ancheta orală se adresează

spre finalul discuţiei, poate provoca o reacţie de refuz, ratându-se întregul

chestionar. Posibilitatea elaborării răspunsurilor şi de a vedea dinainte toate

întrebările chestionarului, devin, în cazul multor probleme supuse cercetării,

obstacole care fac improprie utilizarea anchetei în scris.

3. Această tehnică de anchetă generează o proporţie mai mare de non-răspunsuri,

comparativ cu cea orală. Apar, pe de o parte, non-răspunsurile parţiale, “golurile”

de răspunsuri în chestionare completate, iar pe de altă parte, non-răspunsurile

totale, refuzuri de a primi spre completare chestionare şi, greutatea cu care se

completează şi se returnează chestionarele primite, mai ales în cazul anchetei prin

poştă.

4. Prin autoadministrarea chestionarului se pierde o mare cantitate de informaţie,

îndeosebi la întrebările deschise, deoarece oamenii au mult mai scăzute abilităţi de

a răspunde în scris decât sub formă orală. Multa lume, şi nu doar populaţia cu

şcolaritate redusă, priveşte scrisul ca o corvoadă şi practica chestionarelor de

această natură a arătat lipsa textelor consistente în spaţiile afectate răspunsurilor

libere.

5. Teama de răspunsuri în scris. “Verba volant”, dar scrisul rămâne şi nu se ştie

niciodată cine va citi...” gândesc subiecţii în legătură cu întrebări mai incomode.

6. Ancheta în scris trebuie să se bazeze pe un chestionar foarte bine construit, cu

întrebări vizând probleme simple şi formulate în cuvinte simple. Ca urmare, nu

orice problema poate fi abordată prin această tehnică şi, dacă restul condiţiilor

egale, ancheta în scris produce mai multe erori generate de chestionar decât cea

orală.

7. În ancheta în scris, nu avem nicio şansă de a elimina ambiguitatea, imprecizia,

inconsistenţa sau incompletitudinea unor răspunsuri. Cercetătorul nu mai poate

interveni, ca în cazul discuţiei prin viu grai, pentru a completa şi clarifica

răspunsurile primite.

În sinteză, vom reproduce, preluând de la de Vaus (1996), o schemă, realizată prin

contribuţia mai multor autori şi cu unele modificări efectuate de Petru Ilut, care evidenţiază,

în termeni de “bună”, “satisfăcătoare”, “slabă”, calitatea celor trei tehnici principale de

anchetă – orală - faţă în faţă, orală - prin telefon şi în scris - prin poştă - în funcţie de diferiţi

parametri relevanţi pentru evaluarea unor asemenea proceduri. Conform multor autori

consacraţi, rata răspunsurilor la întrebările trimise prin poştă este net inferioară celor adresate

oral, ceea ce l-a făcut pe P. Iluţ să modifice calificativul “bună” aşezat de Vaus în primele

două căsuţe ale ultimei coloane a tabelului în “slabă” şi “satisfăcătoare”.( vezi Tabel )

Avantajele şi dezavantaje ale diferitelor tehnici de anchetă: faţă în faţă, prin telefon şi prin

poştă (Adaptat după de Vaus, 1996)

Faţă în faţă Prin telefon Prin poştă

Rata răspunsurilor

Eşantioane generale bună bună slabă

Eşantioane specializate bună bună satisfăcătoare

Reprezentativitatea eşantionului

Evitarea distorsiunilor datorate refuzului bună bună slabă

Control asupra celor care răspund la întrebări bună satisfăcătoare slabă

Accesul la persoanele selectate satisfăcătoare bună bună

Localizarea persoanei selectate satisfăcătoare bună bună

Efecte asupra constructiei chestionarului

Posibilitatea de a folosi :

Chestionare lungi bună satisfăcătoare satisfăcătoare

Întrebari complexe bună slabă satisfăcătoare

Întrebari plictisitoare bună satisfăcătoare Slabă

Întrebari filtru bună bună satisfăcătoare

Întrebari de control bună bună slabă

Întrebari deschise bună bună slabă

Calitatea raspunsurilor

Minimizarea dezirabilitatii sociale slabă satisfăcătoare bună

Capacitatea de a evita distorsiunile datorate :

Caracteristicilor operatorului slabă satisfăcătoare bună

Opiniilor operatorului satisfăcătoare satisfăcătoare bună

Influentei altor persoane satisfăcătoare bună slabă

Existenta posibilitatii de a se consulta (pentru formularea de

raspunsuri coerente, exacte)

satisfăcătoare slabă bună

Realizarea cercetarii

Usurinta de a constitui echipa de cercetare slabă bună bună

Rapiditate slabă bună satisfăcătoare

Cost slabă satisfăcătoare bună

Sursa: Iluţ Petru, 1997

Cursul V – Convorbirea şi interviul

Interviul este o formă particulară de schimb de informaţii, în care sunt implicaţi un

intervievator (o persoană care iniţiază şi conduce desfăşurarea interviului) şi unul sau mai

mulţi intervievaţi (persoane participante la interviu, de la care se urmăreşte să se obţină

informaţii).

Acest schimb de informaţii, pentru a dobândi statutul de interviu, trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:

să fie un „eveniment de vorbire”

să fie planificat. Un schimb de informaţii între două persoane care se întâlnesc

întâmplător, nu este interviu;

să aibă un scop. O conversaţie între persoanele invitate la o petrecere nu este interviu;

să fie controlat. Intervievatorul are, datoria de a interveni în conversaţie pentru a

împiedica digresiunile, astfel încât întrebările şi răspunsurile să servească îndeplinirii

scopului interviului;

intervievatorul şi intervievaţii să se afle „faţă în faţă”, fie în acelaşi loc, în legătură unii cu

alţii, fie prin intermediul telefonului sau al televiziunii, astfel încât conversaţia lor să se

desfăşoare fără pauze lungi ( de ore, zile sau chiar săptămâni) între replici;

participanţii să vorbească şi să asculte pe rând;

să li se permită tuturor participanţilor să formuleze întrebări (prin aceasta interviul

deosebindu-se de interogatoriu), dar, în majoritatea timpului întrebările să fie puse de

intervievator;

informaţia obţinută ca răspuns la o întrebare să fie conţinută în biografia celui care o

comunică. termenul "biografie" evidenţiază caracterul trăit al informaţiei culese, faptul că

aceasta a fost în prealabil asimilată şi subiectivată, în contrast cu informaţia obţinută prin

observare directă chiar în momentul derulării evenimentului.

Există câteva elemente prin care uri interviu se deosebeşte de o conversaţie, obişnuită.

Acestea sunt evidenţiate în tabelul de mai jos.

Conversaţie Interviu

Fiecare participant la discuţie întreabă

şi răspunde, ocupând cam acelaşi

interval de timp din întreaga durată a

convorbirii.

în majoritatea timpului intervievatorul

întreabă şi intervievatul răspunde.

Fiecare participant discută liber despre

ceea ce crede sau simte.

Numai intervievatul îşi face cunoscute

părerile şi simţirile.

Unii participanţi pot încerca să

schimbe punctele de vedere ale

celorlalţi.

Intervievatorul nu încearcă să schimbe

părerile intervievatului.

Dacă în timpul discuţiei unele fapte

sunt relatate cu greşeli, cei care le

sesizează pot încerca să le corecteze.

Intervievatorul nu corectează nici o

relatare făcută de intervievat

Fiecare participant poate să schimbe

tema discuţiei. I n t e r v i e v a t o r u l

c o n t r o l e a z ă desfăşurarea

discuţiei şi încearcă să evite trecerea la

subiecte irelevante pentru ceea ce se

urmăreşte să se afle prin interviu.

Discuţiile pot avea o încărcătură

emoţională (pozitivă sau negativă)

puternică.

Intervievatorul încearcă să menţină o

atmosferă destinsă, dar serioasă.

Interviul serveşte unuia dintre următoarele scopuri:

Obţinerea unor informaţii de la persoanele care cunosc un anumit fapt

(exemplu, interviurile luate unor specialişti);

Cunoaşterea părerilor unei populaţii despre un obiect, o persoană, un grup

social un eveniment etc. (de exemplu sondajele de opinie, cercetarea pieţei);

Identificarea schimbărilor de comportament şi de convingeri (de exemplu,

interviurile pentru aprecierea performanţelor);

Rezolvarea unei probleme sau luarea unei decizii (de exemplu, interviurile

pentru angajarea pe un post).

Prin interviu se obţin informaţii, noi şi/sau se detaliază ori se precizează datele culese

anterior prin observaţii sau chestionare.

Informaţiile vehiculate în cadrul unui interviu se referă la aspecte ale mediului în care

trăieşte cel intervievat, la întâmplări din viaţa acestuia, la sentimentele, atitudinile, percepţiile

şi aşteptările sale.

Atunci când răspunde la o întrebare, cel intervievat elaborează un discurs, reconstruind

fapte care aparţin realităţii trăite de el. Exteriorizând ceea ce era interiorizat, individul se

expune în faţa celorlalţi dar, în acelaşi timp, se descoperă pe sine sub aspecte noi, avansând în

procesul autocunoaşterii. Noutatea afirmaţiilor făcute sau faptul că acestea ar putea fi în

contradicţie cu ceea ce crede că este acceptat de societate poate influenţa comportamentul său

ulterior în cadrul interviului. Schimbarea .produsă este de obicei vizibilă, fiind tradusă în

gesturi, mimică sau intonaţie, deci poate fi sesizată de intervievator. Acesta este unul dintre

avantajele pe care le prezintă interviul, comparativ cu metodele de culegere a datelor în care

răspunsurile se dau în scris (chestionare, schimb de mesaje prin Internet etc).

Se mai pot menţiona şi alte avantaje care decurg din faptul că interviul este o

conversaţie "faţă în faţă":

întrebările la care nu s-a răspuns sau care nu au fost înţelese de cel intervievat

pot fi reformulate;

răspunsurile date de intervievat sunt mai naturale şi mai spontane decât cele

care s-ar obţine în scris;

răspunsurile pot evidenţia aspecte interesante, nebănuite înaintea interviului,

care pot fi abordate în continuare, în cadrul interviului.

Utilizări ale interviurilor Interviul este un instrument de colectare a datelor folosit frecvent în diverse domenii:

În context clinic, interviul serveşte la obţinerea informaţiilor necesare pentru stabilirea

unui diagnostic psihologic şi/sau medical. În plus, interviul terapeutic reprezintă o

componentă a tratamentului psihologic. Se recurge la interviu şi pentru a decide dacă o

persoană internată într-un spital sau într-un cămin poate fi lăsată să părăsească instituţia.

În cadrul organizaţiilor, se recurge la intervievarea persoanelor mai ales următoarele

trei situaţii:

cu ocazia selecţiei candidaţilor care doresc să ocupe un post (interviu de

selecţie);

la sfârşitul evaluării performanţelor profesionale pentru a-i comuni celui

evaluat rezultatele şi a întocmi un program de remediere deficienţelor sau de

dezvoltare (interviul de evaluare);

atunci când o persoană părăseşte organizaţia, pentru ca aceasta să îşi clarifice

care dintre părerile pe care şi le formase despre organizaţie sunt corecte şi care

sunt greşite (interviul de ieşire din organizaţie).

De asemenea, prin interviu se pot depista cauzele unor nemulţumiri de la un loc de

muncă, având ca efect conflicte sau scăderea productivităţii.

În activitatea de cercetare, interviul serveşte la identificarea zonelor care merită a fi

explorate în detaliu (evidenţiază informaţii nebănuite), la validarea "unor instrumente de

măsură (de exemplu, a unor teste) ori la interpretarea rezultatelor (plasează într-un context

rezultatele obţinute anterior printr-o anchetă bazată pe chestionar, prin observaţie sau

cercetare documentară).

Principala deosebire dintre interviurile folosite în cele trei situaţii amintite constă în

scopul pentru care se utilizează răspunsurile obţinute.

Interviul clinic urmăreşte să descopere problemele individului, pentru a-1 ajuta.

Interviul folosit în organizaţii serveşte în primul rând intereselor companiei. Sunt

investigate acele aspecte ale persoanelor care au influenţă asupra rezultatelor muncii

(productivitate sau calitate). Celelalte sunt neglijate, chiar dacă unele dintre ele constituie

veritabile probleme pentru cel intervievat.

În cadrul unei cercetări se prelucrează ansamblul răspunsurilor date de toţi cei

intervievaţi, pentru a depista faptele care au legătură cu rezultatele obţinute prin alte mijloace

(scoruri la teste, măsurători făcute cu aparate etc). În acest caz nu se mai analizează

răspunsurile date de o persoană, ci modul în care au răspuns toţi cei intervievaţi la câte o

întrebare.

Desfăşurarea unui interviu Indiferent dacă interviul are loc în scop diagnostic sau pentru angajare, intervievatorul

are datoria să stabilească o relaţie de cooperare cu cel intervievat, să încerce să îi câştige

încrederea. Atmosfera care se creează în timpul interviului este dependentă atât de

personalitatea şi' experienţa intervievatorului, cât şi de atitudinea intervievatului, de faptul că

acesta a dorit sau nu interviul (în cazul interviului clinic) ori de modul în care s-a pregătit

pentru interviu (în cazul interviului de selecţie).

Următoarele recomandări adresate intervievatorului pot fi luate în considerare pentru

orice fel de interviu:

să fie binevoitor şi cordial, dar să îşi păstreze autoritatea şi să îşi asigure respectul

din partea celui intervievat;

să se asigure că intervievatul a înţeles ceea ce se aşteaptă de la el, este de acord să

coopereze şi să răspundă cu seriozitate;

să arate interes faţă de relatările intervievatului;

să dea dovadă de răbdare;

să nu manifeste surprindere şi să accepte tot ce i se spune, într-un mod impersonal,

detaşat;

să nu judece atitudinea intervievatului;să nu condamne, dar nici să nu aprobe;

să nu dea sfaturi;

să nu emită păreri, chiar dacă i secere acest lucru ci, pe un ton politicos, să dea un

răspuns de forma "Eu sunt interesat de ceea ce credeţi dv., acum nu discutăm

părerile mele.";

să fie atent la ceea ce i se spune, dar mai ales la felul în care i se spune.

Intervievatorul va prelucra informaţia comunicată de cel intervievat, încercând să

dea răspuns la următoarele trei întrebări:

o ce îmi spune cu privire la lucrurile despre care vorbeşte?

o ce îmi spune cu privire la ce gândeşte (crede, simte) despre aceste lucruri?

o ce îmi spune cu privire la ceea ce caută să îmi comunice despre sine prin

intermediul interacţiunii?

să urmărească şi comportamentul non-verbal al intervievatului şi să îl noteze (de

exemplu, "Persoana a devenit nervoasă când am întrebat-o despre căsătoria sa.");

să facă uz de umor, pentru a încălzi atmosfera, dar fără a-1 jigni pe intervievat;

să îl încurajeze pe cel intervievat să îşi exprime gândurile şi simţămintele, să îi

atenueze temerile;

să nu întrerupă relatările celui intervievat;

să nu influenţeze răspunsurile celui intervievat (de exemplu, zâmbind sau dând din

cap afirmativ atunci când răspunsul este cel aşteptat);

să îi ceară intervievatului să îşi exemplifice afirmaţiile (de exemplu, dacă

intervievatul aminteşte o caracteristică a sa negativă, să îl întrebe "Ce exemple aţi

putea da pentru a dovedi această slăbiciune a dv.?");

să nu îl atingă pe cel intervievat decât în cazul când acesta este handicapat motor

sau manifestă slăbiciune fizică şi are nevoie de ajutor;

să îl asigure pe intervievat că discuţiile vor rămâne confidenţiale, dacă i se pare că

astfel îi va spori acestuia încrederea;

să nu discute în prezenţa unui intervievat despre o altă persoană intervievată şi nici

să nu lase la vedere însemnări făcute cu ocazia unui alt interviu.

În general se recomandă ca informaţiile furnizate de intervievat să fie notate după

terminarea interviului. Dar, unele persoane se simt mai confortabil dacă intervievatorul este

ocupat cu ceva în timp ce ele vorbesc. În asemenea cazuri se pot face însemnări în timpul

interviului.

Interviul poate avea loc într-un birou sau într-o cameră destinată special interviurilor.

Se recomandă să se utilizeze o încăpere liniştită, ferită de evenimente care să distragă atenţia

şi care să îi creeze intervievatului convingerea că discuţiile purtate cu intervievatorul nu sunt

auzite de alte persoane.

S-a constatat că răspunsurile date de intervievaţi sunt influenţate de cadrul social

(decorul şi semnificaţia sa socială) în care are loc interviul. Astfel, G. Blanchet şi A. Blanchet

(Blanchet, Gotman, 1998) au studiat efectul factorului "mediu înconjurător" asupra a trei

grupe de câte cinci copii, care au răspuns la un interviu referitor la semnificaţia şcolii, munca

desfăşurată la şcoală, prietenii de la şcoală şi diriginte. Locul ales pentru interviu a diferit de

la o grupă la alta: în curtea şcolii, într-o sală de clasă şi în cabinetul medical. S-a constatat că

în curtea şcolii copiii erau mai vorbăreţi, se refereau mai ales la activităţi ludice, frazele lor

erau mai lungi şi propoziţiile se înlănţuiau unele cu altele prin numeroase elemente de

legătură care subliniau logica spuselor lor. În clasă, copiii rămâneau foarte repede fără

cuvinte, preferând să răspundă "nu ştiu" sau să nu răspundă. Ei vorbeau mai ales despre

activităţi şcolare. Interviul desfăşurat în cabinetul medical producea răspunsuri ce vizau mai

ales sentimente. Verbele de acţiune apăreau într-un procent mic.

Nu este necesar ca în camera în care se desfăşoară interviul să existe altceva decât o

masă sau un birou şi scaune comode. Nu se recomandă să se folosească fotolii, întrucât

acestea favorizează relaxarea şi diminuează atenţia.

Poziţia relativă a intervievatului faţă de intervievator şi distanţa dintre ei poate, de

asemenea, să influenţeze comportarea intervievatului. Este vorba, în primul rând, despre

respectarea spaţiului personal al intervievatului. R. Sommer (Eysenck, Eysenck, 1998) a

definit spaţiul personal ca pe "o arie fără limite precise şi vizibile, care înconjoară corpul unei

persoane şi a cărei încălcare respectiva persoană nu poate să o tolereze". Un experiment

efectuat de J. Fisher şi D. Byrne (Eysenck, Eysenck, 1998) a evidenţiat următoarea deosebire

între sexe în ceea ce priveşte încălcarea spaţiului personal: bărbaţii suportă mai greu plasarea

cuiva vizavi decât alături, în timp ce femeile reacţionează invers. Constatarea a fost explicată

prin faptul că indivizii se aşează, în general, faţă în faţă în situaţii de confruntare şi alături, în

cele de colaborare. Întrucât bărbaţii sunt educaţi să fie mai competitivi decât femeile, este

posibil ca ei să perceapă persoana plasată în faţa lor ca pe un potenţial factor de ameninţare

sau de provocare. În schimb, femeile pot considera prezenţa cuiva alături ca pe o nedorită

solicitare de atenţie şi prietenie.

Pătrunderea unei persoane în spaţiul individual al alteia îi produce acesteia din urmă

nervozitate şi stânjeneală. Ea va reacţiona, în majoritatea cazurilor, printr-o serie de semnale

non-verbale menite să restabilească echilibrul reducând nivelul de intimitate (distanţare în

spaţiu, reducerea contactului vizual etc).

Pentru a evita starea de inhibiţie a intervievatului, precum şi fenomenul cunoscut sub

denumirea de "fascinaţia privirii", se recomandă ca scaunul să fie aşezat la distanţă de un

metru de cel al intervievatorului şi în unghi de 45° faţă de acesta (Cucu, 1980).

Experienţa interviurilor clinice a arătat că unele persoane preferă să vorbească privind

la un perete gol sau pe fereastră (Hadley, 1961).

Atunci când capacitatea de adaptare la situaţii neconfortabile este o condiţie necesară

pentru ocuparea postului, interviul de selecţie se va desfăşura cu cele două scaune plasate faţă

în faţă.

Camera în care are loc interviul trebuie să fie bine luminată, dar se va evita plasarea

celui intervievat acolo unde lumina este cea mai puternică. Dacă încăperea este aranjată astfel

încât interviul trebuie să aibă loc în interiorul unui cerc de lumină produs de lampa fixată pe

tavan, intervievatorul se va poziţiona în centrul acestui cerc, iar intervievatul, spre margine

(Hadley, 1961).

De asemenea, se va acorda atenţie condiţiilor de temperatură şi ventilaţie din cameră,

astfel încât să se creeze o atmosferă confortabilă.

Tipuri de interviuri Orice interviu constă dintr-o serie de întrebări şi răspunsuri. Tipul întrebărilor folosite,

formatul lor (cu răspunsuri închise sau deschise), precum şi ordinea acestora (fixă sau

variabilă de la un intervievat la altul) determină gradul de structurare a interviului.

În cazul interviului nestructurat, întrebările sunt cu răspunsuri deschise şi nu sunt

construite în prealabil. Intervievatorul îşi fixează doar subiectele pe care doreşte să le

abordeze, urmând să formuleze întrebările chiar în timpul interviului, în funcţie de

răspunsurile date de cel intervievat. Nici ordinea în care vor fi discutate temele nu este fixată a

priori. În acest fel, interviul variază de la un intervievat la altul, ceea ce creează greutăţi la

prelucrarea răspunsurilor şi la compararea intervievaţilor între ei.

Interviul structurat (sistematic, ghidat) se desfăşoară după un plan al subiectelor care

vor fi abordate. Ordinea acestora este, deci, fixată. Pentru fiecare subiect sunt formulate

întrebările principale, care vor fi identice pentru toţi cei intervievaţi. Ele sunt, în general, cu

răspunsuri deschise. În funcţie de răspunsurile primite, interviul este completat cu întrebări

specifice fiecărui intervievat.

În cazul interviului puternic structurat toate întrebările sunt fixate. Ele sunt adresate

în aceeaşi ordine tuturor intervievaţilor. Majoritatea întrebărilor sunt cu răspunsuri închise.

Interviul puternic structurat standardizat se deosebeşte de precedentul prin faptul

că toate întrebările sunt cu răspunsuri închise. În felul acesta, la fiecare întrebare persoana

intervievată trebuie să aleagă răspunsul pe care îl consideră cel mai potrivit, dintr-o mulţime

de răspunsuri construite de intervievator. Aceste răspunsuri pot fi şi scale de evaluare. Un

asemenea interviu este, de fapt, un chestionar adresat oral.

Interviul puternic structurat şi cel puternic structurat standardizat permit prelucrarea

statistică a răspunsurilor şi compararea intervievaţilor.

Gradul de structurare al interviului depinde, în primul rând, de scopul pentru care este

folosit. Dacă se urmăreşte descoperirea unor fapte (de exemplu, pentru identificarea naturii şi

a cauzelor problemelor unei persoane), se recurge la un interviu nestructurat. Dacă, însă,

interviul serveşte angajării pe un post, este preferabil ca el să fie puternic structurat sau

puternic structurat standardizat.

Intervievatorii lipsiţi de experienţă utilizează în general interviuri puternic structurate

şi interviuri puternic structurate standardizate. Majoritatea intervievatorilor cu experienţă

preferă interviurile nestructurate, al căror conţinut îl modifică în funcţie de personalitatea

celui intervievat. Ei încep cu o serie de întrebări cu răspunsuri deschise, cu caracter general,

care nu au nimic ameninţător, pentru a stabili o relaţie de cooperare cu intervievatul. Apoi

continuă cu întrebări din ce în ce mai specifice.

Forme de intervenţie într-un interviu Intervievatorul poate interveni în desfăşurarea unui interviu prin consemne şi relansări

(Blanchet, Gotman, 1998). Acestea sunt strâns legate de întrebările interviului, pregătindu-1

pe intervievat să răspundă la o serie de întrebări (consemnele) sau cerându-i să detalieze ori să

completeze răspunsurile date la unele întrebări" (relansările).

Consemnul este o solicitare de răspuns cu privire fie la reprezentările subiectului

intervievat ("Aş vrea să-mi vorbiţi despre..., despre ce reprezintă acest lucru pentru

dumneavoastră."), fie la experienţele sale ("Aş vrea să-mi vorbiţi despre..., despre cum se

petrec lucrurile."). El provoacă trecerea la un alt subiect.

Relansarea se bazează pe spusele anterioare ale intervievatului şi determină un

răspuns al acestuia. Relansările sunt de mai multe tipuri:

reiterare: intervievatorul repetă un punct de vedere emis de intervievat ori reformulează

unul sau mai multe enunţuri ale acestuia; astfel îi arată intervievatului că 1-a ascultat şi îi

solicită o explicitare;

declaraţie: intervievatorul îi face cunoscut intervievatului punctul său de vedere, bazat pe

răspunsul acestuia. El completează enunţul celui intervievat sau îl interpretează.

Completarea se poate face în mai multe moduri:

o se propune o reformulare concluzivă şi generalizatoare prin care i se arată

intervievatului că s-a înţeles .ceea ce a comunicat şi i se confirmă că ceea ce spune

prezintă interes;

o se avansează o deducţie nesigură şi hazardată (intervievatorul "face pe prostul")

pentru ca intervievatul să dezvolte răspunsul, acoperind lacuna aparentă din

exprimare sau din înţeles;

o se formulează un raţionament prin care i se arată intervievatului că intervievatorul

manifestă interes nu numai pentru faptele şi gândurile comunicate, ci şi pentru

modul în care se înlănţuie judecăţile în cadrul răspunsului

interogaţie: intervievatorul îi adresează o întrebare celui intervievat, pentru a explicita sau

completa cele relatate anterior (de exemplu, "Puteţi fi mai explicit?" sau "Ce înţelegeţi

exact prin această afirmaţie?"). Relansările ghidează răspunsurile, le influenţează

conţinutul şi pot chiar, în anumite condiţii experimentale, să antreneze modificări ale

opiniilor celor intervievaţi (A. Blanchet, M. Bromberg, I. Urdapilleta, după Blanchet,

Gotman, 1998).

Prin intervenţiile sale, intervievatorul îi cere celui intervievat să relateze evenimente

trecute (răspuns narativ), să îşi împărtăşească dorinţe ori gânduri (răspuns informativ) sau să

stabilească între mai multe afirmaţii legături de tip cauzal, de consecutivitate sau de

condiţionare (răspuns argumentativ).

Conţinutul unui interviu Întrebările adresate sunt dependente de scopul interviului. Ele trebuie să ajute la

completarea informaţiilor care au fost sau vor fi obţinute din alte surse (cerere de angajare,

referinţe, teste, chestionare etc.) şi, eventual, la elucidarea unor neclarităţi, atunci când datele

disponibile despre cel intervievat conduc la concluzii contradictorii.

Indiferent dacă interviul are loc într-un context clinic sau în cadrul unei selecţii

profesionale, el serveşte la depistarea unor aspecte din viaţa intervievatului (semnificative

pentru intervievat sau, respectiv, pentru compania care oferă postul). El permite să se obţină

detalii importante pentru formularea răspunsului la una sau mai multe dintre următoarele

întrebări (Aiken, 1994):

Unde locuieşte persoana? Cum poate fi contactată?

Cum descrie intervievatul familia sa şi grupul social din care face parte?

Care este starea sănătăţii sale, dacă a avut sau are boli grave?

Cum s-a dezvoltat sub aspect fizic, intelectual, emoţional, social? Au existat probleme sau

neregularităţi în dezvoltare?

Ce educaţie a primit? Ce şcoli a urmat? Ce performanţe a obţinut? Ce planuri are în

privinţa completării educaţiei, a perfecţionărilor şi/sau a specializărilor?

Ce posturi a ocupat? Ce sarcini a avut şi cum le-a îndeplinit? A avut probleme în muncă?

Ce interese şi preocupări are? Cum îşi petrece timpul liber?

A avut încurcături cu legea (când, unde, de ce)?

Care este starea sa civilă? Are copii?

Ce părere are intervievatul despre sine? De ce?

Ce atitudine are faţă de trecutul, prezentul şi viitorul său?

Este foarte important ca întrebările să fie formulate într-un limbaj adecvat nivelului

intelectual şi educaţional al celui intervievat şi într-un mod în care să nu-l jignească, să nu-i

provoace temeri sau suspiciuni.

Prelucrarea răspunsurilor la un interviu Pentru a putea utiliza eficient răspunsurile obţinute la un interviu este necesar să se

întocmească o grilă de analiză a interviului. Aceasta are forma unui chestionar şi conţine toate

aspectele care au fost abordate în discuţie şi care pot servi scopului interviului, fiecare având

forma unui item, cu mai multe răspunsuri propuse.

Modul de stabilire a răspunsurilor posibile la fiecare item depinde de scopul

interviului. Astfel:

În cazul unui interviu de angajare, din analiza muncii se cunosc acele caracteristici

fizice şi/sau psihice precum şi evenimentele de viaţă care pot avea influenţe pozitive sau

negative asupra modului în care o persoană face faţă obligaţiilor postului: Fiecare dintre ele

va constitui un item, iar răspunsurile posibile vor fi "prezent' 'absent" (sau "da "/"nu"), gradul

în care apare aspectul respectiv sau modalităţile în care poate să apară.

Exemple.

Starea civilă;

• are partener (este căsătorit sau trăieşte în concubinaj);

• este singur (celibatar, divorţat, văduv sau despărţit);

• nu este cunoscută.

Atunci când interviul serveşte formulării unui diagnostic psihologic sau clinic, sunt

cunoscute a priori aspectele care pot prezenta importanţă. Fiecare dintre ele va constitui un

item, răspunsurile posibile fiind "prezent' 'absent' sau gradul în care respectivul aspect este

prezent.

Exemple.

Anxietatea socială:

• prezentă;

• absentă; .

• nu se ştie.

Interviurile folosite în cadrul cercetărilor sunt, de obicei, nestructurate, întrebările

formulate diferă de la o persoană la alta. Din acest motiv, înainte de întocmirea grilei de

analiză este necesară parcurgerea însemnărilor realizate pentru toate interviurile. Se urmăreşte

care dintre aspectele discutate cu un număr mai mate de intervievaţi pot prezenta interes

pentru cercetare. Acestea vor constitui itemii. Răspunsurile posibile la itemi vor fi

răspunsurile date de cei intervievaţi, transformate astfel încât să permită verificarea ipotezei

cercetării.

Exemplu

Dacă cercetarea are scopul de a identifica factorii care au influenţă asupra obţinerii

succesului ca manager şi din interviuri reiese că există legătură între nivelul performanţei

profesionale,şi faptul că managerul a absolvit sau nu facultatea de ştiinţe economice, se va

introduce itemul:

Facultatea absolvită:

• ştiinţe economice;

• altă facultate;

• nu se ştie.

Nu este necesar să se prevadă ca răspunsuri toate facultăţile posibile.

În cazul interviurilor puternic structurate şi a celor puternic structurate standardizate

construirea grilei de analiză se face cu uşurinţă: itemii sunt tocmai întrebările interviului, iar

răspunsurile posibile sunt cele prevăzute în planul interviului (dacă întrebările sunt cu

răspunsuri închise) sau cele obţinute de la intervievaţi (dacă întrebările sunt cu răspunsuri

deschise), eventual grupate după conţinut.

Chiar şi în cazul interviurilor nestructurate este util să se întocmească o primă formă a

grilei de analiză înainte de desfăşurarea interviurilor. Evident, ea va fi modificată în funcţie de

răspunsurile obţinute. Dar, construind această grilă de analiză, intervievatul îşi va concretiza

şi clarifica multe dintre problemele pe care intenţionează să le abordeze prin interviu, fiind

ajutat astfel să formuleze întrebările.

Analiza calităţilor unui interviu Interviurile sunt analizate sub aspectul fidelităţii şi al validităţii lor.

Răspunsurile obţinute la un interviu depind nu doar de întrebările adresate cât, mai

ales, de personalitatea şi experienţa intervievatorului, de felul în care acesta ştie să coopereze

cu intervievatul, să formuleze întrebările la nivelul de înţelegere al intervievatului şi într-un

asemenea mod încât să se poată obţine informaţiile necesare prevăzute în grila de analiză a

interviului. Prin urmare, intervievatorul este o componentă a instrumentului de evaluare

denumit "interviu".

Un interviu este fidel dacă informaţia înregistrată în grila de analiză a interviului

reflectă corect situaţia intervievatului. Distorsionarea informaţiei poate avea cauze multiple.

Ea pot fi datorată:

intervievatului, care nu poate sau nu vrea să dea răspunsul corect la întrebare

(de exemplu, nu îşi aminteşte corect faptele sau doreşte ca unele fapte să nu fie

cunoscute);

modului în care este formulată întrebarea (este ambiguă sau conţine mai multe

întrebări);

modului în care intervievatorul se comportă în timpul interviului;

modului în care este înregistrat răspunsul intervievatului (dacă intervievatorul

notează răspunsul complet şi corect);

modului în care intervievatorul "traduce" răspunsurile date de,intervievat

pentru a le nota în grila de analiză a interviului.

Fidelitatea unui interviu se analizează comparând înregistrările făcute în grila de

analiză a interviului, pentru aceiaşi intervievaţi:

de către acelaşi intervievator, în ocazii diferite (fidelitatea intra-evaluator) sau

de către intervievatori diferiţi în aceeaşi ocazie (fidelitatea inter-evaluatori).

În ambele situaţii, interviul este fidel dacă pentru fiecare intervievat şi fiecare item

înregistrările din grila de evaluare a interviului, făcute cu ocazii diferite sau de intervievatori

diferiţi, sunt identice.

De obicei, fiecare item din grila de analiză a interviului este utilizat independent de

ceilalţi pentru a se formula concluzii asupra persoanelor. Nu se calculează scoruri ale grupelor

de itemi sau un scor al interviului. Din acest motiv se va cerceta fidelitatea fiecărui item în

parte. Un item este fidel dacă pentru fiecare intervievat răspunsul notat în grila de analiză este

acelaşi, în toate ocaziile sau la toţi evaluatorii

Fidelitatea intra-evaluator şi cea inter-evaluatori pot fi studiate în două moduri:

plecând de la intervievaţi;

plecând de la înregistrările (notiţele sau înregistrările pe bandă audio sau

video) făcute în urma desfăşurării interviului de către acelaşi intervievator,

În primul caz:

Fidelitatea intra-evaluator se cercetează comparând grilele de analiză completate de

acelaşi intervievator după efectuarea a două sau a mai multor interviuri cu aceiaşi subiecţi, la

intervale de timp nu prea mari, pentru ca deosebirile constatate între răspunsurile notate în

grile să nu. fie cauzate de apariţia unor schimbări la intervievaţi între momentele interviurilor.

Fidelitatea inter-evaluatori se studiază comparând grilele de analiză completate de mai

mulţi evaluatori care au intervievat toate persoanele, interviurile succesive la care a participat

fiecare intervievat fiind apropiate în timp unul de altul, astfel încât să nu fi putut interveni

schimbări în situaţia intervievatului care să aibă .influenţe asupra răspunsului.

În cel de-al doilea caz:

Fidelitatea intra-evaluator se cercetează comparând grilele de analiză completate de

acelaşi intervievator, în momente diferite, pornind de la aceleaşi înregistrări ale interviurilor

(fiecare persoană a fost intervievată o singură dată).

Fidelitatea inter-evaluatori se studiază comparând grilele de analiză completate de mai

mulţi evaluatori pornind de la înregistrările interviurilor făcute de un singur evaluator (fiecare

persoană a fost intervievată o singură dată).

Prima modalitate de studiere a fidelităţii (plecând de la intervievaţi)

cercetează atât existenţa erorilor de înregistrare a situaţiei intervievaţilor (datorate

intervievaţilor, intervievatorului sau/şi interacţiunii dintre intervievat şi

intervievator), cât şi a-erorilor de "traducere" a răspunsurilor intervievaţilor în

răspunsuri ale grilei de analiză, fără a face distincţie între aceste două tipuri de

erori.;

Se analizează, de fapt, precizia "planului interviului", plan care, în funcţie de gradul de

structurare al interviului, este mai mult sau mai puţin structurat, deci mai mult sau mai puţin

sensibil la caracteristicile situaţiei de interviu (la personalitatea intervievatorului, la momentul

în care are loc interviul etc). Această metodă de cercetare a fidelităţii poate fi aplicată doar

dacă există posibilitatea de a intervieva de mai multe ori aceleaşi persoane (în ocazii diferite

sau de către evaluatori diferiţi), Este utilă mai ales atunci când se intenţionează

utilizarea unui plan de interviu pentru intervievarea unui număr mare de

persoane, ceea ce presupune efectuarea interviurilor de către intervievatori

diferiţi sau la momente diferite (când intervievatorul poate avea comportamente

diferite).

Cea de a doua modalitate de studiere a fidelităţii (plecând de la înregistrările

interviului) cercetează, de fapt, existenţa erorilor de "traducere" a răspunsurilor intervievaţilor

în răspunsuri ale grilei de analiză. Este vorba despre fidelitatea unui anumit interviu,' făcut de

un anumit intervievator.

Validitatea unui interviu se referă la gradul în care informaţiile notate în grila de

analiză a interviului concordă cu rezultatele unei evaluări (de exemplu, cu scorurile unui test)

sau cu valorile unui criteriu (de exemplu, cu performanţa în muncă sau cu prezenţa/absenţa

unui anumit diagnostic psihologic sau clinic).

Se recurge la cercetarea validităţii atunci când se intenţionează să se folosească

interviul în locul respectivei evaluări ori în scop de predicţie (pentru a prezice performanţa în

muncă) sau în scop diagnostic (pentru a semnala prezenţa posibilă cu o probabilitate mare a

unei tulburări psihice care poate fi diagnosticată cu precizie doar într-o fază mai avansată sau

după efectuarea unor investigaţii suplimentare, deci numai după un interval de timp, dar

pentru care ar fi util să se instituie deja un tratament psihologic sau medical). De obicei nu se

studiază validitatea întregului interviu, ci doar a unui item sau a unui grup de itemi.

Evident, pentru ca interpretările date informaţiilor înregistrate în grila de

analiză a interviului să fie corecte, ,adică pentru ca interviul să fie valid, este

necesar ca aceste informaţii să oglindească situaţia reală a celor intervievaţi,

adică interviul să fie fidel

Procedeul utilizat pentru studiul validităţii unui interviu este dependent atât de tipul

variabilei cu care se face compararea interviului (rezultatul unei evaluări sau variabila

criteriu), cât şi de numărul itemilor din grila de analiză a interviului luaţi în considerare şi de

tipul acestora.

Dacă atât criteriul cât şi itemul din grila de analiză a interviului definesc variabile

cantitative, măsurate pe scală de interval sau de raport, atunci validitatea itemului se

cercetează cu ajutorul coeficientului de corelaţie liniară dintre cele două variabile. Itemul este

valid dacă se obţine un coeficient de corelaţie liniară semnificativ statistic la un prag de

probabilitate fixat.

Cursul VI – Chestionarul

Caracteristic cercetarii empirice în domeniul stiintelor socioumane este ca, cu ocazia

fiecarei noi investigatii, cercetatorul este obligat sa isi construiasca propriul instrument de

cercetare, a carui utilizare este limitata de obiectul si momentul cercetării. De aici rezulta:

obligatia de a construi de fiecare data un nou instrument, cu costuri materiale si

de personal, consum de timp, mai ales când fenomenul vizat este efemer, sau

rezultatele cercetarii sunt asteptate sa apara rapid;

necesitatea testarii prealabile a instrumentului, care însa întotdeauna este

incompleta, de unde incertitudinea asupra validitatii si fidelitatii lui si, prin

urmare, asupra calitatii rezultatelor cercetarii;

dificultatile care apar aproape mereu când se urmareste compararea rezultatelor

obtinute de doi cercetatori diferiti si, în genere, atunci când se doreste

realizarea unor analize secundare sau metaanalize.

De aici necesitatea acordarii unei atentii cu totul speciale alcatuirii chestionarului, ca

operatie prealabila fundamentala a unei anchete sau sondaj. Constructia chestionarelor este

foarte importantă, poate antrena consecinte grave asupra rezultatelor cercetarii, poate

compromite cercetarea. Intocmirea unui chestionar valid şi fidel este dificilă, nu există reguli

absolute sau modele de chestionare general valabile. “ Măiestria, sprijinită pe ştiinţă şi pe o

practică îndelungată, rămâne un ghid indispensabil ”1

Chestionarul este, formal, o listă de întrebări riguros aranjate. Septimiu Chelcea

defineşte chestionarul ca “o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau de imagini

grafice cu funcţie de stimuli în raport cu ipotezele cercetării, care prin administrarea de către

operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină, din partea celui anchetat un

comportament verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris”2. Chestionarul apare

astfel ca un instrument eficace atât pentru anchetat cât şi pentru anchetator, deoarece el

îndeplineşte două funcţii :

pune toate persoanele anchetate în aceeaşi situaţie ;

facilitează “ despuierea ” răspunsurilor si asigură comparabilitatea lor.

Importanţa şi amploarea utilizării chestionarelor l-au determinat pe Jean Carbonnier să

afirme că “ E un postulat metodologic al sociologiei dreptului că omul este mai sincer în faţa

sociologului decât în faţa judecătorului ”

1 Jean Stoetzel, Alain Girard, Sondajele de opinie publică, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p.

141. 2 Septimiu Chelcea, Chestionarul în investigaţia sociologică, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p.

140.

Logica întocmirii chestionarelor. Constructia oricarui chestionar trebuie sa aiba la bază formularea clara si detaliata a

problemei de cercetat. Problemele sociale au un grad de complexitate care impune

descompunerea lor în mai multe dimensiuni. Aceste dimensiuni trebuie traduse în indicatori,

ca modalitati empirice de detectare a prezentei/absentei, a starii sau a intensitatii unor

caracteristici. În cazul anchetei, indicatorii vor fi adusi, în forma finală, sub forma unei

întrebari în chestionar. Fiecare întrebare din chestionar reprezinta un indicator, prelucrat,

tradus, ajustat etc. de asemenea maniera încât el sa fie valid si functional în procesul

comunicarii dintre cercetator si subiect.

De exemplu, într-o cercetare privind stilul de viaţă, pentru studierea dimensiunii

consum cultural, am putea folosi ca indicator “timp alocat, în ziua X, vizionarii programelor

de televiziune”, indicator căruia i-ar putea corespunde întrebarea : Cât timp ati petrecut ieri

privind la televizor ?

In acest caz, indicatorul este identificabil în mod clar în întrebare. Alteori întrebarea

poate sa aiba un continut care nu trimite explicit spre un indicator sau indicatorul este derivat

din continutul întrebarii printr-o procedura interpretativa mai elaborata, necoincizând cu cel

pe care îl poate percepe subiectul la prima vedere. Dupa inventarierea dimensiunilor

principale si a indicatorilor fiecareia, se trece, în cele mai multe cazuri, la introducerea unor

noi variabile, mai mult sau mai putin complexe, despre care se presupune ca influenteaza sau

sunt influentate de fenomenul central studiat, lucru ce implica, de fapt, o ipoteza asupra unui

model cauzal sau de influente, în baza caruia acest factor central al studiului primeste o

explicatie corespunzatoare. Noile variabile pot fi, si ele, descompuse în dimensiuni si

exprimate în indicatori sau, pur si simplu, pot sa coincida chiar cu un singur indicator-

întrebare, cum se întâmpla cu factorii simpli de genul unor comportamente, precum mijlocul

de transport cu care persoana activa se deplaseaza la serviciu, tipul de localitate unde-si are

rezidenta etc.

Sub forma cea mai generala exprimând lucrurile, vom presupune deci ca problema

noastra centrala, A, se descompune în k dimensiuni, A1 , A2 , ... Ak si ca fiecare dintre

acestea genereaza un numar de întrebari, sa zicem, în medie m. Sa mai admitem ca va fi

necesar sa mai distingem un numar, r, de factori complesi B, C, D, ... , necesari pentru

explicarea fenomenului A sau prezentând interes pentru cercetare, fiecare reclamând

descompunerea în s dimensiuni, a câte t indicatori (întrebari), în medie. În fine, sa mai

adaugam ca, practic, orice chestionar mai contine un numar de v întrebari numite de

identificare sau variabile personale, prin care se determina caracteristicile de baza ale

statutului social al indivizilor - sex, vârsta, scolaritate, ocupatie etc. -, factori despre care

experienta ne învata ca intervin aproape întotdeauna în determinarea comportamentelor,

opiniilor, atitudinilor, aspiratiilor, evaluarilor etc. ale subiectilor cercetati.

Cu notatiile de mai sus, se poate calcula numarul n, de întrebari din chestionar astfel: n

= k x m + r x s x t + v

Considerând, ca pur exercitiu de calcul, ca marimile k, m, r, s, t iau în medie valoarea

5 (deci ca avem 5 dimensiuni ale lui A, ca mai exista alti 5 factori, fiecare cu câte 5

dimensiuni si ca fiecare dimensiune este traductibila în 5 întrebari) si ca lui v îi acordam

valoarea 10, atunci numarul întrebarilor se va ridica la:

n = 5 x 5 + 5 x 5 x 5 + 10 = 25 + 125 + 10 = 160,

cifra obisnuita pentru cercetarile sociologice serioase.

Procesul de selectie a indicatorilor care trebuie tradusi în întrebari de chestionar este

destul de complex, fiind necesar, cel putin un set de ipoteze, daca nu o teorie, cu privire la

explicatia fenomenului social cercetat. Pachetele de întrebari ce corespund unor dimensiuni si

fenomene sunt rezultatul elaborarii teoretice a schemelor de influenta si determinare. Orice

întrebare din chestionar are un “rost”; ea deriva, în cel mai nefericit caz, dintr-o ipoteza

neexplicitata privind o relatie dintre doua fenomene. De exemplu, cercetând optiunile

electorale ale unui public si solicitând vârsta respondentilor, se presupune ca aceste optiuni

sunt valabile dupa vârsta.

O forma de ancheta, o constituie cea care se bazeaza pe chestionare omnibuz,

instrumente care nu se centreaza pe o anumita problema, ci urmaresc culegerea de informatii

de naturi diferite, în scopuri diferite si chiar pentru beneficiari diferiti. Institutele de sondaje

uzeaza de astfel de instrumente pentru a raspunde mai usor solicitarilor mai multor

beneficiari. În astfel de cazuri, structura logica a setului de întrebari se aseamana cu cea

descrisa anterior, cu deosebirea ca ceilalti factori complexi, B, C, ... , nu se aleg pentru

explicarea lui A, ci devin subunitati de sine statatoare din punct de vedere al problematicii.

Astfel, în loc sa efectueze cheltuieli cu mai multe anchete, institutia respectiva rezolva totul

printr-o singura descindere pe teren. Lucrul este posibil, daca la nivelul aspectelor de urmarit

se ramâne, în mare, doar la faza descriptiva, folosind pentru explicatie numai variabile

individuale de identificare cărora se pot adăuga câtiva factori simpli.

Universul indicatorilor unui fenomen social nu are o existenta bine determinata, în

sensul ca ar fi constituit dintr-un numar dat si fix de elemente. Practic el este nelimitat si

nedeterminat. Ca urmare, cel care întocmeste un chestionar trebuie, pe de o parte, sa

construiasca indicatori-întrebari si, pe de alta, sa selecteze din multimea acestora pe cei mai

potriviti indicatori. Această operatie este dificila si riscanta, deoarece ea poate afecta

validitatea instrumentului. Daca pentru selectarea esantionului de persoane din populatie

exista reguli clare, furnizate de statistica si matematica, pentru alegerea “esantionului de

indicatori” este necesara o intuitie si o imaginatie sociologica, bazate pe lecturi si pe o

deosebita experienta de cercetare.

O modalitate de a controla si depasi subiectivismul individual în constructia

chestionarului este folosirea expertilor în selectarea itemilor si în aprecierea valorii lor în

economia instrumentului. Metoda este însa costisitoare, dar consultarea altor specialisti, în

faza elaborarii chestionarului, este de dorit, chiar daca se realizeaza în forme mai putin

sofisticate.

In primul rând, constructia chestionarului are la baza o cunoastere prealabila a

problematicii anchetei, eficienta instrumentului depinzând în mod hotărâtor de aceasta.

Dincolo de aceste exigenţe, orice persoana poate elabora un chestionar, fiecare dintre semenii

nostrii practica o sociologie la nivelul simtului comun, are un ansamblu de notiuni, descrieri

de fenomene, ipoteze si “teorii” asupra relatiilor dintre acestea. Dar un chestionar elaborat de

un amator va ramâne la nivelul propriilor cunostinte si scheme explicative, adesea precare,

grevate de prejudecati si idei preluate fara discernamânt, nereusind sa surprinda decât

aproximativ universul indicatorilor relevanti.

O problema la fel de grea ca selectia indicatorilor, este traducerea indicatorilor în

întrebari si asezarea întrebarilor în chestionar. Dificultăţi, surse de erori şi distorsiuni, apar

în permanenţă, începând cu formularea întrebarilor si terminând cu punerea în pagina a

chestionarului.

In construcţia chestionarului trebuie sa folosim un limbaj care sa fie înteles de toata

lumea si sa fie înteles de toata lumea la fel. Aceasta cerinta elementara, care deriva din

necesitatea de a putea comunica cu toti subiectii si din aceea de a-i supune pe toti la aceiasi

“stimului”, nu este usor de realizat. Toate manualele de metodologie insista asupra folosirii

celor mai simple cuvinte, celor mai simple expresii si a unor fraze scurte. Cuvintele, expresiile

si frazele trebuie întelese în acelasi sens de toti interlocutorii, indiferent de sex sau vârsta, de

nivelul lor cultural, de zona geografica de rezidenta sau de alti factori care ar putea influenta

procesul de comunicare, receptionarea univocitatii mesajului.

În constructia chestionarului, se va tine seama si de populatia careia îi sunt adresat

întrebarile. Acest lucru este valabil, mai întâi, la nivel general, de ansamblu al cercetarii, când

populatia supusa studiului este definita prin anumite caracteristici ce-i sunt proprii, dar si la

nivelele particulare, generate de logica desfăşurării anchetei. Este vorba de faptul ca nu toate

întrebarile unui chestionar trebuie adresate tuturor persoanelor din esantion. În functie de

raspunsurile la o întrebare, se obtin diferite subcategorii de populatie, cu caracteristici

specifice, carora le adresam întrebari specifice. Apar, asadar, în majoritatea chestionarelor

asa-numitele întrebari filtru, care genereaza bifurcari în succesiunea întrebarilor, trimitând

operatorul sau subiectul la întrebarea care urmeaza a fi adresata, în functie de raspunsul la

întrebarea filtru. Doua mari tipuri de probleme trebuie rezolvate în aceasta faza a

anchetei :

probleme de continut, legate de alegerea indicatorilor (necesari si suficienti)

pentru descrierea fenomenului si a relatiilor sale esentiale cu alti factori sociali.

Rezolvarea acestor probleme presupune cunostinte teoretice

probleme de forma, de transpunere a indicatorilor în întrebari standardizate,

privitor la învelisul lor verbal, la modul de adresare si la cel de înregistrare a

raspunsurilor. Rezolvarea acestor probleme presupune cunostinte

metodologice.

Tipuri de întrebari. In primul rând, o clasificare traditionala a întrebarilor dupa continutul informatiei

vizate este cea care distinge trei mari categorii: întrebari factuale, de opinie si de cunostinte.

1. întrebarile factuale. Informatia priveste elemente de comportament ale

indivizilor anchetati, ale semenilor din jurul lor sau situatii care caracterizeaza

viata subiectilor sau a comunitatilor în care traiesc. În principiu, toate aceste

aspecte se materializeaza în fapte comportamentale sau situationale si ar putea

fi înregistrate prin metoda observatiei, daca o asemenea investigare nu ar

presupune eforturi extrem de mari. Câte seriale a urmarit în ultima saptamâna

la televizor, la ce ora s-a sculat în dimineata zilei respective, câti bani cheltuie

familia pe luna cu hrana, unde si-a petrecut concediu, la ce vârsta a avut primul

contact sexual etc. sunt mostre de indicatori cu un clar continut factual, dintr-o

gama extrem de ampla si de diversa, care conduc la întrebari întâlnite în orice

chestionar. Raspunsul la asemenea întrebari poate fi judecat în termeni de

adevarat sau fals, întrucât ele se refera la o situatie obiectiva si verificabila

prin alte mijloace.

2. întrebarile de opinie. Conţinutul lor vizeaza aspecte care tin de universul

interior al individului, parerile, atitudinile, credintele, asteptarile, proiectarea în

viitor, evaluarile, atasamentul fata de valori, explicatiile fenomenelor din jurul

sau, justificarile si motivatia actiunilor etc. Termenul de opinie este luat într-un

sens mult mai larg decât cel în care se foloseste în mod curent. Caracteristicile

informatiei continuta în raspunsul la aceste întrebari este faptul ca ea nu poate

fi obtinuta în mod direct prin alte metode decât cele ce fac apel la

comunicarea verbala cu subiectii si, deci, ca verificarea celor afirmate de

acestia este o întreprindere dificila, posibil (uneori) de realizat doar prin

metode indirecte.

3. întrebarile de cunostinte. Au un specific foarte clar. Scopul acestor întrebări,

care sunt de aceeasi natura cu cele folosite în orice situatie de examen - nu este,

pentru sociolog, în primul rând, acela de a masura în mod cât mai corect

nivelul cunostintelor oamenilor într-un domeniu oarecare. Ele evidentiaza

preocuparile intelectuale ale indivizilor în anumite domenii, ca urmare a unor

interese sau a unor situatii de viata specifice. Aplicând, de exemplu, recrutilor

un chestionar cu întrebari de cunostinte din domeniul diferitelor obiecte

studiate în treptele scolare obligatorii, vom putea sa evaluam calitatea

învatamântului general. De asemenea, prin intermediul unor întrebari de

cunostinte, putem evalua interesul oamenilor pentru anumite domenii ale artei

si, chiar despre sistemul lor de valori, credinte, atitudini etc. Întrebarile de

cunostinte pot furniza informatii si despre anumite comportamente, cum ar fi,

de pilda, lectura scrierilor religioase ori frecventarea bisericii. Ele pot fi

utilizate si ca întrebari de control. Acest gen de întrebari nu sunt adresate

pentru a aduce o informatie propriu-zisa din partea respondentului, ci pentru a

verifica, a controla acuratetea raspunsurilor sale la alte întrebari. Printre altele,

ele pot fi folosite pentru a testa sinceritatea subiectului. În acest caz, într-un

limbaj mai tehnic, ele sunt considerate si ca “itemi de minciuna” (lie items). De

exemplu, o lista de titluri fictive de carti sau de nume de autori, din care

subiectul este pus sa mentioneze ceea ce a citit, constituie un indicator al

onestitatii raspunsurilor sale în general.

O specie aparte de întrebari o constituie întrebările de motivatie, care sunt, în întelesul

foarte larg întrebari de opinie, dar de o distinctivitate sporita. Relevanta lor deriva din aceea

ca sondeaza o zona a subiectivitatii umane de o importanta capitala, si anume cea a

universului cauzal-motivational al aprecierilor, deciziilor si actiunilor umane. Desi exista un

strat motivational mai superficial si schimbator, putem vorbi si de o infrastructura

motivationala mai solida si mai stabila, pe baza careia se pot face predictii comportamentale si

se pot deci estima schimbari în optiunile oamenilor. Daca, de exemplu, cunoastem motivele

pentru care indivizii simpatizeaza cu un partid sau cu o personalitate politica, putem anticipa

mai bine ce alte partide ori personalitati ar putea intra în aprecierea acestor indivizi si/sau ce

ar trebui sa faca partidele si personalitatile respective pentru ca sa se întâmple acest lucru.

Întrebarile de motivatie aduc, în principiu, explicatiile si interpretarile subiectului cu

privire la opiniile si faptele sale, în corelatie cu starile mediului social înconjurator si cu

evaluarile acestor stari. Înregistrarea raspunsurilor la respectivele întrebari necesita precautii

sporite, fiind necesara consemnarea fidela a declaratiilor celor chestionati, adica utilizarea

întrebarilor deschise.

Raspunsurile la întrebari de genul ”De ce ?”, “Motivati raspunsul”, “Ce v-a determinat

sa ... ?” etc. nu trebuie luate ca atare, şi se impune o interpretare a lor. Aceasta, deoarece

motivatia se structureaza pe trei paliere principale: motivele reale, motivele constientizate de

subiect si motivele declarate de acesta (cu ocazia anchetei sau interviului). Din mai multe

cauze, între cele trei planuri nu exista corespondenta deplina. De la Freud încoace, psihologia,

psihodinamica si psihanaliza, insista asupra distantei dintre motivatia reala si cea

constientizata, acordând inconstientului un rol aproape suveran.

In al doilea rând, dupa forma de înregistrare a raspunsurilor, se face, în principiu,

distinctie între întrebarile închise si cele deschise, primele oferind subiectului variante de

raspuns prefabricate, respondentul urmând doar sa o aleaga pe cea care se potriveste situatiei

sau opiniei sale, iar celelalte reclamând înregistrarea, cât mai fidela si completa, a raspunsului

dat de subiectul chestionat. În cazul anchetei si, mai ales, al sondajului de opinie, culegerea si

interpretarea datelor sunt realizate din perspectiva statistica, ceea ce înseamna ca prelucrarea

informatiei dobândite printr-o întrebare deschisa trebuie efectuata, finalmente, în acelasi

mod ca si pentru una închisa, deci pornind de la stabilirea de categorii în care este introdus

continutul raspunsurilor. Deosebirea este ca aceste categorii se stabilesc dupa efectuarea

anchetei iar clasificarea raspunsurilor se face de catre cercetator, pe baza analizei textului

raspunsului.

În faza de constructie a chestionarului cercetatorul trebuie sa decida, în esenta, asupra

urmatoarelor doua aspecte:

daca este posibil si preferabil sa se stabileasca si sa se expliciteze dinainte

categoriile de raspunsuri si, în caz afirmativ;

daca e posibil si preferabil ca subiectul sa fie cel care alege cea mai adecvata

forma de rezumare a raspunsului sau, folosind grila de categorii propusa.

Cele doua întrebari combinate dau trei solutii posibile, pentru fiecare întrebare

din chestionar:

1. se stabilesc a priori categoriile de raspuns si subiectul alege;

2. se stabilesc a priori categoriile de raspuns iar operatorul, în

functie de raspunsul subiectului, alege varianta “potrivita”;

3. se stabilesc a posteriori categoriile de raspuns, urmând a

clasifica “la birou” continutul raspunsurilor.

O particularitate a întrebărilor chestionarului în sociologia juridică, constă în

redactarea întrebărilor cu privire la fapt şi nu cu privire la drept. Terminologia juridică

presupune înţelegerea exactă şi de aceea, chiar în cazul unor termeni curenţi ca infracţiune,

contravenţie, etc., este posibil ca subiecţii investigaţi să nu înţeleagă exact sensul întrebării

formulate. De aceea, se recomandă ca întrebarea să fie însoţită de perifraze explicative şi chiar

exemple descriptive.

Grafic întrebarile deschise se evidentiaza în chestionar prin aceea ca, dupa textul

propriu-zis al întrebarii, apare un spatiu liber în care operatorul sau subiectul (când e vorba de

autocompletare) înscrie raspunsul. Operatorului i se cere reproducerea cât mai fidela a

discursului subiectului. Doar când subiectul ofera de o maniera mult prea ampla raspunsul,

este permisa înregistrarea selectiva sau rezumata.

Pentru întrebarile închise, formele de prezentare grafica a variantelor de raspuns sunt

destul de diferite. În cele mai numeroase situatii, variantele sunt asezate una sub alta, dupa

textul întrebarii, si sunt numerotate. Alegerea variantei potrivite se face prin încercuirea

numarului, cu functie de cod, din fata variantei respective. Prin forma si fontul caracterelor, se

evidentiaza diferenta dintre întrebarea propriu-zisa si variantele de raspuns.

Sistemul de variante al oricarei întrebari închise trebuie sa satisfaca un numar de

conditii elementare:

trebuie sa fie complet, în sensul ca orice raspuns posibil trebuie sa îsi gaseaca

locul în gama variantelor prevazute.

trebuie sa fie discriminatoriu, doua situatii semnificativ diferite trebuie

surprinse în variante de raspuns diferite.

trebuie sa fie univoc, unui raspuns sa îi corespunda o singura varianta dintre

cele oferite.

Cel mai simplu sistem de raspuns la o întrebare închisa este cel cu doua variante de

raspuns, care pot fi interpretate în termenii Da/Nu. Folosirea acestui gen de întrebari este

posibila si la întrebarile factuale, când se cere precizarea existentei sau inexistentei unui lucru,

efectuarea unei actiuni etc., si la cele de opinie, când subiectului i se pretinde o forma foarte

tranşanta de exprimare a parerii: e de acord sau nu cu ceva, are o opinie favorabila sau

nefavorabila în legatura cu ceva.

În cele mai multe cazuri, când e vorba de opinii, lucrurile sunt mai complexe,

evantaiul de raspunsuri formând o scala ordinala, care încearca sa surprinda gradual

intensitatea unei opinii, masura în care oamenii sunt satisfacuti de un aspect al vietii lor, taria

cu care cred în ceva, nuantele în aprecierea activitatii unei personalitati publice sau a unei

institutii etc. Exemplu : Cum credeti ca veti trai peste un an ?

Mult mai bine

Ceva mai bine

Aproximativ la fel

Ceva mai prost

Mult mai prost

Exista cazuri când cercetatorul crede într-o capacitate de autoanaliza a subiectului

superioara celei implicate de folosirea câtorva cuvinte pentru a desemna starile respective. El

va cere acestuia sa îsi plaseze opinia pe o scala abstracta, marcata cu valori numerice,

semnificatie lexicala atribuindu-se doar valorilor din capete. Exemplu:

Cât de multumit sunteti de salariul pe care îl primiti ?

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Total nemultumit Total multumit

O lunga si veche dezbatere opune partizanii folosirii celor doua tipuri de întrebari.

Esenta disputei între adeptii folosirii uneia sau alteia din cele doua categorii de întrebari se

referă la următoarele argumente: adepţii folosirii întrebarilor deschise argumenteaza ca

acestea permit subiectilor sa spuna ceea ce realmente exista în mintea lor, fara a fi influentati

prin sugestii din partea cercetatorului, în opoziţie cu întrebarile închise care plaseaza subiectii

într-un evantai limitat de posibilitati de alegere. Ei considera întrebarile închise ca fiind, tipic

decontextualizante deoarece oferă un set închis si incomplet de optiuni de raspunsuri arbitrare,

ceea ce conduce la distorsionarea raspunsurilor. Adepţii sondajelor, cred ca întrebarile

deschise tind sa furnizeze un material ce este extrem de variabil, cu o slabă fidelitate si dificil

de codificat.

Practica cercetarii si, îndeosebi extinderea sondajelor de opinie, ale caror rezultate

trebuie sa apara într-un timp foarte scurt, a facut ca, încetul cu încetul, întrebarile închise sa

ajunga net predominante, aproape în toate tipurile de anchete. Utilizarea celor deschise

ramâne, asa cum deja o recomanda, cu o jumatate de secol în urma, Paul Lazarsfeld, doar o

chestiune ocazionata de insuficienta cunoastere a problematicii cercetate, în cercetari cu

caracter explorativ, în anchete pilot, de necesitatea de a se completa, detalia, preciza

continutul raspunsurilor unor întrebari închise mai deosebite, de dorinta de a obtine detalii

asupra motivatiilor invocate de subiecti etc.

Utilizarea în general frecventa a întrebarilor închise, nu numai în cazul sondajelor de

opinie, se datoreaza avantajelor lor incontestabile. Avantaje ale întrebarilor închise:

1. Rapiditatea si usurinta prelucrarii rezultatelor. Avantaj fiind decisiv când

rezultatul unui sondaj trebuie transmis beneficiarului în timp de câteva zile de

la data comandarii lui.

2. Usurinta completarii chestionarului, care înseamnă rapiditate si atractivitate

pentru subiecti. Subiectului îi revenine doar sarcina de a înconjura coduri sau a

pune X-uri în casute, operatii care solicita eforturi mentale si motrice mult

reduse faţa de completarea unui text.

3. Precizarea continutului întrebarii, variantele întregesc textul propriu-zis al

întrebării.

4. Uniformitatea întrebarii si a înregistrarii raspunsurilor este avantajul de

cunoastere cel mai important al întrebarilor închise.

5. Evitarea erorilor generate de operatiile de postcodificare

6. Întrebarile închise faciliteaza gasirea raspunsului potrivit. Acest avantaj deriva

din cunoscuta lege a psihologiei conform careia oamenilor le este mai usor sa

recunoasca ceva decât sa îsi aminteasca si sa reproduca acel lucru. Cu referire

la întrebarile de opinie, se spune ca mai usor si mai repede omul se regaseste

într-un model decât sa definesca modelul său propriu.

Numarul si ordinea întrebarilor în chestionar. De cele mai multe ori, din dorinta de a “acoperi” cât mai bine continutul conceptelor

prin indicatori, tendinta cercetatorului este de a formula mai multe întrebari decât este

necesar. Nu există reguli privind numarul optim de întrebari care ar trebui sa aibă un

chestionar, deoarece acesta depinde de prea mulţi factori pentru a se putea formula o regulă.

Factorii principali care fac sa întâlnim, în practica, un evantai larg de tipuri de

chestionare, de la cele compuse din câteva întrebari pâna la altele de 200-300 de întrebari şi

peste, sunt: obiectul cercetarii (problema studiata), tipul cercetarii, finalitatea ei, beneficiarul

rezultatelor, tehnica de ancheta, felul întrebarilor, resursele materiale de care dispune

cercetatorul, calitatea si numarul operatorilor de care se dispune, timpul de disponibil si genul

de populatie a cercetării.

Privind tipul cercetarii, se face distinctie între studii “explorative”, si studii

“explicative”. Studiile explorative vizeaza aspectele descriptive ale fenomenului si nu pretind

introducerea prea multor factori suplimentari în cercetare, efectându-se cu chestionare mai

simple.

Orice cercetare se face cu un anume scop si se adreseaza unui “beneficiar”. Se disting

anchetele facute în scop pur stiintific, din care rezultă articole stiintifice sau carti de care

beneficiaza întreaga comunitate a specialistilor, si cercetări pur aplicative, comandate de o

institutie, un partid, un ziar etc. într-un scop foarte precis, cunoscute de publicul larg ca

“sondaje de opinie”. Studiile aplicative sunt foarte strict circumscrise în timp şi utilizeaza

chestionare mai simple, cu un numar mic de întrebari.

Privind natura întrebarilor, utilizarea întrebarilor închise, cu un numar mai mic de

variante de raspuns, este un factor care favorizeaza posibilitatea de a spori mult numarul de

întrebari.

În general, la stabilirea numarului de întrebari din chestionar este necesar sa se

evalueze timpul mediu necesar pentru completarea lui efectiva, parametru care nu poate

depasi, fara riscul unor erori mari, anumite limite. De pilda, un chestionar aplicat “în picioare”

(de exemplu, pe strada) nu poate sa ia subiectului mai mult de 5-10 minute. Ancheta clasica

desfasurata la domiciliu poate dura o jumatate de ora, dar nu se recomanda depasirea unei

durate de 45 de minute decât în anumite circumstante speciale, când subiectii sunt stimulati sa

coopereze folosindu-se diferite recompense. Ancheta prin telefon nu se poate extinde peste

câteva minute, decât daca subiectul a fost contactat în prealabil si s-a fixat un moment de timp

la care sa poata fi sunat pentru a sustine o discutie telefonica mai lunga.

Ordinea întrebarilor în chestionar nu trebuie, si nu este bine, sa reproduca structura

tematica a chestionarului. În stabilirea succesiunii întrebarilor e nevoie sa se tina seama de o

serie de aspecte care favorizeaza comunicarea si stimuleaza cooperarea subiectului. Astfel, în

debutul chestionarului se recomanda folosirea uneia sau mai multor întrebari “usoare”, la care

oamenii raspund cu placere, cu scopul de “a sparge gheata” cât mai repede si de a antrena

subiectul în dialog. Daca dintre întrebarile-indicatori nu exista nici una care sa satisfaca aceste

cerinte, se pot construi câteva special cu aceasta destinatie, chiar daca nu sunt utile cercetarii.

Asezarea întrebarilor în chestionar într-o forma “logica” este în mod evident necesara,

deoarece ea genereaza un efect de consecventa, de consonanta a raspunsurilor, care depaseste

gradul de consonanta reala a opiniilor oamenilor.

Ordinea în care sunt întrebarile asezate într-un chestionar capata o importanta

deosebita în ancheta orala. Întrucât raspunsul la fiecare întrebare a chestionarului depinde nu

numai de ceea ce a facut omul sau de ceea ce a gândit înainte de a intra în contact cu

cercetatorul, ci si de modul în care se stabileste aceasta relatie subiect-cercetator, de felul cum

subiectul o percepe si îi evalueaza consecintele pentru propria viata. In ancheta orală, în

funcţie de ordinea întrebarilor, subiectul descopera succesiv problemele privitor la care este

chestionat. Cu fiecare întrebare care i se adreseaza, imaginea sa asupra situatiei în care este

pus de ancheta se modifica si ca urmare si raspunsurile la anumite întrebari, care sunt

semnificativ influentate de aceasta perceptie, pot fi altele decât atunci când întrebarea avea un

alt loc în acelasi chestionar sau era plasata în cadrul altei succesiuni de întrebari sau al altui

chestionar, diferit ca si continut al întrebarilor.

Cursul VII – Sondajul de opinie

Termenul de sondaj statistic, consideră Dumitru Porojan (Statistica şi teoria

sondajului, 1993), se referă la o cercetare parţială al cărei scop este ca, pe baza rezultatelor

obţinute de la un eşantion riguros prelevat, să se estimeze parametrii populaţiei totale, pe baza

principiului teoriei probabilităţilor, statisticii matematice şi a legii numerelor mari.

După cum se observă există o legătură strânsă între sondaj şi eşantion.

Sondajul de opinie, spune Henri Piéron (Vocabulaire de la psychologie, 1973), este

tehnica care ne permite “să determinăm repartiţia opiniilor într-o populaţie dată cu privire la o

problemă, culegând, într-un eşantion ales din această populaţie, răspunsuri individuale vizând

aceste opinii.

Originea sondajului de opinie se poate identifica în prima jumătate a sec. al XIX-lea,

în SUA. Începând cu această dată, cu ocazia alegerilor prezidenţiale, se organizează un “vot

de paie”, adică un vot fictiv. Prin intermediul unei maniere primitive de sondare a opiniei

publice, organizatorii urmăreau să prezică rezultatele alegerilor. Procedeul consta, spre

exemplu, în a plasa urne fictive la intersecţii. Trecătorii erau solicitaţi să completeze buletine

de vot. Se contabilizau modo grosso rezultatele. Tehnica nu avea nimic ştiinţific şi deseori

dădea greş. Cu toate acestea nu existau alegeri prezidenţiale în SUA care să nu fie însoţite de

aceste voturi de paie. Spre exemplu, în 1920, erau nu mai puţin de 85 de anchete de acest tip,

din care 6 erau de amploare naţională.

Opinia publică Preocupările gânditorilor pentru problema opiniei publice datează din vechime. La

1671, William Temple considera că opinia “formează baza şi temeiurile oricărei guvernări” şi

că “orice guvern se întăreşte sau slăbeşte în măsura în care favoarea de care se bucură în ochii

opiniei generale cei care guvernează creşte sau scade”.

Noţiunea a fost impusă în ştiinţele sociale de Gabriel Tarde în 1901. Acesta considera

că opinia are două caracteristici: este împărtăşită social (este un fenomen de număr) şi este

diferenţiată (delimitată de anumite grupuri, mulţimi).

Gustave Le Bon scrie în 1911 “Opiniile şi credinţele”. După autorul francez, opiniile

sunt cele care ne clădesc concepţia noastră de viaţă, ne guvernează comportamentele şi,

implicit, majoritatea evenimentelor istoriei.

În 1926, un alt autor, E. Dicey, considera că “în orice moment există un corp de

credinţe, convingeri, sentimente, principii recunoscute şi puternic înrădăcinate care luate

laolaltă constituie opinia publică a unei epoci determinate, ceea ce ar putea fi desemnat drept

curentul de opinie predominant.

Deosebim o opinie internă (privată), adoptată de individ în forul său interior şi care nu

este exteriorizată decât cu precauţie (în liberate şi siguranţă) şi o opinie externă (manifestă),

exprimată în afară, în conversaţiile publice (fără reticenţă).

De asemenea, facem distincţia între opinia momentană, ca expresie a unei situaţii de

moment, a unei reacţii spontane şi efemere şi opinia durabilă, de profunzime, deseori aceea a

unui grup la care aparţine individul.

O distincţie se face între opinia individuală şi cea publică. Prima se sprijină pe

reflecţia particulară asupra unui obiect social şi este caracteristică unui individ, în timp ce

opinia publică exprimă raporturile unei colectivităţi (grup sau ansamblu de grupuri) cu

respectivul obiect social. Opinia publică nu este suma opiniilor individuale, ci o rafinare a

acestora la nivel social.

Astăzi, de pildă, Grande Dictionnaire de la Psychologie defineşte opinia publică ca un

mod de exprimare şi manifestare a gândirii sociale, adică o poziţie relativă a unui grup

particular, la un moment dat, într-un cadru referenţial de judecare a unui obiect social. Dar

opinia publică, ea însăşi, a evoluat de-a lungul timpului. În epocile trecute, distanţa socială

dintre cei care guvernau şi cei guvernaţi era mult mai mare decât în prezent. Marea masă nu

era implicată decât accidental în rivalităţile dintre puternicii zilei. Opinia lor nu conta deloc:

putea doar accepta şi suporta evenimentele. Se întâmpla uneori ca vocea mulţimii să se facă

auzită prin forma revoltelor brutale. Desigur, cadrul social era altul. Existau reglementări

(legi, cutume) care durau de secole, instituţiile statului erau destul de stabile şi rar se punea

problema unei inovaţii sociale.

Acestei situaţii i-a pus capăt revoluţia industrială şi revoluţia demografică: înmulţirea

oamenilor, creşterea duratei de viaţă a omului, dezvoltarea oraşelor, a tehnicii şi diviziunea

muncii. Toate aceste elemente au modificat vechiul echilibru şi a propus unul nou şi mai

dinamic.

Odată cu ridicarea nivelului de trai distanţele sociale se micşorează. Apar concepte

noi, revoluţionare pe care marea masă şi le-a însuşit imediat: puterea aparţine poporului,

administraţia este în slujba cetăţeanului, egalitatea în faţa legii etc.

Toate aceste idei se insinuează treptat în sufletul maselor care îşi simt puterea. Această

putere este opinia publică.

O altă deosebire se face, evident, între opinii şi atitudini.

Claude Javeau (L’enquete par questionnaire, 1971) consideră că atitudinea se situează

la un nivel mai profund, mai puţin raţional, decât opiniile. Atitudinile sunt mai constante,

caracterizându-se, de regulă, prin stabilitate şi permanenţă. Atitudinile îndeplinesc funcţii de

triere, de verificare, eliminare şi conservare a opiniilor. Opinia, spune Javeau, este în general

raţionalizată, trecută prin filtrul conştiinţei, constituind, deseori, o reacţie spontană, izolată,

accidentală.

Jean-Louis Loubet Del Bayle (Introduction aux methodes des sciences sociales, 1991)

sugerează că opinia este, schematic vorbind, expresia verbală şi pasageră a unui fenomen mai

profund care este atitudinea. Mai exact, opinia este manifestarea verbală exprimând o reacţie a

individului faţă de un obiect determinat. Atitudinea, arată Del Bayle, este o predispoziţie

relativ stabilă care determină subiectul să se comporte într-un anumit fel în faţa unui obiect

sau fenomen.

Atitudinea se prezintă ca o multitudine de opinii corelate şi interdependente cu privire

la acelaşi obiect sau aspect al vieţii. Astfel, dacă la nivelul opiniilor ne situăm în mijlocul unor

structuri eterogene, la nivelul atitudinii se remarcă o relativă omogenitate, o structurare de tip

continuist.

Opinii, atitudini, reprezentări Moscovici s-a opus, observa Farr (1990), de la bun început tratării separate a

diferitelor concepte cum ar fi atitudinea, opinia sau stereotipul. El susţine că, într-o bună zi, în

cercetarea psihologică, reprezentările sociale vor lua locul opiniilor şi atitudinilor, deoarece

studiul opiniei publice este una dintre “direcţiile oarbe” ale cercetării noastre. (Moscovici,

1963).

Motive:

Reprezentările sunt mai complexe decât atitudinile sau opiniile

În al primul rând, pentru a înţelege scena socială, nu este suficientă abordarea

ştiinţifică la nivelul unor manifestări individuale, aşa cum se întâmplă în cazul atitudinii. Se

simte nevoia, datorită complexităţii obiectului, de o abordare mai amplă, de un model integrat

capabil să conexeze elemente considerate, până nu demult, tabuuri pentru psihologia socială:

credinţe, ideologii, contexte politice sau culturale etc.

Fraser (1984, 1994) considera că atitudinea este mai limitată, mai discretă şi mai

focalizată, pe când reprezentarea se arată mai cuprinzătoare, ca un sistem structurat de

credinţe.

Reprezentările sociale pre-există atitudinilor şi opiniilor

Apoi, se poate spune că reprezentările sociale nu numai că organizează, dar şi preced,

într-un fel, atitudinile şi opiniile noastre. Acestea din urmă se alimentează din cele dintâi şi,

prin intermediul lor, ne racordăm la concepţia grupului sau comunităţii de care aparţinem.

Moscovici subordonează atitudinile şi opiniile reprezentărilor sociale, căci atitudinile

devin nişte cunoaşteri şi evaluări secundare. El susţine că nu poţi avea o atitudine faţă de un

obiect fără a dispune, în prealabil, de o reprezentare a acestuia.

Pentru Rouquette şi Rateau (1998), atitudinea furnizează un “motiv” opiniilor sau

luărilor de poziţie înregistrate şi reprezentările sociale furnizează un motiv atitudinii.

După Doise (1990), reprezentările sociale sunt instanţe mediatoare între ideologii şi

atitudini. Ideologiile, credinţele şi religiile reprezintă “un mediu” sau cel puţin un cadru

pentru dezvoltarea şi condiţionarea reprezentărilor sociale, iar atitudinile şi opiniile se

constituie în răspunsuri specifice este o temă care a devenit centrală şi comună majorităţii

studiilor care tratează aceste raporturi.

Mecanismele formării opiniei publice Jean Stoetzel recunoaşte că nu există o definiţie satisfăcătoare a opiniei publice.

Opinia publică este un fenomen social prin excelenţă, exprimând mentalitatea colectivă.

Ea este o forţă socială, spune G. Bourdeau (itemul Opinion publique din

Encyclopaedia Universalis, 1989) ce rezultă din similitudinea judecăţilor făcute asupra

anumitor subiecte de o pluralitate de indivizi şi care se exteriorizează în măsura în care devine

conştientă de ea însăşi.

Nu există un model unitar, un mecanism unic de formare a opiniei publice. Se pot

enumera, în schimb, mai multe entităţi sociale care determină, modelează opinia publică.

Propaganda puterii politice

Puterea politică a fost întotdeauna preocupată de gradul de adeziune de care se bucură

deciziile lor în cadrul populaţiei. Dacă acest fapt conta mai puţin în secolele trecute, astăzi

nici nu se poate concepe o guvernare democratică fără un anume grad de adeziune din partea

populaţiei.

Este de la sine înţeles că deciziile unei puteri pot fi, la un moment dat, impopulare.

Atunci se pune în funcţiune mecanismul propagandistic al puterii.

Moscovici a arătat cum funcţionează propaganda:

- Ea simplifică realitatea, reduce complexitatea sistemului la câţiva stimuli bine

reliefaţi.

- Se caracterizează prin reacţia imediată, acceptarea sau respingerea unui grup sau a

unei persoane.

- Modalitatea sa de a se impune este repetiţia persuadantă, orientarea polarizată.

- Consecinţa propagandei este o polarizare a opiniei publice. O categorie va adera şi

mai tare la ideile puterii, în timp ce o altă categorie le va refuza şi mai intens.

Rolul liderilor de opinie

Aceştia reprezintă persoane publice (oameni politici, funcţionari superiori, oameni de

cultură, comentatori politici sau economici, ziarişti), uneori oameni mai simpli.

Lazarsfeld şi Katz consideră esenţial rolul liderilor de opinie. Pentru ei, procesul de

influenţă la nivel macro-social, se derulează în două etape:

- Un transfer de informaţie de la media la liderii de opinie

- Un transfer de influenţă de la liderii de opinie la public.

Ei au arătat, de asemenea, că liderii de opinie sunt dificil de recunoscut. Aceştia nu

sunt doar persoanele care apar pe canalele radio-TV, ci şi persoane care prezintă o anumită

credibilitate socială legată de subiecte specifice cu care publicul vine în contact în varii

situaţii. Conceptul de lider de opinie devine astfel relativ: unii sunt lideri în ceea ce priveşte

anumite subiecte şi nu sunt în altele.

Grupurile de presiune

Grupul de presiune este un ansamblu de persoane organizat într-o mişcare socială şi

care susţine o anumită poziţie, o idee contrară altui grup, care deţine în societate un rol

normativ.

Aceste raporturi pot fi explicate prin prisma paradigmei influenţei minoritare. Din

punctul de vedere al influenţei minoritare se face distincţia minoritate-majoritate. În ceea ce

priveşte situaţia perceptivă, majoritatea, indiferent de statut, competenţă împărtăşeşte aceeaşi

normă stabilă (un metru măsoară un metru). Este o situaţie de consens unanim.

Altfel stă situaţia în cazul opiniilor, atitudinilor. Acestea sunt produsul tensiunilor

sociale şi reflectă ideologia grupurilor sociale dominante. În ceea ce priveşte grupul de

presiune el exercită influenţă asupra a două entităţi: grupul normativ, puterea (care generează

norme) şi populaţia generală, care suferă puterea economică şi politică a grupurilor dominante

(normative).

După Mugny (1982) trebuie să se distingă între două stiluri comportamentale:

- Stilul de comportament (consistenţă contra inconsistenţă): raportul stabilit

de minoritari cu grupul normativ (puterea). Minoritatea neagă sistematic

norma majoritară, prezentând în acelaşi timp o altă normă.

- Stilul de negociere: raportul dintre minoritate şi populaţia supusă influenţei.

S-au identificat până acum două stiluri de negociere: flexibil (suplu adaptat

populaţiei supuse influenţei, cu compromisuri) şi rigid (consistent până la

exces, norme imuabile) .

Astfel un grup de presiune, pentru a obţine un efect maxim, adoptă o atitudine

consistentă, de blocare a negocierii cu puterea, dar păstrează o atitudine negociantă, flexibilă

cu marea masă a populaţiei. Un asemenea stil, mai puţin rigid, are capacitatea de a determina

schimbări în opinia publică.

Finanţarea şi costul sondajelor Stoetzel şi Girard (1973) consideră, după o analiză a situaţiei, că organismele care

comandă sondaje sunt de regulă:

- Partide politice, oameni politici, candidaţi în alegeri (oricare altă instituţie cu

caracter politic).

- Întreprinderi particulare sau grupuri de întreprinderi) oricare altă instituţie din

domeniul economic)

- Televiziunea, radioul, presa scrisă (oricare alt organism din mass-media scrisă şi

audiovizuală)

- Administraţiile publice locale sau generale (oricare alt organism administrativ)

- Ministere şi comisii guvernamentale

- Fundaţii ştiinţifice şi organizaţii non-guvernamentale

- Organizaţii internaţionale

Tot Stoetzel şi Girard (1973) arată că există mari diferenţe în costurile unui sondaj, în

funcţie de mai mulţi factori:

- Dificultatea pregătirii

- Metoda de eşantionare şi complexitatea planurilor de anchetă

- Localizarea anchetei şi cheltuielile de deplasare

- Lungimea chestionarului

- Numărul de persoane interogate (mărimea eşantionului)

- Complexitatea mai mare sau mai mică a analizei.

În afara factorilor enumeraţi mai sus, se pot lua în calcul şi variabile accidentale:

prestigiul institutului care efectuează sondajul, concurenţa de pe piaţă etc.

Banii se distribuie la: salarizarea personalului fix, plata operatorilor, cheltuielile de

deplasare, echipamente, chirie, servicii, cheltuieli de tipărire, publicitate etc.

Fazele efectuării unui sondaj Pentru ca un sondaj să fie realizat corect, este necesară o pregătire minuţioasă a

acestuia. Fazele principale ale acestui demers sunt următoarele:

1. Obiectivele sondajului

Se referă la explicitarea scopului urmărit şi a modului de realizare a sondajului. Se

elaborează printr-o colaborare beneficiar-sociolog-statistician. Tot în această fază se definesc

categoriile economice, domeniile de activitate, categoriile demografice etc. Se clarifică, de

asemenea, delimitarea în timp şi spaţiu a populaţiei respective, precum şi omogenitatea

acesteia.

2. Stabilirea bazei de sondaj şi a unităţilor de eşantionare

Unităţile de eşantionare pot fi populaţii umane (oraşe, gospodării, indivizi), structuri

industriale (întreprinderi, firme), structuri agricole (ferme, gospodării), loturi de produse

(pentru controlul calităţii). Baza de sondaj reprezintă sistematizarea unităţilor (liste, hărţi),

astfel încât să permită alegerea întâmplătoare a acestor unităţi în eşantion. Baza de sondaj

trebuie să cuprindă populaţia completă şi fără duble înregistrări, astfel încât fiecare unitate să

aibă o şansă egală şi controlată de a intra în eşantion.

3. Extragerea eşantionului

Se determină prin calcul mărimea eşantionului, procedeul de extracţie etc.

4. Elaborarea chestionarelor şi ancheta-pilot

Se testează chestionarele, se clarifică problemele mai puţin cunoscute etc.

5. Obţinerea datelor şi verificarea în teren a corectitudinii datelor.

Cele mai importante metode sunt pe cale directă (anchetator), pe cale poştală, pe cale

telefonică.

6. Prelucrarea informatică a datelor

7. Analiza, interpretarea, extinderea şi prezentarea datelor.

Erorile de sondaj Eroarea de sondaj reprezintă abaterea care există între valorile calculate prin

prelucrarea datelor din eşantion şi ceea ce s-ar fi obţinut dacă s-ar fi organizat o observare

totală şi s-ar fi prelucrat datele de la toate unităţile populaţiei.

Pentru ca rezultatele sondajului să fie valide, trebuie să se înregistreze erori cât mai

mici.

Există două tipuri de erori la nivelul sondajelor:

Erori de înregistrare

Deţin, de regulă, o pondere relativ limitată. Se referă la greşelile făcute e operatori.

Datorită faptului că aceştia sunt de obicei specializaţi şi datorită faptului că se execută

controale, verificări obligatorii asupra activităţii, numărul erorilor este minim.

Erori de reprezentativitate

Acestea sunt de două categorii: sistematice şi întâmplătoare.

Cele sistematice sunt date de următoarele greşeli: cuprinderea incompletă în sondaj a

unităţilor de cercetare, substituirea unei unităţi de cercetare prin alta fără păstrarea

caracteristicilor, dorinţa preconcepută a autorului de a obţine un anume rezultat, nerestituirea

la timp şi integrală a chestionarelor, non-răspunsurile unor unităţi cuprinse în eşantion etc.

Cele întâmplătoare (numite şi erori aleatoare de selecţie) apar în cursul derulării

sondajului, chiar dacă s-au respectat principiile teoriei selecţiei, deoarece eşantionul nu

reproduce decât cu o anumită aproximaţie distribuţia variabilelor populaţiei. Întotdeauna

media sau oricare altă valoare a eşantionului va prezenta anumite abateri faţă de parametrii

reali ai populaţiei. Procedeele de evitare a acestor erori constau în calculul optim al mărimii

eşantionului şi în alegerea tipului de eşantionare adecvată scopului cercetării.

Erorile pot fi calculate anticipat. Generalizarea rezultatelor în populaţia globală ţine

cont de aceste erori.

Sondajul pe eşantion fix (panel) Tehnica a fost pusă la punct de Paul Lazasfeld.

În România acest tip de sondaj este cel mai răspândit. Există şi o tradiţie de înainte de

război. Un statistician, Sabin Manuilă, director prin 1937 al Institutului de Statistică a iniţiat o

cercetare asupra bugetelor familiale utilizând această metodă.

Astăzi sunt utilizate frecvent paneluri pe gospodării pentru studiul conjuncturii

comerciale şi paneluri pentru studiul opiniei politice.

Există două tipuri de sondaje utilizând paneluri:

Primul tip este acela în care eşantionul este permanent şi subiectul cercetării este

identic sau cvasi-asemănător (cazul barometrului politic).

Al doilea are în vedere tot un eşantion permanent, dar subiectele cercetării sunt

diferite (cazul sondajelor de piaţă pentru diverse produse).

Sondajele prin paneluri se pot face cu o periodicitate fixă sau la intervale neregulate.

Avantajele acestor sondaje sunt date de:

- Aspectul longitudinal al cercetării (stabilirea exactă a schimbărilor produse),

identificarea modificărilor pe categorii de unităţi supuse analizei (se poate observa

la care categorii anume a intervenit schimbarea).

- Reducerea costurilor de elaborare a eşantioanelor.

Dificultăţi specifice sondajului pe eşantion fix:

Dificultatea menţinerii eşantionului. Există o dificultate în a obţine asentimentul unor

persoane de a completa chestionare pentru o perioadă îndelungată. În primele săptămâni sau

luni se pierde un anumit număr de membri ai eşantionului, dar, după o perioadă, eşantionul se

stabilizează.

Condiţionarea eşantioanelor fixe. Prin această condiţionare se înţelege faptul că există

riscul ca răspunsurile membrilor eşantionului să fie supuse alterării, pentru că devin rezultatul

unei rutine (subiecţii se simt condiţionaţi de părerile expuse anterior).

Rezolvarea dificultăţilor

- Realizarea unor eşantioane paralele, periodic, prin intermediul cărora se compară

datele obţinute în ambele situaţii.

- Limitarea în timp a participării membrilor eşantioanelor fixe la sondaje. Această

înlocuire nu se face treptat, ci dintr-o dată, prin alt eşantion.

Raportul de sondaj Ultima etapă a oricărui sondaj constă în redactarea raportului. Sunt câteva reguli

elementare pentru redactarea lui.

- Raportul va cuprinde esenţialul rezultatelor analizei. Metodele statistice aplicate nu

apar în acest raport.

- Raportul trebuie să fie clar, concis, lipsit de digresiuni. Prezentarea grafică nu

trebuie să fie excesiv de încărcată.

- Raportul se constituie dintr-un comentariu făcut unor tabele statistice. Comentariul

trebuie făcut cu grijă, adică obiectiv, deoarece mulţi beneficiari citesc doar aceste

comentarii.

Dumitru Porojan consideră că raportul de sondaj ar trebui să conţină următoarele

capitole:

- Prezentarea lucrărilor: cercetări prealabile, determinarea eşantionului,

metoda la care s-a recurs, întocmirea chestionarului.

- Prezentarea rezultatelor: prezentări selective ale datelor principale şi

comentariile asupra acestora.

- Prezentarea concluziilor: se face o selecţie a rezultatelor principale.

- Prezentarea anexelor: ceea ce nu s-a inclus în textul propriu-zis şi care ar fi

îngreunat lectura, adică documente cu privire la organizarea şi desfăşurarea

sondajului: textul complet al chestionarului, explicaţii metodologice, talele

statistice, baza de date completă).

Toate aceste materiale se predau atât în formă imprimată, cât şi informatizată.

Publicarea rezultatelor sondajelor Specialiştii şi politicienii, în special, s-au întrebat care este efectul publicării

rezultatelor asupra opiniei publice tocmai studiată. Sunt câteva teze care se confruntă:

Teza efectului majoritar (Efectul Panurge sau “band-wagon”). După această teză,

publicarea rezultatelor duce la întărirea efectului majoritar degajat de rezultatele sondajului.

Teza a fost ameliorată de-a lungul timpului, considerându-se că acest efect se înregistrează

numai dacă există un ecart important între opinia majoritară şi cea minoritară. Alţi autori au

considerat că această teză ar fi valabilă numai local, în anumite medii sociale sau ţări (spre

exemplu, este mai pronunţat efectul în SUA decât în Franţa).

Teza efectului minoritar (Efectul bumerang sau “underlog”). Conform acestei teze,

publicarea rezultatelor ar face să crească cifra părţii care apare ca minoritară în sondaj. Se

consideră că publicarea ar provoca o demobilizare a partizanilor opiniei majoritare şi o

mobilizare a celor minoritari (atragerea indecişilor, absenteiştilor). Aşa se explică de ce

publicarea succesivă a unor sondaje indică anumite cifre cu un an înainte de alegeri şi cifre

sensibil diferite cu câteva săptămâni înainte de alegeri. Acest efect este cu atât mai mare cu

cât populaţia care ia cunoştinţă de datele sondajelor este mai mare.

Teza lipsei de efect. După Brulé (“L’empire de sondages”,1988) publicarea datelor

sondajelor nu duce la efecte semnificative. În cadrul celor care iau cunoştinţă de datele

sondajelor, se pot distinge două categorii de populaţie:

Persoane care au un interes foarte slab pentru politică: în acest caz ele acordă foarte

puţină atenţie acestor date şi sunt foarte puţin influenţaţi

Persoane care au un interes pronunţat pentru politică: ele sunt atente la datele

sondajelor, dar cel mai adesea orientarea comportamentului lor politic este destul de solid

înrădăcinată, astfel încât rezultatele sondajului nu influenţează intenţia lor de vot.

Motive întemeiate stau la baza admiterii publicării datelor sondajului în ţările

democratice:

Motivul moral: Anumite partide nu ar putea fi împiedicate să organizeze sondaje şi în

cazul în care datele nu s-ar publica, ar fi singurele care ar beneficia de aceste date. Moral ar fi

ca toată lumea să beneficieze de cunoştinţe (libera circulaţie a informaţiei).

Motivul ştiinţific: nu s-a putut demonstra niciodată ştiinţific că publicarea sondajelor

ar influenţa jocul normal al alegerilor sau hotărârea alegătorilor.

O atenţie deosebită s-a cordat publicării sondajelor în campania electorală. Unii

oameni politici consideră că publicarea datelor sondajelor influenţează derularea normală a

campaniei electorale.

Senatorul american Walter Pierce a încercat să obţină printr-o lege dacă nu interdicţia,

atunci măcar publicarea anticipată a rezultatelor sondajelor pentru a nu falsifica jocul normal

al alegerilor.

În 1967, un senator francez, M. Bonnefous, a cerut Ministerului de Informaţii Interne

al Franţei date privind modificările survenite în opinia publică ca urmare a publicării

rezultatelor din sondajele preelectorale. Până în 1977 miniştrii responsabili au refuzat

sistematic aceste cereri, invocând două argumente: respectul principiului libertăţii de

circulaţie a informaţiei şi faptul că aceste efecte ale publicării datelor din sondaje nu au fost

ştiinţific demonstrate. În toată această perioadă au existat presiuni pentru votarea unei legi

care să interzică publicarea sondajelor.

Legea din 19 iulie 1977 reglementează situaţia. Astfel, legea prevede obligaţia de a

acompania publicarea rezultatelor cu un număr de informaţii tehnice cu privire la modalitatea

în care a fost făcut sondajul: numele organizaţiei sau institutului, numele şi calitatea celui care

a comandat sondajul, talia eşantionului, marja de eroare.

De asemenea, s-a înfiinţat o instituţie intitulată “Comisia sondajelor” cu rol în

supravegherea derulării activităţii de sondare a opiniei publice. Fiecare institut de sondare

trebuia să depună o fişă indicând: obiectul sondajului, tehnica utilizată pentru construcţia

eşantionului, condiţiile în care au fost aplicate întrebările, textul integral al chestionarului,

limitele interpretării etc.

Diferenţe între ancheta sociologică şi sondajul de opinie În general, se consideră că sondajul de opinie este o specie a anchetei sociologice. T.

Rotariu şi P. Iluţ (“Ancheta sociologică şi sondajul de opinie”) consideră că există

următoarele diferenţe între sondaj şi anchetă:

- Sondajele sunt legate indisolubil de noţiunea de eşantion reprezentativ. Un

sondaj care nu beneficiază de un eşantion reprezentativ este un nonsens. Ancheta

practică eşantionarea, dar există situaţii când aceasta nu este necesară (populaţia

restrânsă, recensământul).

- Sondajele de opinie vizează (aşa cum le spune şi titlul) aspectul opinional al

realităţii sociale (opinii electorale, raportarea la anumite valori, raportarea la

anumite produse de piaţă etc.). Anchetele surprind şi alte faţete ale realităţii

sociale: fapte obiective, instituţii, atitudini, procese sociale. Se remarcă caracterul

investigativ mai profund al acesteia din urmă.

- Sondajele sunt centrate pe probleme de interes public. Se observă interesul

ştiinţific mai scăzut pentru rezultatele sondajelor (ce ar putea aduce nou din punct

de vedere ştiinţific modificarea opţiunilor politice de la o lună la alta). Valoarea

practică a sondajelor este însă mult mai mare: o firmă îşi va vinde altfel produsele,

un partid îşi va evalua altfel şansele, un post de radio sau televiziune îşi va

structura într-un anumit mod emisiunile etc.).

- Sondajele de opinie au un caracter descriptiv. Ele nu-şi propun interpretări,

analize detaliate, aşa cum se întâmplă în anchete. Au un caracter mai degrabă

informativ, decât explicativ.

- Sondajele sunt realizate în timp relativ scurt (maxim câteva zile). Ancheta

presupune o derulare în timp ceva mai lungă.

- De rezultatele sondajului beneficiază şi cel care l-a comandat şi populaţia

generală. Circuitul anchetelor sociologice este, deseori, mai restrâns, frecvent la

nivelul comunităţii ştiinţifice. Există însă anchete publicate într-o manieră

accesibilă şi publicului larg.

- Sondajele de opinie fac parte din mecanismul democratic al ţărilor. Este o

parte inseparabilă a vieţii societăţii respective. Cetăţeanul şi puterea iau contact cu

opinia generală asupra unei probleme şi acest lucru se constituie într-un mecanism

de reglare socială.

Cursul VIII – Analiza de conţinut

În general prin analiza de conţinut se înţelege analiza tematică, de aceea unii autori

sunt mai precişi vorbind de analiza de conţinut tematică .

Analiza tematică (AT) este cea mai veche formă a analizei de conţinut. Constă într-un

decupaj transversal a corpusului discursiv. Unitatea de decupaj este tema, care reprezintă un

fragment de discurs. Fiecare temă este definită printr-o grilă de analiză a discursurilor,

elaborată empiric, pe baza datelor obţinute în interviuri. Modul de decupaj rămâne acelaşi de

la un interviu la altul.

Există şi alte tipuri de analize de conţinut: analiza per interviu (API), analiza relaţiilor

de opoziţie (ARO), analiza propoziţională a discursului (APD), analiza cognitivo-discursivă

(ACD) etc.

O clasificare facilă a analizelor de conţinut, după R. Quivy şi L. Van Campenhoudt

(1995, Manuel de recherche en sciences sociales), ne trimite la stabilirea a două categorii:

Cantitative (extensive, axate pe gruparea unui număr mare de date, cu scopul

de a stabili frecvenţe de apariţie şi corelaţii între ele )

Calitative (intensive, axate pe analiza detaliată şi complexă a unui număr

restrâns de date)

O altă clasificare operează Lawrence Bardin (1977, L’analyse de contenu), care

împarte ansamblul analizelor în trei categorii: 1. formale, 2. tematice şi 3. structurale.

Într-o manieră asemănătoare teoretizează şi Mucchielli (1988), pornind raporturile cu

lingvistica tradiţională şi hermeneutica.

Combinând cele două clasificări (a lui Bardin şi a lui Mucchielli), obţinem următoarea

structură:

Domeniul

lingvisticii

Dome-niul

hermeneu

ticii

Metode

logico -

estetice

şi

formale

Metode

logico -

semantice

Metode

semantice

şi

structurale

Spre hermeneutică

Spre lingvistică

I. Analize logico-estetice şi formale (numite de Bardin formale)

Analizele formale au în vedere principalele forme utilizate în discurs şi înlănţuirea

discursului. Interesează stilul, figurile retorice, procedeele habituale, repertoriile lingvistice

ale grupurilor şi persoanelor, analiza efectelor narative etc. Există mai multe tipuri, dintre

acestea, două sunt mai importante:

Analiza exprimării (stilistică) are în vedere analiza comunicării: vocabularul

(structură, bogăţie etc.), structura şi lungimea frazelor, raporturi dintre termeni

sau propoziţii etc.

Analiza formulării (enunţiativă) presupune analiza dinamicii discursului:

secvenţe, repetiţii, rupturi de ritm, ezitări etc.

II. Analize logico-semantice (numite de Bardin tematice)

Analizele tematice pun în evidenţă reprezentările şi judecăţile locutorului pornind de

la câteva elemente constitutive ale discursului. În mod fundamental, operaţia este una de

clasare logică a conţinutului după explicitare. Presupune clasarea cuvintelor cheie ale unui

text sau cărţi (realizarea indexului), rezumarea conţinutului, categorizarea răspunsurilor la

întrebările deschise, analiza tendinţelor etc.

Sunt două variante mai des utilizate:

Analiza tematică categorială presupune gruparea temelor în categorii şi

calculul frecvenţelor, ocurenţelor;

Analiza tendinţei (evaluativă) reprezintă analiza judecăţilor locutorului:

frecvenţa diferitelor judecăţi, calculul direcţiei şi intensităţii lor etc.

III. Analize semantice şi structurale (numite de Bardin structurale)

Analizele structurale pun accentul asupra manierei în care elementele

discursului sunt aranjate, ajustate, precum şi analiza conceptelor cheie în relaţie

cu ansamblul discursului. Se urmăreşte, totodată, descrierea şi definirea unui

univers particular, individual, sau social şi cultural al emiţătorilor

Dintre ele, trei tipuri sunt mai importante:

Analiza co-ocurenţelor3 (studiul asocierii temelor în secvenţe de comunicare)

Analiza conotaţiilor (este o analiză propusă de Roland Barthes)

Analize structurale (studiază principiile care organizează elementele

discursului de o manieră independentă de conţinut, chiar şi de aceste

elemente). Tot aici intră şi analizele următoare: analiza relaţiilor de opoziţie

3 În general, termenul ocurenţă înseamnă întâlnire, apariţie, circumstanţă întâmplătoare. În lingvistică, semnifică

un cuvânt care apare în text într-o anumită formă flexionară. Pentru analiza de conţinut, termenul de ocurenţă se

referă la apariţia, întâlnirea unităţii de analiză. Fenomenul de co-ocurenţă presupune apariţia aceleeaşi unităţi de

analiză sub acelaşi raport de timp sau loc.

(ARO), analiza propoziţională a discursului (APD), analiza cognitivo-

discursivă (ACD) etc.

Materialul analizei de conţinut. Analiza de conţinut spontană/ştiinţifică

În conversaţia cotidiană, oamenii fac o analiză de conţinut a discursului

interlocutorului sau a altor mesaje în mod spontan, natural. Deficienţele unei asemenea

analize sunt evidente: lipsa de specializare a analistului, lipsa de antrenament, dezavantajele

nesistematizării.

Analiza de conţinut de care vorbim este una ştiinţifică, care se desfăşoară după un

algoritm, într-o manieră sistematică, operând cu criterii specifice. În mod concret, analiza de

conţinut se realizează preponderent asupra discursurilor libere, interviurilor, dialogurilor sau

documentelor scrise. Toate aceste materiale sunt prezentate analistului pe un suport fizic:

anuare statistice, scrisori, acte oficiale, jurnale, reviste, benzi audio, benzi video, date

computerizate etc.

Clasificarea materialelor după modul lor de producere

Jean Maisonneuve şi Margot Duclos diferenţiază între două domenii ale analizei de

conţinut în funcţie de materialul supus analizei:

Analiza materialului dat apriori (cuprinde acel ansamblu de comunicări sau informaţii

care este situat în afara operatorului – carte, afiş, raport, desen, pictură etc.);

Analiza materialului special creat prin cercetare (răspunsuri la întrebări deschise

dintr-un chestionar, interviuri, protocoale de teste, rezultate ale experimentelor).

Clasificarea materialelor după nr. de persoane implicate în comunicare

Considerând materialul analizei de conţinut drept acte de comunicare, Bardin (1977)

realizează o sinteză încrucişând, într-un tabel, două variabile:

numărul de persoane implicate în comunicare;

natura codului şi suportul mesajului.

Codul şi suportul

Număr de persoane implicate în comunicare

O persoană (“monolog”)

Comunicare duală (“dialog”)

Comunicare multiplă (grup restrâns)

Comunicare de masă

Lingvistic scris Agende, jurnale intime, notiţe

Scrisori, răspunsuri la chestionare, răspunsuri la teste proiective

Note de serviciu într-o întreprindere, toate comunicările scrise schimbate într-un grup

Jurnale, cărţi, afişe, anunţuri publicitare, literatură, texte juridice etc.

Lingvistic oral Delirul bolnavului

Interviuri şi conversaţii de

Discuţii, interviuri, conversaţii de grup,

Expozee, discursuri, emisiuni radio, emisiuni

mental, relatarea viselor

tot felul focus-grupuri TV, cinema, publicitate

Iconic (grafisme, imagini, fotografii, filme)

Mâzgălituri mai mult au mai puţin automate, grafitti, desene, picturi, fotografii

Răspunsuri la texte proiective, comunicare prin imagine între două persoane

Toate comunicările iconice într-un grup mic (simboluri iconice într-o societate secretă, gaşcă, castă etc.)

Cinema, publicitate, afişe, televiziune

Alte coduri semiotice (muzică, obiecte diverse, comportamente, semne patologice etc.)

Manifestări isterice ale maladiei mentale, posturi, gesturi, ticuri, dans, colecţii de obiecte

Comunicări non-verbale către altul (posturi, gesturi, distanţă socială, semnale olfactive, manifestări emoţionale, obiecte cotidiene, veşminte etc.), comportamente diverse cum ar fi ritualurile sau regulile de politeţe

Mediul fizic şi simbolic: semnalizarea urbană, monumente, artă, mituri, stereotipuri, instituţii, elemente ale culturii etc.

Obiectivele analizei de conţinut Lasswell considera că a descrie obiectivele analizei de conţinut, înseamnă să

răspundem la o serie de întrebări puse de în privinţa comunicării: Cine vorbeşte? Ce se spune?

Cui se vorbeşte? Cum se spune? În ce scop? Cu ce rezultat?

Cine vorbeşte? Un astfel de aspect ne trimite la personalitatea emiţătorului. Se regrupează sub această rubrică analizele având drept obiectiv personalitatea autorului comunicării sau textului, studiul caracteristicilor sale psihologice sau sociale, comportamentul verbal, valori, cadre de referinţă, universul său semantic etc.

Ce se spune? Aici se studiază caracteristicile propriu-zise ale mesajului. Ne interesează cuvintele, ideile, argumentele, concluziile, afirmările şi negările (ceea ce s-ar numi, în general, drept conţinut)

Cui se vorbeşte? Această rubrică ne invită să cercetăm caracteristicile receptorului. Destinatarii mesajelor pot fi: o clientelă, grupuri ţintă, publicuri etc. Ne putem ocupa de aşteptări, valori, mituri, condiţii psihologice şi sociale ale receptării mesajelor, manipulări etc.

Cum se spune? Studiul se îndreaptă spre forma şi vehiculul comunicării. Alegerea suportului (cod, mod de prezentare), stil şi figuri de stil, structura mesajului, lizibilitatea mesajului sunt scopuri ale analizei.

În ce scop? Ne îndreaptă spre obiectivele afişate sau ascunse ale comunicării.

Cu ce rezultat? Aici cercetarea vizează efectele comunicării. Ne interesează în ce măsură aceste efecte sunt congruente cu scopurile comunicării şi care sunt rezultatele efective ale comunicării, în măsura în care acestea sunt măsurabile.

Analiza de conţinut poate lua în calcul unul sau mai multe dintre aceste obiective,

important este ca cercetătorul să-şi definească din start limitele propuse.

Pre-analiza Este propriu-zis o fază de organizare. Are ca obiectiv sistematizarea ideilor de plecare

şi alcătuirea unei scheme precise pentru executarea operaţiilor, a planului de analiză. Trei

operaţii par indispensabile (Bardin, 1977):

Alegerea documentelor care vor fi supuse analizei;

Formularea ipotezelor şi obiectivelor;

Elaborarea indicatorilor pe care se va sprijini interpretarea finală.

Aceste obiective nu sunt obligatoriu în această ordine cronologică, dar sunt strâns

legate unele de altele: alegerea documentelor depinde de obiective, obiectivele, la rândul lor,

nu sunt alese decât de accesibilitatea documentelor. La fel şi indicatorii, care sunt construiţi în

funcţie de ipoteze.

Prima activitate constă în punerea în contact cu documentele de analiză, în vederea

primelor impresii, orientări. Puţin câte puţin, lectura devine mai precisă în funcţie de

emergenţa unor ipoteze, de proiecţia în materialul lecturat a unor teorii etc.

Alegerea documentelor:

Documentele pot fi date apriori (presă, de exemplu) sau obţinute special în vederea

cercetării. Indiferent de provenienţă, ele trebuie să constituie un “univers clar determinat”,

care va duce la constituirea corpusului supus analizei. Astfel, într-o cercetare a reflectării

corupţiei în România prin intermediul presei, universul cercetării va fi constituit de presa

românească între anumiţi ani (1991-2001), iar corpusul va fi un ansamblu de articole selectate

după anumite reguli care va fi supus procedurilor de analiză.

Selecţia unităţilor (eşantionare, aşadar) presupune aplicarea următoarelor reguli

(Bardin, 1977):

Regula exhaustivităţii: Nu trebuie omis nici un material semnificativ din

motive de timp, dificultate de obţinere, costuri etc. În exemplul de mai sus,

trebuie să inventariem toate cotidianele care au apărut în cei 10 ani (dacă ne

limităm la cotidiane). Se face o listă a lor care va sluji ca bază de eşantionare

(de exemplu, Adevărul are 6 numere pe săptămână, circa 300 pe an, circa 3000

pe 10 ani şi la fel se procedează şi cu celelalte).

Regula reprezentativităţii: La un material prea vast, supradimensionat, se poate

înlătura balastul, reţinându-se ceea ce este semnificativ. La exemplul de mai

sus, dacă avem 7 cotidiane, rezultă 21.000 de ziare, cantitate imposibilă de

supus analizei. Se recurge la o eşantionare, la o extragere a unor materiale vor

fi analizate. Ulterior, prin extindere, vom putea infera rezultatele asupra

întregului univers al cercetării. În exemplul nostru, vom lua în calcul o mică

parte ţinând cont de variabila an şi variabila cotidian. Astfel, din fiecare ziar

vom extrage, aleatoriu 10 numere pe an, 70 pentru toate cotidianele şi, prin

urmare, 700 pentru cei 10 ani, ceea ce reprezintă materialul pentru întreaga

cercetare.

Regula omogenităţii: Materialul selectat trebuie să fie omogen cu tema

cercetării şi în nici un caz singular. Nu putem alege pentru cercetarea de mai

sus o revistă săptămânală sau un ziar de provincie.

Regula pertinenţei: Textele supuse analizei trebuie să corespundă scopului,

obiectivelor, metodei, populaţiei implicate în cercetare. Pentru cercetarea

noastră nu vom selecta o revistă de benzi desenate sau integrame.

Formularea ipotezelor şi obiectivelor O ipoteză este o afirmaţie provizorie pe care ne propunem să o verificăm prin

recurgerea la analiză. Această presupunere are la origine intuiţia şi rămâne în suspans atâta

vreme cât nu este supusă unei verificări prin intermediul prelucrării datelor. Obiectivul este

un scop mai larg care are în vedere un cadru teoretic sau pragmatic în care rezultatele obţinute

vor fi utilizate.

Bardin consideră că nu este obligatoriu (ca într-un experiment) să existe ipoteze foarte

clare din start, înaintea derulării analizei. Anumite analize pot fi făcute “orbeşte”, fără idei

preconcepute. Însă chiar dacă ipotezele lipsesc, obiectivele trebuie să existe.

Exemplu: Să presupunem că în cercetarea de mai sus putem formula ipoteze de genul:

“Corupţia se reflectă ca număr de cazuri cu mai mare intensitate în ultimii 5 ani” sau “În ultimii 5 ani

se reflectă cu mai multă intensitate în presă numărul cazurilor rezolvate”. Mie nu-mi rămâne decât să

clasez faptele, să le contabilizez şi să verific ulterior ipotezele înaintate. Pe de altă parte, pot însă

pleca cu o orientare mai largă, având doar nişte obiective stabilite: să descriu cum se reflectă

numărul de cazuri noi, cum se reflectă numărul de cazuri rezolvate etc. Ulterior, datele acumulate îmi

vor permite să formulez ipoteze.

P. Henry şi S. Moscovici (1968) vorbesc, în acest sens, de proceduri închise şi

proceduri deschise (exploratorii). În cercetarea utilizând analiza de conţinut, trebuie

privilegiate procedurile exploratorii. Procedurile deschise (sistematice) permit sesizarea

legăturilor dintre variabile şi construirea de ipoteze, în timp ce procedurile închise

(taxonomice – bazate pe clasificări) servesc mai degrabă de verificare a ipotezelor.

Elaborarea indicatorilor pe care se va sprijini interpretarea finală.

Stabilirea indicilor şi indicatorilor se face în funcţie de ipoteze. Indicele este de regulă

menţiunea explicită a unei teme în mesaj. Dacă se pleacă de la ipoteza că tema este cu atât

mai importantă pentru locutor cu cât este repetată mai des, indicatorul corespunde frecvenţei

acestei teme, frecvenţă absolută sau relativă prin raport la alte teme. De exemplu, prezenţa

verbelor poate fi un indice, iar raportul verbe-substantive poate fi un raport desemnând un

indicator al dinamismului discursului. Construcţia indicatorilor este operaţia cea mai dificilă

şi este o dovadă a teoriei cunoscute de cercetător şi a inteligenţei sale.

Codajul De obicei, această operaţie este precedată de o transcriere a materialului (cu excepţia

cazurilor în care îl avem deja în formă scrisă). Cercetătorii evită, în ultima vreme transcrierea,

economisind timp prin lucrul direct de pe bandă. Astfel se analizează o cantitate mai mare de

material. Nu se recomandă totuşi această metodă începătorilor. După transcrierea textului, se

trece la operaţiile de codaj.

A trata materialul de analiză înseamnă a-l coda. Codajul corespunde unei transformări,

efectuate după reguli precise, a datelor brute ale textului. Holsti (1969) definea codajul în

felul următor:

Codajul este procesul prin care datele brute sunt transformate sistematic şi agregate

în unităţi care permit o descriere precisă a caracteristicilor pertinente ale textului.

Organizarea codajului comportă trei faze:

Decupajul (alegerea unităţilor);

Enumerarea (alegerea regulilor de contabilizare);

Clasificarea şi agregarea (alegerea categoriilor sau categorizarea).

Decupajul (alegerea unităţilor)

Răspunde la întrebarea: care elemente ale textului trebuie luate în seamă? În acest sens

se vorbeşte de “unitate de înregistrare” şi “unitate de context”.

I. Unitatea de înregistrare

Unitatea de înregistrare corespunde unui segment de conţinut considerat ca unitate de

bază în vederea contabilizării frecvenţiale. Unitatea de înregistrare poate fi de natură foarte

variabilă. Există o anumită ambiguitate în privinţa criteriilor de distincţie a unităţii dec

înregistrare. Pentru unii este tema (cea mai frecventă), pentru alţii cuvântul (se merge pe

nivelul lingvistic), iar pentru alţii fraza. Dar unitatea de înregistrare poate fi persoana

(personajul), un eveniment sau, în cazul analizei de conţinut pe opere de artă, forma şi

culoarea.

Tema

Tema este o idee, o unitate de sens, o remarcă, un cuvânt, propoziţie, frază, o situaţie

de un anumit tip care străbate un text, cu mici variaţii. Caracteristica temei este aceea de a

putea fi recunoscută ca atare, indiferent de variaţia, fluctuaţia şi, în general, individualitatea

discursului.

După Christine D’Unrug (1974) tema este o unitate de semnificaţie complexă, de

lungime variabilă care se situează într-o serie de raporturi cu conţinutul textului:

afirmaţie sau o aluzie se poate constitui într-o temă;

temă poate fi dezvoltată în mai multe afirmaţii;

Unul şi acelaşi fragment (afirmaţie) poate trimite la mai multe teme

În acest sens, s-a introdus termenul specificaţie sau propoziţie. Specificaţia este

aspectul particular al temei, variaţia de care aminteam mai sus. În fapt, specificaţiile sunt

diverse propoziţii care conţin o temă. Specificaţia nu mai reţine decât un element minor (dar

definitoriu) din generalitatea elementelor de mai sus.

Un alt termen introdus este cel de temă-obiect sau referent (în APD se numeşte

referent nodal). Este vorba de temele-pivot în jurul cărora se organizează întreg discursul.

Într-o analiză a habitatului, camerele casei pot fi teme pivot. Într-o analiză a atitudinilor din

presă, obiectele atitudinale pot fi teme pivot (integrarea europeană, obţinerea suspendării

vizelor pentru România etc.). Temele nu au prin urmare aceeaşi pondere în text. În acest caz,

se poate face o grupare a temelor dependente în jurul unor teme centrale, cele pivot.

Persoana (personajul)

Actorul social sau actantul poate fi ales ca unitate de înregistrare. În acest caz, codorul

reperează persoanele care apar în discurs şi clasează aceste persoane, în cazul unei analize

categoriale, în funcţie de anumite criterii. Într-o analiză de presă înaintea alegerilor, putem

face o cercetare a campaniei electorale a unor candidaţi. În acest caz, unitatea de înregistrare

va fi candidatul la preşedinţie. Această variabilă va fi încrucişată cu altele: trăsături fizice,

trăsături psiho-morale, consistenţă programatică, referiri la trecut, referiri la relaţiile prezente,

referiri economice, referiri politice interne, referiri politice externe etc.

Evenimentul

Poate fi şi acesta o unitate de înregistrare. Atacul terorist de la WTC din 11 septembrie

poate fi luat ca unitate de înregistrare într-o analiză a reflectării în presă a acestui eveniment

în acele zile. Ca în exemplul precedent, se pot face încrucişări cu: referiri la victime, referiri la

terorişti, referiri la Islam, referiri la politica externă a SUA, referiri la religia creştină etc.

Unitatea de context

Serveşte de unitate de înţelegere pentru codarea unităţii de înregistrare. Corespunde

unui segment de mesaj cu o talie mai mare decât unitatea de înregistrare. Astfel, putem avea

fraza pentru cuvânt, paragraful pentru temă.

În majoritatea analizelor, este necesară o referinţă permanentă a unităţii de înregistrare

la unitatea de context. Dacă mai mulţi analişti lucrează pe acelaşi corpus, un acord prealabil

este necesar. De exemplu, în cazul unei analize a mesajelor politice în care avem teme ca:

libertate, ordine, progres, democraţie, societate este nevoie de context pentru a defini sensul

utilizării.

Referinţa la context este foarte importantă în analiza evaluativă sau cea a contingenţei.

În această situaţie, chiar talia unităţii de context este importantă. Într-o analiză evaluativă noi

dăm o anumită valoare pe scala atitudinală unei teme – e clar că fluctuaţia mărimii contextului

duce la fluctuarea aprecierii pe scală. La fel şi în analiza contingenţei. Şansa de a găsi o co-

ocurenţă (contingenţă) creşte cu cât mărim talia unităţii de context. Codorii au aşadar datoria

să fixeze de la bun început talia unităţii de context.

Două criterii sunt mai importante în alegerea mărimii unităţii de context: costul şi

pertinenţa. Este clar că o unitate mai mare duce la creşterea timpului necesar re-lecturii, dar o

micşorare excesivă duce la pierderea sensului real. Este necesar, aşadar, un echilibru între cele

două criterii. În orice caz, se recomandă o pretestare a unităţii de context

Enumerarea (alegerea regulilor de contabilizare)

Sunt mai multe tipuri de operaţii circumscrise sferei enumerării:

I. Prezenţa sau absenţa temei

De exemplu, din patru teme care pot fi urmărite în interviurile clinice ale unor

pacienţi, două pot lipsi la respectivii. În cazul acesta, absenţa este un indicator al unei stări. Ea

poate arăta manifestarea unor blocaje sau refulări; de asemenea, mai poate semnifica voinţa

ascunderii unei probleme în faţa terapeutului (o acţiune deliberată, conştientă).

II. Frecvenţa simplă

Este măsura cea mai general utilizată. Ea corespunde postulatului următor (valabil în

anumite cazuri, dar nevalabil în altele): importanţa unei unităţi de înregistrare creşte cu cât

creşte frecvenţa sa de apariţie. Acest postulat mai are un corolar: itemii sunt echivalenţi ca

valoare în ochii subiecţilor şi, implicit, ai analiştilor.

III. Frecvenţa ponderată

Dacă presupunem că o temă este mai valoroasă, mai importantă în sine decât alta,

pentru a vedea locul ocupat în economia discursului, trebuie să apelăm la un sistem de

ponderare. La patru elemente (a, b, c, d), ponderarea poate fi a=1, b=2, c=1, d=2. Dacă

contabilizăm frecvenţele şi aplicăm ponderarea, rezultă următorul clasament: a=5 (din

frecvenţa 5 x ponderarea 1), b=6 (din 3 x 2), c=3 (3 x 1) şi d=8 (4 x 2). Ponderarea poate

corespunde unei decizii apriori sau poate fi luată ca urmare a evaluării prin intermediul

unităţii de context.

IV. Intensitatea

Există situaţia în care un element al textului (o temă) apare în mai multe grade de

intensitate (corespunzând unor variaţii semantice sau formale din sânul unei aceleeaşi clase).

De exemplu, într-o cercetare psihoterapeutică, ne interesează nivelul încrederii în

terapie, speranţa de vindecare de la începutul curei. Derulăm mai multe interviuri clinice cu

un lot de pacienţi pe aceeaşi afecţiune psihică. Pentru codare, alegem mai multe dimensiuni

ale conceptului (a, b, c, d), precum încrederea în tehnica terapeutică (a), încrederea în terapeut

(b), motivaţia de participare (c), ajutorul din partea familiei (d) etc. Fiecare dimensiune (temă)

va fi operaţionalizată în trei grade de intensitate (mare, medie, mică), notate cu valori de la 1

la 3. Pe un text (interviu) putem obţine o structură de tipul: a1,b1,c2,b2,c1,b3,d3,d1, a2.

Acest fapt ne permite o dublă contabilizare:

Pe de o parte putem calcula un scor global al subiectului în cazul în care

admitem o egalitate relativă între dimensiuni (şi atunci avem 14). Ulterior

putem calcula punctaje globale pe loturi, efectua diferenţe statistice etc.

Pe de altă parte putem calcula valoarea pe temă. În cazul de mai sus, a=3, b=6,

c=3, d=4. Acestea sunt frecvenţe calculate în funcţie de intensitate.

Direcţia

Intensitatea evaluată mai sus poate fi şi polarizată, orientată, direcţionată. Direcţia

poate fi neutră, favorabilă sau defavorabilă.

Într-un studiu asupra atitudinii faţă de privatizare reflectată în presă, putem apela la o

scală simplă:

foarte favorabilă +3_____+2____+1_____0____-1_____-2_____-3 foarte defavorabilă

Toate unităţile de înregistrare vor fi evaluate prin intermediul aceste scale. La sfârşit se

poate calcula suma algebrică. Pentru a complica modelul se poate opera şi o ponderare.

Ordinea apariţiei

Ordinea de apariţie a unor teme într-un interviu sau povestire a vieţii prezintă de

asemenea o importanţă. Cercetătorii consideră, în special pentru interviul clinic, că la

personalităţile instabile sau obsesive, apare apelul imediat la temele dominante ale

discursului. Nu întotdeauna şi pentru orice afecţiune clinică este valabilă această ipoteză. Însă,

în cazul în care o admite, se poate face o ponderare şi în funcţie de ordinea de apariţie. Prima

temă apărută va avea ponderea cea mai mare şi apoi, din ce în ce mai mică, la următoarele.

Calculele se fac ca mai sus.

Co-ocurenţa

Co-ocurenţa este prezenţa simultană a două sau mai multe unităţi de înregistrare în

aceeaşi unitate de context. Analiza co-ocurenţelor dă seamă de distribuţia temelor şi de

asociaţia dintre ele. Postulatul de bază este următorul: dacă temele sunt asociate în acelaşi

context verbal, ele trebuie să fie asociate, într-un fel sau altul şi în mintea vorbitorului.

Trei aspecte se pot verifica: asocierea (ceea ce s-a descris mai sus), echivalenţa (când

cei doi termeni apar împreună cu funcţie de substituire a unuia cu altul) şi opoziţia sau

excluderea (un element nu apare niciodată unul cu altul în aceeaşi unitate de context).

Clasificarea şi agregarea (alegerea categoriilor sau categorizarea)

Categorizarea este operaţia de clasificare a elementelor constitutive ale discursului

printr-o diferenţiere şi apoi o regrupare pe gen (analogie) după criterii în prealabil definite.

Categoriile sunt rubrici sau clase de elemente care adună sub un titlu generic, în

grupări, unităţi de înregistrare care au caracteristici comune. Categoria tematică are un grad

mare de generalitate şi se referă la aspectele fundamentale, centrale, ale discursului. Într-o

categorie tematică sunt cuprinse mai multe teme, asociate ideii centrale, care fundamentează

categoria.

Criteriile de categorizare pot fi:

Semantice (toate temele care converg spre acelaşi sens – de exemplu, la

categoria anxietate putem pune toate temele care desemnează sau semnifică

această trăsătură);

Sintactice sau morfologice (toate temele care se grupează pe o unitate

morfologică anume – de exemplu verbe, substantive etc.);

Lexicale (toate formele luate de un cuvânt sau expresie);

Expresive (de exemplu o categorie a tulburărilor de limbaj, a ilogismelor în

exprimare etc.).

Categoriile au menirea de regrupa, a sistematiza unităţile de informaţie identificate în

documente şi extrase în vederea cercetării. Există două riscuri în legătură cu stabilirea

categoriilor de analiză:

A stabili categorii prea fine, prea înguste sau particular individuale, în care

realitatea investigată se găseşte aproape în întregime (teme singulare,

nesemnificative, pierdute în diversitatea celorlalte, cu frecvenţă slabă).

A stabili categorii prea generale, adică prea largi, care cuprind teme prea

eterogene. Stabilirea unui număr redus de categorii uşurează munca analistului,

dar există riscul tratării prea grosiere a informaţiei.

Cercetătorii admit trei modalităţi de abordare a analizei din perspectiva categoriilor:

Analiza deschisă (demers inductiv) (metoda grămezii): nu există categorii

prestabilite, ele se definesc treptat, pe măsură ce apar tipuri noi de informaţii,

de teme, unităţi de semnificaţie. Acestea sunt elaborate în funcţie de înrudirea,

similitudinea sau regruparea lor naturală.

Analiza închisă (demers deductiv) (metoda cutiilor sau sertarelor): presupune

existenţa unor categorii prestabilite, formulate de către cercetător, în care vor fi

regrupate temele şi specificaţiile. Există riscul ca acest sistem de categorii să

nu fie adecvat scopului cercetării sau materialului de analizat. Este preferabil

ca el să fie experimentat deja în alte împrejurări.

Analiza mixtă (demers combinat): presupune atât existenţa unor categorii

prestabilite, cât şi identificarea altor categorii pe parcurs. O altă modalitate

mixtă e să se utilizeze categorii prestabilite şi să se lase la nivelul conţinutului

temele şi specificaţiile. Prin urmare, temele ar rezulta din analiza conţinutului.

Cercetătorul trebuie să-şi adapteze grila de categorii la tipul de material utilizat. Spre

exemplu, într-un fel se face o analiză pe materialele cuprinse în dosare (care au un stil de

redactare oficial, eliptic, sistematizat) şi altfel se realizează acelaşi lucru pe un interviu

nestructurat (care are un stil liber, multe paranteze, repetiţii etc.). În primul caz, grila poate fi

mai precisă, stabilită din start şi materialul poate fi analizat în detalii, în timp ce în al doilea

caz, situaţia poate sta invers.

În stabilirea temelor şi categoriilor de analiză trebuie să respectăm anumite criterii:

Excluderea mutuală: o informaţie nu poate fi clasată decât într-o singură temă

sau categorie.

Exhaustivitatea: întreg conţinutul materialului trebuie clasificat şi categoriile

trebuie să permită încadrarea întregului material.

Obiectivitatea şi fidelitatea: categoriile trebuie să permită clasificarea

materialului într-o manieră care să depindă cât mai puţin posibil de

subiectivitatea analistului.

Pertinenţa: categoriile trebuie adecvate scopului urmărit de temă şi

conţinutului documentelor.

Omogenitatea: trebuie să existe aceleaşi criterii, principii de clasificare a

materialului indiferent de analişti sau de categorii.

Două exemple practice

Exemplul 1 (de analiză deductivă). Analiza unei stări psihologice

L. A. Gottschalk şi J. Hoigaard (1986), a încercat să măsoare prin intermediul unei grile de

analiză prestabilită, gradul de manifestare a unei stări sau sentiment psihologic. Aceste grile pot

funcţiona asupra unor producţii verbale diversificate: scrisori, autobiografii, literatură, teste

proiective, interviuri psihoterapeutice etc.

Un anume număr de stări psihologice pozitive sau negative face obiectul grilei: anxietate,

mânie, depresie, sociabilitate, ostilitate., perceperea interacţiunilor interpersonale, costuri

psihologice ale unui eveniment etc. Fiecare stare este operaţionalizată, la rândul ei, prin intermediul

unor subcategorii.

În cazul depresiei, avem următoarele:

Lipsa speranţei Toate menţiunile privitoare la lipsa şansei, nefericire, succesul altora, lipsa stimei, încrederii, sentimentul de disperare, pesimism, descurajare etc.

Acuzarea eului Sentimentul de culpabilitate, sentimentul de ruşine, ostilitatea dirijată spre sine, ideile de suicid, automutilare, decepţie şi regret etc.

Îngrijorări psihosomatice Ipohondrie, perturbarea somnului, tulburări sexuale, dureri de cap, pierderea energiei etc.

Angoasă şi separare Abandon, pierderea dragostei, respingere etc.

Ostilitate dirijată spre Dorinţa de a omorî, a răni, a deprecia sau blama pe altul etc.

celălalt

Exemplul 2 (de analiză inductivă). Se poate lua ca temă de cercetare psihosociologică

violenţa în România postcomunistă.

1. Categorii posibile (pot transpare în ghidul de interviu): explozia fenomenului delincvenţial,

tipuri noi de violenţă, violenţa la adolescenţi, problema recidiviştilor, atitudinea poliţiei etc.

2. Teme posibile (sunt de la prima categorie şi se stabilesc după producerea materialului,

reprezentând o expresie a analizei acestuia): delincvenţa în continuă creştere, delincvenţa extinsă la

alte vârste, categorii sociale, delincvenţa la ţară, delincvenţa neraportată etc.

3. Specificaţii posibile (se referă la prima temă, cea cu delincvenţa în continuă creştere):

“cred că a crescut delincvenţa în ultimul timp”, “tot mai mulţi oameni încalcă legea”, “puşcăriile nu

mai încap de delincvenţi” etc.

Categoria Tema Specificaţiile Comentarii

1. Explozia fenomenului delincvenţial

1. Delincvenţa în continuă creştere

“A crescut delincvenţa în ultimul timp” (3A, 6B, 24A, 16B etc.) “Tot mai mulţi oameni încalcă legea” (11B, 12B, 45A etc.) “Puşcăriile nu mai încap de delincvenţi” (18A, 11B etc.)

2. Delincvenţa extinsă la alte vârste

idem

3. Delincvenţa extinsă la alte categorii sociale

idem

Unii autori fundamentează alte elemente ale analizei: stabilirea temelor principale

(eliminându-se categoriile), repartizarea specificaţiilor, precizarea interpretării, remarci

diverse.

Indiferent de situaţie, materialul se transpune în tabele având în vedere rubrici care să

cuprindă elementele de mai sus. Aceasta este o muncă foarte laborioasă, consumând timp,

energie. Este bine să se lucreze în echipă, deşi prezenţa mai multor analişti poate produce un

număr ridicat de erori. Dezavantaje pot exista şi într-un caz şi în altul.

Ceea ce este cu adevărat important la introducerea datelor în tabele este să se noteze

codificat subiectul care a făcut specificaţia respectivă (spre exemplu în tabel: 3A semnifică

subiectul nr. 3 din grupul A, iar 6B semnifică subiectul nr. 6 din grupul B, grupurile fiind

separate prin intermediul unei variabile. Astfel se va putea realiza o tratare statistică,

ulterioară, corectă a datelor.

Probleme ale inferenţei

Este esenţială în analiză evitarea subiectivităţii. Mucchielli spunea că psihanaliza a

servit de contra-exemplu primilor metodologi pentru că, în afară de păstrarea limitelor textului

şi conţinutul manifest, calea li se părea deschisă şi periculoasă către supoziţii gratuite, a căror

singură garanţie era intuiţia, fie ea chiar şi genială, a autorului.

În primele abordări ale analizei de conţinut, conta doar conţinutul manifest. Berelson,

apoi Janis, Stone şi ceilalţi au inclus expresia “conţinut manifest” în chiar definiţie. Prin

urmare, operaţiile posibile erau: decuparea “unităţilor informaţionale”, stabilirea temelor şi

categoriilor, numărarea, corelarea, compararea categoriilor şi alte sorturi de tratamente erau

singurele modalităţi admise.

Treptat însă s-a conturat tot mai mult necesitatea de a trece dincolo de conţinutul

manifest, adică de a infera, de a depăşi datele existente şi a ajunge la conţinutul latent al

comunicării. Conţinutul manifest al lui Berelson şi-a pierdut astfel valoarea lui absolută.

Această mutare a fost sesizată de Klaus Krippendorf care definea analiza de conţinut

în termenii următori, la simpozionul în 1967 de la Anneberg: „utilizarea unei metode fiabile,

fidele şi valide, pentru ca, plecând de la un text, să se facă inferenţe specifice spre alte stări

sau proprietăţi.”

La fel considera şi Alexander George, pentru care analiza de conţinut era o “cale de

trecere spre alt lucru”, un fel de hermeneutică, o înţelegere şi o interpretare. Pentru aceasta,

trebuie să existe un sistem aprioric de traducere, o tablă de decodare (trecerea de la un sistem

de semne la altul prin intermediul unei table de corespondenţă), care nu sunt extrase dintr-un

conţinut anume, ci prezintă o relativă universalitate.

Validitatea şi fidelitatea analizei de conţinut. Validitatea:

Depinde de pertinenţa categoriilor şi unităţilor de înregistrare alese (teme, specificaţii).

Criteriul fundamental al validităţii este coerenţa internă a acestor elemente care se asigură cu

respectarea principiilor amintite mai sus.

Validitatea poate fi verificată înainte de realizarea analizei propriu-zise, dar se poate

face şi după.

A. Verificarea validităţii înainte de demersul analitic se realizează prin două metode:

Intervenţia experţilor: un grup de specialişti în domeniul respectiv este invitat

să evalueze setul de categorii din perspectiva cuprinderii domeniului, a

reprezentativităţii acestuia pentru domeniul ales, denumirea şi forma de

prezentare etc.

Consultarea mai multor analişti între ei: este o metodă mai puţin sigură şi

constă în combinarea mai multor propuneri elaborate independent şi avansate

de fiecare analist.

B. Verificarea validităţii după analiză este relativ mai simplă, primul lucru care atrage atenţia

este în ce măsură categoriile elaborate se suprapun peste corpusul discursiv. Validitatea

poate fi îmbunătăţită pe parcurs, anulând anumite categorii sau introducând altele noi.

Fidelitatea.

Evaluarea fidelităţii analizei are în vedere:

Fidelitatea între cercetătorii înşişi: dacă sunt antrenaţi mai mulţi analişti în

acelaşi studiu, atunci rezultatele lor trebuie să fie uniforme şi constante,

omogene, comparabile sub acelaşi raport pentru aceleaşi date şi categorii.

Fidelitatea analizei aceluiaşi analist: are în vedere constanţa, omogenitatea,

comparativitatea datelor furnizate de acelaşi analist dar pentru documente,

interviuri diferite sau etape diferite ale analizei.

Pentru a evita distorsiunile, primele analize trebuie făcute în comun. Este

recomandabil, când un cercetător lucrează cu o echipă, să se urmeze câteva etape preliminare:

Analiza demonstrativă realizată de cercetător a unuia sau a două interviuri.

Analizarea a două sau trei interviuri în grupuri de câte trei analişti, membri ai

echipei.

Analizarea a două interviuri (aceleaşi), dar în mod individual.

Controlul fidelităţii analizei tematice.

Controlul are o dublă natură:

Asupra fidelităţii: unul şi acelaşi interviu trebuie analizat de mai mulţi membri

ai echipei.

Asupra omogenităţii: fiecare analist trebuie să reanalizeze două interviuri

analizate deja de colegii săi.

În funcţie de precizia dorită, controlul poate fi apreciat la simplă vedere-comparare,

dar şi matematic. Această a doua metodă se bazează pe calculul indicelui H, de coerenţă între

două analize tematice (A şi B).

Fie:

i = numărul de specificaţii relevate de analiza A

j = numărul de specificaţii relevate de analiza B

n = numărul comun de specificaţii ale celor două analize

Formula: H= n x 2 / i + j

Spre exemplu, la A de 10, B de 7, n de 5, indicele H este de 0,58.

Indicele este acceptabil dacă este superior lui 0,7. În cazul de mai sus, nu este. În

această situaţie, avem mai multe posibilităţi:

Reluarea instructajului.

Eliminarea analistului deviant.

Dublarea analistului deviant de către altul mai capabil, care să supervizeze

analiza.

Cursul IX - Metoda biografică

Caracteristici şi funcţii ale metodei biografice Metoda biografică se fundamentează, istoric vorbind, în principal pe lucrările Şcolii de

la Chicago, şi anume pe cele ale celor mai de seamă reprezentanţi ai săi: Robert Park şi

William Thomas.

Plecarea lui Thomas în Polonia, în urma scandalului de la Chicago, precum şi

peregrinările acestuia prin Europa îi prilejuiesc întâlnirea cu F. Znaniecki (fost elev al lui

Bergson şi Halbwachs, ultimul, un pasionat al biografiilor). Această întâlnire duce, după cum

se ştie la realizarea marii anchete asupra ţăranului polonez, începută de Thomas încă din 1918

şi finalizată în 1920.

Caracteristici generale ale metodei biografice:

a. Metoda biografică permite surprinderea interacţiunilor dintre viaţa

individului şi evoluţia fenomenelor sociale. Orice biografie este

proiectată pe un fundal socio-istoric, este influenţată de un anume

context social şi, prin urmare, îl reflectă într-o manieră particulară;

b. Metoda facilitează cunoaşterea faptului social trăit într-o manieră

subiectivă, adică din interior, din perspectiva omului implicat în

fenomenul respectiv;

c. De asemenea, avem posibilitatea analizei unor situaţii unice, marginale,

a unor cazuri tipice sau ale unor exponenţi ai vieţii sociale şi politice;

În lucrarea sa asupra metodei biografice, Jean Peneff (1990) consideră că există patru

niveluri la care s-ar putea analiza importanţa şi funcţiile acestei metode:

Prima funcţie este aceea că ea reprezintă un mijloc rapid prin care obţinem cunoştinţe

despre caracteristicile sociale ale unui individ, despre itinerarul său social, şcolar, profesional

studiat în raport cu situaţia prezentă.

A doua funcţie se referă la utilizarea metodei biografice ca instrument de documentare

istorică, ca sursă difuză şi indirectă. Ea ajută cercetătorul să obţină date asupra unor aspecte în

general neglijate (trăiri, drame personale, conjuncturi sociale etc.). Aceste informaţii întăresc

mărturiile istorice şi le conferă coloratura personală, umană, de care cercetarea istorică ne

privează.

O altă funcţie, mai puţin exploatată, este de a confrunta trecutul unui individ cu

reconstrucţia verbală pe care acesta o realizează în prezent. Contradicţiile dintre ceea ce este

povestit şi ceea ce a fost trăit oferă cercetătorului piste de investigare a manierei în care

individul îşi justifică acţiunile proprii, asupra raporturilor sale cu ceilalţi şi asupra concepţiei

sale de viaţă.

Cea de a patra funcţie se referă la posibilitatea metodei de a furniza informaţii cu

privire la opiniile, convingerile, atitudinile, valorile şi normele interiorizate ale individului.

Din perspectiva cercetării sociale, principalele modalităţi ale metodei biografice sunt:

Biografia cu interviul biografic

Povestirea vieţii cu interviul narativ

Autobiografia

Produsele activităţii eului: jurnalele intime, scrisorile, produsele creaţiei

artistice

Autobiografia Autobiografia este o povestire despre propria viaţă, o relatare a unei persoane reale

care a trăit anumite evenimente şi care fac obiectul relatării. Se au în vedere, în special,

evenimentele intime, neobişnuite, fundamentale ale existenţei sale, în bogăţia şi contradicţiile

lor.

Destinatarul acestei relatări, dincolo de naratorul însuşi, este generaţia următoare, fie

în plan familial (domeniul privat), fie în plan public. Naratorul vrea, astfel, să transmită

celorlalţi experienţa sa de viaţă, dintr-o dublă perspectivă: cronologică şi interpretativă.

Printre primii care au abordat memoria autobiografică se numără Francis Galton

(1883). Metoda acestuia se baza pe tehnica asociaţiilor făcute de subiect la primirea unui

cuvânt “stimulator de amintiri”. Subiectul primea un cuvânt şi pornind de la acesta trebuia să-

şi amintească un eveniment al vieţi sale care s-ar asocia cu cuvântul respectiv. Munca

cercetătorului era apoi clasarea evenimentelor în funcţie de perioada cronologică a vieţii

subiectului şi determinarea anumitor calităţi ale amintirilor: amplitudinea, exactitatea,

promptitudinea reamintirii etc.

Sigmund Freud abordează într-o manieră proprie autobiografia În explicarea

nevrozelor, Freud porneşte de la ipoteza că anumite evenimente de viaţă, cele de factură

traumatică, stau la originea acestora. În mod obişnuit amintirile de viaţă sunt dispuse liniar,

cronologic, ca foile unei cărţi. Amintirile traumatice au o structură concentrică, în jurul unui

nod dur traumatic se organizează celelalte amintiri. Freud consideră că statul superficial este

accesibil conştiinţei, în timp ce miezul, nodul dur, este inaccesibil. Cura psihanalitică are

menirea de a scoate la lumină elementele miezului.

Fundamente teoretice ale memoriei autobiografice

Contrar unei opinii comune, amintirile biografice nu sunt distribuite egal în cadrul

memoriei individului. Cercetările lui Rubin şi Conway au arătat că există anumite vârfuri ale

reamintirii şi anumite căderi, accentuări ale uitării.

O treime din volumul amintirilor autobiografice sunt din ultimul an de viaţă;

Există o perioadă (amnezia copilăriei) până în jurul vârstei de 7-9 ani, nu ne aducem

aminte decât de anumite evenimente, cele încărcate de semnificaţii afective majore (o

pedeapsă mare, o zi anume de şcoală, un cadou deosebit etc.)

Există o perioadă de amintiri legate de formarea identităţii sociale (vârful

reminescenţei), între 15 şi 30 de ani.

O altă perioadă (epoca de accentuare a uitării) se derulează între 30 şi 50 de ani.

Studiile cognitive contemporane au fundamentat şi un alt concept cel de “amintiri

flash”. Roger Brown şi James Kulik definesc aceste amintiri ca reactualizări foarte intense ale

unor evenimente personale de maximă importanţă pentru individ, încărcate afectiv şi

complexe sub aspectul detaliilor. În cadrul autobiografiei amintirile flash acţionează ca nişte

ancore, ca nişte jaloane cronologice.

Obţinerea autobiografiilor

Din punct de vedre metodologic, se iau în considerare aceleaşi precauţii în abordarea

subiectului comune cu celelalte forme ale metodei biografice, fundamentale rămânând

abordarea subiectului şi confidenţialitatea informaţiilor.

Practic consemnul cere subiectului să-şi relateze, în scris, propria viaţă fără a se pierde

din vedere vreunul dintre evenimentele mai importante. Această relatare poate fi înregistrată

audio-video, cu avantajele şi dezavantajele acestei variante. Cercetătorul nu intervine pe

parcursul relatării, nu direcţionează cu nimic fluxul amintirilor, aşa cum se întâmplă în

interviul biografic sau în partea a doua a interviului narativ. O altă deosebire este aceea că se

lasă subiecţii să sugereze explicaţii ale evenimentelor de viaţă trăite, analiza cercetătorului

axându-se pe două direcţii:

Pe explicaţiile proprii ale evenimentelor subiectului;

Pe interpretarea explicaţiilor subiectului asupra evenimentelor de viaţă trăite de

acesta.

Considerente privind alegerea subiecţilor

Se aleg subiecţi tipici, reprezentativi pentru o anumită comunitate, perioadă istorică

sau domeniu, fenomen al vieţii sociale;

Se aleg, de regulă, subiecţi cât mai implicaţi în evenimente sociale;

Se aleg, de obicei, subiecţi vârstnici, dar nu senili.

Valoarea şi limitele metodei biografice

Metoda biografică exprimă, prin excelenţă, domeniul calitativ al cercetării sociale şi de

aceea a făcut deseori obiectul unor atacuri axate, în special pe subiectivitatea datelor. De

altfel, utilizarea sa este, cel mai adesea, auxiliară în cercetare. Unii contestă chiar existenţa de

sine stătătoare a acestei metode, considerând-o un hibrid între interviul nestructurat şi analiza

documentelor.

Avantajele utilizării:

Accesul direct la informaţii personale, semnificative din viaţa individului. Această

abordare are meritul de a fi cronologică, ceea ce facilitează asociaţia şi deci reamintirea. Vom

obţine, prin urmare, mai multe date despre un individ decât prin oricare altă metodă.

Un alt avantaj este acela că permite abordarea individului singular, ca unic depozitar al

unei cunoaşteri neîmpărtăşite celorlalţi dar importantă social (mărturiile istorice).

Dezavantaje principale:

Limitele memoriei umane: uitarea evenimentelor, elaborarea ulterioară a memoriei;

Denaturarea voită a evenimentelor care pun în discuţie imaginea de sine a subiectului;

Subiectivitatea involuntară a relatării subiectului, care, deşi importantă în anumite

situaţii (cazul clinic), este devastatoare în cercetarea unui fapt social;

Subiectivitatea interpretării inerentă tehnicilor de analiză a conţinutului;

Pentru exploatarea la maximum de avantajelor şi reducerea impactului dezavantajelor,

metodologii recomandă respectarea unor principii pentru utilizarea metodei biografice:

Evitarea utilizării metodei biografice ca metodă unică sau principală a cercetării. Se

recomandă asocierea acesteia cu studiul de caz sau analiza documentelor necifrice, dacă

cercetarea vrea să se ancoreze în domeniul calitativ. Ideal ar fi să se combine cu o metodă

cantitativă, cum ar fi o anchetă prin chestionar.

Pentru abordarea fenomenului social, se indică utilizarea unui ansamblu de biografii şi

stabilirea unor indicatori care să fie relevanţi pentru calcului gradului de consens între relatări.

O asemenea practică permite confruntarea faptelor relatate de mai mulţi subiecţi şi selectarea

doar a celor care nu comportă contradicţii majore. Nu trebuie nici să se exagereze, pentru a nu

se pierde nuanţele.

Deşi, teoretic, am făcut distincţii între anumite forme ale metodei biografice, repetăm,

în practică distincţia nu este netă. Sunt cercetători care nu admit decât trei posibilităţi:

interviul (în varianta sa nestructurată), documentele personale şi documentele indirecte,

elaborate de altcineva, dar cu referire la persoana în cauză.

În concluzie, remarcăm polimorfismul acestei metode, subiectivitatea datelor obţinute

şi o lipsă de consens metodologic asupra instrumentului principal: interviul.