CURSUL 4

Romanii au strălucit mai puţin decât grecii în cercetarea economiei, dar au favorizat activitatea economică dezvoltând căi de comunicaţie, evident cu un scop imediat politic şi militar şi încurajând industria, comerţul şi ocupaţiile liberale.

Contribuţia semnificativă a gânditorilor romani s-a realizat prin intermediul dreptului (sistemul contractelor).

FILOSOFII?

Spre deosebire de filosofii greci, cei romani, mai ales în perioada imperiului, nu-şi revendică rolul de conducători, ci îşi pun înţelepciunea în slujba augustului sau a oamenilor politici.Mulţi dintre înţelepţii romani, deşi angrenaţi în politică, îşi asumau rolul de consilier. Cato cel Bătrân (240-149 î. Hr.), Marcus Terentius Varro (116-27 î. Hr.), Columella şi Marcus Tullius Cicero (106-43 î. Hr.) au tratat în scrierile lor cu precădere problemele agricole.

CE DOREAU ROMANII?

OCUPAŢIILE

Fiecare regiune din Italia era specializată într-o anume industrie: „ţiglele provin în cea mai mare măsură din Venafrum, obiectele de fier, din Minturnae, tot ceea ce înseamnă obiecte de olărit, din Arretium, obiectele de bronz, de la Capua, obiectele de îmbrăcăminte, ulcioarele şi încuietorile, de la Roma, lâna şi obiectele de lână din Apulia”.

Minele, exploatate la suprafaţă sau în galerii, erau în proprietatea statului şi erau fie arendate publicanilor, fie cedate unor cetăţeni.

În orice caz, munca în asemenea locuri era foarte grea şi era prestată de sclavi sau de persoane condamnate.

Minereurile erau exportate în diferite locuri specializate, fiecare în parte, în producţia unui bun.

OCUPAŢIILE

Comerţul: Celebra sintagmă „Toate drumurile duc la Roma” are nu numai înţelesul cu care am fost familiarizaţi învăţând istorie, după care romanii făceau să curgă la Roma toate bogăţiile ţărilor cucerite, ci are şi un sens care pune în evidenţă statutul de mare putere economică. Cetatea legendară a constituit un reper foarte important în recunoaşterea supremaţiei politice şi economice a romanilor, după cum au constatat şi istoricii: „Roma a fost întotdeauna un important centru comercial. La începuturile istoriei Romei aici se întâlnesc negustorii greci şi etrusci care fac schimb de mărfuri cu popoarele din Italia centrală. Devenind încetul cu încetul stăpâna Italiei, apoi a lumii mediteraneene, spre Roma converg mărfurile cele mai variate, pe pământ sau pe mare.” Tranzacţiile în economia romană, cu precădere în secolului al III-lea î. Ch. şi secolul I d.Ch., sunt dintre cele mai neaşteptate: de la achiziţionarea necesarului vieţii şi până la vânzarea/cumpărarea de sclavi.

OCUPAŢIILE

Mărfurile se comercializau în forum, preţurile mărfurilor erau libere (preţurile şi veniturile erau influenţate de perioadele de prosperitate sau de criză), iar intervenţia autorităţii de a fixa un preţ maxim în scopul limitării abuzurilor a eşuat; la fel s-a întâmplat la începutul secolului al IV-lea, atunci când Diocleţian, presat de fixitatea resurselor annonare (annona însemna aprovizionarea oraşului n.n.) şi de reclamaţiile soldaţilor a încercat să stopeze inflaţia prin taxarea severă a preţurilor şi a salariilor. Spre sfârşitul Republicii, Forumul devenise o piaţă financiară importantă; posesorii de bani investesc mai mult în operaţiuni comerciale cu Estul mediteraneean, mai riscante, dar şi mai bănoase. Se practica creditul cu dobândă. Treptat forumul roman devine o mare piaţă publică, dar şi locul unde se ţineau întrunirile politice şi reglau unele chestiuni judiciare şi comerciale.

BANII

Spre deosebire de greci, romanii nu au cunoscut moneda decât foarte târziu (secolul IV î. Ch.); până la acest moment, practicau trocul plătind cu vite (pecus, pecunia).

Treptat au apărut lingourile de bronz, cu o greutate stabilită de stat şi marcate în efigie cu un bou, o oaie sau un porc.

Unitatea de măsură era asul de o livră (as libralis), pe efigie având marcat chipul unei divinităţi.

Roma îşi bate primele monede spre sfârşitul secolului al III-lea î. Ch., dar primele monede din argint – sesterţii şi dinarii – datează din perioada când Roma devine putere comercială (269 î. Hr.).

Baterea monedei era supravegheată de o comisie din trei membri, iar locul unde se bătea moneda era templul zeiţei Juno Moneta.

Monezile de aur, bătute conjunctural, vor fi utilizate deplin în timpul lui Ceasar (Aureas = 25 dinari). Pe monede în locul stemei era reprezentat Caesar, încununat cu o coroană de lauri”.

Aurul a fost considerat multă vreme malefic, el putea uşor corupe chiar şi pe cei mai devotaţi adepţi;

Plutarh relatând episodul câştigării unei bătălii cu armata stăpânitorului Spaniei: „Dar peste puţin timp senatorul roman (Quintus Sertorius n.n.) a trimis în Spania un nou comandant de armată, care a pus în aplicare arma ilicită a corupţiei. Cu ajutorul aurului el i-a convins pe câţiva adepţi ai lui Viriathus să păşească pe calea trădării. Un trădător mituit a pătruns în cortul lui Viriat şi l-a înjunghiat”.

CREDITUL CU DOBÂNDĂ

• Deşi creditul cu dobândă era uzual în Roma antică (mai intens în timpul imperiului), moraliştii – filosofi, poeţi, scriitori – încercau să impună, după moda grecilor, o atitudine rezervată sau chiar ostilă faţă de împrumutul cu dobândă.

• Ca şi la greci, la romani creditul cu dobândă, deşi se practica în mod curent, este socotit imoral. În timpul cenzurii lui Cato cel Bătrân, „negoţul a fost supus unor taxe mari”, care s-a dovedit o măsură neizbutită împotriva luxului, pentru că „nu împiedica femeile bogate să poarte cele mai scumpe rochii”.

• Poeţii au accentuat şi îngroşat imoralitatea creditorilor, care se servesc de lipsa de chibzuinţă şi de credulitatea oamenilor aflaţi în dificultate. Horatius, de pildă, atrage atenţia asupra garanţiilor utilizate de creditor:

„... cel care te-mprumută,/ Îţi ia înscris la mână şi doarme aşteptând/

Un împrumut pe care nu-l vei plăti nicicând”.

• Comerţul era văzut ca un real pericol pentru agricultură, dar şi pentru spiritul riguros şi practic caracteristic economiei rurale.Comerciantul întruchipa

„pe lacomul neguţător/ (...) cătând pe-ascuns câştigurizeci,/

pe când părintele abraş/pe soţ, pe oaspete îl înşală, bănet să strângă la

iuţeală/pentru nevrednicu-i urmaş”

• Unii împăraţi, precum Galba, îşi relevau firea violentă şi în pedepsele aplicate cămătarilor : „unui zaraf, care se ocupa cu schimburile de bani în mod necinstit, i-a tăiat mâinile şi i le-a ţinut pe masa pe care se făcea schimbul”.

În pofida ostilităţii atitudinilor publice faţă de credit şi de creditor, exista o piaţă financiară semnificativă care susţinea comerţul interior şi exterior.

STATUL

Statul în Roma Antică, departe de a avea rol decorativ, avea rezervat în principal atât preocupări fiscale şi militare (războiul şi pacea), cât şi mari lucrări publice (drumuri, echiparea porturilor maritime, amenajarea albiei râurilor, etc.).

Statul antic roman avea în sarcină aprovizionarea Romei şi a armatelor; astfel, cetăţenii admişi la daniile gratuite primeau raţia de grâu, ulei şi alte alimente.

FINANŢELE PUBLICE

Finanţele erau coordonate de Senat; cenzorii, dar şi consulii, edilii şi cvestorii gestionau fondurile.

Veniturile statului proveneau din impozite şi taxe. În timpul Republicii, strângerea impozitelor o făceau publicanii, iar în perioada Imperiului statul se ocupa de perceperea impozitelor; veniturile statului proveneau din impozitul pe venit, din impozitele indirecte (taxe vamale, taxe pe piaţe şi porturi), venituri după domenii publice (locuri publice şi loturi din ager publicus – mine, locuri de pescuit, păduri – închiriate unor particulari), venituri din provincii, prăzile de război etc. În timpul lui Augustus au fost înfiinţate noi impozite indirecte (taxa pe moşteniri, taxa pe vânzarea de sclavi, taxa pe vânzări publice) şi fiecare împărat şi-a legat numele de înfiinţarea sau desfiinţarea unor taxe.

Tezaurul era depus în templul lui Saturn şi păzit de gărzile cvestorilor.

Destinaţia cheltuielilor statului:

• întreţinerea armatei, • lucrările publice, • administrarea Imperiului (organizarea birourilor, creşterea numărului funcţionarilor, înfiinţarea poştei imperiale), • extinderea daniilor publice gratuite sau la preţuri mici (vin, ulei, carne).

În scopul atragerii a unui număr cât mai mare de oameni în administrarea treburilor publice, Augustus a creat noi funcţii, precum: îngrijirea monumentelor publice, a drumurilor publice, a apelor, a albiei Tibrului, a distribuirii grâului către populaţie.În general, lucrările publice erau gândite ca un mijloc de consolidare a statului şi ca o soluţie pentru crearea de noi locuri de muncă.

IMPOZITE ŞI DANII

Conducători romani s-au concurat nu numai în trecutul glorios, ci şi în crearea de noi impozite. Caligula (12-41), după cum spune Suetonius Tranquillus, a crescut nu numai numărul impozitelor (introducând un impozit pe vânzări), ci şi baza de impozitare

În schimb, Vespasian i-a întrecut în imaginaţie predecesorii săi prin introducerea unui impozit inedit: impozitul pe toaleta publică.

Daniile publice, creşteau cheltuielile publice, dar erau pentru monarhi şi principi, un motiv de apreciere a dărniciei şi a bunătăţii sufleteşti, sincere sau mimate, şi un mijloc relativ simplu de a da poporului ceea ce dorea să aibă – pâine şi veselie publică – panem et circenses.

Scriptores de re rustica

Roma Antică, caracterizată printr-o puternică organizare rurală, printr-un regim al micilor proprietari liberi, care îşi cultivau propriul pământ, a avut câţiva autori de texte economice, apologeţi ai vieţii la ţară şi ai „reîntoarcerii la pământ”, numiţi „scriptores de re rustica” – Cicero, Seneca, Horatius, Vergilus, Pliniu. Aceştia se distingeau ca teoreticieni ai vieţii rurale, dar din scrierile lor nu lipseau accentele morale şi sociale.

„Scriptores de re rustica” încercau să impună o doctrină economică fondată pe valorile morale tradiţionale, cu un subiect – micul producător – capabil să le conserve şi să le cultive şi care să practice agricultura, simbol al demnităţii.

„Nihil melius, nihil homine libero dignius, quam agricultura”.

„Scriptores de re rustica” profesau cu entuziasm reîntoarcerea la lumea de altădată, entuziasm unde realul şi artificialul erau greu de separat. Cicero redă foarte clar această concepţie: „Nihil melius, nihil homine libero dignius, quam agricultura”.

Plutarh relatează un episod semnificativ din viaţa marelui orator: „Fiind ales vistier, el plecă pe insula Sicilia pentru a colecta cereale. În acest post Cicero a dat dovadă de un excepţional spirit întreprinzător, de amabilitate şi corectitudine în comportamentul faţă de băştinaşi”.

agricultura era cea mai onorabilă ocupaţie, preferabilă comerţului şi chiar războiului.

agricultura însemna atât cultivarea solului, cât şi creşterea animalelor, micul proprietar autonom producea pentru familia lui grâu şi vin, dar creştea animale şi albine, cultiva grădini etc.

Columella a lăsat un adevărat tratat de economie rurală, unde sunt cuprinse nu numai aspectele ştiinţifice ale problemei, ci şi cele legate de ordinea socială agrară.

micul proprietar autonom, prin calităţile sale economice, morale şi sociale, era pivotul bogăţiei, atunci cultura mică şi mica proprietate erau fundamentele perenităţii acestei prosperităţi (latifundia era respinsă din structura economiei, fiind considerată drept cauză a ruinei micii proprietăţi).

economia rurală era o economie a micilor producători autonomi, deci a oamenilor liberi (numai după decăderea micii proprietăţi la muncile agricole se foloseau sclavii).

În concepţia autorilor romani:

Concluzii - Contribuţia semnificativă a filosofilor Romei Antice în gândirea economică se va realiza:

prin intermediul dreptului, cu instituţia proprietăţii individuale, perpetue şi aproape absolută şi a libertăţii convenţiilor;

sistemul contractelor a permis organizarea unui regim economic suplu, complex şi variat, iar puterea acestui regim a favorizat afirmarea proprietăţii individuale.

Toate acestea vor furniza ceva mai târziu bazele regimului capitalist.