1

Curs 3

Analiza fluxurilor de investiţii străine directe: Factori determinanţi şi

forme de manifestare ale motivaţiei decizionale în domeniul

investiţiilor străine directe

În acest curs studenţii primesc noţiuni şi informaţii despre:

- participanţii la relaţia economică definită de investiţiile străine

directe;

- modelul push-pull de analiză a motivaţiei investitorilor străini;

- evoluţia strategiilor de transnaţionalizare;

3.1. Participanţii la relaţia economică care stă la baza investiţiilor

străine directe

Relaţiile economice internaţionale determinate de derularea investiţiilor

străine directe implică, în principiu, doi actori principali sau direcţi şi

doi actori secundari sau indirecţi.

În cele ce urmează vor fi prezentate trăsăturile fiecăruia dintre actorii

implicaţi, precum şi tipurile de acţiuni pe care aceştia le pot întreprinde.

Actorii direcţi sunt reprezentaţi de:

a) actori direcţi de rangul I:

- firma sau persoana fizică străine care realizează investiţia pe

teritoriul altei ţări decât cea de rezindenţă;

- firma sau persoana juridică rezidentă care constituie partenerul

local la realizarea investiţiei străine directe (dacă este cazul).

b) actori direcţi de rangul II:

- alte firme sau persoane juridice rezidente cu care investitorul străin

intră în relaţii economice semnificative pentru desfăşurarea

activităţii sale legate de investiţia directă. Atunci când participă în

mod nemijlocit sau urmăresc scopuri economice bine definite și

clar exprimate guvernele statelor receptoare de investiţii străine pot

constitui, ele însele, actori direcţi de rangul I sau II.

În cazul în care investitorul străin realizează o investiţie deţinută în

proporţie de 100 % de acesta, deci fără partener local, actorii direcţi vor

conţine doar un actor de rangul I şi actori de rangul II.

Situaţii particulare pentru actorii direcți de rangul I sunt cele în care

guvernul unei țări este el însuși partenerul local la o investiție străină

(cazul Petrom sau Romtelecom), iar pentru actorii direcți de rangul II sunt

cele în care o persoană fizică sau juridică, eventual chiar guvernul unei

ţări, vinde un activ (firmă) unui cumpărător strain (investitor).

2

Actorii indirecţi sunt reprezentaţi, în principal, de:

- statul de origine ale investitorului străin (fie el persoană fizică sau

juridică);

- firme sau persone fizice din ţara de origine a investitorului asupra

cărora realizarea investiţiei are efecte economice;

- statul de destinaţie (receptor) al investiţiilor străine directe;

- firme sau persone fizice din ţara de destinaţie a investiţiei asupra

cărora realizarea investiţiei are efecte economice.

În general actorii indirecţi de tipul guvernelor au un rol secundar în

iniţierea sau derularea investiţiilor străine directe. Acest rol se manifestă

prin reglementările juridice şi instituţionale din ţara de origine a

investitorului şi din ţara de destinaţie (receptoare) a investiţiei străine.

3.2. Modelul Push – Pull de analiza a motivaţiei în cazul investiţiilor

străine directe

Având în vedere natura partenerilor în cadrul unei relaţii economice

internaţionale determinată de realizarea de investiţii străine directe,

acţiunea acestora faţă de iniţierea şi realizarea investiţiei poate fi

reprezentată print-un model de tip PUSH – PULL (împinge – trage).

Acest model porneşte de la constatarea că investiţia străină directe este de

obicei preponderent iniţiată sau încurajată fie de furnizorii de capital

(investitorii înşişi sau statele lor de origine), fie de receptorii de capital

(firmele care caută parteneri externi sau statele de origine ale acestora).

a) Cazul în care iniţiativa aparţine preponderent furnizorilor de

capital - componenta PUSH:

- În acest caz, în varianta cea mai simplă, putem avea de a face cu un

demers direct, punctiform, al unei firme care doreşte să investească

în străinătate. De asemenea, investiţiile străine directe pot fi

stimulate/sprijinite de ţările de origine ale investitorilor străini, de

exemplu pentru sprijinirea expansiunii economice ale propriilor

firme sau pentru sprijinirea dezvoltării economice a unor aliaţi în

contextul unor interese politice. O asemenea abordare poate fi

descrisă ca „abordare de stimulare/sprijinire a ofertei de

investiţi străine directe” (Supply Push Approach). În cazuri

izolate, ţările de origine pot lua însă şi măsuri contrare, de frânare

sau chiar interzicere a investiţiilor străine directe în anumite state

sau zone ale globului, în caz de conflicte armate, încălcări ale

drepturilor omului sau alte violări ale reglementărilor internaţionale

( a se vedea cazul Africii de Sud în perioada politicii de apartheid,

cazul Irakului după atacarea Kuweitului, cazul fostei Yugoslavii în

timpul regimului Milosevic, etc.). Într-o asemenea situaţie putem

3

vorbi de o ”abordare de interzicere a ofertei de investiţii străine

directe” (Supply Denial Approach).

b) Cazul în care iniţiativa aparţine preponderent receptorilor de

capital – componenta PULL:

- În varianta cea mai simplă, acest caz se manifestă prin demersurile

unei firme dintr-o ţară care, având o anumită opţiune de politică

economică sau un proiect concret de investiţii, se adresează direct

mai multor potenţiali investitori din alte ţări. Tot în acest caz se

încadrează şi situaţia în care investiţiile străine directe sunt

stimulate/atrase de ţările receptoare care doresc astfel să accelereze

dezvoltarea economiilor lor. O asemenea abordare poate fi descrisă

ca „abordare de sprijinire/stimulare a cererii de investiţii

străine directe” (Demand Pull Approach).

În cele ce urmează, vom analiza motivaţia decizională la nivelul fiecăruia

din aceşti actori, cu precizarea că actorii direcți se manifestă, în cele mai

multe cazuri, la nivel micro-economic, în vreme ce actorii indirecți se

manifestă adesea la nivel macro-economic, mai ales prin iniţiative

politice cu determinări prioritar economice.

Factori determinanţi la nivelul actorilor direcţi de rangul I -

investitori străini: Evoluţia motivaţiei investiţionale în secolul XX

Dincolo de circumstanţele naţionale sau internaţionale, presupunând

îndeplinită condiţia sine qua non a existenţei unui cadru politico-juridic

corespunzător privind investiţiile străine directe, motivaţiile economice

sunt cele care joacă un rol semnificativ şi distinct în luarea deciziei de a

investi.

Aceste motivaţii economice se împart, de regulă, în trei grupe

principale, după cum urmează:

- asigurarea accesului la resurse (de orice fel) sau active;

- asigurarea accesului la pieţe;

- asigurarea eficienţei.

În perioada cuprinsă aproximativ între 1900 şi 1980 distingerea tipurilor

de investiţii străine directe corespunzătoare fiecăreia din aceste motivaţii

era relativ facilă.

Din punct de vedere istoric, existenţa resurselor naturale a fost cel mai

important factor de atragere a investiţiilor străine pentru ţările care nu

dispuneau de capital, forţă de muncă calificată, know-how şi

infrastructură necesare pentru valorificarea (extragerea, procesarea şi

vînzarea) acestor resurse naturale.

4

Importanţa acestui factor în sine nu a scăzut, dar, ceea ce a scăzut a fost

importanţa sectorului primar în realizarea produsul mondial. În plus, în

ţările în curs de dezvoltare au apărut firme mari, adesea cu capital de stat,

care dispun de capitalul şi capacitatea de a extrage şi comercializa

resursele naturale, fapt ce face mai puţin necesare investiţiile străine.

Aceste modificări au făcut ca participarea firmelor multinaţionale în

domeniul extracţiei resurselor naturale să se manifeste mai mult prin

intermediul unor aranjamente nefinanciare, şi mai puţin prin investiţii

directe, deşi nu se poate vorbi de o scădere a investiţiilor străine directe în

domeniul resurselor naturale.

Fenomenul globalizării, perspectiva epuizării unor materii prime, precum

și apariția, mai ales după anul 2005, a unor cereri foarte mari de materii

prime în țări precum China sau India a readus în prim plan interesul

pentru resursele naturale.

Mărimea pieţei naţionale, în sens absolut sau relativ la mărimea

populaţiei şi gradul de solvabilitate al cererii acesteia, a constituit un alt

factor determinant tradiţional, care a determinat investiţiile vizînd

asigurarea de pieţe. Unul din principalele motive pentru care organizaţiile

de integrare regională conduc la creşterea investiţiilor străine constă în

aceea că pieţele de dimensiuni mari permit accesul pe piaţă al mai multor

firme şi dau posibilitatea fiecăreia dintre ele să beneficieze de avantajele

economiei de scară. În acelaşi timp, ritmuri ridicate de creştere a pieţelor

stimulează atît investitorii străini, cît şi pe cei autohtoni.

O mare parte a investiţiilor străine directe din anii ’60 şi ’70 au fost atrase

de pieţe interne mari pentru produse manufacturate care erau protejate de

concurenţa internaţională prin bariere tarifare şi contingentări.

Marile pieţe naţionale au fost de asemenea importante pentru acele

servicii/utilităţi care nu putea fi oferite consumatorilor decît prin

intermediul investiţiilor străine directe. Aceste investiţii au fost iniţial mai

reduse ca volum deoarece cadrul privind investiţiile străine în domeniul

serviciilor a fost în general restrictiv, excluzînd investitorii străini în

domenii precum sectorul bancar, asigurările şi serviciile legate de

infrastructură.

Existenţa unei forţe de muncă numeroase şi ieftine a constituit un alt

factor economic determinant în luarea deciziei de a investi, în special

pentru investitorii care căutau creşterea eficienţei activităţii lor.

5

3.3. Globalizarea şi evoluţia strategiilor de transnaţionalizare

Forţele motrice ale globalizării au determinat totodată şi modificări în

modul în care firmele transnaţionale îşi urmăresc obiectivele legate de

investiţiile în străinatate. Aceste modificări sunt determinate în principal

de faptul că tehnologia şi inovaţia au devenit elemente esenţiale ale

competitivităţii.

Pe de altă parte, liberalizarea fluxurilor comerţului, a investiţiilor şi a

tehnologiei, combinate cu dereglementari şi privatizări, au îmbunătăţit

accesul firmelor la pieţele de bunuri şi servicii, precum şi la factorii de

producţie şi au determinat o creştere a concurenţei pe pieţele anterior

protejate, forţînd firmele locale să caute noi pieţe şi surse de materii

prime în străinătate.

În acelaşi timp, dezvoltarea tehnologiei a permis sporirea capacităţii

firmelor de a coordona activităţi economice la scară globală. Tot mai

multe firme devin multinaţionale şi îşi crează un portofoliu de companii

localizate în diverse ţări în vederea întăririi potenţialului lor competitiv

global.

Toate aceste evoluţii determină o schimbare a importanţei relative a

diferiţilor determinanţi economici ai deciziei de a investi în străinătate în

sensul reducerii importanţei determinanţilor tradiţionali. La rîndul lor,

motivele tradiţionale pentru investiţiile străine directe şi-au modificat

importanţa relativă şi au fost încorporate în strategiile de

transnaţionalizare urmate de firme.

Strategiile de transnaţionalizare au cunoscut trei abordări, a căror evoluţie

a fost următoarea:

- strategii punctuale caracterizate de înfiinţarea unor filiale străine

autonome de mari dimensiuni care constituiau replici la scară redusă

ale firmei mamă;

- strategii de integrare simplă caracterizate prin legaturi strînse între

filialele străine şi firmele mamă. În acest caz filialele erau utilizate mai

ales pentru activităţile intensive în utilizarea forţei de muncă;

- strategiile de integrare complexe care presupuneau descompunerea

procesului de producţie în activităţi şi funcţii specifice şi derularea

fiecăreia dintre acestea în locul care asigură costul cel mai competitiv.

Aceste strategii de integrare complexe permit abordarea problemelor

de optimizare la nivel global, pe ansamblul tuturor locaţiilor şi

comenzilor firmei.

6

În cadrul strategiilor de integrare simplă forţa de muncă necalificată

constituie principalul factor determinant în alegerea locaţiei. Determinanţi

complementari sunt reprezentaţi de siguranţa furnizării forţei de muncă şi

existenţa unei infrastructuri adecvate pentru exportul produselor finite. În

această abordare nivelul costurilor joacă un rol însemnat, în vreme ce

pieţele interne nu sunt luate în considerare, dată fiind orientarea către

export.

Această strategie nu este nouă, ea a căpătat însă valenţe noi în condiţiile

globalizării. Majoritatea investiţiilor în zonele speciale de export şi în

industriile intensive în forţă de muncă reprezintă aplicaţii ale acestei

strategii care apare ca un răspuns la competiţia bazată pe costuri şi

preţuri, ca urmare a indepărtării barierelor din calea comerţului şi

investiţiilor străine într-un număr tot mai mare de ţări, precum şi datorită

dezvoltării tehnologiei care permite modificări rapide ale specificaţiilor

de producţie ca raspuns la modificările cererii.

Pe de altă parte, pe măsură ce ponderea costului forţei de muncă a scăzut

în totalul costurilor de producţie iar fluxurile de investiţii străine directe

au devenit mai mobile ca raspuns la strategiile de integrare simplă, ţările

au fost nevoite să ofere avantaje locaţionale suplimentare, în afara

disponibilităţii de forţă de muncă ieftină, pentru a atrage investitorii

străini.

Aceste avantaje locaţionale suplimentare sunt, de regulă, un nivel

rezonabil al productivităţii muncii, un nivel relativ ridicat al calificării

acesteia, precum şi existenţa unei infrastructuri corespunzatoare. În

acelaşi timp, accesul la pieţele internaţionale a devenit tot mai important

în alegerea amplasării unei investiţii.

După a doua jumătate a anilor ’80, odată cu dezvoltarea puternică a

serviciilor, în special a celor informatice, a început o orientare a

investiţiilor străine şi spre acest domeniu. Investiţiile străine de acest tip

au constat în relocarea unor activităţi intermediare, intensive în consumul

de forţă de muncă, cum ar fi introducerea datelor, investiţiile fiind

efectuate pe baza unor strategii de integrare simplă. În acest domeniu

avantajele locaţionale constau în existenţa unei calificări a forţei de

muncă în utilizarea calculatoarelor şi a unei infrastructuri de

telecomunicaţii corespunzătoare.

Pe măsură ce are loc o reală globalizare a producţiei şi tot mai multe

produse şi funcţii ale întreprinderilor transnaţionale se desfăşoară în

cadrul unei distribuţii globale, strategiile acestor firme au evoluat de la

formele simple de integrare către strategiile de integrare complexe.

7

Curs 4.

În acest curs studenţii vor primi noţiuni şi informaţii despre:

- implicaţii economice favorabile ale investiţiilor străine directe;

- măsuri de maximizare a efectelor economice favorabile;

- posibile implicaţii economice nefavorabile ale investiţiilor străine

directe;

- implicaţii politice ale investiţiilor străine directe.

Implicaţii economice asupra ţărilor de destinaţie

Decizia unor țări de a atrage în mod deliberat investiții străine directe în

scopul utilizării lor ca factor de stimulare a creșterii economice se

bazează pe anticiparea unor efecte economice favorabile.

În cele ce urmează vor fi prezentate aceste efecte favorabile, cu

precizarea, încă de la început, că investițiile străine directe pot avea, cel

puțin la nivel de probabilitate, și efecte negative sau mai puțin favorabile.

Din dorința de a asigura un echilibru necesar expunerii, după prezentarea

efectelor favorabile vor fi analizate și efectele negative potențiale ale

investițiilor străine directe.

4.1.Implicații economice favorabile

Din punct de vedere practic, investiţiil străine directe pot determina unul

sau mai multe din următoarele beneficii:

a) Crearea și/sau menținerea de locuri de muncă. Investiţiile străine

directe determină crearea de noi locuri de muncă, dar nu trebuie

neglijat nici aspectul menţinerii numărului de locuri de muncă

existent, număr care în absenţa investiţiilor străine directe nu ar putea

fi menţinut. Numărul de locuri de muncă create de investitorii străini

reprezintă un indicator uşor de urmărit şi căruia i se acordă o atenţie

foarte mare de către guvernele ţărilor receptoare sau de către mass-

media. Din punctul de vedere al efectelor pe termen lung aspra

creşterii economice, nu numai numărul de locuri de muncă este

important, ci şi tipurile de locuri de muncă create, tipurile de

cunoştinţe organizatorice şi de management transferate de către

investitorul străin, tipurile de relaţii de piaţă pe care le dobîndeşte

personalul local de la investitorul străin.

b) Suplimentarea fluxurilor de capital în economia respectivă. În

numeroase cazuri, pieţele locale de capital nu au suficiente resurse

pentru a acoperi nevoile de capital determinate de proiecte importante.

De asemenea, accesul la valuta necesară pentru achiziţionarea de

echipamente şi tehnologii nu este întotdeauna posibil. Investiţiile

8

străine directe rezolvă aceste probleme deoarece reprezintă o sursă

directă de capital străin. Investitorii străini au acces la sursele externe

de capital şi deci nu suferă de constrângerile determinate de

dezvoltarea insuficientă a pieţelor locale de capital sau de lipsa

capacităţii ţării gazdă de a genera încasări în valută din exporturi.

c) Stimularea investiţiilor interne. Investiţiile străine directe pot

conduce la o creştere a investiţiilor locale, dat fiind faptul că firmele

naţionale pot deveni furnizori ai investitorului străin, pot dobîndi acces

la canalele de distribuţie ale acestora sau pot fi pur şi simplu stimulaţi

să investească pentru a face faţă concurenţei determinate de prezenţa

investitorului străin.

d) Creşterea veniturilor la bugetul statului şi la bugetele locale. Investiţiile străine directe inseamnă apariţia unor noi contribuabili în

economie. Chiar şi în cazul în care investitorii beneficiază de anumite

stimulente fiscale, încasările la bugetul statului cresc ca urmare a

creşterii veniturilor din impozitele pe salarii (determinate fie de

crearea de noi locuri de muncă, fie de menţinerea numărului de locuri

de muncă existente, dar cu salarii mai mari). Totodată, în cazul

investiţiilor străine directe orientate spre export, ca urmare a activităţii

acestora are loc şi o creştere a intrărilor de valută în ţara receptoare.

Deoarece investitorii străini plătesc şi impozite locale, ei pot fi

contribuabili deosebit de importanţi mai ales atunci când investiţia

este realizată în zone mai puţin dezvoltate.

e) Accesul la tehnologii moderne. În raport cu investitorul străin, cel

mai adesea, firmele gazdă utilizează echipamente şi tehnologii uzate

fizic şi moral care determină o productivitate redusă şi conduc la

realizarea unor produse de nivel calitativ inferior. Acest fapt reduce

capacitatea firmelor în cauză de a concura pe piaţa internaţională şi

implicit de a incasa valută din export. Investiţiile străine directe

rezolvă această problemă prin faptul că investitorul va aduce

tehnologii avansate, know-how şi tehnici de producţie moderne.

Totodată, această infuzie de tehnologie poate avea şi efecte de

antrenare în economia respectivă prin stimularea inovării locale sau

difuzarea tehnologiilor moderne şi în alte firme decât cele în care s-a

făcut investiţia iniţială.

f) Accesul la management modern. Investitorul străin aduce cu sine

management modern, asigurând un transfer al acestuia către

personalul local. Aplicarea managementului modern este necesară atât

din nevoia de a face față concurenței, cât și datorită integrării

activității filialelor locale în sistemul global al fiecăreia dintre marile

9

societăți transnaționale (relația firmă mamă – filiale sau filiale – filiale

în cadrul aceleiași firme).

g) Acces la pieţe de desfacere şi creşterea exporturilor. Investitorii

străini vor aduce implicit odată cu investiţia şi accesul la canale de

distribuţie şi experienţă privind vânzările pe piaţa mondială.

Posibilităţile de creştere a încasărilor din exporturi vor putea astfel să

se materializeze fără a implica costuri foarte mari. Multe ţări în curs de

dezvoltare au reuşit să îşi crescă nivelul exporturilor prin atragerea de

investiţii străine directe şi, astfel, să îşi sporească încasările în valute

convertibile. Totodată, prezenţa pe o piaţă a firmelor exportatoare cu

capital străin a condus şi la un efect de antrenare şi stimulare a

exporturilor pentru firmele locale.

h) Creşterea nivelului de pregătire a forţei de muncă. Investitorii

străini desfăşoară activităţi care, de regulă, presupun o calificare

ridicată a forţei de muncă, ca atare ei acordă o mai mare atenţie

creşterii nivelului de pregătire a forţei de muncă. Pe măsură ce

angajaţii acestor firme se îndreaptă spre alte sectoare de activitate sau

îşi încep activităţi pe cont propriu are loc o difuzare a cunoştinţelor

astfel dobîndite în întrega economie a ţării receptoare.

i) Sprijinirea privatizării şi restructurării. Anumite tipuri de

privatizare necesită volume mari de capital şi capacitatea de a realiza

analize economice complexe. Investitorii străini pot contribui în acest

sens, nu numai prin posibilitatea lor de a mobiliza sume mari de bani

pentru cumpărarea unei intreprinderi, dar şi prin posibilitatea de a

face investiţii ulterioare şi de a eficientiza rapid întreprinderea

privatizată. Participarea investitorilor străini la privatizare poate

determina, pe lîngă efectele favorabile menţionate, şi reduceri

substanţiale ale numărului de locuri de muncp în întreprinderile

privatizate. Acest aspect trebuie însă privit în contextul avantajelor pe

termen lung determinate de asigurarea viabilităţii şi competitivităţii

întreprinderii privatizate.

j) Creşterea eficienţei şi competitivităţii firmelor locale. Prezenţa

firmelor deţinute de investitorii străini pe o piaţă determină pentru

firmele locale posibilitatea de a deveni furnizori ai acestora,

posibilitatea de a avea acces la tehnologii noi şi de a-şi diversifica

propria producţie sau le pot face să fie confruntate cu o concurenţă

nouă, la un nivel calitativ ridicat. În toate acest cazuri, firmele locale

vor fi în măsură să îşi ridice nivelul calitativ al produselor şi al

managementului, cu efecte pozitive în ceea ce priveşte

competitivitatea pe termen mediu şi lung.

10

Ceea ce trebuie subliniat este faptul că investiţiile străine directe nu

conduc în mod automat la rezultatele benefice menţionate mai sus. Unele

investiţii străine directe au produs astfel de efecte, după cum alte investiții

străine au funcționat doar pe termen scurt, fie în mod deliberat, de

exemplu pentru valorificarea avantajelor determinate de acordarea unor

facilităţi sau în mod conjunctural, datorită modificării cererii, apariției de

noi concurenți sau chiar datorită fenomenelor de criză.

De aceea, în cazul în care atragerea investiţiilor străine directe este

concepută ca un instrument pentru atingerea unora sau altora din

scopurile menţionate mai sus, atunci este necesar ca facilităţile acordate

să fie bine adaptate obiectivelor urmărite.

Mai ales, nu trebuie uitat faptul că investiţia străina directă este o

operaţiune economică ca oricare alta, realizată în vederea obţinerii unui

profit, şi, ca atare, trebuie doar avut grijă ca părţile să câştige în mod

rezonabil din derularea afacerii.

4.2. Tipuri de măsuri concrete vizând maximizarea efectelor

investiţiilor străine directe în ţarile receptoare

Pentru a putea fructifica în mod optim avantajele pe care le pot determina

investiţiile străine directe, pentru a asigura o implicare cît mai

cuprinzătoare a acestora în economia receptoare, guvernele pot iniţia

politici prin care să stimuleze:

a) Îmbunătăţirea mediului de afaceri. Cea mai importantă măsură

de politică economică pe care o poate lua un guvern pentru

asigurarea unei economii de piaţă eficiente, competitive şi, deci,

funcţionale este aceea de asigurare a îmbunătăţirii mediului de

afaceri, în sensul eliminării obstacolelor de orice fel din calea

derulării afacerilor şi asigurării unei minime intervenţii în

economie. Deşi aparent teoretică şi generală, această măsură este

vitală pentru reuşita oricărei politici economice. Totodată, prin

asigurarea vitalităţii mediului de afaceri şi a întreprinzătorilor locali

se asigură şi o atractivitate crescută a economiei respective pentru

investitorii străini.

b) Utilizarea furnizorilor locali (din aşa numita industrie orizontală,

dar nu numai) de către investitorii străini. Acest lucru se poate

realiza, pe de o parte prin asigurarea unei bune informări a

investitorului străin asupra tuturor posibilităţilor de subcontractare

locală şi, pe de altă parte, prin propgrame de asistenţă tehnică

destinate sprijinirii producătorilor locali în creşterea calităţii,

11

calificarea forţei de muncă, îmbunătăţirea managementului, etc.,

asfel încît ei să poată răspunde cerinţelor investitorilor străini.

c) Menţinerea investitorului străin în economia receptoare şi,

dacă este posibil, sprijinirea creşterii şi sau diversificării

investiţiei acestuia. Acest obiectiv este cu atît mai important cu cît

statisticile internaţionale arată că, de obicei, peste 50 % din

investiţiile străine realizate într-o economie sunt extinderi ale unor

investiţii deja existente. De aceea se şi spune că cel mai eficient

mijloc de promovare a investiţiilor străine este reprezentat de

existenţa unor investitori străini satisfăcuţi. Realizarea acestui

deziderat se poate face doar printr-o legătură permanentă cu

investitorul străin în vederea detectării şi eliminării oricăror

posibile obstacole întîmpinate de acesta pe piaţa locală, Măsurile

vizînd îmbunătăţirea mediului de afaceri pot, de asmenea, să

contribuie la „fidelizarea” investitorului străin.

d) Îmbunătăţirea participarii centrelor universitare la activitatea

economică. Participarea cercetării universitare ca factor de

producţie s-a dovedit, în numeroase ţări, a fi o reţetă de succes în

creşterea eficienţei şi competitivităţii firmelor locale, dar şi în

atragerea investiţiilor străine în domenii de activitate cu valoare

adăugată ridicată. Guvernele se pot implica activ în acest proces

prin politici de stimulare a cercetării, în special a celei aplicative,

prin îmbunătăţirea circulaţiei informaţiilor referitoare la

capabilităţile centrelor universitare, prin iniţierea de programe

vizînd diseminarea şi facilitarea aplicării în practică a rezultatelor

cercetării. Existenţa unor astfel de măsuri atrage în mod cert atenţia

investitorilor străini şi determină o creştere a participării/implicării

acestora la activităţi din domenii cu valoare adăugată mare.

e) Creşterea nivelului general de calificare a forţei de muncă. Deşi

politicile în domeniul educaţiei sunt politici pe termen lung, care

privesc întreaga societate, nefiind în nici un fel orientate în

principal către atragerea de investiţii străine, totuşi, prin efectele lor

acestea influenţează considerabil fluxurile de investiţii străine.

Forţa de muncă fiind un factor de producţie, caracteristicile

acesteia vor atrage un anumit tip de investiţii străine. Astfel,

existenţa unei forţe de muncă ieftine, cu nivel redus de calificare,

va atrage investiţii în domenii cu valoare adăugată redusă

(asamblare, prelucrare lohn). Existenţa unei forţe de muncă cu

calificare ridicată (calificare care nu înseamnă însă doar o diplomă

de studii, ci şi practicarea efectivă a calificării respective), chiar în

12

condiţiile unui cost al forţei de muncă mai ridicat, va atrage

investiţii în domenii cu valoare adăugată mai ridicată, ceea ce nu

poate fi decît benefic pentru economia receptoare.

4.3. Posibile implicaţii economice negative ale investiţiilor străine

directe

Investiţiile străine directe pot genera o multitudine de efecte pozitive dar,

în condiţiile specifice ale economiilor emergente sau insuficient

consolidate, nu sunt excluse nici anumite efecte negative1. Aceste efecte

negative pot fi cu atât mai pregnante cu cât ţările receptoare nu dispun de

politici economice bine structurate, de mecanisme şi instituţii de

reglementare clare şi nici de opţiuni sectoriale ferme.

Pentru a înţelege la nivel conceptual relaţia dintre existenta unei politici

economice şi impactul investitorilor străini să luam cazul ipotetic al unei

economii în care au efectuat investiţii un număr de corporaţii

transnaţionale.

Fiecare din aceste corporaţii transnaţionale dispune de modele de

planificare şi programare complexe care optimizează profitul la scară

întregii companii. În aceste condiţii, fiecare dintre corporaţiile

transnaţionale investitoare va determina un optim local pentru piaţa

respectivă, optim stabilit nu în funcţie de interesele economiei respective,

ci în funcţie de totalul operaţiunilor desfăşurate de societatea

multinaţională într-un număr ţări sau chiar, acolo unde este cazul, la scară

globală.

Este absolut improbabil ca în fiecare caz în parte optimul local al

societăţii multinaţionale să coincidă cu optimul economiei ţării

receptoare şi, mai ales, ca rezultanta acestor decizii luate de societăţi

diverse, din domenii diverse, să corespundă optimului de ansamblu al

economiei respective.

Această situaţie nu trebuie înţeleasă în sensul unui posibil antagonism

investitor – ţară receptoare ci, în contextul clasic al negocierii vânzător –

cumpărător în care fiecare îşi urmăreşte propriile interese până se atinge

un punct de echilibru.

Concluzia este aceea că, în absenţa unei politici economice clare, chiar

presupunînd o totală bună credinţă din partea tuturor actorilor economici

implicaţi, ţara receptoare se poate confrunta cu distorsiuni economice ca

urmare a acţiunii investitorilor străini.

1 Gabor Hunya, Kalman Kalotay, Privatizările prin vînzarea întreprinderilor către investitorii străini,

articol publicat în Transnational Corporations, UNCTAD, Geneva, 2000 şi tradus în Caietele

Institutului de studii Liberale nr.1/2000 – Reforma în ţările Europei Centrale şi de Est.

13

O altă situaţie posibilă în cazul ţărilor în tranziţie este aceea în care

investitorul străin achiziţionează (de exemplu, prin privatizare) o poziţie

de monopol (de exemplu situaţia iniţială din România în cazul

privatizării operatorului de telefonie fixă – Romtelecom sau cazul

privatizării utilităţilor publice, de exemplu reţele de distribuţie a apei

potabile). Din punct de vedere economic, concentrarea de pieţe, fie şi

prin investiţii străine, este un fenomen negativ care trebuie evitat. Pe de

altă parte, din punct de vedere practic, monopolurile private determină, de

regulă, efecte sociale şi chiar economice mai negative decît cele ale

monopolurilor de stat.

În situaţia în care la poziţia de monopol se adaugă existenţa unor măsuri

protecţioniste, atunci investitorul străin se poate afla într-o situaţie foarte

avantajoasă, dar care este departe de a reprezenta o structură de piaţă

eficientă şi în nici un caz avantajoasă pentru economia respectivă.

În cazuri extreme se poate ajunge chiar la cazuri penale implicând

asasinatul (cazul Tepro Iaşi în care liderul de sindicat a fost ucis la

comanda investitorului ceh), dar astfel de situaţii sunt rare şi

excepţionale.

În rezumat, posibilele consecinţe economice negative determinate de

investiţiile străine într-o economie (mai ales dacă este mai puţin

dezvoltată) se pot sintetiza în următoarele:

Dependenţa de capitalul străin ca sursă de finanţare;

Controlul extern al economiei;

Atragerea lucrătorilor calificaţi de la firmele locale;

Posibila eliminare a firmelor locale care nu pot concura cu firmele

cu capital străin fie pentru că acestea beneficiază de stimulente

inaccesibile formelor locale, fie pentru că beneficiază de transferuri

de fonduri de la firmele mamă;

Limitarea dezvoltării de noi firme locale;

Reducerea calificării prin angajarea pe salarii mari dar pentru

meserii cu cerinţe de calificare redusă a unor persoane cu studii

superioare;

Determinarea unei specializări / orientări a forţei de muncă către

activităţi cu nivel redus de calificare;

Aceste posibile implicaţii negative nu sunt, în imensa majoritate a

cazurilor, rezultatul unor acţiuni deliberate ale firmelor investitoare.

Cunoaşterea acestor posibile efecte, chiar şi sub aspectul lor ipotetic, este

utilă pentru iniţierea de acţiuni pro-active, de elaborare a unor politici şi

14

programe economice care să includă investiţiile străine directe în procesul

economic naţional, pe baza unei abordări de tip câştig – câştig (win-win).

4.4. Implicaţii politice ale investiţiilor străine directe

Problema implicaţiilor politice ale investiţiilor străine directe este foarte

puţin analizată în mod explicit, subiectul lipsind cel mai adesea din

literatura de specialitate.

Una dintre explicaţii ar fi aceea că factorul politic nu intervine decît

rareori în mod nemijlocit în domeniul investiţiilor străine directe. Această

explicaţie este în principiu adevărată pentru ţările industrializate, în care

piaţa are un rol semnificativ în alocarea resurselor. Pentru ţările

emergente, ca de altfel şi pentru cele în dezvoltare, situaţiile se pot

prezenta diferit.

În practica internaţională se constată că factorul politic intervine în

domeniul investiţiilor străine directe cel puţin în următoarele momente:

- în luarea deciziei de atragere a investiţiilor străine directe, ca măsură

deliberată şi conştientă de facilitare a creşterii şi dezvoltării

economice;

- în implicarea şi validarea la nivel guvernamental a proiectelor de

investiţii majore, de importanţă strategică, fapt obişnuit chiar şi în

ţările dezvoltate;

- în cazul investiţiilor străine referitoare la privatizări importante;

- în situaţia materializării prin intermediul investiţiilor străine directe a

unei opţiuni geo-strategice.

Ultimul caz a fost în special valabil în cazul economiilor în tranziţie din

Europa Centrală şi de Est care au putut să îşi exprime opţiunea euro-

atlantică şi prin atragerea de investitori străini din ţările membre ale

Uniunii Europene şi NATO. În anumite situaţii geopolitice, investiţiile

străine directe pot determina şi o anumită garanţie militară implicită prin

faptul ca o mare concentrare de capital străin va determina dorinţa ţărilor

sursă de a garanta siguranţa acestui capital.

Fără a putea emite o regulă universal valabilă cu privire la importanţa şi

implicaţiile politice ale investiţiilor străine directe, putem spune că în

anumite cazuri bine determinate factorul politic poate fi hotărâtor în

realizarea unei investiţii străine, fie la nivelul ţării de origine a capitalului,

fie la nivelul celei receptoare (de destinaţie).

În cazul ţării de origine a capitalului, simpla menţiune de către guvernul

respectiv a faptului că asigură firmele naţionale faţă de riscul politic al

investiţiei într-o terţă ţară sau prevederea unui plafon ridicat al garanţiilor

15

acordate oamenilor de afaceri naţionali pentru o terţă ţară, pot constitui

argumente deosebit de puternice în luarea deciziei de a investi. Aceste

aspecte au fost prezentate pe larg în capitolul anterior.

Curs 5.

În acest curs studenţii vor primi informaţii şi date despre:

motivaţia ţărilor de origine în a încuraja internaţionalizarea

firmelor;

- măsuri iniţiate de ţările de origine a capitalului (HCM);

- trăsături şi forme ale HCM.

5.1. Factori determinanţi ai motivației de încurajare a investițiilor

străine directe în țările de origine

La nivelul statelor de origine ale investiţiilor străine directe interesul

pentru expansiunea economică către exterior a propriilor întreprinzători

(persoane fizice sau juridice) se manifestă prin intermediul măsurilor de

promovare a investiţiilor iniţiate de ţările de origine (sursă), cunoscute în

literatura de specialitate drept “Home Country Measures – HCM”2.

În anumite situaţii bine determinate statele de origine a capitalului pot fi

actori direcţi dacă realizează investiţi prin intermediul unor firme cu

capital de stat (cazul Chinei) sau prin intermediul unor fonduri de

investiţii suverane (Soverign Wealth Funds – SWF cum ar fi Kuweit

Investment Authority sau The Government of Singapore Investment

Corporation).

Măsuri de promovare a investiţiilor iniţiate de statele de origine

(HCM)

După cum s-a arătat la începutul capitolului, în principiu, relaţiile

economice internaţionale care implică investiţii străine directe presupun o

relaţie între patru părţi, respectiv:

- investitorul străin, care adesea popate fi o societate transnaţională;

- ţara sursă a investiţiei, reprezentată de guvernul acesteia;

- ţara receptoare;

- întreprinzătorii (firme sau persoane fizice) din ţara receptoare.

Cel de-al doilea element al relaţiei – ţările sursă – pot influenţa, la rîndul

lor, în mod substanţial fluxurile de investiţii străine, în special cele către

ţările în curs de dezvoltare sau în tranziţie, prin intermediul legilor,

reglementărilor şi politicilor pe care le adoptă.

2 Home Country Measures, Document UNCTAD TD/B/COM.2/EM.8/2, 16 October, 2000

16

Ţările sursă iniţiază măsuri de sprijinire a investiţiilor străine efectuate de

firmele avînd sediul pe teritoriul lor în măsura în care ele percep că astfel

de investiţii servesc interesul lor naţional sau pe cel al firmelor respective.

Astfel de interese pot deriva din motivaţii comerciale, strategice sau

umanitare, precum şi din obligaţii sau angajamente internaţionale.

Ţările receptoare de investiţii străine apreciază HCM şi le consideră ca pe

un complement al propriilor lor acţiuni de atragere a investiţiilor străine,

precum şi ca pe un factor de natură a ajuta eforturile lor de modernizare şi

dezvoltare.

Promovarea investiţiilor firmelor proprii în străinătate este în mod

tradiţional apanajul ţărilor dezvoltate, dar în ultimii ani, o serie de ţări în

curs de dezvoltare sau în tranziţie au început, la rîndul lor, să promoveze

investiţiile în străinătate ale firmelor lor. Motivaţia acestor demersuri

poate fi găsită în dorinţa de a îmbunătăţi accesul la pieţe externe, resurse

şi tehnologii, precum şi de a întări avantajele competitive ale industriilor

lor care s-au maturizat deja. Chiar dacă motivaţiile care stau la baza HCM

pot fi diferite, acest tip de măsuri sunt relativ bine definite pe plan

internaţional şi vor fi prezentate în continuare.

5.2. Principalele trasături ale HCM

Majoritatea măsurilor de promovare a investiţiilor iniţiate de ţările sursă

au, din punct de vedere juridic, un caracter de angajamente asumate

unilateral. Fiind în general parte a unor programe de asistenţă pentru

dezvoltare, aceste măsuri pot avea efecte utile pentru ţările receptoare.

Nu este însă mai puţin adevărat că HCM au şi o serie de limite derivînd

din caracterul lor de angajamente asumate unilateral. Ţările receptoare

pot oferi anumite sugestii cu privi la modul în care aceste măsuri pot

asista într-o măsură cît mai mare economiile lor, dar ţările sursă păstrează

controlul deplin asupra formulării obiectivelor, procedurilor şi modurilor

de implementare.

Aceste iniţiative vor avea deci întotdeauna în vedere promovarea firmelor

din ţara sursă în exterior şi, mai ales, realizarea de beneficii în ţara sursă.

Ca un efect secundar, astfel de măsuri pot chiar inhiba anumite investiţii

străine directe către ţări în curs de dezvootare care ar putea avea un

impact negativ asupra locurilor de muncă din ţara sursă sau asupra altor

interese ale acesteia.

În afara angajamentelor unilaterale care prezintă caracteristicile

menţionate mai sus, unele măsuri de acest tip pot fi întîlnite şi în

cuprinsul acordurilor internaţionale. Cu excepţia acordurilor de evitare a

dublei impuneri care consacră protejarea facilităţilor fiscale acordate de

17

ţările receptoare, precum şi a acordurilor vizînd garantarea investiţiilor (în

special MIGA), marea majoritate a acestor măsuri se limitează la

declaraţii formale care, fie nu impun nici un fel de obligaţii specifice

asupra ţărilor sursă, fie nu precizează în nici un fel modalităţile practice

de implementare.

Tipuri de HCM stabilite prin acorduri internaţionale:

- la nivel bilateral, acordurile bilateral privind protecţia şi

promovarea investiţiilor se concentrază în special asupra protejării

investiţiilor în ţara receptoare, asigurînd în acest fel promovarea

investiţiilor din ţările sursă. Aceste acorduri pot prevedea

angajamente din partea ambelor părţi (deci şi din partea ţării sursă)

de încurajare a investiţiilor străine.Dar, aşa cum menţionam mai

sus, prevederile vizînd ţara sursă au un caracter declarativ şi nu

specifică, de obicei, acţiuni sau obligaţii concrete, ceea ce

contrastează destul de mult cu obligaţiile foarte clar exprimate în

ceea ce priveşte modul în care ţara receptoare tratează investiţiile

din ţara sursă.

- la nivel regional, acordurile conţin, de obicei, angajamente ale

ţărilor sursă de a promova investiţiile străine către ţările receptoare

şi responsabilităţi ale ţărilor receptoare privind tratamentul

investitorilor străini. Şi în acest caz, angajamentele ţărilor sursă

sunt exprimate, de obicei, în termeni generali şi declarativi,

indicînd mai ales deplunerea de eforturi pentru eliminarea

restricţiilor, decît măsuri concrete de promovare activă a

investiţiilor.

- la nivel multilateral, sunt foarte puţine acorduri care conţin

prevederi referitoare la HCM, ele putînd fi întîlnite în domenii

legate de transferul de tehnologie sau cele legate de controlul

practicilor comerciale restrictive.

În esenţă, se poate spune că diferite forme de HCM există la nivelul

acordurilor internaţionale, dar eficacitatea acestora este întrucîtva limitată

din cauza faptului că ele fie au un caracter declarativ, fie sunt lăsate la

nivelul iniţiativei unilaterale a ţărilor sursă. Eficacitatea acestor măsuri

poate creşte în mod remarcabil dacă ele conţin, pe lîngă declaraţiile de

principii şi prevederi concrete, liste de măsuri bine definite, modalităţi

concrete de aplicare, termene, etc. Un exemplu în acest sens îl constituie

Acordul Cotonou încheiat între ţările ACP (Africa, Caraibe, Pacific) şi

Uniunea Europeană.

18

5.3.Clasificarea principalelor tipuri de HCM după natura acestora

Pînă în prezent nu există o clasificare standardizată şi acceptată

internaţional a HCM. Totuşi, din practica internaţională, se pot desprinde

şase mari categorii:

- furnizarea de informaţii şi asistenţă tehnică;

- asistenţă financiară;

- stimulente fiscale;

- acordarea de garanţii pentru investiţiile efectuate;

- măsuri bazate pe accesul la piaţă;

- măsuri vizînd promovarea sau facilitarea transferului de tehnologie.

În cadrul ţărilor membre OECD, se remarcă faptul că o serie de ţări

(Germania, Italia, Japonia, Olanda, SUA, Elveţia) utilizează toate sau

aproape toate tipurile de HCM ca factor activ de promovare a propriilor

firme în procesul de globalizare.

În tabelul 2.1. sunt prezentate tipuri de HCM întâlnite în practica ţărilor

membre OCDE.

Tabelul 2.1. Tipuri de HCM întâlnite în practica ţărilor membre OCDE

Ţara Informaţii şi asistenţă tehnică Asistenţă financiară Asistenţă

fiscală

Asigurări

Informaţii Corelare parteneri

Vizite de

afaceri

Studii fezabilitate

Proiecte şi

demarare

afaceri

Participare la capital

Împrumuturi Protejare facilităţi

fiscale

Garanţii

Australia X X X X - - - X - Austria X - - - - X X - X Belgia X X - - - X X - X Canada X X X X X X - X - Danemarca - - - - - X X X X Finlanda X - X X X X X - X Franţa X - - X X X X - - Germania X X X X X X X X X Italia X X X X X X X - X Japonia X X X X X X X X X Olanda X X X X - X X X X Noua

Zeelandă X X - X - X - X -

Norvegia X X X X X - X - X Portugalia X X X - - - X - - Spania X X X - - X X X X Suedia X X - X - X X X - Elveţia X X X X X X X - X Marea

Britanie - - - - - X X X X

SUA X X X X X - X - X Sursa: Statistici OECD 1993, 1998.

Precizări: X – semnifică acordarea măsurii respective de promovare a investiţiilor străine ale firmelor

naţionale către terţe ţări.

19

Conţinutul măsurilor HCM utilizate de ţările membre OCDE este

următorul:

- informaţii – furnizarea de informaţii privind oportunităţi de

investiţii în străinătate către firmele din ţara sursă;

- corelare parteneri – căutare pro-activă de oportunităţi de investiţii

şi de parteneri de afaceri pentru firme definite din ţara sursă;

- vizite de afaceri – furnizarea de asistenţă pentru organizarea de

vizite de afaceri în ţările receptoare de investiţii vizate;

- studii fezabilitate –furnizarea de asistenţă, inclusiv financiară,

pentru realizarea studiilor de fezabilitate;

- proiecte şi derare afaceri – furnizare de asistenţă, inclusiv

financiară, pentru dezvoltarea de proiecte şi demararea de afaceri în

ţările receptoare vizate;

- participarea directă cu o cotă la capitalul investit în ţările

receptoare;

- împrumuturi – acordarea de împrumuturi pe termen mediu sau lung

pentru proiecte de investiţii în ţările receptoare vizate;

- protejare facilităţi fiscale – asigurarea cîştigurilor dobîndite de

firmele investitoare în ţările receptoare datorită existenţei

stimulentelor fiscale împotriva riscului de a fi anulate prin

impozitări în ţările sursă;

- asigurări – furnizarea de asigurări pentru sumele investite prin

emiterea de garanţii.

În continuare se vor prezenta în detaliu aceste măsuri, precum şi gradul

lor de răspîndire în practica internaţională.

Furnizarea de informaţii şi asistenţă tehnică

Informaţiile referitoare la climatul investiţional constituie un element

important în proicesul luării deciziei de a investi. Promovarea investiţiilor

străine către ţările în curs de dezvoltare sau în tranziţie trebuie să înceapă

prin culegerea, prelucrarea şi difuzarea de informaţii referitoare la cadrul

reglementărilor din ţara vizată, aspecte macroeconomice, detalii

sectoriale, etc. Majoritatea ţărilor receptoare de investiţii străine produc

astfel de date, dar ele pot fi asistate de guvernele ţărilor sursă sau de

instituţii internaţionale, în special în faza de difuzare a informaţiilor.

Programele de colectare şi difuzare a informaţiilor privind oportunităţile

de investiţii în ţările în curs de dezvoltare sau în tranziţie, precum şi de

furnizare de asistenţă tehnică pentru facilitarea unor astfel de investiţii

constituie o categorie importantă de HCM. O serie de ţări sursă sunt

deosebit de active în colectare şi difuzarea informaţiilor către firmele

avînd sediul pe teritoriul lor. Un exemplu în acest sens îl constituie

Departamentul Comerţului din SUA.

20

Astfel de iniţiative ajută la depăşirea imperfecţiunilor pieţei sau a

deficienţelor structurale care adesea se manifestă în defavoarea ţărilor în

curs de dezvoltare sau în tranziţie, în special atunci cînd aceste ţări sunt

relativ mici, sunt aflate la mare distanţă geografică sau dispun de o

experinţă limitată cu investitorii străini, cea ce, de regulă, face ca ele să

fie eliminate de investitorii străini din lista de locaţii posibile.

Depăşirea acestor obstacole legate de lipsa informaţiilor este în special

importantă în ceea ce priveşte atragerea investiţiilor străine de la firme

mici şi mijlocii. Deşi adesea astfel de firme constituie investitori deosebit

de recomandaţi pentru ţările în curs de dezvoltare sau în tranziţie, firmele

mici şi mijlocii potenţial investitoare nu dispun de deschiderea globală,

experienţa şi resursele pentru a analiza potenţiale locaţii de investiţie pe

tot globul.

Contactele de afaceri şi facilitarea relaţiilor între firme din ţările sursă şi

cele receptoare sunt deosebit de importante pentru difuzarea informaţiilor

referitoare la climatul investiţional. Seminariile, atelierele de lucru şi

misiunile de investiţii permit stabilirea de relaţii personale între

investitorii potenţiali şi reprezentanţi guvernamentali sau oameni de

afaceri din ţările receptoare. Participarea activă a ţărilor sursă, prin

intermediul grupurilor mixte de consultări privind investiţiile, (de

exemplu, grupul India – Japonia „Fast Track”) sau a camerelor de comerţ

şi industrie bilaterale (cum ar fi camera de comerţ India – Germania)

joacă un rol important în stabilirea de legături între potenţialii investitori

şi oportunităţile de investiţii din ţările în curs de dezvoltare sau în

tranziţie.

Asistenţa tehnică pentru promovarea investiţiilor străine directe în ţările

în curs de dezvoltare poate îmbrăca o multitudine de forme, în special se

poate referi la asistarea guvernelor ţărilor receptoare în îmbunătăţirea

regimului reglementărilor şi consolidarea capacităţilor instituţionale de

atragere, primire şi beneficiere de investiţii străine directe. Asistenţa

tehnică este, de asemenea, acordată firmelor investitoare, în special celor

mici şi mijlocii, precum şi firmelor partenere din societăţile mixte aflate

în ţările receptoare.

Furnizarea de informaţii, facilitarea afacerilor si acordarea de asistenţă

tehnică este asigurată în prezent de majoritatea ţărilor membre OECD,

precum şi de un număr de ţări în curs de dezvoltare. Reglementări în acest

sens pot fi găsite în mai multe acorduri regionale, cum ar fi acordurile

încheiate de Uniunea Europeană cu ţările în curs de dezvoltare (Cotonou

şi ASEAN), precum şi la nivel multilateral (prin intermediul Agenţiei

Multilaterale de Garantare a Investiţiilor – MIGA – a Băncii Mondiale, a

21

Corporaţiei Financiare Internaţionale (IFC) şi a organizaţiilor din cadrul

ONU precum UNCTAD sau UNIDO).

Asistenţă financiară

Unele ţări oferă firmelor naţionale asistenţă financiară directă sub forma

sprijinului pentru realizarea de studii de fezabilitate şi pentru dezvoltarea

proiectelor, precum şi granturi, împrumuturi sau chiar participare la

capital pentru proiecte de investiţii în ţările eligibile. În unele cazuri,

această asistenţă este furnizată prin intermediul instituţiilor specializate în

promovarea dezvoltării internaţionale. Forme speciale de asistenţă

financiară pot fi acordate pentru proiecte de investiţii străine în domenii

definite, precum proiectele de infrastructură sau cele realizate de

întreprinderi mici şi mijlocii din ţările sursă.

Dintre exemplele mai cunoscute pe plan internaţional de organizaţii

publice din ţările dezvoltate care sprijină firmle mici şi mijlocii proprii să

investească în străinătate amintim: corporaţii financiare de dezvoltare

(Commonwealth Development Corporation în Marea Britanie), instituţii

de creditare a exporturilor (Kreditanstalt fur Wiederaufbau în Germania),

organizaţii tehnice (Canadian International Development Agency -

CIDA).

Asistenţa financiară este acordată de circa jumătate din ţările membre

OECD, în majoritatea cazurilor princombinarea asistenţei directe cître

ţările în curs de dezvoltare cu sprijinirea proiectelor private de investiţii

străine directe. In unele cazuri, această asistenţă este acordată prin

intermediul mai multor agenţii guvernamentale. Asistenţa este de ogbicei

canalizată prin intermediul instituţiilor de finanţare a dezvoltării care

furnizează atît credite, cît şi participări la capital pentru proiectele de

investiţii directe din ţările în curs de dezvoltare. Prin alăturarea

fondurilor proprii de investiţii unor surse private de capital, aceste

instituţii pot influenţa în mod semnificativ succesul unor proiecte de

investiţii.

Stimulente fiscale

Stimulentele fiscale au în vedere fie acordarea de facilităţi fiscale firmelor

care investesc în ţările în curs de dezvoltare, fie eliminarea factorilor de

descurajare a investiţiei decurgînd din riscul dublei impozitări. Pentru cea

de-a doua situaţie, soluţiile pot avea în vedere scutiri de impozite pentru

firmele care investesc în ţările în curs de dezvoltare, amînări sau credite

fiscale la impozitarea veniturilor din străinătate, alte forme de reducere a

fiscalităţii.

22

Regimul fiscal poate prezenta importanţă şi din alt punct de vedere, şi

anume atunci cînd apare riscul dublei impozitări sau atunci cînd

stimulentele acordate de ţările receptoare sunt contracarate/anulate de

impozitarea aplicată în ţările sursă.

În acest din urmă caz, autorităţile fiscale din ţările sursă încasează, de

fapt, beneficiile fiscale acordate investitorului prin regimul fiscal mai

favorabil din ţările receptoare, anulînd prin aceasta efectul de stimulare a

investiţiilor străine directe vizat prin acordarea respectivelor stimulente.

Această problemă poate fi rezolvată dacă ţările sursă adoptă o politică

fiscală prin care acordă investitorilor credite fiscale pentru sumele care ar

fost plătite în ţările receptoare în absenţa măsurilor de stimulare. Este de

remarcat faptul că multe ţări dezvoltate au acceptat să introducă prevederi

de acest tip in acordurile de evitare a dublei impuneri semnate cu ţări în

curs de dezvoltare sau în tranziţie. Exemple de astfel de acorduri şi anul

în care au fost încheiate sunt prezentate mai jos:

Australia – China (1988)

Australia – Vietnam (1996)

Canada – Argentina (1993)

Canada – China (1986)

Canada – Thailanda (1986)

Danemarca – Polonia (1994)

Germania – Indonesia (1977)

Germania – Turcia (1985)

Japonia – Bangladesh (1991)

Japonia – Brazilia (1976)

Japonia – Bulgaria (1991)

Japonia – Vietnam (1995)

Olanda – Bangladesh (1993)

Noua Zeelandă – Singapore (1993)

Spania – India (1993)

Suedia – Malta (1995)

Marea Britanie – Indonesia (1993)

Marea Britanie – Mongolia (1996)

Mareea Britanie – Papua Noua Guinee (1991)

Alt tip de dificultăţi pot apare din aplicarea politicilor privind preţurile de

transfer, în cazul în care autorităţile fiscale din ţările sursă ajustează

preţurile utilizate de firmele investitoare în aşa fel încît cresc obligaţiile

fiscale ale acestora în ţările sursă. Este de semnalat că modelul de acord

privind impozitarea promovat de OECD recomandă ţărilor receptoare să

23

reducă impozitele plătite de filialele străine în scopul evitării dublei

impozitări. O astfel de abordare va avea însă drept consecinţă reducerea

veniturilor din impozite obţinute de ţările receptoare şi, astfel, reducerea

beneficiilor pe care aceste ţări speră să le obţină din investiţiile străine

directe.

În baza celor de mai sus, se recomandă deci ca acordurile de evitare a

dublei impuneri să includă şi aceste aspecte şi să propună definiţii clare

ale unor standarde, proceduri şi metode de monitorizare care să satisfacă

în mod rezonabil cele trei părţi implicate:

- firma investitoare provenind dintr-o ţară dezvoltată, care doreşte să

obţină un profit corespunzător în urma derulării investiţiei;

- ţara receptoare, care este dispusă să acorde unele stimulente pentru

investiţiile străine directe în scopul obţinerii unor avantaje legate

de creşterea competitivităţii economiei respective pe termen mediu

şi lung;

- ţara sursă, care, din diferite motive doreşte stimularea firmelor

proprii în realizarea de investiţii străine directe şi care trebuie să

evite anularea prin metode fiscale a avantajelor pe care încearcă să

le creeze ţara receptoare.

Acordarea de garanţii pentru investiţiile efectuate

Acordarea de garanţii constituie o categorie tradiţională de HCM care

vizează promovarea investiţiilor străine directe către ţările în curs de

dezvoltare. Majoritatea programelor naţionale, precum şi o serie de

programe regionale sau multilaterale acordă garanţii pentru acoperirea

riscurilor politice şi a altor riscuri necomerciale care nu sunt în mod

normal incluse în scheme de asigurări private. Deţi scopul principal al

acestor măsuri îl constituie protejarea investiţiilor efectuate de firmele din

ţara sursă, un efect important este şi cel de încurajare a investiţiilor

străine directe către ţările pentru care se acordă garanţii. Unele agenţii de

garantare a investiţiilor furnizează şi asistenţă tehnică vizînd incurajarea

investiţiilor în proiecte ce au ca efect dezvoltarea unor ţări.

Programe naţionale de garantare a investiţiilor există în majoritatea

ţărilor dezvoltate şi ele acoperă riscurile referitoare la expropriere, război

şi repatriere. În unele ţări, aceste programe acoperă toate investiţiile

străine directe efectuate în străinătate (de exemplu, Austria, Suedia,

Marea Britanie), în vreme ce alte ţări limitează acordarea de garanţii la

investiţiile efectuate în ţările în curs de dezvoltare (Finlanda, Elveţia,

SUA). Nu în ultimul rînd, trebuie menţionat şi faptul că, în multe ţări

(Australia, Belgia, Franţa, Germania, Japonia, SUA) aceste programe de

garantare a investiţiilor străine directe, condiţionează garantarea

proiectelor de generarea unor efecte economice directe pentru ţara sursă,

24

cum ar fi crearea de locuri de muncă sau producerea de venituri, sau

satisfacerea altor interese naţionale.

La nivel regional şi multilateral, o serie de instituţii oferă garanţii pentru

investiţii sub diverse forme şi cu anumite grade de acoperire a riscurilor.

Instituţii regionale (cum este de exemplu Corporaţia Inter-Arabă de

Garantare a Investiţiilor) acordă garanţii impotriva riscurilor

necomerciale cu care se pot confrunta investiţiile inter-regionale.

Instituţia menţionată este autorizată să acorde garanţii directe atît pentru

asigurări, cît şi pentru re-asigurări pentru investiţiile străine directe inter-

arabe, acordînd compensaţii rezonabile pentru riscurile asigurate.

La nivel multilateral, MIGA asigură din 1990 garanţii împotriva riscurilor

politice (garanţii care acoperă restricţii la transferul capitalurilor,

exproprieri, încălcarea contractelor, război şi tulburări civile) pentru

investitorii străini privaţi care investessc în ţările în curs de dezvoltare.

Dat fiind faptul că MIGA este finanţată atit de ţările dezvoltate, cît şi de

cele în curs de dezvoltare, scopul urmărit este acela de creştere a

încrederii investitorilor provenind din toate categoriile de ţări. Pînă în

prezent, garanţiile oferite de MIGA au fost utilizate în special de firme

provenind din ţările dezvoltate. Ca un fapt pozitiv, se remarcă totuşi

creşterea treptată a solicitărilor venite din partea unor investitori

provenind din ţări în curs de dezvoltare. Pentru a stimula această tendinţă,

MIGA sprijină investiţiile SUD – SUD (investiţii efectuate de firme din

ţări în curs de dezvoltare către alte ţări în curs de dezvoltare) prin

acordarea unor prime de asigurare mai reduse pentru acest tip de

investiţii.

Totodată, pentru creşterea calităţii proiectelor de investiţii străine directe

care solicită garanţii, au fost impuse anumite criterii, cum ar fi existenţa

unei evaluari a impactului asupra mediului. Deşi pozitivă în sine, o

asemenea cerinţă poate însă descuraja firmele mici şi mijlocii care nu

dispun de resursele financiare necesare realizării unor astfel de studii.

Măsuri vizînd facilitarea accesului la piaţă

Un număr de măsuri vizînd facilitarea accesului la piaţă pot constitui

HCM prin accea că ele influenţează volumul, compoziţia sectorială şi

distribuţia geografică a investiţiilor străine directe în ţările receptoare.

Astfel de măsuri includ:

- acordarea de preferinţe legate de accesul la piaţă în scopul

facilitării dezvoltării, respectiv măsuri vizînd creşterea atractivităţii

ţării receptoare pentru investiţii străine directe orientate spre export

25

prin acordarea de nivele preferenţiale de taxe vamale, cote sau

exceptări la plata taxelor vamale la importuri din ţări receptoare în

curs de dezvoltare;

- măsuri de stimulare a exporturilor, cum ar măsuri vizînd sprijinirea

dezvoltării capacităţii de producţie pentru export către ţara sursă a

ţării receptoare prin crearea de zone speciale de export sau

aranjamente de tip buy-back.

Măsurile vizînd facilitarea accesului la piaţă pot fi acordate de ţări sau

grupări regionale în condiţii care variază de la un caz la altul. Ca

instrument de politică comercială, aceste măsuri pot determina atragerea

investiţiilor străine directe orientate spre export către acele ţări în curs de

dezvoltare care beneficiază de asemenea preferinţe. Sistemul Generalizat

de Preferinţe (GSP) este un exemplu al acestui tip de politici prin care

ţările dezvoltate oferă un tratament preferenţial pe pieţele lor ţărilor în

curs de dezvoltare.

Fiecare ţară dezvoltată care optează să participe la sistemul GSP

selectează produsele, ţările şi cotele pe care le va aloca. Astfel, sistemul

adoptat de SUA prevede importuri duty-free preferenţiale pentru circa

4500 de produse importate din peste 140 de ţări ţi teritorii beneficiare. Un

alt exemplu îl constituie prevederea din tariful vamal al SUA cunoscută

sub numele de „Capitolul 98” care a jucat un rol foarte important în

dezvoltarea industriei „maquiladora” din Mexic. Prin această prevedere,

taxele vamale la bunurile intrînd pe teriotriul SUA în baza acestui capitol

sunt aplicate doar la valoarea adăugată în străinătate, încurajînd astfel în

mare măsură firmele din SUA să investească în industria „maquiladora”.

În mod similar, GSP şi Acordurile comerciale Lome/Cotonou ale Uniunii

Europene prevăd acces de tip duty-free la piaţa Uniunii Europene pentru

toate produsele industriale, produsele din peşte şi circa 80 % din

produsele agricole provenind din statele membre ACP care sunt părţi la

aceste Acorduri.

Instrumentele legate de promovarea exporturilor iau de obicei forma

sprijinului pentru înfiinţarea zonelor speciale de export, fie direct, prin

intermediul asistenţei financiare şi tehnice, fie indirect, prin acordarea

unor facilităţi comerciale specifice pentru produsele care provin din

aceste zone. Un număr de investitori străini au preluat asupra lor sarcina

de a construi şi opera zone speciale de export, în special pentru a putea

să-şi coordoneze propriile lor cerinţe legate de prelucrare şi comerţ

internaţional. De exemplu, Corporaţia Sumitomo din Japonia a dezvoltat

14 zone speciale de export în ţări din Asia pentru a-şi sprijini reţeaua sa

de producţie şi distribuţie.

26

Alte măsuri de sprijinire pot include programe de finanţare directă sau

indirectă a exporturilor care se adresează re-importării produselor

semiprelucrate (aranjamente de tip buy-back) şi măsuri fiscale care au un

efect asupra veniturilor din export (cum este programul United States

Foreign Sales Corporation prin care firmele pot dobîndi avantaje fiscale

prin stabilirea unei entităţi într-o altă ţară, entitate prin care îşi derulează

exporturile.)

Un efect asupra fluxurilor de ISD către ţările în curs dezvoltare îl pot avea

şi consecinţele indirecte ale măsurilor de limitare a importurilor din ţările

sursă. De exemplu, măsurile care impun taxe vamale prin intermediul

unor instrumente legate de a regulile de origine sau anti-dumping pot, în

mod indirect să descurajeze investiţiile străine directe care altfel ar fi

efectuate de acele firme care, în absenţa acestor măsuri, ar prefera să

producă pentru piaţa locală (a ţării de origine), în condiţii de

productivitate şi eficienţă sporite, prin unităţi de producţie aflate în alte

ţări care dispun de avantaje comparative. Pe de altă parte, restricţiile

voluntare la export (cum sunt cele la produse textile sau automobile) pot

încuraja fluxurile de investiţii străine directe din ţările sursă către alte ţări

care beneficiază de cote de import la produsele respective.

Promovarea transferului de tehnologie

În măsura în care tehnologia constituie o parte a investiţiei efectuate de

investitorul străin, promovarea investiţiilor străine directe poate contribui

şi la transferul detehnologie. De emarcat însă faptul că, transferul de

tehnologie este un concept mult mai cuprinzător decît accesul la know-

how pe care îl implică, de regulă, majoritatea investiţiilor străine directe.

Măsuri exprese privind facilitarea transferului de tehnolgie există în mai

multe ţări sursă, precum şi în prevederile mai multor acorduri

internaţionale. La nivel unilateral, astfel de măsuri includ:

- acordarea de sprijin pentru parteneriate tehnologice între firme din

ţări dezvoltate şi în curs de dezvoltare care vizează fie accesul la

tehnologii avansate, fie la formare profesională legată de

tehnologie. Astfel de parteneriate (care pot lua diferite forme

mergînd de la punerea în comun a tehnologiei pe o bază ad-hoc

pînă la arajamente de afaceri sau relaţii contractuale pe termen

lung) sunt sprijinite prin initiative precum: Technology Partnership

Initiative din Marea Britanie care promovează transferul de

tehnologie, în special a celei ecologice, către ţări precum

Argentian, Etiopia, Ghana, India, Nigeria, Oamn şi Uganda.

- promovarea transferului unor tehnologii specifice (telecomunicaţii,

industria energetică, tehnologii de protecţie a mediului). De

27

exemplu, Institutul Regional pentru Tehnologia Mediului al

Uniunii Europene promovează utilizarea de tehnologii adaptate

nevoilor de mediu din Asia prin furnizarea ad-hoc de asistenţă

tehnică şi expertiză. În mod similar, Agenţia Japoneză pentru

Cooperare Internaţională (JICA) asigură transferul de cunoştinţe

tehnice specializate în domenii precum sănătatea, agricultura,

domeniul forestier, piscicultura, mineritul şi industria

prelucrătoare.

- Măsuri de sprijinire a activităţilor de cercetare-dezvoltare pot fi

focalizate pe anumite probleme tehnologice specifice ţărilor în curs

de dezvoltare şi asigură un mod de manifestare a cooperarării

domeniilor public şi privat. Astfel de cercetări sunt realizate în

comun de institute publice şi private din ţări sursă şi ţări receptoare

de investiţii. De exemplu, Centrul Francez de Cooperare

Internaţională în Cercetări pentru Dezvoltare în Agronomie

(CIRAD) efectuează cercetări comune asupra resurselor genetice,

alimente, tehnologii de nutriţie şi biotehnologii de interes pentru

ţările în curs de dezvoltare pe baza cooperării cu institute de

cercetare din 90 de ţări.

Există însă şi anumite HCM care restrîng transferul de tehnologie pentru

motive privind securiatea naţională şi asigurarea competitivităţii.

De exemplu, majoritatea ţărilor dezvoltate au un sistem de control al

exporturilor şi al transferurilor de tehnologie care au o utilizare duală

(civilă şi militară) şi îşi coordonează acţiunile prin intermediul Acordului

Wassenaar privind Controlul Exporturilor pentru Arme Convenţionale şi

Bunuri şi Tehnologii Duale, acord adoptat în 1991.