Cuprins:Halucinații consensuale

Hippie cu poeme

Despre viata si teatru cu actrita elizanoemi JuDeu si regizorul gHeorgHe

Balint

ornamente astronomice în arHitecturacaselor Din Bucovina

timpul se face mănuncHi De versuri

De ce sunt nașpa Diminețile De luni

Dorul existențial De alte Dimensiuni

mit

Dansuri traDiţionale româneşti: Horaşi Brâul

stigmat

fiziologia Durerii

creDință

file De Jurnal

multe lucruri neînțelese

Dumnezeu iar a tras perDeaua De stelespre rai!

mutilare

plăcere Definitivă

ingroapa

iuBesc,iuBeşti,iuBesc…

Halucinații consensuale

De câțiva ani relația celor mai mulți nativi digitalicu mediul online seamănă cu un exil într-un spațiu desprecare nu putem spune dacă este un teritoriu în lumea generalăsocială, dacă se intersectează parțial cu aceasta, sau dacăeste doar o lume independentă, o insulă imaginară colectivăîn care distincția public-privat este pe cale de dizolvare.

refugiul virtual într-o realitate paralelă saualternativă devine pentru utilizatorii de internet o formă derespingere a banalității cotidianului, la fel cum prin muzicăși filosofia de viață, generația hippie a refuzat societatea pecare o considerau în derivă. „omul conectat la internet esteun hippie al zilelor noastre”, spunea florian pittiș.comunitățile existente în zona online sunt astăzi formanonviolentă de protest a generației hippie.

revoluția informațională digitală continuă, la unnivel mai mare și cu un alt limbaj ceea ce începuse revoluțiarock în anii ’60, cultivarea necesității omului de a se întâlnicu omul, cu propriile gânduri și libertăți. în filmulWoodstock, michael Wadley, organizatorul festivalului,spune că muzica îți dă cele mai clare informații despre cese întâmplă acum în lume, prin armonii, sau lipsa armonieiși prin ritmuri. în acea perioadă, concertele rock erau camsingurele manifestări care reușeau să strângă mulțimi deoameni și să le transmită mesaje.

astăzi, cetățenia digitală, cu toate dilemele ei etice,este o nouă formă de identitate socială și doar judecândlucrurile din această perspectivă putem înțelege viitorul șiputem anticipa forma societății în care vom trăi.

Fetcu Mihai Cristian

3

Hippie cu poeme

“O stranie lume sonoră pusă sub sem-nul insolitului,nu lipsită de un aparte drama-tism , o expresivitate ce se refuză banalului ,locurilor comune ... o plăsmuire de strălumi-nări și umbre înnobilată de farmec poetic , cuecouri de blues levantin și aluzii la countrywestern,dezvăluind o dinamică a nuanțelorgradată de la imperceptibilitatea șoaptei laparoxismul strigătului” Florian Lungu

călin Dănilă: V-am văzut înconcertul din primăvara aceasta de laFălticeni. Extraordinar. Este o întîmplarefaptul că sunteți a treia oară la cafeneauaThales?

mike godoroja: nu este o întâmplarefaptul că suntem a treia oară la cafeneauathales. în primul rând revenim pentru că esteun public foarte înțelept și doritor de a primiarta pe care noi o împărtășim, în al doilea rândpentru faptul că managerul acestui club arecapacitatea de a fi o gazdă cu totul aparte și ne

face să ne simțim bine și în al treilea rândpentru că orașul este foarte frumos, e pozitiv,e luminos, e cvasipatriarhal, are o istorie a luiaparte și ne face plăcere să venim.

călin Dănilă: Mai mult decât unconcert, evenimentul de la Thales a fost oadevărată poveste. Cum organizați un astfelde eveniment?

mike godoroja: spectacolele noastreseamănă cu o poveste, dar nu sunt realmentederularea literară a unei acțiuni de poveste,este mai degrabă un mesaj pe care noi vrem să-l transmitem, și anume că în muzica ce neînconjoară în zilele noastre există o nedreaptădelimitare, și destul de abruptă, între ceea cese propagă prin promovare și ceea ce nu sepromovează la vedere. ceea ce se aude laradio, la tv și ceea ce se promovează în primaligă de interes, pe internet este o imensăcantitate de “fast-food muzical”. tot ce este detipul acesta se consumă și se uită. ca atare,încercăm să implementăm publicului nevoiade a se autoinforma, de a se ralia unor grupuride informații unde ei pot găsi calitatea .

călin Dănilă: În timpul concertului se

4

vede cum vă exprimați bucuria de a fi încontact cu publicul. Vorbiți-ne despre acestfeeling și despre muzica live.

mike godoroja: publicul este șansanoastră de a exista artistic. publicul e motivațiapentru care ne trăim traiul artistic. nu există înfilosofia artei vreun pasaj care să arate căartistul nu are nevoie de public. De lacompozitorul care stă în intimitatea camerei luide lucru, până la interpretul care se desfășoarăpe scenă există nevoia de a fi în contact cupublicul, de aceea eu sunt extrem de dependentde reacția publicului. nu în sensul laudatium-ului, ci în sensul unui contact sufletesc. credcă avem de-a face, în cazul spectacolelor încare gruparea Blue spirit alături de mine le fac,cu un soi de comunicare ce transcende zona depetrecere, zona facilului și intrăm într-o zonăîn care se îmbină o comunicare înțeleaptă cubuna dispoziție sufletească.

mihai cristian fetcu: Mai sunt astăzimuzica și poezia o mișcare de rezistență, așacum se întâmpla în anii ’70 - ’80?

mike godoroja: o mișcare derezistență arta prin ea însăși se reprezintă a fi,pentru că arta nu este altceva decât rezistențaîn fața gunoiului din jurul nostru, ca onecesitate de consum. este foarte evident cătrebuie să acceptăm consumul ca o definiție aexistenței umane, în special a celei aflate subimperiul capitalismului, pentru că a adunacapital presupune a executa consumul. Dealtfel, consumul e un indicator economic albunăstării unei economii, a unei țări, a unuipopor, dar acestui consum întotdeuna i se vaopune un alt tip de consum, care ține de spiritși cum oamenii au din ce în ce mai puțin timpsă se ocupe de suflet, atunci artiștii au acest rol,de a fi parte din mișcarea de rezistență, în fațaunui consumism barbar și de a aduce omuluiîn scurtul lui răgaz bucurie sufletească,înțelepciune și înălțare de spirit.

mihai cristian fetcu: Care suntsursele de inspirație pentru muzicadumneavoastră ?

mike godoroja: sursa de inspirațieeste viața pe care o duc. când deschid ochii înjurul meu se continuă peisajul, un real alvisului meu existențial. fiecare dintre noi vedeacelași lucruri altfel, fiecare dintre noi are opercepție personală asupra realității. ca atare,sursele mele de inspirație provin din lumea încare exist și ele sunt ambalate și încărcateartistic de muzica pe care în mod special oascult, de la Duke ellington la miles Davis, dela led zeppelin la robert Jonson.

mihai cristian fetcu: Mike Godorojași Blue spirit e un grup sau concept? Cuma avut loc această întâlnire?

mike godoroja: proiectul mikegodoroja și Blue spirit a început în 1997 șiîntotdeauna în existența lui a însemnat opermanentă luptă cu monotonia, cu ceea ce senumește blazarea, cu repetarea, cu ceea ce senumește palierul creațional. în permanență amvrut să mă mișc în zone care să mă surprindăși pe mine. este un proiect creativ care pleacădin blues și survolează teritorii care îmi suntdragi, cum ar fi muzica rock inteligentă,muzica folk, country, funk, soul.

interviu realizat de:Călin Danila

Fetcu Mihai Cristian

Despre viata si teatrucu actrita Elizanoemi Judeu si

regizorul GheorgheBalint

intrăm abrupt într-un subiect despreomul de teatru și lumea lui cu regizorulgheorghe Balint și actrița luiza noemi. fărănicio țintă precisă ne aruncăm într-un joc detrăiri,stări și tensiuni unde cuvintele selansează singure printre priviri ,cafele și fumdens de țigară. în continuare luiza noemi nerăspunde la o întrebare nepusă de parcă ne-arfi citit gândurile.

- Eliza noemi ... iar teatrul îți aratăcomplexitatea omului: cât poate fi de

mârșav,cât poate fi de sublim,cât poate fi detandru,de arogant.

suntem. așa suntem.

oamenilor le e frică să meargă la teatrupentru că undeva în adâncul ființei se vorregăsi iar teatrul tocmai asta scoate la iveală.exiști. ești o individualitate. omul de teatrueste conștient că este creațiedivină,complexă,majoră,minunată și își vreaidentitatea.îmi vreau identitatea.plâng,râd,sufăr, sunt. sunt orice și prin teatrumă cunosc,mă recunosc ,încerc să mă regăsescși să ating sublimul.

Fetcu Mihai Cristian teatrul este oformă de responsabilizare.

Eliza noemi libertatea înseamnă a fi

foarte responsabil. ne-a fost dat cel mai maredar,liberul arbitru. De asta ne e cel mai frică.De ce? pentru că trebuie să-ți asumiresponsabilități,pentru că atunci când iei odecizie trebuie să-ți asumi consecințele. cândștii să dai piept cu consecințele te numești unom liber.

Fetcu Mihai Cristian există intr-adevăr frica asta de a te întâlni cu tine ,dar șimai mare este frica de a nu ști ce vei face cutine după ce te-ai regăsit.

Eliza noemi Da, poate fi prea mult, poți să înebunești ,să ajungi la ospiciu. Darne dăm seama de asta și trebuie să jucămteatru pentru că ne place la ospiciu.

Călin Dănilă Jucați teatru,văîntoarceți la ospiciu în „femei singure”,un roluriaș în care creați un univers de unasingură.care ar fi relația cu regizorul?

Eliza noemi la această întrebarevă poate răspunde domnul Balint.

Gheorghe Balint nu știu,habar n-amcum lucrăm spectacolul. spectacolul stă teribilde mult în mîinile elizei. pentru mine,ca șifemeia,povestea cu actoria rămâne un mister.Habar nu am ce se întâmplă în mintea,în capulși în hormonul actorului. e o minune. eu îistârnesc ,restul se construiește de la sine într-opermanentă căutare.

Eliza noemi vine geo și-mi zice:fii umană,există. în timp am învățat că este ceamai prețioasă indicație pentru că teatrul devinecea mai frumoasă formă de existență ,o treceredintr-un spațiu intr-altul,din uman în inuman.a alege actoria înseamnă a fi om prinexcelență.

Fetcu Mihai CristianCălin Dănilă

7

Ornamente astronomice în arhitecturacaselor din Bucovina

în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, semnele de pe casele bucovinene mi-au atrasatenția prin aspectul lor bizar. nu mi-am putut explica de ce meșterii acelor timpuri au apelatla astfel de simboluri, care păreau a fi mai mult decât simple ornamente.

Dorința de a afla resortul care stă în spatele acestui fenomen, a unit colectivul redacțieiîntr-un mic proiect, concretizat în câteva hoinăreli fotografice prin Bucovina. căutând pe internetși prin cărțile de etnografie semnificațiile acestor simboluri, ajungem la un studiu scris deDimitrie olenici. citind articolul domnului olenici ne-am acordat propriile presupuneri laipotezele de lucru propuse și de alți etnografi înaintea lui. fiind convinși că o discuție directăcu autorul studiului va lămuri și mai mult lucrurile, am pornit la drum (nu înainte de a facecâteva fotografii ale simbolurilor de pe pereții „galeriei oamenilor de seamă”) împreună cu„furia portocalie” și cu câțiva prieteni ai academiei de aventură pământul viu spre locuința luidin satul Horodnic de Jos.

întâlnirea cu frații Dimitrie și Dionizie olenici a fost o incursiune într-o lume mișcătorde simplă aflată în amurg, cea a păstrătorilor de rost. Demult, orice om știa să-și facă singur osărăriță, o lingură, un fus, un căuc de lemn pentru apă, un vas de aghiasmă. toate aceste obiecteaveau rostul lor în viețile oamenilor de atunci. oamenii erau mai buni, înnobilau lemnul, nu-liroseau. aceasta a fost prima și cea mai puternică impresie pe care am avut-o când am privitvasta colecție etnografică a domnului Dionizie olenici aflată în șura familiei. într-un spațiualăturat, Dimitrie olenici a amenajat un mic observator astronomic din care nu lipseau: un aparatde proiecție a bolții cerești, un telescop, o colecție bogată de cărți și harți astronomice și o replicăa pendulului lui foucault pe care l-a și pus în funcțiune sub privirile noastre.

ore bune s-ar fi scurs plimbând-ne prin acest spațiu miraculos, dacă semnele de pepereții exteriori ai casei și calendarul expus în curte nu ne-ar fi amintit de motivul pentru carevenisem de la fălticeni.

povestea domnului olenici este așa... Lucrând la observatorul astronomic din Suceava,am studiat modelele și reprezentările fenomenelor astronomice pe care le-am recunoscut în

simbolurile de pe casele din Bucovina. Comparându-le cu studiile etnografilor privindornamentele solare, am ajuns la concluzia că romburile, cruciulițele, cercurile și cercurile tăiateîn patru, pictate mai întâi și reproduse mai târziu în stucaturi pe case, sunt simboluri solare.cele mai multe seamănă cu o eclipsă de soare, (inserezi simbolurile) iar oamenii le-au folositca semne apotropaice, mai întâi pe amulete, pe statuiete, apoi au devenit ornamente pe obiectelede uz gospodăresc (ouă, linguri, ceramică, pe ie, pe covoare, pe tașca de vânătoare) și pe perețiiexteriori ai caselor. nu se știe cum au ajuns aceste semne la noi, cert este faptul că sunt aproapeidentice (ca semnificație și formă) cu cele întâlnite pe plăcuțele de la tărtăria, cu cele din egipt,din irak și de pe calendarele chinezești, japoneze și coreene.

în comuna ciocănești, după al doilea război mondial, la inițiativa primarului de atunci,aceste ornamente au fost reprezentate și pe case atribuindu-li-se doar o valoare decorativă. astfelde ornamente au cea mai mare densitate în Bucovina, dar ele au fost întâlnite în cimitirul de lasăpânța și pe pereții mănăstirilor și caselor din toată țara. multe dintre aceste simboluri nu maiînsemnă nimic pentru noile generații, motiv pentru care nici nu mai sunt păstrate în arhitectura(eu aş fi folosit „decorul”) caselor. în ultimii douăzeci de ani au dispărut multe astfel de casepentru că nu s-a gândit nimeni să le includă în activitatea turistică și în patrimoniul culturalnațional, așa cum s-a întîmplat în comuna ciocănești.

inițiativa lui Dimitrie olenici de a valoriza aceste simboluri s-a concretizat în realizareaunei planșe tematice (vezi fig.) pe care a prezentat-o în cadrul unei întruniri la paris dedicatăanului internațional al astronomiei, apoi la cea mai importantă conferință astronomică de lasediul unesco. Dimitrie olenici a purtat cu el prin călătoriile sale o colecție de fotografii cuaceste motive, ștergare, ouă încondeiate și a organizat câte o mică expoziție în turcia, în china,în insulele maldive și în india în cadrul unor conferințe pe tema eclipselor de soare. cel mairecent proiect al domnului olenici este realizarea unui atlas care să cuprindă toate acestesimboluri pe care le-a fotografiat în ultimii douăzeci de ani.

Text: Fetcu Mihai Cristian și Călin DănilăFotografii:Alma ioana Gavril ursache și Fetcu Mihai Cristian

9

10

Timpul se facemănunchi de versuri

căutându-ne drumul către o nouă aventurăîn masivul rarău, l-am întâlnit pe rapsodul popular nicolae Dârțu. întâlnirea a fostca “ o transă arhaică și amăruie, în care, încă de laînceput vorbele se topesc în versuri... vorbește, șio mie de amintiri i se încâlcesc în miros desmirnă”. cât ne-am însoțit în drumul nostrucomun, timpul a zvâcnit și ne-a dezvăluit o maiveche măsură a lucrurilor.

cât mi-a fost viața de lungă n-am iubit ca(cât) să-mi ajungăpe dușman nu l-am iubitpe străin nu l-am primitpe flămând n-am săturatpe cel gol n-am îmbrăcatpe bolnav n-am căutatla cel din închisoareDe ce nu m-am dus eu oare?iaca sunt bătrân de totsă fac fapte nu mai pot,mă apropii de chindiealtul tre’ să-mi facă mie.mi-am dus viața fără rost,și nimej? n-am adăpostașa viața mi s-a dus și n-am iubit de ajuns

cei care citiți în astrepe deasupra țării noastre,spuneți, n-ați zărit cumva,pe lângă luceafăr să steachipul eminesculuifigura poetului

11

că-n lume cât a trăitluceafărul a-ndrăgitDedicând din poeziecu a sa mare măiestriechiar și maicii preacuratei-a scris versuri delicateDintre noi dac’a plecat poate Domnul s-a ‘ndurat poate îngerii l-au duscolo sus,mai sus ca noriisă vegheze scriitorii

nicolae Dârțu

pagină realizată de: Fetcu Mihai Cristian Fotografii și text: Fetcu Mihai Cristian

De ce sunt nașpa diminețile de lunio zicală veche spune că: “lunea nici iarba nu crește” . nimic mai adevărat, aș zice.

pentru mine, diminețile de luni sunt cele mai nașpa, din toată săptămâna. să vă dau ca exemplu,dimineața asta. mă trezesc la ora 6.30, după ce am dormit aproximativ 5 ore, pentru că am avutde făcut 1 kg de hârtii pentru instituția la care, cu onor, lucrez..... și aici o să spuneți: “Dar ieria fost dumininică, n-ai putut să-ți faci hârtiile? “ “Ba da”, aș răspunde eu, “numai că, mai suntși treburi rămase de sâmbătă de făcut pe lângă casâ, și nu știu când a trecut timpul”

și uite așa, m-a prins noaptea cu laptop-ul in poală. Dimineața, începe coșmarul. și nusunt numai eu. toți celalți trag de mine ca de gumă: “unde - mi sunt cărțile ? ” “trebuie să-micumperi caiete !” “ce mâncăm azi ?” “nu uita să iei săpun !” “ești acasă la amiază ?” “undemi-e geanta ? ” și așa mai departe.....

cu toată nebunia asta, și contra cronometru, trebuie să ramân calmă(și zâmbitoare, dacăse poate) și să ajung și la timp la școală. trec peste faptul că mă îmbrac în fugă, și de-abiareușesc să mă spăl pe dinți în timp ce rezolv problemele de dimineață ale celorlați membri aifamiliei. nici cafeaua n-am putut s-o beau. las’ că beau una la școală, de la „tomberon”.

pe stradă, constat că mă bate o cizmă de mă ustură la inimă. în graba plecării nu amavut timp să caut încălțări potrivite, așa că am luat prima pereche la îndemână. am să văd euce fac, când ajung la școală! când oi ajunge.....

pe stradă, ca lunea, trafic intens. să scap de zgomot, îmi pun căștile, să ascult nițicămuzică, să-mi revin. De unde fericire, că mp3-ul e descărcat. așa că mă „consolez’ cuzgomotul infernal al mașinilor care trec pe lângă mine în viteză.

pe la jumătatea drumului, nu mai rezist. intru în parc, să aflu de ce mă bate așa de tarecizma. mă așez pe o bancă și mi-o scot, să văd ce se întâmplă. când ridic privirea, măturătorulde dimineață se uitră la mine ca la un aurolac, întrebându-se probabil ce e cu nebuna asta de sedescalță dimieața în parc. așa că încetișor, mă încalț(cu grijă că frige) și o iau încet spre școală.

pe drum mă întâlnesc cu două colege care auchef de vorbă(nu că eu aș avea). Bâlbâi o scuzăcă mă grăbesc și o tai la școală mai repede, deșidegetele mă ustură de mor. las’ că ajung lașcoală, măcar o să-mi beau cafeaua. ajung, cefericire incredibilă, cu 5 minute mai devreme.timp de-o cafea. scot bancnota aferentă, stau lacoadă și când ajung în sfârșit să-mi cumpărfericirea, hait!, s-a terminat cafeaua!

să-mi spună mie mutu’ că diminețile deluni nu-s nașpa!

ramona Dănilă

13

Dorul existențial de alte dimensiunie o discrepanță majoră între vremea furtunoasă de afară și lăfăiala din cearșafurile albastre. în

această situație mă găsesc ca un prezicător al meteorologiilor interioare și analizez datele obținute, ca

să văd în toată matematica asta unde mă mai situez. între timp, ceaiul alb se dă cu barca printre papilele

gustative și mă îmbie spre întoarcerea la sine...

astăzi am stat de vorbă cu singurul bijutier din fălticeni, alin, fost angajat al armatei și povestitor

desăvârșit. Dincolo de minuțiozitatea muncii, omul știe să-și spună povestea și să te facă atent la dibăcia

mâinilor. e mare lucru să găsești dedicare într-o meserie destul de depășită într-o societate înclinată spre

consumerism și ,mai ales, spre arun-

catul la gunoi a lucrurilor încă utile.

mai mult, tânărul bijutier a furat me-

seria de la mama lui și, deși a plecat

la constanța, s-a întors aici de dorul

liniștii pe care ocupația asta i-o oferă.

povestea lui alin m-a pus pe

gânduri...mă întrebam câți dintre noi

reușesc să țină în viața lor calea pe

care o găsesc justă, în contextul în

care singularitatea și refuzul compro-

misului sunt niște hilarități, niște hi-

mere. a nu se interpreta greșit: nu

cred că suntem puțini, dar suntem

dispersați și asta crează impresia refuzului de eliberare din corsete și căști de protecție. știu totuși că tot

produsul gândurilor și amânărilor noastre vine din raportarea la timp, capcana pe care marin preda o

vedea ca pe o resursă unde răbdarea este epuizată/epuizabilă. Dar ce e timpul altceva decât frica de a

crea veșnicie? involuntară e întrebarea retorică, dar călăuza veșniciei suntem noi!

propun, așadar să ne dezbrăcăm de toate gândurile statice și să facem veșnicia mai ușoară. să

strângem toate cv-urile și dovezile de iQ ridicat și să le punem într-o valiză. apoi, să le ducem la reciclat

și în timp ce identitatea noastră birocratică se face fâșii în fața noastră, să stăm în cerc și să ne mai în-

trebăm care ne mai sunt obsesiile dătătoare de fericire. să ne amintim că dorul de viață este firesc și că

avem tot dreptul să alegem tricoul în locul cămășii, meditația în locul calculatorului, pe noi, în fața

societății.

Alexandra Ceornei

14

Miteşti un mit.în sfârşit am descoperit ceea ce reprezinţi!un mit.pentru că mitul este religios sau poetic.pentru că mitul nu se ştie dacă este adevărat sau fals.şi eu sunt tot un mit.pentru că mitul are o structură legendară.şi pentru că miturile intră în raport unele cu altelealcătuind o mitologie.ce mitologie...?

anti-mitorice mit poate fi demolat,orice mit poate fi distrus,orice mit poate fi combătut.tu prin ce metodă ai putea fi uitat?sau... ai uitat că pentru mine eşti un mit?

Gavril-ursache Alma-ioana

15

Dansuri tradiţionale româneşti: hora şibrâul

Dansul se practica de către români din cele mai vechi timpuri. Dansul folcloric dezvăluieîntr-o manieră sinceră şi directă aspiraţiile şi sentimentele oamenilor, el este strâns legat de viaţaşi istoria popoarelor, fiind însoţitor fidel al omului atât în momentele sale de bucurie cât şi încele de mâhnire. Deşi dansul popular românesc se manifestă într-o mare varietate de aspecteregionale, el reprezintă totuşi caractere comune esenţiale care unesc toate formele de expresiecoregrafică ale poporului român într-un stil naţional specific.

un dans tradiţional românesc este hora, dans ce reuneşte într-un cerc mare întreagaadunare. Dansatorii se ţin de mână, făcând trei paşi în diagonală în faţă, stâng-drept-stâng,urmaţi de bătaie cu dreptul, apoi în spate, trei paşi drept-stâng-drept, bătaie cu stângul, totodatăînvârtind cercul, în principiu invers acelor ceasului. participanţii cântă cu toţii versurilecântecului, fiind acompaniaţi de instrumentişti. ţambalul, vioara, viola, acordeonul, contrabasul,

saxofonul, trompeta sau chiar naiul suntinstrumente care acompaniază de obiceihora.

De-a lungul istoriei, dansuriletradiţionale româneşti nu au trecutneobservate nici călătorilor străini. înprincipatele române erau două dansurinaţionale, consemna voiajorul ubicini,hora şi brâul. Hora, mărturisea publicistulfrancez, „aminteşte întrutotul carul romanaşa cum este văzut pe basoreliefurileantice. Dansatorii, bărbaţi şi femei, seprind de mâini şi formează un cerc înmijlocul căruia se află muzicanţii; apoi serotesc, legănându-şi braţele şi îndoind un

picior în timp ce cu celălalt fac un pas, fie în faţă, fie înapoi, se apropie, rând pe rând şi seîndepărtează de centru pentru a strânge sau lărgi cercul”1. caracterul acestui dans era unul „deindolenţă şi fatalitate”2, fapt ce era în deplină armonie cu specificul melancolic al poporuluiromân.

un alt dans, tot atât de viu şi rapid, pe cât era hora de lentă şi monotonă, era jocul numitbrâu: „dansatorii se ţin toţi cu mâna stângă de brâu, iar mâna dreaptă se sprijină pe umărulvecinului lor; ei încep mai întâi încet şi puţin câte puţin cresc măsura la o iuţime de neînchipuit”3.Brâul este deci un dans românesc de virtuozitate, jucat mai ales de bărbaţi şi răspândit aproapeîn toată ţara. melodia instrumentală este însoţită deseori de strigături.

ceea ce înveselea atmosfera prin sate erau cele două tipuri de orchestre, atât cea formatădin ţigani ce aveau ca instrumente, vioara, naiul şi cobza, cât şi cea alcătuită din simpli săteni,ce foloseau buciumul, fluierul şi flautul.

Luisa Tanase

1 Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. v, (1847-1851), vol. coord. deDaniela Buşă, editura academiei, Bucureşti, 2009, p. 2822 Ibidem, p. 282-2833 Ibidem, p. 28316

stigmat

suntem unicate pe acest pământ. eu am un picior de lemn. așa m-am născut. ai mei au prins între ei o ghindă când m-

au conceput. au vrut să-mi dea din puterea stejarului și acum, îmi port stigmatul peste tot. în suflet am o grămadă de ramuri pe care mai cocoţ câte o idee și, când sunt mulțumită

de rezultat, o scot la lumină prin nări. câteodată, frunzele îmi mai gâdilă nasul și strănut alteidei, încă necoapte, dar, cine mă mai bagă în seamă, pe mine, care am un picior de lemn.

cu părul am probleme la pieptănat. îmi smulg frunzele prea des și trebuie să am grijăsă nu rămân cheală. avantajul este că îmi schimb culoarea fără prea mult efort. iarna, nu maicontează, am căciulița mea cu care rup gura târgului.o știți, nu? nu puteți să o uitați!

oamenii, în majoritatea cazurilor, mă apreciază. îmi spun că am sufletul verde. De-arști ei că piciorul meu este de lemn...oricum nu vă spun care din ele este. să muriți decuriozitate...că doar n-o să mă căutați sub fustă!!

e tare bine să fii un om-copac. ieri am ieșit în ploaie și am lăsat-o să se prelingă pepielea mea. picurii se împleticeau în frunze, îmi scormoneau trupul, acolo, întinsă pe asfalt. cedeliciu să beau din apa cerului, cu buzele deschise, căutând să nu scap nici o fărâmă dinadevărata viață.

De atunci stau și privesc soarele, luna. piciorul meu a prins rădăcini și tot așteaptă săresimtă efervescența nebună a ploii.

voi, ce fel de secrete ascundeți?

Cristina Melinte

17

TTrreebbuuiiee,, nneevvooiiee,, ccuunnooaa tteerree

te Ego – ul; i, desigur,

negre

TTrreebbuuiiee

u -lui fiind i este la puterea lui unicul singurul,

NNeevvooii Egou – ul, are, de asemenea, i nevoi

apar rol pe care trebuie

-din cauza lui (a rolului)

Egou – ul nu se va contopi nicio(fiin eze)

singurul, alesul, „ – ul milion i - i r ea, e capabil a- i trasa grani

CCuunnooaa tteerree

Ego are cunoatere (ori, cel pu tere) -

tie tot ceea ce “singurul care tie ceea ce tie, l, tie ce tie

portretul, chiar el, al Ego- i asta are, cu siguran

– cu to ii suntem mici fii unici i speciali de Iahve; singura diferen are asta nu

i e tot mai greu pentru i dintre noi,de altfel- cei a , prin

-ne umerii i de singuratatea pe care le- -

i tot a-o diminea -

-o noapte cu multe profe u i tot a

bra ele feme - o

(Solo, Amst i

20

Credință

soarele era destul de puternic înacea zi splendidă de vară, în ciuda faptuluică după-amiaza era pe sfârșite, iar laura seașeză pe treptele casei bătrânești a bunicilor,alături de Bruno, câinele ei, care dormealiniștit cu capul pe labele din față. își luăpăpușa în brațe și o mângâie protector pepărul încâlcit în urmaacelei superbe zile dejoacă în grădină. începu să-i cânte încet,precum o mamă care își dezmiardă copilul, ținând-o cât de strâns putea și cât mai aproape deinimă.

Bunica ieși din tindă și-i aduse un pahar de limonadă, mângâindu-i părul bălai.-să nu mai stai mult, iubire. vino în casă să te odihnești puțin, îi șopti femeia și o sărută

pe creștet.era o copilă atât de gingașă și de frumoasă! un trup slăbuț, mult prea firav pentru sufletul

mare pe care i-l putea intui oricine încă de la această vârstă fragedă. părul îi era lung, mătăsos,de culoarea aurului și strălucea aproape ca o stea în lumina soarelui, precum o aureolă ce-iconferea aerul unui înger, a unei mici sfinte. niște ochi mari, de un albastru pur, intens, sticleauputernic în vârful capului, trădând un suflet bogat, o voință și o dragoste de viață de neînchipuit.acei ochi mari superbi obișnuiau să privească cerul în fiecare noapte din cerdacul bunicilor,întrebându-se ce minuni le mai ascunde lumea asta mare... tot acei ochi de peruzea priveau cuuimire și candoare cum bunica facea cozonaci, cum împletea mănuși sau șosete pentru ea saucum bunicul tundea oile și mulgea vacile.

niște sprâncene subțiri, firave, de culoarea spicului de grâu umbreau cele două minunice luminau capul fetei, iar buzele îi erau de un roșu intens, nu prea groase dar nici prea subțiri,lăsând să se întrevadă niște dinți albi, desăvârșiți, ce ofereau lumii un zâmbet de înger, venitparcă din altă lume.

laura purta astăzi o rochiță roz, diafană, cu câteva dantele și trandafirași în păr, ce ofăceau parcă să arate ca o domnișoară distinsă și care se potrivea perfect cu înfățișarea lui Brunode câine protector, cu blana deasă și capul mare, cu un nas umed, jucăuș, cu doi ochi ageri,căprui și niște urechi ascuțite care stăteau pleoștite mereu, mai puțin atunci când alerga sauasculta ceva atent.

se întinse și-și cuprinse în brațe mica ei comoară îmblănită, care îi ținea companie înfiecare minut al zilei, îndiferent de situație, de vreme sau de alte condiții, îl sărută cu tandrețeși își așeză capul pe pântecele lui. între ei se formase o legătură deosebit de puternică, magicăchiar, în special de când părinții ei muriseră într-un tragic accident de mașină. Bruno era acumsprijinul fetei, mergea cu ea peste tot, indiferent de cât de obosit era, o însoțea chiar și la școală,în sat, iar ea îl iubea sincer, atât de sincer pe cât poate iubi un suflet inocent de copil.

fetița se uită în zare. satul arăta grandios acum, aproape de asfințitul soarelui, când oatmosferă idilică, presăsară parcă de un praf roșu, magic, plutește peste acoperișurile caselor,peste lanurile de porumb, peste biserica din centrul satului sau peste sufletele țăranilor care încămai lucrează pământurile. printre frunzele dese și verzi ale copacilor se vedea un soare roșu,impunător, ce păstra o aureolă de culori splendide, o paletă de nuanțe ce pornea de la alb sauroz și se sfârșea cu cea mai inedită nuanță de orange.

21

-Haide, Bruno, să mergem înăuntru, spuse laura cu un glas adormit, moale și deosebitde cald.

câinele se ridică și porni pe urmele fetiței, până în casă, unde se așeză ascultător pe pat,la picioarele acesteia, îmbrățișând amândoi o dulce și liniștită odihnă de seară.

anii au trecut precum clipele, minutele sau orele pe care nu le mai putemrecupera...anotimp după anotimp, clipele s-au succedat cu repeziciunea unor stele căzătoare,iar totul s-a schimbat atât de rapid...laura a crescut și a devenit studentă, iar Bruno a îmbătrânitușor, legătura dintre cei doi fiind acum mai puternică ca niciodată. Doar satul a rămas același...aceeași atmosferă idilică, aceleași case vetuste, aceiași țărani sârguincioși care împărtășescacelași destin: nemurirea, căci țăranul autentic român trăiește în fiecare dintre noi, hărnicia șivoința lui supraomenească dăinuie încă în noi, urmașii unui neam ce s-a făurit prin multe lupteși râuri de sânge...laura era acum studentă la arte și visa să devină o artistă celebră. numai cudorul de casă nu se putea împăca prea ușor. îi era dor de bunici și de Bruno, pe care nu îl putuselua cu ea la facultate, căci nu avea unde să-l țină. într-o zi, însă, se trezi cu bătrânul câine în fațacăminului. îl îmbrățișă uimită cu tandrețe, îl mângâie încet și îi șopti vorbe de alint, încercândsă-l facă să înțeleagă că nu poate sta cu ea deoarece nu erau permise animalele în cămin. Brunose uitase la ea cu niște ochi calzi și umezi și păru că a înțeles ceea ce îi explicase stăpâna. atunci,laura îl lăsă acolo, în campus, după ce îi aduse ceva de mâncare și plecă grăbită la cursuri.

Din acea zi, în fiecare dimineață avea să-l găsească pe Bruno în fața căminului,așteptându-și răbdător porția de mancare și de mângâieri duioase. seara îl plimba puțin prinoraș sau prin parc, apoi își luau la revedere până a doua zi. în dimineața următoare, Bruno eratot acolo, în același loc, lângă un tei mare, stând cuminte, tolănit pe iarbă și așteptând ca stăpânalui să apară cu o pungă de mâncare și cu brațele ei subțiri ce-l primeau de fiecare dată ca într-un ciub al iubirii și al loialității, căci dragostea nu durează o vreme, ci durează atât cât vrem noisă dureze, atât cât suntem capabili să arătăm celor din jurul nostru că ne pasă...numai că, într-

o zi, laura nu a mai apărut, niciîn ziua următoare, nici înurmătoarea și nici în cele ce auurmat. realitatea era că zglobia,frumoasa și enigmatica lauraavusese un accident de mașină,asemeni părinților careplecaseră acum mult timp șicare au chemat-o lângă ei multprea curând... sufletul atât demare și iubitor al fetei s-aridicatliniștit spre înaltulnemărginit al cerului, spre olume eternă, unde ființa ei va

deveni deplină... Buncii au fost răpuși de durere, lacrimi au curs neîncetat pe obrajii lor ridațide trecerea timpului necruțător, iar inimile lor nu au putut să accepte niciodată pierderea celeimai dragi ființe...

Bruno însă a continuat să aștepte în fiecare dimineață, pe ploaie, vânt, soare sauninsoare... nu a încetat să-și aștepte stăpâna. zilele treceau, iar studenții începuseră să-l ajute,îl tratau cu tristețe, compasiune și mărinimie, îi dădeau mâncare, veneau să-l mângăie sau să-lstrângă în brațe și îi aduceau pături dacă era frig afară.

Doi ani a continuat Bruno să-și aștepte îndrăgita stăpână, îngerul care a venit, în celedin urmă, într-o dimineață de primăvară, îmbrățășându-l în sfârșit, după atâta timp, și chemându-l cu o voce caldă lângă ea, în înălțimi...

astfel s-a încheiat povestea laurei, îngerul care a zburat prea curând dintre noi și a luiBruno, câinele care și-a așteptat stăpâna timp de doi ani, în vânt, ploaie sau ninsoare, până cândși-a dat ultima suflare sub același tei sub care obișnuia să aștepte zilnic ca ea să deschidă ușacăminului și să se apropie de el zâmbind... Dragostea lui necondiționată, devotamentul șiîncrederea în ființa care l-a crescut și l-a iubit până la moarte l-au făcut puternic, i-au dat forțași răbdarea de a aștepta până în uitimul moment al vieții sale, până când a închis ochii pentrutotdeauna, în speranța unei regăsiri eterne... Dacă toți oamenii ar fi capabili de o iubire atât deputernică pe care a dovedit-o acest animal, lumea ar deveni un loc mult mai bun, în care nutotul se învârte în jurul banilor,al puterii şi al averilor, căci viaţa ne poate oferi atât de multe!câtde valoroasă este o prietenie adevărată și sinceră, cât de puternică este magia unei îmbrăţisărisau cît de mult contează o vorbă bună!ce dulce este bucuria unei regăsiri sau câtă dăruire punemîn visele şi speranţele noastre!cât se specială şi uimitoare este puterea de a dărui, de a ajuta,dea arăta că ne pasă!toate aceste lucruri sunt atât de importante pentru că ele conturează de faptacest drum lung si sinuos al vieţii noastre trecătoare...

palade Ștefana

23

File de jurnal

1 iunie 2000

Dragă jurnalule,astăzi este prima zi de vară, însă eu sunt trist pentru că nu pot ieși din această cameră

care mă ține captiv.sunt trist pentru că nu pot vedea cerul și soarele. sunt prizonierul acestorpatru pereți, care parcă se lasă grei, peste ființa mea, sufocându-mă. sunt închis dintotdeaunaîn acest orfelinat. nu mi-am cunoscut părinții și nu știu care a fost motivul pentru care m-auaruncat în acest loc blestemat. nu îmi amintesc să fi văzut vreodată cum arată viața dincolo deaceste ziduri vechi; nu îmi potimagina cum ar fi să trăiescacolo, afară, să am o familie, sămerg la școală, să am o mamăcare să mă iubească. îngrijitoareanu ne dă voie să ieșim afară. nespune că lumea nu are nevoie denoi, că nu suntem doriți...poateare dreptate; poate că nimeni nuvrea să aibă de aface cu noi, niștebieți orfani, niște copii slabi șimurdari. tu ce crezi?

am încercat să mă cațărpe un scaun pentru a ajunge lamica fereastră prin care puteamprivi afară, spre lumea de dincolode zidurile acestei clădiri, însă nuam reușit să zăresc mare lucrudin pricina gratiilor dese. mi-arplăcea să pot merge și eu afară să mă joc cu alți copii, dar, din nefericire, nu pot. nu mă pot bu-cura de libertate. sunt inchis. însă cu toate acestea, când am privit afară, razele calde ale soareluim-au învăluit în lumina lor sfântă, mângâindu-mi obrajii palizi, în timp ce din ochi au începutsă-mi curgă lacrimi fierbinți, martorele suferințelor mele. am început să plâng, să strig de dis-perare! poate ca nu voi avea niciodată ocazia să pășesc pe porțile acestui orfelinat, să părăsescacest loc, să merg afară, să fiu liber...am coborât de la fereastră și m-am ghemuit pe podeauarece, lângă ceilalti copii, fiind copleșit de gândul că nu voi putea simți niciodată adierea blândăa vântului , atingerea firelor de iarbă sau picăturile unei ploi răcoritoare de vară. sunt speriat,mi-e frică să respir, mi-e frică să privesc în jurul meu, mi-e frică să privesc acele chipuri decopii triști, acele fețe împietrite, acele chipuri care odată au fost vesele, dar care astăzi nici numai pot zâmbi. mi-e groază să mă uit la durerea și suferința întipărite pe acele fețe de copiinevinovați. mi-e groază să îmi imaginez că așa e și chipul meu, un chip trist și murdar, un chipdeznădăjduit. nu pot face nimic. mi-e teamă că nimeni nu ne poate scăpa din acest infern. potdoar să privesc neajutorat prin mica fereastră cu gratii, așteptând fară speranță salvarea din acestloc îngrozitor, o salvare care poate nu va veni niciodată. sunt sigur că aștept în van. zi dezi...aștept în zadar. nimeni nu va veni după mine... zilele au început să fie monotone, la fel detriste și la fel de crude. nu se întâmplă nimic deosebit, totul decurge conform programului zilnic

24

stabilit de îngrijitoare. De aceea cred că însemnările mele se aseamănă, dar sper să nu te deran-jeze asta.

așadar, am să-ți povestesc cum a decurs restul zilei de azi. în primul rând, vreau să-țimărturisesc că noaptea trecută am visat ceva foarte ciudat; am visat o femeie, o tânără foartefrumoasă, care mă privea cu ochii ei albaștri pătrunzători și care parcă mă chema la dânsa. m-am trezit strigând: “mamă! mamă!”.să fi fostaceafemeie mama mea?tucezici? cred că, la felca și mine, toțicopii de aiciîșidorescsăaibă o mamă, o ființă care săaibăgrijă de ei, caresăîiiubeascășisăîiîngrijească. însăsituațianoastră, a copiilor din orfelinate e tristă, e copleșitorde tristă.artrebuisăvezișitu cum, înfiecarezi, de fiecaredatăcând vine o îngrijitoarenouăsau opersoanănecunoscută, copiii cu chipuriletriste se agață de fustaacesteiașiîntreabă cu o vocesfâșietoare: “mama? mama? tu ești mama mea?”. e atâta durere în aceste câteva cuvinte...ți serupe inima când auzi un astfel de glas. nu îți pot descrie suferința ce răzbate din glasurile acestorcopii. fiecare dintre noi speră în adâncul sufletului că mămica lui nu l-a abandonat, că va veniși îl va lua înapoi, lângă dânsa. fiecare dintre noi visează la viața pe care ar putea să o aibă în-afara acestor ziduri reci.

la ora 6:00, la micul dejun am primit, ca de obicei, niște varză călită pe care a trebuitsă o mâncăm, cu toate că era foarte acră. însă după cum ți-am mărturisit, am ajuns la concluziacă trebuie să mănânc ceea ce primesc dacă nu vreau să pățesc ca mihai, băiețelul care a muritde foame zilele trecute. nu am ce face. trebuie, totuși, să îmi păstrez puterile pentru a putea în-deplini sarcinile date de supraveghetori. Deși câteodată mă gândesc că ar fi mai bine dacă așmuri...măcar așa aș fi liber...După ce am mâncat am fost trimiși să ne spălăm rufele. însă eu nuam reușit să le spăl pe toate pentru că apa era foarte rece. era înghețată! am încercat să țin pasulcu ceilalți, să spăl în apa aceea rece , dar nu am reușit. în continuare cred că poți ghici ce s-a în-tâmplat: m-am ales cu o bătaie zdravănă. am fost dus în bucătărie, unde doamna îngrijitoarem-a certat rău, m-a bătut cam jumătate de oră, apoi m-a pus să îmi termin de spălat hainele,amenințându-mă, totodată, că nu voi primi cina. lacrimile fierbinți îmi curgeau pe obraji, întimp ce simțeam că nu mai am vlagă, că nu mai am putere să mă ridic de jos, din colțul în carem-am refugiat. îmi era frică să respir. am așteptat așa încă vreo zece minute, după care am în-cercat să mă ridic și să plec de acolo cât mai repede. încep să cred că am devenit înt-un fel imunla aceste pedepse, cu toate că rănile sunt din ce în ce mai dureroase. în fiecare zi suntem bătuțiși amenințați fără un motiv anume, iar noi nu avem la cine să ne uităm pentru ca să ne salveze,nu avem pe nimeni care să ne privească cu compasiune, cu milă, nu avem pe nimeni care să nespună “stai liniștit, totulva fi bine. nimeni nu îțipoate face rău”, nimeni care să nearatecaleaceabună. suntem singuri în această lume! nu avem o persoană pe care să o putemnumi “mamă”…nimeni nu vreasă ne întindă o mână de ajutor…absolut nimeni care să ne mân-gâie și să ne iubească...tu ești singurul meu sprijin, singurul pe care mă pot baza, singurul meuprieten. copii de aici, din orfelinat, nu sunt prea prietenoși; sunt foarte speriați, le e frică să vor-bească unii cu alții, le e frică să se joace sau să râdă...fiecare se gândește doar la cum ar puteaevita pedepsele și bătăile zilnice. așa e, nu există zi în care să nu fie cineva bătut. în fiecare zise aud plânsete din bucătărie și pe coridoare. ți se rupe inima, dar am început să cred că îngri-jitoarele noastre nu au o inimă, nu au milă. cei de aici sunt de părere că bătaia face parte dineducația noastră, că e un mod bun și constructiv de a forma un copil, însă eu, ca și mulți alțicopii de aici, nu cred acest lucru. cred că bătaia e un lucru oribil. Bătaia ne face rău, ne face să-i urâm pe oamenii din jurul nostru, dar cel mai cumplit este faptul că bătaia ne învață să devenimviolenți unii cu alții.

așa cum am spus mai devreme, azi nu am primit cina drept pedeapsă că nu am ascultatordinele îngrijitoarei, așa că la ora 7:00 m-am dus la culcare cu stomacul gol. îmi era foartefoame, dar nu prea aveam ce face. nu puteam încălca ordinele, deoarece riscam să fiu pedepsit

25

mai aspru.astfel s-a mai dus o zi din viața asta tristă și mohorâtă, iar fiecare copil s-a băgat în pat

cu gândul că mâine va fi o nouă zi, poate o zi mai bună, mai frumoasă, în care va scăpa dinacest loc mizerabil. fiecare dintre acești copii a pus capul pe pernă, intrând în lumea viselor,trăind visul cel mai frumos. la fel ca și mine, aceste ființe neajutorate visează că în ziua ce vaveni vor fi luați de aici, vor fi adoptați de o familie blândă și iubitoare care îi va alina și îi va în-griji, dar mai ales îi va iubi. fiecare copil simte nevoia de afecțiune pentru că aici, la orfelinat,nimănui nu-i pasă de noi, nimeni nu ne spune o vorbă bună, nimeni nu ne iubește... un vis fru-mos, prea frumos pentru a fi adevărat, dar care ne redă la toți speranța și puterea de a înfruntamai ușor necazurile care ne așteaptă. știu că Dumnezeu ne iubește, că e milostiv și se va îndurade noi, sufletele chinuite care îi cer ajutorul. el ne va ajuta și împreună vom trece peste toategreutățile și suferințele.eu nu mi-am pierdut speranța. cred că nici tu nu ar trebui să o pierzi,prietenul meu drag, căci eu voi fi mereu alături de tine. pe maine!

ioana palade

26

Multe lucruri neînțelese

multe lucruri neînţelese, îmi fac o parolă, îmi aduc aminte de copilărie, şi hoinăresc pe acolo, o călătorie în timp, super educativă, nu ştiu ... un e-mail trimis în viitor,neînţeles, necunoscut, iarăşi spun, poezia secretă, Din trecut, am greşit o literă, limba roz poezie intergalactică incep să prind, un pătrat, o framă, o răcire, a barierei maneliste, e prea nebun, un judecător, poet, clasic,cel mai puternic cuvant: poet, maestrul cuvintelor, ce naiba, prea mult, o recitare.

natin

27

Dumnezeu iar a tras perdeaua de stele sprerai!

De două zile soarele a încetat să-şi arate măiestria, a încetat să mai lumineze chipul oamenilor.e o linişte mormântală în sat; din când în când mai răsună clopotele bisericeşti, asurzitor de reci, ca oatenţionare dumnezeiască a omenirii, iar bătrânele mai apar, în şorţuri murdare, cu ghete de cauciuc înpicioare şi cu basmaua pe fruntea, ce mai că le acoperă şi ochii; pe la porţi îngânând un „tatăl nostru”plin de smerenie. livezile au îmbătrânit deja, se pare că tinereţea lor n-a durat prea mult; sunt pustiiacum- nicio pasăre nu mai îngână zumzetul insectelor, nicio insectă nu-şi mai caută calea, şi până şifrunzele se desprind alene de crengile maronii, ca arse pe rug. e pustiu peste ruralitate. e pustiu fărăviaţă.

Drumul e ca un trup părăsit. Deoparte şi de alta a acestuia sunt gardurile strâmbe de lemn, cuvopseaua scorojită şi şipci neuniforme, prin crăpăturile cărora încă mai trec pisoii cu blană moale şiochii ageri ai soacrelor. pe drum nu mai calcă paşii desculţi ai ţăranilor, nu se mai joacă mâinile cafeniiale copiilor şi nici un cal nu-i mai deranjează praful stătut. stă drept, nemişcat şi aşteaptă reînvierea, pecare doar cerul i-o mai poate oferi.

câte-o rază mai coboară din seninătatea acoperită, deranjând o frunză ce se desprinde lin ca o pană depe creanga uscată de vară, ce cade pe o picătură de ploaie, prăfuită în geam, pentru a-şi face mai apoiloc pe pleoapele unui sugar ce gângureşte. e un circuit al vieţii, întunecat şi perturbat de lătratul unuicâine lăţos, prins de gât cu un lanţ puternic, de gladiator ce se zbate.

încet, se prelinge ceaţa peste sat. Din locul în care sunt, pot vedea chipul caselor uscate, umbrite de fal-nicul munte, cum se resemnează. nu mai pot protesta, nu mai au cui. Din vârf de cer, răsare luna şi aco-peră cu stele, cu suflete şi cu mister, întreaga paralizie tomnatică. acum şi clopotele au încetat să maibată, insectele nu mai zumzăie, bătrânii îşi dorm somnul cel greu, iar câinii nu mai latră pe nimeni. mun-tele apără şi îndură tăcerea. îl simt că ar dori să vorbească cu propria voce solemnă, dar nu-i mai ascultănimeni puterea. toţi dorm. pădurile au dispărut în întuneric; nu se mai zăreşte niciun brad, nicio colină.ce mi-aş dori să fiu un copac! să fiu o strajă pentru fălosul munte, să-l apăr cu crengile mele prelungi,de decenii crescute. Din ramurile mele să iasă aer, să iasă viaţă, şi să fie pline de cuiburi de păsări, deciripituri.

De aici, din vârf de deal, ţi-am spus, suflete, că Dumnezeu iar a tras perdeaua plină de stelespre rai, şi ne-a lăsat martori ai cerului, martori fără aripi calde, de argint strălucitor. ne-a lăsatsinguri, să iubim- şi cum ai putea simţi mai tare iubirea decât în liniştea profundă a universuluiarhaic, medieval?! suntem vegheaţi de stele, de suflete plecate la cer, în jurul căruia troneazăînsuşi miezul existenţei noastre, sub formă curată, perfect rotunjită de iris atotvăzător.

e linişte, suflete! e linişte şi împlinire în mine, în raiul credinţei mele!

Alexandra Diaconița

clasa a Xii a

Colegiu național nicu Gane

28

Mutilare

mutilat pe viaţă, am preferat să trăiesc în în-tuneric. să sufăr. să plâng. să ţip. De unul sin-gur. nici pereţii nu mă mai ascultă. nimeninu-mi mai răspunde. şi propria umbra fuge demine. mintea-mi spune să deschid lumina, darmai bine rămân în sumbrul colţ. sunt mutilatpe viaţă. mai mutilat ca niciodată. toţi m-auluat în râs mereu. şi-au bătut joc de mine.

acum sunt măcinat de durerea cuvintelor lor. toţi spun să nu-mi pese. uşor de spus, greu defăcut. am pus mereu la suflet. prostie omenească. trebuia să învăţ să nu pun la suflet. acum eprea târziu. întunericul îmi mănâncă ultimul timp rămas. inima-mi bate apăsat şi rar. o aud pen-tru prima oară. mâna-mi tremură pe fierul ruginit. apăs pe trăgaci. o clipă nu mai simt nimic.inima-mi stă în loc, întunericul mă înghite. acum sunt perfect. acum nu mă mai judecă nimeni.mutilarea a luat sfârşit.

Teofana Damian

clasa a iX-a,

Colegiu național nicu Gane

29

pLĂCErE DEFiniTĂ

îmi place cum îţi apinzi ţigara. o aprinzi aşa uşor, să n-o sperii. tragi încet din ea, cudelicateţe şi-mi place că tu nu o fumezi, ci o savurezi cu fiecare fum pe care-l tragi. Dă-ţi capulpe spate, ştiu că-ţi place. Hai, adu cafeaua că nu mai merge ţigara. ia oxigenul de sub nasul meuşi îmbibă-l în fum.mă face să plutesc. te uiţi la mine ca şi cum ai vrea să mă pui în tutunul dinţigară şi să mă fumezi, dar nu-i nevoie de asta ca să ştii că ţi-am devenit un drog.

aproape ţi-ai terminat ţigara şi te uiţi la ea lung, ştiind că mai ai un singur fum şi o stingilent. nu o striveşti, o roteşti uşor în scrumieră până când roşul devine gri, expiri ultimul fum,te mai uiţi încă o dată la scrumieră şi pleci.

Murariu Cornelia-Elena

clasa a X a

Colegiul Tehnic Mihai Băcescu

Ingroapa in pielea-mi fragedao clipa de nenorocire si jur c-am s-o prefacin agoniace te-mbata atat de descand ingerii tai cadcand demonii mei morcand tu ucizitacerea dulce si-mi inalti soaptele murdare,amarecand totul pleaca-n zaresi eu raman trantitala picioarele dorintelor tale,bolnave al meu suflet.Conţu-Andone Georgiana

clasa a X aColegiul național nicu Gane

31

iubesc,iubeşti,iubesc…Iubesc tot ceea ce se înalţă

şi vise, şi gânduri, şişoapte

a poeţilorcreaţie se înalţă

şi o iubesc…

ale iubirii idealuri se înalţă

şi le iubesc…

ale copiilor rugăciuni se înalţă

şi le iubesc…

ca pasărea cerului e liberă iubirea

şi o iubesc…iubesc iubirea.vreau s-o înalţ

sus, deasupra…pentru că o iubesc.

mâinile mele au sculptat falnica ei valoare

suflul meu a pictat-o cu candoare.

De pe vioară am descusut-o,

am destrămat-o şi iar am împletit-o.

Dar cu ce folos?

ea se dispersează…se înalţă…dar nu pentru mine.

Dar nu doar pentru mine…ci pentru toţi

e e pură şiiubeşte.

se joacă cu ale tale zboruri de păsări

se priveşte în oglinda lacului

şiîţişopteşte…că iubeşte

şi pe mine, şi pe tine, şi pe toţi care iubesc tot ceea ce se înalţă.

raluca Gabriela Costea

32

Colectivul de redacţieRedactor şef: Redactor adjunct: Webdesigner: Tehnoredactor: Editor: Colaboratori:

Mihai Cristian FetcuAna-Maria CojocaruConstantin LunguBogdan LeonteRamona DănilăCălin DănilăNicolae DârțuAlexandra CeorneiGavril-Ursache Alma-IoanaLuisa TanaseCristina MelintePalade ȘtefanaIoana PaladeNatinAlexandra DiaconițaTeofana DamianMurariu Cornelia-ElenaConţu-Andone GeorgianaRaluca Gabriela Costea